Fiindcă de mii de ani ne amăgim cu fel şi fel de…” popisme”, sărbătorim Naşterea Domnului (din an în paşte,nu clipă de clipă) ,dar noi tot nenăscuţi din nou rămânem (Ioan, cap.3) ! Dacă ne-am „cântări” (Daniel cap.5/25-28) în Oglindirea Lui (Evrei, cap.1/3), n-am mai rămâne cum suntem nici o clipă- răi, cârtitori, curvari, beţivi, răzbunători, egoişti, idolatri, certăreţi (Gal. Cap.5/20)… Nu ne doare că l-am primit pe Hristos într-o iesle şi l-am răstignit? De ce îl respingem şi pe Duhul Sfânt- Sămânţă Dumnezeiască a învăţăturii înnoitoare? Până când ne mai permitem să-l punem la colţ şi să-l ţinem la uşă (Ap.3/20)! Cât mai rămânem muribunzi în păcate, robi ai satanei, căci zilele-i sunt numărate şi rămânem fără „şef” după globalizarea komunismului APOCALIPTIC? Curând, tot cosmosul va fi curăţat de orice urmă de păcat şi totul va fi făcut nou (Îs.65/17 şi 66/22) ; Dacă n-am refuza oportunitatea pocăinţei, gunoierul cosmic- satan n-ar mai face din oamenii neînnoiţi nişte toalete şi El ne-ar îndumnezei pentru veşnicie, căci „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. „(2 Petru 3/9)

Publicat la: Ianuarie 22, 2022   Nici un comentariu

 

Meciurile vietii mele – Dumitru Dragomir

 
 

Dumitru Dragomir, Nea Mitica, asa cum il stim cu totii, ori pur si simplu Mitica, este un foarte bun povestitor. Carismatic, simpatic, cu gura mare, Dumitru Dragomir este, totusi, o persoana controversata. Unii il adora, il apreciaza, altii dimpotriva il injura, dau cu pietre in el.

Scoala nu prea are, asta daca nu punem la socoteala scoala vietii. Acolo este doctor docent.

Cu toate astea, aceasta carte nu este scrisa in puscarie, nu este maculatura. Nu este scrisa cu pistolul la tampla, drept urmare trebuie sa plecam de la prezumtia de nevinovatie.

Nu, asta nu inseamna ca trebuie sa credem tot ce scrie acolo. Asta nu inseamna ca el ar fi victima. Asta nu inseamna ca Dumitru Dragomir este un taran erou, ajuns cineva la Bucuresti, vesnic corect.

Personal, fan al Universitatii Craiova, cea dezafiliata ABUZIV in 2011, nu am motive sa-i iau apararea. Sa-i fiu fan nici atat.

Dar pot recunoaste, obiectiv, cateva calitati ale acestei carti:

– Placuta si amuzanta. Este usor de citit, fara a parea scrisa cu picioarele. Este, din acest punct de vedere, o surpriza placuta.

– Este scrisa dintr-o perspectiva OMENEASCA. Un OM, cu defectele lui, a trait niste lucruri si vrea sa le spuna mai departe. Nu este scriitor si nu are pretentia sa fie. Este, insa, un povestitor care a trait o viata care merita spusa.

– Nu este o carte de dezvaluiri. Sunt cateva, care suna mai mult a amenintare. Dezvaluirile despre evenimentele de dinainte de 89 nu se pun, daca este vorba despre fapte penale, ele deja s-au prescris. Poate fi considerata, insa, o carte-santaj. Uitati, am avut curaj sa scriu o carte, uitati cum stiu sa scriu, vedeti ce am dezvaluit si ce nu. Daca nu ma lasati in pace, o scot si pe cealalta.

Care carte, ca pronostic personal, va fi scoasa fie cand Dumitru Dragomir va muri, fie cand acesta va fi (din nou) arestat.

Meciurile vietii mele este un titlu inspirat. Atat din cauza titlului, cat si din cauza modului in care a fost scrisa, ma tot intreb: cat este, oare, meritul lui Dumitru Dragomir, autorul oficial al cartii, si cat este meritul lui Dragos Dumitriu, cel care a ingrijit acest volum?

Altfel, multe intamplari din carte au fost povestite deseori in emisiunile televizate. Vanzarea Craiovei, de la Netoiu la Dinel, a fost povestita de cateva ori. De asemenea, cearta cu Giovani de la Tuca Show este si ea arhicunoscuta. Eu va arat, intr-un clip de mai sus, si o cearta spumoasa cu Mugur Ciuvica din anul 2004, cand cei 2 erau contracandidati la Primaria Capitalei (altfel, sa ne intelegem, amandoi aveau sanse 0 sa intre in turul 2, probabil si ei erau constienti de acest lucru).

In final, 2 curiozitati:

1. Astept recenzii ale acestei carti din partea celor care NU sunt microbisti. Care nu stiu cine e Dumitru Dragomir, care nu l-au vazut niciodata la tv. Recenzii obiectiv, strict legate de aspectele literare ale cartii.

2. Sunt curios ce parere au despre carte suporterii Universitatii Craiova. Cea reala, nu clona PSD-ista din Liga 1.

Nu, cartea autobiografica Meciurile vietii mele nu mi l-a facut pe Dumitru Dragomir mai simpatic. Este vinovat, intr-o proportie mare, pentru dezastrul fotbalului romanesc si, mai ales, pentru dezafilierea abuziva a Universitatii Craiova. Totusi, nu inseamna ca voi fi atat de incuiat incat sa-l injur non-stop si sa plec de la premisa ca tot ce scrie acolo sunt minciuni. Da, in “conflictul” dintre cei 2, eu sunt de partea lui Mititelu. Asa-mi dicteaza sufletul 🙂

Meciurile vietii mele, de Dumitru Dragomir, carte aparuta la Paco editura si tipografie, se gaseste DOAR pe Libris.ro. De ce aceasta exclusivitate inca nu am aflat, dar nu ma deranjeaza absolut deloc, Libris este oricum printre librariile mele preferate

Meciurile vietii mele – Dumitru Dragomir

 

 
 
Una dintre solutile pe care compania  ofera incepand cu aceasta campanie, este Pachetul Ferti DRONA.Soufflet Agro Romania ofera noi solutii pentru a ajuta la imbunatatirea performantelor agricole

Una dintre solutile pe care compania  ofera incepand cu aceasta campanie, este Pachetul Ferti DRONA. Ferti DRONA, reprezinta pachetul inovativ destinat culturii de rapita de toamna si este format din seminte de rapita, ingrasaminte foliare marca Soufflet Brand si o cartare agrochimica gratuita.

Ingrasamintele foliare din pachet, ofera necesarul nutritiv plantelor de cultura, atat la intrarea in iarna, cat si in fenofaza inceperii infloritului. Cele doua produse se numesc BorSTART si OilSTART.

BorSTART este un ingrasamant foliar pe baza de Bor 120g/l si un alcool zaharic special, numit SORBITOL, iar OilSTART este un ingrasamant foliar pe baza de sulf (1000g/l), azot (30g/l), magneziu (30g/l), bor (27 g/l)si molibden (3g/l) si polimerii speciali numiti lignosulfati.

Cartarea agrochimica se obtine in urma analizarii si interpretarii imaginilor captate cu Drona EBEE de catre echipa de specialisti Soufflet si Airinov.

Pachetul Ferti DRONA - cartare agrochimica
In doar 3 pasi simpli, agricultorul nostru poate intra in posesia unor harti extrem de pretioase, care arata continutul de azot din planta (biomasa/materie uscata), capacitatea de absortie in azot a plantei si recomandarea de fertilizare cu azot, simpla sau detaliata (pentru fermele echipate cu aplicator cu modulatie).

Pentru mai multe detalii contactati echipa de specialisti Soufflet Agro.

Pachetul Ferti DRONA - echipa de specialisti Soufflet Agro

ROLUL MATERIEI ORGANICE IN FERTILITATEA SOLULUI

Rolul esential al  materiei organice in definirea fertilitatii solului si a capacitatii de productie a plantelor a castigat productii noi in conditiile intensificarii agriculturii dintara noastra.

Materia organica inmagazineaza in constituentii ei energie chimica si elemente biogene, care le elibereaza in sol in cantitati mici si continuu, in cursul transformarilor suferite sub influenta activitatii microorganismelor. Prin eliberarea treptata si in raporturi echilibrate a macro- si microelementelor nutritive, precum si a unor substante specifice cu influenta pozitiva asupra metabolismului vegetal, materia organica atenueaza stresurile climatice si nutritive, contribuind la obtinerea unor productii multianuale stabile. Datorita capacitatii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul concentratiilor ridicate tempor 747i82h are ale sarurilor minerale din sol, indeosebi ale ingrasamintelor cu azot si potasiu, si al fluctuatiilor rapide ale reactiei solului. Pe soluri avand continuturi ridicate de metale grele, acumulate din emisii industriale sau ca urmare a aplicarii unor materiale reziduale cu valoare fertilizanta sau ameliorativa, materia organica diminueaza sau intarzie efectul fitotoxic al acestora prin retinerea lor in combinatii stabile. Descompunerea substantelor organice xenobiotice(pesticide, ierbicide, detergenti) este strans legata de transformarile materiei organice din sol, cu consecinte asupra persistentei lor in mediul ambiant. Prin influenta favorabila pe care o are asupra insusirilor fizice, materia organica contribuie la valorificarea mai eficienta a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigatiile. In special pe solurile cu texturi extreme, materia organica reduce impactul utilajelor grele si al trecerii lor repetate asupra stratului arat, limitand astfel inrautatirea conditiilor de aeratie si de circulatie a apei, ceea ce are repercusiuni pozitive si in sfera mobilizarii si deplasarii ionilor nutritivi din sol si a folosirii lor de catre plante. Prezenta materiei organice diminueaza riscul de eroziune pe terenurile situate in panta, iar pe solurile erodate, ca si pe cele nisipoase si decopertate, previne dereglarile de nutritie cu microoelemente la culturile susceptibile.

  1. Semnificatia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilitatea sololuli.

 

Materia organica din sol este constituita din grupe de substante cu origine, compozitie, grade de stabilitate si functii diferite, care au semnificatii deosebite pentru caracterizarea regimului humic si a variatiei acetuia in functie de conditiiele pedoclimatice si de practicile culturale.

Dupa origine, materia organica din sol a fost clasificata in doua grupe principale: prima grupa cuprinde resturi organice(de plante si animale) proaspete si incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace mecanice, iar a doua grupa este constituita de humusul solului, care prezinta o parte integrata a solului ce nu poate fi separata de aceasta prin mijloace mecanice. Humusul, la randul lui, este un amestec complex format din produsi de transformare avansata a resturilor organice si produsi de resinteza microbiana si din substante humice propriu-zise (acizi humici, acizi fulvici si humina). Tinand seama de variatia mare a gradului de biodegradabilitate a substantelor organice ce intra in alcatuirea materiei organice din sol si de rolul lor specific, Schffer si Ulrich (1960) au impartit pragmatic materia organica din sol in „humus nutritiv” si „humus stabil „. Humusul nutritiv este reprezentat de totalitatea compusilor organici, mai mult sau mai putin usor mineralizabili, care se incadreaza in ambele grupe principale din clasificarea lui Kononova. El are un rol predominant in asigurarea microorganismelor si plantelor superioare cu elemente nutritive si asigura materia prima si substantele precursoare sintetizarii substantelor    humice propriu-zise. Humusul stabil cuprinde ansamblul subsatntelor care se descompun lent, ajungand si ele in final la compusi minerali (CO2, H2O si NH3).

Intr-o agricultura intensiva rolul humusului in asigurarea unui mediu favorabil pentru cresterea plantelor, ca rezervor cu eliberarea lenta a elementelor nutritive (N, P, S, K, Ca, Mg) si ca regulator al metabolismului vegetal, trebuie sa se manifeste la nivele superioare ale echilibrului humic. Numeroase cercetari asupra bilantului humusului din solurile cultivate in diferite sisteme urmaresc rezolvarea favorabila a contradictiei care se menifesta intre conservatorismul solului de a-si mentine echilibrul humic si cerintele agriculturii de crestere treptata a continutului de humus, in conditii rationale din punct de vedere tehnic. Solurile preconizate pentru terenurile agricole din tara noastra reies din analiza evolutiei humusului in diferite situatii de cultura.

Caracterizarea regimului humic al solurilor

In tara noastra, in studiul agrochimic ca si in cel pedologic, caracterizarea terenurilor agricole sub aspectul continutului de materie organica se face diferentiat. La solurile organice, ca si la solurile de sera imbogatite prin aporturi masive de materie organica partial descompusa, se determina ,,materia organica”, in timp ce la celelalte soluri se determina humusul, dupa indepartarea prealabila a resturilor descompuse din sol. Recunoasterea humusului ca un indicator sintetic al starii de fertilitate a solului este evidentiata de folosirea resurselor de humus din primii 50 cm printre criteriile principale de stabilire a notelor in Sistemul roman de bonitare a terenurilor agricole (1976). Continutul de humus din stratul arat multiplicat cu raportul saturatiei in baze, cunoscut sub denumirea de indice-azot, este utilizat in analiza agrochimica pentru caracterizarea starii de asigurare cu azot a solului. In studiile agrochimice curente nu se practica fractionarea humusului, intrucat aceasta este determinata predominant de tipul de sol si mai putin de practicile culturale. Anual in solurile arabile din tara noastra se mineralizeaza o cantitate de 1 – 3 % din materia organica a solului, indeosebi pe seama humusului nutritiv. Evaluarea cantitativa a acestor transformari prezinta interes pentru stabilirea bilantului humic al solului sub diferite sisteme de cultura si pentru a aprecia aportul solului in azot accesibil plantelor. In cercetarea agrochimica se folosesc metode bazate pe mineralizarea materiei organice usor biodegradabile in conditii controlate de umiditate si temperatura sau pe usurinta ei de oxidabilitate (descompunere) chimica pentru estimarea azotului organic potential accesibil, ambele determinari efectuandu-se pe soluri din care nu au fost indepartate resturile organice.

  1. Materia organica in terenurile introduse in circuitul agricol

Principala rezerva de  sporire a suprafetei arabile a tarii, a constituit-o regiunea inundabila a Dunarii, atat prin marimea suprafetelor recuperabile cat si prin fertiletatea ridicata a solurilor aluviale si a sedimentelor. Au fost introduse aproape integral in folosinta agricola terenurile din Lunca Dunarii, pe masura indiguirii incintelor, iar Delta Dunarii este in curs de amenajare. In solurile si sedimentele din aceste zone materia organica se gaseste in cantitati ridicate, cu mult mai mari decat in solurile zonale.

Rezervele de humus ale solurilor cresc de la solurile aluviale slab evoluate catre solurile de lunca evoluate si, in cadrul aceluiasi tip de sol variaza in functie de textura. Comparativ cu cernoziomurile cultivate de multa vreme pe terasele Dunarii, avand aceeasi textura, solurile din Lunca Dunarii aveau continuturi si rezerve de humus cu mult mai mari.

Dupa indiguire, continutul de materie organica a inceput sa scada ca urmare a intreruperii aportului periodic de mal aluvionar bogat in componente organice, a schimbarii regimului hidric datorata descrierii terenurilor si cultivarii lor. In Insula Mare a Brailei continutul de materie organica din sedimentele fostelor fonduri de lac a scazut cu aproape 20% in primi 15 ani de cultivare (de la 5,1 la 4,2%).

Datorita conditiilor specifice de depunere a suspensiilor organice si proceselor de bioacumulare in regimul natural, sedimentele si solurile au continuturi foarte ridicate de materie organica, atat cele emerse cat si cele submerse, chiar si la texturi grosiere. Continuturile cele mai ridicate de materie organica se intalnesc la solurile turbogleice si la turbe. Materia organica a sedimentelor si solurilor din Delta Dunarii este caracterizata printr-un grad slab de humificare, pus in evidenta de continuturi mici de acizi humici obtinuti la fertilizarea materiei organice, precum si prin valori ale raportului C/N apropiate sau nu prea ridicate fata de cele intalnite la solurile cultivate. Aceste caracteristici, alaturi de conditiile climatice specifice zonei indica conditii favorabile de mineralizare a meteriei organice dupa modificarea regimului natural in care s-au format aceste sedimente si soluri, avand drept consecinta scaderea rapida si de amploare a continutului de materie organica. Pe aceste terenuri cu potentiale ridicate de fertilizare, culturile agricole vor beneficia de aporturi insemnate de elemente nutritive din sol in primii ani dupa amenajarea lor agricola. Degradarea oxidativa a materiei organice poate avea, in functie de natura solurilor, pe langa consecinte organice bogate in sulfuri libere, subsidenta teritoriului la toate solurile organice si riscul de deflatie eoliana la solurile cu textura usoara.

Pentru atingrea unor echilibre humice superioare pe solurile din Delta Dunarii apare necesar sa se asigure atat restituirii substantei de materie organica proaspata prin masuri agrofitotehnice cat si atenuarea proceselor de mineralizare a meteriei organice prin mentinerea unui regim hidric corspunzator, indeosebi fara alternante repetate ale starilor de umezire-uscaciune, posibil de reluat prin masurile de desecare si irigare.

  1. Reglarea regimului humic prin fertilizare organica

Fertilizare organica reprezinta principala masura agrotehnica prin care este influentata in mod pozitiv regimul humusului din sol. Ingrasamintele organice cu consecinta solida, ca si resturile vegetale ramase in solul de la culturile agricole, reprezinta surse de materie prima pentru humusul nurtitiv, dar si pentru sinteza  humusului stabil. Ambele contribuie, alaturi de alte verigi ale tehnologiilor de cultura a plantelor la mentinerea sau la cresterea continutului de humus din solurile cultivate.

Ingrasamintele organice cu valoare fertilizanta si/sau      ameliorativa

Ingrasamintele organice posibil de folosit in tara noastra sunt numeroase. In grupa ingrasamintelor de origine vegetala intra produsele agricole secundare (paie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, frunze si colete de sfecla), composturile, ingrasamintele verzi si turbe. Ingrasamintele de origine animala, produse in sistem gospodaresc si in sistem industrial de crestere a animalelor, sunt constituite din gunoi de grajd, urina, must de balegar si respectiv namoluri, composturi, tulbureala si ape reziduale. Provenienta reziduala au namoluri de la statiile de epurare oraseneasca si industriala, composturile rezultate din ele preucum si din gunoaiele menajere. In pezent in tara noastra, precum si in alte tari, ingrasamintele organice de origine animala sunt cele mai larg folosite pe terenurile agricole. Turba si composturile de origine animala si vegetala sunt folosite in legumicultura. Introducerea resturilor vegetale in sol, cu scop ameliorativ, nu constituie o practica curenta. Folosirea namolurilor si composturilor de la diferite statii de epurare pe terenurile agricole a depasit stadiul experimental.

Sub raportul efectului fertilizant, ingrasamintele organice de origine animala sunt cele mai valoroase. Ele aduc in sol cantitati importante din toate elementele esentiale nutritiei plantelor, in raporturi echilibrate fata de cerintele acestora. Anual, in fermele zootehnice si in marile crescatorii de animale din tara noastra rezulta cca 30 milioane tone de ingrasaminte organice (in echivalent gunoi de grajd semifermentat). Masa substantelor organice continuta in aceasta cantitate echivalent-gunoi este de 5.8 – 6,0 milioane tone. In ea se gasesc 120 – 130 mii tone N, 75 – 80 mii tone P2O2 si 130 – 135 mii tone K2O. Sulful organic si mineral ajunge la 13 – 14 tone, iar substantele bazice la 70 – 80 mii tone CaO si 38 – 45 mii tone MgO.  Cu aceste ingrasaminte se restituie in sol cca 120 – 150 tone B, 600 – 700 tone Zn, 10 – 20 tone Mo si cca 200 – 250 tone Cu. Azotul si fosforul din ingrasamintele organice, reprezinta aproximativ 1/10 din necesarul anual de ingrasaminte , in timp ce potasiul din gunoiul echivaleaza cu cca ¼ din necesarul anual de ingrasaminte cu potasiu al agricultuirii. Dintre ingrasamintele oreganice de origine vegetala, produsele agricole secundare contin cantitati apreciabile de potasiu. Ingrasamintele organice neconventionale (namoluri si composturi de la statiile de epurare) cu continuturi variabile in elemente nutritive, in functie de provenienta lor.

Efectul ameliorativ al ingrasamintelor organice se datoreaza aportului apreciabil de materie organica, care este constituita atat din compusi usor cat si greu degradabili. Fractiunea de materie organica mai stabila, constituita indeosebi din lignina, persistenta mai mult timp in sol, determinand efectul de durata al ingrasamintelor organice si ameliorarea solului, inclusiv in ceea ce priveste regimul humusului. Cu exceptia ingrasamintelor organice semilichide (tulbureala) si lichide (urina, must de balegar, ape reziduale), a caror materie organica este integral usor biodegradabila, toate ingrasamintele organice cu consistenta solida constituie intr-o masura mai mare sau mai mica la ameliorarea solului. Comparativ eficienta unor doze egale de substante organice introduse in sol ca gunoi de grajd, radacini, paie de cereale, ingrasaminte verzi, frunze, rumegus de lemn si turba de Sphagnum in cresterea continutului de humus se insera in ordinea 1; 0.55; 0.45; 0.35; 0.25; 2; 2.5 (Kolenbrander, 1976). Numeroase experiente au aratat ca 1/5 din masa uscata a gunoiului de grajd traditional si numai 1/8 – 1/9 din masa paielor se transforma in substante humice (Hera si Borln, 1980). Dintre ingrasamintele organice de origine animala, gunoiul de ghrajd de taurine contribuie cel mai mult la formarea humusului stabil, intrucat contine cantitatea cea mai mare de lignina raportata la substanta organica. In raport cu specia de animal proportia de compusi greu biodegradabili din dejectii creste de la animalele furajate cu concentrate (pasari, porci) la animale furajate cu grosiere (cai, oi, taurine); in acelasi sens creste si efectul ingrasamintelor organice cu onsistenta solida provenite de la acete specii in ameliorarea de durata a solului. Efectul ameliorator al namolurilor provenite din complexele de crestere industriala a animalelor mai depinde de prezenta sau absenta asternutului si de cantitatea inglobata de furaje nefolosite. Composturile rezultate din namoluri de origine nimala, resturi vegetale si alte adaosuri, supuse unei fermentari aerobe dirijate timp de mai multi ani, aduc in sol o cantitate insemnata de substante humice deja formate in cursul procesului de compostare, contribuind substantial la ameliorarea complexa a insusirilor solului.

INFLUENTA LUCRARII SOLULUI ASUPRA INSUSIRILOR ACESTUIA, A IMBURUIENARII SI A ATACULUI DE BOLI SI DAUNATORI

Lucrarile solului produc modificari complexe asupra acestuia.

Cu cat acestea sunt efectuate mai putin corespunzator, efectele nefavorabile asupra insusirilor este mai puternic.

2.1. Influenta lucrarilor solului asupra insusirilor sale

Evolutia continua a sistemelor de lucrare a solului si a sistememelor de masini face ca aceste influente sa constituie un permanent subiect de actualitate.

2.1.1. Influenta lucrarilor solului asupra proprietatilor fizice

Lucrarile solului au cea mai mare influenta asupra proprietatilor fizice ale acestuia, care la randul lor influenteaza insusiril 949e44j e chimice si biologice.

In unele cazuri lucrarile aplicate solului provoaca distrugerea mecanica a structurii solului si cu precadere a macroagregatelor, fapt ce duce la modificarea volumului dintre faza solida si spatiul poros, ceea ce implica modificarea regimului de apa si caldura si in final a proprietatilor chimice si biologice ale solului.

In anumite situatii, o lucrare aplicata corect poate determina indirect o influenta favorabila asupra structurii solului (afanarea solurilor grele permite aerarea acestora si patrunderea microorganismelor si a radacinilor plantelor, ceea ce duce la ameliorarea structurii; ingroparea la fundul brazdei a stratului de la suprafata cu structura deteriorata, aceasta refacandu-se in timp). Procesul de formare a agregatelor hidrostabile este favorizat de o densitate aparenta a solului de 1.1-1.3 g/cm3, cresterea acestuia la peste 1.4 g/cm3determina o structura bulgaroasa (BUDOI, 1996).

Lucrarile solului duc la cresterea porozitatii pe adancimea lucrata si prin urmare la o reducere a valorii densitatii aparente.

Influenta cea mai mare o are aratura clasica (folosirea plugului cu cormana), care duce la cresterea volumului solului cu 25-50%, in functie de adancumea de lucru si textura.

Introducerea noilor masini de lucrat solul in tehnologia culturilor agricole trebuie sa fie insotita de cercetari care sa permita o buna cunoastere a influentei acestora asupra starii culturale a solului.

Cercetarile efectuate in Romania (PINTILIE si colab., 1985), privind utilizarea frezelor si a discurilor pentru pregatirea solului au aratat ca acestea nu au influenta negativa asupra structurii.

Prin folosirea metodei de vsemanat in miriste (direct drill), procentul de agregate stabile ramane apropiat de cel din sistemele de arat si discuit (GUS si colab., 1986).

CARTER, 1992 arata ca „sistemul semanat direct” si „sistemul minim” la care lucrarea principala s-a facut cu cizelul, pe un sol luto-nisipos timp de 3 ani aduce un spor de 43-84% agregate hidrostabile, in comparatie cu sistemul clasic de lucrari.

Asigurarea unei porozitati a solului corespunzatoare plantelor de cultura determina cresteri de productie. In Germania cresterea porozitatii totale cu 5.2% a determinat un spor de recolta de 26.3% la grau (media a 8 localitati- RUBENZAN, 1969).

Cresterea porozitatii e foarte importanta, in solul afanat, radacinile se dezvolta mai puternic, plantele cresc mai viguros, asigurand recolte mai bune.

2.1.2. Influenta lucrarilor solului asupra densitatii aparente

Valoarea densitatii aparente (D.a. g/cm3) este rezultatul starii de structurare a solului, a texturii, a continutului in humus.

Exista o relatie directa intre lucrarea solului si insusirile fizice ale acestuia.

S-au remarcat trei tendinte privind efectul produs de lucrarile solului asupra insusirilor acestuia (WOORHEES, 1979 si CANARACHE, 1986):

  1. a) efecte imediate cu rol pozitiv (afanare, maruntire, omogenizare pe adancimea arata, spargerea crustei si afanarea solului intre randurile de plantat, prin lucrarea de prasit);
  2. b) efecte cu rol regresiv, ca efect secundar negativ, cauzate de efectuarea lucrarilor in conditii nefavorabile;
  3. c) efecte de durata remanenta, care se acumuleaza in timp (modificarea continutului de humus prin intensificarea proceselor de humificare si mineralizare, modificarea insusirilor fizice si chimice ale solului).

Modul in care influenteaza sistemul de lucrare a solului asupra greutatii volumetrice a preocupat continuu pe cercetatori- PICU si colab., 1979; PINTILIE si colab., 1985; GUS si colab., 1995- aratau ca pe intervalul 10-20 cm densitatea aparenta a fost initial la arat de 1.52g/cm3, iar dupa 5 ani de 1.12g/cm3, la lucrarea cu discul s-a plecat de la 1.53g/cm3, ajungandu-se la 1.26g/cm3, iar la semanat in miriste de la 1.52g/cm3 la 1.26g/cm3; SIN si colab., 1995.

DESTAIN MARIE-FRANCE (1994), arata ca densitatea aparenta variaza in functie de modul de lucrare a solului si de tipul de sol, gasind valori de 1.32-1.50g/cm3 pentru o-10 cm si 1.45-1.55g/cm3 pentru 10-20 cm, valorile minime fiind pentru sistemul arat, iar cele maxime pentru minimum tillage.

Plantele de cultura reactioneaza diferit la o anumita valoare a densitatii aparente. Pentru majoritatea culturilor densitatea este de 1.0-1.4g/cm3, (BUDOI,1996).

Irigarea influenteaza de asemenea densitatea aparenta.

Cercetarile lui IVANOV, citat de NEPRIM- 1969, arata ca imediat dupa irigare densitatea aparenta a solului a fost de 1.05-1.09g/cm3– la o umiditate de 95% din capacitatea pentru apa in camp, iar la o umiditate de 70% densitatea aparenta inregistrata a fost de 1.2g/cm3, mentinandu-se constanta.

2.1.3. influenta lucrarii solului asupra regimului hidric

Lucrarile solului influentand densitatea aparenta, modifica porozitatea totala si raportul dintre porozitatea pentru apa si cea de aeratie.

Sistemul minim de lucrare a solului favorizeaza acumularea apei in sol mai ales cand resturile vegetale raman la suprafata; sunt influentate si alte proprietati: densitatea aparenta are valori mari, porozitatea totala e mai mica, porii au o continuitate pe verticala asigurandu-se aerisirea si drenajul.

Epoca de efectuare a lucrarilor solului are o deosebita imporanta asupra acumularii apei.

Cercetarile efectuate la ICCPT- Fundulea ( PINTILIE. C- 1973) arata un plus de 150m3 apa/ha in sistemul lucrat fata de cel nelucrat la 0-20cm.

GUS si colab., 1995, in cercetarile efectuate arata ca sistemul de lucrare a solului are o influenta asupra umiditatii atit imediata cat si de durata. La 10 zile dupa semanat, umiditatea a fost de 27,4% la sistemul arat si de 26,5% la sistemul disc; 25.2% la semanatul in miriste, pentru adancimea de 10-20cm, umiditatea a fost de la 24.4% in solul arat, de 25.3% la discuit si de 25.9% la varianta semanat in miriste, in faza de aparitie a paniculului. La recoltare s-au gasit urmatoarele valori: 17.1% la arat; 19.9% la disc; 16.4% la semanat direct. Valorile inregistrate arata ca apa este retinuta in sol in mod diferit in functie de gradul de afanare al acestuia( porozitatea capilara) si totodata e valorificata intr-un ritm variabil, corelat cu dezvoltarea sistemului radicular al plantei de cultura.

Pe solurile cernoziomice si argilo-iluviale, cele mai bune conditii din punct de vedere al apei se realizeaza cand porozitatea totala este de aproape 60% cu un raport capilar/necapilar de 1.5-2 (NERPIN, 1969).

La o densitate aparenta mica (sub 1g/cm3), se gaseste si o porozitate necapilara mare de 40-50% favorizand pierderile de apa prin evaporatie (NEPRIN,1969).

2.1.4. Influenta lucrarilor solului asupra insusirilor biologice si chimice

Lucrarile solului influenteaza cu precadere proprietatile fizice ale acestuia ( densitatea aparenta- D.a. g/cm3; porozitatea totala- Pt%; regimul de apa, aer, caldura) si prin aceasta activitatea microorganismelor precum si a altora necesare vietii lor ( pH 7-8; continut ridicat de materie organica; umiditate optima), face ca densitatea microorganismelor din sol sa creasca, in special a microflorei ce se pune in evidenta prin nivelul respiratiei si prin determinarea activitatii dehidrogenazice (DOMSCH, 1963; STEFANIC si colab., 1972-1975; PIUC si colab., 1979).

Modificarea facuta la nivelul al solului, pe o durata mare de timp sunt insotite de modificari corespunzatoare in acumularea si activitatea enzimelor ( IONESCU, 1939; PAVLOVSCHI si colab., GROZA, 1946-1948-1949; BARANOVSKAIA, 1954; VERSTRATE si VOETS, 1977).

Activitatea dehidrogenazica reactioneaza cel mai bine la schimbarea gradului de afanare a solului, mai ales daca solul a fost tasat si a acumulat materie organica (KISS si colab., 1991).

Concluzia exprimata de PAVLOSCHI si GROZA, 1947, citati de KISS in 1991, este ca „aplicarea araturii cu scopul de a intensifica procesele energetice va da un rezultat pozitiv numai atunci cand este asigurata rezerva de material energetic necesar indeplinirii functiilor fiziologice ale solului. In caz contrar, se ajunge sigur la starea de oboseala a solului, cand procesele de sinteza a formelor organice cedeaza locul proceselor de descompunere, de ardere a acestor compusi organici superiori, pregatiti pentru asimilarea de catre plante”.

Urmarirea prin teste biologice, agrofizice, agrochimice a evolutiei fertilitatii solului, a constituit o preocupare pentru toti specialistii din tara si strainatate.

Cercetarile efectuate in diferite zone pedoclimatice au aratat ca prin aplicarea mai intensa a lucrarilor de afanare se mareste capacitatea de oxidare si aceasta favorizeaza dezvoltarea proceselor prin care se epuizeaza materialul energetic necesar solului si plantelor.

Influenta afanarii asupra activitatii dehidrogenazei, in solulcernoziom cambic irigat de la Fundulea, a fost cercetata de STEFANIUC si PICU in 1985, si au constatat ca acesta are efect stimulator.

Prin excesul lucrarilor de baza, valoarea activitatii catalazice a scazut datorita cresterii capacitatii de oxidare care a facilitat dezvoltarea proceselor oxidative prin care se epuizeaza materialul energetic necesar microflorei si plantelor ( PAVLOVSCHI, 1948).

Afanarea  solului si o umiditate de 40-60% din capacitatea capilara a solului creaza conditii optime de inmultire a microflorei din sol.

Invertaza e implicata in procesul de furnizare a energiei usor accesibila microflorei. Invertaza ajunsa in sol prin resturile vegetale a fost folosita pentru testarea influentei exercitate de lucrarile de afanare a solului.

SOREANU, 1967, a considerat ca aratura adanca determina o crestere a activitatii invertazei in conditiile unui luvisol albic pseudogleizat de la S.C.A.Livada.

Influenta intensitatii cu care se afaneaza solul asupra gradului de acumulare a invertazei in sol, a fost pusa in evidenta de STEFANIC si PICU in 1983 prin alternarea araturii cu lucrarea solului cu cizelul sau cu grapa cu discuri.

Cercetarile efectuate in Romania au aratat ca in conditiile de neirigare, afanarea de baza la diferite adancimi nu a produs modificari in acumularea ureazei in sol.

2.2. Influenta lucrarilor solului asupra gradului de imburuienare al culturilor

Lucrarile solului au un rol deosebit in controlul buruienilor si fac parte din conceptul Combaterii Integrate, iar in ultima perioada din cadrul conceptului „Managementul Integrat alburuienilor-M.I.B.”

Unii cercetatori au considerat ca rolul principal al lucrarii solului il reprezinta combaterea buruienilor. PINTILIE, 1979, arata ca la grau desi s-au aplicat ierbicide gradul de iburuienare a fost diferit in functie de metoda de lucrare a solului si epoca de executare a acestora.

Experientele efectuate in conditii de irigare de catre PICU, 1979, arata ca aratura a avut un rol deosebit in combaterea unor buruieni rezistente.

Inlocuirea treptata a araturii pentru cultura de porumb, prin lucrarea solului cu grapa cu discuri, duce la cresterea gradului de imburuienaresi in special cu speci perene (SIN si colab., 1995).

2.3. Rolul lucrarilor solului in combaterea bolilor si daunatorilor

Relatiile dintre lucrarile solului, boli si daunatori sunt mai putin evidente si se manifesta diferit in functie de biologia agentilor patogeni si a daunatorilor.

In anumite situati lucrarile solului si in special sistemul clasic (aratura), contribuie la reducerea gradului de dezvoltare a unor agenti patogeni si daunatori, cu precadere a celor a caror dezvoltare este stmulata de prezenta resturilor vegetale (PINTILIE, 1985). Alteori ramanerea resturilor la suprafata solului nu mareste gradul de infectie din cultura de grau, chear se reduce atacul unor daunatori ca Onychirus ssp.

2.4. Influenta lucrarilor solului asupra productiei

Modul in care lucrarea solului influenteaza asupra productiei a preocupat si continua sa preocupe cercetatorii din domeniul tehnologiilor agricole.

Tehnica de lucrare a solului prezinta o influenta foarte diferita asupra productiei de la o zona pedoclimatica la alta, dar fara o interpretare unilaterala, numai asupra productiei, cum in mod gresit s-a facut multa vreme, ci este necesara o imagine a complexului de modificari ce apar in interiorul solului si dirijarea acestora in sensul protejarii lui, considerent de baza al noului concept – S.L.C.S.

Pe plan mondial cercetarile privind influenta lucrarilor solului asupra productiei au constituit un obiectiv esential, rezultatele obfinute in cele mai diverse conditii pedoclimatice si culturi, sunt in general incurajatoare, pentru aplicarea sistemului minim de lucrari ale solului sau cel fara aratura (NoTillage), avand in vedere si efectul de conservare a solului. Cerealele paioase sunt plantele care se preteaza cel mai bine la aplicarea acestui sistem, apoi porumbul si leguminoasele pentru boabe.

Cercetari mai recente sustin posibilitatea aplicarii acestor sisteme de lucrari ale solului si la plante considerate mai pretentioase fata de afanarea solului.

In Romania, influenta araturilor asupra productiei a fost semnalata de multi cercetatori – SANDOIU D., 1939; DIMANCEA si col., 1960; VASILIU, 1960; HULPOI si col., 1970-1973; SANDOIU D.D., 1973; VINES, 1976; CANARACHE, 1986; SIN GH., 1987, P. GUS, 1995, 1997, 2004.

Daca in conditiile cernoziomului cambic de la Fundulea, afanarea adanca nu a dus la sporuri semnificative de productie, PICU si col., (1979), (la porumb producfia medie fiind de 96,2 q/ha la varianta fara afanare si de 97,9 q/ha la varianta afanat la 50/60 cm) atunci pe solurile cu defecte hidrice, aceasta lucrare a favorizat productia plantelor de cultura, NICOLAE, (1979). Astfel pe solulpodzolic-gleic de la Albota, productiile medii din perioada 1970-1978, au fost la porumb 44,2 q/ha la arat 25 cm, crescand la 50,4 q/ha (114%) la desfundat la 50 cm si ajungand la 58,2 q/ha (131%) in varianta afanat la 55/140 cm.

ZAHAN §i MATE, (1986), evidentiaza rolul adancimii de lucru cu cizelul si cu plugul pe solurile cu exces temporar de umiditate, obtinandu-se sporuri semnificative de productie la porumb si grau.

Incercarile de a reduce intensitatea lucrarilor solului, au aratat ca acest lucru este posibil in anumite conditii (PINTILIE si SIN, 1979). La Fundulea, semanatui concomitent cu pregatirea solului, pentru grau nu a dat diferente semnificative de productie comparativ cu varianta clasica, dar la porumb, productia a scazut cu 6,9 q/ha (diferenfa fiind semnificativ negativa).

Cea mai importantă invenţie a secolului al XXI-lea! „Acest proiect este mai important decât orice altceva de pe glob”, anunţă presa britanică

O echipă de cercetători au reuşit ceva ce pare desprins din cele mai fanteziste lucrări science-fiction: au dezvoltat o metodă ce permite producerea unei cantităţi nelimitate de alimente în deşert, cu ajutorul razelor Soarelui şi a apei de mare.

Un grup de oameni de ştiinţă din Europa, Asia şi America de Nord, condus de un fost bancher în vârstă de 33 de ani, a înfiinţat într-o zonă de deşert din Australia compania Sundrop Farms. Profitând de preţul scăzut al terenului din deşert, unde singura resursă disponibilă este soarele, compania Sundrop Farms a achiziţionat o porţiune întinsă şi a iniţiat un proiect experimental ce promite să rezolve problemele alimentare ale omenirii.

Specialiştii Sundrop Farms au realizat ceva ce pare imposibil: folosind soarele pentru a desaliniza apa de mare, pe care o folosesc pentru irigaţii şi pentru a încălzi şi răci serele (în funcţie de nevoie), oamenii de ştiinţă au reuşit să producă tone de legume de calitate superioară, fără pesticide, de-a lungul întregului an.

Până acum, compania a reuşit să producă roşii, ardei şi castraveţi în cantităţi comerciale, iar aceeaşi tehnologie poate fi folosită pentru numeroase alte culturi. Marele avantaj este faptul că tehnologia Sundrop Farms nu consumă deloc apă dulce şi necesită foarte puţini combustibili fosili. Apa de mare şi energia solară sunt disponibile gratuit în cantităţi (aproape) nelimitate.

Proiectul inaugurat acum 18 luni a funcţionat atât de bine, încât numeroşi investitori şi reprezentanţi ai lanţurilor de supermarketuri au călătorit în Port Augusta, Australia, pentru a vedea cu ochii lor succesul Sundrop Farms. Acum, compania intenţionează să construiască o nouă seră în valoare de 8 milioane de lire sterline, ce urmează să se întindă pe 8 hectare – fiind de 40 de ori mai mare decât construcţia iniţială. Anual, în noua seră vor fi produse 2,8 milioane de kilograme de roşii şi 1,2 milioane de kilograme de ardei.

„Se poate spune că acest proiect este mai important decât orice altceva ce se petrece în acest moment pe glob”, susţine publicaţia britanică The Observer. Motivul? Agricultura consumă între 60% şi 80% din totalul resurselor de apă dulce de pe Terra, astfel că reuşita companiei Sundrop Farms – creşterea legumelor fără resurse de apă dulce – este „de-a dreptul miraculoasă”, afirmă jurnaliştii britanici.

Sistemul prin care compania Sundrop Farms reuşeşte să crească legume în deşert, într-o perioadă de secetă, pare desprins din filmele SF.

Numeroase oglinzi parabolice, aşezate într-un şir de 75 de metri, urmăresc soarele de-a lungul întregii zile şi îşi concentrează căldura asupra unei ţevi în care se găseşte petrol. Petrolul fierbinte încălzeşte la rândul său câteva rezervoare cu apă de mare aflate în apropiere. Apa de mare este pompată de la câţiva metri de sub pământ (ţărmul aflându-se la doar 100 de metri distanţă). Petrolul încălzeşte apa de mare la 160 de grade Celsius, iar aburul produs este direcţionat către turbine ce produc electricitate. O parte din apa fierbinte încălzeşte sera în timpul nopţilor răcoroase, iar restul este direcţionat către o centrală de desalinizare care produce 10.000 de litri de apă dulce în fiecare zi. Apa este pură, fiind nevoie doar de adăugarea un mix de nutrimente înainte să fie turnată peste plante. Aerul din seră este menţinut umed şi rece datorită unui sistem prin care apa este picurată peste o serie de panouri de evaporare din carton, aerul fiind direcţionat prin acestea cu ajutorul unor ventilatoare.

Întregul sistem este computerizat, ceea ce permite controlarea serei de oriunde din lume. Dave Pratt, un membru al echipei, poate controla condiţiile din seră chiar şi atunci când iese în oraş, graţie unei aplicaţii instalate pe iPhone-ul său.

„Aceşti oameni de ştiinţă au fost îndrăzneţi şi aventuroşi având «obrăznicia» de a crede că vor reuşi”, afirmă Neil Palmer, şeful Institutului de Cercetări în Desalinizare finanţat de guvernul australian. „Produc mâncare fără risc, eliminând probleme provocate de inundaţii, de îngheţ, grindină şi de lipsa de apă, care acum nu mai este o problemă. În plus, este profitabil şi este totodată scalabil fără limite – nu există vreun deficit de soare sau de apă de mare. Este foarte impresionant”, adaugă Palmer.

„Cerul este cu adevărat limita”, afirmă Reinier Wolterbeek, un inginer olandez ce are rolul de project manager în cadrul Sundrop. „În primul rând, suntem cu toţii tineri şi foarte ambiţioşi. Acesta este criteriul prin care alegem noi membri ai echipei. Acum, că am demonstrat horticultorilor, economiştilor şi reprezentanţilor supermarketurilor că ceea ce facem aici funcţionează şi este viabil din punct de vedere comercial, acum luăm în calcul şi posibilitatea de a creşte proteină într-o seră similară. Cu alte cuvinte, vrem să hrănim întreaga lume”, afirmă Wolterbeek.

Un alt avantaj al sistemului Sundrop este faptul că legumele sunt produse fără a se folosi vreun pesticid. Singurul motiv pentru care aceste legume nu pot obţine eticheta de „organic” este faptul că sunt crescute hidroponic, nu în sol.

Sera nu depinde în totalitate de tehnologie. În interiorul său trăiesc un număr de albine care ajută la dezvoltarea culturilor şi care trăiesc fără a fi ameninţate de prădători. De asemenea, Sundrop Farms foloseşte o specie de „insecte benefice”, cunoscut sub numele de Orius, care omoară dăunătorii, protejând astfel plantele.

În ciuda impactului redus pe care ferma Sundrop o are asupra mediului înconjurător, CEO-ul companiei nu este membrul vreunei mişcări a „verzilor”. Philipp Saumweber a obţinut un MBA de la Harvard, lucrând de-a lungul carierei ca manager al unui fond de hedging, la Goldman Sachs şi, ulterior, în cadrul unei afaceri de familie în agricultură.

„După ce m-am implicat în agricultură, la scurt timp mi-am dat seama că, în principiu, aceasta se bazează pe transformarea motorinei în mâncare, cu ajutorul apei”, spune fondatorul Sundrop. „De aceea am început să mă interesez de agricultura salină. Resursele de apă dulce sunt limitate, însă ne înecăm în apa sărată. Studiind mult timp această problemă, am dat de Charlie Paton, care studiează această tehnologie din 1991”, a explicat Saumweber.

Iniţial, Paton era un membru al echipei Sundrop, însă acesta a renunţat contra unei sume consistente atunci când ferma nu a mai fost construită pe baza principiilor sale ecologice.

„Ce ne-a plăcut la ideea lui Charlie era faptul că rezolva problema apei în două moduri, producând apă într-un mod elegant şi folosind-o totodată pentru a răci sera. Ceea ce nu am realizat la început – lucru care nu i-a convenit lui Charlie – a fost faptul că inclusiv în zonele aride există zile răcoroase, când sera are nevoie de încălzire. Din acest motiv, am instalat un sistem de back-up pe bază de gaz natural, care produce căldură şi electricitate în zilele noroase sau foarte friguroase. Acest lucru l-a supărat pe Charlie, pentru că asta însemna că sistemul nostru nu mai era 100% fără energie. Ceea ce Charlie nu a luat în calcul este faptul că da, într-adevăr, poţi creşte orice fără încălzire şi răcire, dar legumele vor avea defecte, urmând a fi respinse de supermarketuri. Dacă nu respecţi standardele lor, nu eşti plătit. Ar fi ideal să nu fie acesta cazul, dar nu putem să încercăm acum să schimbăm comportamentul uman”,  a explicat Saumweber.

Sundrop continuă eforturile de extindere, urmând să inaugureze în scurt timp o nouă fermă în Qatar. Dacă această tehnologie se va dovedi una de succes pe scară largă, va reprezenta un succes extraordinar, liniştind temerile că omenirea va întâlni probleme grave pe măsură ce populaţia planetei creşte şi cererea de alimente se dublează.

Surse: The Observer, Sundrop Farms

 

In desert se produce hrana ecologica

 
 

Agricultura poate deveni profitabila in zonele aride

O echipa formata din cercetatori si oameni de afaceri occidentali a pus la punct o metoda ce poate revolutiona agricultura, asigurand alimente ecologice la preturi rezonabile.

Echipa s-a instalat intr-o zona arida din Australia, unde a infiintat o ferma de legume, denumita Sundrop. Ferma este alimentata cu energie solara, iar apa necesara plantelor se obtine prin desalinizarea apei de mare.

Proiectul agricol din Australia ar putea reprezenta, in opinia ziaristilor britanici, cea mai importanta inventie a secolului XXI.

Acest proiect este mai important decat orice altceva se petrece in acest moment pe glob“, sustine ziarul The Observer.

Grupul care deruleaza proiectul este format din oameni de stiinta din Europa, Asia si America de Nord, in fruntea carora se afla un fost bancher in varsta de 33 de ani. Ei au infiintat compania Sundrop Farms intr-o zona desertica din Australia, profitand de pretul redus al terenului.

Intrucat singura resursa disponibila pe plan local este Soarele, energia acestuia e folosita in mai multe moduri.

Un mare numar de oglinzi parabolice mobile, dispuse pe un sir lung de 75 de metri, urmareste Soarele pe intreaga durata a zilei. Energia captata de oglinzi este concentrata asupra unei tevi in care se gaseste petrol. Ulterior, petrolul fierbinte incalzeste cateva rezervoare cu apa de mare pana la temperatura de 160 de grade Celsius.

Aburul produce energie electrica si apa potabila

Aburul rezultat are mai multe utilizari. O anumita cantitate de abur este dirijata spre turbine care produc electricitate. Tot cu abur sunt incalzite si serele, pe timpul noptilor reci. De asemenea, aburul alimenteaza si o centrala de desalinizare, care ofera 10.000 de litri de apa dulce in fiecare zi. Apa astfel produsa este pura, fiind nevoie doar de adaugarea unui mix de nutrimente inainte sa fie turnata peste plante.

Intrucat tarmul se afla la numai 100 de metri distanta, apa de mare este disponibila in cantitati nelimitate.

In asemenea conditii, specialistii Sundrop Farms au reusit sa obtina tone de legume de calitate superioara, fara pesticide, de-a lungul intregului an. Pana acum, compania a produs rosii, ardei si castraveti in cantitati destinate comercializarii. Aceeasi tehnologie poate fi folosita pentru numeroase alte culturi.

Legumele eco sunt foarte solicitate in magazine

Marele avantaj este faptul ca tehnologia Sundrop Farms nu consuma deloc apa dulce si necesita foarte putini combustibili fosili.

Proiectul lansat acum 18 luni a functionat atat de bine, incat numerosi investitori si reprezentanti ai lanturilor comerciale s-au deplasat la Port Augusta, Australia, pentru a vedea cu ochii lor miracolul agriculturii in desert.

