Inainte de MASACRAREA TARII de catre inamicii interni,fesenieni,iliescieni,iata Masacrul Inocenților de la Fântana Albă: 3000 de Martiri Români ai Secolului XX. Copii, femei și bătrâni măcelăriți de bolșevicii ruși la 1 Aprilie 1941. MĂRTURII / VIDEO
Un interviu VIDEO cu soţia lui Corneliu Zelea Codreanu şi o relatare despre vindecarea miraculoasă de la Mislea a Doamnei Elena Zelea Codreanu (+ 5 septembrie 1994)…„Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască...” (Fapte 17:30)…Pocăinţa – vindecarea omului de boala păcatului …Ce este pocăinţa şi de ce este necesară pentru mântuirea omului, poporului? Ce spune Biblia despre pocăință? SĂ-ȚI ZIC, TĂTUCĂ, CUM AM MURIT – Scrisoare sfâșietoare din Gulagul sovietic, așteptată să intre în manualele de Istorie a României. “MI-AM DAT VIAȚA PENTRU ȚARĂ” – Document olograf. MARTIRII BASARABIEI…
Domnul ni l-a dat pe Ion Gavrilă Ogoranu ca să spele fața României de trădări și să dea mărturie despre lupta unor neînfricati fii ai neamului românesc. Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. 12 ani de la înălțarea Bradului de Făgăraș la CeruriEvreul Nicolae Steinhardt:Asa am devenit legionar – (29 iulie 1912 – 30 martie 1989). Monahul de la Rohia despre moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, in Dosarele Securitatii. VIDEO cu Parintele Mina Dobzeu despre crestinarea lui Aurel Steinhardt…“Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…” – Interviu cu arhitect Emilian Mihailescu, supravietuitor al grupului “Rugul Aprins”Doctorul îngerilor: “O, ţara mea, mâncată de jivine… Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană († 26 aprilie 1963)…Când se va ridica la Bucureşti o statuie a Elisabetei Rizea? 14 ani de la adormirea eroinei din Nucşoara şi de la o strângere de fonduri de 10.000 de euro…Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Onoarea de a sfinti temnitele martirilor :“Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic”. La Multi Ani, la împlinirea vârstei de 90 de ani!
Doamna Aspazia Oţel Petrescu: “Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic”. La Multi Ani, la împlinirea vârstei de 90 de ani!
Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:
“- Doamne! Nu mă lăsa!”
Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.
Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşa celulei. – Aspazia Oţel Petrescu / “Strigat-am către Tine, Doamne”
Doamna Aspazia Oţel Petrescu implineste astazi, 9 decembrie 2013, binecuvantata varsta de 90 de ani, varsta la care Parintele Justin Parvu i-a prezis ca va ajunge, insa fara el. Doamna Aspazia Oţel Petrescu s-a născut pe 9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi. Acolo a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi, noteaza Adevarul. După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. Pe 9 iulie 1948 a fost arestată şi a stat 14 ani după gratii. Asemenea Parintelui Justin, i s-a mărit pedeapsa cu patru ani pentru că nu a „colaborat“ si nu s-a dezis de idealurile sale. Portalul Marturisitorii publica in semn de omagiu pentru marea mucenita a neamului romanesc o mica prezentare, un poem de Mariana Gurza, un interviu inedit cu Doamna Aspazia despre Miscarea Legionara, realizat de jurnalistul Florian Palas cat si evocarea facuta de Pr. Fabian Seiche in lucrarea sa, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”. La Multi Ani, Maica Aspazia!
Aspazia Oţel Petrescu s-a nascut în ziua de 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, nu departe de Cernăuți, în județul Noua Suliță. A crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti.
Aspazia Oţel Petrescu a venit ca un dar de la Cel de sus, într-o toamnă nostalgică…Despre domnia sa, s-a scris mult și încă se va scrie. Filonul bucovinean ne-a legat încă de la prima convorbire. Caldă, iubitoare și smerită. O viață închinată lui Hristos, Neamului Românesc. Un model de românism incontestabil. La început eram temătoare, copleșită de personalitatea celei care a cunoscut jertfa. Am realizat că, lumina divina, i-a aratat mereu drumul, a întărit-o, reușind să depășescă toate barierele.
A rămas aceeasi…un ochi de lumină pentru Neamul Românesc. Nu și-a părăsit niciodată crezul. Iubirea, jertfa „te împlineşte şi te face desăvârşit”.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un Om împlinit, desăvârșită prin mucenicie.
Am simțit puterea credinței. O vibrație ce te poate învălui oriunde te-ai afla. Majoritatea celor care au devenit mărturisitori și au cunoscut temnița, teroarea, au devenit mai puternici în credință. Acolo, în celule, Aspazia Oţel Petrescu și alți martiri ai Neamului Românesc au fost mai aproape de Dumnezeu ! Cu “Iisus în celulă” !
În prag aniversar am simțit nevoia de a-i dărui o îmbrațișare caldă, îmbrăcând-o în vers, așa cum mi-a fost dat…Un gest de iubire, de prețuire, de respect…O lacrimă de dor, rostogolită din “Țara fagilor”…
Vivat, crescat, floreat, mucenița Neamului Românesc,
Aspazia Oțel Petrescu!
“De-aş fi vântul cu miresme parfumate …”
ți-aș săruta inima cuprinsă de dor
aș șterge urmele-ți însângerate
lacrimile vărsate pentru popor.
M-aș cuibări ca o copilă
în poala ta sfântă mucenică
și-am depăna filă cu filă
povești din dulcea Bucovina.
“Strigat-am către Tine, Doamne…”
și vom striga mereu iar în Cetate
cinsitindu-ne martirii, prin ale Tale taine
să ai milă, Doamne, să faci dreptate…
Destine frânte, umilința
te-au întărit în vremuri grele
reazăm ți-a fost credința
frații te-au vegheat din stele.
Neamul Românesc ți-a fost casă
Sfinții din cer prieteni în veșnicie
lupta pentru adevăr, mireasmă
drumul tău, drum spre mucenicie.
Strig catre Tine, Doamne
azi la ceas aniversar
dăiruiește-i sănătate
bucurii, înmulțeste-i al său har.
O îmbrățișare creștină
din Țara Fagilor venită
ca o sfântă cetină-n lumină
de la legionari primită.
Doamne, te rog, Tată Ceresc,
jertfa i-a fost viața, mult a patimit
Aspazia Oțel Petrescu,
În lumină, prin iubire, a biruit!
Vivat, crescat, floreat!
Timișoara
Decembrie, 2013
*
Cu Iisus in celula
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este şi va rămâne o mărturisitoare a lui Hristos, Cel care i-a trimis îngeri păzitori în celule comuniste. Așa cum bine subliniază editorul, ,,în volumul de faţă sunt ecouri ale acestei mărturisiri”…fiind vorba de femeia creștină, gata să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc…”
Fidelă convingerilor legionare, așa cum au fost majoritatea intelectualilor, din acea perioadă, 14 ani de temniță, cu Hristos în celulă, Aspazia Oțel Petrescu, a știut să-şi păstreze demnitatea şi dragostea pentru neam, credinţa fiind prezentă alături de mărturisitori. Cu toții au fost animaţi de același ideal: iubirea pentru Hristos, lupta împotriva comunismului, dragostea pentru ţară şi neam.
,,Noi l-am întâlnit (pe Hristos -.n.n.) viu şi adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătăţii şi al terorii de nedescris…”
Pentru Aspazia Oțel Petrescu, temniţa, a fost ,,o onoare aşa cum şi Petre Ţutea o considera”, toți răspunzând la o chemare a suferinței pentru izbăvirea neamului.
Strigătul i-a fost auzit în toți anii de cumpănă. Rugăciunea i-a salvat viața.
Cuvinte de folos, cuvinte vii…Comunicarea directă, smerită, i-a adus lumina tainică a Celui Preaînalt. Acolo, în răceala zidurilor, a primit mângâiere, mulțumind pentru suferința primită.
Emoționantă evocarea, aruncării sale în izolatorul 3, o celulă mică cu șobolani… Experiența sa mistică pare fi desprinsă dintr-o filă de pateric.
,,Doamne nu mă lăsa…”
Şi strigătul i-a fost auzit…,,în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarna, nici platforma, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate alba, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de aceasta lumină, eu o simțeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simțeam, mă simţeam cuprinsă în ea…Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină…vibratoare” aducătoare de bucurie, de liniște şi pace.
Cred, sunt convinsă că această izolare în celula trei, nu a fost întâmplătoare – Sfânta treime mereu prezentă printre fii săi!
Dar asta Nu aveau cum să știe şi să înţeleagă inchizitorii…
Fascinante aceste trăiri povestite cu blândețe şi smerenie. M-aş bucura dacă în timp ar dispărea ,,disprețul nătâng al unora” faţă de mărturisitorii Neamului Românesc. Istoria acestui încercat popor trebuie cunoscută aşa cum a fost, recunoscându-ne valorile, idealurile înaintașilor.
,,Cum să nu iubești neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credința primită de la strămoşi din propria cenușă?”
Nu putem nega sau deforma adevărul. Fără jertfa lor, cum am arata acum ca popor? Ne încăpăţânăm să îi distanțam pe cei care într-o perioadă a vieții lor ne-au arătat calea spre mântuire. Ei l-au cunoscut pe Hristos în celulă!
,,Acolo în toiul suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca Domn al iubirii şi al îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina zilei”.
Volumul Cu Hristos în celulă se citește cu sufletul. Cuvinte ce zidesc, tainice minuni, îndemn spre desăvârşirea fiecăruia prin credința în Tatăl Ceresc, prin blânda rugăciune.
Aspazia Oțel Petrescu, o truditoare prin Cuvânt în Lumină! O carte scrisa din iubire!
Femeia creştină care a ştiut ,,să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc.”
Mariana Gurza despre volumul “Cu Hristos în celula”
*
Interviu cu Doamna Aspazia Otel Petrescu: “Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic”– Ce ne puteţi spune despre Corneliu Zelea Codreanu?
– Corneliu Zelea Codreanu a avut o chemare și el a dus-o până unde a fost lăsat s-o ducă. Probabil că, dacă era lăsat s-o ducă până la capăt, finalul – biruința legionară pe care-o vedea el – era o biruință în Hristos, o biruință creștină, o victorie a principiilor binelui, cu toate virtuțile binelui. Dar n-a fost lăsat să ducă lucrul ăsta până la sfârșit. Căpitanul cred că și-a dat seama de lucrul acesta. Am auzit la un post de radio, dar nu mai știu cine a spus lucrul acesta, că Corneliu Zelea Codreanu a fost un clarvăzător. El a știut exact ce-i lipsește neamului acestuia. Îi lipsește omul educat în spirit creștin. Legionarul era, de fapt, ostașul lui Hristos. Asta era viziunea Căpitanului. Și-ar fi dus-o până la sfârșit. El a început o luptă pe două planuri, și pe plan politic și pe plan spiritual. Treptat, treptat, și-a dat seama, și cel ce a observat foarte bine lucrul acesta a fost Iuliu Maniu, care a spus: “Recunosc că d-l Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în lupta si salvarea tării căi politice; el a ales o cale superioară si anume aceea de a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care, pe căi de înălţare patriotică să dăruiască totul, moral si spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. Căpitanul a inițiat o linie spirituală pe care, din păcate, n-a putut-o finaliza.
– Și o școală de educație. Mă gândesc, în special, la Frățiile de Cruce şi la Cetăţui.
– Da. Eu mi-aduc aminte ce m-a atras pe mine în Mișcarea Legionară: programul Cetățuilor, care era un program de formare a unui bun creștin. Noi trebuia, în fiecare zi, seara, să ne facem examenul de conștiință, să vedem dacă am făcut o faptă bună în acea zi. Dacă nu făceai, a doua zi trebuia să faci două fapte bune, să nu lași ziua să treacă fără să faci o faptă bună. Dacă făceai o faptă rea, a doua zi trebuia s-o corectezi.
În Mișcarea Legionară asta m-a adus: sistemul de educație. Și atașamentul meu pentru Iisus. Valențele mele cu credința din Mișcarea Legionară le am, nu de la părinții mei. Părinții mei erau credincioși, dar n-aveau suflul ăsta mistic, dar și românesc, pe care îl dădeau Cetățuile și Frățiile de Cruce.
– Dar cine erau educatorii?
– Educatorii erau Căpitanul și mâinile lui drepte. Fenomenul îl descrie foarte frumos Lucian Blaga. Acumulările veneau din repetare în repetare. De la el pornea ideea, și prin repetare, ajungea până la ultimul frățior de cruce și până la ultima Cetățuie. Lanțul era așa de închegat, iar aceste repetări erau atât de ritmate și atât de la locul lor încât nu era nicio fisură. Dacă era lăsat ar fi format pentru România o generație educată în spirit creștin. Generaţia noastră a fost decimată în toate prigoanele care au fost. Toate reuşitele care au fost până atunci au fost decimate, decimate, decimate. Exact cum spune Blaga. Este întrebat Nefârtatele la un moment dat care-i treaba lui. Şi a răspuns: Moşu’ face leagăne, treaba mea este să fac atâtea sicrie câte leagăne face Moşu’. Blaga a prins într-o metaforă nemaipomenită toată opera Căpitanului, care era decimată prin prigoanele astea cumplite, care au avut loc în etape, după cum se ştie.
– Mă gândeam la un lucru. Dumneavoastră sunteţi o personalitate complexă, cu un spirit critic ascuţit. După cum ştim, Mişcarea Legionară a fost o formaţiune extrem de disciplinată. Cum se împăca un astfel de spirit de disciplină cu acest spirit liber al dumneavoastră şi al generaţiei din care aţi făcut parte?
– Omul liber este un om corect şi foarte disciplinat. Libertatea, în adevăratul înţeles al cuvântului, este, aşa cum spune Părintele Arsenie Boca: libertatea de păcat. Trăirea în virtute şi cu adevăratele valori morale, în special cele care izvorăsc din iubire, din generozitate, mă rog, toate virtuţile creştine, te fac liber. Să trăieşti în virtute, să n-ai nicio problemă cu conştiinţa ta. Să ai acea pace, linişte. Aţi observat de câte ori revine cuvântul “linişte” în limbajul Căpitanului şi cu ce valenţe? Este starea aceea de pace pe care o are omul care ştie că n-a greşit.
Este bucuria pe care ţi-o dă faptul bine împlinit, fapta bună, făcută cu adevărat, fără filistinism, fără ipocrizie. Aceasta este adevărata libertate. Iubirea e eliberatoare. Iubirea fără virtute nu este iubire. Este pasiune, patimă.
– Cum credeţi că este primită jertfa generaţiei dumneavoastră?
– Eu am un indiciu, un semn că toate aceste jertfe sunt primite, pentru că sunt oferite fără cârtire. Nu poate Dumnezeu să respingă o jertfă care este dată fără murmur. Este un cântec pe care-l cânta Jean Moscopol: “Când ţara viaţa ne-o va cere/ Cu drag noi o vom da”.
Iisus a spus de atâtea ori: „toată inima care mă cheamă cu sinceritate eu cobor în ea şi fac din ea altarul meu, Biserica mea. Aceasta este Biserica vie, pe care forţele iadului n-o vor birui”. De-aia sunt convinsă că orice raport dat în sensul ăsta “Am fost bătut, am fost chinuit, am fost ţinut flămând, dar n-am cârtit, le-am acceptat, Doamne! Le-am acceptat pentru învierea neamului meu, că aşa ne-a învăţat Căpitanul. Important nu este să fac voia mea, ci să fac voia Ta! Dacă voia Ta a fost să trec prin aceste încercări, eu n-am cârtit, cât m-au dus puterile şi cât m-ai ajutat Tu, până acolo am ajuns!”.
– Consideraţi că din punct de vedere spiritual Mişcarea a învins?
– Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic. Cât a dat ea trăire hristică, atât este viabilă. Şi este viabilă. Vorba lui Radu Gyr: „avem atâţia morţi, avem atâtea oseminte”.
– Cum vedeţi astăzi destinul Căpitanului? A fost un destin tragic?
– Da, a fost un destin tragic, într-adevăr. Tragic în sensul că el a trăit din plin. Dramatică a fost chemarea pe care i-a făcut-o Domnul. A fost un om providenţial, a trebuit să despice în mintea românului un adevăr: ce înseamnă român, ce înseamnă creştin, ce trebuie să faci din ţata ta, care este ţelul final al neamului tău şi care este chemarea neamului tău. Şi el a acceptat acest destin şi l-a dus fără murmur. Şi cu tot curajul. Şi a avut iluminări pe parcurs. Asta recunoaştem toţi. El, treptat-treptat, a părăsit lupta politică şi s-a orientat mult mai mult la construirea omului spiritual. „Din adâncuri se înalţă biruitor legionarul”, a fost unul din ultimele lui cuvinte. El aşa l-a văzut. Din marasmul ăsta în care era adus românul şi din toate valenţele reale ale românismului, care a fost stricat când de fanarioţi, când de bolşevici, când de toate liftele care au curs peste noi şi au ros câte ceva din virtuţile neamului, el a vrut să le pună la loc, ca românul să fie un om frumos înaintea lui Dumnezeu. Destinul Căpitanului a fost să creeze un om frumos înaintea lui Dumnezeu.
Căpitanul avea toate aceste lumini în gândirea lui, vedea înainte. Cel puţin în ce priveşte bolşevismul, a văzut clar, clar de tot, ce va însemna pentru neamul nostru. Şi se realizează acum ce a spus el. În contextul ăsta, numai un om cu totul întunecat nu-şi dă seama că vom fi satanizaţi. Creierele spălate sunt, de fapt, creaţiuni ale diavolului.
Fragment dintr-un amplu interviu consemnat de Florin Palas
Aspazia Oţel Petrescu
Născută la 9 decembrie 1923, a crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti, Aspazia este ardeleancă prin adopţie şi studentă a Clujului universitar când a fost arestată. Era studenta preferată a lui Lucian Blaga. Performanţele intelectuale au fost brutal curmate de arestare.
Dintre amintirile copilăriei sale îşi aminteşte imaginea de apocalipsă a Bucovinei de Nord când au ajuns acolo comuniştii, identificaţi ca hoarde ale satanei:
„Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşti, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” („Doamne, strigat-am!”, 2008, ediţia II, p.8)
Participă activ la greva studenţească din 1946 de la Cluj, grevă ce demasca faţa clar antiromânească a regimului comunist. Se încadrează în Mişcarea Legionară, iar despre caracterul creştin al acesteia declară: „Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze.” (id., p.9)
Arestată în 1948 ca „şefă” de lot, va declara demnă la proces în ultimul cuvânt: „Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine” (p.134). Va primi 10 ani închisoare, dar la 9 iulie 1958 când trebuia să fie eliberată de la Miercurea Ciuc, mai primeşte încă 4 ani de condamnare. Va trece prin închisorile de femei de la Miercurea Ciuc şi Mislea.
Părintele Arsenie Boca, duhovnicul ei, i-a spus de câteva ori în Joia Patimilor, înainte de a fi arestată: „Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!” şi i-a dat cuvânt de învăţătură: „Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!”. De altfel va consemna o minune petrecută cu părintele Arsenie pe când ea se afla deja în închisoare:
„Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe Iisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n-am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:
„- Ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!”.
M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.” (id., p.78)
În închisoare s-a creat o adâncă şi frumoasă legătură între deţinute, o viaţă intens creştină în mijlocul suferinţei, transformând temniţa într-o veritabilă academie duhovnicească şi intelectuală. Memoriile şi le-a adunat în mai multe volume: „Strigat-am către Tine Doamne…”Ed. Axa, Botoşani 2004, reed. Ed. Platytera, 2008; „Adusu-mi-am aminte”, Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007.
De multe ori era încurajată de un glas tainic care-i vorbea în gând sau în inimă: „Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! În lucrarea ce se face în numele lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate”.
Aflată la izolator printre şobolani, în frig şi foame, are revelaţia unei minuni: „Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-l caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El… Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă”.
În acelaşi izolator cu şobolani, trăieşte iar o minune: „m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „- Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă”.
În închisoare s-a vindecat de TBC la plămânul stâng şi parţial la cel drept, prin minune dumnezeiască: „eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne”. Alt caz de vindecare este al doamnei Lilica, prin rugăciunile colegelor de celulă care s-au rugat continuu timp de 40 de zile pentru ea.