Compania Sundrop Farms isi propune sa dezvolte o noua sera in valoare de 8 milioane de lire sterline, ce se va intinde pe opt hectare – de 40 de ori mai mult decat constructia initiala. Anual, noua sera ar putea produce 2,8 milioane de kilograme de rosii si 1,2 milioane de kilograme de ardei.

Agricultura traditionala consuma intre 60% si 80% din totalul resurselor de apa dulce de pe Terra, astfel ca performanta fermei din Australia, de a obtine legume fara resurse de apa dulce, este “de-a dreptul miraculoasa”, afirma presa britanica.

Ansamblul Sundrop Farms este computerizat, astfel incat productia poate fi controlata de oriunde din lume, doar printr-o aplicatie instalata pe telefonul mobil.

Productia nu este influentata de fenomene meteo

“Acesti oameni produc mancare fara risc, eliminand probleme provocate de inundatii, de inghet, grindina si de lipsa de apa, care acum nu mai este o problema. In plus, este profitabil, neexistand vreun deficit de soare sau de apa de mare. Este impresionant”, afirma Neil Palmer, seful Institutului de Cercetari in Desalinizare finantat de guvernul australian.

Un alt avantaj al sistemului Sundrop este faptul ca legumele sunt produse fara a se folosi vreun pesticid.

Productia Sundrop nu este asigurata doar prin tehnologie. In sera traieste si o colonie de albine, care ajuta la dezvoltarea culturilor. In paralel, ferma utilizeaza si o specie de insecte denumita Orius, care omoara daunatorii, protejand astfel plantele.

Inainte de a se instala in Australia, presedintele companiei, Philip Saumweber, a obtinut un MBA de la Harvard si a lucrat, o perioada, intr-o afacere agricola de familie.

“Dupa ce m-am implicat in agricultura, la scurt timp mi-am dat seama ca, in principiu, aceasta se bazeaza pe transformarea motorinei in mancare, cu ajutorul apei”, spune fondatorul Sundrop. “De aceea am inceput sa ma interesez de agricultura salina. Resursele de apa dulce sunt limitate, insa ne inecam in apa sarata”, a explicat Saumweber.

Unul dintre membrii echipei initiale, un ecologist convins, s-a retras din proiectul Sundrop in momentul in care a inteles ca acesta nu este suta la suta „verde”.

“Ceea ce nu am realizat la inceput a fost faptul ca inclusiv in zonele aride exista zile racoroase, cand sera are nevoie de incalzire. Din acest motiv, am instalat un sistem de back-up pe baza de gaz natural, care produce caldura si electricitate in zilele noroase sau foarte friguroase. Acest lucru l-a suparat pe Charlie, pentru ca asta insemna ca sistemul nostru nu mai era suta la suta fara energie. Intr-adevar, poti creste orice fara incalzire si racire, dar legumele vor avea defecte, urmand a fi respinse de supermarketuri. Daca nu respecti standardele lor, nu esti platit. Nu putem sa incercam acum sa schimbam comportamentul uman”, explica presedintele Sundrop.

Pe baza acelorasi principii tehnice, echipa din Australia intentioneaza sa inaugureze, in scurt timp, o a doua ferma in Qatar. Membrii echipei considera ca extinderea noului procedeu agricol ar putea asigura, pe termen lung, nevoile de hrana ale intregii planete.

Apple investește 850 de milioane de dolari într-o fermă solară

Apple investește 850 de milioane de dolari pentru a contrui o fermă solară gigant. Compania va alimenta sediul propriu cu energia obținută, potrivit theverge.com.

13961174746_9af6883a9a_z

CEO-ul companiei Tim Cook a anunțat că Apple va lua decizii responsabile față de mediu, iar ca dovadă va construi o fermă solară de 1.300 de acri în Monterey, California. Energia va fi folosită pentru alimentarea noului sediu al companiei.

“Noi știm, la Apple, că schimbările climatice sunt reale. A trecut timpul vorbitului, e vremea pentru acțiuni”, a spus Cook. Pe lângă faptul că e o decizie responsabilă, ferma solară va aduce companiei economii în timp.

Apple colaborează cu First Solar pentru a construi ferma. First Solar este compania de la care Apple a cumpărat o fabrică foarte mare în Arizona unde va fi înființat un centru de comandă alimentat de asemenea cu energie solară. “Suntem încântați să continuăm pe drumul care face lumea mai bună decât cum am găsit-o”, a mai spus Cook.

Prin acest proiect, va fi generată o energie de 130 de megawați care poate alimenta 50.000 de locuințe medii. Energia va acoperi întreaga nevoie a companiei din California, adică Apple Campus 2, alte birouri ale companiei din California, centrul de date din Newark și 52 de magazine Apple din California.

First Solar a anunțat că parteneriatul pe 25 de ani încheiat cu Apple este cea mai extinsă înțelegere din industria solară prin care se asigură energie regenerabilă unui consumator corporate. Prin acest acord, aportul energiei solare în rețeaua energetică în California crește semnificativ.

Decizia a fost salutată și de ecologiști. Greeanpeace a anunțat într-un comunicat că una e să vorbești despre energie regenerabilă și alta e să pui în practică, așa cum a făcut Apple.

California are cea mai mare fermă solară din lume

În deșertul Californiei, a fost pusă în funcțiune Topaz, cea mai mare fermă solară din lume, care numără 9 milioane de panouri solare, ce se întind pe o suprafață de 259 kilometri pătrați, scrie iflscience.com.

Proiectul, început în urmă cu 2 ani, aparține companiei Ivanpah Solar Power care produce energie prin direcționarea luminii soarelui spre un cazan central, utilizând mii de oglinzi. Capacitatea fermei solare din California, ale cărei costuri se ridică la 2,5 miliarde dolari, este de 550 MW, suficienți să alimenteze peste 160.000 de gospodării. Şi, ceea ce este la fel de important, odată cu producerea energiei verzi, în California va fi evitată, anual, eliminarea în atmosferă a 377.000 tone de dioxid de carbon.

Deși produce energie verde, Ivanpah a primit multe critici, deoarece lumina intensă captată prin metoda sa aduce prejudicii biodiversității, în special păsărilor. Topaz deține titlul de cea mai mare ferma solară din lume, în acest moment, dar ar putea fi depășită, cel mai probabil în 2015, atunci când Solar Plant, o altă fermă solară americană, va atinge capacitatea maximă generând aproximativ 580 MW. Atât Solar Star, cât și Topaz sunt deținute de consorțiul MidAmerican Solar.

Grădini secrete subacvatice, în largul coastei italiene;

Nemo’s Garden experimentează un tip de agricultură cu totul nou, informează FastCoexist.com. Ideea de grădină subacvatică s-ar putea să sune ciudat sau nepractic. Dar sunt anumite avantaje, cum ar fi temperatura, care nu fluctuează, așa că plantele nu se află în pericol de îngheț. În plus, plantele sunt ferite de afide (păduchi de plante), iar atmosfera plină de dioxid de carbon pare să le fie benefică.11073908_420635348117661_8560480799267352630_oOrto di Nemo (Grădina lui Nemo) se află la aproximativ 10 metri sub apă, în largul coastei Noli din Italia. Grădinarul șef, Sergio Gabriel, președinte al Ocean Reef Group, împreună cu echipa, au priponit de fundul oceanului niște bule pe care le-au umplut cu aer. Acestea funcționează ca un clopot de scufundare, iar în interiorul cupolei se află un raft pe care sunt așezate ghivecele cu plante. În prezent, aceștia cresc busuioc, căpșune și salată verde, ca și cum le-ar crește pe pervazul din bucătărie.

Aceste sere asigură un mediu liniștit, așa că ar putea funcționa chiar și în largul coastelor celor mai aride terenuri. Iar faptul că sunt plasate sub apă oferă mai multe avantaje. De pildă, baza deschisă a clopotului înseamnă că există o suprafață mare de apă în partea de jos a bulei, iar evaporarea naturală păstrează umed mediul grădinii.

11157580_425900570924472_5005212307532329296_o

11295823_456797047834824_3040860414541541520_n

10750333_436013253246537_1934221142386230371_oPlantele o duc bine și datorită nivelului ridicat de dioxid de carbon. Acestea cresc mult mai repede decât ar crește pe uscat. Luca Gamberini, fiul lui Sergio, spune că au pierdut în întregime culturile de patru ori, dar nu a contat prea mult, deoarece au o rată a creșterii foarte ridicată.

Biosferele individuale crescute de scafandri profesioniști nu sunt, momentan, cel mai practic mod de a crește culturi, dar designul ar putea fi îmbunătățit. Accidentele ar putea fi catastrofale, având în vedere că pereții clopotului sunt constant presați de un mediu toxic, dar, pe de altă parte, catastroală e și pierderea unei întregi recolte din cauza înghețului sau secetei.

Drona care împrăștie insecte benefice pentru culturile agricole

În ziua de azi, dronele se găsesc peste tot – omoară, monitorizează, cartografiază și plantează. Mai nou, sunt folosite și pentru combaterea dăunătorilor. Michael Godfrey, un student în științe agricole de la Universitatea din Queensland, Australia, a dezvoltat un vehicul zburător care împrăștie niște insecte benefice, acarianul Californicus. Răspândirea insectelor printr-un câmp agricol, spune studentul, ajută la uciderea altor insecte nedorite, iar prin acest proces se economisesc atât bani cât și timp.

Michael Godfrey

„Ideea este de a folosi prădători naturali pentru combaterea dăunătorilor agricoli. Putem scădea, astfel, utilizarea chimicalelor, care nu doar că fac rău mediului, dar sunt și scumpe”, spune Godfrey.

Drona hexacopter cântărește 2.5 kilograme, cu tot cu baterii. Cară o cutie cu un motor mic, conectat la un dispozitiv care scoate gândacii. Godfrey a dezvoltat întâi conceptul ca un proiect pentru o bursă de vară. Pentru reprezentarea rutelor, el folosește un software-ul gratuit Mission Planner.

”Gândacii sunt depozitați în niște cilinidri mici, cu un mediu de vermiculită. Diseminarea lor deasupra unui câmp de cinci hectare, prin metode convenționale, ar dura extrem de mult. Drona poate să acopere un teren de asemenea dimensiuni în mai puțin de 15 minute”, explică Godfrey.

Godfrey face în prezent mai multe teste la o fermă de lângă campusul universității. El fixează o cameră cu infraroșu în partea de jos a dronei, ca să poată deosebi zonele deja tratate de cele netratate.

În cazul în care câmpurile tratate cu ajutorul dronei prezintă o creștere a biomasei culturii, Godfrey va ști că metoda sa funcționează.

Sursă: Fastcoexist.com  

S-a dat startul: 130 de milioane de oameni, biometrizați. Cartea de identitate unică BIOMETRICĂ, adoptată de Mexic pentru „soluționarea schimbărilor demografice”

 

 Mexicul a adoptat o nouă lege a populației care vizează crearea unei „cărți de identitate digitale unice”, astfel încât să permită guvernului să abordeze „schimbările demografice, mortalitatea, fertilitatea și migrația internațională”, scrie Lifesitenews.

Noua lege generală privind populația, mobilitatea umană și interculturalitatea, adoptată de Camera Deputaților din Mexic „va permite Ministerului de Interne să creeze o bază de date cu datele personale ale cetățenilor mexicani, inclusiv biometrcie”, a raportat Forbes Mexic.
 
Cédula Única de Identidad Digital (Carte de identitate digitală unică) urmează să devină „documentul oficial de identificare pentru toți mexicanii” și va fi eliberat celor din Mexic și, de asemenea, celor care locuiesc în străinătate, potrivit BiometricUpdate.com.
 
Cardul va conține „numele, prenumele, data nașterii, locul nașterii, naționalitatea și datele biometrice ale cetățenilor, împreună cu un număr unic de înregistrare a populației (CURP)”.
 
Scopul declarat al cărții de identitate nu este doar „garantarea dreptului la identitate”, ci „abordarea schimbărilor demografice”.
 
Legea generală a populației din Mexic, creată în 1974 și reformată ultima dată în 2014, prevede executarea „măsurilor necesare” pentru programele de planificare familială prin „servicii de educație și sănătate publică”, „cu scopul de a reglementa și stabiliza rațional creșterea populației.” Mexicul are o populație de circa 130 de milioane de oameni.
 

Presa liberă – duşmanul de moarte al gorilelor lui Ion Iliescu: minerii…

 Minerii din Valea Jiului, dirijaţi de oamenii Securităţii comuniste, au stins lumina civilizaţiei, progresului şi bunăstării în România. Oamenii întunericului, cei mai mulţi analfabeţi cu puţine clase, veniţi de prin cătunele Olteniei şi Moldovei, abrutizaţi de aburii alcoolului, au făcut posibilă ascensiunea mafiei lui Ion Iliescu şi acapararea României de foştii comunişti şi foştii securişti.

De altfel, în lucrările istoricilor care s-au ocupat de problema KGB-ului rusesc, minerii ocupă un loc aparte: de forţă rapidă de intervenţie, la dispoziţia KGB-ului criminal. Nu este aşadar de mirare că un fost KGB-ist, Ion Iliescu (racolat de KGB, atunci când era student la Moscova), să folosească minerii pentru a teroriza România.

Evident, criminalul Ion Iliescu a preferat să nu discute cu “golanii” din Piaţa Universităţii, în iunie 1990, ci să aducă minerii “salvatori” pentru a “face ordine”. Rezultatul acelui gest criminal este evident astăzi: 10 milioane de români plecaţi din ţară şi apariţia mafioţilor roşii, care au furat tot în această ţară.

Haideţi să vedem cât de “iubită” era presa liberă de către oamenii întunericului din Valea Jiului, prin 2004, în guvernarea criminală a haitei PSD-iste.

Secrete de famiglie

De când n-au mai venit pe la Bucale, minerii din Valea Jiului au uitat cum se procedează cu cetăţenii care lucrează cu litera.

Dacă înainte, cum vedeau pe cineva cu un pix după ureche, cum îi aşezau o bâtă după cealaltă ureche, iată că acum (era aprilie 2004 – n.m.) reprezentanţii muncitorimii din Valea Jiului trec printr-o criză de soluţii.

De exemplu: la cererea publicaţiilor Săptămâna Văii Jiului şi Gazeta Văii Jiului de a li se da informaţii privind deplasările angajaţilor Companiei Naţionale a Huilei (CNH) în ţară şi străinătate, conducerea a preferat să spună că datele cerute sunt secrete de serviciu, când putea foarte bine să răspundă civilizat printr-un fax în cap şi-un pumn la ficaţi.

Dan Codrea, director al primei publicaţii (era 2004 – n.m.), şi Cătălin Docea, redactor-şef al celei de-a doua, au dat CNH în judecată, în baza legii accesului la informaţii de interes public, şi într-o primă fază chiar au reuşit să câştige procesul.

CNH a apelat în continuare tot la braţul legii, deşi braţul cu târnăcop al companiei fremăta de dorul unei ţeste tupeiste. Alegerea n-a fost tocmai lipsită de inspiraţie, căci, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Timişoara a dat la final câştig de cauză CNH. Adică a considerat că deplasările angajaţilor companiei sunt secrete de serviciu – cam cum au fost şi deplasările alea în grup la Bucureşti, doar că atunci era vorba de secretele Securităţii comuniste. (“Academia Caţavencu”, nr. 644/2004)

Citeste si articolele:

Militieni si procurori care i-au ajutat de mineri si securisti sa distruga imaginea Romaniei

 

După jegurile de la Retard TV (Romania TV) şi Mocirla 3 (Antena 3), DNA-ul, dragi tovarăşi şi “preteni”, nu-i lasă pe infractori să fure liniştiţi în Republica PeSeDistă România. Mai nou, unii procurori din DNA o acuză pe Kovesi că le vorbeşte urât şi că-i înjură (hăăă, hăăă, hăăă), pe când ar fi mult mai simplu să-i lase de capul lor, eventual să nu-şi facă treaba, doar aşa corupţia din România va fi iarăşi ce-a fost şi mai mult decât atât. Spre aducere aminte, haideţi să vedem cum scăpau criminalii, corupţii şi ticăloşii, atunci când Românica nu avea DNA, aceasta fiind, poate, pe atunci, doar o idee în mintea Monicăi Macovei şi a lui Traian Băsescu (pe vremea când Elena Udrea – cea care, am citit în urmă cu ceva vreme, afirma că, citez aproximativ, “Liviu Dragnea pune democraţia la locul ei firesc în România”, hăăă, hăăă, hăăăă – nu era decât o simplă “ţigancă din Pleşcoi”).

Soarta neobişnuită a unui golan obişnuit

Viorel Ene a fost tehnician la I.S.P.H., deci din aceeaşi hidrofamilie cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Spre deosebire de cei doi “eroi” politici, însă, tehnicianul despre care vă povestim a continuat să meargă la serviciu şi după 22 decembrie 1989. Asta până la Golaniadă, când, recunoaşte şi el, a început să chiulească câteva ore pe zi ca să-şi poată face studiile de democraţie cântând imnuri golăneşti şi agitând cheiţe simbolice.

Pe 14 iunie 1990, la ora opt, iese Viorel Ene din metrou ca să meargă la serviciu şi are o viziune de coşmar: Piaţa era doldora de mineri harnici. Vă imaginaţi că, mic, bărbos şi ochelarist cum era, n-a făcut decât câţiva paşi şi s-a auzit: “uite-l p-ală ca barbă, că-l ştiu”. Propoziţiunea aparţinea unui civil pe care Ene l-a recunoscut: domnul Mocanu, fost C.I.-ist (securist, dacă nu greşesc – n.m.) la I.S.P.H. Până să-i dea vreo replică isteaţă fostului coleg devenit ghid de mineri, Ene primeşte o primă bâtă în ceafă, urmată de o altă bâtă în ceafă şi, în timp ce încerca să scape ca la rugby, a luat în plină figură o frumoasă lovitură ca la baseball cu o bâtă tip Timişoara. Leşină, dar îşi revine sub o ploaie mocănească de câlcâie şi şuturi în coaste, spate, burtă. Pentru că, în halul în care şiroia de sânge, devenise evident un element periculos, minerii i-au legat mâinile şi l-au târât până pe platoul din faţa Teatrului Naţional, unde, pe lângă corturile foştilor grevişti ai foamei, şi printre şiroaiele de sânge, Ene l-a văzut pe şeful Secţiei I Poliţie Bucureşti, domnul Viorel Croitoru. În rest, povestea golanului obişnuit e banală: a făcut hemipareză, a zăcut trei luni în spital, a reuşit să obţină (de la ţigani, cu 30.000 de lei) viză pentru Germania unde a şi întins-o ca din cuşca cu mineri, de cum a ajuns să suporte transportul. N-a omis, însă, dintr-un inexplicabil optimism, să depună o plângere penală la Procuratură (nr. 53999/1990) şi un memoriu la Comisia interparlamentară pentru Cercetarea Mineriadei. La fel a procedat în Germania, unde a depus plângeri la Amnesty International. A revenit în ţară în 1991 şi, cum tot rămăsese fără serviciu, a făcut reveniri la plângerile penale în 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996. Normal, logic, democratic, n-a primit niciodată niciun răspuns (ce vă spuneam, pe atunci nu exista DNA-ul, atât de criticat de jeguri precum KaKalin Tăriceanu, aşa încât pe ucigaşii din politică, ce au comandat mineriadele, nu-i deranja nimeni – n.m.).

În 1996, Constantinescu a răsărit dinspre Cotroceni, precum Arhanghelul de Foc al dreptăţii (astăzi, acest personaj are limba adânc înfiptă în fundul catifelat al mafiei PSD-iste, n.m.). Suflul acestei erupţii justiţiare a relansat speranţa lui Ene. Luminat de tezele din alegeri ale Convenţiei, a hotărât să nu continue lupta de unul singur, drept care a susţinut înfiinţarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990 – 1991 (data apariţiei acestui articol este 14 – 20 iulie 1998, aşa încât ultima mineriadă, să sperăm că este chiar ultima, cea din 1999, încă nu avusese loc – n.m.). Fiind membru PNŢCD, a primit oarece asistenţă juridică de la – pe atunci – colegul său de partid, Gavril Dejeu.

Asociaţia are astăzi (iulie 1998 – n.m.) o sută de membri, dintre care rudele apropiate a trei dintre cei decedaţi în iunie 1990, 30-40 dintre cei bătuţi şi luaţi la târnăcop de către mineri şi restul arestaţi degeaba şi reţinuţi pe perioade de până la trei luni de zile fără niciun motiv legal. Prima acţiune a Asociaţiei a avut loc după arestarea lui Miron Cozma (10 ianuarie 1997) când, aflând că o delegaţie de mineri va fi primită de Constantinescu, au încercat să intre şi câţiva membri ai Asociaţiei, atât cât să dea echilibru democratic discuţiei.

Au fost trataţi cu tiflă pe motiv că nu fuseseră programaţi, spre deosebire de mineri, care nu fuseseră nici ei programaţi. Atunci, în faţa unui atât de civilizat argument, au depus cerere de audienţă (simţeau, sărmanii, că se-ntâmplă ceva triste negocieri în trio-ul Constantinescu-Cozma-Roman). Au primit programare la 12 zile de la data depunerii cererii. Că, deh, dl. Constantinescu are agenda de preşedinte de ţară, nu de primar comunal.

Punctuali, la data stabilită, la ora 16, patru delegaţi ai Asociaţiei s-au prezentat la Cotroceni, la timp ca s-o vadă pe soţia lui Cozma intrând la Preşedinte în locul lor. Li s-a oferit, la schimb, alt Constantinescu, recte consilierul Nae, cu care n-au vrut să se încurce, considerându-l papagal.

Pe 18 februarie, au depus plângere penală la Parchet împotriva lui Miron Cozma, Nicolae Cămărăşescu, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu V. Voiculescu, Gheorghe Diamandescu, Mihai Chiţac, Traian Băsescu, Ion Robu. Ulterior, mai depun o plângere contra a 22 de persoane, civililor din lista anterioară adăugându-li-se nume familiare ca N.S. Dumitru, Duvăz, Răzvan Theodorescu, Cazimir Ionescu, Alexandru Ţuculeanu.

După noi, ancheta

  1. Procurorul Alexandru Cinteză, cel care şi-a asumat curajul nebun de a-l aresta pe Miron Cozma (în era criminalului KGB-ist Ilici Iliescu, era un curaj nebun să arestezi criminali sprijiniţi de partidul mafioţilor ce trei trandafiri la butonieră – n.m.), a refuzat cu un curaj temperat de umezeală în chiloţi să se ocupe de mineriada din 1990.
  2. În procesul mineriadei din 1991, mulţi dintre martori, deşi aleşi pe sprânceană de Cinteză, au recunoscut ca lideri ai năvălitorilor, pe lângă Miron Cozma, încă 6-7 personalităţi ale huilei. Nici unul dintre aceştia n-a fost inculpat pentru că numai aşa putea să devină inoperantă încadrarea de subminare a autorităţii statului. Lui Cozma, de unul singur, era absurd să i se pună în cârcă ditamai dihania de răspundere, modificarea încadrării în cea de tulburare a ordinii publice devenind consecinţă logică a ingineriei juridice a lui Cinteză (criminalul Cozma Miron va fi judecat şi condamnat pentru subminare a autorităţii statului abia după mineriada din 1999, făcând, dacă nu greşesc, 5 ani de puşcărie, adică extrem de puţin pentru tot răul făcut României şi pentru crimele şi mutilările comise de hoardele de mineri conduse de acest ucigaş prezent şi astăzi la televiziunile de căcat din România – l-am zărit pe la Retard TV = Romania TV, fiind graţiat în 2004 de un alt criminal care, încă, n-a ajuns la puşcărie, Ion Ilici Iliescu – n.m.).
  3. Memoriu adresat Ministerului Justiţiei contra lui Cinteză. După schimbarea legii prin care Parchetul a intrat în subordinea Ministerului Justiţiei, Stoica (citeşte Constantinescu) l-a numit Procuror General pe Moisescu în locul frânarului Cochinescu (numit de criminalul Ilici Iliescu – n.m.). La o săptămână după numirea acestuia, Cinteză a fost (întâmplător sau nu) mutat din Parchet.
  4. Moisescu i-a primit imediat pe reprezentanţii Asociaţiei. Lăcrimând pe umărul lor, proaspătul procuror general şi-a amintit cum el însuşi a fost de faţă pe data de 14 iunie 1990, lângă Ministerul de Interne, la uciderea lui Lepădatu, al cărui deces nici măcar nu fusese recunoscut oficial de autorităţi până la acea dată. Mortul conta ca dispărut, iar pentru dispăruţi nici soţia, nici copii nu pot beneficia de pensie de urmaş, darămite de reparaţii morale. Cu Moisescu deci se putea spera, iar el chiar a promis că dosarele vor fi redeschise.
  5. Şi nu s-a întâmplat nimic.
  6. Mai exact, în Parchetul Militar, colonelul Gheorghe Oancea a avut tupeul să propună sistarea cercetărilor pentru cei împuşcaţi în 1990, de militari. La riposta Asociaţiei, s-a renunţat la sistare, optându-se pentru inactivitate.
  7. O parte dintre dosarele mineriadei apucaseră să fie, de-a lungul anilor, înaintate poliţiei. Eroul nostru, Ene Viorel, a dat, de exemplu, de urma plângerii sale care stătuse un an de zile la Parchetul Sectorului I şi 3 (trei) ani la Secţia 1 Poliţie unde şef era domnul colonel Croitoru Viorel, ghidul de mineri din 14 iunie 1990. Ene, aşa mic şi bărbos cum e, şi-a luat inima în dinţi şi a cerut o audienţă călăului. Acesta, cu o faţă umană, impertinentă, a acceptat că dosarul stă de trei ani la el, iar dacă nu-i convine, să reclame unde o şti şi că strânge oricând martori care să spună că scăpa oameni de mineri. Are, nu-i aşa, domnul Croitoru ceva exerciţiu în aria tupeului, odată ce este erou în revoluţie pentru că a fugărit revoluţionari pe 21 decembrie prin Piaţa Romană.
  8. Faţă cu asemenea probe de nesimţire, Asociaţia a cerut audienţe la Ministerul de Interne. Au fost primiţi de generalul Zaharia, apoi de generalul Neagu, şi-apoi, cu chiu, cu vai, de însuşi Gavril Dejeu (ministrul ţărănist de Interne la acea vreme – n.m.). Întâlnirea cu acesta a fost memorabilă: el le-a explicat că problema lor e ”de domeniul istoriei”. Mai apoi, gândindu-se că a spus o mitocănie, a explicat că pe moment n-are timp să se ocupe de ei pentru că trebuie să rezolve problema corupţiei (şi se vede astăzi ce bine a rezolvat-o, n.m.), dar că imediat după aceea, recte în toamna lui 1997, va forma o comisie mixtă care să rezolve şi mineriada din 1990 (se ştie că, atunci când vrei să îngropi o problemă, formezi o comisie – n.m.)
  9. Întâlnire cu Dejeu. Ghinion de ministru: venea şi el, aşa, ca un peneţist de soi creştin şi democrat, la sediu, la partid, şi dă naibii, pe trepte, peste numiţii Mircea Surdu, Ene Viorel şi doamna Lepădatu care ieşeau dintr-o audienţă la Diaconescu. La întrebarea celor trei: “Domnule ministru, ce faceţi cu noi?”, Dejeu le-a răspuns, mucalit cum îl ştim: “Vedeţi-vă de treabă, să nu păţiţi înc-o mineriadă”.
  10. Asociaţia a înţeles că forţele democratice aflate la putere nu mai pot fi trezite decât cu şocuri: au pichetat Preşedinţia în timpul vizitei lui Clinton, au depus plângeri la ambasadele Angliei, SUA, Franţei, Germaniei.
  11. Asociaţia a organizat în iunie 1998 o grevă a foamei în faţa Teatrului Naţional. La iniţiativa primarului ţărănist Lis, poliţiştii ministrului ţărănist Dejeu, conduşi de căpitanul Gaiţă, au scos în şuturi din cort greviştii foamei, înjurându-i şi ameninţându-i cu moartea.

Happy-end în stil românesc

  • Ţuculeanu Alexandru, procuror: a emis în iunie 1990 mandate ilegale de reţinere; a fost promovat în Consiliul Suprem al Magistraturii.
  • Cornel Popescu, procuror: a semnat un mandat de arestare ilegal pentru Nica Leon; a fost mutat la Parchetul Militar.
  • Ovidiu Păun, procuror: a semnat mandate ilegale de arestare, în prezent (iulie 1998 – n.m.) general în Inspectoratul General al Poliţiei.
  • Col. Viorel Croitoru: stă bine ancorat pe locul lui în ierarhia Ministerului de Interne. Poliţiştii identificaţi că au sprijinit minerii, că au maltratat sau tras asupra civililor sunt bine mersi, la locul lor, în secţiile de poliţie 1, 8, 10, 12, 15, 16, 17, 19. Singurul procuror care se mai ocupă astăzi (iulie 1998 – n.m.) de patru dosare (ucişi în timpul mineriadelor) este Surdescu, cel care a reuşit să-l înfunde pe Vasile Gabor, asasinul lui Frumuşanu (victimă a mineriadei din 1991 – n.m.).
  • Generalul Abraham, fostul şef al Şcolii de Poliţie de la Băneasa unde au fost depozitaţi şi frăgeziţi în bocanci civili arestaţi de mineri, a fost avansat de ministrul Dejeu, comemorativ, pe 13 iunie 1997.

Epilog romantic

Miron Cozma a fost eliberat săptămâna trecută (iulie 1998 – n.m.), ca scandalagiu. Nimeni nu discută despre 1991 ca despre o lovitură de stat. Nimeni nu discută despre mineriada din 1990. Numeni nu-şi aminteşte că e recidivist şi că ar trebui să execute pedeapsa suspendată pentru uciderea din culpă a unei femei. La opt ani de la data comiterii, multe dintre barbariile din iunie 1990 se vor prescrie. Aşa va avea şi Emil Constantinescu (preşedintele României la data apariţiei acestui material – n.m.) prilejul să raporteze că a îndeplinit mare parte dintre promisiuni. Petre Roman (prim-minsitru în timpul mineriadei din iunie 1990 – n.m.) candidează cu fruntea sus la preşedinţia Internaţionalei Socialiste (astăzi este mare liberal şi ne omoară cu aceleaşi texte de rahat la Retard TV, Romania TV, seară de seară – n.m.). (“Academia Caţavencu”, nr. 347/1998)

Citeste si articolele:

Minerii, hoarda care a devastat Romania in anii 1990

Comunismul avea trei clase sociale mari, din care numai una lată: muncitorimea. Aceasta, la rându-i, se compunea din pături, cuverturi şi carpete. Când societatea trebuia definită altfel decât prin limbajul ales al manutanţei, se recurgea la cel botanic.

Minerii n-au fost niciodată mai mult decât o ramură. În marea lor majoritate, moldoveni alungaţi de sărăcie spre locuri unde nu se cerea carte, ci numai un cazier încărcat, ca să aibă Miliţia şi Securitatea ce citi, când se săturau de lecturat Kant şi Hegel.

Minerimea a fost creată ca forţă socială de-a curmezişul în cei 9 ani (primii de după 1990 – n.m.) în care somnul naţiunii a mai născut şi alţi Cozma. Dacă minerii cer (cereau la Mineriada din 1999 – n.m.), ca să accepte în continuare condiţia de privilegiaţi ai mizeriei, 10.000 de dolari, două hectare de pământ, o pensie pe viaţă de 500 de dolari şi alte 30 de şantaje mici şi mijlocii, e pentru că nimeni nu s-a gândit să-i plătească în lire turceşti, ca să-şi construiască viitorul, ca noua clasă negustoare, pe relaţia Istanbul.

Devenită, din pătură naţională sacră, cuvertură pentru politicieni, minerimea nu se lasă până n-o să piardă deodată ceea ce putea să recâştige în rate: stima noastră şi mândria!

Eroarea e că se vorbeşte de mineri ca despre o masă, când, de fapt, ca toţi cetăţenii României, e vorba de nişte mii de persoane: unele cu scaun la cap, altele cu scaun numai la fund, iar alţii, tineri şi neliniştiţi pe degeaba, fără scaun, de vreme ce n-au deloc cap.

Omul, dacă nu devine persoană cu nume şi buletin, nu se cheamă mulţime, ci hoardă. Numai cifrele fac mulţimi. La oameni, cei care se ascund într-un număr se numesc forţă stihinică sau situaţie penală.

Nenorocirea, cu toate guvernele noastre logaritimice, e că împart ţara, câte-o porţie la fiecare miner, în loc să trimită în fiecare oraş, comună, târg sau moşie câte o porţie suportabilă de mineri.

La soluţii globale, minerii fără nume vor răspunde întotdeauna cu greve umorale şi silnicii sociale.

Când se vorbeşte de mineri, eu îl văd pe adventistul Agrigoroaie (un caz de prin anii 1990 – n.m.), cel care a făcut nouă copii în numai două camere. Dacă nu-i ia nimeni femeia de sub el, încă mai face şi pleacă la Bucureşti cu bâta, să-şi ceară drepturile! (“Academia Caţavencu”, nr. 373/1999)

Citeste si articolele:

 

Din nou despre genocidul din 14 – 15 iunie 1990, mineriada sângeroasă pusă la cale în laboratoarele KGB-ului

 
Dezvăluiri şocante despre Gelu Voican Voiculescu (un articol din 2001, luna mai)

Fostul şef al Contraspionajului Militar, generalul colonel (r) Victor Negulescu, face câteva dezvăluiri şocante despre mineriada din iunie 1990. Pe de-o parte, el recunoaşte că Batalionul 404 Buzău, condus de maiorul Truţulescu, a participat la mai multe operaţiuni militare în Piaţa Universităţii, cum ar fi “împimgerea” demonstranţilor şi degajarea zonei.

Iar pe de altă parte, îi recunoaşte în mulţime pe Gelu Voican Voiculescu şi pe contraamiralul Cico Dumitrescu, în timp ce organizau atacul cu cocktailuri Molotov asupra sediului Ministerului de Interne (acesta a fost şi unul dintre motivele chemării minerilor de către KGB-istul criminal Ion Iliescu, din cauza “elementelor fasciste, legionare, care atacau instituţiile statului”; după cum se vede, aşa-zisele “elemente legionare” erau, de fapt, oamenii FSN-ului – n.m.).

Generalul colonel (r) Victor Negulescu: “În faţa noastră se aflau cunoscutul disident al regimului trecut şi revoluţionar Gelu Voican Voiculescu, cu barba rasă şi cu pălăria cu borurile trase mult peste faţă, şi faimosul Cico Dumitrescu, cu pantaloni de amiral, cu capul descoperit şi cu o scurtă civilă, şi alţi câţiva amici ai celor doi, neidentificaţi. Gelu Voican Voiculescu şi Cico Dumitrescu purtau pe sub scurte câte un pistol mitralieră AKM cu ţeava scurtă.

În timp, rămânând mai mult timp în preajma lor, am aflat că cei doi conducători erau implicaţi direct în organizarea mineriadei, ei cunoscând şi discutând, printre altele, despre direcţiile din care urmau să sosească autobuzele cu mineri, repartiţia lor pe zonele din centrul Capitalei, la ce rezultate se aşteptau şi alte detalii organizatorice.”

În afară de generalul Negulescu, la interceptare şi supraveghere mai participă şi colonelul V. Ioniţă, împreună cu maiorul D. Miu, din Contraspionajul Militar. Incidentul s-a petrecut în noaptea de 14 iunie 1990, în jurul orei 2:00. Iniţial, Voican s-a interesat de ofiţerul cu gradul cel mai mare aflat în zonă. Ştirea avea să-i fie raportată generalului Negulescu de un cercetaş de la Batalionul 404.

Ca o recunoaştere a meritelor sale din timpul mineriadei din iunie 1990, regimul Iliescu l-a recompensat pe Voican, trimiţându-l ambasador în Tunisia, iar începând din 2001, ambasador la Rabat, în Maroc. În timpul primei misiuni în Africa, s-a aflat în atenţia serviciilor de informaţii tunisiene, din pricina contactelor avute cu Yasser Arafat, care în 1995 îşi mutase cartierul general în Tunis, şi cu fostul premier italian Bettino Craxi, exilat în localitatea tunisiană Hammamet, după ce a fost acuzat de un tribunal din Roma de deturnare de fonduri, cât şi de faptul că şi-a finanţat campania electorală cu fonduri obscure. Voican va fi reţinut de autorităţile tunisiene, de două ori, din cauza unor activităţi incompatibile cu statutul de ambasador. (“Academia Caţavencu”, nr. 492/2001)

Citeste si articolele:

Wurmbrand în confruntare cu un talmudist(Tg.Ocna-4)

Publicat demisucroitorPublicat înRichard Wurmbrand

Memoriile lui Ioan Ianolide
(  fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos”)
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

image

Înfruntarea
°°°°°°°°°°°°°
Intr-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocosat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui impotriva crestinilor s-a dezlantuit violent:

– Voi, crestinii, sunteti vinovati de pogromul impotriva evreilor. Ne vom razbuna dupa legea noastra!

I s-a raspuns:

– Dimpotriva, crestinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos si-i prigonesc si-i ucid pe crestini ori de cate ori au ocazia în istorie, ca să ajunga ei însisi stapanii lumii. Dar lumea moderna nu poate accepta guvernarea unui neam strain care se considera Israel.

– Noi suntem Israelul prin alegerea divina!

– Israelul este haric, si nu nascut dintr-o anume semintie.

– Voi sunteti antisemiti si prin asta nesocotiti legamantul dat de Dumnzeu poporului evreu!

– Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!

– Crestinii au colaborat cu Hitler impotriva crestinilor! a strigat talmudistul.

– Dar tot crestinii au fost marii martiri ai lagarelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.

– Cum vine asta?

– Evreii s-au declarat pe ei însisi drept fiinta sfanta, însusi Mesia, deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioara, deci o formula relativa. Mai mult, nici nazismul nu a fost crestin, ci anticrestin. Hitler ii suspecta pe crestini de semitism.

– Crestinii nu i-au aparat pe evrei impotriva nazismului!

– Crestinii i-au aparat pe crestini si pe evrei în masura posibilitatilor istorice de atunci. Evreii ii acuza pe crestini ca i-au prigonit prin Hitler, dar asta este o dubla ipocrizie: pe de o parte, ei stiu ca nu se putea face mai mult atunci; pe de alta parte, vor să justifice uciderea crestinilor pe care ei o savarsesc prin comunism.

– Dar evreii sunt victimele lui Stalin si ale comunismului!

– Asta e o ipocrizie si un tupeu tipic iudaic. Se stie bine ca evreii au creat materialismul istoric, au condus revolutia sovietica, au dezlantuit prigoana impotriva Bisericii crestine si a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.

Aici W. a intervenit ferm în discutie:

– Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.

– Pentru aceasta afirmatie vei plati scump! i-a strigat înfuriat evreul talmudist.

W. însa a continuat netulburat:

– In lupta dintre Stalin si Trotki a învins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea, dar nu si serviciile. Asa ca evreii au ales locul doi în comunism si nu l-au parasit niciodata. Ei sunt calul troian al revolutiei comuniste.

– Fiinta poporului evreu este sfanta si va pieri oricine se va atinge de ea.

– Tocmai asta este greseala rabinica, a spus W., rasismul de tip divin, dominatia lumii de catre evrei. Obsesia puterii mondiale ii satanizeaza pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de constiinta care nu mai poate admite imparatia universala a evreilor. Nici comunistii, nici capitalistii nu sunt dispusi să dea puterea în mana evreilor.

– Poporul evreu isi dovedeste mesianismul prin influenta lui mondiala si prin crearea statului Israel, a replicat cocosatul.

– Nu cu puterea lui Dumnezeu au facut ei aceste fapte, ci ca antihristi ce s-au închinat lui satana.

– Meriti să fii ucis! a strigat turbat talmudistul.

– Si mama si fratii mei mi-au spus la fel, a raspuns senin W..

Dupa ce s-a mai linistit, cocosatul a reluat:

– Evreii au fost capabili să creeze dupa 2000 de ani statul israelit si vor fi capabili să conduca lumea întreaga.

W. i-a raspuns:

– Statul Israel este o dovada a vremurilor apocaliptice de sfarsit de lume, de venire a doua oara a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul meu, dar cred ca numai prin Hristos se va mantui. Locul evreilor va fi unul de cinste în crestinism. Acum însa, când sunt imbatati de putere, ei nu pot vedea adevarul, nu se pot pocai. As vrea să fiu si eu anatema ca Pavel, numai să pot mantui pe unii dintre ei!

– Vom rezidi templul lui Solomon si vom sterge orice urma de crestinism din Ierusalim!

– Veti fi din nou loviti cumplit, a zis W..

– Ne vor apara crestinii, a raspuns cu talc evreul talmudist. Am reusit să nastem un complex de vinovatie în constiinta crestinatatii, care o paralizeaza si prin care o vom supune.

– Vinovatia este a voastra, dar voi respingeti adevarul. Hristos înca va mai întinde mana prin care va puteti salva. Si va veni vremea prorocita în care evreii vor intra în numarul crestinatatii; atunci va fi slava si bucurie pe pamant.

– Avem o mostenire comuna, a încercat evreul să coteasca discutia.

– Hristos ne desparte, i-a retezat-o W.. Chiar Moise si prorocii sunt ai nostri. Daca ati urma lui Moise, ati fi crestini!

– Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a insistat talmudistul.

– Evreii L-au ucis prin forma legala de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urat pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani ii acuza Hristos, ci pe evrei.

– Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci capeteniile lui.

– Poporul evreu, cu unele exceptii de credinciosi, si-a urmat conducatorii si este vrednic de ei.

– Au trecut zeci de generatii de la Ana si Caiafa, e vremea să se uite crima de atunci.

– Urmareste ce fac evreii de atunci si pana azi impotriva crestinilor si a tuturor oamenilor si vei întelege de ce li s-a spus ca pacatul impotriva lui Hristos va fi iertat, dar pacatul impotriva Duhului Sfant nu li se va ierta. Evreii de azi sunt mai vinovati decat evreii care L-au ucis pe Hristos!

Bolnavii din camera 4 ascultau uimiti. W. vorbea din propria lui otrava sufleteasca, de care acum se simtea eliberat. Talmudistul s-a jurat sa-l denunte dupa eliberare la mai-marii comunitatii evreiesti, care-l vor distruge. Insa în scurt timp a murit.

Dupa aceasta confruntare, Valeriu i-a spus:

– Domnul pastor cunoaste foarte bine adevarul, ramane numai să se statorniceasca în el.

W. s-a înclinat usor si a ramas pe gânduri. Cunostea, într-adevar, mai bine ca altii problema evreiasca si raportarea ei la crestinism. Avusese discutii aprinse pe aceasta tema cu fratele sau, care era mare maestru în Loja secreta iudaica, loja ce controla masoneria internationala.

– Cum vreti voi, vreo cinsprezece milioane de evrei, să guvernati patru miliarde de neevrei? il întrebase W..

Iar fratele i-a raspuns:

– Avem prozeliti suficienti. Unii stiu ca ne sunt prozeliti, altii nu stiu, dar toti sunt la dispozitia noastra si noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat francmasoneria, iar prin comunism, capitalism, materialism si umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaica întregii lumi. Lumea se iudaizeaza zi de zi. Evreii sunt fermentul secolului XX.

– Dar Hristos a venit! zicea W..

– Nu a venit. Acela a fost un fur si un tradator al poporului ales.

– De ce nu vine atunci Hristosul?

– Insusi poporul evreu este Hristosul!

Atunci W. a luat foc si a început sa-i demonstreze fratelui sau ca poporul evreu e plin de nelegiuire si pacat, încat nu poate fi frumosul, sfantul si desavarsitul Hristos. Acela a fost si ramane Iisus Hristos.

– Va uram, i-a strigat fratele lui, si tu esti un tradator al neamului nostru. Când vom rezidi templul lui Solomon, vom face în cetatea Ierusalimului cea mai mare statuie din lume, pe care vom scrie: “Sa nu uitati niciodata ce v-au facut voua crestinii!”.

– Pieirea ta prin tine, Israele! i-a replicat W.. Voi nu mai aveti cer, căci dincolo de pamant nu aveti nici un ideal!

 

NEW‼️ Meditație biblică nepublicată a pastorului Richard Wurmbrand: Considerați durerile ca și când ar fi trecut!

Suntem onorați pentru acceptul primit din partea fratelui Mihai Wurmbrand de a publica în portalul NewsNet Creştin o serie de meditații nepublicateale pastorului Richard Wurmbrand:

Stimati frati si stimate surori,
Scrisoarea alaturata contine a meditatie nepublicata a tatalui meu, pastorul decedat Richard Wurmbrand. Pe pagina de web: 

www.asociatiacrestinasabinawurmbrand.ro, veti putea citi multe marturii ale crestinilor persecutati sub communism (unii au facut peste 15 ani de inchisoare.) Acesti crestini, acum unii in virsta de peste 80 de ani sunt ajutati de aceasta asociatie crestina. Marturiile lor sunt hrana spirituala incurajind sufletul fiecarui crestin.

Va rog sa cititi aceste marturii si copiilor din familia sau biserica voastra.

Aceasta asociatie continua lucrarea caritabila inceputa de tatal meu Richard Wurmbrand si mama mea Sabina. Asociatia Crestina Sabina Wurmbrand ajuta orfani, multi crestini in virsta care au suferit ani de zile in inchisorile comuniste in diverse tari din estul Europei si din Asia si copii dezavantajati din liceul Richard Wurmbrand in Iasi.

Daca doriti sa daruiti pentru aceasta lucrare, pe pagina de web veti gasi datele bancare cit si un buton intitulat – Donate – pentru daruri prin carti de credit. Pentru a ajunge la pagina de web dati click pe linkul de mai sus. Deasemeni daca sunteti interesati in aceasta lucrare va rog sa raspinditi scrisorile noastre in bisericile din care faceti parte.

Pace, 

Mihai Wurmbrand

Considerați durerile ca și când ar fi trecut!

Mulți dintre noi am fost loviți de vâltorilele vieții. Unii au fost măturați cu totul de furtuni în care partenerii de căsătorie, copiii, părinții sau prietenii au devenit în mod neașteptat dușmanii noștri. În astfel de cazuri, familiile, bisericile și instituțiile sunt împrăștiate în cel mai scurt timp. Lucrurile dragi nouă se sfărâmă. Vâltori de pasiune despre care nu am crezut niciodată că ar putea exista în noi – iubire nelegitimă, poftă irezistibilă pentru faimă sau bani, tentații de a juca, bea sau de a folosi droguri, excese de mândrie, mânie sau ură – au distrus tot ceea ce am considerat sigur în viața noastră materială și spirituală. Aceste vâltori devastează de asemeni națiuni întregi.

În urmă cu peste 200 de ani, trăia în Anglia un cizmar pe nume William Carey 1761-1834. El obișnuia să aibă hărți vechi ale Indiei și Chinei pe pereții atelierului său. În timp ce batea tălpile de încălțăminte, se gândea la sufletele pierdute din țările respective, se ruga pentru ele și plângea. În cele din urmă, în loc să trimită daruri misionarilor, a mers el însuși la necredincioși și a adus mii dintre ei la mântuire. Vă sugerăm să luați o hartă sau un glob și să răspândiți cuvântul lui Dumnezeu în fața ochilor voștri. Gândiți-vă un timp la imensele teritorii în care Hristos nu este cunoscut. Aveți compasiune pentru milioanele prinse în vârtejul agresiunii comuniste și islamice.

A trăi în împarația lui Hristos înseamnă a fi preocupat de întreaga lume, deși este posibil să trăiești și să mori o ființă limitată. Ce ar trebui să facă un creștin când se confruntă cu un uragan? În loc să se înfricoșeze, el ar trebui să îl privească drept în ochi; atunci va avea o surpriză plăcută. Ezechiel a văzut un vârtej apărând dinspre nord și „din mijlocul acestuia au apărut sub înfățișarea unor ”îngeri speciali ”(Ezechiel 1: 4,5) Există îngeri ai harului și în vâltoarea vieții tale, pe care îi poți chema. Cu toții putem evoca în imaginația noastră o persoană absentă și putem conversa cu ea mental, dar evocarea nu o face să și apară. Dacă evoc un înger, el răspunde în mod real. Prin urmare, depinde de noi să vedem îngerii în vâltorile care par să ne distrugă viețile. Acești îngeri ne vor mângâia.

Deși avea doar patru ani, copilul unui martir creștin rus FRIESEN, a pus o întrebare rezonabilă: „De ce tata rămâne atât de mult în rai?” Din păcate, el nu a primit răspunsul corect. Cei care au murit pentru Hristos nu rămân doar în ceruri, ci primesc o nouă misiune. Un „nor de martori” din toate epocile care sunt în viață și îi întăresc și îi înconjoară pe credincioși. (Evrei 12: 1)

Când eram în închisoare sub comuniști, la carceră. am simțit apropierea pastorului evreu omorât FEINSTEIN, un predicator care a jucat un rol în convertirea mea înainte de a muri ca martir. Cei care au suferit foarte mult pentru credință sunt înconjurați de îngeri și acest nor de martori. Ei predică așa cum alții nu pot. Evident, o persoană care a purtat cu voioșie o cruce grea vorbește cu o voce diferită de cea a cărei cunoaștere este doar din cărți.

Preotul ortodox român CALCIU a suferit în închisorile regimului comunist din România șaisprezece ani. Se poate sesiza acest fapt când citiți predicile care au dus la o nouă arestare. În ciuda întregii suferințe, el a scris: „Fără înviere, omul ar fi cea mai nefericită ființă de pe pământ, pentru că plantele și animalele nu știu că vor muri, în timp ce noi suntem bântuiți de ideea: „voi muri, poate chiar azi, deși sunt tânăr”. Ateii interzic orice credință în înviere. Dar fără ea, care este sensul intervalului scurt dintre naștere și moarte? Ateii înșiși se tem de propria dispariție când mor. Au fost ridicate mausolee conducătorilor lor, un substitut tragic pentru aspirația înnăscută a sufletului spre eternitate. „Iisus ne-a oferit o moarte fără teamă, o înțelegere între moarte și fericire, deoarece El a oferit garanția că moartea nu este un sfârșit, ci începutul vieții veșnice”.

CALCIU a văzut îngerul în mijlocul vijeliei. Deoarece există îngeri în furtună, sistemul ateu nu a reușit să distrugă credința. Când treci prin apelele adânci ale suferinței, mai există încă o cerință: considerați durerile la trecut.

Iisus, deși s-a simțit abandonat când a fost ridicat pe cruce, nu a spus, așa cum cineva s-ar putea aștepta: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce mă părăsești?” ci mai degrabă, „De ce M-ai părăsit?” A folosit timpul trecut. Spiritul omului poate anticipa evenimentele viitoare cu bucurie sau tremurând. În același timp, poate plasa evenimente prezente în trecut.

Pentru Isaia, Dumnezeu a dat înapoi cu zece trepte umbra pe ceasul solar. (II Împărați 20:11) Dacă regele a avut dureri la ora 16:00, durerile ar fi aparut la 6 a.m. De aceea, durererile dispăruseră. Și noi putem avea acest privilegiu. Ne-am putea îneca durerea în toată suferința trecută a oamenilor lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei.

Am primit multe scrisori de la creștini care, atunci când se confruntă cu vâltorile vieții, gândesc la fel. Într-una spune, „La citirea celor scrise de tine și văzând imaginile celor închiși sub dictaturile comuniste pentru că au predicat Evanghelia, am plâns cu multe lacrimi”. Un alt creștin mi-a scris: „Exemplele de curaj și dragoste pentru Hristos arătate de cei ce au suferit în țările comuniste mi-au alungat frica”.

Richard Wurmbrand ↓

Vezi și:

Epidemii sau pandemii majore în lume

Ce epidemii sau pandemii majore au lovit populaţia lumii de-a lungul timpului?

Căderea omenirii în păcat a adus cu sine multe efecte negative. Astfel lumea noastră a devenit locul în care se manifestă cele mai nedorite lucruri: boli, epidemii, pandemii, ca să nu mai vorbim de cataclisme sau războaie.

Voi încerca rezumativ să prezint cele mai serioase epidemii sau pandemii care au lovit planeta Pământ:

Ciuma Antonină (ciuma lui Galen):

  • Când: în jurul anului 165 d.Hr.
  • Unde: a pornit din Imperiul Roman, s-a extins în Asia Mică, Egipt, Grecia şi O parte din Europa
  • Cauză sau intermediar: igiena precară şi alimentaţie neadecvată
  • Decese: se estimează că peste 5 milioane de oameni
  • Nu se cunoaște exact natura virusului, bănuindu-se că ar fi vorba de variolă sau pojar, potrivit MphOnline.com. Variola a fost declarată eradicată în anul 1980.

Ciuma lui Iustinian:

  • Când: în jurul anilor 541-542 d.Hr.
  • Unde: a pornit din Imperiul Bizantin, s-a extins prin porturile de la Marea Mediterană
  • Cauză sau intermediar: igiena precară, alimentaţia proastă
  • Decese: peste 25 de milioane de oameni (în apogeu a omorât peste 5000 de persoane pe zi)
  • Un sfert din populația situată în Estul Mediteranei a murit, iar boala a făcut ravagii și în Constantinopole. Este considerată prima relatare a ciumei care urma să devasteze Europa în Evul Mediu, mult mai târziu.

Ciuma bubonică (moartea neagră):

  • Când: între anii 1346 şi 1353
  • Unde: a pornit din Crimeea şi prin Italia şi s-a întins în Europa, Africa şi Asia
  • Cauză sau intermediar: şobolanii (purecii de pe şobolani) şi cadavre infestate manipulate incorect.
  • Decese: cel puţin 150 de milioane de oameni
  • Totul a început de la asediul de către tătari a cetății Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), colonie genoveză încă de pe la 1280. Asediatorii, ca să o cucerească, au aruncat peste ziduri cadavrele unor ciumați, o formă de „război bacteriologic”. Poarta de intrare în Europa a teribilei boli a fost, Italia, unde, la Messina, în octombrie 1347, a ancorat o corabie genoveză ce venea de la cetatea Caffa.
  • Există un motiv indirect pentru care rozătoarele au ajuns să răspândească atât de repede această boală. În 1232, Papa a declarat pisicile ca fiind animale ale lui Satana. În următorii 100 de ani, milioane de pisici au fost strangulate, permițând șobolanilor să se înmulțească exponențial fără nicio piedică din partea prădătorului lor natural.
  • Este considerată cea mai mare catastrofă din istoria umanității. Potrivit History Today, ciuma a ucis peste 60% din populația Europei de la acel moment.

Epidemia Cocoliztli:

  • Când: între 1545 și 1548
  • Unde: zona Mexicului (America Centrală)
  • Cauză sau intermediar: alimentaţie precară, igienă proastă
  • Decese: între 10 și 15 milioane de victime
  • Este considerată cea mai gravă epidemie din istoria Mexicului, aproximativ 80% din populație murind la acel moment. Nici până acum nu se știe ce a fost exact, unii cercetători înclinând spre Salmonella, alții înclinând către o serie de viruși care produc hemoragii.

Epidemia de variolă:

  • Când: în jurul anilor 1600
  • Unde: în coloniile Americii Centrale şi de Sud
  • Cauză sau intermediar: Coloniştii europeni au devenit răspândacii (mizeria de pe corăbii)
  • Decese: cel puţin 90 de milioane de decese. Mortalitate de aprox. 60%
  • Odată pătrunsă în rândul populației native, variola s-a răspândit foarte repede pe continent și a contaminat nenumărate triburi locale. Un vaccin împotriva variolei a fost în 1796, însă și azi mai sunt izbucniri ale acestui virus.

Epidemia de tifos:

  • Când: în jurul anilor 1600
  • Unde: în Europa, în mod special
  • Cauză sau intermediar: condiţii mezere de trai (alimentaţie, igienă)
  • Decese: cel puţin 10 de milioane de decese. Mortalitate de aprox. 60%
  • A doua epidemie majoră a apărut în timpul primului Război Mondial când România, Polonia și Rusia și-au văzut soldații decimați de boală. Din nou, răspândirea rapidă a bolii infecțioase poate fi pusă pe seama condițiilor de viață insalubre din timpul războiului.

Holera:

  • Când: între 1852 şi 1860 şi apoi între 1910 şi 1911
  • Unde: a pornit din India, s-a extins în Asia, Europa, America şi Africa
  • Cauză sau intermediar: în principal apa infestată
  • Decese: peste un milion de oameni în ambele cazuri. În 2015 au murit de holeră peste 28.800 de oameni.
  • Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, chiar și în zilele noastre, anual, holera infectează între 3 și 5 milioane de oameni, omorând aprox. 100.000 de oameni la nivel global.

Gripa spaniolă:

  • Când: anii 1918-1920
  • Unde: a pornit din Europa şi s-a întins în lumea întreagă
  • Cauză sau intermediar: soldaţii care „circulau” pe front au dus cu ei virusul în ţările lor.
  • Decese: între 75 şi 100 de milioane de oameni (mai mult decât războiul în sine)
  • Spania a raportat cele mai multe îmbolnăviri – de aici se trage numele bolii. Peste 500 de milioane de oameni au fost infectați, o treime din populația Globului. Virusul a ajuns inclusiv pe diverse insule izolate din Oceanul Pacific. Experţii afirmă că această pandemie a pus capăt primului război mondial.

Poliomielita:

  • Când: între anii 1916 şi 1952 – punctul maxim
  • Unde: în Statele Unite ale Americii
  • Cauză sau intermediar: contactul direct
  • Decese: cel puţin 60.000 de decese. Mortalitate de peste 60%
  • După 1952, boala a omorât aproximativ 6000 de oameni și a lăsat mult mai mulți paralizați. Odată contactat, virusul nu avea leac, însă în 1950 Dr. Jonas Salk a inventat vaccinul împotriva poliomielitei. Mulțumită acestei invenții și altor vaccinuri eficiente, America nu a mai înregistrat cazuri de poliomielită din 1979.

SARS (Sindromul Respirator Acut Sever):

  • Când: între noiembrie 2002 și iulie 2003
  • Unde: boala s-a transmis din China (provincia Guadong și Hong Kong) în 37 de alte țări
  • Cauză sau intermediar: transmitere directă
  • Decese: la peste 8000 de infecții au fost aproape 800 de decese.
  • În câteva săptămâni, 1 din 10 pacienți infectați nu a mai putut fi salvat.

Epidemia de Ebola:

  • Când: în perioada 2014-2016
  • Unde: epidemia a izbucnit, în martie 2014, în Guineea și s-a extins în alte țări din Africa de Vest.
  • Cauză sau intermediar: transmitere directă pe fondul mizeriei şi alimentaţiei proaste
  • Decese: până în martie 2016, infectaţi peste 28.000 de cazuri și peste 11.500 de decese.
  • Rata mortalităţii a fost de aprox 50%. Cea mai afectată țară a fost Liberia, unde au existat peste 10.000 de cazuri confirmate și peste 4.800 de decese.

Malaria:

  • Când: o boală încă neeradicată, prezentă şi astăzi
  • Unde: zonele sărace, în mod special zona sub-sahariană din Africa
  • Cauză sau intermediar: ţânţarii – transmit 4 specii de microbi de tip Plasmodium
  • Decese: cel puţin 1 milion de decese. Infectaţi sunt între 300 şi 500 de milioane anual.
  • Deşi nu este la fel de mortală precum alte pandemii, malaria a produs de-a lungul timpului o mulţime de probleme. Este atestată de peste 4.000 de ani şi este suspectată că a provocat crize economice majore în antichitate, ba chiar şi decăderea şi dispariţia unor civilizaţii antice. A avut un rol important şi în timpul celor două războaie mondiale, când a ucis peste 100.000 de combatanţi.

     

    Arhive categorie: Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale

    Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)

    Alberto Magno Rivera (1935-1997) a fost un preot iezuit care s-a convertit la creștinismul evanghelic. Înainte să moară în condiții extrem de suspecte el declarat intr-un interviu: „Misiunea mea a fost să lucrez pentru infiltrarea de instituții religioase, bisericești precum și cele de guvern… pentru că acesta a fost obiectivul sistemului catolic dintotdeauna, infiltrarea tuturorContinuă lectura „Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)”

    Marele blond ‘oaia neagră’ de la Casa Albă, inamicul Casei Comune!

    Marele Blond inamic al Casei Comune, un „egoist” care l-a enervat pe Sfântul Părinte!

    Documentul Noii Ordini Mondiale livrat Parlamentului European de Borrell

    Un document de lucru de unsprezece pagini care a fost deja livrat Parlamentului European și guvernelor celor douăzeci și șapte. 

    Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit

    Am comentat pe pagina lui Dan Diaconu… vezi aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1328347704183857&id=100010259195793 Adam Whishaupt a fost un iezuit (cu origini evreiești). Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit este acela de a aduce Europa (protestantă sau ortodoxă) ÎNAPOI la picioarele papei.Aici e cheia conflictelor și a războaielor. Jocuri de șah politic! Războaie, dictaturi, revoluții, sionism, comunism (șiContinuă lectura ………

    https://misucroitor.wordpress.com/category/89/textele-lui-misu-croitor-analiza-noii-ordini-mondiale/

     

    Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger

    Publicat demisucroitorPublicat îneconomic.info(nwo).international, politic.economic. info. international, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale

    KISSINGER:

    „…Pandemia de coronavirus va modifica pentru totdeauna ordinea mondială cu efecte asupra macroeconomiei … lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi după coronavirus… … impactul negativ structural la nivel politic şi economic ar putea dura generaţii. Nicio naţiune, nici măcar Statele Unite, nu va putea depăşi epidemia printr-un efort strict naţional…„

    [ MEDIAFAX, 13 Aprilie 2020 ]

    https://www.mediafax.ro/economic/henry-kissinger-pandemia-de-coronavirus-va-modifica-pentru-totdeauna-ordinea-mondiala-19070230

    Deci Kissinger dă de ințeles că este nevoie de un program și o colaborare globală, de un consens între puteri, intre liderii mondiali. Se pare că se merge spre O Nouă Ordine Multilaterală post-coronavirus pe care o prevedea și Josep Borrel Înaltul reprezentant ONU.

    Deci marile puteri ale lumii vor fi împinse să negocieze pentru găsirea de soluții globale privind noua ordine economică.

    Să nu uitam că în 2015 papa a criticat capitalismul și a cerut o Noua Ordine Economică.

    Henry Kissinger mai spune că liderii planetei trebuie să se pregătească acum pentru trecerea la o ordine mondială post-coronavirus…
    https://www.theguardian.com/worl/2020/apr/11/coronavirus-who-will-be-winners-and-losers-in-new-world-order

    La o vârstă atât de înaintată Kissinger continuă să își predice Noua Ordine? La ce se referă?

    Acum, câteva idei și despre conceptul religios NOM !!!

    Iată ce a scris Kissinger în cartea „Noua Ordine” despre conceptul religios al Ordinii Mondiale:

    „Unitatea religioasă a fost fracturată prin răspândirea şi supravețuirea Protestantismului. Reforma protestantă a distrus conceptul unei Ordini Mondiale susținute de cele ‘două-săbii’ Papalitatea şi Imperiul”

    {page 20}.

    Raluca Brezniceanu face și ea o prezentare a cărții:

    „..Aceasta ordine mondiala trebuie sa fie un mecanism cu reguli comune pentru solutionarea disputelor internationale, pentru a limita razboaiele si a le solutiona pasnic, pentru a construi un sistem economic, financiar stabil si pentru a putea sa asigure drepturile fundamentele ale individului. Kissinger este de parere in aceasta carte, „Ordinea Mondiala”, ca este necesar un echilibru intre putere si legitimitate distilate in esenta diplomatiei, ceva similar păcii wesphaliene de acum patru secole. Daca sistemul se construieste pe putere si nu are legitimitate, atunci va cadea, daca are de partea sa adevarul si valoarea, dar nu si puterea de a-l impune, atunci nu-l va auzi nimeni. Ideal ar fi sa se impleteasca ambele. „

    Kissinger si „Ordinea mondiala” – Raluca Brezniceanu
    https://ralucabrezniceanu.ro/2018/05/kissinger-si-ordinea-mondiala/

    Încă din 2014 Kissinger dădea semne de nemulțumire cu privire la faptul că Ordinea Mondială ar fi în criză și era în căutarea unei modalități de uniformizare a planetei printr-o structură în care marile puteri să comunice intre ele și să o realizeze. Vedem astfel că, încă de pe atunci se dorea realizarea unei Ordini Mondiale Multilaterale confirmată după 6 ani de Înaltul Reprezentant ONU Josep Borrel.

    Vezi articolul din 2014 din „Calea Europeană”

    https://www.caleaeuropeana.ro/noua-ordine-mondiala-asa-cum-o-vede-henry-kissinger/

    Papa Francisc, start oficial spre Noua Eră ! Unirea Religiilor (dialogul ecumenic „Love&Peace)

    Publicat demisucroitorPublicat înEcumenism, iezuiți și carismatici papiști, Știri -Timpuri noi, megatot.global.multicultural.info, nwo.moral.global.info, religie.international.info(change)

          Proiectul este o inițiativă a Rețelei Mondiale de Rugăciune a Papei și a fost realizat de agenția La Machi   prin colaborarea cu ROME REPORTS  și Centrul Televiziunii de la Vatican. 
          De acum înainte,  în fiecare lună,  se va publica un video ca acesta unde papa va face cunoscute preocupările și obiectivele sale. În video participă unii prieteni personali ai papei precum musulmanul Omar About,  sau rabino Daniel Goldman.  Este vorba de o inițiativă inedită dar bine încadrată în linia urmată de papa Francisc,  care vrea să facă cunoscute lumii preocupările sale într-o modalitate mai directă și personală.  (Sursa :Rome Reports)

    Marile religii unite sub steagul papalității : „Eu cred în Buddha! Eu cred în Dumnezeu! Eu cred în Isus Cristos! Eu cred în Dumnezeu, Allah.”

    Marile religii unite sub steagul papalității : „Eu cred în Buddha! Eu cred în Dumnezeu! Eu cred în Isus Cristos! Eu cred în Dumnezeu, Allah.”

    Papa Francisc: „Mulți gândesc în mod divers, simt în mod divers, îl caută pe Dumnezeu, sau îl găsesc pe Dumnezeu în moduri diverse. În această multitudine, în această gamă amplă de religii, pentru noi există o unică certitudine: Toți suntem fii ai lui Dumnezeu!… Am încredere în voi pentru a răspândi intenția mea din această lună, că dialogul sincer dintre bărbați și femei din diverse religii, să aducă fructe de pace și justiție. Am încredere în rugăciunea voastră! „
    (ianuarie 2016)

    ​Posibilitatea apostaziei

     

    INTRODUCERE:

    ,,Apostazia” se defineşte drept: ,,renunţare publică la o anumită credinţă religioasă; renegare a unei doctrine sau concepţii” (DEX). Dacă cineva ,,renunţă” la fiecare credinţă a creştinismului, se spune că este apostat sau un creştin necredincios. Doctrina aceasta – posibilitatea apostaziei se numeşte şi ,,perseverenţa sfinţilor” (,,P-ul” în TULIP) sau chiar ,,siguranţa credincioşilor”. Doctrina spune pur şi simplu că un creştin nu poate pierde mântuirea sau nu poate cădea din har. Sub doctrina respectivă, ,,creştin necredincios” este o contrazicere a termenilor. Dacă cineva este ,,creştin”, nu este ,,necredincios”. Dacă este ,,necredincios”, nu este ,,creştin.”

    Dacă Dumnezeu hotărăşte tot – fiecare idee, fiecare acţiune, fiecare tot – înainte de întemeierea lumii şi dacă Dumnezeu a ales (indiferent de ce fac oamenii) pe cei aleşi şi dacă Duhul Sfânt lucrează peste aceşti aleşti şi dacă este, într-un mod irezistibil, atunci putem înţelege ideea că nu este posibil ca cineva mântuit să poată fi pierdut. Căci, dacă toate acţiunile sunt dependente de Dumnezeu şi fiecare alegere e dependentă de Duhul Sfânt şi nici unul nici altul nu pot greşi, atunci cel asupra căruia lucra Duhul Sfânt nu poate rezista Lui şi prin urmare, nu poate fi pierdut.

    Totuşi, aşa cum am văzut deja, fiecare idee a Calvinismului este greşită; este nebiblică. Mulţi cărturari cred că toate ideile rămân sau cad împreună; prin urmare, dovedind din Biblie că primele patru idei sunt greşite, ştim deja că această idee este şi ea greşită. Totuşi, oricum, vom vedea la doctrină, la versetele folosite în sprijinul ideii, o înţelegere mai potrivită a acestor versete şi versetele care ne arată de fapt că un creştin poate pierde mântuirea.

    DOCTRINA DUPĂ IOAN CALVIN:

    ,,Acum, nouă nu este deloc teamă să admitem ceea ce Pavel afirmă cu atâta tărie, şi anume că toţi oamenii sunt depravaţi şi lăsaţi în seama răutăţii [cf. Rom. 3:10]. Noi adăugăm însă împreună cu el faptul că, datorită îndurării lui Dumnezeu, nu toţi rămân în nelegiuire. Aşadar, deşi prin natura noastră noi toţi suferim de aceeaşi boală, nu se vor face sănătoşi decât cei de care Domnului I-a plăcut să Se atingă. Ceilalţi, pe care El, prin judecata-I dreaptă, i-a trecut cu vederea, se vor irosi în putreziciunea lor până când în cele din urmă vor pieri. Nu există nici un alt motiv din pricina căruia unii perseverează până la sfârşit, în timp ce alţii se prăbuşesc chiar de al începutul cursei. Căci însăşi perseverenţa reprezintă într-adevăr şi ea un dar al lui Dumnezeu pe care El însă nu-l acordă nediferenţiat tuturor, ci îl distribuie numai celor cărora Îi place să-L dea. Dacă cineva caută motivul acestei diferenţe – de ce unii perseverează cu încăpăţânare, iar alţii se prăbuşesc din pricina instabilităţii – nu ne vine în minte un altul în afară de acela că Domnul îi susţine pe cei dintâi, întărindu-i cu puterea Lui ca să nu piară; în timp ce acestora din urmă, ca să poată sluji ca exemple ale instabilităţii, nu le pune la dispoziţie aceeaşi putere” (II: 5.3; pag. 431).

    Confruntat cu mulţimea versetelor care spun că un creştin poate cădea (sau că trebuie să ia măsuri ca să nu cadă), Calvin învaţă că unii primesc puţin din harul în Dumnezeu în măsura în care ei îşi închipuie să fie mântuiţi – şi este de la Dumnezeu! ,,…nu este de mirare că El îi iluminează pe cei răi cu câteva raze ale harului Său, pe care mai târziu le lasă să dispară” (III.2.12; pag. 677). Asta este ceea ce Calvin numeşte o ,,lucrare inferioară a Duhului” (III.2.11; pag. 676). Observă ceea ce spune Calvin: ,,…experienţa ne arată totuşi că cei respinşi sunt uneori atinşi de aproape aceleaşi sentimente ca şi cei aleşi, astfel încât nici măcar prin gândirea lor ei nu diferă deloc de cei aleşi [cf. Fapte 13.48]” (III.2.11; pag. 676).

    Deci, Calvin se implică într-o dificultate. Nimeni nu poate şti, fără îndoială, că este dintre cei aleşi dacă nu rămâne credincios până la moarte! Dacă rămâne credincios până la moarte, atunci, pe patul morţii, va şti că a primit lucrarea adevărată a Duhului Sfânt şi nu ,,lucrarea inferioară” ,,pentru a-i face nescuzabili şi a-i condamna şi mai mult”! Calvin a recunoscut problema, dar n-a dat un răspuns satisfăcător: ,,Să presupunem că cineva obiectează că în cazul acesta nu le-ar mai rămâne nimic celor credincioşi care să le certifice înfierea. Eu răspund că: deşi există o mare asemănare şi afinitate între aleşii lui Dumnezeu şi cei cărora li se acordă o credinţă tranzitore, totuşi numai în cei aleşi înfloreşte încrederea aceea pe care o laudă Pavel, prin care el strigă cu glas tare, Abba, adică Tată [Gal. 4:6; cf. Rom. 8.15]” (III.2.11; pag. 676). Cum e posibil ca ,,vocea interioară” (care ,,strigă cu glas tare, Abba”) să-i spună creştinului că este mântuit – dacă el a primit aşa-zisa ,,lucrare inferioară”? Nu poate avea încredere în ,,vocea interioară”! Şi nimeni nu va şti dacă este mântuit sau pierdut!

    Vom vedea că calviniştii moderni nu pot scăpa de problema aceasta. Aşa cum spune Shanks (Life, 297): ,,în urmă, Calvin a conclus în ultima analiză, singura bază pentru siguranţa alegerii cuiva este perseverenţa hotărâtă a lui în credinţă. …Cu alte cuvinte, singura dovadă adevărată a alegerii este perseverenţa, şi numai siguranţa noastră asupra certitudinii faptului de a persevera este – a persevera!” Cât de încurcată este doctrina aceasta!

    Calvin se implică şi într-o altă problemă care este de asemenea oribilă! Aşa cum am văzut, Calvin crede că Îi place lui Dumnezeu (în secret) să-i trimită pe cei răzvrătiţi în iad (pentru că este conform voii Lui hotărâte) dar la suprafaţă, Dumnezeu urăşte pe păcătoşii nesinceri! Cine poate crede?

    Să ne uităm acum la doctrina modernă, aşa cum e pretinsă de către Steele, et al. ,,Toţi cei care sunt uniţi spiritual în Cristos prin reînnoire sunt siguri etern în El. Nimic nu-i poate separa de la dragostea eternă şi neschimăbătoare a lui Dumnezeu. Ei sunt predestinaţi la slava eternă şi sunt prin urmare asiguraţi de rai. …Sunt sfinţii – cei care sunt puşi deoparte de Duhul – care perseverează până la capăt. …Mulţi care pretind să creadă cad, dar nu cad de la har, pentru că n-au fost vreodată în har” (pag. 64; subl. în orig.).

    ,,Următoarele versete arată că poporului lui Dumnezeu i se dă viaţa eternă la momentul credinţei. Sunt păstraţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă şi nimic nu-l poate separa de la dragostea Lui. Sunt pecetluiţi de Duhul Sfânt, care fusese dat ca o garanţie a mântuiriii lor, şi sunt după aceea asiguraţi de moştenirea eternă” (pag. 65). Ei dau ca suport: Isaia 43.1-3; 54.10; Ieremia 32.40; Matei 18.12-14; Ioan 3.16; 3.36; 5.24; 6.35-40, 47; 10.27-30; 17.11-12, 15; Romani 5.8-10; 8.1, 29-30, 35-39; 1 Corinteni 1.7-9; 10.13; 2 Corinteni 4.14, 17; Efeseni 1.5, 13-14; 4.30; Coloseni 3.3-4; 1 Tesaloniceni 5.23-24; 2 Timotei 4.18; Evrei 9.12, 15; 10.14; 12.28; 1 Petru 1.3-5; 1 Ioan 2.19, 25; 5.4, 11-13, 20; Iuda 1, 24-25.

    Totodată, Steele et. al subliniază şi faptul că creştinul are responsabilitatea (Mă întreb dacă ,,responsabilitate” poate fi folosit de cei care cred că Duhul Sfânt face tot în ,,cei aleşi”!) de a se ruga, de a ţine cont de avertismentele Scripturii, de a se încuraja unul pe altul, de a face parte de părtăşie cu alţi creştini, şi de a se supune disciplinei Bisericii, alături de lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt (pag. 149). Ei se referă la ,,cererea lui Dumnezeu că noi trebuie să perseverăm până la capăt într-o viaţă care caută sfinţirea” (subl. în orig.). Şi vreau să pun întrebarea: ,,Asta este alegerea noastră sau nu?” Dacă este alegerea noastră să perseverăm până la capăt, teza lor – Dumnezeu a hotărât tot şi Duhul Sfânt face tot în cei aleşi – este complet distrusă! Fie Dumnezeu face tot (şi nu avem nici o responsabilitate) fie nu face tot şi avem o responsabilitate! Nu este un teren de mijloc. Şi, dacă avem o responsabilitate (de a perservera) să rămânem credincioşi – este o contrazicere a harului lui Dumnezeu a spune că nu avem o responsabilitate (de a asculta evanghelia prin auzire, credinţă, pocăinţă, mărturisire şi botezul în apă) să devenim credincioşi!

    Pe pagina a 149-a, autorii cheamă doctrina asigurării credincioşilor şi responsabilitatea credincioşilor drept ,,o antinomie” – adică, o doctrină care ,,apare contradictorie faţă de mintea omului, dar în mintea lui Dumnezeu nu sunt în tensiune. …Amândouă sunt adevărate, deşi nu putem pricepe cum pot fi.” Dacă calviniştii ar renunţa la doctrinele lor omeneşti de ,,neputinţa apostaziei” şi ar accepta Scripturile aşa cum se spune, nu va fi o ,,tensiune”. Iată versetele (după Steele, et al.) care arată că creştinii au responsabilitatea de a persevera!

    Matei 10.22; 24.12-13; Luca 8.15; 22.31-32; Ioan 15.5-6, 8-10; Fapte 13.43; 14.21-22; 1 Corinteni 15.58; 16.13-14; 2 Corinteni 13.5; Galateni 6.9; Filipeni 2.12-13; 3.12-14; Coloseni 1.21-23; 1 Timotei 4.15-16; Evrei 3.12-14; 10.23, 36, 39; 12.1-3; Iacov 1.12; 2 Petru 1.10-11; 1 Ioan 2.3-6, 19, 28; Iuda 20-21. La aceste versete, ei adaugă: Matei 7.24-27; 18.8, 18-23; 25.14-30; Luca 9.57-62; 12.35-48; 1 Corinteni 9.24-27; 10.1-13; Galateni 1.6-9; 5.1-9; Evrei 2.1-3; 5.11-6.8; 10.26-31; 13.15-21; Iacov 2.14-26; 2 Petru 2.17-22; 1 Ioan 3.16-24, 5.18; 2 Ioan 9; Apocalipsa 2 şi 3; 14.12.

    Deşi Geisler a criticat (chiar aspru) celelalte idei ale calvinismului, încă crede în siguranţa credincioşilor! Dar, contravine propriei lui afirmaţii care spune că toate ideile rămân sau cad împreună! Dacă celelalte patru sunt greşite – şi ultima este greşită!

    Geisler (un filosof protestant), crede cu tărie că omul are libertatea de a alege. Mi se pare că baza lui de a respinge celelalte idei ale calvinismului se naşte din convingerea lui că fiecare om este liber şi are abilitatea, bazat pe dovadă, de a crede, de a accepta, de a iubi şi de a iubi pe Dumnezeu. Dar, când ajunge la doctrina aceasta – el renunţă la credinţa că omul este liber! ,,Este convingerea mea că Biblia favorizează poziţia calvinistului de siguranţa eternă – că o persoană mântuită cu adevărat nu poate pierde niciodată mântuirea ei” (pag. 121).

    ,,Noul Testament este plin de versete care învaţă că mântuirea nu poate fi niciodată pierdută nici respinsă şi că avem siguranţa prezentă în asta”, după ce el dă aceste versete: Ioan 5.24; 6.39-40; 10.27-28; 17.12; Evrei 10.14; Romani 8.16, 29-30, 37-39; 11.29; Efeseni 1.13-14; Filipeni 1.6; 2 Timotei 1.12; 2.13; 4.18; 1 Petru 1.5; 1 Ioan 5.13; Iuda 24-25. Şi spune, pe pagina a 125-a: ,,Orice avertizări pe care le dă Biblia despre căderea noastră, suntem asiguraţi că un credincios adevărat nu va încerca o cădere care va implica pierderea raiului.” Aici, într-o notă de subsol, domnul Geisler spune (adevărat) că, calviniştii interpretează aceste avertizări în moduri diferite. Unii le interpretează drept ipotetice şi alţii (dintre care face parte domnul Geisler) le interpretează ca reale, dar cu referire la răsplăţi (cum ar fi 1 Corinteni 3.15) nu mântuire. Dar, a spune că avertizările sunt ipotetice înseamnă că avertizările nu sunt cu adevărat avertizări! De ce va avertiza Dumnezeu pe credincioşi despre ideea că el poate pierde mântuirea dacă nu este o posibilitate? Este o glumă proastă!

    Şi, distincţia pe care vrea să o facă Geisler între ,,răsplăţi” şi ,,mântuire” este o distincţie umană; nu se află în Biblie. Geisler recunoaşte că promisiunea mântuirii este condiţionată pentru cei necredincioşi (crede că este condiţionată cel puţin în ceea ce priveşte credinţa şi pocăinţa) dar nu crede că menţinerea mântuirii este tot condiţionată!

    Robert Shank (Life, 334-337) dă 85 de pasaje care ne arată că mântuirea este condiţonată. La această listă, Geisler răspunde: ,,…nici asta [1 Corinteni 15.2, p.h.] nici orice alt text nu pretinde că un credincios adevărat îşi va pierde vreodată credinţa. Mai degrabă, o dovadă că sunt credincioşi adevăraţi este că vor continua în credinţă” (pag. 125). Dar, şi mă mir că acest filozof va face o astfel de greşeala grosolană, Geisler presupune ceea ce vrea să dovedească! Cum ştie Geisler, că omul din 1 Corinteni 15.2, de exemplu, nu este un creştin ,,credincios”? El (şi alţi calvinişti) vor să pună un adjectiv – ,,necredincios” – în textul unde nu este!

    ,,Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care Sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.” Dacă citim cuvintele lui Pavel cu o minte deschisă – şi nu influenţată de prejudecăţile protestante – putem vedea că Pavel spune clar că mântuirea lor este bazată (da, condiţionată) pe ţinerea lor a Evangheliei! Şi, prin avertisment, Pavel arată că este posibil pentru un astfel de creştin să creadă degeaba! Adică, poate începe bine calea spre mântuire, dar, dacă nu rămâne în Cuvânt, va termina degeaba calea! Cât de clară este doctrina lui Pavel!

    În plus, verstele care spun că suntem mântuiţi prin credinţă (şi adaugăm ascultare), ne arată că credinţa este un proces. Nu este ceva făcut o dată pentru totdeauna. ,,Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel” (Coloseni 1.21-23). Evanghelia după Ioan este binecunoscută învăţând că credinţa este un proces.

    Geisler dă aceste răspunsuri… Mai întâi, ,,nu toate referinţele la credinţa care duce la mântuire sunt la timpul prezent” – cum ar fi timpul aorist în Romani 13.11. ,,Aorist” este ,,timpul verbal, în unele limbi, care exprimă o acţiune trecută nedeterminată” (DEX). Răspunsul la acest tertip este atât de uşor, că mă mir că Geisler îl crede. Mai întâi, observă definţia timpului aorist din nou – este ,,nedeterminată”. Se poate referi la o ,,acţiune desăvârşită” (cuvintele lui Geisler, pag. 126) sau altceva (de fapt, conform lui Wallace, sunt şapte nuanţe ale timpului aorist! Paginile 554 ş.u.). De fapt, aici, aoristul este fără îndoială un aorist icoativ, care ,,subliniază începutul unei acţiuni sau intrarea în stare” (Wallace, 558). Citeşte pasajul: ,,Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.” Este evident că Pavel se referă la momentul în care începeau să creadă. ,,Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am început să credem.” Tertipul lui Geisler este slab.

    Al doilea tertip al lui Geisler este faptul că credinţa în continuare poate fi o condiţie a mântuirii ultime fără să facă necesar că mântuirea poate fi pierdută. Fie adevărat fie nu, nu contează. Dacă versetele care se adresează creştinilor fac mântuirea ultimă bazată pe credinţa în continuare, poziţia lui Geisler (şi a calviniştilor) este greşită. ,,Pe scurt, Dumnezeu este capabil de a ne păstra prin puterea Lui.” Cu adevărat, dar citeşte cu atenţie ultimele versete ale lui Iuda (protestanţii vor să citează numai versetele 24-25): ,, Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică. Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne. Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci” (20-25). Este adevărat că ,,Dumnezeu ne poate păstra prin puterea Lui” – dar şi noi avem responsabilitatea de a ne ţine în dragostea lui Dumnezeu! Şi Iuda arată că este posibil ca şi alţi creştini să poată cădea şi prin urmare să piardă mântuirea. Este clar că Iuda are în vedere mântuirea şi nu numai ,,răsplăţile.”

    Al treilea tertip al lui Geisler (de fapt, este al patrulea, dar cel de-al treilea nu are rost) este: ,,niciăieri nu spune Cuvântul lui Dumnezeu că cei care sunt cu adevărat credincioşi îşi vor pierde mântuirea. Numai spune că cei care cred trebuie şi vor continua să creadă până la mântuirea lor”. Dar din nou, Geisler presupune ce vrea să dovedească! Biblia nu face astfel de distincţie între ,,credincioşii adevăraţi” şi ,,credinicioşii pe jumătate” (sau orice denumire vrea Geisler să le dea). Cu privire la ideea aceasta, calviniştii sunt vinovaţi de multă speculaţie. Ne vom uita la versete…

    Şi al cincilea tertip este: ,,Nu sunt lucrările noastre în neprihănire sau lipsa lor (Tit 3.5-7) care ne duc în rai, ci neprihănirea lui Cristos, care ne este socotită la momentul în care credem (cf. 2 Cor. 5.21; Ioan 5.24).” Mai întâi, chiar Geisler crede că primirea mântuirii este condiţionată (şi credem noi) – de ce este diferit a spune că menţinerea mântuirii este şi ea condiţionată?

    Şi cum rămâne cu libertatea de a alege? ,,Campionul” libertăţii renunţă la ea! Ideea că avem libertatea de a intra în Cristos (poziţia lui Geisler) implică necesar libertatea de a ieşi din Cristos, fapt care nu este, conform lui Geisler, ,,bazat biblic” (pag. 127). Spune că ,,nu este logic necesar.” Dar, deşi suntem de acord cu mult din ceea ce spune Geisler, vom vedea că nu are dreptate aici. Atunci când, în răspuns la versetele care ne învaţă că menţinerea mântuirii este şi condiţionată, Geisler spune: ,,tratează credincioşii pretinşi care evident n-au avut niciodată credinţa care mântuieşte” (pag. 127), el este vinovat de a-şi folosi prejudecata pentru a interpreta versetele! Cu alte cuvinte, pentru ca credinţa lui Geisler să fie adevărată, mai întâi, trebuie să creadă că numai cei credincioşi rămân credincioşi până la moarte! Adică, pentru a avea concluzia lui Geisler, trebuie să credem poziţia lui Geisler!

    Un text clasic care ne arată că creştinii pot pierde mântuirea este 2 Petru 2.20-22: ,, În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos [dacă ne-am opri aici, am crede că oamenii sunt mântuiţi sau nu? De fapt, fără îndoială, sunt credincioşi, sunt mântuiţi, pentru că Petru spune că ,,au scăpat” de întinăciunile lumii, p.h.], se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât dacă, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca Sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Cînele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” Petru spune că ,,au scăpat” de întinăciunile lumii; Geisler spune că nu ,,au scăpat”. Prejudecata lui protestantă îl forţează să adauge la Cuvântului lui Dumnezeu, a spune că numai se părea că ,,au scăpat.” Geisler se înşeală. Geisler (128) spune că aceşti creştini pretindeau să aibă mântuire dar, de fapt, nu o posedau. Dar, încă o dată, Geisler presupune ceea ce vrea să dovedească. Petru face clar faptul că aceştia ,,au scăpat” de întinăciunile lumii. Petru nu spune că pretindeau că au scăpat.

    DIFERENŢA ÎNTRE ,,RĂSPLĂŢI” ŞI ,,MÂNTUIRE”:

    Într-un efort de a se da la o parte din calea versetelor care învaţă că creştinii pot pierde mântuirea, calviniştii (cum ar fi Geisler) vor să spună că ,,se referă la cei care sunt cu adevărat mântuiţi dar numai că îşi pierd răsplăţile, nu mântuirea” (Geisler, 129). Dar care răsplăţi le pot pierde şi încă să fie mântuiţi? Sfinţenia? Neprihănirea? Proslăvirea? Veselia? Este posibil ca cinva să ,,piardă” veselia mântuirii şi totodată să fie mântuit? În răspuns la alte verste care învaţă că un creştin poate pierde mântuirea (1 Corinteni 9.27; Evrei 6.4-6; 10.26-29; Galateni 5.4; 2 Timotei 2.17-18; 4.7), Geisler este încă vinovat de aberaţia logică de a presupune ce vrea să dovedească. Adică, fie presupune că ,,creştinul” din context nu este un ,,credincios adevărat”, fie presupune că ,,răsplata” nu se referă la mântuire. Dar, nici unul nici altul nu sunt în nici un context de mai sus.

    În răspuns la Galateni 5.4, Geisler are dreptate, arătând că oamenii (creştinii) respectivi sunt ,,fraţi” (6.1), au avut încredere în Cristos (3.2) pentru ,,neprihănire” (3.5, 11). Au ,,început prin Duhul” (3.3) dar au ,,căzut din har” (5.4). Geisler are dreptate dar atunci, greşeşte mult: ,,Nu şi-au pierdut mântuirea ci numai sfinţenirea lor adevărată” (132)! Este posibil a fi mântuit fără a avea sfinţenie adevărată? Mă mir că cineva poate crede acest lucru!

    Şi pe pagina a 133-a, Geisler face referire la o altă slăbiciune a doctrinei acestea: ,,Un credincios adevărat în Cristos nu-şi poate pierde mântuirea, dar nici nu trebuie să fie prezumţios că este mântuit”. Ei? Dacă omul respectiv este mântuit, este mântuit şi nu-i pasă. Nu poate pierde mântuirea, de ce să nu fie prezumţios? Dacă nu există posibilitatea de a pierde mântuirea, unde este motivatia de a merge la slujbă? De a studia Biblia? (Mai ales, dacă Duhul Sfânt face tot!) Unde este motivaţia de a se ruga? Nu există! Toate versetele care avertizează împotriva apostaziei (şi, după Shank, sunt 85!) sunt o mare glumă! Shank (Life, 164-165) arată: ,,Nebunia pretinderii lor este văzută în faptul că, la momentul în care un om este convins că doctrina lor de siguranţă necondiţionată este corectă, pasajele de avertizare pierd măcar odată scopul şi valoarea pe care le pretind pentru ele. …Dar cum poate fi ,vreun avertisment serios’ faţă de credinciosul care este ,instruit’ suficient pentru a înţelege că ,avertismentul’ este îndreptat împotriva posibilităţii?”

    Cu o sută de ani în urmă, un predicator baptist din Texas, S.U., a scris o broşură în care a încercat să mărturisească, bazat pe doctrina aceasta: ,,Un creştin nu poate păcătui într-un astfel de mod încât să îşi poată pierde sufletul.” Cugetă la doctrina aceasta şi întreabă-te dacă este cu adevărat biblică!

    ADEVĂRUL DESPRE MÂNTUIRE:

    ,,Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3.9). Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2.4). ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16).

    Dumnezeu a făcut pe cât posibil ca oamenii să aibă prilejul de a fi mântuiţi. El a plănuit planul de răscumpărare şi L-a trimis pe Cristos. Isus a făcut pe cât posibil ca oamenii să aibă prilejul de a fi mântuiţi. ,,Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.17-18). Duhul Sfânt a făcut pe cât posibil ca oamenii să aibă prilejul de a fi mântuiţi. El a revelat tot planul de mântuire prin apostoli, fără să facă nici o greşeală, ca să avem încredere în cuvântul lor. Revelaţia se află acum în Biblie şi Duhul Sfânt o dezvăluie tuturor care vor să fie mântuiţi.

    Dar, la nici un moment nici unul n-a violat libertatea omului de a fi mântuit nici de a rămâne mântuit. Aşa cum am văzut din Iuda 24-25, Dumnezeu ne poate păstra mântuiţi – dar avem şi responsabilitatea de a ne ţine în dragostea Lui! Asta înseamnă că putem renunţa la ţinerea iubirii Lui (prin ,,grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia”), după care, Dumnezeu nu ne va ma păstra în mântuire. Este atât de simplu.

    ,,Prin har aţi fost mântuiţi” şi harul lui Dumnezeu nu poate fi epuizat, dar poate fi făcut zadarnic (Galateni 2.21). ,,Prin credinţă” şi din credinţă cineva poate cădea (1 Timotei 1.19).

    Dacă luăm seama la patru discursuri mari ale lui Isus, vom vedea că este posibil ca cineva să piardă mântuirea – Luca 8.11-15; Luca 12.43-46; Matei 18.21-35 şi Ioan 15.1-6. Aşa cum spune Shank (Life, 54): ,,Scopul multor avertismente solemne din Noul Testament este că privilegiul nostru de a participa în acea viaţă veşnică este direct dependent de rămânerea noastră în continurare în El în Care, singur, acea viaţă este disponibilă oamenilor.” Asta înseamnă că credinţa care mântuieşte este acea credinţă care continuă să asculte; continuă să se supună; continuă să renunţe.

    Cu mulţi ani în urmă, trupul unui prospector care evident a murit de sete a fost găsit într-un pustiu din California. A murit în timp ce prindea o sacoşă de pirită de aramă, ,,aurul prostului”. În buzunar, era un bilet pe care scrisese: ,,Am murit bogat.” Miliarde sunt cei care îşi prind o sacoşă de aur a prostului pentru care şi-au petrecut întreaga viaţă până la moarte – numai pentru a se trezi săraci mizerabili în iad! Astfel de ,,aurul prostului” este protestantismul în toate aspectele lui.

    Ce trebuie să facă un creştin (cineva care a ascultat Evanghelia adevărată) după ce a păcătuit ca să fie iertat? În Fapte 8, Filip, evanghelistul, a venit în Samaria pentru a predica pe Cristos şi Împărăţia Lui. Oamenii i-au văzut semnele şi au crezut mesajul. După aceea, au fost botezaţi în numele lui Isus Cristos şi au fost mântuiţi şi adăugaţi la trupul celor aleşi – Biserica. Dar, printre ei era un om pe nume Simon, care tot la fel a crezut şi a fost botezat. Prin urmare, alături de ceilalţi, a fost un creştin – un credincios adevărat. Totuşi, aşa cum a fost adevărat cu mulţi oameni, mai avea probleme cu păcatele – mai ales cu lăcomia.

    Simon vroia să cumpere abilitatea pe care au avut-o Petru şi Ioan de a pune mâinile peste alţii, ca ei să primească puterea Duhului Sfânt (8.14-19). Pentru scopul nostru, este important a lua seama la ceea ce i-a spus Petru, după ce Simon a păcătuit: ,,Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.” Este clar că Simon a fost un credincios adevărat – chiar din faptul că Petru nu i-a spus să se botezeze încă o dată.

    Deşi inima n-a fost curată înaintea lui Dumnezeu, deşi a fost ,,plin de fiere amară”, deşi a fost în ,,lanţurile fărădeligii”, încă a avut speranţa! Pur şi simplu, Petru i-a spus: ,,pocăieşte-te şi roagă-te”. Doar atât. Pocăinţă şi rugăciune (aici, vom vedea mai sus că şi mărturisirea păcatelor este poruncită) – pentru un creştin atât este cerut din partea lui Dumnezeu ca un creştin să fie încă odată curăţit de păcatele lui.

    Şi, în 1 Ioan 1.8-10, apostolul Ioan ne spune: ,,Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.”

    Atât timp cât un creştin mărturiseşte, se pocăieşte, se roagă (înţelegând că trebuie să se implice în toate aspectele vieţii Bisericii – închinare, lucrare, studiul Bibliei, şi aşa mai departe), creştinul respectiv ,,umblă în lumină, după cum El însuşi este în lumină, şi are părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, îl curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.7). Aceasta se cheamă ,,legea a doua a iertării lui Dumnezeu” – adică legea iertării pentru creştini. Şi Dumnezeu lasă acest lucru prin harul Lui nemeritat!

    CONCLUZIA:

    Pe scurt, Calvinismul învaţă, cu privire la mântuire, că dacă o ai – nu o poţi pierde. Dacă nu o ai – nu o poţi avea. Dacă o vrei – şi Dumnezeu nu vrea – nu o poţi avea. Dacă Dumnezeu vrea – şi nu o vrei – nu contează, o vei avea! Dacă o ai (sau crezi că o ai), nu vei şti până mori!

    Ne concludem critica asupra calvinismului, citând un autor calvinist – S. Lance Quinn (Steele, et al.) în articolul lui – “Calvinism şi Arminianism Înainte şi După: Un rezumat istoric scurt” în care el spune: ,,În sfârşit, adevărul cu adevărat contează, căci soarta noastră eternă depinde de el!” (pag. 229). Cu adevărat, această afirmaţie justifică critica aceasta asupra calvinismului şi acelor care urmează şi justifică studiul Bibliei! Contează!

    Versetele care arată că ,,securitatea” este condiţionată

    (Shank, Life, 334-337)

    Matei 18.21-35

    Matei 24.4, 5, 11-13, 23-36

    Matei 25.1-13

    Luca 8.11-15

    Luca 11.24-28

    Luca 12.42-46

    Ioan 6.66-71

    Ioan 8.31, 32

    Ioan 8.51

    Ioan 13.8

    Ioan 15.1-6

    Fapte 11.21-23

    Fapte 14.21-22

    Romani 6.11-23

    Romani 8.12-14, 17

    Romani 11.20-22

    Romani 14.15-23

    1 Corinteni 9.23-27

    1 Corinteni 10.1-21

    1 Corinteni 11.29-32

    1 Corinteni 15.1-2

    2 Corinteni 1.24

    2 Corinteni 11.2-4

    2 Corinteni 12.21-13.5

    Galateni 5.1-4

    Galateni 6.7-9

    Efeseni 3.17

    Filipeni 2.12-16

    Filipeni 3.4-4.1

    Coloseni 1.21-23

    Coloseni 2.4-8

    Coloseni 2.18-19

    1 Tesaloniceni 3.1-8

    1 Timotei 1.3-7, 18-20

    1 Timotei 2.11-15

    1 Timotei 4.1-16

    1 Timotei 5.8

    1 Timotei 5.11-15, 5, 6

    1 Timotei 6.9-12

    1 Timotei 6.17-19

    1 Timotei 6.20, 21

    2 Timotei 2.11-18

    2 Timotei 2.22-26

    2 Timotei 3.13-15

    Evrei 2.1-3

    Evrei 3.6-19

    Evrei 4.1-16

    Evrei 5.8-9

    Evrei 6.4-9

    Evrei 6.10-20

    Evrei 10.19-31

    Evrei 10.32-39

    Evrei 11.13-16

    Evrei 12.1-17

    Evrei 12.25-29

    Evrei 13.9-14

    Evrei 13.17, 7

    Iacov 1.12-16

    Iacov 2.14-26

    Iacov 4.4-10

    Iacov 5.19, 20

    1 Petru 1.5-9, 13

    2 Petru 1.5-11

    2 Petru 2.1-22

    2 Petru 3.16-17

    1 Ioan 1.5-2.11

    1 Ioan 2.15-28

    1 Ioan 2.29-3.10

    1 Ioan 5.4, 5

    1 Ioan 5.16

    2 Ioan 6-9

    Iuda 5-12

    Iuda 20-21

    Apocalipsa 2.7

    Apocalipsa 2.10-11

    Apocalipsa 2.17

    Apocalipsa 2.18-26

    Apocalipsa 3.4, 5

    Apocalispa 3.8-12

    Apocalipsa 3.14-22

    Apocalipsa 12.11

    Apocalipsa 17.14

     

     

    Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (5)
    Spre ce trebuie să ne convertim

    Charles Henry Mackintosh

    © SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

    https://www.soundwords.de/ro/ce-este-intoarcerea-la-dumnezeu-a11532.html

    Cuprins

    Partea pozitivă a întoarcerii la Dumnezeu

    Ajungem acum la ceea ce putem numi partea pozitivă a unei adevărate întoarceri la Dumnezeu. Am văzut că este o întoarcere la Dumnezeu de la idoli, o întoarcere la Dumnezeu de la toate acele lucruri care stăpâneau inimile şi sentimentele noastre, de la deşertăciunile şi nebuniile, de la poftele şi plăcerile din care consta viaţa noastră în zilele de întuneric şi orbire. Este, aşa cum citim în Faptele apostolilor 26.18, o întoarcere la Dumnezeu de la întuneric şi de sub puterea satanei şi aşa cum spune apostolul în Galateni 1.4, o întoarcere la Dumnezeu din acest veac rău.