Mărturii despre o viată profund spiritualizată a sa mai găsim în alte locuri ale cărţilor. „Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut, dar până la urmă, am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea”.
O iubire şi o dragoste jertfitoare „te împlineşte şi te face desăvârşit”. Cu înţelegere şi cu o oarecare toleranţă îi tratează şi pe anchetatori sau gardieni, pe care îi vede ca pe nişte „roboti programaţi să-şi exercite regimul inuman, la care erau supuşi vechii politicieni români. Înarmaţi cu câteva clase de alfabetizare şi cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, aceşti supraveghetori nu erau decât o parodie jalnică al gradului pe care îl purtau”. De altfel se înţelegea bine şi cu directoarea Diri de la Mislea, care de multe ori aprecia munca şi corectitudinea legionarelor deţinute în faţa altor colege invidioase pe el sau informatoare. Simpatia lui Diri a ajuns la urechile mai marilor tartori care o vor înlocui din această funcţie ca pedeapsă pentru umanismul acordat „banditelor” şi „duşmanelor clasei muncitoare”.
Bună înţelegere a aflat şi la unii gardieni buni la suflet, ba chiar la „Mussolini”, gardianul rău de la Miercurea Ciuc, care scurta mereu minutele de plimbare. Mişcat că plăpânda fiinţă Aspazia va avea de executat încă 4 ani de temniţă (deci în total 14!), o lasă să se plimbe în voie pentru ultima oară: „Îngândurat, părea ostenit, observam pe chipul lui aspru ars de soare, o urmă de blândeţe. M-a lăsat în boii mei, iar eu m-aş fi învârtit în cerc o mie de ani cu paşi ce păreau a nu fi ai mei… I-am mulţumit frumos pentru plimbarea acordată. I-am mulţumit din inimă, merita. El care nu vorbea decât strict ceea ce îl obliga funcţia lui de miliţian, spre uimirea mea mi-a răspuns: „De la noi măcar atât, de la Dumnezeu mai mult”. Vocea lui, referirea lui la Dumnezeu, în condiţiile unui penitenciar ca cel de la Miercurea Ciuc, m-au înfiorat”.
Mai fermă şi neiertătoare în afirmaţii este Aspazia în cuvântul său la sfinţirea Crucii de la Gherla, când a spus: „Un ocean de cuvinte nu ar fi de ajuns să spele de sânge şi de lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci, ce s-a hrănit cu oase şi cu trupuri sfârtecate”.
După 1990 este prezentă la toate comemorările închisorilor de la Miercurea Ciuc şi Mislea – mai ales la parastasele din 8 septembrie de la Mislea. Actualmente trăieşte la Roman.
Prin talentul său oratoric şi în scris, evocă mereu scene din trecutul de suferinţă şi portrete de luptători anticomunişti. Ea scrie astfel despre neînţelegerea jertfei lor de către cei laşi, mulţi şi cuminţi, dar şi îndemnul de a continua lupta lor şi a nu-i uita.
„Să ne rugăm pentru binemeritata odihnă a tuturor victimelor acestui iad, să nu-i uităm niciodată şi să ne trudim să le urmăm exemplul, căci şi acum parcurgem un deşert imens de uitare şi indiferenţă. Cei care sunt indiferenţi, denigratori şi impostori de tot felul, nu încetează să împroaşte cu insulte, multe din adevărurile sfinte pentru care şiruri nesfârşite de morţi stau temelie şi mărturisesc. Confuzia dintre adevăr şi minciună îşi întinde ceaţa groasă în aşa măsură încât tineretul debusolat nu mai ştie cine sunt victimele şi cine sunt călăii. Până la urmă cei care au suferit atât de mult, pentru adevăruri ce se doreau tăgăduite cu neruşinare şi nu s-au plâns niciodată pentru câte li s-au făcut, sunt făcuţi vinovaţi. Vinovaţi pentru ce? Vinovaţi că au existat şi şi-au permis să stea stavilă cu şira spinării neîncovoiată în faţa răului nimicitor de suflete.” (Mislea, 8 sept. 1997)
(v. şi Permanenţe, feb. 2007, iun. 2008)
Extras din:
Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.
Gasiti si cititi aici cartea Doamnei Aspazia Otel Petrescu STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE…
Surse foto: ParinteleJustinParvu.Ro si Internet
Sursa: Marturisitorii
La Mulţi Ani, martirei Aspazia Oţel Petrescu, la 91 de ani! „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”. INTERVIU
“Doamna Aspazia Oţel Petrescu s-a născut în 9 decembrie 1923, în Cotul Ostriţei, nu departe de Cernăuţi. După ce termină cursurile şcolii primare, în Fântânele, tânăra Aspazia se înscrie la un liceu din localitatea Bălţi. După numai un trimestru însă, se îmbolnăveşte şi se întoarce acasă. Între 1936-1940, urmează cursurile liceului ortodox de fete Elena Doamna, din Cernăuţi.
Din cauza frământărilor politice şi sociale, îşi întrerupe în mai multe rânduri studiile. În 18 martie 1944, împreună cu familia, Aspazia se refugiază în ţară, la Orăştie, unde îşi reia studiile. Între 1944-1948, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie ale Universităţii din Cluj. Aici îl are profesor, între alţii, pe Lucian Blaga, fiind una din cele mai apreciate studente ale sale.
Între 1946-1948, Aspazia lucrează ca dactilografă, în cadrul Centrului de Studii Transilvane, aflat pe atunci sub conducerea academicianului Silviu Dragomir. În data de 9 iulie 1948, cu numai câteva zile înaintea susţinerii ultimelor examene, studenta Aspazia Oţel Petrescu este arestată de securişti, pentru activitate contra siguranţei statului, prin apartenenţa sa la Mişcarea Legionarăşi la FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească). Este condamnată la zece ani de temniţă grea, în închisorile din Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc.
În 1958, cu puţin înainte de a fi eliberată, Aspazia Oţel Petrescu primeşte o nouă condamnare, de încă patru ani. Astfel, între 1958-1962, va trece din nou prin închisorile comuniste din Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad. După eliberare, se stabileşte în oraşul Roman (Neamţ).
După 1989, mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu e mereu prezentă la comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, în media şi viaţa literară. Alături de alte femei implicate în recuperarea memoriei celor care au suferit în puşcăriile comuniste, Aspazia este organizatoarea Paraclisului de la închisoarea Mislea, fostă mănăstire ortodoxă de maici. Paraclisul, sfinţit în ziua de 12 noiembrie 1994, este locul cel mai de seamă unde sunt pomenite tinerele şi femeile care au pătimit în închisorile comuniste.
Parte din acest cumplit urcuş spre Înviere, Aspazia Oţel Petrescu a consemnat-o în volumele: Strigat-am către Tine, Doamne…, Cu Hristos în celulă, Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului, Adusu-mi-am aminte, A fost odată etc.”, după cum consemnează portalul dedicat Părintelui Arsenie Boca, înainte de a-i prezenta mărturia despre Sfântul Ardealului, la care mărturisitoarea noastră s-a şi spovedit.
Publicăm mai jos, la aniversară, un interviu realizat de Raluca Tănăseanu pentru revista Familia Ortodoxă:
„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”
Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)
– Cum priviţi acum perioada detenţiei?
– O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera.
Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.
– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”
– Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…
– Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandantului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costumele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le-am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?” Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru supravegherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de materiale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i Doamne sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune! La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână, „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare–de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare spectaculoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.
– Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?
– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aeste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…
„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.
– Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
– Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.
– Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?
– Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc, şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.
– Care este rolul părinţilor?
– Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespunzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…
– Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
– La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…
– Şi aţi reuşit?
– Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…
– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.
A consemnat: Raluca Tănăseanu
Sursa: MĂRTURISTORII
Vă recomandam şi interviul din Revista Veghea: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare!
Fotografiile recente: Cristina Nichituş Roncea
Video via Mănăstirea Petru Vodă
D-na Aspazia Oţel despre Părintele Arsenie Boca by manastirea-petru-voda
TRANSMISIE VIDEO: Conferinţa „Sfinţii închisorilor – rod al României Mari” despre apărătorii Marii Uniri, martirii mărturisitori și luptătorii anticomuniști, cu foști deținuți politic, Părinții Hariton, Filotheu și Ioan de la Petru Vodă și istoricul Corneliu Ciucanu
Liga Studenţilor (LS IAŞI) a organizat conferinţa cu tema „Sfinţii Închisorilor – rod al României Mari. Mărturisitorii din închisori la Centenarul Marii Uniri” despre viețile celor care au contribuit la desăvârșirea unității naționale și apărarea ei cu prețul vieții, în anii tulburi din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Luni, 19 martie 2018, de la ora 18:30 în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (bd. Copou, nr. 11).
Mii de studenți, intelectuali și țărani au înțeles să apere România Mare, chiar în contra voinței oamenilor politici români. În schimb, au fost trimiși în lagăre sau închisori, iar astăzi, în anumite cercuri, memoria lor este încă rău famată, în loc să fie cinstiți ca martiri și eroi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie declarat anul unității de credință și de neam, precum și anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, după ce anul 2017 a fost închinat apărătorilor Ortodoxiei din timpul prigoanei comuniste, având în vedere ataşamentul şi evlavia credincioşilor faţă de cei care sunt numiţi astăzi sfinţii închisorilor, iar anul trecut s-a instituit prin lege comemorarea acestora în ziua de 14 mai.
Invitaţi:
dr. Corneliu Ciucanu – istoric, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al Academiei Române – filiala Iași; părintele arhimandrit Hariton Negrea, părintele ieroschimonah Ioan Şişmanian și monahul Filotheu Bălan de la mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru-Vodă din judeţul Neamţ şi foști deținuți politici anticomuniști.
Preluare: MĂRTURISITORII
SĂ-ȚI ZIC, TĂTUCĂ, CUM AM MURIT – Scrisoare sfâșietoare din Gulagul sovietic, așteptată să intre în manualele de Istorie a României. “MI-AM DAT VIAȚA PENTRU ȚARĂ” – Document olograf. MARTIRII BASARABIEI
O Scrisoare care trebuie să ajungă în toate manualele de Istorie a României
Astăzi vin cu o „scrisoare către tată”, care nu e de la Franz Kafka, ci de la un basarabean din Ciuciuleni și face parte din cartea-album la care lucrez în ultima vreme.
Sunt scrisori sau povești de viață pe care nu le pot, adică fizic nu sunt în stare, să le citesc cu voce tare cuiva. Cea pe care vreau să v-o aduc la cunoștință face parte din această categorie. Alaltăseară am primit-o, iar aseară am descifrat-o și nu pot să opresc vocea care vine de dincolo și care, după 70 de ani, poate fi auzită de mai multă lume, DE CÂT MAI MULTĂ LUME!
Istoria poate fi învățată din diferite surse, și această scrisoare este una dintre ele. Ce a însemnat anul 1944 pentru militarii români din Basarabia, înrolați în armata română, e un capitol aparte, iar despre mitul „eliberării” noastre de către sovietici să-i lăsăm pe cei care au fost „eliberați” să ne spună… (Mariana Pagu, istoric, Basarabia)
SCRISOARE CĂTRE TATA (și ceilalți) din 24 noiembrie 1947
„Borș Gheorghe Feodorovici, născut în anul 1923, 22 iulie, vă spun tată și mamă, cum știți că m-o luat România la armată, și m-o dus în orașul București, și de-acolo mi-o dat drumul acasă; și pe drum, aproape de Prut, m-o ajuns o mașinică și m-o luat și m-o adus în orașul Iași; într-un lagăr pe mine și pe Petrea Chiriac, și pe Buza Ivan Nicolae. Și de-acolo m-o pornit la Chișinău și trenul la Chișinău nu o mai stat; s-o dus în Rusia, în lagărul Briaznâi. De-acolo m-o dus în lagărul Beșnița. De-acolo m-o dus în lagărul Novozibka. De-acolo m-o dus în lagărul Onecea (probabil Onega, regiunea Arkhangelsk n.n.). Lucram într-o pădure de brad și … (indescifrabil – M.P.) pedepsându-mă de foamete, de Paște, am așteptat toată ziua să ne deie mâncare, și nu ni-o adus nimica mâncare, pentru că nu era pâine. A doua zi la Paște ni-o adus frunze de curechi și așa am petrecut și eu Paștele.
Vă mai spun că am lucrat într-o dro…(?) două norme, ca să primesc două porții și n-am primit nimica și tare îmi era foame, că nu mâncasem toată ziua, și m-am apucat ș-am prăjit pe plită niște ovăz și am mâncat; și a doua zi când m-am sculat, fața mea și pieptul era umflat, și tot atuncea m-o dus la spital; după trei zile eu am slăbit tare, și mi-am adus aminte de-acasă.
Tată, ți-aduci aminte odată când te-ai supărat pe mine, și ai zis ca să mă duc cât lumea? Cuvântul dumitale s-a-mplinit; eu cât lumea m-am dus și înapoi nu mai vin; eu de casă nu mai știu nimica. Mai trăiți ori nu, tată și mamă, și frate, și surori?
Eu văzând c-am să mor prin țări streine am scris scrisoarea aceasta și-am chemat pe tovarășul meu Meleniuc Arseni din satul Văsieni și i-am dat scrisoarea aiasta, și i-am spus lui că dacă eu mor aicea, apoi tu măcar te-i duce acasă, apoi să te duci la tata meu la Ciuciuleni, că el șede lângă târg, partea de la deal, și să-i duci scrisoarea asta, și să-i spui viața mea cum am petrecut-o; eu, tată și mamă, cu mari sudori și lacrimi am scris astă hârtie, văzând c-am să mor și nu știam de-acasă nimica, dacă mai trăiți ori nu.
Tată și mamă, eu m-am petrecut aicea, am murit aicea, în orașul Onecea. Mi-am dat viața pentru țară.”
Borș Gheorghe Feodorovici
“De-amu scrie Meleniuc Arseni din satul Văsieni: după aceea, la patru zile, o murit Borș Gheorghe. Eu, Meleniuc Arseni, m-am dus la comendantul nostru și i-am spus c-o murit Borș Gheorghe și l-am rugat să ne deie niște scândură și i-am făcut o raclă, și ne-am dus patru și i-am făcut groapă lângă un brad, ș-apoi ne-am dus patru oameni și l-am luat din spital și l-am dus la groapă, iar unul din Ghidighici o fost acasă dascăl și el o citit Prohodul, și l-am îngropat pe Gheorghe. După aceea, o mers comendantul nostru, că el era tot basarabean și o …(?) bradul care era lângă groapa lui Borș Gheorghe și au scris numele lui și familia lui pe bradul acela; că au răposat Borș Gheorghe Feodorovici în anul 1947, 28 noiembrie.
După aceea, Meleniuc Arseni o venit acasă tocmai în anul 1953 și o venit la Borș Feodor Vasile și i-o adus vestea aiasta. Petrecerea (cum l-au petrecut, pomenirea – M.P.) o fost trei zile, la Borș Feodor (Teodor) Vasile acasă, la Ciuciuleni.”
Scrisoarea a fost transcrisă și păstrată de tatăl lui Gheorghe Borș. Eu am intervenit doar acolo unde au fost folosite cuvinte rusești sau forme populare, doar ca să nu ne scape mesajul. Originalul (un fragment) îl puteți vedea mai sus. (M.P., Martie 2017)
Viaţa lui Ioan Ianolide, Deţinutul profet. 23 de ani închis pentru HristosAnii copilăriei
27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că aceste dureri vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru Ioan, a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.
Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim”.1 Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.
În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.
Copilăria i-a fost liniștită dar născându-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv tot cursul vieții.
După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.
Arestarea și condamnarea
Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.2 Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.3
Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.
Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, își va aminti peste ani că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.4
Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.5
La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.6 Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. 7 Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.
Aiud, primii ani de frământări sufletești
În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.
Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.
Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu8: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”9
În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.10
Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.
Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”11.
Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”12
În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsenie ”ctitorul” sufletului său.13
Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”14
În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.15
Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”16
Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.17
Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.
În colonia de la Galda ca rob al muncii
Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.18
Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.
În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.
Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.
De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.
La Pitești, în iadul studenților
Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.
Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.
Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”19
Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.
Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”20
La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.
După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”21
Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”22
Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”23
Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.
Târgu Ocna – lumina din răni
La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”24 Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.
Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”25
Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.
Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.26
Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.
Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:
– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”27
Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.
Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”28, își va aminti Ioan mai târziu.
Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.
Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.
După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.29
La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.
Din nou Aiudul
În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.30
Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”31
Cel de-al doilea proces
Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.
Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.
Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.32
Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”33 și multe astfel de interpretări absurde.
O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.34 În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.
Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.
După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.35 Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.36
Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”37. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.
Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”38. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”39
Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.
La Jilava
În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.40 El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.
Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:
– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!
– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:
pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!
– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.
După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.
Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”41
Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.
La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1960 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.
Biruind și ultima reeducare
În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.
De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.
Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie 1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.42
Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”43
”Eliberarea” în marea temniță România
În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.44 Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”45, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.
Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”46
Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.
Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.
Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”47
La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.
Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.
Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.
Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.48
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.
Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.
Ultimii ani de viață
Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.
Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.49
Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”50
După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.51
Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.
Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”52 Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.
După mutarea la Domnul
O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.53
Întoarcerea la Hristos – PDF AICI
Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.
Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.
Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!
Dan Tudorache
Surse: Asociatia Ortodoxia Tinerilor – Blog Ioan Ianolide
Mănăstirea Petru Vodă: Mărturisitorul Ioan Ianolide – Scurtă autobiografie
Alte articole la Ioan Ianolide – MĂRTURISITORII
Note:
1 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28
2 Idem, p. 525
3 Sfântul închisorilor, ediție îngrijită de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 49-50
4 Ioan Ianolide, op. cit., p. 525
5 Ibidem
6 ACNSAS, fond Penal, dosar
7 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 525
8 Idem, p. 442
9 Idem, p. 38
10 Ioan Ianolide, Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 118-119
11 Ibidem
12 Idem, p. 122
13 Idem, p. 140
14 Idem, pp. 130-131
15 Ibidem
16 Idem, p. 143
17 Ibidem
18 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 127
19 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 265
20 Idem, p. 267
21 Idem, p. 273
22 Ioan Ianolide, op. cit. II, p. 152
23 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 274
24 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid în ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 88
25 Mărturia lui Constantin Țoțea în ”Părintele Voicescu. Un duhovnic al cetății”, p. 116
26 Mărturia lui Alexandru Virgil Ioanid, Op. cit., p. 89
27 Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pp. 83-84
28 Ioan Ianolide, Op. cit., p. 129
29 Idem, pp. 192-193; Cf. și Mihail Lungeanu în ”Studetul Valeriu Gafencu…”, p. 101 și Nicolae Itul în ”Aiudule…, Aiudule…, pp. 162-163
30 Mărturia lui Nicolae Zârnă, Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1192, pp. 274-275
31 Mihai Pușcașu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 79-81
32 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 200
33 Idem, pp. 204-205
34 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 5, fila 4, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 256
35 Ioan Ianolide, Op. cit. I, p. 205
36 Ibidem
37 Ibidem
38 ACNSAS, fond penal, dosar 327, vol. 7, fila 156, document reprodus parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 222
39 Ioan Ianolide, op. cit., p. 206
40 ACNSAS,
41 George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pp. 139-140
42 ACNSAS, dosar 327, vol. 12, fila 173, document publicat parțial în ”Sfântul închisorilor”, p. 221, n. 156
43 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. Dincolo de ape, Ed. Polirom, București, 2009, p. 292
44 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 217
45 Ibidem
46 Pr. Constantin Voicescu, Părintele Voicescu, un dohovnic al cetății, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 26
47 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 220
48 Idem, p. 527
49 Idem, p. 15
50 Ibidem
51 Idem, p. 527
52 Virgil Maxim, Îmn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002
53 Ioan Ianolide, op. cit. I, p. 16
Preluare: MĂRTURISTORII
Copiii martirilor vorbesc: Umbra lui tata la Condea – Justina Libertatea, născută în temniță. Fiică și nepoată de martiri ai rezistenței anticomuniste din Nucșoara
“Astăzi, după 53 de ani, fără să fi planificat ceva inainte, am virat de la Cozia direct spre locul unde mi-am agățat timp de o saptamana copilăria, in vara lui ’64, cu mintea încărcată de dorul tatei și al mamei deopotrivă, convinsă fiind ca voi recunoaște casa bunicilor, pe care am vazut-o o singura data in viata, acum mai mult de jumatate de secol.