    Dar o adevărată întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Aceasta este numai partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu. Fără îndoială este un har demn de admirat, să fi eliberat o dată pentru totdeauna de răutatea şi decăderea morală a vieţii noastre de odinioară, de sclavia îngrozitoare a dumnezeului şi stăpânitorului lumii acesteia, să fi scos dintr-o lume care zace în cel rău, eliberat de plăcerea faţă de păcat – de toate preferinţele josnice, care ne stăpâneau odinioară. Noi nu putem fi destul de mulţumitori pentru toate aspectele legate de această latură a întrebării.

    Ddar repetăm încă o dată: adevărata întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Dar dacă am rupt-o cu lumea şi cu eul propriu, dacă am renunţat la plăcerile şi desfrâul nostru de odinioară, dacă noi, într-un cuvânt, am spus adio la tot ce alcătuia viaţa noastră în lumea aceasta, ce obţinem în locul tuturor acestor lucruri?

    Aduşi la Dumnezeu

    Capitolul nostru ne dă cu un cuvânt un răspuns clar, precis şi suficient la această întrebare: „V-aţi întors la Dumnezeu”.

    Măreţ răspuns! Da, nespus de mare pentru toţi care au înţeles ceva din însemnătatea şi dimensiunea lui. Ce am primit eu pentru idolii mei de odinioară? Pe Dumnezeu. Pentru plăcerile deşarte şi păcătoase ale lumii acesteia? Pe Dumnezeu. Pentru bogăţiile, onoarea şi distincţiile ei? Pe Dumnezeu. Ce a primit fiul pierdut în locul zdrenţelor din ţara îndepărtată? Haina cea mai de preţ din casa tatălui. În locul roşcovelor, pe care le mâncau porcii? Viţelul îngrăşat. În locul slujbei josnice din ţara îndepărtată? Sărutările, inima şi masa tatălui.

    Nu este aceasta un schimb minunat? Nu posedăm noi în cunoscuta, dar neschimbat de frumoasă istorisire despre fiul pierdut o prezentare potrivită şi insistentă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu? Ce schimbare, ce întoarcere desăvârşită descoperim în ea! Nici o limbă omenească nu poate descrie sentimentele care trebuie să fi copleşit pe cel întors înapoi, atunci când tatăl l-a strâns la inima lui şi i-a descoperit toată dragostea şi bunătatea lui. Zdrenţele, roşcovele, sclavia, lipsa, foamea, necazul, toate, absolut toate s-au sfârşit pentru totdeauna; şi în locul acestora a savurat bucuria de nespus de a fi în casa tatălui, în patrie, şi el a avut conştienţa fericită că toată bucuria solemnă, care îl înconjura, a fost provocată de întoarcerea sa, da, că ea a făcut fericit pe tatăl său, că el l-a primit înapoi.

    Probabil cineva va vrea să reproşeze, că toate acestea sunt numai un tablou. Pe drept este aşa, dar ce prezintă acest tablou? El prezintă o realitate dumnezeiască, măreaţă; este un tablou a cea ce are loc la fiecare întoarcere la Dumnezeu, din momentul în care noi o privim din punctul de vedere ceresc. Întoarcerea la Dumnezeu nu este numai o simplă renunţare la lume cu toate deşertăciunile şi nebuniile ei. Desigur ea include şi acestea, dar este mult mai mult decât aceasta. Ea este o legătură cu Dumnezeu, o introducere în casa Tatălui, în familie; făcut – nu numai în vorbirea unei cărţi de ritualuri inutile, ci în puterea Duhului şi prin lucrarea puternică a Cuvântului – un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos şi un moştenitor al Împărăţiei.

    Aceasta este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Fie ca cititorul să înţeleagă pe deplin adevărul celor spuse! Fie ca el să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin decât cu marea realitate a acestei întoarceri la Dumnezeu din întuneric la lumină, de sub puterea lui satan şi a slujirii la idoli la Dumnezeu. Creştinul a fost adus acum aşa de realmente la Dumnezeu, ca şi cum el ar fi deja în cer. Aceasta ar putea apărea unora prea exagerat, dar este un adevăr binecuvântat. Apostolul Petru spune cu privire la acest punct: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă” – în cer, când vom muri? O, nu, ci: „la Dumnezeu” (1 Petru 3.18), acum, în timpul prezent. Tot aşa citim şi în Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

    Aceasta este o bază minunată. Vorbirea omenească nu poate exprima tot ce se cuprinde în afirmaţia „întors” sau „adus la Dumnezeu”.

    Domnul nostru demn de adorare aduce pe toţi, care cred în Numele Său, în prezenţa lui Dumnezeu, şi anume în propria Sa plăcere desăvârşită. El ne aduce în aceeaşi poziţie pe care o are El înaintea lui Dumnezeu.

    Plinătate de binecuvântări cereşti

    El ne uneşte cu Sine Însuşi şi ne face să avem parte de tot ce are El şi ce este El, desigur cu excepţia dumnezeirii Sale. Noi am fost făcuţi pe deplin una cu El.

    • Ioan 14.19: Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.

    Şi iarăşi:

    • Ioan 14.27: Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
    • Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.
    • Ioan 15.15: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.

    Aşa citim şi în acea rugăciune a Domnului din Ioan 17:

    • Ioan 17.18-24: Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume; şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

    O binecuvântare mai înaltă şi mai mare nu se poate imagina. Să fi făcut una pe deplin cu Fiul lui Dumnezeu, să ai parte de dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl, să ai parte de pacea Sa, de bucuria Sa şi de gloria Sa, aceasta este caracterul cel mai înalt, măsura cea mai înaltă a binecuvântării cu care poate fi binecuvântată o creatură. Să fi salvat de groaza unei condamnări veşnice, curăţit, spălat, îndreptăţit; şi să fi introdus în tot ce a pierdut Adam şi să fi introdus cer având un caracter deosebit – aceasta ar fi deja un har demn de admirat, o bunătate şi o dragoste de nemăsurat. Dar să fi adus la Dumnezeu în toată favoarea singurului Său Fiu preaiubit, să fi strâns unit cu Fiul Său în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu şi odată să fi în slava Lui, aceasta este într-adevăr ceva ce numai inima lui Dumnezeu putea să gândească şi numai puterea Sa putea să realizeze.

    Deci toate acestea sunt incluse în întoarcerea la Dumnezeu, despre care vorbim. Aşa de minunat este harul lui Dumnezeu, aşa de mare este dragostea, cu care El ne-a iubit, pe când eram încă morţi în păcatele şi greşelile noastre, vrăjmaşi în gândirea noastră prin fapte rele, când slujeam tuturor feluri de pofte şi plăceri, când eram slujitori la idoli, sclavi orbi ai lui satan şi copii ai mâniei şi umblam pe calea largă, care se sfârşeşte în condamnarea veşnică.

    Dar cel mai mare dintre toate este faptul că atât Numele lui Dumnezeu este glorificat cât şi inima Sa se bucură să ne introducă pe acest loc al binecuvântărilor de negrăit, al dragostei şi slavei. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc mai jos decât al Fiului Său. Apostolul putea să exclame cu privire la această bogăţie minunată a harului:

    • Efeseni 1.3-7: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său

    Ce dragoste de nepătruns, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este planul lui Dumnezeu să Se glorifice pe Sine Însuşi în veacurile de nesfârşit ale veşniciei prin căile şi acţiunile Sale cu noi. El vrea să arate înaintea întregului univers bogăţia nespus de mare a harului Său în bunătate faţă de noi în Hristos Isus. Iertarea şi îndreptăţirea noastră, eliberarea noastră deplină, faptul că suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, toate binecuvântările care ne-au fost dăruite în Hristos Isus, toate acestea vor sluji în veacurile viitoare la desfăşurarea slavei dumnezeieşti. Aşa cum am remarcat deja, nu ar fi suficient pentru cerinţele slavei lui Dumnezeu şi nu ar corespunde sentimentelor inimii Sale, dacă noi am ocupa un alt loc decât acela pe care îl are Fiul Său preaiubit.

    Toate acestea sunt aşa de minunate, că aproape par de necrezut. Însă ele sunt demne de Dumnezeu şi este plăcerea Sa să acţioneze în felul acesta faţă de noi. Aceasta este suficient pentru noi. Desigur ar fi prea mare şi prea minunat, da, imposibil, dacă noi înşine ar trebui să le obţinem sau să le câştigăm, dar nu este prea mare pentru Dumnezeu, ca să ni le dăruiască. El acţionează cu noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi pe baza demnităţii lui Hristos. Fiul pierdut ar putea să ceară să fie făcut un argat; dar aceasta era total imposibil. Nu ar fi corespuns sentimentelor inimii tatălui să-l aibă ca argat în casa sa. El trebuia să fie acolo ca fiu, sau să nu fie deloc acolo. Dacă ar fi vorba de meritele noastre, nu am putea avea pretenţia de a poseda un loc de argat, şi tot aşa de puţin ca fiu. Dar, Dumnezeu fie preamărit!, El nu acţionează după meritul nostru, ci potrivit cu dragostea care se revarsă a inimii Sale şi spre lauda slavei Numelui Său.

    Aceasta este, deci, adevărata întoarcere la Dumnezeu. Noi am fost aduşi la Dumnezeu şi nimic mai puţin decât aceasta. Noi nu ne-am întors numai de la idolii noştri, de orice natură ar fi aceştia, ci noi am fost aduşi realmente în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, ca să ne găsim bucuria în El, să ne lăudăm cu El, să umblăm cu El, să ne găsim în El toate izvoarele noastre, să ne desfătăm din fântâna care nu seacă a dragostei Sale şi să găsim în El răspuns la toate nevoile şi problemele noastre, aşa că sufletele noastre sunt pentru totdeauna şi veşnic satisfăcute.

    Care este răspunsul tău la binecuvântarea lui Dumnezeu?

    Să ne reîntoarcem la idoli? Niciodată! Mai avem vreo dorinţă după lucrurile care ne preocupau odinioară? Dacă cunoaştem poziţia noastră şi practicăm partea noastră în Hristos, cu siguranţă nu le vom mai dori. Mai avea fiul pierdut vreo dorinţă după porci şi roşcovele lor, atunci când era în braţele tatălui, când a fost îmbrăcat cu haina cea mai bună şi şedea la masa tatălui? Este imposibil să credem aceasta. Nu ne putem imagina că de pe buzele lui a ieşit un singur oftat după ţara îndepărtată, atunci când se afla în acea casă minunată şi binecuvântată a dragostei.

    Noi vorbim în concordanţă cu principiile divine. Cu regret sunt în zilele noastre aşa de mulţi care mărturisesc că s-au întors la Dumnezeu şi care un timp înaintează bine, după cum se pare, dar care apoi încep repede să se răcească tot mai mult, să obosească şi să devină nemulţumiţi. Lucrarea în inima lor nu era una reală. Ei nu au fost aduşi cu adevărat la Dumnezeu. Au renunţat un timp la idolii lor, dar nu au ajuns la Dumnezeu Însuşi. Ei nu au găsit niciodată în El partea care să satisfacă inimile lor, nu au cunoscut niciodată adevărata însemnătate a părtăşiei cu El, nu au gustat niciodată satisfacţia şi liniştea inimii în Hristos. De aceea sărmana inimă nesatisfăcută a început după un timp să dorească după lume; s-au întors înapoi şi au decăzut mult mai mult decât au fost vreodată în nebunia şi deşertăciunea lor.

    Astfel de cazuri aduc foarte multă întristare şi descurajare. Ele aduc ocară mare Numelui lui Hristos şi deseori sunt un obstacol pentru sufletele care caută. Însă ele nu schimbă cu nimic adevărul; ele lasă neatinsă întrebarea cu privire la adevărata întoarcere la Dumnezeu. Un suflet întors cu adevărat la Dumnezeu nu este unul care s-a întors numai de la lumea actuală rea cu toate promisiunile şi pretenţiile ei, ci este unul care prin lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt a fost călăuzit să găsească totul în Dumnezeul viu şi în Fiul Său Isus Hristos, tot ceea ce el vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie. O astfel de persoană a sfârşit-o cu lumea în chip dumnezeiesc. Ea a rupt-o cu ea pentru totdeauna. Ea a lăsat să i se deschidă ochii, aşa că ea poate vedea tot mai mult întreaga situaţie. Ea s-a judecat pe sine însăşi în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Ea a măsurat situaţia cu etalonul crucii lui Hristos. Ea a cântărit-o cu cântarul sfinţeniei şi i-a întors spatele pentru totdeauna, ca să găsească un ţel captivant şi dominant în Persoana acestui Unicul binecuvântat – care a fost pironit pe lemnul blestemat, pentru ca nu numai s-o elibereze de focul veşnic, ci şi de lumea actuală rea.

    Ce înseamnă binecuvântările pământeşti faţă de cele cereşti?

    Cu cât ne vom preocupa mai mult cu 1 Tesaloniceni 1.9, cu atât mai mult va trebui să admirăm profunzimea, plinătatea şi puterea acestui verset. Ce mult cuprind cuvintele: „întors de la idoli la Dumnezeu”! Înţelegem noi cu adevărat însemnătatea şi puterea lor deplină? Este un lucru minunat pentru suflet să fie adus la Dumnezeu – să-L cunoaştem ca locul nostru de refugiu în toate slăbiciunile şi nevoile noastre, ca izvor al bucuriei noastre, ca putere a noastră şi scut al nostru, ca Conducător şi Mângâietor al nostru, ca Cel ce este totul şi în toate pentru noi, să te sprijini cu totul de El şi să fi în totul dependent de El.

    Cititorul meu drag, cunoaşte inima ta măreţia tuturor acestor lucruri? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci este privilegiul tău fericit să cunoşti aceste lucruri, şi să nu fi mulţumit fără ele. Nimic altceva nu poate face inima omenească mulţumită şi fericită, decât numai Dumnezeu. Lumea întreagă nu este în stare să satisfacă dorinţele inimii şi să liniştească poftele ei. Dacă am poseda toate bogăţiile şi toate comorile lumii şi dacă ne-ar sta la dispoziţie toate desfătările, pe care le poate oferi bogăţia, inima ar dori totuşi mai mult; ar rămâne permanent în urmă un gol trist, pe care nimic de pe pământ nu-l poate umple.

    Să privim istoria lui Solomon. Să-l auzim ce ne împărtăşeşte din experienţa lui:

    • Eclesiastul 1.12-2.11: Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: „Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă“. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt. Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: „Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!“ Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: „Nebunie!“ Şi despre bucurie: „Ce foloseşte aceasta?“ Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi născuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii; mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut nici un folos sub soare.

    Aceasta este sentinţa asupra tuturor surselor pământeşti, venită din gura unui om care a posedat tot ce poate oferi pământul; căruia i-a fost îngăduit să golească paharul bucuriilor omeneşti şi pământeşti. Ce au fost toate acestea? „Deşertăciune şi goană după vânt.” – „Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind” (Eclesiastul 1.8). Sărmana inimă omenească nu se poate sătura niciodată cu ceea ce pământul acesta îi poate da. Apele pământeşti nu pot linişti setea sufletului nemuritor. Lucrurile pământului acesta nu pot, chiar dacă ele ar fi nepieritoare, face cu adevărat fericiţi. „Totul este deşertăciune şi goană după vânt.”

    Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, trebuie să cunoască adevărul acestor cuvinte. Omul ar putea acum să-şi închidă urechea înaintea acestora, ar putea să refuze să asculte de vocea care atenţionează a Duhului; el ar putea să-şi închipuie, că lumea aceasta îi poate oferi adevărata mângâiere şi adevărata fericire; el ar putea să alerge cu înflăcărare după bogăţiile ei, onoarea ei, decoraţiile ei şi plăcerile ei, dar el va trebui să facă experienţa, că nimic nu-l poate satisface, că totul este deşertăciune. Cât de îngrozitor însă, dacă el ajunge prea târziu la această cunoaştere, dacă el, asemenea omului bogat din pildă, îşi deschide ochii în chinurile focului veşnic! Cine ar putea descrie groaza unui suflet care se vede pentru veşnicie alungat dinaintea prezenţei lui Dumnezeu şi în întunericul cel mai de afară, în locul unde este plânsul, ţipetele şi scrâşnirea dinţilor? Chiar şi gândul la aceasta este îngrozitor. Ce va fi atunci realitatea? Ce va fi să te regăseşti cândva în chinurile schingiuitoare ale iadului, de partea cealaltă a prăpastiei de netrecut, unde niciodată nici măcar o singură rază de speranţă nu va străpunge întunericul dens, îngrozitor, al veşniciei?

    Vai! Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceste lucruri îngrozitoare şi să fugă de mânia care va veni, înainte de a fi prea târziu! Însă dumnezeul lumii acesteia le-a orbit mintea, „ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.4). El îi încătuşează cu lucrurile prezentului – afaceri, goana după câştig, plăceri, îngrijorări, pofte, cu tot ce este posibil, dar numai cu un lucru nu, cu care dacă sunt comparate toate lucrurile pământeşti, acestea nu sunt nimic pe cântar, decât numai praf.

    Dacă nu ne încredem numai în Dumnezeu

    Dar să revenim la subiectul nostru. Este dorinţa noastră fierbinte să punem pe inima cititorului creştin, să înţeleagă cât de deosebit de important este să-şi găsească în Dumnezeul cel viu toate sursele lui de ajutor. Noi ne-am îndepărtat numai pentru o clipă de la acest punct, ca să adresăm o atenţionare fiecărui om neîntors la Dumnezeu şi nepăsător, căruia îi cad în mână aceste rânduri. Noi îl rugăm cu toată stăruinţa, să se întoarcă la Dumnezeu. Pe cititorul creştin însă îl rugăm să caute o părtăşie mai profundă cu Dumnezeu, la care el s-a întors prin har. În timp ce scriem aceste pagini despre tema măreaţă a „întoarcerii la Dumnezeu”, avem două lucruri înaintea ochilor. Putem spune cu adevărat că dorim fierbinte să vedem suflete preţioase întoarse la Dumnezeu şi suflete întoarse la Dumnezeu bucuroase.

    Simţim tot mai mult cât este de necesar, ca creştinii credincioşi să dovedească în viaţa lor zilnică, că au găsit în Dumnezeu liniştea desăvârşită pentru inima lor. Aceasta este foarte important în relaţiile cu lumea. Este un mare câştig, dacă prin har noi am fost făcuţi capabili să spunem lumii că noi suntem independenţi de ea; însă noi putem spune aceasta numai dacă suntem permanent conştienţi de ce avem în Dumnezeu. Aceasta oferă întregii noastre comportări o putere morală. Ne eliberează pe deplin de înclinaţia noastră să ne rezemăm pe sprijinitori omeneşti şi să ne găsim refugiu la izvoarele de ajutor omeneşti. În privinţa aceasta noi toţi ne putem acuza mai mult s-au mai puţin; cât de sigur aceasta conduce la dezamăgire pentru noi şi dezonorare pentru Dumnezeu.

    Cât de mult suntem înclinaţi să căutăm la semenii noştri ajutor, sfat şi mângâiere, în loc să ne îndreptăm privirea exclusiv spre Dumnezeu! Aceasta este o mare greşeală din partea noastră. În principiu atunci uităm izvorul apei vii şi ne construim puţuri crăpate, care nu ţin apă (Ieremia 2.13). La ce ne mai putem atunci aştepta? Care va trebui să fie urmarea? Uscăciune şi secetă. Dumnezeul nostru va permite în marea Sa credincioşie, ca semenii noştri să ne părăsească, ca prin aceasta să ne arate cât de nebunesc este să te sprijini pe un braţ de carne.

    Să ascultăm ce spune profetul despre această întrebare importantă cu privire la umblarea noastră practică:

    • Ieremia 17.5-8: Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de D Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi nelocuit. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.

    Este deosebit de bine să te sprijini pe braţul Dumnezeului cel viu, în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările să-ţi găseşti refugiu şi ajutor în El. El niciodată nu dezamăgeşte o inimă care se încrede în El. El nu ne va părăsi niciodată. Probabil că El consideră că este bine să ne lase să aşteptăm răspunsul la strigătul nostru; dar timpul, pe care îl petrecem în aşteptare, este un timp petrecut bine, şi când apoi vine răspunsul, inimile noastre se umplu de laudă şi mulţumire, şi noi suntem capabili să spunem: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei ce se tem de Tine, pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31.19).

    Este un lucru minunat, să fi capabil, să te încrezi în Dumnezeu în faţa fiilor oamenilor şi să mărturiseşti a-tot-suficienţa Sa pentru toate nevoile noastre. Dar aceasta trebuie să fie o realitate, şi nu o simplă mărturisire. Nu are nici o valoare să vorbeşti de faptul că noi ne sprijinim pe Dumnezeu, dacă noi în acelaşi timp privim într-un fel sau altul la un sărman muritor, ca să primim ajutor de la el. Dar, vai! Cât de des ne înşelăm singuri în felul acesta! În timp ce vorbim limba încrederii în Dumnezeu, privim la un om şi îi facem cunoscut nevoile noastre. Ne înşelăm singuri şi dezonorăm pe Dumnezeu; şi sfârşitul este întotdeauna dezamăgirea şi ruşinarea feţei.

    Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?

    Să ne gândim cu toată seriozitatea la aceste lucruri şi cu toată sinceritatea, dragul meu cititor creştin! Să căutăm să înţelegem adevărata însemnătate a acelor cuvinte importante „întors la Dumnezeu”! Ele conţin, dacă avem voie să spunem aşa, natura propriu-zisă a adevăratei fericiri şi sfinţenii. Dacă inima s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, ea a descoperit taina dumnezeiască a păcii, a linişti şi a satisfacerii desăvârşite; ea îşi găseşte totul în Dumnezeu.

    Sunt eu într-o situaţie oarecare dificilă? Eu pot privi spre Dumnezeu, ca să fiu călăuzit de El. El a făgăduit să mă călăuzească cu privirea ochilor Săi. Şi ce Conducător desăvârşit este El!

    Pot oamenii să-mi facă ceva mai bun? Cu siguranţă nu! El vede finalul de la început. El cunoaşte toate legăturile şi relaţiile mele. El este un Călăuzitor care nu înşeală. Înţelepciunea Lui nu poate niciodată duce în rătăcire, şi pe lângă aceasta El mă iubeşte în chip desăvârşit. Unde aş putea să găsesc un Conducător mai bun?

    Sunt în necaz? Eu pot merge cu necazul meu la Dumnezeu. El este posesorul cerului şi al pământului. Comorile universului stau la dispoziţia Lui. El mă poate ajuta, dacă El consideră că este bine; şi dacă nu mă ajută, atunci întristarea va fi mult mai bună pentru mine, decât eliberarea din ea. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.19). Nu este aceasta suficient?

    Izvoare de ajutor omeneşti

    De ce să caut ajutoare omeneşti? De ce să mă depărtez de un astfel de Dumnezeu şi să merg cu nevoile mele la o fiinţă omenească? Aceasta înseamnă de fapt să renunţ la terenul credinţei şi al unei vieţi de dependenţă de Dumnezeu. În sens strict este o dezonorare a Tatălui nostru.

    Dacă cer ajutor de la un prieten, aceasta înseamnă totodată că spun, că Dumnezeu m-a dezamăgit. Este o înşelăciune la Tatăl meu iubit, care m-a primit cu trup, suflet şi duh, pentru ca să acţioneze pentru mine în timp şi veşnicie. Dumnezeu S-a obligat să poarte grijă de toate nevoile mele, oricât ar fi ele de mari, de numeroase, de diferite. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”

    Însă uneori auzim oameni spunând că Domnul le-a poruncit sau le-a pus pe inimă, să se adreseze la surse omeneşti. Aceasta este realmente foarte îndoielnic. Nicidecum nu este posibil ca Dumnezeul nostru să ne călăuzească vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să ne folosim de fântâni care nu ţin apă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!” (Psalmul 50.15).

    Desigur, Dumnezeu foloseşte creaturile Sale ca unelte, ca să ne ajute în vremuri de nevoie; dar aceasta este cu totul altceva. Apostolul putea spune: „Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7.6). Pavel aştepta mângâiere de la Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a trimis pe Tit, ca să-l mângâie. Dacă Pavel ar fi privit la Tit, cu siguranţă ar fi fost dezamăgit.

    Aşa este întotdeauna. De aceea în toate greutăţile şi nevoile noastre ochii noştri ar trebui să fie îndreptaţi numai spre Dumnezeu. Noi ne-am întors de la idoli „la Dumnezeu”, şi El ar trebui să fie în toate împrejurările singurul nostru loc de refugiu. Noi ne putem adresa Lui pentru sfat, ajutor, călăuzire, compasiune, cu un cuvânt, pentru tot ce ne trebuie. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina” (Psalmul 62.5,6).

    Dar probabil cineva ar putea întreba, nu ne va face această obişnuinţă, de a privi numai la Dumnezeu, să subapreciem canalele prin care El lasă harul să curgă spre noi? Tocmai opusul. Cum aş putea eu să subapreciez pe cineva, care tocmai a fost trimis de Dumnezeu la mine ca unealtă a Sa, ca să împlinească nevoile mele? Imposibil. Eu îl preţuiesc ca pe un canal, însă fără să mă îndrept spre el ca spre o sursă de ajutor. În aceasta constă toată diferenţa. Noi nu avem voie niciodată să uităm ce înseamnă adevărata întoarcere la Dumnezeu; noi am fost aduşi la Dumnezeu, şi este deosebit de sigur, că noi, dacă am fost aduşi la Dumnezeu, am venit la El ca să găsim în El o protecţie desăvârşită pentru ochii noştri, un ţel desăvârşit pentru inima noastră, o bogăţie desăvârşită pentru toate nevoile noastre, începând de la prima şi până la ultima nevoie. Un suflet cu adevărat întors la Dumnezeu s-a îndepărtat de la orice încredere în creaturi, în speranţe omeneşti şi aşteptări lumeşti, pentru ca tot ce el are nevoie să găsească în Dumnezeul viu şi adevărat – şi aceasta pentru totdeauna.

    Ce este întoarcerea la Dumnezeu?
    O serie de articole despre necesitatea întoarcerii la Dumnezeu, caracterul şi natura ei din punct de vedere biblic

    Charles Henry Mackintosh

    © SoundWords, Online începând de la: 15.11.2018, Actualizat: 15.11.2018
     

    Conținutul acestei serii de articole

    Capcana fariseilor (8)
    Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere

    Stephan Isenberg

    https://www.soundwords.de/ro/capcana-fariseilor-8-a11303.html

    © SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

    Versete călăuzitoare: Matei 23.29-31

    Matei 23.29-31: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: „Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor care i-au omorât pe proroci.

    Ultimul strigăt „vai de voi” arată că fariseii erau preocupaţi să facă monumente prorocilor lor. Ei onorau pe proroci, afirmau solemn că ei niciodată nu au omorât pe proroci şi în acelaşi timp se sfătuiesc cum ar putea să omoare pe Marele Proroc, pe Mesia Însuşi. Orbirea fariseilor era cu adevărat de nedepăşit. Probabil ei au crezut că ei, prin faptul că ridicau monumente prorocilor, prin aceasta s-ar fi asemănat întrucâtva cu ei, prin faptul că îi păstrau în amintire. Sau probabil voiau numai să se depărteze de păcatul înaintaşilor lor, ca să păstreze propria lor dreptate. Din nou ne punem oglinda înainte şi aplicăm acest „vai de voi” la noi înşine. Ce ar fi dacă Domnul Isus ar veni pe neaşteptate la noi? Sunt aproape sigur, că din aceleaşi motive L-am trata rău, aşa cum au făcut atunci fariseii. Dacă Domnul ar da pe faţă tot tradiţionalismul nostru şi ar spulbera construcţiile noastre teologice, atunci – mă tem – nu va mai rămâne mult din tot ce ne-am inventat în cămăruţa noastră.

    Sau să presupunem că părinţii noştri de credinţă, pe care noi ne sprijinim aşa de mult, ar veni astăzi în Biserica/adunarea noastră, sau în organizările denumite după numele lor. Ce ar spune astăzi un Luther, ce ar spune Calvin, Wesley, Spurgeon, Darby, Müller sau Kelly? Noi nu ne temem să folosim numele marilor părinţi ai credinţei. Numele lor oferă demnitate faptelor noastre. Dar ce ne-ar spune şi ce ar spune ei despre noi? Ar fi ei de acord cu monumentele noastre, pe care noi le-am ridicat în cinstea lor? Din comoditate uităm cu plăcere, că mulţi dintre aceşti bărbaţi au avut convingeri foarte puternice şi curaj mare şi au contribuit la multe schimbări esenţiale. Mulţi dintre ei au fost luptări solitari şi probabil persoane cam ciudate. Îmi pot foarte bine imagina cât de penibil şi deranjant ne-am simţi şi am fi bucuroşi – aşa cum au fost odinioară fariseii – dacă ei ar părăsi iarăşi pământul acesta.

    De la exclamarea „vai de voi!” la plâns

    Acest capitol 23 se încheie, şi eu vreau să închei cu cuvintele lui Tom Hovestol:

    Cât de potrivit este că acest capitol 23 se încheie cu lacrimi şi nu cu batjocură şi dispreţ, cu plâns şi nu cu lovituri. Ca o găină a vrut Isus să strângă pe farisei în jurul Lui şi să-i inunde cu dragostea Sa. Singurul lucru, pe care El i-a rugat, era ca ei să fie sinceri cu ei înşişi şi să vadă lipsa şi nevoia lor. El voia ca ei să năzuiască după credinţa sănătoasă, să nu fie bolnavi religios, şi ca ei să primească mesajul Lui plin de har şi de îndurare.

    Şi noi să plângem pentru autoînşelarea noastră şi păcătoşenia noastră. Cu regret acest „vai de voi” al lui Isus nu a ajuns numai la urechi surde, ci şi la inimi rele, aşa relatează evanghelistul Matei. În loc să se pocăiască, farisei au reacţionat cu mânie şi au omorât pe Mesia.

    Cum putem noi evita aceste cuvinte „vai de voi” şi în loc de aceasta să ne punem sub protecţia lui Isus? Cum evităm noi falsa bunăstare a religiozităţii şi ajungem la adevărata sănătate spirituală? Cum alcătuim un stil de viaţă caracterizat de „şi a fost foarte bun”  în loc de „meritat” sau „vai de voi”?

    Eu cred că începe cu faptul de a fi dispus să fiu sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi. Aceasta la rândul lui are ca premisă, că noi cercetăm domeniile sufletului nostru, pe care de fapt mai bine nu am vrea să le vedem. Noi trebuie să recunoaştem făţărnicia noastră, ipocrizia noastră, lupta religioasă, priorităţile false, concentrarea la lucrurile exterioare, neglijarea sufletului nostru, uitarea istoriei noastre şi să recunoaştem miopia proprie cu privire la viaţa noastră spirituală. Trebuie să ne pocăim printr-o mărturisire smerită (probabil chiar cu lacrimi). Şi mai important decât toate este să nu ne lăsăm conduşi la năzuirea după o sănătate spirituală falsă, care de fapt numai văruieşte în afară credinţa bolnavă. (Die Pharisäer-Falle, R.Brockhaus, 1999, pag. 234)

    Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ?
    Apocalipsa 19.7-9

    SoundWords

    © SoundWords, Online începând de la: 28.12.2018, Actualizat: 28.12.2018

    Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9

    Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“

    Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în „Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?

    Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.

    Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45; Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5; Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)

    În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.

    Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.

    Adnotare

    [1]Citim în Apocalipsa că pământul va fi curăţit, că pe el va fi instaurată domnia lui Dumnezeu şi Împărăţia păcii şi cum va arăta pe pământ în timpul stării veşnice. Dar ceea ce are loc în cer ne este făcut cunoscut numai în măsura în care este interesant în legătură cu derularea evenimentelor pe pământ. De aceea căutăm zadarnic în cartea Apocalipsa arătarea credincioşilor înaintea scaunului de judecată, precum şi casa Tatălui.

    [2]Însă desigur aceasta nu înseamnă că nunta va avea loc numai pentru că a avut loc judecata asupra miresei false. Nunta este amintită aici în cartea Apocalipsa mai mult pentru că ea are loc în timp după judecata asupra miresei false. Recunoaşterea publică a miresei adevărate aşteaptă condamnarea miresei false. Acesta este şi aspectul propriu-zis al nunţii aici: este vorba de preţuirea publică. Alte aspecte ale nunţii – care sunt mai mult personale – putem recunoaşte şi la Rusalii şi la răpire.

    Apocalipsa – drumul spre fericire?
    Apocalipsa 1.3; Apocalipsa 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

    Martin Vedder

    © Martin Vedder, Online începând de la: 09.01.2019, Actualizat: 09.01.2019
     

    Versete călăuzitoare: Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

    Cum se face că ultima carte din Biblie este aşa de neglijată în multe Adunări şi Biserici? Sunt multele judecăţi, care ne sperie? Sau gândim, că imaginea lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa nu poate fi adusă la unison cu restul afirmaţiilor Noului Testament? Ne pare simbolica prea grea şi de neînţeles, sau este pur şi simplu expresia cunoscută nouă tuturor, că Apocalipsa ar fi „o carte cu şapte peceţi” şi că din start se interzice o preocupare mai îndeaproape cu conţinutul ei?

    Deci, eu din partea mea găsesc această carte ca fiind fascinantă şi actuală în cea mai mare măsură. Nu în cele din urmă oferind cea mai profundă mângâiere şi curaj, căci mesajul ei mereu ne strigă: Îndrăzneşte, rezistă! Dumnezeu niciodată nu este la capăt cu posibilităţile Lui. Lui nu-I scapă nimic. El este şi rămâne Stăpân peste orice situaţie. Şi în El avem biruinţa, chiar dacă uneori pare altfel. La fel şi cele şapte fericiri cuprinse în ea minunate sunt cuvinte de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu pentru toţi care îşi pun încrederea în Domnul, şi ele pun într-o lumină cu totul nouă această carte în întreg conţinutul ei, care până acum a fost probabil o carte enigmatică. În continuare câteva comentarii scurte cu privire la ea.

    Apocalipsa 1.3: Ferice de cine citeşte şi de cei care aud cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, pentru că timpul este aproape.

    Deci acesta este drumul spre fericirea desăvârşită: să citeşti Apocalipsa, să iei cuvintele ei la inimă (= să auzi) şi după aceea să faci conform acestora (= să păzeşti), aceasta înseamnă să te laşi marcat prin mesajul ei în gândire şi în faptă. Şi aceasta pe treapta cea mai înaltă de urgenţă, căci „timpul este aproape”, când scena profetică va intra în istorie.

    Apocalipsa 14.13: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”

    Ce mesaj ciudat! Multe au avut loc între timp:

    • Arătarea măreaţă a lui Hristos glorificat în capitolul 1, cum El ca Sfătuitor divin I se arată lui Ioan
    • Tabloul sinoptic al istoriei Bisericii începând din timpurile post-apostolice şi până la răpirea Bisericii, diagnosticul spiritual al ei şi terapia divină a Învăţătorului ceresc în capitolele 2 şi 3
    • Sala scaunului de domnie al lui Dumnezeu cu Mielul înjunghiat ca centru al admiraţiei şi adorării aduse de toţi (Apocalipsa 4 şi 5)
    • Primele şase peceţi, cu care începe perioada judecăţi (Apocalipsa 6)
    • Scena măreaţă a celor 144.000 pecetluiţi din seminţiile lui Israel, a echipei misionare cereşti, care va menţine mărturia Dumnezeului Cel viu şi a Hristosului Său în timpul necazului cel mare. Şi ca rezultat al acestora, în acelaşi capitol, marea ceată care au fost salvaţi în timpul necazului (Apocalipsa 7)
    • Pecetea a şaptea şi ultima, care conţine cele şapte judecăţi ale trâmbiţelor şi în capitolele 8-10 alte judecăţi care vor veni peste pământul acesta şi peste omenirea decăzută de la Dumnezeu
    • Alungarea definitivă din cer a diavolului, care atunci va da tronul său şi puterea sa lui antihrist, ca să nimicească pe martorii lui Isus şi să determine lumea întreagă să se închine lui satan (Apocalipsa 12 şi 13)
    • În cele din urmă în capitolul 14, descrierea cetei biruitorilor, care apoi se încheie cu a doua „fericire” din Apocalipsa. Martorii lui Isus, care vor trăi atunci pe pământ în această domnie îngrozitoare a lui antihrist, vor trebui să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus (Apocalipsa 14.12). Când după aceea ei vor avea parte de moartea înainte de vreme, ca urmare a mărturiei lor, ei nu vor fi lipsiţi de răsplătirea veşnică. Domnul ştie tot ce ei au vrut să facă pentru El (şi desigur au şi făcut). Şi El nu va uita niciuna din aceste lucrări. Acum s-a sfârşit şi toată osteneala în slujba pentru El. Prigoana a trecut, şi odihna este partea lor veşnică. Ce mângâiere şi ce perspectivă pentru toţi care în viaţa lor au stat cu tot devotamentul pentru El!
    • Slujba celor doi martori în Ierusalim, care se va termina abia prin venirea lui antihrist (fiara din adânc) (Apocalipsa 11).

    Apocalipsa 16.15: Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele.

    Am ajuns între timp la sfârşitul timpului de necaz (dominaţia mondială anticreştină). În versetele dinainte este descrisă mobilizarea tuturor popoarelor lumii capabile de luptă, şi în versetul care urmează 16 este numit şi locul acestei scene de război straşnic, unde armatele anticreştine se vor lupta cu Domnul cerului (Apocalipsa 19.19): Armaghedon. Textul inspirat arată mereu în diverse locuri spre evenimentele dramatice ale acestei perioade de groază, despre care Domnul nostru Isus Hristos a spus deja în predica Sa de pe munte, că lumea niciodată nu a văzut aşa ceva şi nici nu va mai avea parte vreodată de aşa ceva. Şi ultima carte a Bibliei arată de asemenea clar, că cei mai mulţi oameni, cu toată cunoaşterea lor mai bună – căci de mai multe ori se accentuează, că ei ştiu exact că Dumnezeu este Cel care îi loveşte, şi că Mielul a preluat domnia -, vor persista în încăpăţânarea lor şi nu sunt gata să se căiască. Aşa cum Pavel a spus deja credincioşilor din Tesalonic în a doua sa epistolă în capitolul 2, că aceia care n-au vrut să primească dragostea pentru adevăr, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna” (2 Tesaloniceni 2.10-12). Şi astfel Domnul arată în locul acesta încă o dată spre urgenţa întoarcerii la Dumnezeu, a cărei veridicitate se arată printr-o purtare de viaţă temătoare de Dumnezeu (păzirea hainelor). Numai aşa eu sunt bine pregătit pentru venirea Domnului şi nu voi fi surprins de El, cum eşti surprins de un hoţ noaptea.

    Apocalipsa 19.19: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!

    Scena se schimbă acum. Curva Babilon (mireasa falsă) a fost judecată şi poate avea loc nunta Mielului cu mireasa Lui cerească (cei mântuiţi cu adevărat începând de la Rusalii şi până la răpire). Dar cine sunt invitaţii? Ioan Botezătorul ne dă răspunsul biblic la această întrebare în Ioan 3.29. Când i se îndreaptă atenţia spre Hristos, el spune următoarele cuvinte remarcabile: „Cine are mireasa este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită.” Ioan Botezătorul arată clar: eu nu aparţin miresei, ci fac parte din prietenii Mirelui. Şi din mărturia întreagă a Sfintei Scripturi cu privire la acest antemergător al Domnului devine clar, că Ioan Botezătorul era cel mai mare profet dintre toţi profeţii şi de asemenea era şi ultimul profet al vechiului legământ şi al poporului pământesc al lui Dumnezeu, care începând de la Rusalii a fost înlocuit de poporul lui Dumnezeu nou-testamental, Biserica, care constituie mireasa Mielului. Prin aceasta putem presupune că la nunta Mielului vor fi şi credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar chiar dacă ei nu au aceeaşi poziţie ca Biserica-Mireasă (aceasta o explică de exemplu afirmaţia lui Isus făcută faţă de Ioan: „Între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cine este cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”), totuşi „fericirea” arată foarte clar: şi ei vor fi desăvârşit de fericiţi şi nu vor simţi nici un dezavantaj.

    Apocalipsa 20.6: Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.

    Întâia înviere se încheie aici. Credincioşii vechiului legământ, Biserica, cei doi martori, martirii din timpul necazului, ei toţi au primit trupul nou şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani. Toţi, care îşi pun încrederea în Domnul, în Mielul lui Dumnezeu, în Suplinitorul, care a purtat judecata, care ar fi trebuit să-i lovească pe ei, da, ei toţi sunt de faţă. Nimeni nu este uitat şi nimeni nu mai doreşte după cele din urmă. Numai ceilalţi, care gândeau că pot trăi fără Salvatorul trimis de Dumnezeu, care au renunţat, politicos, la ajutorul venit de sus, ei rămân în continuare în mormânt. Sfânta Scriptură nu cunoaşte o înviere generală a tuturor oamenilor în acelaşi timp. O a doua înviere are loc la mai mult de o mie de ani după prima înviere (Apocalipsa 20.7-15). În timp ce prima înviere poate fi numită şi „învierea dintre morţi”, „învierea celor drepţi” sau „învierea spre viaţă”, în cadrul celei de-a doua învieri este vorba de „învierea morţilor” sau „învierea pentru judecată”. Fiecare cititor al acestor rânduri va avea parte de una din aceste învieri. Numai cine este ascuns în Hristos, nu trebuie să se teamă de moartea a doua şi din inimă se poate bucura de viitor!

    Apocalipsa 22.7: Şi, iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!

    Am ajuns din nou la punctul de plecare. Mesajul a fost auzit. Acum mai rămâne să fie păzit. Se cere practică. Aşa cum a spus deja Domnul nostru scump: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13.17). Nu mai avem mult timp. Domnul nostru vine în curând. Să răscumpărăm timpul şi să lucrăm pentru El. Chestiunea principală trebuie să devină din nou chestiune principală. Noi trebuie să stabilim priorităţi. Ce stimulează cel mai mult lucrarea lui Hristos? Unde este vorba de mine personal? Unde sunt lucrările, pe care Dumnezeu le-a pregătit deja mai dinainte, ca să umblăm în ele? (compară cu Efeseni 2.10). Rămâne desigur clar: nu trebuie să faci fapte bune, ca să fi mântuit, dar trebuie să faci fapte bune, pentru că am fost mântuiţi. Să fi mântuit dă simţ de mântuire! Căci – vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra (Romani 14).

    Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii.

    Nu este măreţ acest lucru? La sfârşitul Bibliei, în ultimul capitol al Sfintei Scripturi, două fericiri! Dumnezeu vrea să ştim mereu: Eu te iubesc. Vreau cel mai mare bine al tău. Tu nu trebuie să pieri. Este un drum înapoi la Pomul vieţii, care a fost închis omului în Paradis. Nu este un nebun acela care dă la o parte nepăsător o astfel de ofertă? Da, ferice de toţi care iau în serios mesajul acestei cărţi şi îşi orientează viaţa după ea. Bucuria fără sfârşit este partea lor, odihna veşnică, părtăşia intimă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Da, Lui, singurului Dumnezeu adevărat, să-I fie onoarea şi puterea din veşnicie în veşnicie! Amin.

    Adevărata viţă
    Ioan 15.1-8

    William Wooldridge Fereday

    © EPV, Online începând de la: 22.01.2019, Actualizat: 22.01.2019
    •  

    Verset călăuzitor: Ioan 15.1-8

    Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

    Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

    În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

    De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; Matei 2.15; Osea 11.1). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

    Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2).

    Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

    Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” (Ioan 15.6). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5, căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” (Ioan 15.3). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60: vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

    Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.

    Tradus de la: Der wahre Weinstock
    Titlul original: „Der wahre Weinstock“
    din Hilfe und Nahrung, 1994, pag. 270-272.
    Titlul original în engleză: „The true Vine“
    din The Bible Treasury, 1894, vol. 20, pag. 150-152.

    Traducere: Ion Simionescu

    Adevărata sfințire

    William Kelly

    © EPV, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018
    •  

    Versete călăuzitoare: Ioan 17.17-19

    Ioan 17.17-19: Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.

    Cuprins

    Vreau să mă ocup în detaliu cu adevărul important referitor la sfințire, al sfințirii creștine. Nu mă voi limita numai la versetele citate din locul amintit, ci voi aduce și alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu ele, care tratează același adevăr important, ori așa cum Domnul prezintă aici sfințirea, ori mai mult aspectul ei practic.

    Că în felul în care Domnul folosește expresia se cuprinde un sens cu totul special, ar trebui să fie clar pentru oricine care meditează la cuvintele Lui. Ceea ce vreau să arăt s-ar putea să convingă pe unii, care probabil mai înainte nu au remarcat, că este periculos să accentuezi numai o parte a adevărului, oricât de prețioasă ar fi aceasta. Vom vedea de asemenea, că tema „sfințirii“ în Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai vastă și mai profundă decât oriunde altundeva. Aceasta nu este o degradare a ceea ce probabil au înțeles mulți copii ai lui Dumnezeu prin sfințire. Ar trebui să ne bucurăm că așa este pentru cei mai mulți dintre noi, că aici se poate culege mult mai mult decât ne-am așteptat. De ce să ne minunăm când descoperim că gândurile lui Dumnezeu sunt mult mai presus de gândurile noastre? Mai degrabă ar trebui să ne așteptăm să fie așa și ar trebui să fim permanent mai mult conștienți de măsura redusă a cunoștințelor noastre despre adevărul lui Dumnezeu și să recunoaștem că chiar și acolo unde am cunoscut cu adevărat un adevăr totuși au scăpat multe detalii atenției noastre. Nu vreau să mă ocup cu ce este greșit. În creștinism sunt la ora actuală păreri care se abat de la adevărul referitor la această temă. Nu este intenția mea să tratez aceste aspecte contrare Scripturii; doresc mai mult să mă dedic misiunii fericite de a cerceta în simplitate ce este adevărul simplu, și astfel să dovedesc clar cât de multe lucruri cu cea mai mare importanță sunt în Cuvântul lui Dumnezeu, și care nu se găsesc în concepțiile omenești.

    Când Domnul nostru spune deci: »Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, aceasta mi se pare că dă dovada cea mai simplă și mai decisivă, că părerea generală dominantă printre copiii lui Dumnezeu cu privire la sfințire este cel puțin incompletă, – că chiar și aceia care recunosc ce este din El, au înțeles numai o parte a adevărului. În general sfințirea se limitează numai la lucrarea practică, pe care Duhul lui Dumnezeu o face în inimile acelora care, deși sunt născuți din Dumnezeu, mai au de luptat împotriva multor lucruri, dar care prin cunoașterea lui Hristos găsesc în harul Său putere împotriva răului din ei. Că aceasta nu se poate aplica și la versetul 19 este foarte clar. De aceea trebuie să se recunoască, că sfințirea trebuie să aibă un înțeles care se deosebește de înțelesul general cunoscut și merge incomparabil mult mai departe decât înțelesul la care este limitat în mod obișnuit această expresie. »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei«, spune Domnul nostru Isus.

    Sfinţirea lucrată de Domnul Isus

    Astfel este îmbucurător chiar de la început pentru un copil al lui Dumnezeu simplu să aibă dovada clară, că aici nu poate fi vorba de îmbunătățirea naturii omenești stricate. El are certitudinea în inimă, că Domnul Isus prin »sfințire« nu se referă la ceea ce face Duhul Sfânt cu natura stricată. În El nu era nimic rău, care ar fi trebuit oprimat sau îmbunătățit. Care copil al lui Dumnezeu nu ar respinge cu vehemență gândul că în El ar fi fost un astfel de rău?