Parca a fost ieri… acum 53 de ani, fetiță de 6 ani fiind, de o mână cu tata si de cealalta cu mama, proaspat recuperata prin voia Domnului din temnițele comuniste, mergeam pentru întâia dată la bunicii din partea tatălui, la Contea, în Valcea.
Așa a fost. Mintea mea, care nu mi-a jucat niciodată feste până acum, a alăturat memoria locului de realitate, a suprapus secvența in timp real și am oprit brusc mașina la o raspântie. Drumul de țară era același. Am recunoscut patulul și casa lui tata mare pe mână stânga. Pe mana dreapta, casa lui unchiu’ Gogu, fratele tatei, dus și el, să reintregeasca neamul Preduților pe lumea ailaltă.
Umbre. Vesnicie. Umbra lui tata mare. Umbra lui Gogu. Umbra lui Costică. Umbra bunicii. Umbra Ioanei. Umbre de bunici, de părinți si frați joacă prin mintea mea. Dintre ele, se desprinde o umbră și începe din senin să plouă. Mărunt. Pentru toate anotimpurile. Pentru toți anii.
E umbra lui tata la Contea!” – Justina Libertatea
Libertatea – fetiţa care s-a născut în închisoarea Vacăreşti
Iuliana Preduţ Constantinescu, mama Justinei Libertatea, s-a nascut la 16 iunie 1929 in comuna Corbi, judetul Arges. Era fiica preotului Ioan Constantinescu si a Iustinei din satul Poenarei. Alaturi de parintii sai i-a ajutat pe ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucsoara incepand cu anul 1952. Acestia isi gasisera adapost la Rapele cu Brazi de langa sat.
Iuliana la data arestarii, în iunie 1958, era însărcinată în luna a şaptea. Fiica ei s-a născut în 18 septembrie 1958, în Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi a fost numită Libertatea Justina. A fost dusă la orfelinat. Tatăl ei, Nicolae Preduț a găsit-o cu greu după căutări îndelungate și cu numele schimbat (foto mai sus). Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost condamnată la 12 ani închisoare şi graţiată în anul 1964, de la Penitenciarul Oradea. A plecat la Ceruri pe 1 octombrie 2002, în ziua de mare sărbătoarea pentru Acoperământul Maicii Domnului. La exact 7 ani a fost urmată şi de soţul ei, Nicolae, tatăl Justinei.
Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost fiica preotului-martir Ioan Constantinescu, din zona Nucşoara, în casa căruia şi-au găsit adăpost partizani din grupul Toma Arnăuţoiu. Casa era situată la marginea comunei Poienărei-Nucşoara. Părintele Ioan Constantinescu a fost executat la 18 iulie 1959 la Jilava (după alte date, 19 sau 21 iulie). În noaptea de 18 iulie 1959 conducătorii grupului ”Haiducii Muscelului, care acționase timp de 10 ani în Munții Făgăraș (1948 – 1958), frații Petre și Toma Arnăuțoiu, sunt executați în penitenciarul Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului condamnați la moarte prin sentințele 107 și 108 din 19 mai 1959 și 119 și 4 iunie 1959 ale Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, între care şi Părintele Constantinescu.
Troița Rezistenței Anticomuniste, Poienerei:
La Condea:
Citiți și “Nu mi-am vândut sângele de român!” – Elisabeta Rizea (28 iunie 1912 – 6 octombrie 2003)
IERTAREA. “Neamul românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat drumul lui Iisus şi anticipând învierea”. Al şaptelea Cuvânt către tineri al Părintele Gheorghe Calciu Mărturisitorul
Al şaptelea Cuvânt către tineri – Iertarea
„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7:74)
Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine. Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel Glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai.
Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!” Şi când te-ai întors la El, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună (Luca 15:20-24). Fiindcă veneai rănit şi sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei, şi roşcovele (Luca 15:14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).
Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţii şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7:8). Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea.
Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul. Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaşte starea continuă de har şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat.
„Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.” Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al smereniei.
Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată (este vorba de Biserica Enei, foto mai jos – n.n.), pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi – cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm.
Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţă, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17:24).
Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti. Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale – căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa.
Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”…
Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”. Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9:4-5).
Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte Cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin acel tip de „pace” nu Pacea lui Hristos de la Ioan 14:27-29, nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă…
Şi acum voi citi declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Şapte cuvinte”. Pentru că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic, forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti. De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de înălţare sufletească şi de reculegere. În privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”.
Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit, umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor!
Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia. Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi. Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”.
V-am citit aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.
NOTĂ: Cuvânt rostit în a şasea miercuri a Sfântului şi Marelui Post, la 19 aprilie 1978.
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Preluare: MĂRTURISITORII,
de Învierea Domnului, la 8 Aprilie 2018
Cum să-i asculţi pe adolescenţi şi cum să te faci ascultat – Ediţia a II-a
Viaţa lângă un adolescent poate fi copleşitoare. Copilul de lângă dumneavoastră se poate transforma peste noapte într-un străin independent, cu gusturi şi valori diferite de cele ale familiei din care face parte. Cultura populară în care trăiesc astăzi aceşti adolescenţi este mai crudă, mai violentă, mai materialistă şi mai sexualizată decât cea a părinţilor noştri. Unii părinţi aleg să pună piciorul în prag şi să-i pedepsească pentru orice abatere, oricât de neînsemnată, alţii se resemnează şi preferă să privească de pe margine, fără să se mai implice. Niciuna dintre aceste atitudini nu este însă de dorit. Cum să-i asculţi pe adolescenţi şi cum să te faci ascultat este un ghid incitant şi extrem de practic, în care sunt abordate problemele complicate cu care se confruntă astăzi adolescenţii şi părinţii lor, de la anturaj şi pierdutul nopţiilor, până la sex, fumat şi droguri. Adele Faber şi Elaine Mazlish, fiecare mamă a trei copii, propun o strategie care să diminueze conflictul, să reducă frustrarea şi să înlesnească o bună comunicare între părinţi şi adolescenţi. Părinţii sunt sfătuiţi să ia măsuri fără să pedepsească; să-şi manifeste furia fără să rănească; să discute despre sex şi droguri fără să ţină discursuri care să alieneze; să nu se impună comportamente fără ca mai întâi să asculte. Scrisă într-un stil direct şi accesibil, titlul de faţă este un ghid indispensabil părinţilor care vor să-i ajute pe copii să traverseze anii furtunoşi ai adolescenţei. Prezentare autor: Adele Faber a studiat dramaturgia la Queens College, are studii de master în pedagogie la New York University şi a fost profesoară de liceu la New York timp de 8 ani. Elaine Mazlish a studiat teatrul la New York University, fiind cunoscută şi ca artist profesionist şi compozitor. Adele Faber şi Elaine Mazlish conduc de mai bine de zece ani ateliere de lucru cu părinţii şi ţin conferinţe pentru toţi cei interesaţi de educaţia copiilor – părinţi, profesori şi specialişti. Lucrând la început alături de dr. Haim Ginott, specialist în psihologia copilului, autoarele au devenit în scurt timp experţi de renume internaţional în comunicarea dintre adulţi şi copii. Experienţa lor în cadrul acestor ateliere de lucru a dus la scrierea unor cărţi de mare succes, printre care Liberated Parents/Liberated Children (câştigătoare a Christopher Award), How To Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk şi Siblings Without Rivalry (carte care s-a plasat pe primul loc în lista de bestselleruri a publicaţiei New York Times). La Curtea Veche Publishing a mai apărut cartea lor Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă şi la şcoală (2002, 2008), scrisă în colaborare cu Lisa Nyberg şi Rosalyn Anstine Templeton.
CALVARUL
In Apocalips capitolul 5,1.2 ajungem la o scena in care ni se aseaza in fata cartea sigilata cu sapte peceti , insa nu se gaseste nimeni ca sa fie vrednic sa rupa pecetile .
Versetul 3 si 4 — Pare o situtie fara speranta , dar nu s-a pierdut totul , pentru ca exista o Persoana care a primit dreptul .
Versetul 5 — Iata si speranta , imediat apare in fata noastra un personaj central
Versetul 6 . Mielul vine in fata si cand ia sulul , intreaga adunare cade cu fata la pamant , in adorare
Versetul 9 si 10 iar ca raspuns o multime nenumarata de ingeri proclama in cor
Versetul 12 In cartea Apocalipsa , suntem martori la adorarea adusa , dupa inaltarea Sa la cer , Domnului Isus , caruia intreaga ostire a cerului Ii aduce acum slava , ca biruitor asupra tuturor celor care lupta impotriva lui Dumnezeu . Suntem fascinati cand aflam ca El este descris atat ca Leul biruitor din semintia lui Iuda , cat si ca Miel . Ambele simbpluri ne arata ceva important cu privire la Mantuitorul . Intr-o clipa El este puternic pentru a elibera , dupa ce Si-a invins toti impotrivitorii si , in acelas timp compasiunea Sa delicata se indreapta fara incetare spre aceia dintre noi care sunt loviti de cruzimea vietii . Apocalipsa ni-L prezinta pe Domnul Hristos , biruitorul , cel care i-a invins pe Satana si pe toti cei care il urmeazasi care ii implinesc planurile . El sta azi in cer , inconjurat de ingerii care Il adora . De trei ori a intervenit Dumnezeu in mod incomparabil in problemele lumii noastre .
– mai intai ca sa creeze aceasta planeta si sa o populeze cu oameni , pe care i-a facut dupa chipul Lui pe fiecare intr-un fel unic ,inzestrindu-i cu unele dintre calitatile Fiintei Sale , pe care ni le-a impartasit .
– a doua interventie uimitoare a fost Intruparea . Aceasta a fost un eveniment unic , ceva ce nu se mai vazuse niciodata , in toata vasnicia . Creatorul a luat asupra Sa natura fiintei pe care o crease . El nu numai ca S-a injosit sa ia chipul unei fiinte create , ci Si-a asumat starea celui mai iubit dintre noi . In El nu era nimic care sa ne faca sa-L pretuim . Umilindu-Se si mai mult , El a luat asupra Sa povara vinovatiei acumulata de noi , oamenii , sfarsind printr-o moarte care putea sa acopere pacatele lumii . De atunci oricine vine la Elcu umilinta , cu incredere si primind oferta Sa , va descoperi ca meritele curatiei Sale nepatate il pot spala de orice pacat . La calvar El a murit pentru noi .
– a treia interventie este inca in viitor . In Fapte 1,11 . El se va intoarce . Spre acest eveniment glorios ni se indreapta azi privirea . Atunci va avea loc cea dea treia interventie a lui Dumnezeu in problemele acestui pamant , de data aceasta ca sa puna capat pacatului si sa readuca universul Sau la perfectiunea lui de la inceput . In centrul acestor interventii uimitoare se afla Intruparea . Atunci Dumnezeu a venit pentru noi , ca sa repare stricaciunile produse de pacat si sa ne salveze din starea jelnica in care eram . Cunoastem foarte bine felul in care Fiul lui Dumnezeu Si-a lasat slava cereasca , pentru a deveni unul dintre noi . Ioan 1,14.
Lucrarea Domnului Hristos a atins punctul culminant cu ocazia Pastelui . Pastele fusese instituit in poporul lui Dumnezeu , cam cu o mie cinci sute de ani inainte . A fost junghiat un miel , Sangele a fost pus pe stalpii si pe pragul usii in fiecare familie a celor credinciosi , iar ingerul mortii a trecut mai departe de acel camin ; locuitorii lui au fost salvati . Astfel , Pastele prefigura eliberarea din pacat a tuturor celor ce isi pun increderea in Hristos .
Ne este cunoscuta descrierea acelei ultime saptamani din viata Domnului Isus ! Printr-un sir de nedreptati , Mantuitorul a fost dus ca un miel la macelarie . Afost arestat in mijlocul ucenicilor , care au luato la fuga , a fost purtat printr-o serie de audieri inscenate si de formalitati nedrepte , pentru ca in final sa fie condamnat si dus la locul rastignirii . Dupa mai multe ore de agonie pe cruce , Isus a strigat : „ S-a ispravit ! „ si Si-a dat duhul . Atat de putine cuvinte nu au avut niciodata o importanta atat de mare ! Isus , jertfa , murea pe altar pentru oameni , dintre care prea putini au inteles sau chiar au aratat un interes deosebit pentru aceasta . Pe cand eram noi inca pacatosi , Hristos a murit pentru pacatele noastre . Ce uimitoare manifestare a iubirii neegoista !
Isus ne invatase sa-i iubim pe altii , chiar pe vrajmasi , si aceasta era o lectie grea . Acum El demonstreaza faptic ceea ce spune ; El Si-a dat viata pentru noi , cei nerecunoscatori . Cat de mult ne iubeste El . Fiind Creatorul , cat de usor ar fi putut renunta la noi, cei pacatosi , si sa inceapa o noua creatiune ! In schimb el epuizeaza resursele cerului ca sa ne rascumpere din absurditatea pacatului ,cu urmarile lui fatale . Ca adventisti noi intelegem ca atunci cand Domnul Isus a murit pentru noi mai era ceva implicat . Nu era implicata doar mica noastra lume , ci universul , care era martor si privea plin de uimire cum se desfasurau evenimentele . Satana are pretentii asupra noastra , saupra acelora care au fost prinsi in plasa pacatului , si insista ca un Dumnezeu drept nu poate nu poate manifesta mila fara sa incalce dreptatea . Legea cauzei si efectului trebie respectata . Daca , intr-adevar plata pacatului este moartea , atunci fiecare pacatos trebuie dus la mormant , nu doar pentru somnul mortii , ci pentru distrugere finala . Logica aceasta pare de nezdruncinat , In iubirea Sa nespusa , Creatorul S-a confruntat cu o alegere teribila . Universul privea in asteptare . Era martor la minunea tuturor minunilor . Creatorul insusi urma sa devina unul dintre noi , sa coboare in lumea manjita de pacat , in care trebuie sa traim noi , si sa-Si dea viata de buna voie , pentru a satisface pretentiile dreptatii . Deci la Calvar Mantuitorul nostru a primit vina noastra a tuturor si a suferit consecintele ei . El a murit de moartea a doua . Insa El nu putea sa fie tinut in mormant : citat Hristos lumina lumii cap „In mormantul lui Iosiv „ – „ Ucenicii s-au odihnit in Sabat, intristati din cauza mortii Domnului lor, in timp ce Isus, Regele slavei, zacea in mormant. La lasarea noptii, au fost pusi soldati ca sa pazeasca locul de odihna al Mantuitorului in timp ce ingeri, nevazuti, se aflau deasupra locului sacru. – Noaptea dinaintea primei zile a saptamanii s-a scurs incet. Ceasul cel mai intunecat, chiar inainte de ivirea zorilor, a sosit. Hristos era inca prizonier in mormantul stramt. Piatra cea mare era la locul ei; sigiliul roman era neatins; garzile romane isi continuau paza. Si mai erau strajeri nevazuti. Ostiri de ingeri rai erau ingramadite in jurul acelui loc. Daca ar fi fost cu putinta, printul intunericului, impreuna cu armata lui apostaziata, ar fi pastrat pentru totdeauna sigilat mormantul care il tinea pe Fiul lui Dumnezeu. Insa ostirea cereasca a inconjurat mormantul. Ingeri care exceleaza in putere pazeau mormantul si asteptau sa ureze bun-venit Printului vietii. –
In timp ce era inca intuneric, ingerii veghetori stiau ca timpul pentru eliberarea scumpului Fiu al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit, aproape sosise. In timp ce asteptau cu cea mai adanca emotie momentul biruintei Sale, un inger puternic a venit in mare graba, zburand, din ceruri. – E
Cel mai puternic inger din ceruri, acela care detinea pozitia din care a cazut Satana, a primit aceasta insarcinare de la Tatal si, imbracat cu slava cerului, a indepartat intunericul pe unde trecea. Fata lui era ca fulgerul, iar vesmintele lui albe ca zapada. –
Un alt inger, care facea parte din oastea cereasca, care fusese martor la scena umilirii lui Isus si veghease locul sacru de odihna al Lui, s-a alaturat ingerului din ceruri si impreuna au venit la mormant. Pamantul s-a zguduit si s-a cutremurat cand s-au apropiat si a fost un mare cutremur de pamant. –
Fata pe care ei [soldatii romani] o privesc nu este fata unui razboinic obisnuit; este fata celui mai puternic inger din ostirea Domnului. Acest sol este acela care ocupa pozitia din care a cazut Satana. El a fost cel care, pe dealurile Betleemului, a proclamat nasterea lui Hristos. Pamantul tremura la apropierea sa, iar ostile intunericului fug. – Ingerul s-a apropiat de mormant, a dat la o parte piatra, ca si cand ar fi fost o pietricica, si s-a asezat pe ea. Lumina cerului a inconjurat mormantul si intreg cerul a fost luminat de slava ingerilor. –
Comandantul ingerilor a apucat piatra cea mare, pentru care a fost nevoie de mai multi barbati puternici pentru a o pune in acel loc, a rostogolit-o, s-a asezat pe ea, in timp ce tovarasul lui a intrat in mormant si a desfasurat legaturile de pe fata si capul lui Isus.
Apoi ingerul cel puternic, cu o voce care a facut ca pamantul sa se cutremure, a strigat: „Isuse, Fiul lui Dumnezeu, Tatal Tau Te cheama!” Acela care castigase puterea de a birui moartea si mormantul a iesit afara din mormant, cu mersul unui invingator, pamantul clatinandu-se si fiind brazdat de fulgere si tunete. – iar Filipeni 2,9 . Am inceput meditatia noastra cu Hristos cel proslavit . El a iesit din mormant biruitor asupra pacatului si a mortii si chiar mai mult , cu dreptul de a da aceasta biruinta fiecarui om care crede . El a dat la o parte voalul pedepsei noastre pe deplin ca noi sa devenim beneficiarii generozitotii Sale . Acum intelegem si mai bine de ce mantuirea se obtine doar prin Hristos . El atribuie starea Sa neprihanita tuturor celor care isi supun vointa in mod sincer . Acesta este motivul pentru care fiintele ceresti se unesc intr-un cor puternic si vestesc slava Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatela lumii . Deci , prin sacrificiul Sau noi suntem salvati , si intregul univers a primit o noua intelegere . Dumnezeu este iubire , iubire de o calitate care depaseste imaginatia noastra . Universul a fost martor cat de departe a fost dispus Mantuitorul sa mearga , pentru ai salva pe locuitorii unei lumi mici , dintre miliardele de lumi . Cat de pretioasa este in fata Lui fiecare fiinta creiata de El ! Acum au cazut toate acuzatiile false aduse de Lucifer impotriva Lui . In fata tuturor El l-a invins pe Satana . Acum pot toti sa inteleaga dece pedeapsa lui este sigura si dreapta . Conflictul dintre Satana si Domnul Hristos si-a atins punctul culminant in timpul lucrarii pe pamant al Domnului . Odata cu strigatul Sau final de moarte „S-a ispravit „ Isus Isi incheiase lucrarea de acum inainte distrugerea luiSatana era sigura . Neprihanirea si indurarea sau imbratisat, mintuirea noastra fiind garantata. Portile cerului sau deschis pentru fiecare – Ioan 3,16
Doamna Aspazia Oțel Petrescu: “Rezistența din munți este un cavalerism românesc care va trece în legendă”. INTERVIU
Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?
Doamna Aspazia Oțel Petrescu: A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad – când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau.
F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.
A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.
F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?
A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.
F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului…
A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.
F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca…
A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.
F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii…
A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.
Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?
F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.
A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.
– interviu realizat de Florin Palas
Sursa: MĂRTURISITORII
„La Mulţi Ani şi mântuire, Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, la 94 de ani! “Mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile acestea atât de parşive”
Doamna Aspazia la Trinitas TV, Televiziunea Patriarhiei Române:
Mesaj al mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu către tineri: “Să nu ne pierdem speranţa!”
“Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile acestea atât de parşive”.
Rugăciunea Mărturisitoarei: “Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!”