    Din aceasta se explică faptul că mulți din neștiință sau din superficialitate și-au făcut o părere despre „sfințirea de Sine” a Domnului nostru, care este foarte departe de adevăr. În timpurile de demult unii au presupus că Domnul nostru a folosit aceste cuvinte în sens simbolic referitor la jertfa Sa, sau cu privire la alte adevăruri. Însă se vede ușor, că aceasta este foarte greșit. Nu este nici un motiv să ne abatem de la înțelesul inițial, pe care l-a avut întotdeauna »sfințirea«. Fără nici o excepție sfințirea înseamnă punerea deoparte pentru Dumnezeu. Acesta este sensul simplu și adevărat al cuvântului, și aici nu este nici cel mai mic motiv să ne abatem de la el. Totdeauna când în Scriptură se întâlnește cuvântul »sfințire«, înseamnă, când se referă la om, punerea deoparte a acestuia pentru Dumnezeu, respectiv spre Dumnezeu. Cum este pusă deoparte persoana este un alt lucru. Știm că în sistemul iudaic poporul ca atare era pus deoparte pentru Dumnezeu; aceasta avea loc în forma exterioară și devenea vizibil prin diverse rânduieli, în mod deosebit prin rânduiala circumciziei. Era însă cu adevărat o sfințire care se vedea în toate detaliile vieții unui iudeu. Întreg sistemul ceremonial al rânduielilor și poruncilor, care influența toate situațiile din viața zilnică a unui iudeu, arăta în direcția punerii deoparte pentru Dumnezeu.

    Când însă aici vedem pe Domnul nostru cum în auzul nostru Își prezintă cu această ocazie inima înaintea Tatălui limpede și evident pentru oricine, observăm că aceasta este o formă nouă de punere deoparte. Între cei puși deoparte ca israeliți în Vechiul Testament vedem pe ucenicii puși deoparte într-un fel nou, da, Domnul Însuși se coboară ca să se pună deoparte pentru ei. El nu a avut nevoie să facă aceasta pentru Sine Însuși. De aceea trebuie să facem loc gândului care se deosebește foarte mult de gândul răspândit printre creștini. În realitate nu poate să existe o dovadă mai convingătoare pentru profunzimea punerii deoparte pentru Dumnezeu a unui creștin, decât aceea pe care o avem aici, unde Domnul nostru roagă pe Tatăl, ca ucenicii – puși deja deoparte din punct de vedere moral față de poporul iudeu, care la rândul lui era despărțit (pus deoparte) de toate celelalte popoare de pe pământ – să fie sfințiți prin adevăr, să fie puși deoparte. El nu a fost mulțumit că aici jos ei se simțeau atrași de Persoana Sa; El era pe cale să facă din ei mai mult decât urmași ai Lui, pe ei, care credeau deja în El. Toate acestea erau adevărate; și totuși El se roagă: »Sfințește-i prin adevărul Tău«. De aceea nu era nicidecum vorba numai de o întrebare superficială referitoare la lege. În privința aceasta nu poate fi nici o îndoială. Ucenicii trebuiau sfințiți din poporul care poseda Legea. Iudeii puteau să fie un popor sfânt. Ucenicii trebuiau să fie sfințiți (puși deoparte) nu numai din mijlocul oamenilor, ci și din Israel – din tot ce ei înșiși au fost. Ei trebuiau puși deoparte într-un fel cu totul nou. Legea, care despărțea în mod practic pe Israel de păgâni, nu este ghid pentru viața creștină.

    Dar nici aceasta nu este totul. Când Domnul Isus face această punere deoparte, sau sfințire, a ucenicilor, El arată, că El Însuși contribuie la aceasta, și că El Însuși a trebuit să se pună deoparte în acest scop. »Pentru ei«, spune El, »Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr«.

    Instrumentul sfinţirii noastre

    Primul lucru, la care vreau să atrag atenția aici, este unealta care se folosește aici. Ucenicii trebuie să fie sfințiți, așa cum spune El: »prin adevărul Tău«. După aceea Domnul explică ce înțelege El prin adevăr. »Cuvântul Tău (cuvântul Tatălui) este adevăr«.

    Fără îndoială cuvântul Tatălui se găsește în Scriptură începând din momentul și în locul unde Numele Său ca Tată este revelat. Noi toți știm exact, că aceasta a avut loc în Noul Testament. Găsim, de exemplu, în evanghelia după Matei, că Domnul nostru Isus de la început a făcut cunoscut cu mare atenție acest Nume. Însă noi mai știm, că ucenicii în timpul acela nu au putut să înțeleagă înțelesul adevărat al acestui Nume. Nu puteau să înțeleagă în acel stadiu de tranziție, pe care îl parcurgeau în timpul când Domnul era cu ei. Pe tot parcursul lucrării Sale și spre sfârșitul ei, cu tot mai multă claritate Domnul le-a dat să înțeleagă că urma să aibă loc o schimbare enormă. În capitolul nostru (Ioan 17) El spune: »Le-am făcut cunoscut (ucenicilor) Numele Tău și Îl voi face cunoscut«. El a făcut deja cunoscut acest Nume prin viața Sa, dar nu voia să se mulțumească cu atât – dimpotrivă. Numele Tatălui va fi descoperit mai târziu într-o plinătate mult mai mare. Erau multe lucruri pe care Domnul avea să le spună ucenicilor Săi, dar starea lor nu permitea aceasta. În timpul acela nu puteau să le suporte. După ce va fi venit Duhul adevărului, El îi va călăuzi în tot adevărul.

    Deci Numele Tatălui este prezentat și făcut cunoscut mai ales în scrierile Noului Testament. Domnul Isus L-a făcut cunoscut fie personal, ori prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este deci cuvântul Tatălui, care ne-a fost dat foarte clar și nemijlocit în aceste scrieri. Și ce schimbare uriașă, frații mei, a fost, că El, care totuși rămâne ce este dintotdeauna, Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, care a fost descoperit fiilor lui Israel ca Iehova și El Însuși S-a descoperit direct înaintașilor lor, numiți „părinți”, Avraam, Isaac și Iacov, ca Cel Atotputernic, că El se face acum cunoscut cu Numele și relația intimă de Tată! Trebuie însă să observăm că aici este vorba de mai mult. Nu este vorba numai de o relație intimă, ci de a cunoaște pe Tatăl așa cum Fiul a cunoscut pe Dumnezeu Tatăl. Aceasta înseamnă, să cunoști cum El, Tatăl, este în adevăr – în felul cel mai adânc și mai deplin, în care Singurul, care este capabil să cunoască pe Tatăl din veșnicie, L-a cunoscut. Și El, Cel care a cunoscut pe Tatăl din veșnicie, singurul Fiu născut, S-a coborât, a devenit Om aici pe pământ și, cu toate că a fost născut printr-o femeie, El a fost totuși Fiul. În această relație a umblat El în părtășie neîntreruptă cu Tatăl. Toate acestea erau cu adevărat noi, și ucenicilor le-a fost îngăduit să privească rodul acestei părtășii sfinte și s-o cunoască. Acum însă li se vestește mai mult. Adevărul minunat a fost pus mai clar în lumină, că Domnul Isus prin lucrarea, pe care El voia s-o facă pentru ei, și pe care în duhul o vedea deja făcută, îi va aduce în savurarea deosebită și profundă a aceleiași relații, cum nimic altceva nu era în stare s-o facă; că El îi va face, chiar și în timpul cât ei călătoresc prin lumea aceasta, să cunoască pe Tatăl așa cum nimeni mai înainte nu L-a cunoscut în lumea aceasta, în afară de El, Fiul Însuși.

    Desigur în cunoașterea Tatălui prin Fiul a fost ceva deosebit și cu totul inaccesibil pentru creatură. Fraților, noi trebuie însă să reținem, că cunoașterea Tatălui, pe care o avem noi, într-un anumit sens depășește simpla cunoaștere pe care o are o creatură. Nu, că noi am înceta vreodată să mai fim creaturi, nici în starea glorificată nu vom înceta; dar noi pășim într-un loc cu totul nou ca părtași ai naturii dumnezeiești, ca aceia, cărora li s-a dat Duhul Sfânt, pentru ca să putem să savurăm în putere această natură divină, și totodată s-o facem cunoscut altora. În privința aceasta ne este clar și suntem conștienți că am fost aduși în poziția de copii ai lui Dumnezeu, născuți din Dumnezeu; în continuare a sosit timpul, după ce Domnul Isus a terminat la cruce cu toată starea neamului omenesc și a intrat acolo sus în prezența lui Dumnezeu în relația nouă și definitivă a omului, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu, ca Numele Tatălui și adevărul Lui să fie cunoscut în Duhul Sfânt, așa cum mai înainte nu a fost posibil.

    Toate acestea Domnul le vede în Duhul și se roagă ca ucenicii să fie sfințiți prin Cuvântul adevărului, prin adevărul Său. Și este adevărat, cunoașterea lui Hristos are urmări, care sunt mult mai mari chiar decât ce am prezentat deja. Nu numai că noi acum prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi, am fost făcuți capabili de a preamări atitudinea Sa morală, ci se spune despre noi că avem »gândul lui Hristos«. Nu numai că ceea ce nu a fost descoperit în vechime, acum este descoperit, și că noi putem să pătrundem în ele, așa cum dovedește capitolul la care m-am referit deja (1 Corinteni 2), ci în afară de aceasta întreaga Scriptură se transformă pentru noi în chip minunat, dacă am voie să spun așa, prin cunoașterea Fiului lui Dumnezeu revelat în felul acesta. Să luăm de exemplu numai prescrierile Legii, nu există nici măcar una între ele care să nu fie împlinită cu o lumină nouă și cerească. Nu că din această cauză cuvântul Tatălui a trebuit să fie reținut până când a avut loc deplina descoperire, așa cum o avem în Noul Testament, dar lumina Fiului lui Dumnezeu este reflectată din fiecare parte a Scripturii. Aceleași locuri, care au fost înțelese de un iudeu în felul lui, oferă creștinului cu totul altele învățături, nespus de adânci. Aceasta nu este fantezie, și nici o umbrire a Scripturii, ci este acțiunea plinătății ei în lumina lui Hristos. Să ne gândim la un iudeu evlavios, care citea Legea, Psalmii sau profeții, înainte de a veni Domnul Isus. Ce a înțeles el din Scriptură era absolut adevărat și avea însemnătatea ei la locul pentru care a fost hotărâtă; însă cât de nemărginit de larg, de mare și de adânc devine totul, când se înțelege legătura cu Hristos, așa cum o cunoaștem noi! În felul acesta descoperirea Domnului Isus, și pe lângă aceasta ca Acela care a făcut cunoscut ucenicilor pe Tatăl, influențează fiecare loc din Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce la întrebuințarea ei la început este numai o rânduială legalistă, devine o mărturie pentru adevărul Evangheliei, al harului divin, al lucrurilor cerești.

    Să luăm de exemplu marea zi a ispășirii. Un iudeu citește Leviticul 16 și are înaintea ochilor anumite rânduieli importante ale Legii: pe marele preot, țapii, berbecii, folosirea sângelui în interiorul și în afara Locului sfânt, mărturisirea păcatelor asupra țapului pentru Azazel, care era trimis în pustie. Cât de cu totul altfel este însă, când este vorba de noi! Nu că noi negăm o oarecare parte din Scriptură, sau o desconsiderăm; adevărul deplin, adevărul Tatălui (ca să-l numim așa) este creat în așa fel că nici un atom nu se pierde din ceea ce un iudeu a cunoscut. Dar iudeul nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce noi, care suntem în părtășie cu Hristos, putem ști, căci noi privim la lucrurile care nu se văd și care sunt cerești. Când noi vedem preotul intrând în Locul sfânt, pentru noi aceasta are un înțeles cu totul nou. În marele preot noi vedem pe Domnul nostru Isus, însă nu numai pe El; vedem și pe alții în El.

    Despre această identificare nu se spune nici un cuvânt în capitolul nostru. Este vorba de o taină; și taina nu era atunci încă descoperită. Dar acum este descoperită. La intrarea în Locul sfânt nu este vorba numai de fiii lui Aaron, ci aceasta are pentru noi o importanță într-un fel cu totul nou. Hristos, dacă am voie să spun așa, nu mai este cunoscut ca o singură Persoană, ci în legătură cu mulți. Noul Testament ni-L prezintă, cum El face din noi o parte a Sa. Noi suntem »mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale«. Astfel, în Unul care intră în Locul Sfânt ne vedem pe noi aduși în prezența lui Dumnezeu. Noi nu ne asemănăm cu poporul, care stătea afară și care aștepta reapariția marelui preot, care le aducea siguranța primirii lor înaintea lui Dumnezeu. Noi am fost făcuți capabili să avem o înțelegere mult mai profundă a acestei jertfe, deoarece cunoașterea noastră intră în partea dinlăuntru a perdelei, în loc să așteptăm ceea ce se va vesti în exteriorul perdelei. Partea noastră este ceea ce este înaintea ochilor lui Dumnezeu în cer; nu ca poporul, care prin fiecare reapariție a marelui preot găsea o primire temporală înaintea lui Dumnezeu, – mântuirea noastră este mult mai minunat întemeiată, și anume pe ceea ce Dumnezeu vede în sânge și în Marele Preot, care aduce sângele înaintea Lui. Pe scurt, ceea ce ne-a fost dăruit nu este numai o măsură de mângâiere sau de cunoaștere spirituală, așa cum ele se găsesc într-un suflet evlavios, chiar dacă Duhul lui Dumnezeu este activ în această privință. Noi ne odihnim în ceea ce Dumnezeu Tatăl vede în Fiul și în lucrarea Sa, și în ceea ce Duhul Sfânt ne mărturisește despre aceasta.

    Aceasta poate arăta în ce măsură adevărul Tatălui, cuvântul Tatălui, este unealta prin care noi am fost puși deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, așa cum este arătat clar în Noul Testament; dar această înștiințare nu se limitează numai la Noul Testament, așa cum am văzut. La ceea ce vreau să atrag atenția în mod deosebit este – ceea ce ușor se trece cu vederea – schimbarea totală pe care a adus-o cunoașterea lui Hristos pe baza mântuirii, atât în ceea ce privește omagierea din partea noastră a Cuvântului, savurarea Cuvântului de către noi precum și toată aplicarea lui. Pe scurt, rezultatul descoperirii lui Hristos, așa cum noi Îl cunoaștem, este, că noi înțelegem Scriptura în general într-un fel în care niciodată mai înainte nu am înțeles-o. Unii dintre noi au spus și mulți au simțit că o astfel de cunoaștere a Domnului Isus face Biblia să devină o carte nouă pentru noi, chiar dacă mai înainte am fost deja creștini. Sunt convins că mulți dintre noi au făcut o astfel de experiență. Probabil vă amintiți de ceea ce ați simțit. În locul întrebărilor și enigmelor nedezlegate, de care am avut parte, al nesiguranței și fricii, cu care ne-am apropiat de adevărul divin, domnește acum claritate. Nu mai ești neliniștit cu privire la înțelegerea corectă a Cuvântului, și nici cu privire la relația personală cu Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu lucrurile se văd acum în lumină deplină, în măsura în care cineva dintre noi poate vorbi de „lumina deplină”. Însă noi avem voie să vorbim realmente despre aceasta; căci Dumnezeu, Tatăl nostru, vorbește despre noi ca despre aceia care Îl cunosc, fără îndoieli sau nesiguranță. Chiar și despre cei mai tineri dintre noi, despre copilași, El spune, că ei au ungerea din partea Celui Sfânt și știu toate. Cum ar putea Tatăl să vorbească în felul acesta despre cei mai neînsemnați din familia Sa? El poate, deoarece El le-a dat pe Hristos și pe Duhul Sfânt.

    Da, noi suntem sfințiți prin adevăr, și cuvântul Tatălui este adevăr. Deci acest cuvânt este cel care a dat naștere la o schimbare așa de uriașă. Creștinul nu mai privește Cuvântul lui Dumnezeu în felul vechi, legalist. Noi știm ce înseamnă să nu mai fii jumătate iudeu și jumătate creștin. Prin harul nemărginit al lui Dumnezeu avem voie să privim pe Hristos în Evanghelie în toată valoarea Sa, avem voie să pricepem din inimă toată revelația lui Hristos. Oricât de importantă ar fi fost aplicarea textuală a Cuvântului, ea se pierde acum total în strălucirea Aceluia pe care Duhul lui Dumnezeu Îl are înaintea ochilor începând din Geneza 1 și până la sfârșitul capitolului 22 din cartea Apocalipsa.

    Prin aceasta întreaga Scriptură este moștenirea noastră, și nimic mai puțin. Avem însă nevoie să cunoaștem pe Tatăl în Fiul, ca să putem citi corect totul. Nu mi se va putea reproșa, că fac anumite îngrădiri ale Cuvântului lui Dumnezeu, și noul fel de a studia Cuvântul nu permite, nici măcar aparent, ca creștinul să fie obligat la ceea ce iudeul avea ca »slujire a morții«, cu toate că unii dintre noi vor să creadă că ceea ce iudeului a slujit ca ghid, ca »să aducă roade spre moarte«, ar fi pentru noi regula de viață. Eu cred că aceia care susțin Legea, merită acest reproș. Nu, dragi prieteni, să nu renunțăm la ceea ce Mântuitorul nostru ne prezintă așa de măreț, pentru a avea lucrurile prin care Dumnezeu a închis pe iudeul mândru spre condamnare. Dacă noi am fi fost iudei, am fi lăsat acest fel de sfințire înapoia noastră. Ucenicii erau nu numai Iudei, ci erau credincioși iudei; însă ei aveau nevoie să fie sfințiți prin adevăr, căci până în momentul acela nu au fost.

    Deci sfințirea nu este întoarcerea la Dumnezeu (căci ucenicii erau întorși la Dumnezeu), ci este puterea cuvântului Tatălui de a pune deoparte, pe care ei trebuiau s-o afle acum. Marea schimbare a fost lucrată în ei. Cum a avut ea loc? Ce a spus Domnul? »Sfințește-i prin adevărul Tău.« Fără îndoială, ceea a ce a dat naștere la această sfințire, în ceea ce privește Cuvântul scris, era noua desfășurare a adevărului divin, a cărui putere caracteristică, distinctivă, era Numele Tatălui revelat în Fiul și prin Fiul.

    Pe scurt, mijlocul folosit aici era Noul Testament. Însă pe lângă aceasta – departe de a lăsa la o parte ceva din Vechiul Testament – drumul cel mai bun este să ne însușim într-adevăr Vechiul Testament; în felul acesta el va fi înțeles cu adevărat. Dacă cunoaștem pe Tatăl, vom cerceta Cuvântul și vom savura fiecare parte a Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta nu ne va scăpa nimic, nu vom pierde nimic. Nu prin aceea că ne imaginăm că am fi iudei vom înțelege adevărul sau el ne va sfinți. Dimpotrivă, aceia, care au fost cu adevărat iudei, au trebuit să fie scoși din tot ce era iudaic. Acum este vorba de un om nou în Hristos.

    Putem astfel să recunoaștem clar baza generală de pe care vorbește Domnul, precum și ceva din schimbarea importantă, care trebuie să aibă loc prin puterea Duhului lui Dumnezeu. »Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.« Să ne amintim că ucenicii nu erau încă pe fundamentul creștin. Sfințirea, despre care este aici vorba, îi pune cu adevărat deoparte ca creștini. Nu era facerea cunoscut a vieții; aceasta nu sfințește. Pe de altă parte această sfințire nu se referă simplu la lucrarea practică, care are loc zi de zi în inima copilului lui Dumnezeu. Aceasta are loc realmente și este importantă; sunt locuri în Scriptură care vorbesc exclusiv în acest sens despre sfințire, cum ar fi 1 Tesaloniceni 4.3,4; 5.23; Evrei 12.14. Există o sfințire, sau punere deoparte pentru Dumnezeu Tatăl, cu caracter general și fundamental. La această sfințire se referă Domnul, fără să excludă lucrarea practică, care are loc în suflet. El se referă la punerea deoparte a ucenicilor, care atunci Îl înconjurau, în acel caracter nou, adevărat creștin. Ucenicii stăteau încă în legătură cu vechile obiceiuri și practici, căci până în momentul acela erau iudei. Sosise timpul când ei trebuiau scoși din iudaismul lor. Aceasta pare să fi avut Domnul de gând.

    Dar aceasta nu este totul. El nu spune numai: »Sfințește-i prin adevăr«, adevărul Tatălui, prezentat în mod deosebit și nemijlocit în scrierile creștine numite „Noul Testament”. El mai spune și: »Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume«. Această trimitere nu se limita nicidecum numai la Iudeea. Lumea era înaintea lor. Exista așadar o astfel de relație intimă, cum era punerea deoparte pentru Tatăl, exista totodată și o trimitere în lumea întreagă. Desigur Domnul Isus a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel, dar acesta nu este felul în care El este privit în Evanghelia după Ioan. În această Evanghelie este vorba de lucruri mai adânci. Poporul este privit aici ca fiind complet îndepărtat de Dumnezeu și ca o parte a unui sistem extins care este în opoziție cu Tatăl; toți sunt văzuți ca fiind deznădăjduit de răi și dușmani ai lui Dumnezeu. Așa cum Tatăl L-a trimis pe El în lume, așa i-a trimis și El în lume.

    Domnul Isus Însuşi Se sfinţeşte pentru ai Săi

    Dar ca să facă mai efectivă această lucrare a punerii deoparte pentru Tatăl, Domnul adaugă un alt adevăr, deosebit de important: »Și Eu Însumi Mă sfințesc (sau: Mă pun deoparte) pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Aceasta vrea să spună: Cuvântul Tatălui, oricât de binecuvântat este el, și oricât de mult schimbă totul pentru noi, nu este suficient. Noi avem nevoie de un lucru personal, care să captiveze simpatiile noastre. Cine ar putea să fie acesta în afară de Unul, de Domnul Isus Însuși? Dar nu este Domnul Isus pe pământ. Iudeii vor primi odată descoperirea binecuvântată a Domnului aici pe pământ. Nu vreau să mă ocup acum în detaliu cu aceasta, când va avea loc aceasta și cât timp va dura; dar acest timp va veni pentru ei. Ei vor primi pe Cel făgăduit, când El li se va face cunoscut aici pe pământ. Picioarele Lui se vor așeza pe Muntele Măslinilor, așa cum știm. Acolo sau în felul acesta noi nu-L cunoaștem. Noi Îl cunoaștem așa cum El este acum în prezența Tatălui în cer. Acesta este înțelesul punerii Lui deoparte personale. Prin această punere deoparte sau sfințire de Sine nu se înțelege jertfa de pe cruce. La cruce Dumnezeu L-a făcut păcat, în loc ca El Însuși să se sfințească. Acolo El a fost Locțiitorul nostru și a fost părăsit de Dumnezeu, pentru ca noi, cei care credem, să nu mai trebuiască niciodată să gustăm ce înseamnă această despărțire de Dumnezeu. Nu că Domnul Isus, chiar și atunci când a fost făcut păcat, câtuși de puțin nu a mai fost subiectul plăcerii lui Dumnezeu Tatăl! Dimpotrivă, în această judecată îngrozitoare El a fost în toată ființa Lui desfătarea cea mai profundă a Tatălui. Și cu toate acestea, a fost desăvârșit de adevărat și real, că la cruce El a fost făcut păcat, că El S-a făcut în chip desăvârșit, fără nici o reținere, una cu urmările păcatului nostru și din cauza aceasta a suferit din partea lui Dumnezeu, împotriva căruia a fost făcut răul, și pe care El a vrut să-L glorifice. Cu siguranță crucea nu a fost numai o aparență, ci o realitate, oricare ar fi fost fastul gol al lumii în care stătea crucea. Să diminuezi realitatea suferințelor Lui înseamnă să diminuezi realitatea glorificării lui Dumnezeu, și aceasta este un lucru mult mai important decât mântuirea ta și a mea. Fraților, pe cruce s-a rezolvat totul, acolo s-a pus pentru totdeauna totul în ordine. Tot răul a fost pus asupra Lui la cruce, fiind judecat pentru păcat. Nu există nimic, oricât ar fi de păcătos și stricat, pentru care Isus să nu fi suferit, niciun păcat, oricât de negru ar fi el, pe care El să nu-l fi spălat cu sângele Lui scump. Urmarea este, că Dumnezeu Însuși privește cu plăcere la păcătos și că păcătosul găsește odihna de care are nevoie conștiința lui trezită. Dar aceasta este cu totul altceva decât punerea deoparte de Sine sau sfințirea de Sine a Domnului nostru pentru păcatele noastre, »pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr«. Domnul Isus ocupă pentru om o poziție cu totul nouă, pentru ca să poată exista creștini în fapt și adevăr. Căci caracterul unui creștin, chiar dacă el se află pe pământ, este, că el este ceresc. Cum ar putea el să devină ceresc, decât numai prin revelarea unui Om ceresc, care este viața lui? Cine este acest Om ceresc sau cine ar putea fii, decât numai Omul Isus Hristos, care, după ce prin jertfa Lui a îndepărtat păcatul, a ocupat acest loc nou acolo, Capul unei familii noi, așa cum ne este El revelat prin Duhul Sfânt trimis din cer?

    Deci acesta este înțelesul esențial al cuvintelor adăugate de Domnul. În loc să ne dea numai în Cuvântul Tatălui acea plinătate a adevărului, în mod deosebit în Noul Testament, dar care parcurge și întreg Vechiul Testament în așa fel că noi avem la îndemână un mijloc sigur și pe care ne putem baza, că noi putem recunoaște pe Tatăl în fiecare parte a Scripturii, Domnul Se dă personal pentru noi, pentru ca în felul acesta în Persoana Sa să avem adevărul nemijlocit înaintea noastră și pentru simpatiile noastre. Pe lângă Cuvântul detaliat al Tatălui avem nevoie de o Persoană, care să încătușeze inimile noastre. Avem nevoie de ea, ca să nu ne pierdem în plinătatea revelațiilor divine. Și aici este Unul, care poate să ia în posesiune toate simpatiile inimii, care ne încătușează cu Sine, prin aceea că ni se revelează pe Sine, El, Cel mai demn dintre toți, subiectul demn al lui Dumnezeu Tatăl, de aceea cu siguranță și al nostru, copiii, a căror desfătare și-o găsesc în tot ceea ce El își găsește desfătarea. Acest Unul nu este altul decât Hristos; dar este Hristos la care noi privim după ce tot răul a fost judecat, tot binele a fost câștigat, și după ce dragostei nu i-a mai rămas nimic de făcut, da, după ce chiar și dreptatea nu mai are nici o altă misiune de îndeplinit, decât numai să ne binecuvânteze. Acum Dumnezeu ca Tată ne poate binecuvânta, și El face aceasta având în vedere jertfa nemărginită a Domnului Isus. Faptul că Dumnezeu poate acum să ne binecuvânteze ca Tată, și El ne binecuvântează, El ni-l arată prin aceea că Domnul Isus este în prezența Sa, și El ne face să-l știm prin Duhul Sfânt trimis din cer. Faptul că Domnul Isus Și-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu nu este un simplu fapt fără o importanță deosebită, nu este un eveniment fără roade, oricât ar fi el de mare și de minunat. Nici pe departe: această punere deoparte de Sine la dreapta lui Dumnezeu este o rădăcină a adevărului divin, da, este rădăcina binecuvântărilor noastre deosebite. El a fost înălțat la dreapta Tatălui ca Omul model (dacă avem voie să spunem așa), în al cărui chip Duhul ne formează și ne alcătuiește prin adevăr. Această sfințire de sine a Sa, prezența Sa înaintea lui Dumnezeu este de aceea așa de importantă, deoarece El va deveni mijlocul unic pentru dezvoltarea minunată a adevărului și dragostei, pe care Dumnezeu dorește cu plăcere să le vadă în aceia care aici pe pământ aparțin lui Hristos.

    Aceasta este deci, ceea ce ne este prezentat în continuare prin cuvintele: »Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Noi avem nevoie de Cuvântul Tatălui, dar noi avem nevoie și de Persoana pusă deoparte din cer, și anume avem nevoie de Ea în această ordine. Căci noi trebuie să ne fi însușit adevărul Tatălui, făcut cunoscut în Noul Testament, înainte de a ști să prețuim așa cum se cuvine faptul că Domnul Isus este la dreapta Tatălui, deoarece El S-a sfințit așa de mult, pentru ca și noi să fim sfințiți prin adevăr.

    Însă atunci (aproape că nu trebuie să mai spun aceasta) când noi am văzut pe Domnul Isus acolo, când știm să prețuim însemnătatea deosebită a faptului că noi Îl avem pentru sufletele noastre ca Persoană, care se află cu totul în afara lumii, după al cărui chip și plăcere Duhul Sfânt ne formează și ne conduce în timp ce suntem aici jos, atunci prin aceasta adevărul va deveni mult mai personal și mai plin de putere pentru noi. Nu că adevărul nu rămâne în Cuvânt, dar în felul acesta el este folosit cu mai multă binecuvântare. Așa cum spune El aici: »Eu Mă sfințesc pentru ei«, dar nu rămâne la aceasta, ci continuă »ca și ei să fie sfințiți prin adevăr«. Vedem astfel, că atunci când începem cu adevărul și apoi ne urcăm să privim poziția personală a Domnului, prin aceasta adevărul câștigă tot mai mult în putere și greutate.

    Alte aspecte ale sfinţirii

    Dacă acum ne îndreptăm spre anumite locuri din Noul Testament, care se referă la sfințire, fără îndoială vom găsi în ele aspecte noi ale acestei teme; dar toate vorbesc despre același adevăr mare, oricare ar fi aplicarea lui în fiecare caz în parte.

    Aproape fiecare scrisoare oferă dovezi pentru aceasta.

    »Către toți preaiubiții lui Dumnezeu care sunt în Roma, chemați să fiți sfinți …« (Romani 1.7)
    »Către cei ce au fost sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți …« (1 Corinteni 1.2)
    »… și către toți sfinții care sunt în toată Ahaia« (2 Corinteni 1.1)
    »… către sfinții care sunt în Efes și credincioșii în Hristos« (Efeseni 1.1)
    »… către toți sfinții în Hristos Isus, care sunt în Filipi« (Filipeni 1.1)
    »… către sfinții și frații credincioși în Hristos, care sunt în Colose« (Coloseni 1.2)
    »În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraților sfinți« (1 Tesaloniceni 5.27).

    Aici nu poate fi nici o îndoială pentru un cititor neutral, cu judecată. Aici este totdeauna vorba de persoane care sunt puse deoparte pentru Dumnezeu. Și anume începând din momentul în care a început lucrarea Sa în sufletele lor. Cuvântul nu se referă nicidecum la o măsură de cunoaștere, la care ei au ajuns. El consideră că ei, ca copii ai lui Dumnezeu în această lume, sunt puși deoparte pentru El din momentul în care după chemarea lor au început să meargă pe calea credinței; nimic mai mult.

    Însă acest adevăr, oricât de elementar ar fi el, din păcate nu a fost păstrat intact de creștinătate. Nu vorbesc numai de marile greșeli ale Babilonului, care după mulți ani de la moartea lor, dar în niciun caz mai devreme, declară sfinți pe sfinții săi, așteptând până când prin minuni ale relicvelor celor morți se dau dovezi ale sfințeniei lor. Nu, și acolo unde papalitatea a fost negată, nu se procedează prea fricos și contrar Scripturii, când cei mai mulți credincioși nu vor să se recunoască reciproc ca sfinți, nu vor să spună despre ei înșiși că din momentul în care mărturisesc Numele Domnului au fost sfințiți în Hristos Isus? Ce este aceasta, decât numai o nedemnă dare înapoi de frică atât în a recunoaște harul bogat al lui Dumnezeu cât și responsabilitatea serioasă a fiecărui credincios în parte? Ei sunt sfinți și sunt chemați să se comporte ca atare. Nerecunoașterea acestui fapt nu este o măsură mare de smerenie, ci numai o necredință ignorantă spre dezonorarea Domnului și spre mare pagubă pentru propriul suflet. Din locurile citate din Scriptură rezultă foarte clar, că toți care au mărturisit pe Hristos au fost numiți sfinți și ei au fost tratați ca sfinți; că sfințirea era partea fiecăruia care purta Numele Lui. Ei erau puși deoparte pentru Dumnezeu, și anume de la început (compară cu Faptele apostolilor 9.13; 20.32; 26.18).

    În 1 Corinteni 1.30 avem un alt loc cu privire la tema noastră (ar fi prea mult să ne ocupăm cu fiecare loc). Aici apostolul spune: »Iar din El, voi sunteți în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare«. Eu cred că aici Duhul lui Dumnezeu folosește cuvântul »sfințenie« într-un sens foarte larg, nu numai în punerea deoparte pentru Dumnezeul nostru și Tatăl prin Domnul Isus, Fiul, chiar de la începutul drumului nostru ca creștini, ci și cu privire la puterea care pune deoparte, care lucrează până la sfârșit în sufletele noastre. Eu cred că acest efect dublu este cuprins aici în cuvântul sfințenie și aceasta vrea să ni se spună. »Înțelepciunea« este în opoziție cu filozofia omului, care în mod deosebit se întâlnea la greci, cărora apostolul le-a scris. »Dreptatea« pune deoparte tot ce este nedesăvârșit și este făcută cunoscut în har acolo unde omului ca atare îi lipsea total concordanța morală cu Dumnezeu; »sfințenia« nu numai începând din momentul chemării, ci continuând mereu. »Răscumpărarea« completează lucrarea harului; aici nu este vorba de răscumpărarea prin sângele lui Hristos ci este răscumpărarea trupului, așa cum deduc eu din succesiunea crescândă. Aceasta arată la rândul ei mărimea expresiei »sfințenie«. Așa cum »răscumpărarea« este înțeleasă în sensul cel mai larg, consider că tot așa este și cu »sfințenia«.

    Dar dacă venim la 1 Corinteni 6.11 găsim ceva mai exact: »Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți …«. Nicio scriere teologică a secolului 19 nu s-ar fi gândit să așeze aceste cuvinte în această ordine. De aceea ele nu au găsit adevărul. Și eu vreau să spun chiar, că nici un scriitor omenesc al vreunui secol nu ar fi folosit aceeași formă a cuvintelor, în afară de acela care a fost inspirat de Dumnezeu. Dar să ne întrebăm, am învățat noi înțelepciunea care este exprimată prin ele? Am descoperit noi, de ce aceste cuvinte sunt nu numai adevărate, ci sunt mult mai adevărate în această ordine decât în oricare alta?

    Desigur acest verset prin »sfințire« înțelege nu numai aplicarea practică prin Duhul lui Dumnezeu a adevărului la conștiință, după ce cineva a fost îndreptățit, așa cum se obișnuiește în protestantism; și cu atât mai puțin el confundă sfințirea cu îndreptățirea, așa cum face catolicismul.

    Deci dacă presupunem, că cuvintele apostolului sunt mijlocul ca să exprime pe deplin adevărul divin, atunci este clar că părerea, potrivit căreia »sfințenia« se limitează la procesul practic care are loc în suflet după îndreptățire, este total insuficientă.

    Apostolul nu vrea să ne învețe aici acest aspect. Să însemne aceasta atunci, că valoarea și necesitatea acestei lucrări practice, adică creșterea în sfințenie, după ce am crezut și am fost îndreptățiți, trebuie diminuate? Nicidecum. Eu recunosc importanța lor. Punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu, permanentă, zilnică și în cel mai mic detaliu, este numită pe drept »sfințenie«. Însă vreau să spun că este un adevăr mai mare, pe care omul nu-l recunoaște așa de ușor și nu-l înțelege, și că lipsește ceva, care să dea creștinului o înțelegere clară și completă a relației lui cu Dumnezeu.

    Curăţirea

    În primul rând este evident, că apostolul Pavel spune aici corintenilor, că oricât de murdari ar fi fost ei înainte de a cunoaște pe Domnul Isus, ei au fost spălați, atunci când L-au primit. Este foarte posibil că apostolul face aici aluzie la botezul ca semn exterior. Dar despre aceasta nu vreau să mă ocup aici; vreau însă să accentuez că spălarea nu este același lucru cu sfințirea și sfințirea, așa cum oricine va recunoaște, nu este același lucru cu îndreptățirea. Însă mai departe: dacă acești trei pași reprezintă părțile necesare ale mântuirii creștine, atunci succesiunea, în care Dumnezeu a lăsat să se scrie, să nu fie corectă? Despre credincioșii din Corint se spune, că ei »au fost spălați«, căci prima lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu într-un suflet păcătos constă în aceea, să aducă la lumină murdăria sufletului, să descopere răul care murdărește, să judece și să îndepărteze. »Spălarea« prin Cuvânt (Efeseni 5.26) nu este același lucru cu sfințirea, cu toate că este foarte strâns legată de ea; în această parte Dumnezeu în harul Său se ocupă cu ceea ce este în opoziție totală cu El. »Sfințirea« se ocupă exclusiv și pozitiv cu binele, pentru care sufletul este pus deoparte. Noi Îl vedem atunci pe El, Cel care este ținta punerii deoparte, spre care se îndreaptă acum sentimentele, și nu numai curățirea de răul din natura noastră.

    Cu toate că noi putem să diferențiem între spălare și sfințire, în realitate ele nu se pot despărții în sufletul omului care vine sub puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Însă înțelepciunea lui Dumnezeu se arată întotdeauna în ordinea în care El ne prezintă gândurile și cuvintele Sale. Repet: spălarea este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt la conștiință. Dacă Hristos este primit în adevăr, El va lucra în cel păcătos în așa fel, că păcătosul descopere și judecă răul din el înaintea lui Dumnezeu. El s-a născut acum din Dumnezeu, dar nașterea din nou va face ca el să simtă ce este el cu adevărat. El se pocăiește. Dar sfințirea merge mai departe, prin aceea că ea îi descopere ceva care îi câștigă inima și o trage la sine. Acum este clar, că spălarea înseamnă mai mult îndepărtarea necurățiilor, și că sfințirea este mai mult rezultatul subiectului descoperit, care stăpânește inima și o atrage la sine.

    Îndreptăţirea

    Așa ne prezintă Duhul lui Dumnezeu această temă. Dar aici în 1 Corinteni 6.11 mai există și o a treia expresie: îndreptățirea, și evident îndreptățirea este pusă după sfințire, și nu înaintea ei. În ordinea, în care Duhul Sfânt o pune, ea urmează după spălare și sfințire. Cum se poate aceasta împăca cu părerea, pe care învățătura cu privire la sfințire o limitează la sfințirea practică a creștinului după îndreptățirea sa? Nicidecum nu se poate împăca! Să renunțăm atunci la afirmația apostolului, ca fiind de neînțeles? Să nu înțelegem noi adevărul lui Dumnezeu și în acest punct și să-l savurăm în inimile noastre? Este adevărat, că prin felul în care Domnul folosește cuvântul »sfințire« în Ioan 17 se dovedește nu numai că el are un alt înțeles, mai larg, decât în mod obișnuit i se atribuie și felul în care Duhul Sfânt îl folosește prin apostol arată că el are un înțeles cu totul diferit de simpla aplicare a lui la starea practică sau la maturizarea sufletului, după ce el a cunoscut pe Domnul.

    Voi adăuga un alt loc din Biblie, ca să arăt, că acesta nu este un gând samavolnic, ci că Duhul lui Dumnezeu îl prezintă foarte clar. Exact aceeași parte a adevărului este prezentată și de un alt apostol. În 1 Petru 1.2 citim, că creștinii iudei împrăștiați în Asia Mică au fost aleși »după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Este clar, că ceea ce în 1 Corinteni 6 este numit »îndreptățit« corespunde aici stropirii cu sângele lui Isus Hristos. Dacă ar sta la bază părerea larg răspândită din timpul nostru, atunci apostolul Petru s-ar fi exprimat aproximativ în felul următor: că acești creștini iudei ar fi fost aleși spre stropirea cu sângele lui Isus Hristos, după care Duhul Sfânt va continua lucrarea de sfințire în sufletele lor. Dar el face aici o cu totul altă constatare. El spune: »Aleși … prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Deci sfințirea este prezentată aici ca temelie pentru stropirea cu sângele lui Isus, căci ei au fost sfințiți prin Duhul, ca să fie stropiți cu sângele lui Isus.

    Sfinţirea

    În ce sens se înțelege atunci »sfințirea« aici? Aceasta este întrebarea. Ce vrea să spună Duhul lui Dumnezeu, când îl face pe Pavel să spună »sfințiți, îndreptățiți«, sau când îl face pe Petru să spună: »prin (ὲν) sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«? Deoarece »sfințire« stă în 1 Corinteni 6 înainte de »îndreptățire« și în 1 Petru 1.2 înainte de »stropirea cu sângele lui Isus Hristos«, în aceste locuri ea trebuie să însemne lucrarea Duhului Sfânt, și anume începând din momentul când în suflet devine vie dorința după Dumnezeu, spre care el privește din pricina lui Isus, fără încredere în sine însuși dar îndrăznind să spere numai spre bine. Probabil sufletul nu știe încă ce măsuri a întreprins harul, dar cunoașterea că în Dumnezeu este har suficient îl face capabil să se supună sentinței Lui cu privire la tot ce el a fost și la tot ce a făcut. Acum el se agață de El și este pe deplin sigur că în El este toată bunătatea și se bazează pe faptul că prin Domnul Isus harul Său va străluci asupra lui. Însă el nu știe încă ce har bogat l-a căutat și a devenit activ pentru el înainte ca el să se trezească. Duhul lui Dumnezeu dă naștere la dorința, ca cu orice preț să facă voia lui Dumnezeu și pune înaintea ochilor unui astfel de suflet lucrarea Domnului Isus în valoarea ei nemăsurabilă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta sufletul este adus acum la stropirea cu sângele lui Isus Hristos; dar așa cum sufletul a fost ales, înainte ca Duhul Sfânt să înceapă să lucreze de fapt în el, tot așa Duhul a fost activ, înainte ca el să fie stropit cu sângele lui Isus.

    În vorbirea lui Petru este o aluzie clară la lucruri și fapte din Vechiul Testament, cu scopul de a oferi credincioșilor iudei un sentiment viu al noii lor poziții, comparată cu poporul vechi. Un israelit trebuia să se gândească involuntar la Exodul 24.7,8, unde se spune: Moise »a luat cartea legământului, și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”« Avem aici în cazul lor aceleași elemente: ascultarea față de Lege și stropirea cu sângele jertfei, care a fost sacrificată în aceste momente solemne. Dar ce diferență! Israel sta acolo, obligat să asculte de Lege, și stropit cu sânge, care amintea că moartea era pedeapsa pentru încălcarea Legii. Creștinul este părtaș vieții lui Hristos, al unei vieți de ascultare, al ascultării a cărei expresie desăvârșită era Hristos. Creștinul a fost stropit cu sângele Lui, aceasta adeverește că înaintea lui Dumnezeu el a fost curățit în chip desăvârșit de păcatele sale.

    Sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt

    Această lucrare a Duhului Sfânt de la început și până la sfârșit este numită în Scriptură »sfințirea lucrată de Duhul«. Ea cuprinde întreaga punere deoparte a sufletului pentru Dumnezeu, începând din primul moment. »A da viață« este acțiunea asupra sufletului mort în păcate și fărădelegi. Dumnezeu dăruiește viața nouă și acțiunea vieții divine este, că sufletul este atras spre Dumnezeu, Cel care dă viața. »Sfințirea« include întotdeauna sentimentele față de El, Cel care dă binecuvântarea Sa așa de bogată. Chiar dacă sufletul cunoaște numai parțial adâncimea și plinătatea binecuvântării, el crede totuși în Acela care poate să binecuvânteze; și numai El poate să binecuvânteze. Probabil este numai convingerea că în casa Tatălui există pâine din belșug, unită cu convingerea că ai fi fericit, dacă ai putea să ajungi acolo. Sufletul este foarte sigur, că acolo se găsește har, dar el nu îndrăznește să spere că acolo va fi mai mult decât un salariat cu ziua. Cu toate acestea inima se încrede în dragostea care stăpânește acolo, dar nu știe cum poate să ajungă acolo. Fără Duhul nu ar fi avut loc în inima fiului pierdut o întoarcere spre Tatăl, nu ar fi avut loc recunoașterea adevărată și mărturisirea păcatului făcut față de cer și față de El. În momentul când are loc judecata de sine și sentimentele inimii se îndreaptă spre Tatăl și casa Sa, începe sfințirea lucrată de Duhul. Abia atunci când el vine la Tatăl și află de vițelul care a fost tăiat, și este îmbrăcat cu sandale și cea mai bună haină și i se pune pe deget inelul, abia atunci este »îndreptățit«, potrivit învățăturii. »A fi îndreptățit« înseamnă că prin credință aplici cu privire la tine lucrarea Domnului Isus, în timp ce în adevăratul sens al Scripturii ai fost deja sfințit prin Duhul.

    Sfinţirea practică

    Sfințirea practică urmează în principal după îndreptățire. Împotriva acestei păreri nu am nici o obiecție. Cu privire la această temă nu vreau nicidecum să pun în discuție sau să atac persoane, respectiv grupări. La locul ei este un adevăr important, că lucrarea permanentă de sfințire continuă după îndreptățirea noastră. Dar ce este sfințirea lucrată de Duhul înainte de îndreptățirea noastră? De ce teologii și predicatorii nu spun nici un cuvânt despre aceasta? Cu siguranță nu pentru ca să dea onoare Sfintei Scripturi, și cu atât mai puțin din înțelegerea adevărului lui Dumnezeu. Cum se face că acest adevăr nu este cunoscut în creștinătate, și nu numai astăzi, ci de șaptesprezece secole? (Notă: W. Kelly s-a născut în 1821 și a trăit până în anul 1906) Dacă nu ar fi așa, unde am putea atunci să-l găsim la teologii de demult și din timpurile moderne? Eu nu știu, și nu cred că altcineva ar ști. Fapt este, că acest adevăr în mod cu totul inexplicabil – în afară însă pentru aceia care au recunoscut decăderea creștinismului de la credință – a dispărut din școlile de teologie.

    Ce putem învăța noi din aceasta? Binecuvântarea faptului de a avea Sfânta Scriptură. Căci aici nu este vorba de un adevăr tainic, nu de ceva care ar putea să se piardă fără să aducă pagube mari pentru suflete. Sunt consecințe practice mari, dacă se pierde dinaintea ochilor sfințirea lucrată de Duhul, așa cum este ea prezentată de Pavel și Petru. Nu vorbesc acum de așa-numita sfințire permanentă, sau de creșterea în sfințire, așa cum este numită ea în teologie; toate acestea le las la o parte. Toate aceste expresii pot să fie mai mult sau mai puțin corecte, dar le ocolesc, fără să intru în detalii cu privire la ele. Eu cred pentru mine, că în principiu ele exprimă adevărul, și în privința aceasta nu vreau să mă amestec nici cu ce spun arminiani (sectă olandeză din secolul 17 orientată împotriva învățăturii lui Calvin cu privire la predestinație) și nici cu calviniștii, sau cu oricare alții.

    Dar eu trebuie să întreb pe acești creștini și pe fiecare, dacă nu este un lucru deosebit de important și care spune mult, faptul că unul din adevărurile cele mai importante pentru un suflet temător de Dumnezeu, unul din adevărurile de bază ale Noului Testament, pentru cei mai mulți copii ai lui Dumnezeu a devenit până astăzi fără importanță. Dacă acest gând este greșit, atunci să mi se arate dovezile contrare, căci le-aș recunoaște cu cea mai mare bucurie, dacă cineva ar putea să-mi arate că eu am trecut ceva cu vederea. Pot să spun sincer, că după cercetări amănunțite, dar zadarnice, cred că cele spuse sunt adevărul curat (și anume un adevăr serios), că sfințirea lucrată de Duhul în sensul cel mai important, așa cum îl prezintă Noul Testament, este „o necunoscută mare” pentru cei mai mulți creștini ai timpului nostru.

    Consecinţa practică a sfinţirii

    Care este deci consecința practică din aceasta pentru suflete? Mare, în orice privință. În orice caz este evident, că sunt suflete în care a lucrat Duhul lui Dumnezeu, care deseori au ispite și se simt nefericite. Atunci nu li se dă cuvântul Tatălui, ci li se oferă cuvântul Legii ca ghid, și prin aceasta ajung și mai nefericiți, căci niciodată nu a fost intenția lui Dumnezeu să facă fericit pe un păcătos prin Lege. »Prin Lege vine cunoștința păcatului«. Cum ar putea ea să lucreze altceva la un copil al lui Adam, decât înrobire, condamnare și moarte (vezi 2 Corinteni 3)? Așa cum Legea nu dă putere, tot așa ea nu revelează niciodată un obiect. Ea are într-adevăr un scop deosebit de important, dar scopul este să convingă sufletul de vinovăția lui. Așa cum apostolul învață foarte clar, folosirea ei legitimă este nu pentru cel drept, ci pentru cel nelegiuit și neascultător, pentru cel fără evlavie și păcătos, pentru cel necurat. Legea este puterea păcatului, nu a sfințeniei, deci exact opusul puterii care sfințește. Harul Tatălui ne revelează ceea ce are El cel mai binecuvântat și mai drag și Cuvântul Său face ca cel mai iubit al Lui să fie și cel mai iubit al nostru. Aceasta este ceea ce sfințește. »Sfințește-i prin Cuvântul Tău. Cuvântul Tău este adevăr … Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.«

    Pe lângă faptul că ne arată caracterul deplin al sfințirii creștine pe tot drumul credinciosului, »sfințirea lucrată de Duhul« cuprinde prima lucrare a Duhului Sfânt în fiecare suflet născut din Dumnezeu, de la primele începuturi ale lucrării reale a Duhului lui Dumnezeu printr-o viață, care îi este dată, prin aceea că ea deschide mai mult sau mai puțin inima (căci El poate fi deseori împiedecat), dar care totuși are sentimente orientate spre Dumnezeu.