Mărturisire de credinţă a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu
„Ştiu că sunt o păcătoasă de rând şi, pe cât mă ajută puterile, îmi cunosc limitele. Totuşi cel puţin atâta pot să afirm după paisprezece ani de catarsis, parcurgând închisorile comuniste. Nu am cârtit şi nu am regretat nici o clipă că mi-am aşternut cu nevrednicie la picioarele Mântuitorului paisprezece ani din viaţa mea (întreaga mea tinereţe) nu pentru vreun folos, fie şi duhovnicesc, ci pentru izbăvirea şi învierea neamului meu ortodox creştin şi românesc. Cred că din acest motiv Domnul Iisus Hristos m-a asistat în această încercare cu răbdare, cu gingăşie, cu iubire şi nu S-a împiedicat de limitele mele absurde şi nechibzuite. De aceea cred că am dreptul să mărturisesc cum Îl cunoaşte sufletul meu prin iubire şi cum mă rog, aş zice, cu disperare să mă ajute să nu-L părăsesc şi să nu neg ceea ce a presărat ca valoare în sufletul meu şi să nu lepăd ca nefolositoare sublime învăţăminte acordate şi câştigate prin suferinţă în închisoare.
Fraţilor, vă încredinţez, cu o încredere de nezdruncinat, că Domnul nu ne părăseşte nicio singură clipă. Este permanent cu noi, ne conduce prin orice încercare, oricât ar fi ea de grea. El ne arată cum putem birui durerea îndurând în linişte şi cu răbdare suferinţa, ne face să vedem cât de strălucitor este Taborul şi că îl putem atinge urcând pe el pe Golgota. Să nu vă fie frică! CU NOI ESTE DUMNEZEU!”
(din mesajul Doamnei Aspazia Oţel Petrescu la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2016)
Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Părintele Justin:
“Cineva m-a întrebat de ce Părintele Justin a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele. Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului”.
Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, care şi-a jertfit 14 ani tinereţe în închisorile bolşevice, despre cum au condus comuniştii România pe trepte de râpă
Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspazia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.
F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.
Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor…
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre experimentul reeducării din închisoarea Piteşti.
“Satana a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului. La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi”.
Când a fost pus Iov la încercare, Dumnezeu i-a pus limită diavolului, este vorba de liberul arbitru. Dumnezeu îi dă voie să ne ispitească ca să se vădească tăria noastră, nu slăbiciunea noastră. I-a spus Dumnezeu lui satana: Poţi să faci orice, dar să nu te atingi de sufletul lui. Ori la Piteşti el tocmai asta a făcut, a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Oamenii ăia n-au fost ai lui, deşi au căzut, pentru că i-a forţat. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Diavolul a înţeles lucrul ăsta. Dumnezeu ne dă ceea ce alegem de bună voie. L-am ales pe Dumnezeu, suntem ai lui Dumnezeu; l-am ales pe Satana, suntem ai Satanei. Dar dacă l-am ales pe Satana după ce ne-a destructurat personalitatea până la anularea liberului arbitru suntem tot ai lui Dumnezeu, pentru că am fost siliţi, obligaţi să-L negăm pe Cel pe care nu-L va nega prin libera Sa voie. De-aia încearcă acum să convingă, să cumpere, să înşele, să manipuleze. Asta mă face să înţeleg că milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului.
La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Am înţeles lucrul acesta când am aflat ce a devenit Costache Oprişan şi ce a rămas Aurel Leşanu, singur dintre cei care au fost chinuiţi zile şi nopţi la rând şi pe care eu i-am cunoscut. Costache Oprişan a fost profesor de filosofie la Cluj, un om cu forţe spirituale nebănuite, simţeai puterea duhului în el. Şi n-a putut să reziste. Nu se putea rezista. Din experienţa noastră, a celor din închisori, diavolul s-a convins că nu are sufletul pe care îl obligă să meargă cu el. Costache Oprişan, care a bătut, care a spus blasfemii, a plecat în lumină, a plecat ca un stâlp de aur, aşa părea, un trup de aur, după cum mărturiseşte Părintele Calciu. Sunt foarte multe dovezi care arată că cei care au căzut aşa de jos încât au spus blasfemii şi şi-au chinuit aproapele, totuşi au plecat mântuiţi. De ce? Pentru că diavolul a spart liberul lor arbitru. A umblat acolo unde nu avea voie. Ce a îndurat Costache Oprişan nu se poate povesti!
Într-adevăr, lui Iov i-a dat toate încercările posibile, dar nu i-a destructurat personalitatea. Atunci diavolul a respectat condiţia. Şi-a dat seama că, ţinând condiţia, nu câştigă. Şi-atunci a încercat metoda destructurării personalităţii. Rezultatul a fost acelaşi, pentru că nu poate să distrugă sufletul, pentru că nu el este Creatorul. Cum să spun? Este chintesenţa creaţiei din noi, este exact frântura noastră de divinitate. Aşa cum nu se poate atinge de Dumnezeu, aşa nu se poate atinge nici de fărâmiţa asta. Nu se poate atinge. Îl înnebuneşte prin tortură şi prin durere, dându-i încercări peste puterea de îndurare, ceea ce Dumnezeu a oprit, diavolul totuşi a încercat, şi a constatat, cu primii martiri de la Piteşti, că sufletele nu sunt ale lui. Nu erau ale lui, ele plecau dincolo, tocmai pentru faptul acesta că ei, cât au putut, cât au fost lăsaţi, în deplina lor conştiinţă şi în practicarea liberului lor arbitru, au zis: „Nu! Nu! Nu!”. Din momentul în care au căzut s-a depăşit limita umanului, pentru că suntem limitaţi. Limitaţi de trup, de durerile care vin din trup, din agitarea minţii, şi atâtea limite pe care le are biata luminiţă din el.
Una este când accept să spun că mă lepăd de Iisus din laşitate, iar alta este când o spun din neputinţă. Toţi cei care au bătut la rândul lor erau pur şi simplu înnebuniţi, ei nu mai aveau puterea limpede de judecată. Şi diavolul nu i-a câştigat. Şi s-a văzut lucrul acesta. Au fost unii care au căzut, într-adevăr, din laşitate şi ăia nu s-au recuperat. Au rămas reeducaţi, aşa cum i-a vrut Satana.
Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi.
Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.
consemnat de Florin Palas
Rugăciunea mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu din izolatorul închisorii bolşevice de la Miercurea Ciuc:
“- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.
În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor “ei” să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.
Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.
Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Caana, ca pâinile din pustie.
Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.
Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.”
“Din groapa cu şobolani am văzut Lumina de Zăpadă a lui Dumnezeu” – Doamna Aspazia Oţel Petrescu de vorbă cu Preasfinţitul Macarie Drăgoi
«Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!» De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu
Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire
PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?
Aspazia Oţel Petrescu: Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferinţă.
Şi asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne‑am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinţei care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.
Al doilea gând pe care l‑am spus fără şovăire şi mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să‑i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într‑adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi‑a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să‑l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.
„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”
Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le‑aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….
Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi‑au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi‑a spus: „Doamna aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu‑i ardă privirea? Amintiţi‑vă că Moise a trebuit să‑şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i‑o datorez îngerului meu păzitor, Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «doamne iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie‑limită: marea îndurare a Bunului dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun aşa, într‑un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă.
În momentul în care mi s‑a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m‑am trezit din nou în celulă. A şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi‑a deschis uşa. Anchetatorul şi‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un şoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis‑o şi m‑a scos de acolo. M‑a dus din nou în contingent şi m‑a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne‑a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.
Între agonie şi extaz
Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?
Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr‑o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să‑ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v‑a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie.
Şi în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. de obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne‑o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.
„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”
Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?
Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.
Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…
Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fiu scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. dar dacă sunt procese care coagulează aceste fi rişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfi ripă din firile mărunte/ Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.
Sursa: Episcopia Europei de Nord
Un interviu VIDEO cu soţia lui Corneliu Zelea Codreanu şi o relatare despre vindecarea miraculoasă de la Mislea a Doamnei Elena Zelea Codreanu (+ 5 septembrie 1994)
Elena Zelea Codreanu – Născută la 2.12.1902, absolventă a Facultății de Litere, a petrecut 14 ani în temnițe (Jilava, Mislea, Târgşor, Dumbrăveni), și domiciliu obligatoriu (Lăteşti) în timpul regimului comunist. A trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 5.09.1994
Aspazia Oţel Petrescu:
Mislea – salvarea Elenei Codreanu prin rugăciune colectivă
Una din cele mai grele încercări prin care am trecut în această perioadă a fost boala Doamnei Lilica. Zilnic, pe parcursul unor anumite ore, febra i se ridica în jurul a 40° , însoţită de nişte frisoane puternice care o lăsau, pur şi simplu, istovită. Deşi medicii au avut destulă bunăvoinţă, diagnosticul nu a putut fi stabilit cu precizie, se presupunea că e ceva legat de rinichi. De tratament, nici nu se punea problema. În opinia medicilor care au consultat-o, Doamna Lilica avea să sucombe doborâtă de febra extrem de ridicată.
Era atât de slăbită că nici nu se mai putea purta pe picioare, o duceam pe braţe, două dintre noi făcându-i scăunel din mâinile noastre. Ne mai ştiind ce să facem, ne-am hotărât ca, timp de 40 de zile, să organizăm o rugăciune continuă. Cineva ne-a spus că această rugăciune funcţionează ca şi sfântul maslu. S-ar putea să fie spre însănătoşire, dar s-ar putea să fie spre alt deznodământ. Doamna Lilica a acceptat cu bucurie rugăciunea, promiţând că, atunci când nu are febră, ne va urmări şi ea. Toate credeam cu tărie că va fi spre însănătoşire.
Ne-am hotărât ca fiecare verigă din lanţul care s-a format să spună un rozar, dura cam 20 de minute. Fiecare ştia de la cine primeşte rugăciunea şi cui trebuie să o transmită. Atenţionarea se făcea prin atingerea braţului, ultima boabă din rozar fiind comună ca să nu se creeze nici o fisură. Problema mai grea era în timpul mesei şi, mai ales, în timpul nopţii, când era pericol să te prindă somnul, dat fiind faptul că, prin repetare, rugăciunea avea o monotonie care putea induce o stare de somnolenţă.
Noi ne vedeam de rugăciune, febra şi frisoanele îşi vedeau de periodicitatea lor dar, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul intervalului crizele se scurtau. În cea de-a 40-a zi criza n-a mai avut loc şi, peste două săptămâni, Doamna Lilica lucra cot la cot cu noi la căratul paturilor grele de metal de la magazie la etaj pentru “mobilarea” unei celule destinată “colectivistelor” (femei de la ţară care erau considerate ca oponente colectivizării). Miracolul a fost atât de evident încât inimile noastre se transformaseră într-un rug de emoţie trăită aproape ca o spaimă.
La scurt interval de la însănătoşirea Doamnei Lilica a venit o inspecţie pe linie sanitară. (Se ordonese un examen de sânge şi unul coprologic pe toată temniţa precum şi vaccinul antitific.) întâmplător, medicul inspector cunoştea cazul Doamnei Lilica şi, vădit uimit, l-a întrebat pe doctorul nostru:
“- Ce- a avut şi cum ai făcut-o sănătoasă?”
Răspunsul a fost uluitor:
“- Aşa cum nu ştiu ce a avut, nu ştiu nici cum s-a făcut sănătoasă. Le puteţi întreba pe ele, sunt singurele care vă pot lămuri.”
Bineînţeles că n-am fost “consultate” şi, ca atare, inspectorul a rămas fără răspuns.
Cum eu eram cea mai apropiată de termenul de eliberare, Doamna Lilica m-a rugat să intru în prima biserică ce o voi întâlni ca să mulţumesc Sfintei Fecioare pentru darul preţios ce i l-a făcut. Ceea ce am şi făcut la Timişoara.
Aspazia Oţel Petrescu, “Strigat-am către Tine, Doamne…”
Preluare: MĂRTURISITORII
A apărut prima carte de interviuri cu Doamna Aspazia Oțel Petrescu: “Patria ne este ţinută de drepţi ca aceia care au ţinut departe mânia lui Dumnezeu asupra Sodomei şi a Gomorei”. Sfânta închisorilor comuniste: “Post și rugăciune!”
A apărut cartea: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri
Fundația Justin Pârvu și Mănăstirea Paltin Petru Vodă vă prezintă o nouă apariție editoriala: Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri.
Interviurile au fost realizate de către maicile de la mănăstirea Paltin, care i-au arătat o deosebită prețuire fericitei Doamne Aspazia, îngrijind-o cu multă dragoste și evlavie pe patul de suferință, până la sfârșitul creștinesc al acesteia.
Interviurile conțin sfaturi și povețe înțelepte, pornite dintr-o inimă mare ce a biruit o experiență de viață înfricoșătoare pentru unii, dar măreață și provocatoare spre noi urcușuri duhovnicești, pentru cei ce L-au iubit pe Hristos cu prețul vieții lor în temutele temnițe ale regimului comunist.
Formatul cărții este de 135 x 210 mm., hârtie offset alb 100g, la 2 culori speciale, cusută, 190 de pagini.
Preț: 15 Lei
Comenzi sau se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau
completând formularul de aici.
MĂRTURISITORII vă prezintă aici dintre aceste interviuri extraordinare cu Doamna Aspazia Oțel Petresci – Sfânta închisorilor comuniste:
„Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase”. De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu, o candelă aprinsă a temniţelor comuniste
Doamna Aspazia, cum vi se pare societatea românească în zilele noastre, mai ales de când marii duhovnici s-au dus unul după altul la cele veşnice, lăsându-ne orfani de povăţuirea şi ocrotirea lor duhovnicească?
Să mulţumim bunului Dumnezeu că l-a chemat la Sine pe părintele Justin, exact la momentul potrivit pentru că nu i-ar fi plăcut să vadă ce se întâmplă azi, cât de ameţit este poporul român şi cât de departe este de ceea ce ar fi trebuit să fie. Îmi vine să strig aşa de pe vârfuri de munte: „Treziţi-vă! Treziţi-vă!” Ce ar fi zis părintele Justin să vadă că poporul a ales într-o frenezie un eretic şi un venetic? Oare chiar asta merită poporul acesta?
Răsună încă în inima mea colindele pe care mi le-aţi cântat şi care îmi amintesc că şi generaţia mea din care a făcut parte şi iubitul nostru părinte, a fost chemată la jertfă. Dacă ne uităm aşa la ce se întâmplă în jurul nostru, parcă am zice că totul a fost zadarnic. Dar noi ştim sigur că n-a fost zadarnic, noi ştim că în lupta aceasta care a devenit acerbă între principiul binelui şi principiul răului, victoria va fi a binelui fără îndoială. Numai că până atunci avem de urcat încă la Golgota. Asta este ceea ce ne-a arătat Mântuitorul: că nu putem râvni la luminile Taborului, dacă nu urcăm Golgota şi că nu există înviere fără răstignire. Aşa că ceea ce pot eu să vă spun este să vă îndemn să primiţi cu bucurie şi cu optimism toate loviturile care vor veni, pentru că vor veni. Părerea mea este că nu degeaba a fost ales un slab credincios, ca să nu îi spun altfel. Să vă întărească Dumnezeu şi să primiţi cu bucurie încercările care vor veni pentru că cu cât vor fi mai grele, va fi semn că este aproape sfârşitul, sfârşitul celui rău, bineînţeles.
Maicile şi mulţi dintre ucenicii Părintelui Justin depăşesc foarte greu plecarea Părintelui la Domnul. Cum să facem să ne alinăm dorul?
Cred că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de cernere, cred că sunt ultimii aleşi care mai trebuie să fie culeşi din lume şi cei răi să-şi primească plata. Bucuraţi-vă, deci! Să nu fiţi triste! Şi mai ales să nu fiţi triste că părintele v-a lăsat. El v-a crescut, el crede în puterea voastră de credinţă şi a mers acolo de unde va putea să fie de mai mare ajutor, pentru că de acolo el poate să vă ajute fără ca cel rău să-i poată face ceva. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi bucuraţi-vă! Dumnezeu l-a scos de aici ca să-l apere de ceea ce urmează. Dumnezeu a socotit că a jertfit şi a dăruit mult şi că acum chemarea şi menirea lui este să ajute de acolo de sus. Vă daţi seama că ajutorul lui de acolo va fi mult mai puternic şi dragostea pentru voi, mai activă. De ce să fiţi triste? Nu trebuie să fiţi triste! Să vă aduceţi aminte că părintele a fost un vrednic ostaş al Mântuitorului şi că s-a străduit să înveţe pe cât a putut în jurul lui, pe cât i-au permis puterile şi vremurile, că viaţa noastră este un dar şi fiind un dar este o bucurie. Noi trebuie să o slujim prin vrednicie şi prin aceasta să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care ni s-a dat. Şi ni s-a dat pentru un lucru despre care Mântuitorul a spus de foarte multe ori: toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului. Şi care este adevărul? Că Dumnezeu este iubire. Deci, de ce să nu fim fericiţi că părintele şi-a găsit în sfârşit odihna în iubirea cea veşnică, cea mare şi adevărată? Trebuie să-l facem să fie trist acolo pentru că noi aici nu înţelegem bucuria lui? Nu! De ce să-l întristăm? El va fi cu atât mai fericit cu cât va vedea că voi vă bucuraţi pentru liniştea lui. Nu este aşa? Să mă contrazică cine crede altfel!
Ştim că, calea spre Dumnezeu este cărarea cea strâmtă, nu este cărarea cea largă. Cărarea cea largă este a celuilalt. Acela vine cu tot felul de străluciri deşarte. Noi nu ne lipim de ale lui, ne lipim de ale bunului Dumnezeu. Să ne bucurăm pentru părintele că a ajuns acolo! Dacă este cineva trist care îl plânge, eu îl cert pe acel cineva. Vă rog foarte frumos să nu-l prohodiţi, că este înviat. Dacă îl prohodiţi înseamnă că nu credeţi că el este acolo sus. Deci, sus inima!
Aţi avut vreodată sentimentul că jertfa dumneavoastră din temniţă a rodit în generaţia aceasta?
Da, am simţit-o în momentul 1989 care este unic, va fi unic în istorie şi nu se compară cu nimic altceva. Pentru noi, într-adevăr a fost o glorie, a fost o clipă astrală, cum am numit-o. De ce? Pentru că copii, care au mers cu cheiţa de gât rătăcind pe străzi, au putut să cânte „Cu noi este Dumnezeu”. Era cântecul care a răsunat în toate închisorile tot timpul, era imnul care s-a cântat cel mai mult pentru că nu numai că simţeam că Dumnezeu este cu noi, dar Îl chemam să fie cu noi. Deci, ei au putut să cânte cântecul nostru fără ca să ştie ceva despre noi. De unde au ştiut? Cine i-a învăţat? Pe urmă, mulţi dintre ei, mai ales din tinerii din Piaţa Universităţii – cei care au ţinut cea mai lungă şi cea mai spirituală grevă care s-a ţinut vreodată pe pământ românesc – au putut să spună în cor: „Vom muri, dar vom fi liberi!” Ei au înţeles că, să-ţi dai viaţa pentru libertate nu este prea mult. Deci ei au înţeles sensul jertfei noastre, ei au înţeles de ce noi toţi de acolo am primit moartea cu bucurie şi n-am considerat-o o hârcă cu coasa, ci dimpotrivă, o mireasă frumoasă, cam rece şi neînduplecată, într-adevăr, dar care era poarta spre eliberare, adevărata eliberare. Eliberare nu numai din temniţa „ăstuia”, să-i zicem „nenumitul”, că nu face să-l numim în ziua de azi , deci o poartă care nu duce spre ispitele lui, ci care duce spre iubirea eliberatoare, ne duce spre eliberarea sufletului din temniţa trupului.
O minune cu Părintele Justin
Mi se pare că v-am mai spus cum mi-a tăiat părintele Justin orice tresărire de tristeţe. Vedeţi candela de acolo? Cele două de pe margine le-am cumpărat eu acum, ca să fie totuşi Sf. Treime. Dar nu ardea decât candela din mijloc. În ziua în care părintele Justin a plecat, s-a stins şi becul acela, deci nu mai ardea niciun bec. M-am dus la magazin să cumpăr beculeţe să le înlocuiesc şi vânzătoarea mi-a spus: „Este marfă de sezon, sunt beculeţe pentru pomul de Crăciun, nu se vând şi noi avem o regulă a stocurilor: nu îngreuiem stocurile cu mărfuri de sezon. Deci veţi veni înainte de Crăciun şi vă dăm câte beculeţe vreţi, acum n-avem de unde să vă dăm”. Şi eu am venit acasă foarte tristă. În ziua înmormântării, sora Elisabeta care a fost în A.S.C.O.R.-ul bucureştean, şi-a dat seama că eu sunt destul de stânjenită că n-am putut să stau la înmormântare – eu am fost şi mi-am luat rămas bun de la părintele înainte de înmormântare şi ultima binecuvântare am primit-o aşa cum a zis sfinţia sa, la 89 de ani -, a venit şi mi-a adus icoana pe care o vedeţi acolo, floricele şi lumânări de la mormântul părintelui. Ea a plecat şi eu cu icoana părintelui la piept, am întrebat: „Părinte Arsenie, unde să-l pun?” Şi părintele Arsenie mi-a spus: „Cum, unde să-l pui? Acolo, pe cruce, că acolo este locul lui”. Crucea este lucrată de maica Patricia, o altă călugăriţă care a făcut închisoare. Ea nu este la înălţimea maicii Mihaela Iordache, dar a fost comandanta legionară a Banatului. Şi atunci am văzut că icoana se potriveşte minunat pe cruce, am aşezat-o acolo şi am fost foarte mulţumită. Seara, când am venit să mă culc, mi-am făcut ca de obicei cruce pe pernă, cum şi-o închină orice creştin, şi am văzut că perna este luminată. Şi mirată am ridicat ochii în sus: becul era aprins. Arde şi acum şi a fost stins doar două zile, atunci când a fost povestea cu părintele Calciu-Dumitreasa. El s-a stins, după două zile, el s-a aprins. Eu n-am umblat deloc de atunci la becul din mijloc. Şi atunci mi-am zis că părintele a vrut, în felul acesta să mă înştiinţeze că n-am de ce să fiu tristă.
Deci, vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru: să vă bucuraţi că este în lumină şi că de acolo poate să ajute mai mult şi în orice caz va fi ocrotit de ceea ce ar fi trebuit să pătimească aici, îndrumând un popor debusolat, intrat în apostazie. E vai de capul nostru! Din ce în ce alegem mai prost. Adevărul e că nici n-avem ce alege. Am ajuns să zic la un moment dat şi apoi mi-am cerut iertare de la bunul Dumnezeu: „Doamne, faptul că ne-ai dat liberul arbitru, parcă-i mai mult blestem decât binecuvântare, pentru că uite, ce alegem! Şi Tu ne dai ce alegem, din păcate!” După părerea mea, votarea aceasta, bunul creştin nu trebuia să o facă, pentru că n-avea ce să aleagă. Ori unul, ori altul, tot tanda, tot manda. Au fost unii care au făcut chestia asta, deşteaptă într-adevăr, dar nu cred că este pe placul lui Dumnezeu: au pus votul şi pe unul şi pe celălalt, adică au arătat că pentru ei oricare vine, e totuna. Dar este cumva o viclenie. Or, Dumnezeu iubeşte calea dreaptă, sinceritatea şi lucrurile spuse pe faţă, aşa cum sunt. N-am ce să aleg, nu aleg. Nu ştiu dacă observaţi că toate opţiunile sunt din în ce mai personale. Fiecare om hotărăşte pentru el.
Dacă ne gândim la episodul cu Iov, exact aşa a fost discuţia dintre bunul Dumnezeu şi „ălălalt”. „Ăla” a zis: „De ce pariezi pe om? Omul e un nemernic. Lasă-mă pe mine să-i fac ce ştiu eu şi ai să vezi că te batjocoreşte în faţă şi nu dă doi bani pe toate câte i le-ai pregătit Tu”. Şi bunul Dumnezeu i-a zis: „Bine, să fie aşa cum zici tu, dar cu o condiţie: să-l laşi pe el să aleagă, să nu-l obligi. Dacă te alege pe tine, e al tău. Dacă Mă alege pe Mine, e al Meu, dar dacă te alege pe tine că l-ai dus cu biciul acolo, tot al Meu este”.
Care credeţi că este soluţia de supravieţuire a României?
Părerea mea este că trebuie să trăim ca în pustie, fără relaţie cu ceea ce este în jurul nostru. Din fericire, patria este ţinută pentru că sunt drepţii aceia despre care ştim că au ţinut departe mânia lui Dumnezeu asupra Sodomei şi a Gomorei. Cât timp mai erau 10 drepţi, cetăţile au stat în picioare, deşi erau cu totul nevrednici. Abia, când a mai rămas doar unul singur, acela a fost salvat şi cetăţile nimicite. Această întâmplare ne arată şi care ar putea fi salvarea noastră ca popor. Ninive era cetatea care trebuia să aibă aceeaşi soartă ca Sodoma şi Gomora, dar a avut şansa că poporul asculta de trimisul lui Dumnezeu, care la vremea aceea pentru Ninive, era profetul Iona. El a venit la mai marele cetăţii şi i-a spus: „Uite, ce ne aşteaptă!” Şi a fost întrebat: „Şi ce facem ca să scăpăm?”. Şi el a zis simplu: „Post şi rugăciune, trei zile”. Şi mai-marele cetăţii a dat poruncă şi tot poporul a răspuns. Trei zile au mâncat pâine şi au băut apă, iar dobitoacele au mâncat nutreţ uscat şi au băut apă. Şi astfel Ninive a fost salvat, deşi judecata făcută în cer era pentru distrugerea ei. Deci am avea această şansă, dar eu nu văd poporul român să fie ridicat până la unul la o astfel de ascultare. Şi Dumnezeu să mă ierte, îmi cer iertare smerită, dar nu văd nici ierarhul care ar avea atâta putere în popor, încât să fie ascultat fără cârtire. Nu este, nu-l avem. Iar părinţii noştri care ar fi putut să facă lucrul acesta, au plecat.
Consideraţi că numai rugăciunea ne-a rămas?
Rugăciunea şi postul. Postul are o putere nemaipomenită. Am mai pomenit de lucrul acesta fără să-l spun însă explicit în Strigat-am către Tine, Doamne, cum am fost salvate noi, toată închisoarea de un proces care avea să doboare multe capete, printre ele şi pe directoarea închisorii, care până la un anumit punct a fost ceva de speriat, de o cruzime şi de o lipsă de blândeţe nemaipomenită. Dar care pe parcurs, a învăţat de la noi, de la felul în care răbdam noi, de la felul în care duceam noi toate supliciile pe care la comandă ni le aplica nouă – şi s-a lămurit foarte repede. Bineînţeles că informatoarele au raportat acolo unde trebuia toată problema noastră şi d-l Alexandru Vişinescu, care acum apare la televizor, a fost trimis să facă anchetă. Era renumit pentru cruzimea lui. Mă rog, nu este bine să vorbeşti de rău pe aproapele, că totuşi e aproapele nostru, n-avem ce-i face. Şi a început ancheta. Fetele din temniţă nu erau prea preocupate de directoare. Erau preocupate de cele care trebuia să intrăm în acest proces şi eram chinuite şi torturate ca să dăm declaraţii împotriva acestei directoare. Ni se cereau declaraţii de aşa fel încât directoarea trebuia să fie executată, nu închisă. Ei nu se jucau. Ea era ilegalistă, deci trădarea ei era grozavă. Şi atunci fetele, nu toate – bineînţeles că informatoarele nu prea au ştiut de lucrul acesta şi n-a fost toată temniţa ca la Ninive, n-a fost chiar toată cetatea – dar au ţinut post doar cu pâine şi apă în situaţiile acelea de foamete şi lucrând la atelier, muncă istovitoare în care normele noastre erau duble faţă de cele de afară – de aceea se şi numea exploatarea muncii penale. Porţia noastră de pâine era de 100 gr, dar nu era nici de 5 gr. bucăţica de pâine care ajungea la noi şi atât de mare a fost milostivirea bunului Dumnezeu, că a căzut toată ramura comunistă ilegalistă din toată conducerea. Atunci a fost acel proces mare cu devierea de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: „Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea”. Deci într-adevăr puterea rugăciunii şi a postului este imensă. Nu se poate cuantifica. Aşadar avem acest dar mare pe care ni l-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos. Prin rugăciunea către El, noi suntem tot timpul conectaţi la voia divină. Nu trebuie să uităm lucrul acesta. Are românul o vorbă: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă”. Aşteaptă ca noi să cerem, noi să căutăm, noi să-L aflăm. A şi spus: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”. Dacă aveţi mâhnire în suflet, cereţi să v-o ia. Mâhniţi trebuie să fim pentru fraţii noştri care sunt damnaţi. Pentru mine este o tragedie că sunt suflete care nu vor cunoaşte mântuirea. Vă daţi seama ce lucru cumplit este acesta? Toţi cei care ţopăiau de fericire în Piaţa Universităţii după alegeri, habar n-aveau că ei ţopăiau pe sufletele celor care au murit acolo pentru clipa asta de libertate. Eu am zis că pe jertfele noastre este acest timp de reculegere când Dumnezeu ne lasă să ne dăm seama ce se întâmplă, să ne ferim de capcane şi să înţelegem că este posibil să trăieşti în infern, dar să-ţi ţii mintea sus, către bunul Dumnezeu. Şi se poate, cum a spus şi Sf. Siluan Aghioritul.
Iertarea prigonitorilor
Cum să faci ca să-i trezeşti pe cei apropiaţi ai tăi, pe cei de lângă tine?
Aici este o problemă foarte grea. În primul rând trebuie să-i răbdăm, aşa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul dintre marii drepţi ai neamului nostru. Dacă vă amintiţi cum spunea el: „Răbdare, răbdare, răbdare şi când o termini, o iei de la capăt”. Deci, trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie să ne luăm la harţă şi să facem zâzanie. Aţi văzut ce s-a întâmplat acum? Ţara a fost împărţită în două şi unii se ceartă cu ceilalţi ca chiorii. Nu-şi dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiţie, când o femeie a venit la un Avva îmbunătăţit şi i-a spus: „Sunt deznădăjduită, nu ştiu ce să fac. Am un singur băiat şi e rău, e beţiv, e desfrânat. Atâta i-am vorbit despre Dumnezeu şi nu mă înţelege. Dimpotrivă îl întorc cu duşmănie asupra mea ori de câte ori, îi vorbesc”. Şi atunci, părintele i-a zis: „I-ai vorbit despre Dumnezeu şi nu te ascultă, nu te înţelege”. „Da”. „Acum vorbeşte-I lui Dumnezeu despre el”.
Deci noi va trebui să ne rugăm să le dea Dumnezeu minte şi înţelegere la ăştia care nu înţeleg nimic, habar n-au pentru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este aşa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” – mai ales ăştia care huzuresc de bine, sunt total rătăciţi – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poţi să faci cu ei? Este ca şi cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care vorbeşte părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimţirea e ca un zid în inimile lor. N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei. Dacă nu-l au, sunt damnaţi, sunt sortiţi pieirii pentru că Dumnezeu selectează.
E clar, trăim vremuri de cernere. Vedeţi, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se zbuciumă, care nu ştiu ce să facă ca să fie bine. Aceştia se vor salva, dar ceilalţi? Apariţia lui Alexandru Vişinescu, pentru mine a fost o bucurie. Eu am zis că i-am iertat pe toţi, că printre darurile închisorii, darul cel mai mare al închisorii, este să poţi să ierţi. Să ierţi aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, este foarte greu, nu este uşor.
„Da, o doare, suferă!”
De două ori în viaţa mea am avut lucrul acesta, că nu puteam să iert: nu puteam să-l iert pe tata şi m-a ajutat părintele Arsenie Boca şi nu puteam să-l iert pe directorul închisorii de la Botoşani care – nu că a ordonat o bătaie, am fost bătută crunt atunci cum n-am fost bătută nici în anchete – dar nu pentru faptul că m-a bătut, ci pentru faptul că a ordonat să mă bată unui nenorocit care aşa a crezut că îşi pune nişte epoleţi pe umeri dacă mă croieşte pe mine din cap până în picioare cu o curea lată cât palmă şi de vreun metru şi jumătate lungime. Vă puteţi imagina când ridica cureaua cu toată puterea şi mă lovea din cap până în picioare, ce se întâmpla cu mine. Dar eu, am în firea mea, faptul că nu urlu. Nu este niciun merit de al meu, este în firea mea, aşa m-a croit bunul Dumnezeu. Eu nu ţip şi nu mă vaiet, poate să mă doară oricât de tare. Nu pot, mă închid aşa în mine. Şi deci nu urlam. De obicei toţi cei care erau bătuţi, ţipau de Doamne, Doamne… pentru că nu vă puteţi imagina ce înseamnă o chestie ca asta. Numai cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce înseamnă! Pe mine m-a bătut într-o perioadă în care pedeapsa corporală era legiferată. Madam’ Ceauşescu a făcut această găselniţă, că trebuie să introduci în închisoare bătaia ca pedeapsă. Izolatoarele şi toate nenorocirile pe care le făceau ei acolo, nu era destul, mai trebuia să-l baţi şi legal, să n-aibă ce să zică cei din străinătate că, uite, se bate în închisorile din România. Nu, se bate pentru că se încalcă regulamentul. Şi el mi-a spus să stau în unghi drept, ca să nu-mi lovească capul – deci, a avut o indicaţie oarecum omenească, pentru că dacă stăteam în picioare, mă lovea din cap până în picioare, dar aşa stând în unghi drept, mi-a lovit numai jumătatea de jos a corpului – şi să ţin mâinile între genunchi. Eu nu prea am înţeles de ce, dar pe urmă mi-am dat seama: pentru că atunci când te loveşte ceva foarte puternic, instinctiv duci mâna acolo unde te-a durut. Ori dacă venea cu o pleasnă din aia pe mâinile mele, mi le termina, le zdrobea. Şi atunci el s-a plecat aşa ca să vadă de ce nu ţip eu. Îl bănuia pe ăla că nu mă loveşte destul de tare, că are milă de mine. Eram e fetişoară acolo, slabă cum eram în închisoare, aveam 38º temperatură şi n-avea voie să mă pedepsească cu temperatura asta, pentru că doctorul care a fost chemat să-şi dea avizul nu şi l-a dat, dar el ştia că nu va păţi nimic dacă se descoperă că n-a ţinut cont de febra mea -, şi când a văzut figura mea schimonosită de durere, a avut aşa o iluminare pe faţă, o bucurie că: „Da, o doare, suferă!”, că aproape că n-am mai simţit loviturile care au urmat şi mi-am zis: „Cum poţi să fii aşa? Cum poţi să te bucuri când un om este chinuit de durere?” Niciun animal nu face lucrul acesta. Am văzut căţeluşe lingându-şi puii, când îşi rupeau un picioruş. Deci, până şi ei au milă, animalele între ele. Dar tu, că eşti om! Şi am simţit că îl urăsc din toate puterile sufletului şi atunci mi-am dat seama cât de groaznic este sentimentul cu care lucrează „celălalt”. Pe cât de mare este iubirea bunului Dumnezeu pe atât de mare este ura lui. Toate faptele lui sunt fapte de ură, aşa cum toată milostivirea bunului Dumnezeu, sunt fapte de iubire.
Şi a trebuit să ţin 40 de zile post negru ca să pot să-l iert. M-am rugat 40 de zile şi am ţinut post negru şi poate nu ajungeam să-l iert, dacă nu mă ajutau şi celelalte fete din celulă cu mine. În special una dintre ele, am şi scris despre ea. Ea ştia că îmi place foarte mult Îngerul a strigat în versiunea psaltică, că cea cultă o ştiam de la şcoală. Pe atunci învăţam toate lucrurile astea, dar asta nu o ştiam şi nici nu este uşor de cântat. Are o mulţime de volute şi nu ştii unde să le pui, dacă nu ai o cultură în sensul acesta. Dar una dintre fete ştia toată povestea aceasta şi cu un risc, nu vă puteţi imagina cât de mare, bucăţică cu bucăţică m-a învăţat. Şi imnul acesta m-a ajutat. Este atât de luminos şi vorbeşte atât de mult despre faptul că ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase. Şi am reuşit să lupt.
Când am ieşit afară, am văzut că au fost dintre noi care au iertat parcă mai desăvârşit, mai deplin toate lucrurile astea. Am citit mai întâi cartea lui Ianolide şi apoi am citit la Virgil Maxim cuvântul: „Nu-i vom ierta”. Se referea la o anumită categorie de oameni şi mi-am zis: „Probabil că şi eu sunt aşa, că am iertat dar la o adică, am să plătesc când mi se dă ocazia”. M-am suspectat şi eram chiar destul de tristă în sinea mea. Am zis: „Ar trebui să am o întâmplare în viaţa mea ca să mă verific, dacă iertarea mea este adevărată sau este un fariseism” – şi când l-am văzut pe Alexandru Vişinescu care a condus ancheta, era anchetatorul principal şi eu eram prima incriminată, fiindcă am lucrat în biroul tehnic, am fost foarte aproape de directoare şi am ştiut toate ajutoarele pe care directoarea aceasta a putut să le dea pe sub mână, bineînţeles, dar ajutându-se de unele din noi – mi-am zis că a venit momentul să mă verific. Îmi amintesc, de pildă, că la un moment dat peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna. Să dormi cu capul descoperit sau cu o basma subţire într-o clădire complet neîncălzită, vă puteţi da seama ce lucru mare a făcut ea! Dar pentru lucrul acesta ea trebuia să fie împuşcată pentru că era favorizarea bandiţilor. Iar Vişinescu ca să obţină de la mine declaraţia pe care o voia el, m-a ţinut în izolatorul de la Mislea care este înfiorător – fratele meu l-a considerat mai groaznic şi decât izolatoarele bărbăteşti (mi-a şi spus: „Nu mi-ai făcut niciun bine că m-ai dus să-mi arăţi unde ai stat pentru că am avut coşmaruri luni de zile”) – deci, m-a ţinut într-un astfel de izolator, în 1954 într-o iarnă care este de referinţă şi azi, considerată cea mai grea iarnă – de la 1 la 8 februarie, exact în plin gerar şi m-a scos de acolo atât cât să pot da declaraţia. Intrasem în comă hipotermică şi în transformările morţii hipotermice. Aveam deja sângele îngroşat, stagna în tot organismul şi din cauza aceasta aveam o căldură binefăcătoare pentru că sângele fierbinte nemaicirculând mă încălzea din interior. Aveam şi visele acelea caracteristice morţii prin îngheţare. Când m-am dus la anchetă, era acolo o oglindă şi când m-am văzut m-am speriat: nu m-am recunoscut. Eram umflată, ochii erau doar două linii, nici nu puteam să-i ţin deschişi, faţa era de culoarea prunei, roşiatică. Dar eu am zis că l-am iertat şi când l-am văzut pe ecran cum arată, am avut aşa o milă şi o compasiune pentru el! Am zis: „Doamne, cât poate să fie de nenorocit!” Şi chiar am zis în gândul meu: „Nefericitule, iadul te mănâncă. Nu eşti în stare să spui cuvântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”. El se considera erou, el a fost cel care a servit orânduirea corect şi drept, snopind şi omorând oameni. Ce era în capul lui! Şi atunci am zis: „Doamne, Îţi mulţumesc că într-adevăr l-am iertat, a putut să-mi fie milă de un om ca acesta şi să zic: vai de capul tău, n-ai să te recuperezi niciodată!”Dacă este să o luăm pe latura ştiinţifică, cred că genele ereditare se tot selectează. Dacă sunt doi copii într-o familie, unul ia genele bune şi cele rele rămân în celălalt şi de aia mi-a fost aşa de milă de el. El este incapabil să înţeleagă noţiunea de Dumnezeu. N-are nicio percepţie.
„Cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”
Ce s-a întâmplat cu directoarea?