    Cât de des dorește un suflet într-o astfel de situație să fie sigur, că este sfințit! Ce ușurare ar fi, dacă s-ar ști sfințit! Tocmai într-o astfel de stare unul, care este conștient de caracterul lui nedemn, se simte greu apăsat, deoarece este deplin conștient că el însuși nu a fost sfințit, oricât de mare ar fi harul Domnului Isus. Ce mângâiere ar fi pentru un astfel de suflet, să știe, că a fost sfințit, și anume într-un sens mult mai absolut decât numai cu privire la starea și umblarea lui practică de moment, care îl preocupă așa de mult! Ce liniște intervine, când învățăm să nu mai privim la noi înșine, ci să ne uităm la Hristos și să ne agățăm de El!

    Dar aici mai există un alt punct. Când Dumnezeu iese în întâmpinarea unui suflet, care sufere din cauza ispitelor, este descurajat și nu are nici o putere să câștige deplina mângâiere și pace în credința în Domnul Isus, cu toate că a fost sfințit, atunci El nu permite ca sufletul să se împace cu această stare. Aici se arată importanța cuvântului din Epistola lui Petru: »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« De ce stă aici ascultarea pe primul loc? Pentru mulți aceasta nu este o greutate mică și deseori conduce la o răstălmăcire tristă a Cuvântului. Se recunoaște că, ca și credincios ești chemat la ascultare, dar se dorește să se creadă, că, atunci când suntem neascultători, sângele lui Hristos este izvorul care repară orice eșec din partea noastră. Sper să nu fie nimeni printre cititorii mei, căruia să-i fie necunoscute gândurile lui Dumnezeu și tratează cu ușurătate Scriptura, ca să nu spun necuviincios. Nu, apostolul nu s-a referit la nimic de felul acesta, ci el spune, că atunci când Duhul lui Dumnezeu desparte un suflet de lume, prima mișcare a sufletului, care s-a întors cu adevărat de la satan și păcat la Dumnezeu, dorința mare a inimii este să asculte, în timp ce stropirea cu sângele lui Isus dă siguranța, că în ochii lui Dumnezeu ai fost curățit de vină.  »Ce să fac, Doamne?«, a strigat Saul din Tars, când era căzut la pământ. Sunt într-adevăr unii, care spun, aceasta a fost o întrebare cu natură legalistă, dar eu nu pot nicidecum să fiu de acord cu această părere. Sunt de acord, că deplina libertate a Evangheliei nu era încă cunoscută, dar în cazul lui întrebarea era bună și binecuvântată. Ea era un semn al dorinței instinctive a naturii noi, să facă voia lui Dumnezeu.

    Dar aici noi vedem mult mai mult. Citim că etalonul pentru ascultarea sufletului ales și sfințit prin Duhul este ascultarea lui Isus, căci, așa cum cred eu, Numele Său din acest verset se referă atât la »ascultare« cât și la »stropirea cu sânge«. Această ascultare nu este ascultarea unui iudeu, ci opusul acesteia. De aceea cuvintele »Isus Hristos« stau la sfârșitul propoziției. »Ales … după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos.« Ascultarea este ascultarea lui Hristos, așa cum sângele era sângele Său. Nu este prima dorință a sufletului trezit să asculte? Dar acum nu există nici o ascultare, pe care Dumnezeu s-o prețuiască, în afară de ascultarea pe care a dovedit-o Domnul Isus. Nu este ascultarea legalistă iudaică cu speranța în anumite binecuvântări sau de frica anumitor blesteme. Domnul Isus nu a ascultat niciodată din aceste motive. El a ascultat totdeauna fiind conștient, că El este Fiul lui Dumnezeu, și creștinul cel mai simplu trebuie să asculte având o conștiență asemănătoare. Și noi suntem prin har copii ai lui Dumnezeu și Dumnezeu și Tatăl nostru a plantat în noi, ca prim impuls al vieții noi, dorința de a face voia Sa. Mulți dintre cei născuți din Dumnezeu, chiar dacă nu au fost eliberați cu adevărat și cu regret deseori sunt încurcați în învățături dăunătoare, își găsesc totuși bucuria în a face voia lui Dumnezeu. Inimile lor doresc să fie ascultătoare și credincioase. Lor le lipsește numai plinătatea strălucitoare și libertatea harului lui Dumnezeu, care îi eliberează de gândurile nedesăvârșite și câteodată greșite.

    Aceasta vrea să spună Duhul lui Dumnezeu aici, după cum cred eu. Sfințirea lucrată de Duhul are loc »spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos«. Ce diferență față de cuvintele arogante ale iudeului, care spune: »Tot ce a spus Domnul vrem să facem și să ascultăm.« El însuși a fost atunci stropit cu sângele animalului jertfit, ca și cartea legământului, care amenința cu moartea în cazul încălcării Legii; acesta era sensul sângelui, cu care a fost stropită cartea legământului și cu care a fost stropit și poporul. Nu era sângele ispășirii, care îi salva, ci era sângele care confirma solemn Legea și obligațiile lor, care le punea permanent înaintea ochilor faptul că ei vor trebui să moară dacă vor da greș. Toate acestea se pare că le-a avut apostolul Petru înaintea ochilor săi, numai că pentru creștin a intervenit o schimbare radicală. Căci creștinul nu începe cu cartea Legii, ci cu Mântuitorul, în care el găsește izvorul vieții care dorește să asculte de Dumnezeu, și în care el găsește și o salvare înfăptuită. Astfel el poate ști chiar de la început, că păcatele lui au fost șterse și iertate înaintea lui Dumnezeu. În locul sângelui animalului de jertfă, care vorbește de faptul că încălcarea Legii aduce moartea cu sine, creștinul are sângele Mântuitorului, care îi dă asigurarea, că totul a fost pus în ordine, deoarece el a fost spălat de păcatele sale în acest sânge. Așa după cum viața în Hristos este veșnică, tot așa este și mântuirea.

    Caracterul sfinţirii prezentat în epistole

    Sper deci, că din aceste puține locuri din Scriptură și în context cu ce am văzut detaliat în Ioan 17, ne-a devenit clar caracterul sfințirii creștine. Caracterul ei deplin, precum și calea spre el ni l-a arătat Domnul Isus. Acestora le urmează epistolele, care detaliază succesiunea și locul sfințirii, sau punerii deoparte a sufletului pentru Dumnezeu în comparație cu alte lucrări ale harului. Hristos a arătat dimensiunea sfințirii, în timp ce epistolele descriu, ca să spun așa, începutul ei în inimi. Desigur ambele părți sunt în aceeași măsură adevărate și divine, și fiecare este deosebit de importantă, dar ambele se deosebesc foarte mult de ceea ce în general copiii lui Dumnezeu gândesc despre această temă. De aceea m-am străduit, ca cu ajutorul lui Dumnezeu să prezint mărturia pe care o dă Scriptura despre această temă deosebit de importantă.

    Alte locuri din Scriptură se referă la sfințirea practică, și în privința aceasta trebuie să mai spun ceva. Un loc clar în privința aceasta este Evrei 12, unde apostolul spune: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« Aici este clar vorba de sfințirea practică. Apostolul se adresează acelora, despre care el presupune că sunt creștini. S-ar putea ca printre ei să fie persoane care erau în pericol să cadă în starea de la început, ceea ce s-a și întâmplat. Unii din ei au devenit deja împotrivitori, dar cu privire la ei apostolul aștepta «lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea«. Dar aici el spune: »Urmăriți pacea cu toți.« Ei aveau într-adevăr pace cu Dumnezeu, dar el le cere: »Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.« În aceasta nu este inclusă nici o asprime deosebită, nimic care să fi creat greutăți chiar și celui mai sensibil suflet; căci cu siguranță nu există nici un creștin, care afirmă, că poate să trăiască cum vrea și totuși va ajunge în cer. Poate în mod obișnuit un om născut din Dumnezeu să mai păcătuiască? Mult mai tare este vorbirea lui Ioan, când scrie: »Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește.« Pe drept aici s-ar putea replica, că Ioan se referă aici la natura nouă a unui astfel de om, și nu la faptul că un credincios într-un fel sau altul nu poate greși. Dar nimeni, care este cu adevărat născut din Dumnezeu, nu poate să trăiască înaintea lui Dumnezeu fără să aibă o conștiință încercată și o umblare sfântă. Nimeni, care este născut din nou, nu va mai trăi în continuare în păcat, ci el va umbla potrivit cu natura nouă. Sunt diferite nivele de putere spirituală, așa cum știm, dar toți sfinții au o dorință comună, și Domnul ascultă această dorință și îi răspunde, venind în întâmpinarea sufletului și îl ajută, uneori prin adevărul însuși, prin Cuvântul lui Dumnezeu, alteori prin disciplinare severă, dar întotdeauna cu scopul să dea putere sufletului să-I fie plăcut Lui. Din aceasta devine clar, că nu este nici cel mai mic motiv să se răpească puterea îndemnului de a urmări sfințirea, spunând, »sfințirea« înseamnă aici ceea ce noi am devenit în Hristos. Despre aceasta nu poate fi niciodată vorba aici, și dacă totuși noi credem că este așa, atunci ne înșelăm singuri.

    Și în 1 Tesaloniceni 4.3 este clar vorba de o întrebare referitoare la umblarea practică: »Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră«, și tot așa în versetul 7: »Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire.« Este evident că Pavel vorbește aici despre umblarea zilnică în sfințire. În capitolul 5.23 (1 Tesaloniceni 5.23) dorește ca Dumnezeul păcii să-i sfințească pe deplin și întreg duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos. În același timp el se gândește întotdeauna la lucrarea practică, care are loc prin credință.

    Amintesc expres acest loc, căci atunci când noi accentuăm o parte a adevărului, să nu uităm niciodată cealaltă parte a lui. Cele spuse până aici dovedesc că în Noul Testament se vorbește în afară de sfințirea practică, pe care tocmai am tratat-o, clar și precis despre puterea de a pune deoparte a Duhului lui Dumnezeu din fiecare suflet născut din nou, și expresia pentru aceasta este »sfințirea lucrată de Duhul«. Începând cu primul impuls al vieții divine omul este continuu sfințit, și aceasta se poate numi sfințirea absolută sau personală, ca s-o diferențiem de cealaltă sfințire, sfințirea relativă, care depinde de maturizarea spirituală, de supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciune, post, judecare de sine și disciplinare. Toate aceste lucruri sunt mijloace de ajutor pentru creșterea practică a sufletului în sfințire.

    Trebuie să ne ocupăm pe scurt de locurile din Faptele apostolilor 20.32 și Fap. 26.18. Acestea nu se pot aplica nicidecum la creșterea în sfințire, ci ele vorbesc despre caracterul și poziția tuturor creștinilor adevărați. Forma cuvântului grecesc (hegiasménoi) nu permite nici un alt înțeles. Vrea  dimpotrivă să se spună că aici este vorba de starea credincioșilor, atunci când au ajuns la sfârșitul călătoriei lor sau când au ajuns în slavă? O asemenea îngrădire este contrazisă prin Romani 15.16 și 1 Corinteni 1.2; și mult mai clar prin Evrei 10.10. Aceasta nu poate fi nicidecum diminuată prin forma cuvântului (hagiazómenoi) din Evrei 10.14 sau Evrei 2.11. Participiul prezent poate fi folosit abstract, fără referire la forma activă sau pasivă. Dar perfectul nu ar putea fi folosit în greacă, așa cum este în versetul 10, când prin hagiazómenoi ar trebui să se exprime că noi ne-am afla acum într-un proces de sfințire aflat în derulare, dar până acum nu am fi desăvârșiți. În timp ce prezentul poate să exprime ori evenimentul actual, ori caracterul general al unei activități, perfectul redă totdeauna în greacă rezultatul continuu sau rezultatul valabil al unei acțiuni încheiate în trecut și de aceea aici confirmă, că noi am fost sfințiți prin jertfa trupului lui Isus Hristos, care a avut loc odată pentru totdeauna. Aici nu este vorba de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la noi, ci de rezultatul actual, continuu, al lucrării înfăptuite de Hristos. De aceea, dacă se sprijină pe Evrei 10.14 (hagiazómenoi), ca să se dovedească că aici este vorba de un proces progresiv, aceasta este nu numai arbitrar, deoarece participiul prezent nu are întotdeauna acest sens, ci este totodată contrazis prin forma (hegiasménoi) din versetul 10 (Evrei 10.10), prin care se fixează timpul (perfect) și prin aceasta este exclus că este vorba de ceva neterminat. Nu este ceva, prezentat ca fiind posibil, ci este o realitate actuală și o parte componentă permanentă a naturii adevăraților creștini, și aceasta pentru că ei au luat prin credință pentru sine lucrarea înfăptuită de Hristos, recunoscută de Dumnezeu ca fiind pe deplin valabilă. De aceea când în versetul 14 (tous hagiazoménous) se traduce cu „cei ce sunt sfințiți”, sub aparența unei traduceri textuale exacte se dovedește că nu s-a înțeles adevăratul sens al acestui loc și nu se înțelege învățătura apostolului cu privire la această temă, și aceasta cu atât mai mult cu cât forma (teteleíoken; »El a făcut desăvârșiți«) din aceeași frază este incompatibilă cu afirmația că „sfințirea” nu este aici o stare permanentă, la care în acest caz se neagă înțelesul abstract al participiului prezent care se întâlnește aici. Este interesant să reținem, că Duhul în acest capitol (Evrei 10.29) folosește aorist ca formă de timp a verbului (hegiásthe; »el a fost sfințit«), ca să descrie pe cineva care odinioară a fost un mărturisitor botezat al lui Hristos cel răstignit, dar care mai târziu s-a dovedit a fi un necredincios. Această formă de timp a verbului constată o realitate istorică, în timp ce perfectul, care totdeauna evocă gândul cu privire la un eveniment existent, nu putea fi bine folosit cu privire la cineva care a călcat în picioare pe Hristos și a nesocotit sângele legământului. Nu este adevărat că acesta a progresat așa de mult în viața divină, că acest sânge a fost aplicat prin credință sau că puterea curățitoare, sfințitoare a acestui sânge a fost vizibilă în viața lui. O astfel de vorbire se bazează pe o simplă închipuire și este nu numai lipsită de fundament în Sfânta Scriptură, ci și trece cu vederea indicațiile clare din acest verset. Locul acesta nu spune nimic despre viața spirituală, despre aplicarea personală prin credință a sângelui sau despre efecte curățitoare vizibile sau invizibile, ci este vorba numai de a păcătui cu voia, după ce s-a primit cunoștința despre adevăr (Evrei 10.26). Chiar și cunoașterea cea mai exactă și mai completă nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu a lucrat la conștiință, așa că persoana a fost născută din nou și s-a întors la Dumnezeu, căci câți oameni nemântuiți posedă astăzi o cunoștință clară, deplină și sigură și cu toate acestea „posedă adevărul în nedreptate”! Cu totul altceva spune Evrei 9.14, unde citim că sângele lui Hristos curăță conștiința de fapte moarte, ca să slujim Dumnezeului cel viu (de fapt, să aduci o slujbă divină). Dacă prin aceste cuvinte s-ar vorbi de starea de odinioară a celui decăzut din capitolul 10, atunci părerea anumitor comentatori ar avea o bază biblică (vezi cele spuse mai înainte), dar noi avem în Evrei 10.26 și versetele următoare, precum și în Evrei 9.14 o mărturie dublă, clară, împotriva unei astfel de interpretări. Evrei 13.12 pare să fie prea general ca să decidă într-un sens oarecare întrebarea care ne preocupă aici, dar locurile, a căror vorbire este clară, dau lumină suficientă, ca să constate cu siguranță sensul lor.

    Deci acestea sunt cele două înțelesuri de bază în care se poate folosi „sfințirea, sfințenia” credincioșilor. Nu intru aici în detalii cu privire la sfințirea Fiului de către Tatăl (Ioan 10.36), și tot așa nici la rugăciunea, ca Numele Tatălui să fie sfințit (Matei 6.9; Luca 11.2), la relația căsniciei cu cel necredincios (1 Corinteni 7.14), sau că mâncărurile sunt consumate nu numai pentru menținerea vieții naturale, ci sunt sfințite pentru folosirea de către credincioși într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Apostolii Pavel și Petru se referă la un aspect al sfințirii, unde, așa cum am văzut, sfințirea este așezată categoric înaintea justificării. Dacă s-ar vrea folosirea acestui aspect la umblarea practică, atunci s-ar nimici tot adevărul, căci nu poate exista o adevărată sfințire creștină în inimă și umblare, înainte ca sufletul să fi fost socotit neprihănit.

    Deoarece amândoi prezintă sfințirea categoric înaintea justificării (îndreptățirii), este clar că sfințirea lucrată de Duhul are un alt sens decât sfințirea practică; sfințirea lucrată de Duhul este punerea deoparte pentru Dumnezeu a fiecărui credincios, de la început și până la sfârșit. Așa este folosită expresia în 2 Tesaloniceni 2.13-14: »Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos.« Aici »sfințirea Duhului« stă împreună cu »credința adevărului«, și anume »de la început«. Nu este maturizarea în sfințire, care urmează. Și cu toate acestea maturizarea urmează cu siguranță, când sufletul, care a ajuns la odihnă în lucrarea lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt se face practic una cu Hristos, subiectul sentimentelor inimii. »După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră« (Romani 6.19).

    »Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică« (Romani 6.22). Deci aceasta este în ceea ce intră creștinul, ceea ce Domnul Isus scoate așa de clar în evidență în Ioan 17, și la care, așa cum am văzut, sfințirea creștină este privită fără vreo referire în timp. Înțelesul ei este mai profund; am văzut, că noi am fost puși deoparte pentru Tatăl, potrivit cu descoperirea Lui Însuși în Cuvântul Său și în Fiul, care acum este înălțat. »Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului« (2 Corinteni 3.18).

    Facă Domnul, ca acestei teme bogate și serioasă să i se acorde mai multă onoare, căci ea este așa de ușor întunecată spre paguba copiilor lui Dumnezeu și este așa de ușor uitată, nu numai spre paguba acelora care sunt la începutul drumului (căci prin aceasta li se răpește mângâierea pe care o oferă cunoașterea că ești sfințit), ci și a acelora care sunt de mult timp pe cale. Fie ca ei să fie mereu impulsionați prin conștiența că dacă sunt sfințiți în felul acesta, atunci ei sunt chemați ca în umblarea lor să nu aibă alt etalon decât Hristos, așa cum El a fost revelat în Cuvântul Tatălui. Fie ca ei să savureze nu numai fragmente ale adevărului, ci întreaga descoperire a lui Dumnezeu și prin puterea Duhului Sfânt să acționeze cu simpatii și sentimente noi, care sunt judecate și adâncite prin aceste comunicări divine și tot mai departe și tot mai mult să se concentreze asupra persoanei Domnului Isus. Să ne dăruiască El, ca noi să înțelegem tot mai mult cât de prețios este că am fost sfințiți prin Cuvântul Tatălui și că Fiul S-a sfințit pentru noi ca noi să devenim tot mai mult asemenea Lui, Modelul nostru minunat.

    Valoarea morţii lui Hristos (1):
    Mai mult decât anularea păcatelor?!

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    Verset călăuzitor: Ioan 10.7; Leviticul 1

    Ioan 10.7: Din pricina aceasta Tatăl Mă iubeşte: pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.

    Cuprins

    Felul minunat în care se fac cunoscute motivele lui Hristos

    Faptul că cineva îşi pune viaţa în joc chiar până în moarte pentru un ţel, oricare ar fi acesta, dragoste pentru patrie, pentru prieten, pentru partenerul de căsnicie sau altceva asemănător, în general aceasta arată dovada cea mai mare posibilă a dăruirii pentru acel ţel sau acea persoană. Dar când Domnul Isus a murit, ca să glorifice pe Tatăl Său, prin aceea că El a anulat păcatele, a ispăşit păcatul, a adus pe om înapoi la Dumnezeu, a distrus puterea lui satan, atunci stătea acolo împotriva Lui puterea lui satan şi a lumii şi chiar judecata lui Dumnezeu şi moartea care însoţea această judecată. Dar nu numai această dăruire a Domnului, ci şi oricare alt principiu şi motiv al inimii Sale, toate gândurile Sale şi toate sentimentele Sale au fost testate aici în întregime, şi a devenit pe deplin vizibil desăvârşirea şi adevărul a ceea ce era pentru Dumnezeu în acestea, aşa că Dumnezeu nu putea altceva decât să le preţuiască nespus de mult şi să le primească.

    Să luăm de exemplu ascultarea Sa. Evanghelia după Ioan 10.17 ne arată că moartea Sa era şi o poruncă a lui Dumnezeu. Epistola către Evrei 5.7,8 ne arată clar cât de greu a fost pentru Domnul să fie ascultător de această poruncă. Citim aici despre strigăte mari şi lacrimi. În evanghelii citim despre o luptă de moarte. Pentru El, Cel curat şi fără pată, era îngrozitor să fie făcut păcat. Şi cu toate acestea a fost ascultător. Evanghelia după Ioan 14.31 ne explică care era imboldul acestei ascultări: „Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” Imboldul Său era dragostea Lui pentru Tatăl. Şi această ascultare până în moarte era dovada dragostei Lui mari.

    Dar nu erau numai dăruirea, ascultarea şi dragostea, care au fost arătate la cruce într-un fel în care nu puteau fi arătate mai desăvârşit, ci şi sfinţenia Domnului s-a arătat în cel mai înalt grad în lupta de moarte şi în strigătul tare şi în lacrimi. Căci în aceasta El a arătat şi faptul că sfinţenia şi curăţia sufletului Lui au detestat în modul cel mai deplin păcatul. Tocmai groaza Sa, provocată de faptul că va fi făcut păcat, arată cât de mare era sfinţenia Lui. Acesta este motivul pentru care jertfa de ardere-de-tot stă pe primul loc în lista jertfelor (Leviticul 1). Ea nu exprima în primul rând (cu toate că în Leviticul 1.4 citim şi despre ispăşire) ce cerea vina şi păcatul omului (cu toate că Hristos – aşa cum găsim în jertfa pentru păcat – a împlinit şi aceste cerinţe în jertfa Sa), ci că, atunci când Hristos S-a jertfit, nu putea să fie altfel, decât că El a făcut mai mult şi a pregătit o bucurie pentru Acela căruia El S-a jertfit, care niciodată nu va pieri. Ca să arate aceasta, animalul de jertfă a fost ars complet pe altar şi jertfa aceasta a fost numită „o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”.

    Arderea-de-tot în Noul Testament.

    Găsim în multe locuri din Noul Testament principiul jertfei de ardere-de-tot:

    • „Şi-a îndreptat hotărât faţa, să meargă la Ierusalim”, ca acolo să Se jertfească (Luca 9.51);
    • Pe când El „mergea înaintea lor (a ucenicilor)” suindu-se la Ierusalim, aşa că ei erau plini de teamă (Marcu 10.32-34);
    • Când El se dedică pentru ceasul suferinţelor spre glorificarea lui Dumnezeu (Ioan 12.27-33);
    • Când El Se scoală şi iese să meargă în grădina Ghetsimani şi spune: „… ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14.31),
    • Atunci când El Se predă de bună voie acelora care Îl duc la judecată şi la execuţia capitală (Ioan 18.4),

    precum şi alte locuri.

    Cum a glorificat Hristos pe Dumnezeu

    Când Hristos S-a dat în moarte, adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu şi maiestatea cerinţelor divine au fost aduse la lumină, tot aşa ca şi sfinţenia, care a respins pe deplin păcatul, într-o măsură aşa de mare, că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său, atunci când El a purtat păcatul. Unde s-a găsit vreodată o astfel de dragoste, şi pe lângă aceasta faţă de oameni care erau duşmanii Lui (Romani 5.8,17), care a fost gata să jertfească pe propriul Fiu? Unde s-a găsit o aşa înţelepciune, care să alcătuiască un astfel de plan pentru salvarea omului, şi să-l ducă la îndeplinire? Unde s-a arătat o aşa putere ca la cruce – „dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18) -, şi aceasta tocmai în momentul când incapacitatea omului, de a găsi pe Dumnezeu prin propria înţelepciune, a arătat pe deplin neputinţa de a se ajuta şi slăbiciunea în a obţine îndreptăţirea de sine? Unde s-a arătat o aşa dreptate ca la cruce, unde Dumnezeu a adus judecata neştirbită asupra propriului Său Fiu, atunci când Acesta a luat asupra Sa păcatele acelora care vor crede în El? Nici câtuşi de puţin nu a fost redusă judecata. Unde a fost descoperită sfinţenia lui Dumnezeu aşa ca acolo unde Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său, deoarece El a fost făcut păcat? Unde s-a arătat un aşa har ca acolo la cruce? Dumnezeu a arătat acolo, că El era pregătit să dea oamenilor cel mau mare Dar, pe care El Îl putea da. Ca ucigaş al Fiului lui Dumnezeu omul a meritat cu siguranţă orice altceva, dar nu un dar. Unde s-ar fi putut arăta mai mult îndurarea lui Dumnezeu, decât s-a arătat acolo unde omul a dovedit ticăloşia lui cea mai mare, atunci când a prins în cuie pe cruce pe Salvatorul lui, şi Dumnezeu S-a îndurat aşa de mult de aceşti oameni, că a lucrat pentru ei o posibilitate de salvare tocmai prin această moarte pe cruce? Toate aceste însuşiri ale lui Dumnezeu nu au strălucit aşa de mult în lumină nici înainte şi nici după, aşa cum au strălucit la cruce. Tatăl n-a fost niciodată mai mult glorificat decât a fost prin ceea ce Domnul Isus a făcut la cruce. El a pus acolo în lumină caracterele alese ale lui Dumnezeu într-un mod nespus de minunat.

    Harul şi adevărul s-au întâlnit

    Prin moartea lui Hristos pentru păcat a fost pusă în lumină în chip desăvârşit înaintea întregii creaţii toată slava lui Dumnezeu. Şi aceasta ar fi fost aşa chiar şi în cazul în care nici un păcătos nu ar fi crezut şi nu ar fi fost mântuit, căci Fiul Său a murit, ca să arate ce este în Dumnezeu pentru oameni. Dragostea, sfinţenia, adevărul şi dreptatea şi aşa mai departe, toate au devenit vizibile în chip armonios şi au fost înălţate. Dacă nu ar fi fost jertfa, atunci dragostea şi dreptatea ar fi fost o problemă pentru toată veşnicia, căci arătarea uneia s-ar fi făcut cu preţul celeilalte. Dacă s-ar fi văzut dreptatea, atunci toţi ar fi fost condamnaţi. Dacă s-ar fi înălţat dragostea (cu toate că în acest caz ea ar fi fost de fapt indiferenţă faţă de păcat), unde ar fi fost atunci dreptatea? Dar moartea lui Hristos le-a împreunat pe amândouă în urmările lor, şi aceasta în favoarea omului.

    Urmările se referă şi la noi

    Dar această jertfă era şi pentru noi. Buna plăcere pentru jertfă trecea deja în Vechiul Testament şi asupra celui care jertfea, căci el îşi punea mâna pe capul jertfei de ardere-de-tot (Leviticul 1.4). Căci pe baza acestei jertfe Dumnezeu poate binecuvânta nespus de mult pe oamenii care cred în Domnul Isus, deoarece El a binecuvântat aşa de nespus de mult pe Domnul Isus pe baza bucuriei nespus de mari pe care El I-a pregătit-o în această jertfă de ardere-de-tot.

    Observaţii finale

    Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu, Tatăl Său, prin jertfa Sa într-un mod incomparabil. El S-a dat pe Sine ca jertfă, ca să facă ispăşire pentru păcatele noastre (jertfa pentru păcat). El S-a dat pe Sine în moarte, pentru ca să plătească cu moartea Sa pentru vina altora (jertfa pentru vină). La cruce El a mers în moarte, ca să facă pace, prin aceea că din duşmani a făcut copii ai lui Dumnezeu (jertfa pentru pace). Şi Domnul S-a dat pe Sine în moarte, prin aceea că El a fost ascultător până la moarte pe cruce (jertfa de mâncare). Dar El S-a dat pe Sine şi ca jertfă de ardere-de-tot – ca această jertfă, care în Vechiul Testament a fost adusă fără a fi vorba de vreun păcat special sau vreo vină. Pe altar trebuia să ardă permanent o jertfă de ardere-de-tot (Exodul 29). Domnul S-a dat pe Sine ca această jertfă, care era exclusiv numai pentru Dumnezeu, care era arsă complet ca miros plăcut pentru Dumnezeu. Domnul Isus a murit, ca să-Şi dea viaţa în moarte pentru Dumnezeul Său şi Tatăl şi prin aceasta să lase să se înalţe un miros plăcut, care este de neegalat. Şi deoarece El a glorificat pe Dumnezeu în felul acesta, El a dat lui Dumnezeu înapoi mult mai mult decât noi vreodată am jefuit pe Dumnezeu prin neascultarea noastră şi prin păcatele noastre şi vina noastră.

    Ne-am întrebat vreodată, de ce Dumnezeu ne poate binecuvânta aşa de bogat, de ce noi putem aştepta o glorie cerească? Noi nu am fi putut aştepta mai mult, decât că Dumnezeu în harul Său şi prin jertfa Domnului Isus să ne ia povara păcatului, să ne elibereze de moarte şi să ne aşeze într-o creaţie restaurată, înapoi în starea în care era Adam şi Eva. Dar El ne dăruie mult mai mult: El ne face cetăţeni ai cerului, copii ai Lui, da, chiar fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. De ce poate El face aceasta? Deoarece Hristos în jertfa Sa, în jertfa de ardere-de-tot, a dat lui Dumnezeu mult mai mult înapoi decât noi L-am jefuit.

    Ce Domn şi ce Dumnezeu demni de adorare!

    Partea următoare 

    Tradus de la: Der Wert des Todes Christi (1)

    Traducere: Ion Simionescu

    Valoarea morţii lui Hristos (2)
    Dumnezeu Îşi schimbă atitudinea faţă de lume

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    Versete călăuzitoare: Geneza 8.20-9.7

    Geneza 8.20-9.7: Şi Noe a ieşit, şi fiii lui şi soţia lui şi soţiile fiilor lui cu el. Fiecare animal, fiecare târâtoare şi fiecare pasăre, orice se mişcă pe pământ, după familiile lor, au ieşit din corabie. Şi Noe a zidit un altar Domnului şi a luat din orice animal curat şi din orice pasăre curată şi a adus arderi de tot pe altar. Şi Domnul a mirosit o mireasmă plăcută şi Domnul a zis în inima Sa: „Nu voi mai blestema din nou pământul din cauza omului, pentru că gândul inimii omului este rău din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi din nou tot ce este viu, cum am făcut. De acum înainte, în toate zilele pământului, semănatul şi seceratul, şi frigul şi căldura, şi vara şi iarna, şi ziua şi noaptea nu vor înceta“.
    Şi Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Şi frica de voi şi temerea de voi va fi peste orice animal al pământului şi peste orice pasăre a cerurilor, cu tot ce se mişcă pe pământ, şi peste toţi peştii mării: sunt date în mâna voastră. Tot ce se mişcă şi trăieşte vă va fi de mâncare: vi le-am dat pe toate ca şi iarba verde. Dar să nu mâncaţi carne cu viaţa ei, adică sângele ei. Şi cu adevărat voi cere înapoi sângele vostru, al vieţilor voastre: din mâna oricărei vieţuitoare îl voi cere înapoi şi din mâna omului; din mâna fratelui fiecărui om voi cere viaţa omului. Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui: pentru că El a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu. Iar voi fiţi roditori şi înmulţiţi-vă: răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el“.

    Cuprins

    Dumnezeu judecă pe om, care este rău până în măduva oaselor

    Dumnezeu a creat pe om pentru Sine (Coloseni 1.16). El voia să aibă bucurie de oameni. Fiecare creatură trebuia să fie pentru El, să-I fie de folos, să-I slujească. Dar ce va face cineva, care face ceva pentru sine, dar care apoi se dovedeşte nefolositor? Căci în Geneza 6 vedem că oamenii au devenit aşa fel, că Dumnezeu a spus, toate imaginaţiile gândurilor inimii lui erau numai rău toată ziua, şi că I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut pe om (Geneza 6.5,6). Şi apoi a venit potopul. Ce putea Dumnezeu să facă altceva cu o creatură la care şi în care nu era nimic bun, decât s-o nimicească? Judecata Lui trebuie să vină asupra a tot ce este în opoziţie cu El. El putea numai să aducă judecata asupra oamenilor. Potopul i-a omorât pe toţi, cu excepţia acestui bărbat, care a avut parte de har şi care apoi a fost salvat în chip minunat: el a intrat în corabie şi în corabie a scăpat de ape. Tăria valurilor judecăţii lui Dumnezeu a venit asupra corăbiei, dar el era sigur în corabie. Şi în felul acesta a ajuns întrucâtva pe un pământ nou, pe un pământ curăţit prin judecată. Şi ce a făcut el acolo?

    În capitolul 6 vedem că Noe a construit o corabie. Gândurile lui erau preocupate cu judecata, despre care a auzit că va trebui să vină peste oamenii păcătoşi şi ea va veni. A căutat o cale pentru a fi salvat şi a găsit-o în ochii lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu i-a spus cum era posibilă această salvare: în corabie. Aici în capitolul 8 Noe stă de partea cealaltă a judecăţii, pe pământul nou, curăţit.

    Altarul

    Şi ce face Noe acum? El construieşte un altar şi el ia din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi jertfeşte jertfe de ardere de tot. Acestea sunt lucruri minunate! Observăm: Noe nu a jertfit pentru ca să fie salvat, ci pentru că inima lui era plină de mulţumire că el era acum salvat! De aceea el voia să aducă o jertfă de ardere de tot, şi anume el o aduce pe un altar. În general noi gândim că jertfele sunt lucrul cel mai important, altarul dimpotrivă este mai puţin important. Dar Domnul Isus spune în evanghelia după Matei 23.19, că altarul este mai mult decât jertfa, deoarece darul este sfinţit prin altar. Pentru prima dată în istoria lumii acesteia este amintit altarul în Sfânta Scriptură; cum ar fi putut fi construit un altar pe un teren blestemat? Altarul necesita un loc curat. Acum pământul era curăţit prin judecată, şi prin aceasta exista un loc corespunzător. Prin faptul că Noe a construit altarul său, el a revendicat pământul pentru Dumnezeu şi prin aceasta întrucâtva l-a făcut bază pentru jertfa de ardere de tot. El spune oarecum: pământul acesta nu mai este pentru omul stricat, pământul acesta trebuie să fie pentru Dumnezeu.

    Dumnezeu Îşi schimbă baza acţiunii Lui cu omul

    Acum vedem aici a doua jertfă, despre care citim în Scriptură, şi ea este minunată: Era un singur altar pe tot pământul, şi altarul acesta şi jertfele de pe el le găsim, după ce Dumnezeu tocmai a spus despre om: „toate imaginaţiile gândurilor inimii lui erau numai rău toată ziua”, şi: „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”, după ce judecata tocmai venise în revărsarea mare de ape. Dumnezeu tocmai judecase omenirea întreagă din cauza păcatelor lor şi pentru că starea ei era aşa de stricată. Acum nu numai paradisul era încuiat pentru om, acum dispăruse tot ce omul a clădit până atunci, toată civilizaţia lui, şi în afară de aceasta toate binecuvântările lui Dumnezeu de pe pământ au fost nimicite.

    Şi apoi găsim începând cu versetul 21 că deodată se schimbă total atitudinea lui Dumnezeu. Cu toate că inima omului este şi mai departe rea („pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui”), nu altfel decât a fost înainte de potop, („toată imaginaţia gândurilor din inima lui era în fiecare zi numai răutate”; Geneza 6.5), totuşi Dumnezeu vrea să nu mai aducă o astfel de judecată peste om şi peste pământ. Sentinţa Lui de atunci era: vreau să nimicesc pe om de pe pământ. – Dar aici Dumnezeu spune: Nu vreau să mai fac. – Şi El dă o făgăduinţă bogată în binecuvântare pentru viitor, da, El Însuşi îl binecuvântează pe Noe şi pe fiii lui, şi apoi face un legământ cu Noe.

    Ce a dat naştere la această schimbare mare în comportarea lui Dumnezeu? Exclusiv această jertfă de ardere de tot, care simbolic arăta spre jertfa pe care Hristos o va aduce cândva în viitorul îndepărtat. Mirosul jertfei a venit, ca să zicem aşa, nu numai la nasul lui Dumnezeu, ci a mişcat şi inima Lui, aşa că El S-a întors de la mânie şi pedeapsă la îndurare şi binecuvântare. Dumnezeu „S-a mâhnit în inima Lui” (Geneza 6.6) că El a creat pe om; acum a mirosit mirosul plăcut al acestei jertfe, şi inima Lui era pregătită nu numai să treacă cu vederea păcatele lui Noe şi ale familiei lui, ci El chiar i-a binecuvântat, şi nu numai pe ei, ci El face un legământ al harului pentru generaţiile viitoare.

    Efectul acestei jertfe de pe altarul acesta este aşa de mare înaintea lui Dumnezeu, că este ca şi cum El ar spune: într-adevăr omul este stricat. Nici măcar o astfel de judecată grea nu-i schimbă inima. Inima lui este la fel de stricată, ca şi mai înainte. – Şi puţinii oameni nu ştiu aceasta. (Noe şi familia lui şi fiii lui probabil nu au ştiut că inima lor era aşa de rea, dar Dumnezeu ştia.) Însă Dumnezeu spune: dacă aceasta este aşa, totuşi Eu nu îi voi mai nimici; căci de pe acest pământ se ridică un miros aşa de agreabil, un miros plăcut din această jertfă (după o altă traducere: un miros liniştitor); Eu nu voi mai pustii pământul. – Da, merge chiar mai departe. Aici se spune chiar: „Nu voi mai blestema pământul din cauza omului, pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui.” Acest „pentru că”  ne uimeşte cu adevărat. Dar el este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să spună: deoarece omul este aşa, nu mai pot acţiona cu omul pe această bază, şi de aceea voi lua o altă bază – şi această bază este jertfa de ardere de tot. – Ceea ce a înfăptuit Omul al doilea, Omul din cer, aceasta va fi baza care va determina acţiunea lui Dumnezeu cu omul.

    Efectele jertfei până la pământul nou

    Şi acum vedem efecte copleşitoare: că jertfa este în stare nu numai să salveze pe păcătos, aşa că un om păcătos poate veni la Dumnezeu, atunci când el pune moartea acestei jertfe între el şi Dumnezeu, ci şi că Dumnezeu este în stare pe baza acestei jertfe să cureţe întreaga creaţie şi după judecată să binecuvânteze, ca efect final să dea un cer nou şi un pământ nou, pe care omul poate locui. Care om? Omul, care în sine însuşi este total rău şi a cărui inimă nu este mai bună decât a oamenilor care au fost loviţi de judecată, dar care printr-un Altul a trecut prin judecată şi astfel au ajuns pe acest pământ nou. Desigur aici este încă acelaşi pământ. La fel cum în înţeles spiritual se vorbeşte despre pământul care la începutul Împărăţiei de o mie de ani va fi curăţit prin judecăţile cele mai îngrozitoare. Prin aceste judecăţi va fi ocrotită de către Dumnezeu o rămăşiţă mică şi – ca şi Noe în corabie – va fi salvată în timpul acestor judecăţi. Atunci Hristos va clădi de asemenea un altar pe pământ. El va revendica drepturile lui Dumnezeu asupra pământului. Blestemul va fi înlăturat complet, căci omul, care a produs mâhnire inimii lui Dumnezeu, a fost înlăturat prin judecată. Acum totul se bazează pe moartea lui Hristos şi totul este pătruns de mirosul plăcut al jertfei Sale. Atunci nu va mai fi nici un blestem, ci buna plăcere a lui Dumnezeu va putea să se odihnească pe pământ; legământul va continua să existe şi ordinea va rămâne. Cât va fi pământul „nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Slava lui Hristos va veni şi pământul va fi plin de ea.

    În continuare găsim probabil un model a ceea ce găsim în 2 Petru 3, când după Împărăţia de o mie de ani pământul va fi distrus şi pustiit prin judecata lui Dumnezeu şi va veni un pământ nou şi un cer nou (2 Petru 3.12-13).

    Noe aduce jertfa

    Deci Noe jertfeşte. El este conştient că din cauza păcatului numai o jertfă poate fi plăcută lui Dumnezeu, căci şi el însuşi are nevoie de salvare, că şi el însuşi era un păcătos. Dar el jertfeşte nu numai ce era necesar pentru el şi familia lui, ci el jertfeşte din fiecare animal curat şi din toate păsările curate. Noi putem sune, că aici a fost adusă o jertfă lui Dumnezeu, care prezintă un model complet al persoanei Domnului Isus în toate însuşirile Lui minunate, aşa cum ele au devenit vizibile în lucrarea Sa pe cruce. Fiecare din aceste animale arată o însuşire deosebită: o pasăre, de exemplu, vorbeşte despre El ca Omul din cer, o oaie vorbeşte despre El ca Cel blând (Isaia 53). Şi toate însuşirile, care s-au văzut în animalele de jertfă, erau o bucurie deosebită pentru Dumnezeu, atunci când Domnul Isus a făcut lucrarea. Tot ce era un model despre Domnul Isus, tot, ce era plăcut pentru Dumnezeu – şi noi ştim, că numai ce era în El, în Domnul Isus, este plăcut pentru Dumnezeu -, a fost adus aici de Noe pe pământul nou.

    Şi Dumnezeu a mirosit mirosul plăcut, care I-a dat odihnă, şi este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: acum pot introduce o stare de binecuvântare permanentă. „Nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Pe baza jertfei cu o astfel de valoare Îi este posibil lui Dumnezeu nu numai să ierte pe păcătoşi, ci chiar şi să binecuvânteze oameni păcătoşi. Într-un anumit sens tot pământul vine aici sub binecuvântarea mirosului plăcut al acestei jertfe.

    Desigur aceasta este adevărat şi în domeniul lucrurilor naturale de pe pământul acesta. Nu ştim dacă mai înainte a plouat. Dar începând din momentul acesta a plouat. Totdeauna a venit noaptea după zi, sau aşa cum spune aici, ziua după noapte. Totdeauna a fost semănat şi secerat, frig şi căldură, vară şi iarnă, zi şi noapte. Şi noi ştim, că va rămâne aşa atâta timp cât există pământul. Dar toate acestea fac aluzie la această stare minunată, la starea veşnică, unde totul va fi neschimbător şi toate darurile de har ale lui Dumnezeu niciodată nu vor înceta, ci vor rămâne veşnic, vor rămâne sigure până în toată veşnicia, deoarece ele sunt bazate pe acest miros minunat, pe jertfa care este adusă aici, jertfa, care nu numai este preţioasă în sine însuşi, dar care este aşa de deosebit de mare prin Persoana care era Jertfa.

    Caracterul ales al Persoanei care a adus jertfa

    Nu numai lucrarea, pe care El a înfăptuit-o, că El a murit, este măreaţă, ci Persoana, care a făcut această jertfă, Domnul Isus, care a murit, pentru ca Dumnezeu să fie satisfăcut şi să găsească odihnă şi pentru ca prin aceasta omul să se poată apropia de Dumnezeu prin El.

    Vrem să privim aceasta mai îndeaproape: când vedem pe Domnul Isus în lucrarea Sa la cruce, atunci înţelegem, că lucrarea era de aceea deosebit de minunată, pentru că tocmai Persoana Sa a făcut această lucrare. Contează cine este cel care face ceva.  Lucrarea la cruce a fost realmente minunată. Dar de ce ea era peste orice măsură de minunată? Pentru că ea a fost făcută de Fiul preaiubit al lui Dumnezeu! Deoarece El, Cel care a purtat acolo judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor mele, era Însuşi Cel sfânt, Cel adevărat, Cel care nu a cunoscut păcatul. El era Acela despre care Dumnezeu Însuşi a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” (Matei 3.17; vezi şi Marcu 1.1; Luca 3.22), şi Cel care putea spune despre Sine Însuşi, că El a făcut permanent ce era plăcut lui Dumnezeu. O, da, lucrarea în sine însăşi era minunată! Dar pentru Dumnezeu ea era deosebit de minunată, pentru că ea a fost făcută de această Persoană; deoarece Cel care a făcut-o era Cel care nu a cunoscut nici un păcat şi care ca Om pe pământ totdeauna L-a glorificat. El a mers în judecata lui Dumnezeu, şi El a făcut-o din ascultare. El a fost ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce (Filipeni 2.8).

    Binecuvântarea lui Dumnezeu mai mare decât a fost la Adam

    • Adam nu avea în Paradis nici o făgăduinţă referitoare la continuitatea recoltării. Şi cel puţin în timpul potopului a fost altfel; atunci nu au urmat succesiv semănatul şi seceratul, frigul şi căldura. Dar începând din acest moment a fost realmente aşa pe pământul acesta. Simbolic ne este arătat prin aceasta, că o binecuvântare permanentă va fi rezultatul, dacă o astfel de jertfă de ardere de tot va fi adusă, prin care Dumnezeu găseşte odihnă şi care este de un miros plăcut pentru El. Noe primeşte făgăduinţa pe baza jertfei arderii de tot.
    • Adam în Eden (şi chiar după aceea) nu a primit carne ca hrană. În Eden Dumnezeu a dat ca hrană lui Adam: „orice plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă” (Geneza 1.29). După ce Adam a păcătuit, prin aceea că a mâncat din rodul unui pom, nu mai citim nici măcar o singură dată, că el ar mai fi mâncat din pomul acesta. Sunt amintite ca hrană numai plantele de pe câmp, plantele care produc sămânţă (Geneza 3.18). Însă aici Dumnezeu dă omului mult mai mult decât el avea în grădina Eden. El are voie să mănânce nu numai din plantele care produc sămânţă, ci din tot ce este pe pământ, chiar şi din păsări, din animalele terestre şi din peşti. Aceasta nu era permis până în momentul acela: „Toate acestea vi le dau, ca şi plantele verzi” (Geneza 9.3).
    • Lui Adam i s-a prezentat în Paradis moartea ca judecată a lui Dumnezeu. Ce schimbare a avut loc acum! Acum omul avea privilegiul să se hrănească din ceea ce era rezultat al morţii. Moartea trebuia să fie hrană pentru om. Omul se clădeşte din ce se hrăneşte; şi gândul lui Dumnezeu este să aibă o lume în care fiecare este alcătuit şi clădit prin aceea că el se hrăneşte din ceea ce este rezultatul morţii. Aceasta ne este prezentat pe deplin în evanghelia după Ioan 6. Fiecare trebuie să se hrănească din moartea lui Hristos. Aceasta este urmarea faptului că păcatul a venit în lume. Când odată în Împărăţia de o mie de ani va trebui să fie întemeiată o lume pe baza jertfei arderii de tot, toţi cei care vor umple lumea aceasta vor trebui să se hrănească şi să se clădească prin aceea că ei se vor hrăni din Hristos ca mort. Noi aparţinem deja astăzi unei creaţii noi, pe baza jertfei lui Hristos (2 Corinteni 5). În moarte El a exprimat voia lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Aceasta era singurul loc unde ele puteau deveni hrană pentru noi. Altfel dragostea lui Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să ni se arate, căci dreptatea lui Dumnezeu ar fi suferit pagubă. La fiecare bucată de carne, pe care noi o mâncăm, ni se aminteşte că o altă viaţă a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi, şi aceasta ne aminteşte iarăşi de contraimaginea spirituală: că noi am putut primi viaţă veşnică numai pentru că Hristos a murit pentru noi. Dacă odată s-a înţeles aceasta, atunci niciodată nu se va mai prezenta ca principiu faptul că ar trebui să fim vegetarieni.
    • Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne arată acum cum El poartă grijă ca în om să fie păstrat şi cinstit chipul lui Dumnezeu. Este vorba de poziţia şi demnitatea omului, care i se cuvin. Domnia apără drepturile lui Dumnezeu şi demnitatea omului, a creaturii Sale. În lumea viitoare a Împărăţiei de o mie de ani nu va fi permis nimic care nu este în concordanţă cu aceasta. Motivul pentru care este introdusă o domnie şi pentru care se spune: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om”, este acela, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, „Căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9.6). Aceste principii vor fi exercitate în lumea viitoare. Chipul lui Dumnezeu va fi atunci păstrat în om; nu va fi permis nici unei influenţe a răului să omoare pe om, care este după chipul lui Dumnezeu. Noi pierdem foarte mult, dacă nu vedem că aceasta este spus cu privire la lumea viitoare, cu privire la ordinea care va veni, după ce au trecut judecăţile asupra lumii. Acum se abuzează îngrozitor de instituirea domniei. Milioane de oameni sunt deja victima domniei despotice şi dictaturii. Dar în lumea viitoare aceasta va putea avea loc; omul – Omul al doilea, Hristos – va avea atunci locul care I se cuvine în exercitarea domniei, şi totul va recunoaşte acest loc al Lui. Dacă în Geneza 9.2 se vorbeşte şi despre „groaza şi frica de voi”, aceasta nu înseamnă neapărat suferinţă. Vedem în aceasta mai mult ce loc are omul după ce păcatul a venit în lume şi relaţia dintre om şi animal a fost deranjată. Faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu stabileşte şi poziţia lui faţă de lumea animalelor şi constituie, aşa cum am văzut, baza pe care se clădeşte domnia omului. În Împărăţia păcii această relaţie va fi restaurată atât de mult, că un copilaş se va juca la gura scorburii năpârcii.
    • Adam a trebuit în grădina Eden să vadă că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului lui. Noe a avut posibilitatea să audă că jertfa de ardere de tot este baza pe care Dumnezeu poate să împlinească principiile Sale de dragoste şi să facă un legământ. Legământul stă în opoziţie totală cu blestemul. Dumnezeu leapădă ceea ce El a blestemat. Dar dacă El face un legământ, atunci El Se obligă faţă de persoana sau de lucrurile în favoarea cărora El a făcut legământul. Legământul vorbeşte despre relaţii precise şi de durată între Dumnezeu şi om. Dumnezeu stabileşte scopul şi cerinţele legământului şi le îndeplineşte, şi omul poate avea parte de binecuvântarea lui. Legământul este aici de o aşa durată, că el este un „legământ veşnic” (Geneza 9.16) numit „pentru toate generaţiile, în veci” (Geneza 9.12).