Directoarea a scăpat atunci şi a fost mutată disciplinar şi a fost dată la munca de jos. Dar la ce muncă de jos? A fost pusă la unul din sectoarele din Bucureşti la apă-canal. Îmi amintesc că într-o seară a venit directoarea de producţie şi mi-a spus: „Oţel, o să vină şeful de garnizoană să te ducă la biroul de producţie ca să-mi faci lista de materiale pentru ateliere”. Eu am gândit: „Ce a apucat-o să mă ducă noaptea cu pază, când puteam să fac lucrul acesta ziua, în biroul tehnic fără nicio problemă?” Mi s-a părut ciudat, dar ordinul se execută. A venit într-adevăr locotenentul, m-a luat, m-a dus acolo. Când am intrat în birou, lumina era stinsă şi m-am dus la comutator să aprind lumina şi am auzit vocea directoarei: „Nu aprinde lumina!” Deci, ea n-a vrut să fie văzută de sublocotenent. Ştia că eu am venit acolo ca să fac necesarul de materiale. Directoarea stătea în scaunul de la birou, cu mâinile în poală, ca un copil bătut şi plângea. Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. Şi-a revenit şi avea chef de vorbă. Eu am rămas complet intimidată. Nu ştiam ce se întâmplă şi ea îmi spune: „Măi, Prăzulică” – ştia că am făcut parte din Mişcarea Legionară şi eram de verde, deci, şi a făcut un joc de cuvinte de la Pazi la praz – „care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?” Nu ştiţi care erau relaţiile dintre cei care ne conduceau şi noi, ca să vă daţi seama că o asemenea întrebare, te uluia pur şi simplu. Şi mi-am zis: „Ce o fi vrând? Unde o fi vrând să ajungă?”. Şi am răspuns: „Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează”. Şi ea a zis: „Da, este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni”. Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă”. „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni”. Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta”. Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”.
Abia atunci am realizat ce dramă trăia femeia asta. „Uite, să-ţi spun pe scurt ca să înţelegi. M-am uitat în oglindă, am zis că sunt urâtă, că nu pot să realizez o familie pe placul meu şi atunci m-am gândit ce să fac: să mă dăruiesc unei probleme mari care să însemne ceva în viaţa mea. Am citit Manifestul comunist şi mi s-a părut grozav”. De fapt, ca orice minciună demonică, Manifestul sună foarte frumos. Justiţie pentru proletariat, pentru omul sărac, egalitate care e o tâmpenie – omul niciodată nu poate să fie egal -, fraternitate (care fraternitate, în numele cui?, nu poţi să realizezi aşa ceva!), dar suna foarte frumos ca principii. Şi zice: „Îl vedeam pe Lenin în fruntea unei societăţi noi, mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă”. Mă uitam la ea cum se însufleţea aducându-şi aminte de trecutul ei şi „când am văzut care este adevărul, ce munte de rahat – dar i-a zis pe numele românesc – e toată chestia asta, a fost în mine aşa o prăbuşire, cum nu poţi să-ţi imaginezi! Uite, în legătură cu asta te-am chemat. În carantină a intrat acum un grup de deţinute aduse de la Jilava pentru ateliere şi am găsit printre ele, pe cine crezi? Pe directoarea mea de liceu”. Era directoarea şcolii de fete renumită pe vremea ei pentru talentul pedagogic şi pentru ce a făcut din şcoala asta. Ea nu s-a căsătorit ca să-şi poată face treaba aşa cum trebuie. S-a dăruit complet educaţiei fetelor care intrau pe mâna ei. Şi zicea directoarea: „Cum au putut să condamne un astfel de om din mâna căruia au ieşit generaţii de oameni străluciţi, de femei cu renume în toată istoria neamul nostru? Cum? Cum au putut să o condamne? Ce au putut să îi găsească? Dacă şi pe un asemenea om, l-au târât în închisoare, ce să mai vorbim?”. Eu am zis: „Deh, domnişoară, eu din capul locului m-am răzvrătit împotriva lor, nu am decât să mă bucur că aţi ajuns la concluzia aceasta”. Şi ea îmi spune: „De aceea te-am chemat. Eu voi veni cu ele, cu toată echipa şi am să vă chem pe toate şefele”. Eu conduceam atunci, cel mai mare atelier din Mislea. Se numea de cusături româneşti. Datorită mamei mele cunoşteam multe probleme de lucru de mână românesc, mama fiind învăţătoare şi având un aport cu totul deosebit în problema asta. Aşa am putut să conduc acest atelier care a fost cel mai frumos atelier, dar nu pentru că l-am condus eu, ci pentru că era de costume româneşti şi lucrai cu foarte multă plăcere o ie românească, şi nu o cămaşă militară, de pildă. Era un atelier mare de 200 de persoane, era cel mai mare pentru că toată lumea îşi dorea să fie în acest atelier pentru că vara lucrai afară în curte la lumina soarelui şi era o plăcere să stai pe o buturugă sau sub un copac care foşneşte şi să nu stai într-un atelier cu gratii. Şi directoarea îmi zice: „Te rog să o iei în atelierul tău şi să faci ce te pricepi tu, ca să se simtă cât de cât mai bine. N-am ce să fac pentru ea altceva. Dacă va fi nevoie de medicamente, o să i le dau prin tine”. Zic: „Bine, dar de unde să ştiu care este?”. „Eu o să chem toate şefele de ateliere şi o să spun: alegeţi-vă personal. Şi tu să te duci să o alegi pe ea. O să fie cam ciudat pentru celelalte, informatoarele s-ar putea să sesizeze pentru că este în vârstă”. Deci, fără ochelari nu se putea descurca. Ochelarii ţi-i luau la intrarea în închisoare ca să nu-ţi tai venele cu ei, aşa că îi luaseră ochelarii. Şi am zis: „Dar cum să o cunosc? În afară de faptul că e în vârstă?”. Şi atunci ea mi-a descris cum va fi îmbrăcată. Şi am zis: „Bine, domnişoară” şi am vorbit cu studentele pentru că aveam o grupă de studente prin care obţineam depăşiri de norme pentru cele care nu puteau face norma. Ele declarau norma, pe urmă informatoarele au prins lucrul acesta şi eu eram obligată să merg cu ofiţerul politic după mine şi luam normele, aşa că trebuia să le trec în carnet corect. Dar după ce pleca el, eu trebuia să modific pentru că plusul de normă pe care îl făceau studentele mele, eu îl acordam bătrânelor care nu puteau să facă norma. Şi am trecut-o pe domnişoara Moscun – aşa se nume persoana – la regimul acesta.
Deci asta era directoarea şi când a întâlnit-o cumnata mea, ea i-a zis: „Noi am auzit că aţi fost condamnată”. „Da, de unde! Am scăpat prin procesul acela de deviere de dreapta”. Deci şi Liuba Kişinevschi şi Ana Pauker şi toate duşmancele mele au fost acuzate de deviere de dreapta. Culmea ironiei, ca să vedeţi cum lucrează bunul Dumnezeu! Zice: „Nu m-au condamnat, m-au dat la munca de jos şi m-au făcut directoare la câcănari”…
(Interviu realizat de Monahia Fotini, publicat in Revista ATITUDINI, NR. 37)
Preluare: MĂRTURISITORII
Pocăinţa – vindecarea omului de boala păcatului
(Luca 15, 11-32)
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”Sfânta Evanghelie care conţine pilda Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numită Duminica întoarcerii Fiului risipitor.Rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinţei sincere şi a iubirii milostive, Evanghelia din această duminică ne arată valoarea nepreţuită a pocăinţei, adică puterea vindecătoare, eliberatoare şi înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.Boala păcatului şi pocăinţa ca remediuPăcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Dar atât de mult ne-am obişnuit cu păcatul şi cu moartea care se văd mereu în jurul şi înăuntrul nostru, încât le considerăm fenomene „naturale”. Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea „şarpelui”, prin care a lucrat diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).Ruperea armoniei dintre om şi Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului (adică dintre conştiinţă şi simţuri), dintre bărbat şi femeie, dintre om şi celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, chiar şi „pământul va fi blestemat” (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca întunecare şi slăbire a capacităţii sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii şi ca descompunere a elementelor materiale constitutive ale omului: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 şi 3, 1-24) se vede, aşadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viaţa cerească şi veşnică.Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu”, cum greşit se afirmă uneori, deoarece dorinţa „de-a fi ca Dumnezeu” este înscrisă în crearea omului „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă calea spre îndumnezeire aleasă de Adam şi Eva a fost greşită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu şi neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană spirituală vieţuind în trup. Deci, moartea fizică a omului, manifestată ca separaţie între suflet şi trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.Fiind persoană spirituală în trup, coroana şi conştiinţa creaţiei vizibile, omul primeşte de la Creator pământul spre stăpânire, păzire şi cultivare, şi tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creaţia, dacă acesta împlineşte voia lui Dumnezeu pe pământ, dar şi blestemul, dacă omul rupe comuniunea sa de iubire şi ascultare faţă de Dumnezeu.Formele concrete pe care le ia păcatul omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de creaţie sunt multiple.Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianţei, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieşirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate şi pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2).În Noul Testament, păcatul este o stare de înstrăinare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredinţă, incapacitate de simţire spirituală (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morală şi spirituală (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 şi 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege (cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 988).După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund de faţa sau prezenţa imediată a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu – Dătătorul de viaţă (cf. Facere 3, 22). În loc să-şi recunoască greşeala, omul căzut în păcat inventează scuze şi transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe şarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare faţă de Creator şi nepostire sau neînfrânare faţă de lumea materială, este agravat de ne-pocăinţa omului ca refuz de recunoaştere cu regret a greşelii sale. Mai târziu, între descendenţii primei familii umane, păcatul ia forma violenţei ucigătoare, şi anume Cain ucide pe fratele său Abel (cf. Facerea 4, 8). La violenţa sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolenţa sa izvorâtă din iresponsabilitate faţă de greşeala comisă şi nepocăinţă pentru vinovăţia sa.Întrucât păcatul este mai întâi înstrăinare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare şi ascundere de El (cf. Facere 3, 8), cădere şi moarte spirituală, pocăinţa ca remediu sau vindecare de păcat este întoarcerea omului la Dumnezeu, împăcare cu Dumnezeu, început de viaţă nouă şi recuperare a omului din moartea sufletului.Cuvântul „pocăinţă”, în limba greacă a Noului Testament „metanoia”, înseamnă schimbarea minţii sau a modului de a gândi, înseamnă a regreta o faptă rea săvârşită la un moment dat, precum şi o dorinţă a omului de dezlegare sau eliberare de o stare apăsătoare, de vinovăţie pentru răul sau păcatul pe care l-a săvârşit. Pe scurt, pocăinţa este o durere sufletească pentru un trecut întunecat şi apăsător, precum şi dorinţă puternică de schimbare sau convertire, de-a trăi o viaţă diferită.Pocăinţa – har al iubirii lui Dumnezeu şi răspuns al omuluiSfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată chipuri de pocăinţă şi îndemn la speranţă în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetăţii Ninive şi în mulţi alţii care s-au pocăit.În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nimeni nu poate împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele.Chemarea la pocăinţă, harul pocăinţei şi al iertării păcatelor au fost pe deplin împărtăşite de Hristos ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii Sale după Învierea Sa din morţi: „…aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim”(Luca 24, 46-47).În acelaşi timp, adică după Învierea Sa din morţi, Hristos-Domnul dăruieşte ucenicilor Săi adunaţi laolaltă şi puterea de-a ierta păcatele: „…Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).În ziua Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, vedem că predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocăinţă, iertarea păcatelor şi primirea darului Duhului Sfânt: „Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38).Modele sau chipuri de pocăinţă în Noul Testament sunt Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, Zaheu vameşul, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce şi mulţi alţii.Privind la aceste modele de pocăinţă, descrise atât în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât şi a Noului Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne îndeamnă să urmăm şi noi pilda acestora. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cunoscând, aşadar, frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea lui de oameni, din Vechiul şi Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim, fraţilor? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoşii. Să ne curăţim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic).Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim sufletul şi trupul şi să pregustăm din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia spune despre pocăinţă: „Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune având cuget rău” (cap. 4, 6).Mulţi ierarhi ai Bisericii, arhipăstori de suflete, precum şi preoţi duhovnici, doctori ai vindecării de patimi, au fost şi dascăli ai pocăinţei, tocmai pentru că au văzut în ea un mare dar şi un mare leac pentru mântuire. În această privinţă Sfântul Isaac Sirul zice: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har” (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 72).Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinţei, zice: „Sunt două lucruri: păcatul şi pocăinţa; păcatul este rana, pocăinţa este leacul, tot aşa în suflet sunt păcate şi pocăinţă. Dar păcatul este împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere şi curaj” (Omilii despre pocăinţă 8, 2).Părinţii Filocaliei arată în mod concentrat ce este păcatul, din ce se naşte el şi cum se vindecă omul de păcat:„Păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor”(Sfântul Maxim Mărturisitorul).„Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima” (Marcu Ascetul).„Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit” (Marcu Ascetul).„Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei şi prin durerile fără de voie ale căinţei, şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie….” (Cuviosul Nichita Stithatul).Pocăinţa, iertarea păcatelor şi prezenţa Duhului Sfânt în om refac comuniunea lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinţei a fost numită şi „botezul lacrimilor”. Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, „botezul lacrimilor” sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie „ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. VII). Acelaşi Sfânt Părinte spune că „pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. V, cap. 2).Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)”. Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:„Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: „Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut” (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui.” (Sfântul Ioan Gură de Aur).În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte. „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos – Domnul nostru…” (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: „…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…” (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu ca să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă pentru păcatele noastre şi bucurie de recunoştinţă pentru iubirea Lui milostivă, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.
„Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască...” (Fapte 17:30)
În zilele noastre când oameni aud de cuvântul pocăință și mai ales să le spui ca să se pocăiască, ei privesc lucrul acesta ca fiind ceva rău. Gândesc că a fi pocăit, înseamnă a fi un om rătăcit, unul care este din treapta de jos a societății și astfel i-au în batjocură acest frumos nume. Dar pocăința este un lucru poruncit de Dumnezeu. Domnul Isus când era pe pământ propovăduia pocăința: „El (Isus) zicea: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” – Marcu 1:14-15. Dacă este un lucru poruncit, atunci de ce oamenii privesc lucrul aceste a fi ceva rău? Biblia spune că tot ceea ce Dumnezeu face, este foarte bun: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune..” – Genesa 1:31. Atunci înseamnă că și pocăința trebuie să o privim ca pe un lucru foarte bun.
Haideți să privim la ce înseamnă de fapt pocăință:
Este dovedit faptul că toți oamenii de pe fața pământului sunt supt păcat. Biblia spune: „Nu este nici un om neprihănit nici unul măcar” – Romani 3:10. Toți oameni născuți din femeie (afară de Domnul Isus Hristos, fiind născut de la Duhul Sfânt) moștenesc o natură umană căzută. Prin urmare toți oameni păcătuiesc din pricina că sunt păcătoși. Charles Swindoll spunea „Noi nu sntem păcătoși pentru că păcătuim, ci păcătuim pentru că suntem păcătoși”. Iar în contrast cu natura sfântă a lui Dumnezeu orice om este găsit vinovat înaintea Lui. Plata pentru păcat este moartea – Romani 6:23, „dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Pocăința este o poruncă de la Dumnezeu. Dacă vrei să scapi de iad și să ți se șteargă păcatele ai nevoie de pocăință. Iată ce spune cartea Faptele apostolilor: „Pocăiți-vă și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se ștergă păcatele…” – Fapte 3:19.
Pocăința implică o schimbare a modului în care până acum am văzut păcatul
Pocăința implică o schimbare la nivelul minți. În momentul pocăinței se schimbă vedera pe care cineva o are cu privire la păcat. Dacă până în momentul pocăinței păcatul a fost plăcut, din momentul pocăinței păcatul trebuie urât. „Urâți răul cei ce iubiți pe Domnul!” – Psalmul 97:10. Un om care s-a pocăit trebuie să aibă o minte schimbată.
Există o pildă rostită de Domnul Isus, numită „pilda celor doi fii”. În ea este reprezentat un tată care avea doi fii, cărora le-a spus să meargă să lucreze în via lui. Unul din ei spune Biblia că a zis: „Nu vreau”, dar „în urmă i-a părut rău și s-a dus” – Matei 21:29. Expresia din limba greacă „i-a părut rău” este „și-a schimbat gândul, părerea”. A văzut că ceea ce făcuse, nu făcuse bine și i-a părut rău. Și-a schimbat găndul cu privire la atitudinea sa. Noi putem să avem o părere bună despre noi, dar atunci când îți schimbi gândul cu privire la tine, privești păcatul ca pe un lucru rău.
Pocăința implică o schimbare a atitudinii
Implică schimbarea atitudinii asupra păcatului. Psalmistul spune: „… mă doare de păcatul meu..” – Psalmul 38:18. Este o adâncă părere de rău asupra păcatului săvârșit.
Isus a intrat în casa unui fsriseu ca să mănânce. Acolo în timpul mesei a intrat o femeie păcătoasă care „stătea înapoi lângă picioarele lui Isus și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrămile ei, și să le șteargă părul capului ei; le săruta mult și le ungea mir” – Luca 7:36-50. Se vede din întâmplarea aceasta cum femeia a venit înaintea lui Isus și a început să-și plângă păcatele. Domnul Isus văzând lucrul acesta a zis: „…credința ta te-a mântuit…” – vs.50.
La Templu au stat doi oameni ca să se roage. Unul era fariseu iar celălalt era vameș. Fariseul se vedea un om bun care nu a făcut nicioadată vreun rău, iar pe deasupra era și un om religios. El nu își vedea starea de păcat ci a început să se îndreptățească. Vameșul în schimb „sta departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcăosul!” – Luca 18:9-14. Vameșul a plecat acasă iertat, deoarece s-a pocăit cu adevărat.
Pocăința implică mărturisirea și abandonarea păcatului
În cartea Proverbele spune: „Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare” – Proverbe 28:13.
Fiul risipitor „și-a venit în fire și a zis: „…mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: „Tată am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul tău … s-a sculat și a plecat la tatăl său” – Luca 15:17-20. Aceasta înseamnă recunoașterea păcatului și abandonarea lui.
Pocăinţa
Principiile Evangheliei
Noi, toţi, trebuie să ne pocăim
-
Ce este păcatul? Ce efecte au păcatele noastre asupra noastră?
Credinţa în Isus Hristos duce la pocăinţă. În lume, nevoia de pocăinţă a existat din vremea lui Adam până în ziua de azi. Domnul l-a învăţat pe Adam: „De aceea, învaţă-i pe copiii tăi că toţi oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască sau ei nu vor putea, în niciun un mod, să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, pentru că niciun lucru care nu este curat nu poate locui acolo sau nu poate locui în prezenţa Sa” (Moise 6:57).
Noi am venit pe pământ cu scopul de a creşte şi de a progresa. Acesta este un proces care durează toată viaţa. În acest timp, noi, toţi, păcătuim (vezi Romani 3:23). Noi, toţi, avem nevoie să ne pocăim. Uneori, păcătuim din cauza ignoranţei, alteori, din cauza slăbiciunilor noastre şi, în alte ocazii, din cauza nesupunerii voite. În Biblie citim că „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care sa facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul 7:20) şi că „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8).
Ce este păcatul? Iacov a spus: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4:17). Ioan a descris păcatul ca fiind „orice nelegiuire” (1 Ioan 5:17) şi „fărădelege” (1 Ioan 3:4).
Din această cauză Domnul a spus: „Toţi oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască” (Moise 6:57). În afara lui Isus Hristos, care a avut o viaţă perfectă, fiecare om care a trăit pe pământ a păcătuit. Tatăl nostru Ceresc, în marea Sa dragoste, ne-a oferit această ocazie de a ne pocăi de păcatele noastre.
Să ne eliberăm de păcatele noastre prin pocăinţă
-
Ce este pocăinţa?
Pocăinţa este calea ce ni s-a dat pentru a ne elibera de păcatele noastre şi pentru a primi iertare pentru aceste păcate. Păcatele încetinesc progresul nostru spiritual şi îl pot chiar opri. Pocăinţa ne dă posibilitatea să creştem şi să ne dezvoltăm din nou spiritual.
Privilegiul pocăinţei este posibil datorită ispăşirii lui Isus Hristos. Într-un fel pe care nu-l înţelegem pe deplin, Isus a plătit pentru păcatele noastre. Preşedintele Joseph Fielding Smith a spus:
„Eu am îndurat durere, voi aţi îndurat durere, iar aceasta a fost uneori foarte intensă; dar eu nu pot înţelege durerea… care să facă sângele să iasă la suprafaţa corpului precum sudoarea. A fost ceva teribil, ceva cumplit …
Nu a existat niciun om născut în această lume care ar fi putut purta greutatea poverii aşezate asupra Fiului lui Dumnezeu, atunci când El purta păcatele mele şi ale dumneavoastră şi făcea posibil ca noi să scăpăm de păcatele noastre” (Doctrines of Salvation, selecţie realizată de Bruce R. McConkie, 3 vol. [1954–1956], 1:130–131; italice în original).
Pocăinţa necesită uneori un mare curaj, multă tărie, multe lacrimi, rugăciuni neîncetate şi eforturi neobosite pentru a trăi potrivit poruncilor Domnului.
Principiile pocăinţei
-
Care sunt principiile pocăinţei?
Preşedintele Spencer W. Kimball a declarat: „Nu există o cale privilegiată către pocăinţă, nu există o cale privilegiată către iertare. Fiecare om trebuie să urmeze acelaşi curs, fie că este bogat sau sărac, educat sau needucat, înalt sau scund, prinţ sau cerşetor, rege sau om obişnuit” (Teachings of Presidents of the Church: Spencer W. Kimball [2006], p. 38; italice în original).
Trebuie să ne recunoaştem păcatele
Pentru a ne pocăi, trebuie să admitem faţă de noi înşine că am păcătuit. Dacă nu recunoaştem aceasta, nu ne putem pocăi.
Alma l-a sfătuit pe fiul său, Corianton, care fusese necredincios în chemarea sa de misionar şi care comisese păcate grave: „Să laşi… păcatele tale să te tulbure, cu acea tulburare care te va coborî pe tine către pocăinţă… Nu te apuca să te scuzi pe tine însuţi nici câtuşi de puţin” (Alma 42:29–30). Scripturile ne sfătuiesc să nu justificăm practicile noastre păcătoase (vezi Luca 16:15–16).
Nu putem ascunde nicio faptă din vieţile noastre de noi sau de Domnul.
Trebuie să ne pară rău pentru păcatele noastre
Pe lângă faptul că ne recunoaştem păcatele, trebuie să ne pară sincer rău pentru ceea ce am făcut. Trebuie să simţim că păcatele noastre sunt cumplite. Trebuie să avem dorinţa de a ne scăpa de povara lor şi de a renunţa la ele. Scripturile ne spun: „Toţi cei care se umilesc înaintea lui Dumnezeu şi doresc să fie botezaţi, şi vin cu inima frântă şi cu spiritul smerit, şi… într-adevăr s-au pocăit de toate păcatele,… vor fi primiţi prin botez în Biserica Lui” (D&L 20:37).
-
Studiaţi 2 Corinteni 7:9–10 şi Mormon 2:10–14. Care este diferenţa dintre „[întristarea] după voia lui Dumnezeu” şi exprimarea regretelor?
Trebuie să ne abandonăm păcatele
Părerea noastră de rău sinceră ne duce spre abandonarea păcatelor (oprirea de la păcatele) noastre. Dacă am furat ceva, nu vom mai fura. Dacă am minţit, nu vom mai minţi. Dacă am comis adulter, vom înceta. Domnul i-a revelat profetului Joseph Smith: „În acest mod veţi cunoaşte dacă un om se pocăieşte de păcatele lui – iată, el le va mărturisi şi le va abandona” (D&L 58:43).
Trebuie să mărturisim păcatele noastre
Mărturisirea păcatelor noastre este foarte importantă. Domnul ne-a poruncit să ne mărturisim păcatele. Mărturisirea ridică o povară grea de pe umerii celui care a păcătuit. Domnul a promis: „Eu, Domnul, iert păcatele şi sunt milostiv faţă de cei care mărturisesc păcatele lor cu inima umilă” (D&L 61:2).
Trebuie să mărturisim Domnului toate păcatele noastre. În plus, trebuie să mărturisim autorităţii potrivite a preoţiei toate păcatele grave – cum ar fi adulterul, păcatul trupesc, relaţiile homosexuale, abuzul comis împotriva soţiei sau copiilor şi vânzarea sau folosirea drogurilor ilegale – care ar putea sa ne afecteze condiţia de membri ai Bisericii. Dacă am păcătuit împotriva unei alte persoane, trebuie să mărturisim aceasta persoanei pe care am lezat-o. Unele dintre păcatele mai puţin grave ne implică numai pe noi şi pe Domnul. Acestea pot fi mărturisite numai Domnului.
Trebuie să ne reparăm greşeala
O parte a pocăinţei constă în repararea greşelii. Aceasta înseamnă să îndreptăm, în măsură cât mai mare cu putinţă, orice rău am fi provocat. De exemplu, un hoţ trebuie să dea înapoi ceea ce a furat. Un mincinos trebuie să facă adevărul cunoscut. Un bârfitor care a defăimat caracterul unei persoane trebuie să facă eforturi pentru a restabili bunul renume al persoanei vătămate. Dacă facem aceste lucruri, Dumnezeu nu va pomeni de păcatele noastre când vom fi judecaţi (vezi Ezechiel 33:15–16).
Trebuie să îi iertăm pe alţii
O parte vitală a pocăinţei este iertarea acelora care au păcătuit împotriva noastră. Domnul nu ne va ierta dacă inimile noastre nu sunt pe deplin curăţate de toata ura, amărăciunea şi resentimentele faţă de alţi oameni (vezi 3 Nefi 13:14–15). „De aceea, Eu vă spun vouă că trebuie să iertaţi unul altuia; pentru că acela care nu iartă fratelui său greşelile lui este condamnat înainte Domnului; pentru că rămâne în el păcatul mai mare” (D&L 64:9).
Trebuie să ţinem poruncile lui Dumnezeu
Pentru ca pocăinţa noastră să fie deplină, trebuie să ţinem poruncile Domnului (vezi D&L 1:32). Nu ne pocăim cu adevărat dacă nu ne plătim zeciuielile, dacă nu ţinem sfântă ziua de sabat şi dacă nu ne supunem Cuvântului de înţelepciune. Nu ne pocăim dacă nu susţinem autorităţile Bisericii şi dacă nu-L iubim de Domnul şi pe semenii noştri. Dacă nu ne rugăm şi suntem răi cu alţi oameni, atunci, cu siguranţă, nu ne pocăim. Când ne pocăim, vieţile noastre se schimbă.
Preşedintele Kimball a spus: „Întâi, persoana se pocăieşte. După ce a câştigat acest teren, ea trebuie să trăiască potrivit poruncilor Domnului pentru a păstra teritoriul capturat. Acest lucru este necesar pentru a-şi asigura iertarea completă” (Teachings of Presidents of the Church: Spencer W. Kimball, p. 43).
-
În ce mod se deosebesc învăţăturile din această secţiune de falsa idee că pocăinţa înseamnă realizarea unor simpli paşi sau a unor acţiuni obişnuite?
Cum ne ajută pocăinţa
-
În ce moduri ne poate ajuta pocăinţa?
Atunci când ne pocăim, ispăşirea lui Isus Hristos are efect deplin în vieţile noastre, iar Domnul ne iartă păcatele. Suntem eliberaţi de lanţurile păcatelor noastre şi găsim bucurie.
Alma a relatat experienţa pocăinţei de trecutul său plin de păcate:
„Sufletul meu a fost sfâşiat [tulburat] în cel mai înalt grad şi torturat pentru toate păcatele mele.
Da, mi-am adus aminte de toate păcatele şi nedreptăţile mele pentru care am fost chinuit cu durerile iadului; da, eu am văzut că m-am răzvrătit împotriva Dumnezeului meu şi că nu I-am ţinut poruncile Lui sfinte…
Atât de mari au fost nedreptăţile mele, încât numai simplul gând al venirii în prezenţa Dumnezeului meu mi-a sfâşiat sufletul cu o groază de negrăit…
Şi s-a întâmplat că… în timp ce eram chinuit de aducerea aminte a păcatelor mele cele multe, iată, de asemenea, mi-am amintit că am auzit profeţia tatălui meu… în legătura cu venirea unui Isus Hristos, un Fiu al lui Dumnezeu, ca să ispăşească pentru păcatele lumii.
Acum, în timp ce mintea mea prinsese acest gând, am implorat în inima mea: O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine …
Şi acum, iată, atunci când mă gândeam la aceasta, nu am mai putut să-mi amintesc de durerile mele …
Şi o, ce bucurie şi ce minunată lumină am văzut eu; da, sufletul meu s-a umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!
… Nu poate să existe nimic la fel de minunat şi de dulce ca bucuria mea (Alma 36:12–14, 17–21).
-
În ce mod pocăinţa şi iertarea i-au adus bucurie lui Alma?
Pericolele amânării pocăinţei noastre
-
Care sunt unele dintre consecinţele posibile ale amânării pocăinţei noastre?
Profeţii au declarat că „această viaţă este pentru oameni timpul în care să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu” (Alma 34:32). Trebuie să ne pocăim acum, în fiecare zi. Când ne trezim dimineaţa, trebuie să ne cercetăm propria persoană pentru a vedea dacă Spiritul lui Dumnezeu este cu noi. Seara, înainte de culcare, trebuie să rememoram faptele şi cuvintele noastre din timpul zilei şi să-I cerem Domnului să ne arate lucrurile pentru care trebuie să ne pocăim. Prin pocăinţa de zi cu zi şi prin iertarea păcatelor noastre de către Domnul, vom trăi experienţa zilnică a evoluţiei către desăvârşire. Ca şi în cazul lui Alma, fericirea şi bucuria noastră pot fi dulci şi minunate.
Scripturi suplimentare
-
Matei 9:10–13; Luca 13:3; Ezechiel 18:30 (te pocăieşti sau pieri)
-
Alma 7:21 (niciun lucru necurat nu poate fi primit în prezenţa lui Dumnezeu)
-
2 Corinteni 7:9–10 (întristarea după voia lui Dumnezeu)
-
Mosia 4:10–12 (paşii către pocăinţă)
-
Isaia 1:18; Mosia 26:28–32 (pocăinţa aduce iertare)
-
D&L 58:42 (Domnul nu-şi mai aduce aminte de păcate)
-
2 Nefi 9:23 (pocăinţa este necesară pentru salvare)
-
2 Nefi 2:21 (pocăieşte-te cât timp ai trup)
-
D&L 19:15–20 (Domnul ne-a poruncit să ne pocăim pentru a nu suferi aşa cum a suferit El)
Ce spune Biblia despre pocăință?
Sau… de ce cred unii că ne jignesc atunci când ne numesc„pocăiți” și preferă mai bine să ne numească după religie?
Sunt anumiți oameni care atunci când vor să jignească pe cineva, îl numesc „pocăit”. De exemplu: „Tu de ce nu vrei sa mergi sa bei cu noi? Vai de tine, ești ca un pocăit!”, „Ești așa de ciudat, parcă-ai fi un pocăit.”…Și toată lumea râde.
Am destui prieteni dragi care atunci când cineva mi se adresează cu apelativul „pocăito”, ei consideră că e cazul să îmi ia apărarea. De ce are lumea astfel de concepții?
– Pentru că lumea nu cunoaște Biblia.
Matei 22:29 „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”
Ce spune Biblia despre pocăinţă?
Iată doar câteva versete care vorbesc despre pocăință:
Faptele Apostolilor 2 : 38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”
Faptele Apostolilor 3 : 19 „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.”
Luca 24 : 47 „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.”
Marcu 2 : 17 „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Marcu 1 : 15 „El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”
Matei 4 : 17 „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”
Faptele Apostolilor 17 : 30, 31 „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”
Pocăința este o schimbare a minții și a inimii. Pocăința nu înseamnă respectarea unor obiceiuri și tradiții. Pocăința este înțelegerea deplină a faptului că ne naștem, nu cu păcat, ci în păcat și doar Dumnezeu ne poate salva. A murit pentru fiecare dintre noi. Nu mai avem nimic de făcut, nu e nevoie să urcăm cine știe câte trepte, nu e nevoie să mergem în pelerinaj, nu este nevoie să facem nimic altceva decât să credem și să primim salvarea de la Dumnezeu. A crede doar că Dumnezeu există nu te face pocăit. Şi diavolul știe că Dumnezeu există, dar asta nu îl face pocăit.
Iacov 2:19 „ Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred şi se înfioară.”
Și dracii cred, dar asta nu îi face pocăiți. Este nevoie să îți dorești să Îl cunoști pe Dumnezeu, citind Biblia, care este Cuvântul Lui, și acceptând că suntem mântuiți doar prin El și nu prin faptele noastre bune.
Sunt pocăită și sunt conștientă că a fi pocăit nu înseamnă ceea ce cred și iau în bătaie de joc unii. Oricine se numește „creștin”, ar trebui să fie pocăit. Biblia spune asta. Indiferent de cultul creștin, Biblia este aceeași. Mulți cred că fiecare religie are Biblia ei, dar se rătăcesc tocmai pentru că nu citesc ca să se convingă.
Ce este pocăinţa şi de ce este necesară pentru mântuirea omului, poporului?
Răspuns: Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor.
Care este atunci legătura între pocăinţă şi mântuire? Cartea Faptele Apostolilor se focalizează în mod special pe pocăinţa pentru mântuire (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 11:18; 17:30; 20:21; 26:20). Pocăinţa – în vederea mântuirii, înseamnă schimbarea minţii, a gândirii faţă de Iisus Hristos. În predica lui Petru de Rusalii (Faptele Apostolilor capitolul 2), el încheie cu chemarea oamenilor la pocăinţa (Faptele Apostolilor 2:38). Pocăinţă de ce? Petru îi cheamă pe oamenii care L-au respins pe Iisus (Faptele Apostolilor 2:36) să-şi schimbe atitudinea faţă de El şi să recunoască faptul că El este cu adevărat “Domn şi Cristos” (Faptele Apostolilor 2:36). Petru îi îndeamnă să-şi schimbe mintea şi gândirea, şi să treacă de la respingerea lui Hristos ca Mesia la credinţa în El ca Mesia şi Mântuitor.
Pocăinţa şi credinţa pot fi înţelese ca “două părţi ale aceleiaşi monede”. Este imposibil să-ţi pui credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor fără a-ţi schimba mai întâi mintea şi gândirea cu privire la cine este El şi ceea ce a făcut. Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El.
Este extrem de important să înţelegem că pocăinţa nu este o lucrare pe care o facem pentru a câştiga mântuirea. Nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre Sine (Ioan 6:44). Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 indică faptul că pocăinţa este ceva pe care îl dă Dumnezeu – este posibilă doar prin harul Lui. Nimeni nu se poate pocăi decât dacă Dumnezeu îi dă pocăinţa. Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4).
În timp ce pocăinţa nu este o lucrare prin care se câştigă mântuirea, pocăinţa pentru mântuire rezultă în fapte. Este imposibilă o schimbare autentică şi deplină a minţii fără ca aceasta să ducă la schimbarea faptelor. În Biblie pocăinţa rezultă în schimbarea comportamentului. Acesta era motivul pentru care Ioan Botezatorul îi chema pe oameni: “ Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). O persoană care s-a pocăit cu adevărat de respingerea lui Hristos, pentru a crede în Hristos va da dovadă de o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17; Galateni 5:19-23; Iacov 2:14-16). Pocăinţa, definită corespunzător, este necesară pentru mântuire. Pocăinţa biblică este schimbarea minţii cu privire la Iisus Hristos şi întoarcerea la Dumnezeu cu credinţă pentru mântuire (Faptele Apostolilor 3:19). Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Iisus Hristos.
Masacrul Inocenților de la Fântana Albă: 3000 de Martiri Români ai Secolului XX. Copii, femei și bătrâni măcelăriți de bolșevicii ruși la 1 Aprilie 1941. MĂRTURII / VIDEO
MASACRUL DE LA FANTANA ALBA
3.000 de suflete româneşti trimise mai devreme la ceruri de NKVD-ul sovietic
HARTA, RELATARI, MARTURII, VIDEO
Basarabia-Bucovina.Info va prezinta o marturie tulburatoare a unui supravietuitor al Masacrului de la Fantana Alba, din 1 aprilie 1941, in care au fost macelariti aproape 3000 de romani de fortele de ocupatie sovietice. Petru Hutanu, acum in varsta de peste 90 ani, este unul dintre putinii bucovineni care mai traiesc si care pot depune marturie despre ce s-a intamplat atunci:
COMEMORARE. La 70 de ani distanţă, Putna a devenit loc de veci spiritual
Scris de Mădălin Necşuţu
De multe ori oamenii politici sau diplomaţii preferă să atribuie cuvintele „pragmatism“ sau „încredere“ relaţiei dintre România şi actuala Federaţie Rusă, moştenitoarea unei părţi importante a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales a povarei morale pe care Moscova o poartă pe umeri faţă de nedreptăţile şi crimele comise cu o cruzime fără margini asupra populaţiei civile de către Armata Roşie şi NKVD în teritoriile ocupate, ambele conduse cu mână forte de fostul lider bolşevic Iosif Stalin. Poate aceste cuvinte ar trebui înlocuite cu „respect“ şi mai ales „scuze“ faţă de atrocităţile şi genocidul comis de trupele sovietice asupra românilor din teritoriile care au fost smulse ţării în urma raptului teritorial din 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost cedate vecinului de Răsărit. Dacă anul trecut, Duma de Stat a Rusiei (camera inferioară a Parlamentului rus – n.r.) recunoştea şi condamna masacrarea polonezilor în pădurea de la Katyn în Al Doilea Război Mondial, lipsa unei reacţii ferme din partea Bucureştilor într-o chestiune similară şi tăcerea Moscovei pe această temă conduce în continuare la menţinerea unei stări de angoasă între cele două capitale. Denumit şi „Katyn-ul românesc“, genocidul de la Fântana Albă reprezintă un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puţin de 3.000 de români bucovineni au fost masacraţi cu sânge rece de trupele sovietice. Dacă la Katyn a fost vorba de execuţia a peste 20.000 de ofiţeri polonezi, aici avem de-a face cu un masacru premeditat a unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată.
Troiţă comemorativă
La 70 de ani de la acest tragic moment, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a ţinut să marcheze, vinerea trecută (1 aprilie), acest eveniment printr-o ceremonie de sfinţire a troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă în incinta mănăstirii Putna, un simbol spiritual al luptei românilor pentru păstrarea identităţii naţionale în această parte a ţării. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. „Este un moment trist, ziua de 1 aprilie trebuie să ne trimită pe toţi românii, oriunde ne-am afla, cu gândul la acei români curajoşi care în urmă cu 70 de ani n-au vrut nimic mai mult sau mai puţin decât să îşi poată regăsi normalitatea revenind acasă. În urmă cu trei ore am fost la Fântâna Albă şi vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că, păşind în acea pădure, te cuprinde un gând de spaimă şi de durere pentru că în urmă cu 70 de ani 3.000 de suflete, doar pentru că voiau să revină în ţară, au plătit această jertfă pentru demnitatea neamului românesc. Cred că este de datoria noastră să vorbim despre aceste lucruri pentru că s-a discutat foarte puţin şi se cunosc foarte puţine despre masacrul de la Fântana Albă şi mă bucur enorm că astăzi reuşim aici, în capitala spirituală a românităţii, să sfinţim această troiţă în memoria acestor români care şi-au dat viaţa pentru identitatea noastră. Mă bucur că aici la Mănăstirea Putna, unde românii fără să aibă nicio vină, atât cei din Bucovina, cât şi cei din Basarabia, sunt amintiţi pentru că avem sute de mii de suflete care trebuie pomenite mai des. E obligaţia noastră, este de datoria noastră şi mulţumită părintelui stareţ de la Putna cei care vor veni aici îşi vor putea aminti despre aceşti români. Dumnezeu să-i odihnească“, a declarat secretarul de stat al DRP, Eugen Tomac, prezent la acest eveniment. Deputatul Tudor Panţâru a declarat la rândul său că acest episod este unul dintre multele comise de trupele sovietice în scopul „diluării identităţii româneşti“. „În 1940, românii constituiau 80% din populaţia Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%. Românii au fost supuşi unei adevărate exterminări fizice. Mai mult, în Basarabia s-a reuşit crearea aşa-zisului „popor moldovenesc“, diferit de cel românesc. Astfel de evenimente tragice nu pot fi date uitări. Un popor care uită astfel de evenimente tragice îşi riscă viitorul şi identitatea naţională“, a precizat şi deputatul Tudor Panţâru.