    Curcubeul în nori

    Curcubeul în nori era semnul legământului lui Dumnezeu. Şi aici contrastul nu poate fi mai mare. Norii însemnau judecată în timpul potopului, dar acum caracterul norilor s-a schimbat. Când Dumnezeu aduce un nor peste pământ, aceasta are loc pentru a revărsa binecuvântare asupra pământului; şi gândul acesta este legat cu noţiunea legământului. Deci când Dumnezeu face un legământ, atunci El vrea să lase binecuvântarea să vină peste noi.

    Totul pe baza jertfei de ardere de tot

    Dacă Dumnezeu pe baza unei jertfe, care este aşa de plăcută, că ea îi oferă odihnă, dacă Dumnezeu pe baza unei astfel de jertfe găseşte o cale pe care El poate veni în legătură cu păcătoşii, care L-au dezonorat foarte mult, atunci El poate da mai multă binecuvântare decât Adam însuşi avea în grădina Eden. Dumnezeu nu este aşa cum L-a prezentat şarpele oamenilor; nu este adevărat, că El nu vrea să dea oamenilor ceea ce după câte se pare omul are drept asupra lui; nu este adevărat, că El vrea să-l ţină pe om într-o stare umilă. Dragostea lui Dumnezeu doreşte să dea totul omului, omului pierdut – despre care epistola către Romani 5 spune că omul este un păcătos, fără Dumnezeu, fără putere şi este un duşman al lui Dumnezeu -, tot ce poate un Dumnezeu atotputernic să dea; şi aceasta este cu mult mai mult decât avea Adam înainte de a păcătui, pe când el locuia în grădina Eden! Şi Dumnezeu poate face aceasta, deoarece El a găsit în jertfa lui Hristos mult mai mult decât numai îndepărtarea păcatelor noastre şi a stării noastre păcătoase. Am văzut ce schimbări radicale în acţiunea lui Dumnezeu au intervenit prin jertfa adusă de Noe.

    Însă ce valoare mult mai mare trebuie să aibă jertfa lui Hristos pentru Dumnezeu, dacă modelul prezentat în jertfa de ardere de tot adusă de Noe a putut genera o astfel de schimbare mare!

    Valoarea morţii lui Hristos (3)
    Era totuşi ceva în jertfa pentru păcat spre bucuria lui Dumnezeu?

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    Jertfa pentru păcat arată felul în care Dumnezeu tratează păcatul. Ea arată ce înseamnă păcatul în ochii Lui, şi aceasta tocmai în momentul când Fiul Său – din cauza noastră şi în locul nostru – a fost făcut păcat şi a fost încărcat cu păcatele noastre. Arderea în afara taberei, aceasta înseamnă mistuirea completă prin foc (Leviticul 6.30), caracterizează grozăvia şi dimensiunea judecăţii sfinte a lui Dumnezeu asupra păcatului, cu care jertfa se identifica. Ea arată realitatea îndepărtării de Dumnezeu, în care Domnul a ajuns, când El a fost părăsit de Dumnezeu pentru noi. Şi cu toate acestea există ceva în jertfa pentru păcat, care era ars pe altar. Ce era cel mai bun, aceasta era grăsimea jertfei pentru păcat, nu era ars împreună cu jertfa în afara taberei, ci pe altar.  În aceasta putem vedea că răspunsul pe care Hristos l-a dat în această judecată la cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, cu toate sentimentele şi gândurile pe care El le-a arătat în această judecată, atunci când El prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată, erau pentru Dumnezeu deosebit de preţioase. Vedem în aceasta cum preţuieşte Dumnezeu această dăruire desăvârşită, care era gata să ocupe pentru gloria lui Dumnezeu chiar şi acest loc îngrozitor şi să Se lase făcut păcat. În afară de aceasta, jertfa pentru păcat era – cu toate că omul, care ardea jertfa pentru păcat în afara taberei, era întinat, deoarece păcatul era acolo – totuşi în sine aşa de deosebită, că ea avea un efect de sfinţire pentru tot ce venea în contact cu ea. De asemenea, şi hotărârile toate, care stăteau în legătură cu jertfa pentru păcat, arătau cât de deosebit de sfânt era caracterul acestei jertfe (Leviticul 6.17-23).

    Valoarea morţii lui Hristos (4)
    Un Fiu spre bucuria Tatălui Său

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    Versete călăuzitoare: Ioan 10.17,18; 12.23-33; 13.30,31

    Prin trei exemple din evanghelia după Ioan vrem să vedem felul în care Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu şi Tatăl prin moartea Sa şi care au fost urmările pentru El din aceasta, şi anume, că şi Tatăl L-a glorificat.

    Ioan 10

    Ioan 10.17,18: Din pricina aceasta Tatăl Mă iubeşte: pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

    Cuprins

    Un exemplu deosebit al caracterului jertfei arderii de tot a morţii Domnului nostru îl găsim aici în evanghelia după Ioan 10.17. Domnul ne spune aici că valoarea jertfei Sale consta în misiunea vieţii Sale, că El de bună voie a dat-o în moarte şi totuşi în ascultare de Tatăl Său. El adaugă: „Din pricina aceasta Tatăl Mă iubeşte: pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.” Deci această ascultare poartă pecetea celei mai înalte preţuiri. Cu toate că din veşnicie şi totodată pe tot drumul Său pe pământ a fost subiectul dragostei Tatălui, totuşi Domnul Se exprimă aici aşa fel, ca şi cum moartea Sa ar fi singurul motiv al dragostei Tatălui. Şi din aceasta devine clar cât de cu totul greşit este gândul că în cazul morţii Domnului este vorba numai de ascultarea pasivă a Domnului. Dimpotrivă, Scriptura inversează gândul şi face „ascultarea până la moarte, da, până la moarte pe cruce” expresia cea mai înaltă a ascultării lui Hristos şi încununarea acestei ascultări. Tocmai caracterul liber consimţit, care este accentuat aici, cu care Domnul Îşi dă viaţa, caracterizează această ascultare într-un mod minunat. Nu era o ascultare asemenea unui sclav, şi nici o ascultare legalistă, nu, era mult mai mult decât acestea: era o ascultare de bună voie din dragoste. Aceasta caracterizează, spus în treacăt, şi felul în care trebuie să arate ascultarea noastră faţă de Domnul. Şi ascultarea noastră nu are nimic a face cu slujirea sclavagistă sau cu legalismul pur, ci ar trebui să rezulte din dragostea simţită profund pentru Domnul.

    Ioan 12

    Ioan 12.23-33: Dar Isus le-a răspuns, zicând: „A venit ceasul ca să fie glorificat Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun: dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa eternă. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Şi, dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va onora. Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? «Tată, salvează-Mă din ceasul acesta»? Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tată, glorifică Numele Tău!“ A venit deci un glas din cer: „L-am şi glorificat şi din nou Îl voi glorifica!“ Deci mulţimea care stătea acolo şi care auzise spunea: „A fost tunet“. Alţii spuneau: „Un înger I-a vorbit!“ Isus a răspuns şi a zis: „Nu pentru Mine a venit glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine“. Iar aceasta o spunea arătând cu ce moarte urma să moară.

    Când ucenicii au venit la Domnul Isus să-I spună, că grecii voiau să-L vadă, El spune: „A venit ceasul ca să fie glorificat Fiul Omului.” Prin aceasta El a vorbit despre moartea Lui ca mijloc prin care se putea ajunge la glorie. Căci fără această moarte El trebuia să rămână „singur”. După aceea El Se predă Tatălui – oricât L-ar fi costat să facă cunoscut gloria lui Dumnezeu – cu cuvintele: „Tată, glorifică Numele Tău.” Cât de mare a fost preţul acesta ne putem face o oarecare impresie, căci se spune: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta?” Tocmai această situaţie de necaz devine cu atât mai mare, cu cât El spune după aceea: „Dar tocmai pentru aceasta am venit până în ceasul acesta.”

    Această dăruire va fi răsplătită minunat de Dumnezeu. Aşa deduce Domnul din răspunsul care a urmat din cer, ca rezultat al morţii Sale („spunea aceasta arătând cu ce moarte urma să moară”) referitor la judecata lumii în starea ei actuală („acum este judecata lumii acesteia”), la înlăturarea puterii lui satan, care a fost aruncat afară („acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”) şi că El va atrage pe toţi oamenii la Sine („Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine”). Cu alte cuvinte: El vede realizarea întregii Lui glorii ca Fiu al Omului în timpul Împărăţiei de o mie de ani, când în ziua aceea El va avea uniţi cu Sine pe ai Săi în glorie, simbolizat prin spicul de grâu care a înviat din pământ în starea nouă şi roditoare.

    Ioan 13

    Ioan 13.30-31: Deci, primind bucăţica, Iuda a ieşit afară îndată. Era noapte. După ce a ieşit el, Isus a zis: „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El.”

    Tocmai în momentul când Iuda a început să facă pregătirile principale pentru trădarea Domnului, Domnul spune cu privire la moartea pe care El o va suferi în curând prin această trădare: „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El.” Cu privire la gândul în ce măsură gloriile lui Dumnezeu au devenit vizibile vezi articolul „Mai mult decât anularea păcatelor”.

    Acum vrem să ne preocupe un gând: Hristos a luat gloria divină şi ne-a arătat-o tocmai acolo unde păcatul nostru şi-a arătat grozăvia – jertfa de ardere de tot a avut loc acolo unde a fost sacrificată jertfa pentru păcat (Leviticul 4.29). Ce a mai rămas din păcat? Nimic! Tocmai păcatul (manifestându-se aici sub forma lui cea mai îngrozitoare ca trădare a Mântuitorului), care a lezat gloria lui Dumnezeu, tocmai acum prin moartea Domnului Isus a devenit ocazia să reveleze pe deplin această glorie. Şi păcătosul, care priveşte la cruce, ca să vadă acolo păcatele sale, în convingerea conştientă despre discreditarea gloriei lui Dumnezeu, care a avut loc prin aceasta, poate vedea că toate acestea au fost înlocuite prin gloria lui Dumnezeu prin Acela care a murit sub aceste păcate. Dragoste, sfinţenie, adevăr şi dreptate, maiestate şi har, toate par cu atât mai mari în relaţia cu aceste păcate, şi păcatele însăşi au dispărut pentru totdeauna.

    Ce plan minunat: omul înfăptuieşte păcatul cel mai îngrozitor, şi Domnul ia aceasta ca prilej şi face din ea gloria cea mai mare!

    Valoarea morţii lui Hristos (5)
    De ce Domnul Isus a fost înălţat de Dumnezeu?

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    Dacă ne preocupăm cu întrebarea de mai sus, atunci această întrebare se îndreaptă în două direcţii:

    Cum se face că Domnul Isus va fi înălţat, când El este Dumnezeu Însuşi şi posedă totul în acelaşi fel ca Tatăl şi ca Duhul Sfânt?

    Răspunsul la aceasta îl găsim în faptul că Domnul Isus a fost şi om şi El va fi înălţat deci ca Om de către Dumnezeu. El primeşte ca Om gloria pe care El o avea la Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu, înainte de a fi lumea (Ioan 17.5: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”).

    Domnul Isus ca Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să ne facă parte de gloria Sa. Însă ca Om El poate să ne facă parte de această glorie – şi dragostea Lui este aşa de mare, că El face realmente aceasta: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Noi I-am dat Lui păcatele noastre – în schimb El ne-a dat gloria Lui, pe care El a primit-o ca plată pentru lucrarea Sa. Adorare să-I fie adusă pentru aceasta!

    Prin ce Şi-a câştigat Domnul în mod special înălţarea?

    Prin aceea că El a împlinit ascultător Legea? Trei locuri din Biblie ne dau printre altele un răspuns clar:

    În epistola către Evrei capitolul 2 vedem smerirea Fiului Omului şi înălţarea care a urmat după aceea. Aici înălţarea Lui, încununarea Lui cu glorie şi onoare şi că toate Îi vor fi supuse, sunt puse direct în legătură cu faptul că El „a gustat moartea pentru toţi”.

    Este foarte asemănător ca în epistola către Filipeni capitolul 2, unde înălţarea lui Hristos mai presus de orice făptură este un răspuns la ascultarea Sa până la moarte pe cruce: „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.”

    În epistola către Efeseni 4.8-10 se spune: „De aceea este zis: ‚Suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.’ Şi acest: ‚S-a suit’, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate.”

    Chiar şi poziţia actuală a lui Hristos ca şi Cap al trupului Bisericii Sale, în care El a dat daruri ale Duhului Sfânt pe baza biruinţei pe care El a obţinut-o, şi de asemenea în baza poziţiei înalte mai presus de toate cerurile, pe care El a obţinut-o, este întemeiată de apostol pe faptul că înainte El „a coborât în părţile mai de jos ale pământului”. Deci prin faptul că El a mers în moarte şi mormânt, a ocupat locul cel mai de jos, El a câştigat titlul în care noi putem avea parte împreună cu El de binecuvântările acestui titlu. Deci împlinirea Legii nu are nici o contribuţie la această înălţare.

    Valoarea morţii lui Hristos (6)
    Ascultarea „activă” şi „pasivă” a lui Hristos

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

    În acest articol vrem să ne ocupăm pe baza capitolului 10 din epistola către Evrei cu întrebarea, dacă ascultarea „activă” – împlinirea Legii – a lui Hristos a contribuit la mântuirea noastră – aşa cum afirmă unii.

    În epistola către Evrei 10 toate jertfele sunt privite ca întreg şi sunt comparate cu jertfa lui Hristos. Aici este vorba de a arăta imposibilitatea acelor jertfe de a îndepărta păcatele şi de a aduce linişte conştiinţei. Pentru acest contrast scriitorul citează Psalmul 40. Acest psalm ne arată profetic în vorbirea Domnului Isus, gândurile lui Dumnezeu cu privire la aceste jertfe, slăbiciunea inerentă lor şi oferta şi acţiunea Fiului, de a lua trup de carne, ca să facă voia lui Dumnezeu prin faptul că a înfăptuit mântuirea noastră. Fără îndoială existau elemente de cea mai mare importanţă, când Hristos ca Om Şi-a ocupat locul în această creaţie. Şi acest psalm vorbeşte şi despre acestea. Acestora aparţine şi supunerea Lui smerită ca slujitor, că El Şi-a lăsat urechea străpunsă, ca să asculte, şi că El a împlinit Legea (aceasta era înlăuntrul inimii Lui).

    Toate acestea erau foarte importante. Dar nu erau parte componentă a lucrării de mântuire, însă sunt subiectul capitolului 10 din epistola către Evrei. De aceea scriitorul nu aminteşte această parte din Psalmul 40. Scriitorul nu foloseşte nici măcar textul ebraic („Mi-ai străpuns urechile”), când vorbeşte despre întruparea ca Om a lui Hristos, ceea ce ar fi dat mai mult mărturie despre ascultarea din timpul vieţii Sale. El foloseşte textul din Septuaginta cu o exprimare mult mai largă: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Nu ar fi fost aici ocazia cea mai potrivită să vorbească despre faptul că Hristos a fost ascultător în viaţa Sa, a împlinit Legea şi ea era în adâncul inimii Lui tot timpul vieţii Sale pe pământ?

    Dacă împlinirea Legii era cu adevărat o parte a lucrării Lui Hristos pentru noi, atunci cu siguranţă scriitorul ar fi citat acest verset şi altele din acest Psalm. Dimpotrivă, el leagă venirea lui Hristos în lumea aceasta cu facerea voii lui Dumnezeu. Şi această voie consta în aceea – aşa cum ne spune acest capitol -, să ne sfinţească prin jertfa Sa, prin jertfa Sa să ne pună deoparte pentru Dumnezeu. Această voie îşi are originea în veşnicie („în sulul cărţii este scris despre Mine”; Evrei 10.7) şi se termină prin aceea, că noi cei care am fost sfinţiţi prin această voie (Evrei 10.10), totodată „am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna” (Evrei 10.14). Aici se observă de asemenea, că jertfele de animale sunt aduse direct în legătură cu sistemul întreg al Legii şi apoi se spune despre Lege că prin era nu era posibil să se devină desăvârşit: „Căci Legea … nu poate niciodată prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie” (Evrei 10.1). Şi în Evrei 13.12 se spune, că această sfinţire, aceasta înseamnă consacrarea pentru Dumnezeu, a avut loc prin sângele Său.

    Lucrării lui Hristos în moartea Sa la cruce i se acordă în capitolul acesta locul cel mai înalt şi totul i se atribuie ei. Ceea ce de unii este numit „ascultarea activă” a Sa, nu este nici măcar amintit, cu toate că Psalmul 40 ar oferi mult prilej pentru aceasta. Ceea ce este denumit ca „ascultare pasivă” a Lui ne este arătat ca rezultat al celei mai înalte consacrări şi al dăruirii desăvârşite din partea Fiului, ca să facă voia lui Dumnezeu. Da, se merge chiar aşa de departe, că toată această ascultare este văzută în aceea că El înfăptuieşte odată pentru totdeauna jertfa – întruparea ca Om stă mult în urma acestui aspect.

    Valoarea morţii lui Hristos (8)
    Care este baza îndreptăţirii noastre?

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 04.10.2018, Actualizat: 04.10.2018

    Versete călăuzitoare: Romani 3.20-26

    Romani 3.20-26: De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.

    Cuprins

    Introducere

    În articolul acesta ne vom ocupa în mod deosebit cu întrebarea, dacă îndreptăţirea noastră este dependentă de ascultarea lui Hristos în împlinirea Legii, aşa cum aceasta se învaţă astăzi în unele cercuri reformatoare.

    Cu toate că aceia care susţin această învăţătură uneori se sprijină pe Reformă, se arată totuşi că această învăţătură – cel puţin parţial – a fost respinsă în timpul acela. Cu toate că desigur doctrina Reformei în sine nu are nici o importanţă decisivă pentru credincios – el este răspunzător numai faţă de Cuvântul lui Dumnezeu -, este totuşi interesant să se urmărească evoluţia ei.

    Baza îndreptăţirii în timpul Reformei

    Luther

    De aceea Pavel începe din nou să trateze Legea şi defineşte ce este ea. Pentru aceasta el foloseşte ceea ce a spus mai înainte: să mărturisească, că Legea nu îndreptăţeşte. Nu este nici o lege, spune el, care ar fi necesară în sine însuşi pentru îndreptăţire. De aceea când tratăm astfel de teme, cum este îndreptăţirea, viaţa şi mântuirea veşnică, atunci Legea trebuie să rămână în afara câmpului vizual, ca şi cum aceasta niciodată nu ar fi existat sau niciodată nu ar putea fi, chiar ca şi cum nu ar însemna nimic. Căci în privinţa îndreptăţirii nimeni nu poate îndepărta suficient de departe Legea sau să ia suficient în seamă făgăduinţa lui Dumnezeu. (Luther’s Commentary on Epistle to the Galatians , capitolul 3, pag. 19.)

    Cu regret chiar şi la Luther se găseşte o atitudine neclară:

    El spune cu privire la versetul 33 [Romani 9.33]: căci dreptatea lui Hristos trece asupra aceluia care crede în El, şi păcatul credinciosului trece asupra lui Hristos, în care el crede. De aceea păcatul nu poate avea trăinicie, la fel cum el nu poate supravieţui la Hristos [Martin Luther: Vorlesung über den Römerbrief (1515/1516), pag. 190. Biblioteca digitală vol. 63: Martin Luther, pag. 639 (compară cu Luther-W vol. 1, pag. 222) (c) Vandenhoeck und Ruprecht].

    Harul acesta şi binecuvântarea nespus de mare au fost făgăduite în timpuri dinainte de Avraam, Geneza 12.3; 22.18: „În sămânţa ta (aceasta este Hristos) vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului”; şi în Isaia 9.6 : „Un Copil ni S-a născut, un Fiu nu S-a dat.” El spune „nouă”, căci El este în totalitate al nostru cu toate bunurile Lui, dacă credem în El; aşa cum spune Romani 8.32: „El nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” De aceea tot ce are Hristos este al nostru, ne-a fost dăruit nouă, cei nedemni, numai din îndurare, cu toate că noi am meritat mai degrabă mânia şi condamnarea, precum şi iadul. De aceea şi Hristos Însuşi spune că El a venit să facă voia sfântă a Tatălui Său (compară cu Ioan 6.38; Evrei 10.9), a devenit ascultător faţă de El, şi ceea ce a făcut El, a făcut pentru noi, şi a vrut ca aceasta să fie al nostru. Căci El spune în Luca 22.27: „Sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte.” Şi mai departe în Luca 22.19: „Acesta este trupul meu care se dă pentru voi.” Şi Isaia spune în Isaia 43.24: „M-ai împovărat cu păcatele tale, M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” De aceea prin credinţa în Hristos dreptatea lui Hristos devine dreptatea noastră, şi tot ce este al Lui, da, El Însuşi devine al nostru. Cu toate acestea Pavel o numeşte în Romani 1.17 „dreptate a lui Dumnezeu”. Dreptatea este revelată în Evanghelie, după cum este scris: „cel drept va trăi prin credinţă” (Habacuc 2.4; Evrei 10.38). În cele din urmă şi o astfel de credinţă este numită dreptate a lui Dumnezeu, aşa cum se spune în Romani 3.28: „noi socotim că omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii.” Aceasta este dreptatea care nu are nici un sfârşit şi care mistuie într-o clipă toate păcatele; căci este imposibil să rămână un păcat în Hristos. Dar cine crede în Hristos, rămâne în El, este una cu Hristos şi are o dreptate cu El. De aceea este imposibil ca păcatul să rămână în el. Şi aceasta este prima dreptate, baza, cauza şi originea oricărei dreptăţi proprii sau dreptăţi active. Căci ea este dată cu adevărat în locul dreptăţii iniţiale, care s-a pierdut în Adam, şi aceasta lucrează mai mult decât a lucrat dreptatea iniţială.

    Aşa se înţelege afirmaţia din Psalmul 31.1 „În Tine, Doamne, mi-am pus încrederea, să nu fiu dat de ruşine niciodată: salvează-mă în dreptatea Ta”. El nu spune „în a mea”, ci „în a Ta”, aceasta înseamnă în dreptatea lui Hristos, a Dumnezeului meu, care prin credinţă, prin har, prin îndurarea lui Dumnezeu a devenit a noastră. Şi aceasta este numită în mulţi Psalmi „lucrarea Domnului”, „mărturisirea”, „puterea lui Dumnezeu”, „îndurarea”, „adevărul”, „dreptatea”. Toate acestea sunt cuvinte pentru credinţa în Hristos, da, dreptatea care este în Hristos. De aceea Pavel poate spune în Galateni 2.20: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”; şi în Efeseni 3.17: „Să vă dea (putere), ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre.”
    Deci această dreptate străină a fost turnată în noi prin har, fără ca noi să facem ceva; atunci când Tatăl ceresc ne atrage lăuntric la Hristos, ea este pusă contra păcatului moştenit. Şi el ne este străin, fără ca noi să facem ceva, este înnăscut şi lucrat numai prin naştere. [Martin Luther: Sermon über die zweifache Gerechtigkeit (1518), pag. 3şi 4. Biblioteca digitală, vol. 63: Martin Luther, S. 946 (compară cu Luther-W vol. 1, pag. 368 şi următoarele.) (c) Vandenhoeck und Ruprecht]

    Către Georg Spenlein, la 8 aprilie 1516:

    Mai vreau să ştiu, ce face sufletul tău: dacă nu cumva în sfârşit dezgustat de propria dreptate a învăţat să respire în dreptatea lui Hristos şi să se încreadă în ea. Căci în timpul nostru arde atacul cutezanţei la mulţi şi în mod deosebit la aceia care cu toate puterile se ostenesc să fie drepţi şi buni. Ei nu cunosc dreptatea lui Dumnezeu, care ne-a fost dăruită în Hristos din belşug şi gratis şi caută prin ei înşişi să facă fapte bune, până ajung la nădejdea că pot exista înaintea lui Dumnezeu împodobiţi cu virtuţi şi merite, ceea ce de fapt nu poate fi. Tu ai fost cu noi în această părere, mai exact această rătăcire. Şi eu am luptat, chiar şi astăzi lupt împotriva acestei rătăciri, dar încă nu am biruit-o.
    De aceea, fratele meu iubit, cunoaşte pe Hristos, şi anume ca Cel răstignit, învaţă să-I cânţi şi îndoindu-te de tine însuţi spune-I: Tu, Doamne Isuse, eşti dreptatea mea, eu însă sunt păcatul Tău; ai luat asupra Ta ce este al meu şi mi-ai dat ce este al Tău; ai acceptat să fi ceea ce nu erai, şi mi-ai dat ce nu eram eu. Păzeşte-te ca niciodată să nu năzuieşti după o aşa curăţie mare, ca să nu-ţi mai aparţii ţie însuţi ca păcătos sau să nu vrei să fi păcătos. Căci Hristos locuieşte numai în păcătoşi. Căci de aceea S-a coborât din cer, unde locuia în ce este drept, ca să locuiască şi în păcătoşi. Gândeşte-te mereu la această dragostea a Sa, şi vei vedea mângâierea ei nespus de dulce. Căci dacă noi ar trebui să ajungem la odihna conştiinţei prin osteneli şi necazuri: pentru ce atunci a murit El? De aceea tu vei găsi pace numai în El, prin deznădejdea mângâietoare în tine însuţi şi în faptele tale. În afară de aceasta vei învăţa de la El, că El, aşa după cum El te-a primit şi păcatele tale le-a făcut să fie ale Lui, tot aşa dreptatea Lui a făcut-o să fie a ta. [Martin Luther: 1516, pag. 1 şi următoarele. Biblioteca digitală vol. 63: Martin Luther, pag. 7070 (compară cu Luther-W vol. 10, pag. 14 şi următoarele.) (c) Vandenhoeck und Ruprecht]

    Într-adevăr, Luther nu scrie aici că dreptatea lui Hristos ar fi dreptatea pe care El a obţinut-o prin împlinirea Legii, însă acest amestec între dreptatea lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu contribuie cu regret la întunecarea adevăratului motiv al îndreptăţirii noastre. Cu toate că noi putem mulţumi permanent lui Dumnezeu că El prin Luther a adus din nou la lumină gândul îndreptăţirii prin credinţă, totuşi trebuie să ne întrebăm, în ce măsură Luther a înţeles cu adevărat îndreptăţirea lui Dumnezeu, deoarece el traduce Romani 1.17 şi Romani 3.21 în felul următor: „dreptatea care este valabilă înaintea lui Dumnezeu.”

    Calvin

    El spune cu privire la epistola către Romani: „Ei toţi sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava, pe care ar trebui s-o aibă la Dumnezeu, şi devin drepţi prin harul Său …” (Romani 3.23,24): Avem aici motivul principal (ruinat) şi prima sursă, şi anume că Dumnezeu ne-a primit cu îndurare miloasă! Căci mai departe se spune: „… prin răscumpărarea care a avut loc prin Hristos” (Romani 3.24). Aici este realitatea palpabilă (materia), prin care dreptatea devine a noastră. Apoi mai departe: „… prin credinţa în sângele Său …” (Romani 3.25): aici apare înaintea ochilor noştri cauza denumită instrument (causa instrumentalis), prin care dreptatea lui Hristos devine potrivită pentru noi. În final el adaugă şi scopul: „… pentru ca El … oferind dreptatea, care este valabilă înaintea Lui, pentru ca El singur să fie drept şi să facă drept pe acela care crede în Isus!” (Romani 3.26). În afară de aceasta el remarcă în trecere şi că această dreptate constă în împăcare, şi corespunzător explică categoric, că Hristos ne-a fost rânduit ca împăcare [ispăşire] (Romani 3.25). (Institutio Christianae religionis, III 14,17-18)

    La Calvin se recunosc deja primele adăugiri ale acestei învăţături. Aşa scrie el în studiul epistolei către Romani:

    În primul rând trebuie remarcat că problema îndreptăţirii noastre nu trebuie pusă sub sentinţa oamenilor, ci la scaunul de judecată al lui Dumnezeu, unde nimic nu este socotit ca dreptate decât numai ascultarea desăvârşită şi împlinită faţă de Lege, ceea ce devine foarte evident din făgăduinţele şi anunţurile referitoare la judecată. Şi dacă este aşa, că nu este nici un om care a ajuns la o astfel de sfinţenie, din aceasta rezultă că tuturor le lipseşte această dreptate în ei înşişi. În al doilea rând este necesar ca Hristos să vină, ca aşa cum El este singurul drept, să ne facă şi pe noi drepţi, prin aceea că transmite asupra noastră dreptatea Sa. În felul acesta devine clar că dreptatea credinţei este dreptatea lui Hristos … După ce noi am primit parte în Hristos, nu numai că noi suntem drepţi, ci şi faptele noastre sunt privite înaintea lui Dumnezeu ca fiind drepte, şi anume de aceea, că ceea ce în ele este nedesăvârşit a fost anulat prin sângele lui Hristos.

    Puritanii

    De fapt această învăţătură a devenit cu adevărat populară prin puritani şi are astăzi urmaşii ei în anumite cercuri reformatoare.

    Owen

    Deoarece noi suntem păcătoşi, împotriva noastră era atât porunca cât şi blestemul Legii, şi Hristos nu a putut prin ascultarea Sa desăvârşită nici să întâmpine blestemul Legii – „Cu siguranţă vei muri” – şi nici prin suferinţele Lui nespus de mari nu a putut împlini porunca Legii – „Fă aşa, şi vei trăi”. De aceea este exact aşa, cum noi afirmăm, că moartea lui Hristos ne este socotită ca îndreptăţire (iertare?) a noastră, la fel tăgăduim că ea ne este socotită ca dreptate a noastră. Căci prin socotirea suferinţelor lui Hristos păcatele noastre devin iertate, şi noi devenim eliberaţi de blestemul Legii, pe care El l-a îndurat, însă din cauza aceasta noi nu suntem încă socotiţi drepţi. Nici nu poate fi aşa, căci pentru aceasta trebuie împlinite poruncile Legii.
    Deci este vorba de lucruri diferite – îndepărtarea hainelor murdare, îmbrăcarea noastră cu o altă haină, sau iertarea păcatelor şi mantaua dreptăţii. Prin una suntem eliberaţi de condamnare, prin cealaltă avem dreptul la mântuire. (Din The doctrine of Justification by Faith, through the Imputation of the Righteousness of Christ; explained, confirmed, and vindicated – http://www.ccel.org/o/owen/just/justification.txt)

    R. Govett

    Ispăşirea pentru păcate este o cu totul altă chestiune decât dăruirea vieţii veşnice. Sângele lui Isus a trebuit să îndepărteze păcatele, înainte ca meritele ascultării lui Isus să stea la dispoziţie pentru cel care crede. … Moartea lui Hristos îndepărtează păcatul, dar ea nu dă nici un drept la viaţa veşnică. Acest drept se obţine numai … din împlinirea Legii.
    Dar este lipsa păcatului tot ceea ce cere Legea? Este lipsa păcatului dreptate? Foarte precaut Mr. Darby recunoaşte diferenţa. Dacă cineva vrea să numească nevinovăţia dreptate, atunci aceasta trebuie să aibă loc cu o calificare, ca „dreptate negativă”, dar Legea cere „dreptate pozitivă” sau ascultare. (Din The Rightousness of Christ, pag. 53 şi următoarea.)

    Un citat din „The Record”

    Charles Stanley [un evanghelist din mişcarea fraţilor din secolul 19] nu vede, sau cel puţin nu aminteşte, că, cu toate că mie mi-a fost iertat, eu nu sunt încă îndreptăţit. Simpla iertare nu este îndreptăţire. Ea nu este parte a evangheliei sale, că Legea nu are numai o pedeapsă, ci şi o cerinţă. El nu învaţă, că eu după ce am fost pedepsit (în Locţiitorul meu) pentru toate încălcările Legii, pe care le-am făcut, şi în felul acesta sunt în ordine cu ea, Legea are încă o cerinţă asupra mea, şi anume ascultarea desăvârşită din partea mea. Eu eram dator nu numai să nu încalc Legea, ci şi s-o împlinesc în chip desăvârşit, Legea întreagă. Eu am încălcat Legea; pedeapsa pentru această vină a mea este moartea lui Hristos. Dar pentru cerinţa permanentă a Legii de ascultare din partea mea, evanghelia lui Charles Stanley nu are nici un răspuns, în timp ce Evanghelia minunată, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, are totuşi un răspuns la aceasta. Întreaga lucrare de ascultare a Domnului Isus Hristos este exclusă de această evanghelie nouă. Ea nu este citată ca exemplu pentru noi spre ascultare, ca împlinire pozitivă a Legii în locul nostru şi astfel lucrând pentru noi şi introducând pentru noi o dreptate veşnică, este esenţial ignorat şi tăgăduit, chiar dacă nu este categoric spus. Pentru el Evanghelia înseamnă, că Dumnezeu vine la păcătos şi îi oferă iertarea, nu cu o dreptate fără pată, desăvârşită, ca să-l facă drept pe deplin; el pur şi simplu nu vede că pentru a fi drept nu trebuie numai să nu fi încălcat Legea, ci şi realmente s-o fi împlinit. Ea nu spune numai: „Să nu faci aceasta şi aceasta.” Ea porunceşte la fel cum interzice. Ea spune: „Dacă faci aceasta, trebuie să fi pedepsit”; şi în afară de aceasta ea spune: „Acestea să le faci, şi să le faci întotdeauna.” Natura Evangheliei minunate constă în aceea că Domnul Isus nu numai a purtat pedeapsa noastră, ci El a făcut şi lucrările noastre … În Persoana Locţiitorului nostru noi nu numai am primit toată pedeapsa Legii, ci am împlinit deplin şi desăvârşit toate prescripţiile ei.

    Mylne

    Dreptatea lui Hristos pe pământ nu a avut nici o altă însemnătate, nici un alt scop, decât ca ea să devină parte a aceluia care crede, ca bază a meritului. Este un înlocuitor eficace pentru responsabilităţile lui, ceva mai mult decât un echivalent suficient pentru lipsurile lui în slujire … Natura sfântă şi umblarea fără păcat a lui Isus erau intenţionate ca înlocuitor pentru natura ta nesfântă şi pentru eşecurile tale nenumărate, pentru ca în acelaşi fel în care păcatele tale sunt iertate prin sângele lui Isus tu să fi socotit drept nu numai pasiv ci efectiv, pe baza dreptăţii lui Isus. (Din Reposing in Jesus)

    Molyneux

    În cuvinte simple: Şti tu că deasupra uşii cerului stă scris: „Fă aceasta şi vei trăi”? Şti tu, că dacă un om a fost curăţit de păcatele lui în sângele lui Hristos şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, atunci el nu poate merge în cer? El mai are nevoie de altceva. [Remarca redacţiei: vezi în privinţa aceasta articolul nostru: „Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer?”]. El trebuie să aibă o ascultare desăvârşită. Cerul depinde de o ascultare desăvârşită, nu de una negativă. Dumnezeu a zis lui Adam: „Fă aceasta şi vei trăi.” El a ratat. Tu trebuie să oferi o ascultare desăvârşită, dacă vii la Dumnezeu. Ai primit-o? Ea este ascultarea activă a lui Hristos. Nu sunt suferinţele Lui. Acestea au anulat păcatele. Nu este Duhul Său. Acesta sfinţeşte inima. Este ascultarea lui desăvârşită. Ascultă: „Prin ascultarea Lui Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe mulţi.”[1] (Dintr-o predică ţinută în Exeter Hall, 18.7.1858)

    Dintr-o scrisoare „deschisă” 2003

    Eu cred, că nu numai ascultarea pasivă a lui Hristos în suferinţele Sale, ci şi ascultarea Sa activă în împlinirea Legii va fi socotită ca îndreptăţire celui care crede. Fără această atribuire a ascultării lui Hristos celui care crede nu este nicidecum posibilă o îndreptăţire; ea este un nucleu central al îndreptăţirii, aşa cum este credinţa în sângele lui Hristos. Sângele lui Hristos şi moartea lui Hristos, chiar dacă nu pot fi despărţite şi nu trebuie despărţite una de alta, sunt două lucruri diferite, cărora în Scriptură le sunt atribuite efecte diferite. (Volker Jordan)

    Subaprecierea valorii morţii lui Hristos

    În totalitate citatele de mai sus arată o subapreciere clară a morţii lui Hristos. Nu se înţelege ce importanţă are moartea lui Hristos în căile lui Dumnezeu. În privinţa aceasta am publicat în ultimul timp diverse articole:

    Mai mult decât anularea păcatelor?!
    Dumnezeu Îşi schimbă atitudinea faţă de lume.
    Era totuşi ceva în jertfa pentru păcat spre bucuria lui Dumnezeu?
    Un Fiu spre bucuria Tatălui Său.
    De ce Domnul Isus a fost înălţat de Dumnezeu?
    Ascultarea „activă” şi „pasivă” a lui Hristos.

    În cele ce urmează vrem să ne preocupăm cu întrebarea:

    Ce spune Scriptura despre baza îndreptăţirii noastre?

    Răscumpărarea, împăcarea, suplinirea nu pot fi despărţite de îndreptăţirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Nici ascultarea lui Hristos nu poate fi exclusă (Romani 5.19). Dar în această ascultare este cuprinsă toată viaţa şi moartea lui Hristos, fără să fie despărţite. De la părăsirea tronului lui Dumnezeu şi întrupare, până la jertfirea de Sine a vieţii Sale pe altar, totul este văzut ca întreg mare, căci prin faptul că „El a luat chip de Rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor, şi, la înfăţişare fiind găsit ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.7,8). Aşa cum aici ascultarea stă în primul rând în legătură cu moartea Domnului, la fel şi în Romani 5.19 ascultarea stă mai întâi în legătură cu moartea lui Hristos şi nu cu ascultarea faţă de Lege, chiar dacă această ascultare este probabil inclusă în ea. În momentul când începem să diferenţiem viaţa lui Isus de moartea Sa, principial moartea Lui şi sângele Lui devin legate cu îndreptăţirea noastră, însă nu cu viaţa Lui. De altfel niciunde nu găsim Legea ca bază a îndreptăţirii noastre în vreun fel. În treacăt spus, dacă Legea ar fi fost împlinită de Hristos în locul nostru, pentru ce atunci mai avem nevoie de ispăşire?

    În continuare vrem să studiem unele locuri din Scriptură referitoare la această temă. Nu vrem să trecem cu vederea că pe latura subiectivă şi credinţa noastră este o bază a îndreptăţirii noastre (vezi Romani 3.26; 4.5; 5.1). Căci din partea noastră este necesară credinţa, căci numai cei care cred devin îndreptăţiţi. În acest sens noi suntem „îndreptăţiţi din credinţă” (Romani 5.1). Numai dacă noi în „ascultarea credinţei” ne încredinţăm Domnului nostru Isus, venim în savurarea lucrării Sale.

    Romani 3.20-26

    Romani 3.20-26: De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.

    După ce omul a arătat păcatul lui în toată grozăvia lui, aşa cum ne arată versetele anterioare (Romani 3.9-20), era de aşteptat ca Dumnezeu în contrast cu aceasta să prezinte dreptatea Lui în toată strălucirea ei, condamnând păcătosul şi în felul acesta să se despovăreze de orice bănuială, că El ar putea să scuze păcatul în vreun fel. Însă după aceea urmează în Romani 3.21 un puternic „Dar acum”. Acum este prezentat marele plan al lui Dumnezeu.

    Că „dreptatea lui Dumnezeu” a fost arătată „fără lege”, exclude gândul că Legea ar fi avut într-un fel oarecare mâna în joc, pentru a lucra această dreptate. Dimpotrivă, spune versetul următor: „…fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” Aceasta arată clar, că preţul, care a fost plătit pentru răscumpărare, include şi îndreptăţirea noastră, că ceea ce a lucrat una, lucrează şi pe cealaltă – şi acesta este sângele lui Hristos, cum nu se îndoieşte nici un credincios sincer. Versetele următoare ne arată clar că Dumnezeu L-a dat pe Hristos ca mijloc de ispăşire, ca să vestească dreptatea Sa sub două aspecte. O dată, în ceea ce priveşte „păcatele înfăptuite odinioară”; acestea sunt păcatele făcute în timpurile Vechiului Testament de către aceia care au crezut, într-un timp în care nu era făcută ispăşirea prin lucrarea de la cruce. Acum Dumnezeu putea să Se dovedească că El a fost drept, când El a trecut cu vederea aceste păcate; iertarea acordată de El era îndreptăţită prin lucrarea de la cruce. În al doilea rând, El poate astăzi dărui oricui iertarea Sa în mod drept şi îl poate declara drept pe cel care vine la El în credinţa în lucrarea Domnului Isus. Cu alte cuvinte: El a dat pe Hristos ca şi Capac al ispăşirii/mijloc al ispăşirii/scaun de har, ca să demonstreze înaintea universului întreg dreptatea acţiunii Sale cu păcatul, atât cu privire la timpurile din trecut cât şi cu privire la lucrarea timpurilor viitoare.

    Cine s-ar fi gândit că Dumnezeu va arăta dreptatea Lui în felul acesta? Când sângele lui Isus a curs la cruce s-a împlinit contraimaginea capacului ispăşirii din cortul întâlnirii stropit cu sânge. Răscumpărarea a fost făcută „în Hristos Isus” (Romani 3.24), şi cea mai mare desfăşurare a dreptăţii dumnezeieşti, pe care o va vedea vreodată universul, a avut loc. În curând dreptatea lui Dumnezeu se va arăta în judecată şi pierzare veşnică a păcătoşilor. Acea oră solemnă gravă va fi atunci o prezentare semnificativă a dreptăţii dumnezeieşti şi totuşi nu aşa de nepătruns şi minunat ca atunci în ceasul mult mai grav, când Dumnezeu a judecat şi L-a lăsat pe propriul Lui Fiu să sufere în locul nostru.

    Îndreptăţirea noastră este garantată prin însăşi caracterul lui Dumnezeu, cu care ea este în concordanţă şi a cărei expresie este. Dacă Dumnezeu nu ar vrea să contrazică ceea ce este El în Sine Însuşi, El nu poate face altceva decât să accepte lucrarea, să învieze pe Hristos dintre morţi şi să ne îndreptăţească pe noi. Şi astfel dreptatea lui Dumnezeu devine parte a îndreptăţirii noastre. „Astfel încât El să fie drept” poate avea numai înţelesul acesta, şi arată că propriul Lui caracter, dreptatea Lui în ceea ce face în îndreptăţirea noastră, este inclus şi oferă de asemenea baza pentru acţiunea Lui. Dreptatea Lui se arată acum chiar mai mult, prin aceea că după ce sângele lui Hristos a fost vărsat, îndreptăţeşte pe cel care crede, decât dacă El l-ar condamna cândva pe cel care nu crede. Devine clar că dreptatea lui Dumnezeu de fapt este nu numai parte a îndreptăţirii noastre, aşa cum s-a amintit mai înainte, ci este sursa. Căci aplicarea eficacităţii sângelui lui Hristos la fiecare din noi este rezultatul faptului că sângele a fost mai înainte acceptat potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Nu se spune că dreptatea lui Dumnezeu ni se face cunoscut sau ne este socotită, ci ea este baza întregii acţiuni a lui Dumnezeu în Evanghelie faţă de omul păcătos. O acţiune prin care El dă tot ce este necesar pentru îndreptăţire şi prin care El apoi îndreptăţeşte pe păcătos. Această dreptate este prezentată în chip minunat şi măreţ în moartea lui Hristos.

    Argumentul că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă dreptatea lui Hristos, deoarece Hristos este Dumnezeu, nu are nici o valoare, până când nu se dovedeşte că Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte noţiunea şi în acest sens. Însă în acest scop nu se poate cita nici un singur pasaj. Şi dacă ascultarea, pe care Hristos ca Om a dovedit-o faţă de lege, se vrea să fie numită dreptate a lui Dumnezeu, deoarece Hristos este şi Dumnezeu, atunci în mod consecvent ar trebui ascultarea să fie numită ascultarea lui Dumnezeu. Însă atunci devine clar că construcţia este o construcţie falsă, fără să se ţină seama că Duhul Sfânt foloseşte aici noţiunea într-un sens cu totul altul.

    Romani 5.9

    Romani 5.9: Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.

    Acest loc din Scriptură nu lasă loc pentru nici o îndoială cu privire la cauza îndreptăţirii noastre. Ea este prin sângele lui Hristos! Acest sânge are nu numai un caracter negativ sau este capabil numai să ierte, acest sânge are efectul pozitiv şi întreaga valoare pentru ca Dumnezeu să ne îndreptăţească. De asemenea nu este aşa, că sângele îndepărtează numai o barieră din calea îndreptăţirii, şi aduce într-o oarecare stare de „nevinovăţie”. Căci atunci versetul ar trebui să spună: deci cu atât mai mult, deoarece noi am fost făcuţi capabili prin sângele său să devenim îndreptăţiţi. Însă Cuvântul este foarte clar, sângele vărsat al lui Isus, care vorbeşte despre devotamentul vieţii Sale, are o valoare aşa de nespus de mare înaintea lui Dumnezeu, că el a satisfăcut pe deplin dreptatea Sa, atunci când El ne îndreptăţeşte.

    2 Corinteni 5.21

    2 Corinteni 5.21: Pentru că, pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

    Aici gândul merge mai departe decât cel din Romani 3. Aici vedem nu numai dreptatea lui Dumnezeu revelată faţă de noi, ci noi înşine suntem făcuţi dreptate a lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează faţă de Hristos corespunzător cu ceea ce dreptatea caracterului Său a găsit la cruce, unde păcatul a fost purtat prin Hristos. Expresia „pentru că, pe Cel care n-a cunoscut păcat” arată că viaţa Lui sfântă a dovedit că El era capabil să fie jertfa potrivită, ca să ia asupra Sa păcatul nostru, deoarece El nu l-a cunoscut. După aceea se spune: „…ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.” El a fost făcut păcat, l-a purtat cu toate consecinţele şi a suferit moartea şi judecata. „Ca” sau „pentru ca” arată care este consecinţa acestui fapt: dreptatea lui Dumnezeu se arată în aceea, că El L-a aşezat la dreapta Sa şi ne dă şi nouă moral un loc înaintea Sa, şi anume, conform cu valoarea a ceea ce a fost făcut pentru noi. Dacă toată pedeapsa pentru păcatul nostru a fost purtată deplin prin Acel sfânt, atunci dreptatea lui Dumnezeu trebuie să răspundă în mod necesar în felul acesta, prin aceea că El L-a luat din mormânt şi L-a aşezat pe El şi pe noi în El în afara domeniului de influenţă al păcatului, pe care El l-a purtat.

    Nu este nici cel mai mic motiv, aşa cum au făcut unii, să introducem aici ascultarea legalistă a lui Hristos. Cuvântul „ca” leagă cele două fraze aşa de clar, că nu poate fi exprimat mai clar: faptul că noi am devenit dreptate a lui Dumnezeu este urmarea directă a faptului că Cel fără păcat a fost făcut la cruce păcat pentru noi.

    Dar ce este de fapt dreptatea – înainte de toate, se referă ea la ceea ce am fost făcuţi noi?

    Dreptatea, aşa cum ea ne este arătată în Cuvântul lui Dumnezeu – aplicată la creaturi vinovate şi păcătoase -, nu este o revenire la starea de inocenţă, pe care o avea Adam în Paradis înainte de căderea în păcat, care nu cunoştea răul. Ea nu este nici dreptatea lui Hristos, care înconjurat de rău a revelat tot ceea ce Dumnezeu căuta la om, şi L-a glorificat în ea, cu tot răul care I s-a pus în cale. Ci dreptatea pentru omul vinovat este măsura a ceea ce corespunde sfinţeniei, dreptăţii şi maiestăţii caracterului lui Dumnezeu: prin aceea că aceasta a fost dată prin Acela care singurul era în stare s-o facă, prin aceea că a făcut ispăşire şi a purtat ceea ce necesita păcatul. Şi Hristos a făcut aceasta. De aceea este imposibil ca Dumnezeu să poată face altceva, decât numai să îndreptăţească pe aceia, pentru care El a făcut-o.