Ierusalimul neamului românesc
Locul amplasării troiţei care comemorează victimele de la Fântâna Albă nu a fost ales la întâmplare. Dacă despre mănăstirea Putna, poetul naţional Mihai Eminescu afirma că este „Ierusalimul neamului românesc“, această mănăstire a devenit pe parcursul celor circa cinci secole şi jumătate de existenţă un simbol al luptei spirituale pentru păstrarea fiinţei naţionale, jucând rolul atât de centru spiritual, cât şi de strajă sau loc de refugiu în vremuri încercate. Cu această afirmaţie este de acord şi părintele stareţ al mănăstirii Putna, arhimandritul Melchidesec Velnic. „Fiecare neam îşi are locul de întâlnire cu moşii şi strămoşii. Având în vedere că aici îşi doarme somnul Ştefan cel Mare, care a domnit până la adânci bătrâneţe şi care şi-a iubit neamul, ţara şi credinţa strămoşească, dar şi alţi domnitori, Putna este un simbol românesc şi sunt întru totul de acord cu această expresie“, a declarat pentru „Curentul“ părintele stareţ al mănăstirii Putna. Dânsul ne-a mai explicat că „dragostea de neam şi de patrie“ a fost liantul dintre cele două comunităţi de români care vin la Putna, dar care trăiesc separat pe o parte şi pe alta a graniţei cu Ucraina.
„Românii bucovineni trebuie să-şi poarte crucea“
Stareţul ne-a mai spus că românii de pe cele două părţi ale graniţei trebuiesc să convieţuiască şi să îşi „poarte împreună crucea“. Părintele ne-a mai explicat că mănăstirea Putna este într-un permanent contact cu aşezămintele bisericeşti din Bucovina de Nord de la Cernăuca, Toporăuţi sau Crasna, locuri unde victimele deportărilor staliniste din Siberia şi Kazahstan sunt cinstite mereu.
Crimele abominabile ruseşti împotriva românilor
Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia şi Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă graniţa din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română în speranţa că aşa vor putea să ducă până la capăt acţiunea lor. Însă nu a fost să fie aşa. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanităţii.
MARTURII. Varniţa, o tristă amintire
Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)
În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.
Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”,apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)
O marturie din CraiNou.ro
* * *
MARTURII. Cupca si drama romanilor de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941
Marturii: Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza. Acesta sintetiza astfel, in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania:
“Spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor indivizi compromisi – chiar si in fata satenilor nevoiasi – prin lene, betii si ticalosii in general) rare fiind cazurile in care s-au incadrat intre activisti din convingere si oameni seriosi, arestarile aproape zilnice cauzate de delatori bucurosi sa se razbune pe vecini sau chiar sa le ia bunurile. Dispareau tarani de rand, fara avere si fara vreo vina, necajiti in majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogatasi care sa fi exploatat munca straina, pamanturile nefiind cine stie ce manoase.S-au ivit turnatori, delatori de ocazie, bucurosi sa se poata rafui pentru vechi vrajmasi. Unii au profitat si s-au folosit de bunurile ramase de la cei inlaturati.Abuzurile se inmulteau, starea de nesiguranta crestea, frontiera croita nemilos prin satele romanesti ale aceleiasi zone etno-folclorice nu tinea seama de aspiratiile unei lumi despartite artificial. Ticalosia se introna, cinstea ramanea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).
Lazar Furnica arata in 1989 ca in primavara lui 1941 circulau zvonuri ca va veni vremea ca toata lumea va manca la cazan, bisericile vor fi transformate in grajduri, ca femeile vor deveni un bun comun, ca romanii vor fi feportati in Siberia.
La aceasta se adauga lipsa totala de transparenta si buna credinta in masurile politice si administrative luate de noile autoritati, teroarea si minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat intr-un articol functionarea defectuasa si cu intermitenta in perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare in Romania. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor in capitalele de raion a produs multa agitatie in randul locuitorilor care ajunsesera intre timp la concluzia ca singura salvare pentru ei o constituia emigrarea in patria mama, Romania. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).
Apare Vasile Luca
Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”
Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.
Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.
Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.
La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).
…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbate, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).
Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin
Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.
Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…
Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)
….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”
…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.
Macelul
…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”
Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.
O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”
Selectie din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanina, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386
* * *
1 aprilie 1941– masacrul de la Fântâna Albă
Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă
din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,
Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor
După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.
Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.
Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.
Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.
Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:
– Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?
– Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!
Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:
– Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:
– Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…
Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:
– Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!
Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.
Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.
Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.
După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.
Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.
* * *
Alte informaţii despre ce fel de oameni au avut curajul să înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.
Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:
– Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.
– Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.
Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:
„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.
– Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.
– Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?
– Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?
– Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.
De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”
Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.
În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.
La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”
Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:
„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”
Primul a murit secerat Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, care a mai apucat să strige: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui și Ilie Mihailovici, care purta a treia cruce, apoi Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau la rândul lor cruce.
Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.
Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.
Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.
Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.
Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:
Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan.
Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961
Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr.
Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr.
Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr.
Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr.
Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr.
Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.
Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.
Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS.
Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.
Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad”.
Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe martirii neamului nostru!
Vedeti si:
Vezi toate fotografiile in sectiunea ALBUME DE FOTOGRAFII NOI SI ILUSTRATE VECHI
Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info
Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info
Şi-a tăiat limba cu dinţii şi a scuipat-o anchetatorului în faţă, plină de sânge. JERTFA lui SERAFIM, fiu de ţăran basarabean (+11 noiembrie 1938)
Sinaxarul Sfinţilor Martiri din Închisori: Serafim Parfenie – fiu de ţăran din Tighina, torturat de agenţii siguranţei carliste, apoi ars de viu la crematoriu (+11 noiembrie 1938), şi mărturisitorul Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985).
JERTFA LUI SERAFIM
Timp de trei zile, am fost ridicat in fiecare noapte cam de la orele zece, fiind bătut la tălpile picioarelor, intepat cu sulele peste tot corpul, biciuit. De fiecare dată, după terminare, imi puneau sare sau piatră acră pe răni pentru a opri sângele ce curgea şiroaie. A urmat după aceea o pauză de cinci zile fără a mai fi bătut. In schimb, eram chinuit cu fel de fel de intrebări.
La fiecare nou interogatoriu, căutau să ma convingă că Serafim ar fi făcut declaratii complete şi că, deci, nu ar mai avea niciun rost să insist in această atitudine intransigentă şi că, indiferent de faptul că voiu recunoaşte sau nu acuzatiile făcute, voiu fi dat in judecată şi condamnat pentru trădare, incercare de asasinat şi răsturnare a ordinei existente in Stat. Din întrebările pe care mi le puneau insă, imi dădeam seama că Serafim nu scosese niciun cuvănt. De altfel, nici nu avea ce declara. El nu ştia nimic de toate pregătirile noastre. Era numai un element de legătură intre diferitele grupe, făcând serviciul de curier.
La inceputul acestor interogatorii, călăii mei se arătau destul de binevoitori, blânzi, interesati in a ma ajuta pentru a ieşi din situatia grea in care mă aflam, ca după aceea, văzând că nu pot obtine nimic, să recurgă din nou la bătaie şi tortură.
Procedeul era acelaşi. Eram introduşi impreună, aşa ca fiecare să fie martor la tortura celuilalt. De data aceasta, ne-au prins mâinile şi picioarele in cătuşe. fiind extrem de mici, împiedecau orice circulatie a sângelui.
Primul intrat in fabrică a fost din nou Serafim. L-au intins pe bancă şi l-au legat strâns, in jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat o de o verigă groasă din zidul camerei de tortură. O altă frânghie îi tinea picioarele şi era prinsă de o altă verigă din peretele opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenti au luat fiecare câte un biciu şi au început să-l lovească peste faţă şi abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n’a scos un geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte şi Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a inceput să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, in acelaşi timp, il intepa cu o sulă in umeri până ce ajungea la os, râcâindu-l. Pentru prima oară a inceput şi Serafim să geamă, iar până la sfârşit să urle de durere. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile. Era imposibil să mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s’a apropiat şi Mituş Dumitrescu şi i-a luat testicolele in mâini, strângându-le cu toată forta. Bietul Serafim nu mai putea. A strigat cât a putut:
-Incetati, că va spun tot.
Imediat toti trei s’au retras, aşezându-se pe scaune. Câtva timp s’a făcut tăcere. La un ordin al lui Dumitrescu, Iuliu Horvath l-a deslegat şi i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă cu fata spre Dumitrescu.
O amară desnădejde imi cuprinse sufletul. Căutam să prind ceva din privirile camaradului meu, doar, doar l-as putea incuraja să suporte torturile până la sfârşit. Corpul imi începuse din nou să tremure ca varga. Serafim nici nu se uita la mine. Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, aşteptau impungându-l parcă cu privirea. In mine se deschisese un mare gol…
-Hai, vorbeşte, ce mai aştepti !
-Lăsati-mă un moment sa mă odihnesc, că vă spun tot.
Din nou tăcere. Nervii imi erau incordati la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât respiratia greoaie a camaradului Serafim. Ce oare gândea?… Ce voia să spună?…
Il observam cu atentia incordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mişcau intr’o parte şi alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s’a părut o veşnicie, s’a ridicat depe bancă şi cu paşi înceti, înceti, s’a îndreptat spre masa la care era aşezat comisarul Dumitrescu. Ma uitam la el ca la un spectru. Era galben la fată, cutele depe obraji şi depe frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate şi un zâmbet amar in coltul buzelor. Trebuia să fi fost încercat de dureri ingrozitoare…
Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut întelege nimic. S’a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-si fata cât mai mult de Dumitrescu şi fără să-mi pot bine da seama ce intentiona şi fără ca Mituş Dumitrescu să se aştepte, l-a scuipat in plină fata, cu un scuipat gros şi plin de sânge.
Dumitrescu s’a ridicat imediat depe scaun, si-a sters repede obrazul de sânge şi, cu o furie nemaivăzută, s’a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele in cap şi pe unde nimerea. Cei doi agenti, pentru a nu rămânea mai prejos, au inceput şi ei să-l calce in picioare.
Incepusem să tremur din tot corpul şi picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu ochii tintuiti la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s’a ridicat in picioare, retrăgăndu-se intr’un colt al camerei de tortură. Când cei trei sbiri au început să se apropie din nou de el pentru a reîncepe bătaia, într’o atitudine extrem de liniştită şi cu un zămbet de satisfactie, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o bucată de carne insângerată. A inceput să râdă, un râs sinistru şi aspru, care mi-a scuturat tot corpul. Când m’am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de groază. Camaradul Serafim işi tăiase limba cu dintii. Acea bucată de sânge pe care o scuipase in fata comisarului Dumitrescu, era propria lui limbă.
Gânduri peste gânduri incepură să se invârtească in cap. Orice îmi închipuiam, dar ca cineva să-şi muşte propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viata de cel mai important organ, nu aş fi crezut niciodată că ar fi posibil.
Câtă putere de credintă acumulase acest om, câtă terie sufletească, ce extraordinară vointă… Am cunoscut multi camarazi cari au suferit ingrozitor, fiind deasemenea torturati într’un mod neobişnuit de barbar şi cari au suportat cu terie toate încercările. Ei insă au lasat să treacă peste ei torturile, ştiind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a sfidat propriile-i dureri… Niciunul nu s’a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului satisfactia de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i mila.
Camaradul Serafim Parfenie, fiu de tăran basarabean, un om simplu dar curat, a vrut să dea o lectie celuilalt fiu de tăran, comisarul Mituş Dumitrescu. A vrut să arate acestui individ mârşav că torturile nu sunt suficiente pentru a transforma omul într’o cârpă sau un obiect oarecare, de care el, călăul, să poată dispune după bunul lui plac. A vrut să-i arate că omul, atâta timp cât mai bate in el o inimă, atâta timp cât suflarea nu i-a incetat, are incă suficiente forte pentru a se opune, cu tot ceeace Dumnezeu i-a sădit in suflet, oricărei silnicii. Nu numai că nu vei putea dispune aşa cum vrei de sufletul cuiva, dar nici măcar de această materie trecătoare, atâta timp cât mai palpită o urmă de viată şi de credintă in ea.
Da, era o sfidare ! Cea mai mare sfidare pe care putea să o facă cineva.
Dumneata, domnule comisar, vrei neapărat să mă faci să vorbesc. Iti inchipui că torturându-mă şi nemaiputând eu suporta suferintele fizice, voiu spune totul, tot ceeace dumneata vrei sau îti inchipui că ştiu…
Iată insă că nu e aşa ! Ti-am spus de atâtea ori că nu stiu nimic şi că nu am nimic de spus. Că chiar dacă aş şti ceva, orice tortură e inutila, deoarece eu nu voiu scoate niciun cuvânt. Dumneata insă, domnule comisar, ai crezut că prin metodele diabolice de care dispui, vei invinge carnea şi sufletul meu… Iată-ti victoria ! Ti-am scuipat-o in fată… Bucură-te dacă mai poti… Rânjeste, dacă mai ai poftă…
Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva insă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii inroşiti de ură, cu mâinile tremurânde şi vocea guturală, s’a adresat celor doi agenti: -Luati-l şi terminati cu el. Duceti-l la crematoriu. Serafim, cu privirile atintite asupra mea şi luminat nu ştiu de ce surâs misterios, s’a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă strângându-mi-o, după care, dându-se doi paşi inapoi, m’a salutat legionăreşte.
Cei doi gealati ai lui Mitus Dumitrescu l-au impins spre uşe cu brutalitate. Camaradul meu, condamnat la moarte, a ieşit din camera de tortură cu fruntea sus… Lacrimi mari au inceput să mi se prelingă pe obraji… Bietul Serafim, tăran din Tighina, nici nu ştia măcar ce e un crematoriu…
Ion Roth JELESCU
Integral aici: S I C E R U L P L Â N G E A (Amintiri din prigoana cea mare), Editura “DACIA”, Madrid, 1974
Evocare: Fundaţia “Profesor George Manu”
Sursa: MĂRTURISITORII
Adenda:
Ion Roth Jelescu (+12 noiembrie 1985)
“Ion Roth Jelescu, Comandant Legionar şi Senator al Legiunii, a făcut parte din vechea gardă. Ii găsim înscris numele în toate bătăliile dela începuturile Legiunii, apartinând grupului legionar din Cluj. Arestat în timpul prigoanei carliste, a fost internat în lagărul dela Miercurea-Ciuc, unde a trăit noaptea de groază din 21/22 Septembrie1939.
După Victoria dela 6 Septembrie, a îndeplinit anumite functiuni în cadrul guvernului legionar, dar pentru scurtă vreme, deoarece, după lovitura de Stat a Generalului Antonescu, a fost silit să se refugieze în Germania, unde a împărtăşit soarta tuturor legionarilor din această tarã. A avut domiciliu fortat la Rostock şi apoi a fost internat in lagărul dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 27 August 1944, s’a înrolat în armata natională, unde a servit in Regimentul 1, cu gradul de ofiter. A apărat cu Regimentul său linia Oderului. Dupã capitularea Germaniei, s’a refugiat în regiunea Hamburg, de unde a emigrat mai târziu în Brazilia. S’a stabilit în oraşul Sao Paulo, unde, împreună cu alti camarazi din această tarã, au întemeiat un nucleu de rezistentă natională, care a continuat lupta pentru mântuirea Neamului.
Ion Roth Jelescu este cunoscut şi ca autor al unei valoroase lucrări de amintiri legionare, “Si Cerul Plângea…”, care-i va perpetua memoria. A fost şi un talentat compozitor muzical, dăruind mişcării o serie de arii legionare bine cunoscute. A murit în 12 Noembrle 1985 şi a fost înmormăntat a doua zi, 13 Noembrie, în cimitirul Morumbi de lângă Sao Paulo.” (Sursa: Miscarea.net)
Evreul Nicolae Steinhardt:Asa am devenit legionar – (29 iulie 1912 – 30 martie 1989). Monahul de la Rohia despre moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, in Dosarele Securitatii. VIDEO cu Parintele Mina Dobzeu despre crestinarea lui Aurel Steinhardt
1974 aprilie 3
Nota a informatorului “Gogu Pil” privind relatiile lui Nicu Steinhardt din strainatate si experienta detentiei
Primit: lt-col Popescu N.
Sursa: “Gogu Pil”
Nr. op. 0071/110/PN-0075
Casa – “Festival”
Strict secret
Ex. unic
Nota
“Pe ziua de 14 martie am fost vizitat de scriitorul Steinhardt Nicolae, fost coleg de liceu, domiciliat in str. Ion Ghica nr. 3. Este doctor in drept si in filosofie, ambele doctorate luate cu mentiunea Magna cum Laudae. A facut studii si in Anglia timp de 3 ani. Coleg de liceu si cu Constantin Noica, a pastrat de-a lungul anilor relatii de prietenie stransa cu acest doctrinar legionar notoriu.
– De cand nu l-ai mai vazut pe Noica?, am intrebat eu.
– A fost alaltaieri la mine. Ne vedem foarte des. Cand eu la el, cand el la mine – mi-a raspuns Steinhardt. Ne leaga conceptia comuna a spiritualitatii creatoare si stilul de viata si sobrietatea ascetica. (…)
Enil Cioran este apreciat in toata lumea si revendicat explicit de francezi, ca fiind cel mai reprezentativ filosof al acestui popor. Noica il depaseste la mare distanta pe Cioran. (…)
Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali si al doilea grup mai mic, pentru difuzarea de conceptii vrajmase oranduirii comuniste – ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, in care majoritatea fusesera legionari, eu fiind evreu, deci un nonsens. Insa, figurand pe lista ca unul care avusese numeroase contacte cu Noica, seful grupului, anchetatorii au vrut sa faca din mine o unealta, un martor al acuzarii. Astfel, trebuia sa compar in proces. In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, m-a batut intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor; “nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug”. Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar. Am stat 6 ani inchis. M-am liberat de la Gherla, fara reeducare insa. De altfel si cei de la Aiud era impartiti in trei categorii: peste doua mii au acceptat reeducarea, fiind obligati sa semneze o declaratie cu acuzatii grave impotriva lui Codreanu, ca era imoral, sifilitic, redus ca intelect, in slujba hitleristilor, agent platit, betivan etc, fiind convinsi ca semnarea acestei declaratii este conditia eliberarii, caci asa li se spusese. Alte 125 de persoane n-au vrut sa iscaleasca si nici sa se supuna opiniei de reeducare si in sfarsit 26 de persoane au cerut sa ramana in inchisoare, nemaivand pe nimeni din rude in viata. Toti, fara exceptie, au fost eliberati, pentru ca asa dictau imprejurarile politice externe. Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Insa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata. Daca ar fi trait, n-ar fi existat omorarea lui Iorga, a lui Madgearu si nici crimele de la JiIava. (…)
Eu am stabilit relatii de mare prietenie cu monseniorul Ghika si cu alti catolici de seama, insa am imbratisat religia ortodoxa, consecvent sfaturilor confesorului meu de la Jilava, calugarul Dobjeuca (transcrierea gresita a informatorului, corect Dobzeu – n.a.), basarabean de origine, un adevarat sfant. Acum e la o manastire prin Husi. (…) Acest calugar m-a crestinat la Jilava, infruntand, si eu si el, rigorile restrictiilor si dispozitiilor care interziceau astfel de manifestari si convertiri (la 15 martie 1960 – n.n.). Cu acest prilej mi-am schimbat si numele din Aurel in Nicolae. (…)
Ce zici de Kissinger? Il apreciezi ca personalitate politica?
– Face jocul rusilor. Pentru mine e un tip dubios. Ii lasa pe rusi sa-si faca mendrele, acceptandu-le conditiile, santajele, cand se stie ca pericolul numarul unu al pacii si culturii omenirii sunt sovieticii.”
“Gogu Pil”
ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101
P 191 – 195 din CNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Prefaţă: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.
Sursa: MARTURISITORII
(Va urma)
Vom continua prezentarea personalitatii marturisitorului de la Rohia cu imagini inedite si documente olografe, intr-o noua postare. Vedeti mai jos o marturie a Parintele Mina Dobzeu despre crestinarea in Celula 18 de la Jilava a evreului Aurel Steinhardt, devenit Monahul Nicolae de la Rohia