    Romani 4.23-25

    Romani 4.23-25: Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

    Tot ce era în Dumnezeu împotriva păcatului a fost golit în paharul, pe care Isus l-a băut. Şi acum nu mai există mânia, pe care El a purtat-o, şi păcatul, pe care El l-a ispăşit, nu mai există. El a fost mistuit cu jertfa, aşa cum atunci jertfa pentru păcat era complet arsă. Noi eram mai mult decât nesatisfăcători, eram vinovaţi. De aceea gândul, că noi am putea fi făcuţi drepţi prin faptele drepte ale altuia, este nepotrivit. Da, ar însemna chiar că noi am fi îndreptăţiţi înainte ca păcatul să fie înlăturat, pentru care era necesară moartea lui Hristos. Deoarece noi am meritat pedeapsa, noi puteam fi îndreptăţiţi numai prin aceea că Locţiitorul a purtat pedeapsa pentru noi. Însă aceasta nu însemna că nouă ne-a fost dată înapoi un fel de „dreptate a nevinovăţiei”. Această „dreptate” s-a pierdut definitiv. Nu, dreptatea, pe care noi am primit-o acum, constă în aceea, că noi am fost scoşi din starea de condamnare şi în Hristos înviat am fost aduşi într-o poziţie, în care El Însuşi Se află pe baza a ceea ce El a făcut. De aceea pasajul de mai sus din Scriptură leagă pe drept îndreptăţirea noastră direct cu învierea. Deci ea nu este legată cu viaţa dreaptă a lui Hristos şi împlinirea Legii înainte de moartea Sa, ci cu răspunsul consecvent la ceea ce El a făcut în lucrarea prin care El a anulat toate păcatele noastre înaintea feţei lui Dumnezeu. Acest răspuns al lui Dumnezeu consta în aceea, că El L-a înviat pe Hristos. Aceasta este numit în Scriptură „îndreptăţirea vieţii”, căci viaţa de înviere a lui Hristos devine astfel dovada îndreptăţirii noastre.

    Păcatele noastre şi pedeapsa lor s-au sfârşit în moartea lui Hristos, şi îndreptăţirea noastră se vede în poziţia nouă, pe care El a luat-o ca urmare a acestui fapt, şi din cauza acţiunilor lui Dumnezeu faţă de El şi faţă de noi. Nu este aşa că învierea ar contribui la unele merite – acestea se găsesc numai în moartea Sa. Însă ea are valoarea ei, prin aceea că ea ne dă dovada clară cum Hristos Însuşi este liber, respectiv îndreptăţit cu privire la păcatele noastre în prezenţa lui Dumnezeu. Învierea ca intervenţie a lui Dumnezeu în putere, ca să scoată pe Salvatorul nostru din domeniul morţii şi judecăţii, în care El a mers din cauza păcatelor noastre, are un rol deosebit în îndreptăţirea noastră, deoarece ea dovedeşte, că Dumnezeu este cu adevărat pentru noi. Două acţiuni deosebit de mari a făcut Dumnezeu pentru noi, care dau mărturie despre tot harul Său faţă de noi şi că mântuirea este în totalitate lucrarea Lui proprie: El a dat pe Isus la moarte din cauza greşelilor noastre şi L-a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă aceste două acţiuni sunt tot ceea ce apostolul recunoaşte, atunci când este vorba de credinţa care îndreptăţeşte.

    Să exemplificăm aceasta printr-un exemplu. Să presupunem că un om ar fi condamnat la închisoare pentru şase luni din cauza unei fărădelegi. Unuia îi este permis să preia pedeapsa în locul acestuia. Când uşile închisorii se închid după locţiitor, vinovatul, care se află afară în libertate, poate exclama despre prietenul lui: „El este în închisoare din cauza fărădelegii mele”, însă mai mult nu poate merge. Ar fi prea devreme să adauge: „şi de aceea este imposibil ca eu vreodată să văd interiorul acestei închisori, ca pedeapsă pentru ceea ce am făcut.” Ce s-ar întâmpla, dacă bunul lui prieten îşi dă viaţa după două luni şi patru luni de pedeapsă rămân neexecutate sau dacă el ar dezerta din închisoare? Autorităţile în mod justificat vor prinde pe răufăcătorul iniţial şi vor cere ca el să stea în închisoare pentru restul de timp. Ar fi cu totul altfel dacă după trecerea celor şase luni ar lua din închisoare pe locţiitorul lui binevoitor. Atunci el ar avea dovada, că acum cu adevărat el ar fi un om liber. Acum el ar putea spune: „Iată, tu ai fost eliberat din închisoare pentru îndreptăţirea mea!” El s-a gândit drept: „Dacă el a îndeplinit pedeapsa şi a fost eliberat din închisoare şi este eliberat de orice obligaţie, scutit deplin cu privire la contravenţia mea, atunci vina mea este anulată, sunt liber, sunt despovărat!”

    Romani 10.3-10

    Romani 10.3-10: Pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede. Pentru că Moise scrie despre dreptatea care este din lege: „Omul care practică acestea va trăi prin ele“. Dar dreptatea care este din credinţă vorbeşte astfel: „Nu spune în inima ta: „Cine se va sui în cer?“, adică să-L coboare pe Hristos. Sau: „Cine va coborî în Adânc?“, adică să-L ridice pe Hristos dintre morţi. Dar ce spune ea? „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta“: acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm: că, dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit. Deoarece cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

    Este foarte remarcabil, în ce mod credinţa care îndreptăţeşte este legată permanent cu învierea. Ea constă în a crede în Acela care în baza rezultatului îndreptăţirii a înviat dintre morţi pe Isus Domnul nostru. Aşa argumentează apostolul în Romani 10 referitor la dreptatea care este din credinţă, şi la felul în care siguranţa acestui fapt este adus celui mântuit. Aici apostolul pune faţă în faţă dreptatea din credinţă cu dreptatea din Lege. Această dreptate din Lege, aşa cum spune el, este descrisă prin Moise cu fraza: „Fă aceasta şi vei trăi”. Dar când scrie despre dreptatea din credinţă, el nu spune: „Hristos a împlinit în chip desăvârşit Legea pentru voi”, ci el se referă la moartea şi învierea lui Hristos. Gândul că expresia „Hristos este sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede” ar însemna că El a împlinit Legea pentru noi este exclus prin ceea ce urmează, şi anume, că dreptatea noastră stă pe o cu totul altă bază.

    Dar pentru ce este Hristos sfârşit al Legii? Pavel spune (observă motivarea prin „pentru că”), trebuie să citim în cartea Deuteronomul. Moise a descris în Leviticul deja foarte simplu dreptatea după Lege: mai întâi fă, şi apoi trăieşte. Dar în Deuteronomul 30 Moise descrie situaţia care va lua naştere după ce Israel a eşuat complet sub Lege şi va ajunge sub judecata divină. Legea a fost sfărâmată. Ce poate însemna pentru cineva un text ca cel din Leviticul, dacă el stă pe grămada de dărâmături a falimentului lui spiritual? Însă Moise leagă tocmai de aceasta, prin aceea că el arată o cale nouă, un alt viitor: cuvântul credinţei; exact acelaşi cuvânt (spune Pavel la sfârşitul din Romani 10.8), pe care noi îl predicăm acum. Dacă se stă pe fundamentul Legii, toate aceste trebuie mai întâi să aibă loc. Trebuie să vezi cum pe scara labilă a eforturilor proprii ajungi la înălţimea cerului şi la adâncimea adâncului. Însă acum nu mai este nevoie de aceasta! Nu mai este necesar să te urci la cer, ca să cobori pe Hristos – deoarece El a coborât deja pe pământ. Nu mai este necesar să cobori în adânc, ca să scoţi pe Hristos dintre morţi – deoarece El a înviat deja. Toate „realităţile mântuirii” sunt acum înapoia noastră: nu noi am mers în moarte şi apoi în cer, ci Domnul Isus a făcut aceasta pentru noi! Lucrarea mare a fost înfăptuită. Nu mai este nimic de adăugat. Cuvântul este aproape. Hristos este în gura acelora care Îl mărturisesc ca Domn, şi în inima tuturor care cred în El.

    Evrei 11.4

    Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin carte a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

    Scriptura vorbeşte şi despre îndreptăţirea lui Abel – primul din rasa noastră căzută, despre care citim că a fost îndreptăţit – după valoarea model a jertfei, pe care a adus-o. Credinţa lui s-a arătat prin aceea că el a jertfit viaţa altuia în schimbul vieţii sale, despre care ştia că nu poate avea trăinicie înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Aceasta era o jertfă dreaptă şi Dumnezeu a acceptat-o în dreptate şi l-a îndreptăţit din pricina acestei jertfe.

    Galateni 2.21

    Galateni 2.21: Nu resping harul lui Dumnezeu; pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.

    Deci dacă noi am fost îndreptăţiţi de Dumnezeu Însuşi pe baza jertfei suplinitoare şi a valorii sângelui lui Hristos, atunci nu mai avem nevoie de o îndreptăţire suplimentară: moartea şi învierea lui Hristos au rezolvat deja totul corespunzător dreptăţii divine. Ce avem nevoie mai mult? Dacă am mai avea nevoie de ascultarea vie a lui Hristos, ca să compensăm eşecul nostru, atunci îndreptăţirea noastră ar fi nedesăvârşită. Scriptura nu permite gândul acesta nici măcar pentru un moment.

    Acesta pare să fie şi gândul din Galateni 2.21, unde apostolul spune: „dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.” S-ar putea replica: da, aici vrea să se spună că noi împlinim Legea. – Însă Cuvântul lui Dumnezeu este foarte exact. Şi Duhul Sfânt a ştiut ce scrie. Dacă ar fi vrut să spună aceasta, atunci ar fi spus-o. Însă în primul rând El spune şi cu acest verset din nou, că dreptatea este numai prin moartea lui Hristos, şi în al doilea rând prima parte a versetului este aşa de generală, că ea se referă la orice dreptate din Lege – şi la aceea pe care Hristos a arătat-o!

    Două locuri care aparent aduc îndreptăţirea noastră în legătură cu viaţa lui Hristos

    2 Petru 1.1

    2 Petru 1.1: Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă de acelaşi preţ, împreună cu noi, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos: ….

    Expresia „dreptatea lui Hristos” se întâlneşte în Scriptură numai o singură dată şi aceasta într-un context deosebit de special în pasajul de mai sus. Însă dacă Duhul Sfânt ar fi vrut să descrie aici dreptatea lui Hristos în viaţa Sa, atunci cu siguranţă ar fi formulat expresia în felul următor: „prin dreptatea lui Isus Hristos, a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru”. Însă felul în care El foloseşte aici expresia, cu siguranţă devine mult mai clară legătura cu expresia „dreptatea Domnului” din Vechiul Testament. Trebuie să ţinem seama că a doua epistolă a lui Petru este adresată iudeilor, cărora le era cunoscută această expresie din Vechiul Testament. Această epistolă le-a îndreptat mereu atenţia spre credincioşia lui Dumnezeu cu privire la făgăduinţele Sale. Însă chiar dacă s-ar interpreta ca dreptate a lui Hristos, unde stă atunci înainte o silabă care să arate că este vorba de dreptatea arătată prin ascultarea lui Hristos faţă de Lege?

    Romani 5.18,19

    Romani 5.18,19: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii. Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

    Aceste versete au fost folosite să susţină teza că prin „ascultarea activă” a lui Hristos în viaţa Sa în împlinirea Legii este lucrată dreptatea sau îndreptăţirea noastră. Însă aici nu se spune în ce consta ascultarea lui Hristos. Cel puţin aici nu se spune nimic despre o ascultare în legătură cu împlinirea Legii. Este deci lăsat în seama comentatorului, ce se înţelege aici cu privire la ascultare. Această interpretare trebuie să îndeplinească două aspecte:

    1. Ea trebuie să se încadreze în context şi
    2. trebuie să fie în concordanţă cu alte locuri din Scriptură referitoare la această temă.

    1. Cu privire la punctul (1): Romani 5.13 şi 14 spune: „Deoarece, până la lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege; dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam.” Apostolul revine la rolului Legii abia în Romani 5.20. Este deci vorba de „toţi oamenii” şi între cei mulţi explicit şi de aceia care au trăit în perioada dintre Adam şi Moise şi prin aceasta, conform acestui pasaj, nu stăteau sub Lege. Este greu de înţeles cum se vrea să se atribuie împlinirea Legii prin Hristos, ca să compenseze lipsa celor „mulţi” în această împlinire, spre îndreptăţire, când o mare parte din aceşti mulţi nicidecum nu stăteau sub Lege. Aceasta se poate ocoli numai prin aceea că se afirmă – contrar acestui pasaj -, că şi aceia dintre Adam şi Moise stăteau sub Lege; în acest caz aceasta este denumită „lege morală”. Însă aceasta nu are nimic a face cu o interpretare sănătoasă a Scripturii. În afară de aceasta: când în versetul 20 se vorbeşte despre însemnătatea introducerii Legii, este vorba de cu totul altceva decât că prin împlinire – chiar şi prin Hristos – ar trebui să se obţină îndreptăţirea. Dimpotrivă: „Dar legea a intervenit, ca să prisosească greşeala” (Romani 5.20).
    2. Cu privire la punctul (2): Locurile, pe care le-am tratat cu privire la această temă, arată că în cazul îndreptăţirii este vorba de sângele şi moartea lui Hristos şi nu de ascultarea din viaţa Lui faţă de Lege. În pasajul actual este vorba de ascultarea lui Hristos în comparaţie cu neascultarea lui Adam. Un loc paralel la aceasta găsim în Filipeni 2.5,6. Şi aici este vorba exact despre această temă. Şi noi găsim clar că ascultarea lui Hristos este privită de la început şi până la sfârşit ca un întreg mare: „… luând chip de rob … făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce”, unde ascultarea Lui este probată în deplină măsură. Nu este o despărţire în ascultarea Lui, şi dacă vrea să se diferenţieze, atunci este moartea Lui şi nu viaţa Lui, cea care ocupă rolul în îndreptăţire, aşa cum arată locurile studiate anterior.

    Încă un gând scurt în acest context referitor la expresia „îndreptăţirea vieţii”. În Romani 3 vedem înainte de toate îndreptăţirea legată cu sângele, în Romani 4 cu învierea, în Romani 5 se introduce un element nou: viaţa de înviere a lui Hristos se aplică la cel care crede. Aceasta pare să fie exprimat în expresia „îndreptăţirea vieţii”. Căci dacă Dumnezeu nu numai a înviat pe Hristos dintre morţi, L-a îndreptăţit în tot ce El a luat asupra Lui, despre care această viaţă de înviere este o mărturie, ci această viaţă ne este făcută cunoscut şi nouă, atunci aceasta este o dovadă suplimentară pentru îndreptăţirea noastră. Ea are aceeaşi natură, sursă şi legătură. Căci ea rezultă din moarte şi mormânt. Vine de la Dumnezeu, care este urzitorul şi dătătorul ei, şi este savurată în legătură cu Hristos, Omul înviat, a cărui viaţă este. Din acest motiv Ioan vorbeşte despre îndrăzneala în ziua judecăţii, căci „pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Aceasta înseamnă că noi deja acum avem aceeaşi dreptate şi aceeaşi viaţă ca Hristos, şi astfel noi suntem identificaţi cu El înaintea ochilor lui Dumnezeu. Prin natura lor toţi oamenii stau în legătură cu Adam ca şi cap şi început al generaţiei lor. Prin har şi prin moartea şi învierea lui Hristos, toţi credincioşii stau în legătură vie cu El ca şi Cap şi început al acestei generaţii spirituale, căreia ei îi aparţin acum. Ei sunt, dacă se poate spune aşa, altoiţi în Hristos şi sunt părtaşi ai vieţii şi naturii Lui. Şi „în viaţa lui Hristos” ei sunt eliberaţi pe bază juridică de toate urmările care erau odinioară asupra lor „în viaţa lui Adam”. Aceasta este o realitate minunată, pe care deseori o trecem cu vederea. Îndreptăţirea, aşa cum ea ne este prezentată în epistola către Romani, înseamnă deci nu numai achitare deplină de toată vina şi de condamnarea, care sunt legate cu natura adamică decăzută, ci prin lucrarea lui Dumnezeu noi stăm în Hristos şi ca înviaţi dintre morţi. Preamărit să fie Dumnezeu pentru o astfel de eliberare!

    Ouweneel: Dreptatea lui Hristos

    Capitolul acesta este un citat din W. J. Ouweneel din caietul Rechtfertigung (caietul 6 din seria „Was lehrt die Bibel?) din anul 1978.

    Întrebarea centrală, despre care este vorba, este: Ce are Legea a face cu dreptatea lui Dumnezeu, care ne este socotită nouă? Citim în Romani 2.13: „Cei care împlinesc legea vor fi îndreptăţiţi” – în sine un principiu deplin corect, în care însă este o problemă mare: nu există nici un „împlinitor al legii”! Nu este nimeni, care să facă binele, nici măcar unul singur (Romani 3.10-12). „De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui” (Romani 3.20). „… dar, ştiind că omul nu este îndreptăţit din faptele legii, ci prin credinţa în Hristos” (Galateni 2.6). Dacă un om este îndreptăţit pe baza „faptelor legii”, aceasta înseamnă că Dumnezeu declară drept pe omul acesta pe baza etaloanelor unei anumite legi, şi anume pentru că el a împlinit în chip desăvârşit faptele acestei legi. Însă unul din adevărurile mari, pe care Reforma le-a readus la lumină prin harul lui Dumnezeu, este tocmai acela, că omul de la natură este un păcătos de neîmbunătăţit, care nu poate împlini nicio faptă a Legii şi de aceea este total dependent de îndurarea lui Dumnezeu, spre care el îşi îndreaptă încrederea credinţei lui, aşa că Dumnezeu îl declară drept nu pe baza faptelor Legii, ci pe baza credinţei.

    Dar care este baza acestei îndreptăţiri? În privinţa aceasta atât Luther cât şi Calvin răspund: eu am nevoie de o dreptate, care corespunde deplin cerinţelor lui Dumnezeu; deci aceasta este dreptatea lui Dumnezeu, şi anume dreptatea care este valabilă juridic înaintea lui Dumnezeu; o astfel de dreptate (singura, pe baza căreia eu pot exista înaintea lui Dumnezeu) este dreptatea lui Hristos, căci El a împlinit pe deplin dreptatea Legii pentru mine; eu am nevoie nu numai de iertarea încălcărilor de Lege ale mele, eu am nevoie de o ascultare desăvârşită (şi anume, faţă de Legea lui Dumnezeu); eu nu am aceasta, însă îmi este socotită ascultarea activă a lui Hristos; aceasta este îndreptăţirea mea.

    Dacă oameni ai lui Dumnezeu mari cum este Luther şi Calvin au exprimat aceasta, şi chiar în legătură cu o temă care mai mult decât toate celelalte este specifică Reformei, şi anume îndreptăţirea prin credinţă, atunci se ezită să spui ceva împotrivă. Şi cu toate acestea chiar şi cel mai simplu credincios se poate întreba pe drept: Unde citesc eu în Scriptură că mie îmi este socotită împlinirea Legii de către Hristos? Unde citesc, că Dumnezeu îmi dăruie dreptatea Sa? Unde citesc eu despre dreptatea lui Hristos? (în afară de 2 Petru 1.1 într-un cu totul alt context.) Desigur aceste întrebări nu sunt combateri; însă totdeauna trebuie să ne dea de gândit când anumite expresii, care nicidecum nu se întâlnesc în Scriptură (şi, aşa cum cred, sunt străine duhului Scripturii), joacă un rol important într-o anumită teologie.

    Este într-adevăr aşa, că Pavel spune: „Hristos Isus, care a devenit pentru noi … dreptate” (1 Corinteni 1.30), căci dreptatea, pe care noi o posedăm, se bazează pe ceea ce este El şi ce face El pentru noi. Şi realmente este aşa, că Pavel spune: „tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5.19). Însă constă această ascultare în împlinirea Legii de către El? Este o ascultare legalistă? Care „dreptate a legii” cerea ca El să trebuiască să-Şi dea viaţa pentru păcătoşi şi ca El să poarte pentru ei blestemul Legii? Nu a învăţat El ascultarea în ceea ce a suferit (Evrei 5.8)? El a fost ascultător până în moarte, da, până în moarte pe cruce (Filipeni 2.8)! Ce context este între această ascultare şi Lege? A lăsat Legea pe un om drept să sufere? Însă această suferinţă, acest sânge vărsat, dăruirea Lui până în moarte era baza îndreptăţirii mele. Ce are Legea a face cu aceasta? Legea a fost dată „primului om” (1 Corinteni 15.45) şi era corespunzătoare lui, păcătosului, însă ascultarea lui Hristos corespundea celor mai adânci gânduri ale lui Dumnezeu şi era spre glorificarea lui Dumnezeu.

    S-ar putea spune: Hristos a împlinit poruncile Legii cu consecinţele depline, da, până în moartea pe cruce? Ascultarea lui Hristos (Romani 5.19) este pusă tocmai faţă în faţă cu Legea şi este în opoziţie cu ea (Romani 5.20). Această Legea a fost adăugată ca să pună mai mult în lumină starea primului Adam şi a neamului lui, şi aceasta numai în Israel („… ca să prisosească greşeala [încălcarea]”); însă întreaga expunere de idei din acest capitol, este că dreptatea este nu numai pentru aceia care sunt sub Lege, ci şi pentru aceia „care nu au păcătuit după asemănarea încălcării lui Adam” (Romani 5.14). Dreptatea este propovăduită pretutindeni, unde „păcatul a prisosit” (nu: „unde încălcarea a prisosit”; Romani 5.20). Toată intenţia apostolului constă în a lăsa la o parte întreg sistemul Legii (sau al unei anumite legi). Desigur, primul Adam „a încălcat” şi „Legea” (vezi Romani 5.14), însă această „Lege” nu era de felul: „Fă aşa şi vei trăi” (adică, dobândeşte viaţa ca unul care este mort), ci: „Fă aşa, căci altfel vei muri” (ca unul care trăieşte). Adam nu a trebuit să asculte, pentru ca într-o stare de moarte să dobândească viaţa, ci el a trebuit să asculte, ca să păstreze viaţa, pe care o avea deja şi pe care el ar pierde-o prin neascultare.

    Deci, este dreptatea noastră o dreptate a Legii (şi anume dreptatea, pe care Hristos a dobândit-o pentru mine prin împlinirea Legii în chip desăvârşit de către El)? Pavel dă răspunsul: „Pentru că Moise scrie despre dreptatea care este din lege: ‚Omul care practică acestea va trăi prin ele.’ Dar dreptatea care este din credinţă vorbeşte astfel: … ‚Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta’” (Romani 10.5-8). Aici sunt puse faţă în faţă cele două dreptăţi şi se exclud complet reciproc. Aici nu este vorba despre cine împlineşte dreptatea Legii (păcătosul însuşi sau Hristos pentru el), ci este vorba că dreptatea, care este din credinţă, nu este „dintr-o lege”, în orice sens au fi şi din orice lege ar veni! Aşa spune Pavel şi în Romani 3.21: „Dar acum, fără lege [chórisnomu, ‚în afara (oricărui) principiu al unei legi’], s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi.” Legea mărturiseşte despre dreptatea lui Dumnezeu, însă nu este baza sau etalonul dreptăţii.

    Vrem să medităm consecvent la aceasta. Dacă dreptatea, pe care eu am primit-o, este o dreptate din Lege (şi anume „dreptatea activă a lui Hristos”, adică împlinirea desăvârşită a Legii de către El), atunci trebuie să ne gândim bine, că:

    • această dreptate este încă o dreptate omenească, care nu are nimic a face cu dreptatea lui Dumnezeu (şi anume dreptatea Sa proprie şi acţionarea Sa în dreptate) [Remarc aici că învăţătura lui Calvin este greşită deja în primele ei principii, prin afirmaţia lui că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate în om, care este valabilă înaintea Lui, sau pe care El a dăruit-o omului. De ce aceasta nu este valabil pentru sfinţenia lui Dumnezeu? Este aceasta o sfinţenie (în om), care este valabilă înaintea lui Dumnezeu, sau este însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este sfânt? Este îndurarea lui Dumnezeu însuşirea omului de a fi îndurător, care are valoare înaintea lui Dumnezeu, sau este însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este îndurător? Şi de ce este altfel cu dreptatea lui Dumnezeu? Expresia arată însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este drept; orice deviere de la acest adevăr simplu conduce la rătăcire.];
    • această dreptate este o dreptate din Lege, şi nu o dreptate din Dumnezeu (Filipeni 3.9);
    • această dreptate trece pe lângă caracterul spiritual al Legii (care conţine nu numai ce eu trebuie să fac, ci şi ce eu trebuie să fiu);
    • această dreptate constă exclusiv din ceea ce eu ar fi trebuit să fac („fă aceasta, şi vei trăi”) şi nimic mai mult; o dreptate din Lege nu-mi dă nici un drept la o legătură cu Hristos înviat (Romani 6.7,8), la gloria lui Dumnezeu (Romani 3.23,24; 5.1,2) şi la viaţa veşnică (Romani 5.21), la fel cum Adam în starea lui de nevinovăţie nu avea un drept la aceste lucruri.

    În toate este vorba că mai întâi noi trebuie să înţelegem ce loc avea Legea în planurile lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus pe om la probă mai întâi fără Lege (de la Adam şi până la Moise), şi omul s-a dovedit păcătos. După aceea Dumnezeu a încercat pe om sub Lege (Israel începând de la Sinai), şi omul a devenit călcător de Lege. Omul nu avea nici o dreptate, nici fără Lege şi nici sub Lege. Şi iată, după aceea Dumnezeu revelează dreptatea Sa în afara oricărei Legi. Şi ce cuprindea aceasta? Că Hristos a dobândit pentru mine nu o dreptate omenească, legalistă, ci că Dumnezeu a condamnat în El omul meu vechi în totalitatea lui şi a aşezat în mine omul nou în dreptatea Sa proprie (compară cu 2 Corinteni 5.21): în Hristos, Omul ceresc, care acum este dreptatea mea (1 Corinteni 1.30). Omului vechi nu i se acordă o dreptate, pe care el nu putea s-o realizeze – aceasta ar fi fost indirect o îmbunătăţire a omului vechi -, ci Dumnezeu a terminat definitiv cu omul vechi ca atare şi l-a înlocuit pe acesta cu un om nou, care nu are nimic a face cu Legea (indiferent dacă el era iudeu sau grec), ci numai cu dreptatea proprie a lui Dumnezeu. El este în Hristos şi din Hristos, şi ca atare el nu mai este pentru Lege: „Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.” (Romani 7.4).

    Consecinţele învăţăturii despre dreptatea din Lege a lui Hristos sunt mult mai grave pentru noi, decât cred mulţi. Este aici un om, un păcătos, care trăieşte în carne; ceea ce el are nevoie (aşa se învaţă), este o dreptate care corespunde Legii; deci, un altul (Hristos) a împlinit Legea şi astfel a dobândit o dreptate care este din Lege, care îi este socotită acestui om, care este în carne; el este îndreptăţit prin aceea că altcineva face ceea ce el însuşi ar fi trebuit să facă ca şi copil al lui Adam, care trăieşte în lumea aceasta şi este supus Legii – şi apoi Hristos moare pentru acest om îndreptăţit!? Ce loc şi ce sens are moartea Lui aici? De ce să fie ispăşite păcatele, dacă ele au fost înlăturate prin împlinirea Legii de către Hristos? De ce să mori pentru cineva care este deja desăvârşit îndreptăţit? Sau este sângele lui Hristos care anulează păcatele acestui om? Însă atunci nu poate fi vorba de a face bun „tot ce în faptele noastre este nedesăvârşit” (aşa cum am citat mai înainte pe Calvin). Aceasta este o formulare fatală, care subapreciază starea gravă a primului Adam. Nu este vorba de nedesăvârşiri în faptele primului om – Dumnezeu vede răul în el şi nimic altceva; de aceea a murit Hristos.

    Ce este deci dreptatea mea? A îmbunătăţit Dumnezeu omul vechi, prin aceea că i-a socotit această dreptate a lui Hristos (şi anume împlinirea Legii, în care omul vechi a ratat), sau Dumnezeu a condamnat definitiv pe omul vechi, l-a adus în moartea lui Hristos şi în locul lui a pus un om nou, care trăieşte în Hristos înaintea lui Dumnezeu? A îndreptat Dumnezeu (printr-o serie de fapte ale lui Hristos) greşelile mele în carne, sau Dumnezeu a sfârşit-o definitiv cu omul vechi? A îndreptăţit Dumnezeu pe omul vechi, prin aceea că i-a anulat nedesăvârşirile, sau Dumnezeu l-a adus în moarte pe omul vechi? Omul nou nu are lipsuri, care trebuie îndreptate, căci Hristos este viaţa lui. Ori există o îndreptare a greşelilor omului vechi (însă atunci nu este un om nou), ori eu sunt un om nou în Hristos; însă atunci nu mai sunt greşeli care trebuie îndreptate, căci Hristos este pentru mine dreptate a mea înaintea lui Dumnezeu. Când greşesc (căci carnea este încă în mine), Isus Hristos, Cel drept, este Apărătorul meu (1 Ioan 2.1). Dumnezeu mă poate disciplina, dacă este necesar (căci carnea este încă în mine) – însă eu nu mai sunt în carne. Când este vorba de dreptate şi de Judecător (nu de umblarea mea practică în credinţă), este valabil Numeri 23.21: „El nu vede nici o nelegiuire în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el şi un cântec de triumf împărătesc este în mijlocul lui.”

    Desigur nu este aşa, că viaţa lui Hristos nu are nimic a face cu dreptatea mea. Este deosebit de important că tocmai El, „care nu a cunoscut păcat”, era Cel care a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5.21). Miresmei jertfei Sale de ardere desăvârşite de pe cruce îi aparţinea de nedespărţit mireasma jertfei de mâncare desăvârşită a vieţii Sale. El a lăsat să se vadă înaintea lui Dumnezeu ce este un om desăvârşit, şi faţă de oameni a lăsat să se vadă cine este Dumnezeu – însă în această privinţă nu putea fi nici o legătură cu omul (Ioan 12.24,32). Dacă bobul de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur – dacă ar fi fost altfel, de ce a trebuit să moară? Dacă împlinirea Legii de către Hristos îmi este socotită mie, de ce atunci El a trebuit să mai poarte păcatele mele? El a înfăptuit pentru mine tocmai ceea ce eu am ratat! Eşecul meu ar fi atunci reparat prin ceea ce El a făcut pentru mine!

    Da, dar … nu ar fi fost ispăşit! „Pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (Galateni 2.21). Dar dacă Hristos a împlinit Legea pentru mine, atunci dreptatea este prin Lege şi Hristos a murit degeaba!! Însă Dumnezeu fie preamărit! Omul în primul Adam (ca atare) nu este nicidecum îndreptăţit, ci omul în ultimul Adam este îndreptăţit! Şi eu sunt în ultimul Adam şi deci liber de Lege (Romani 6.14; 7.4,6; 10.4; Galateni 2.19), deci nu am nevoie de nimeni care să împlinească Legea pentru mine. Legea dobândeşte în principiu o dreptate omenească pentru primul Adam (Romani 2.13), însă aceasta nu mai are nici o însemnătate pentru mine, căci eu sunt în ultimul Adam; şi ceea ce eu am acum este dreptatea lui Dumnezeu în ultimul Adam. Legea nu-mi aduce retroactiv în Hristos o dreptate a Legii, ci face invers. Ea dovedeşte totala lipsă de speranţă a primului Adam. Legea putea face numai un lucru: să mă omoare; însă această moarte am suferit-o în Hristos, şi acum eu sunt în El, ultimul Adam. Legea este dreaptă, însă nu îndreptăţeşte şi nu este pentru cei drepţi, ci pentru cei nedrepţi (1 Timotei 1.8-10); Hristos a fost născut sub Lege (Galateni 4.4), ca să elibereze pe cei care erau sub Lege, nu prin aceea că El a împlinit Legea pentru ei (cu toate că aceasta L-a îndreptăţit să înfăptuiască lucrarea de răscumpărare), ci prin aceea că El a devenit blestem pentru ei şi i-a eliberat de sub blestemul Legii (Galateni 3.13)!

    Moartea lui Hristos decide totul – însă această moarte nu are nimic a face cu Legea, căci Legea nu cere moartea unui drept. În Romani 5, unde primul Adam şi ultimul Adam sunt puşi faţă în faţă, este vorba tocmai despre această moarte a lui Hristos şi nu despre Lege (aşa cum am văzut în Romani 5.13,14,20). Aceşti doi capi de familii sunt puşi acolo faţă în faţă, nu ca să îmbunătăţească pe primul prin al doilea, ci ca prin moarte să înlocuiască pe primul prin al doilea. O dreptate prin Lege este: să îmbunătăţeşti ceva la primul Adam. Însă ascultarea lui Hristos este exact opusul Legii (Romani 5.19,20). Repet: în toate este vorba că noi trebuie să vedem locul corect al Legii. Legea nu este expresia completă a gândurilor lui Dumnezeu – numai Hristos este aceasta. Legea este expresia completă a ceea ce o creatură trebuie să fie înaintea lui Dumnezeu, însă aceasta este cu totul altceva. Întregul ei caracter arată clar că Dumnezeu a prevăzut-o pentru cei nedrepţi, căci aceasta se vede din repetatul: „Să nu …”.Şi chiar acolo unde Legea este pozitivă: „Voi trebuie să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru”, ea nu este expresia inimii lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu nu cere dragoste, ci doreşte dragostea care este dată de bună voie şi din natură, aşa cum Hristos I-a dăruit-o; ce degradare ar fi dacă noi am privi dragostea pe care Hristos ca Om a dovedit-o lui Dumnezeu, numai ca împlinire a cerinţelor Legii!

    Şi la fel este şi pentru aceia, care acum sunt în Hristos. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit …” (Efeseni 5.1,2) – ce are aceasta a face cu împlinirea Legii? Să iubesc pe altul aşa cum Hristos m-a iubit pe mine, ce are aceasta a face cu faptul că eu iubesc pe altul aşa cum mă iubesc pe mine? „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3.16) – cere Legea aceasta de la mine? Nu este aceasta valabil pentru aceia pentru care Hristos a devenit regula lor de viaţă? (compară cu Galateni 6.15,16; Coloseni 3.12-15). Desigur, eu mă bucur de Legea lui Dumnezeu, şi dacă iubesc, înfăptuiesc „en passant” (în treacăt) Legea lui Dumnezeu (Romani 13.8; Galateni 5.14; Iacov 2.8), dar din cauza aceasta Legea nu este regula mea de viaţă; aceasta este numai pentru aceia care sunt sub întâiul Adam, şi formal numai pentru o parte din ei (şi anume Israel). Regula mea de viaţă este una mult mai înaltă: „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.19,20).

    Anulez eu prin aceasta Legea? „Nicidecum”, spune Pavel, „ci noi confirmăm legea” (Romani 3.31). Pavel însuşi pune această întrebare, pentru că ar putea veni contraargumentul: dacă deci îndreptăţirea nicidecum nu are a face cu Legea şi are loc exclusiv pe baza credinţei, nu este atunci Legea făcută fără putere (fără efect, fără rezultat)? Nu, ci dimpotrivă, răspunde Pavel, căci numai aşa se acordă Legii dreptul deplin. Tocmai când se afirmă că dreptatea noastră este o dreptate din Lege şi că sufletul îndreptăţit trebuie după aceea să împlinească Legea (din recunoştinţă sau din oricare alt motiv), tocmai atunci Legea nu este luată serios în seamă. Căci Legea condamnă pe omul în carne aşa de deplin, că singura ieşire pentru om este moartea şi înlocuirea omului vechi prin omul nou. Cine crede că prin împlinirea Legii de către Hristos suplimentar ar putea anula greşelile omului vechi, acela nu ia în serios blestemul Legii, pe care ea îl aduce asupra omului vechi. Un astfel de om face Legea fără putere şi fără efect! Şi cine crede că el ca credincios creştin se poate pune sub Lege, fără să cadă sub blestemul ei, dacă o încalcă, face de asemenea Legea fără putere. Un astfel de om de asemenea nu ia în serios blestemul Legii.

    Însă Scriptura spune: „Pentru că toţi [credincioşi sau necredincioşi] cei care sunt din faptele legii [oricare ar fi din principiile Legii] sunt sub blestem” (Galateni 3.10). Nu: toţi care au încălcat Legea, ci: toţi care stau pe acest fundament; ei sunt sub blestem. Tocmai acela care recunoaşte că fiecare care stă pe principiul Legii în mod necesar este condamnat prin Lege, şi că tocmai acela care din cauza aceasta are nevoie de dreptatea lui Dumnezeu, care nu are nimic a face cu Legea (Romani 3.21); tocmai acela care recunoaşte că după etaloanele Legii nu este nici o speranţă pentru primul Adam (nici prin împlinirea Legii de către un altul), ci că este speranţă numai pentru aceia care sunt prin credinţa în ultimul Adam, tocmai acela „confirmă Legea”: el acordă drept deplin Legii. Nu este aşa, că eu sunt îndreptăţit pe baza Legii, în timp ce este un altul, care a împlinit Legea pentru mine, ci nicidecum nu am parte de îndreptăţire pe baza Legii (Galateni 3.10,11). Dacă totuşi dreptatea ar fi prin Lege (fie prin faptele mele, sau ale lui Hristos), atunci moartea lui Hristos ar fi fost degeaba (Galateni 2.21). Însă acum Hristos a murit, şi de asemenea şi eu am murit faţă de Lege (Romani 7.4,6; Galateni 2.19), însă unit cu un Domn înviat. Ca păgân eu niciodată nu am fost formal sub Lege, şi în orice caz acum eu nu sunt sub Lege, ci sub har (Romani 6.14). De ce să fie împlinită Legea pentru mine de către altul, şi de ce să am nevoie de o dreptate care să fie bazată pe faptele Legii?

    Primul punct în această învăţătură este acela, că în cele din urmă este atinsă gloria Persoanei lui Hristos Însuşi, atât în ceea ce priveşte viaţa Sa, cât şi moartea Sa. În primul rând această învăţătură lezează necesitatea şi a-tot-suficienţa morţii ispăşitoare a lui Hristos prin teza împlinirii Legii din partea Lui ca Locţiitor şi prin aceasta ea lasă loc pentru o îmbunătăţire a omului vechi, aşa cum am arătat. Însă ea lezează şi însemnătatea vieţii Lui pe pământ pentru Dumnezeu. Este într-adevăr aşa, că dreptatea, pe care eu va trebui s-o posed cândva înaintea scaunului de judecată, nu este altceva decât o dreptate a Legii, şi anume dreptatea activă (împlinirea Legii) a lui Hristos? Nu este mai mult buna mea plăcere înaintea lui Dumnezeu? Dacă am fost făcut plăcut în Preaiubitul (Efeseni 1.6), este Preaiubitul atunci în privinţa aceasta numai un Om, care a împlinit în chip desăvârşit Legea lui Dumnezeu? Sau acest Preaiubit este Fiul, care a glorificat desăvârşit pe Tatăl pe pământ şi a făcut lucrarea, pe care Acesta I-a dat-o s-o facă (Ioan 17.4)? – Sau se vrea să se afirme, că aceasta era exclusiv împlinirea Legii de pe Sinai? Un Fiu, care a venit pe pământ, ca să împlinească poruncile Tatălui şi să rămână în dragostea Lui (Ioan 15.10) – a împlinit Acesta numai Legea lui Moise? Şi porunca Tatălui, ca El să-Şi dea viaţa, ca iarăşi s-o ia înapoi (Ioan 10.17,18) – era aceasta o poruncă din Legea de pe Sinai? Am început capitolul acesta cu acest argument, şi îl închei tot cu acesta, căci nu este nimic mai important decât ceea ce lezează gloria lui Hristos.

    Nu, Scriptura nu spune, că mie îmi este socotită dreptatea (prin Lege) a lui Hristos, ci că Hristos este dreptatea mea – şi ce Hristos! Acesta este Acela care în viaţa Lui şi în moartea Lui a glorificat deplin pe Tatăl; Cel care pe cruce a glorificat un Dumnezeu sfânt şi drept, tocmai pe locul unde judecata asupra păcatului L-a lovit; care a fost înviat prin gloria Tatălui (Romani 6.4) şi căruia Tatăl I-a arătat dreptatea Sa prin aceea că L-a glorificat în casa Tatălui (Ioan 16.10,14; compară cu Ioan 13.1,32; 14.2; 17.1,5). Eu am voie să privesc la toată această glorie şi să ştiu: acest Hristos este viaţa mea. Nu împlinirea Legii de către El a anulat greşelile mele, El a murit pentru greşelile mele. El nu a împlinit Legea pentru mine, ci El a purtat blestemul Legii pentru mine. Prin viaţa Sa El nu a desăvârşit omul meu vechi, ci prin moartea Lui eu am devenit un om nou; căci omul meu vechi a murit cu El, şi eu sunt acum în ultimul Adam. Eu sunt în El, în Domnul înviat, şi El este viaţa mea.

    Pentru Dumnezeu nu este întrebarea, dacă el vede la mine o dreptate, care este prin Lege, ci dacă Hristos ia chip în mine (Galateni 4.19; compară cu Galateni 2.20). Pentru Dumnezeu este numai o Persoană importantă: Hristos. Nu numai un Hristos care a împlinit Legea (cu toate că El a împlinit-o în chip desăvârşit), ci care a glorificat pe Dumnezeu pe locul judecăţii. Hristos, Fiul Omului, care şade la dreapta lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care este la sânul Tatălui, este totul pentru inima Tatălui. Însă Dumnezeu fie preamărit! Eu sunt în această Persoană, şi El este viaţa mea; în El eu am fost făcut plăcut înaintea lui Dumnezeu. Eu am murit faţă de păcat (Romani 6) şi faţă de Lege (Romani 7), şi în ceea ce priveşte viaţa mea de acum în carne, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20).

    Valoarea morţii lui Hristos (7)
    Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer?

    Dirk Schürmann

    © SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018
     

    Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.18; Evrei 12.22-24; Efeseni 2.13,18; Evrei 10.19-22; Coloseni 1.20-22; Apocalipsa 7.9-14; Apocalipsa 5

    Cuprins

    Introducere

    În anumite cercuri reformate şi neo-puritane există ideea că moartea lui Hristos singură nu este suficientă ca să ne dea dreptul la cer. Pentru aceasta ar fi necesară ascultarea activă din partea Lui în împlinirea Legii. Aşa se spune de exemplu la Molyneux:

    În cuvinte simple: Şti tu că deasupra uşii cerului stă scris: „Fă aceasta şi vei trăi”? Şti tu, că, dacă un om a fost curăţit de păcatele lui în sângele lui Hristos şi a fost sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, el nu poate merge în cer? El mai are nevoie de altceva. El trebuie să aibă o ascultare desăvârşită. Cerul depinde de o ascultare desăvârşită, şi nu de una negativă. Dumnezeu a zis lui Adam: „Fă aceasta şi vei trăi”. El a eşuat. Tu trebuie să oferi o ascultare desăvârşită, dacă vii la Dumnezeu. Ai primit tu această ascultare? Ea este ascultarea activă a lui Hristos. Nu sunt suferinţele Sale. Acestea au anulat păcatele. Nu este Duhul Său. Acesta sfinţeşte inima. Este ascultarea Lui desăvârşită. Ascultă[1]: „Prin ascultarea Sa robul meu cel drept va îndreptăţi pe mulţi.”[2]

    Vrem în continuare să verificăm această teză pe baza unor locuri diferite din Biblie.

    1 Petru 3.18

    1 Petru 3.18: Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh.

    Această „o-singură-dată-suferinţă” pentru păcate, pe care a îndurat-o Cel Drept pentru cei nedrepţi, nu a avut loc în viaţa Sa, ci la cruce, „omorât în trup”. Acolo El a îndurat tot ce au pricinuit păcatele noastre. Prin aceste suferinţe El ne-a dus la Dumnezeu. El a ocupat locul nostru înaintea lui Dumnezeu şi a îndurat ce meritam noi şi păcatele noastre, pentru ca noi să putem ocupa locul înaintea lui Dumnezeu, care era demn de El, în loc să avem parte de chinul veşnic, pe care de fapt se cuvenea de drept să avem parte pentru păcatele noastre.

    Evrei 12.22-24

    Evrei 12.18,22-24: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri, de adunarea în sărbătoare şi de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

    Apostolul prezintă aici un contrast între Lege şi Evanghelie şi arată că noi – fără să trebuiască să aşteptăm până când noi vom fi realmente glorificaţi – suntem deja acum în posesia tuturor binecuvântărilor numite aici. Dreptul nostru la ele este deja acum absolut. Prin credinţă le putem primi deja acum. Inclus în acestea este faptul că noi am venit la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Ca Judecător, El ne-a primit deja acum şi ne-a spus bun venit în prezenţa Sa, şi aceasta pentru totdeauna. El putea face aceasta, nu pentru că noi am venit la Isus, Cel care a împlinit în chip desăvârşit Legea, ci pentru că noi am venit la Isus, Mijlocitorului legământului celui nou, şi la sângele Său vărsat, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

    Efeseni 2.13,18

    Efeseni 2.13,18: Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos … căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh.

    După ce apostolul Pavel a vorbit despre îndepărtarea de Dumnezeu, în care toţi oamenii erau din punct de vedere moral departe de Dumnezeu, el vorbeşte şi despre îndepărtarea mai mare a naţiunilor de El, ca apoi să arate că noi am fost aduşi acum în apropierea lui Dumnezeu. Şi prin ce am fost aduşi? Prin sângele lui Hristos, şi nu prin împlinirea în chip desăvârşit a Legii prin Hristos! Cum arată acest a-fi-adus-aproape arată versetul 18: „Acces la Tatăl, printr-un singur Duh”.

    Evrei 10.18-22

    Evrei 10.19-22: Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o deplină libertate să întrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea şi cu trupul spălat cu o apă curată.

    Ce mare bucurie este să ştii că Dumnezeu voia să ne aibă aproape de Sine Însuşi, că pentru aceasta El a pregătit chiar şi calea, prin aceea că în moartea lui Hristos El a rupt perdeaua de despărţire, pentru ca noi să putem veni la El. Da, El ne îndeamnă chiar să venim la El: „să intrăm”. El poate face aceasta în concordanţă cu sfinţenia Lui. De ce? Pentru că Hristos a împlinit Legea? Nu! Este „prin sângele Său”! Deci noi avem deja astăzi aceeaşi apropiere, aceeaşi primire, aceeaşi libertate de acces la Dumnezeu, aşa cum o vom avea în curând în cer. Desigur măsura, în care noi realizăm aceasta, este astăzi mult prea mică în comparaţie cu ceea ce vom avea parte atunci.

    Cum a fost deschis acest drum pentru noi, aceasta ne arată detaliat capitolul 9. Acolo ne este arătat mai întâi, că în timpul Legii „drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis atâta timp cât îşi mai avea locul său cortul dintâi” (Evrei 9.8). Apoi citim despre schimbarea pe care Hristos a făcut-o: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din creaţia aceasta, şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt … cu însuşi sângele Său, după ce a dobândit o răscumpărare veşnică” (Evrei 9.11,12). Şi apoi versetul 24 ne arată că acest Loc Preasfânt este cerul: „Căci Hristos n-a intrat într-un Loc Preasfânt făcut de mâini omeneşti, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Aceasta este calea, pe care Dumnezeu ne invită în capitolul 10 să urmăm pe Hristos în Locul Preasfânt, o cale care se sfârşeşte direct „înaintea lui Dumnezeu”. Această cale ne-a deschis-o Hristos prin sângele Său, aşa cum ne arată modelul marelui preot din vechiul legământ. Însă la Hristos era vorba de „însuşi sângele Său” (Evrei 9.12).

    Cât de mult a onorat tronul lui Dumnezeu sângele lui Hristos! Cât de mult ne-a vestit El valoarea lui! Da, Dumnezeu Însuşi ne invită să venim la El, deoarece acest sânge este pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum atunci marele preot stropea sângele ţapului pe capacul ispăşirii (Leviticul 16), care în timpul acela simboliza tronul lui Dumnezeu. Cât de clar devine că este un drept pentru noi să intrăm prin credinţă în cer, pentru ca acolo să aducem adorare în Duhul! De aceea este clar că tăgăduirea faptului că acest sânge are putere să ne dea drept la cer este o desconsiderare gravă a privilegiului minunat, pe care acest sânge l-a dobândit pentru noi. Dar nu numai aceasta: se subapreciază şi faptul cât de mult şi Dumnezeu Însuşi a fost glorificat prin acesta.

    Coloseni 1.20-22

    Coloseni 1.20-22: … şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină.

    În acest verset este vorba de primirea definitivă în glorie, când noi cu trupuri glorificate vom apărea acolo. Şi noi vedem, că este aceeaşi bază ca şi cea pentru poziţia pe care noi o avem deja acum pentru aceasta, care ne creează premisa – „prin sângele crucii Lui”, „în trupul Lui de carne, prin moarte”, şi nicidecum împlinirea Legii prin viaţa Lui pe pământ.

    Apocalipsa 7.9-14

    Apocalipsa 7.9-14: După acestea am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor. Şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!“ Şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor şi al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin! Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie ale Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin “. Şi unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ Şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii“. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.”

    În pasajul acesta suntem aşezaţi direct înaintea tronului lui Dumnezeu, unde vedem stând sfinţi mântuiţi. Ei preamăresc pe Dumnezeu şi pe Miel – acesta este Hristos, Cel care a murit pentru ei – pentru gloria mântuirii, pe care ei au primit-o. Răspunsul unui bătrân la întrebarea „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ arată clar de unde au ei dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu în glorie: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.” Numai sângele lui Hristos le dă acest drept.

    Apocalipsa 5

    Apocalipsa 5: Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” … Şi în mijlocul scaunului de domnie şi a celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului … Şi ei cântau o cântare nouă, zicând: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ.” M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” …

    În acest capitol vedem Mielul ca înjunghiat stând în mijlocul tronului. Şi este ca un semnal pentru toţi locuitorii cerului, şi în cele din urmă întreaga creaţie se uneşte: când Mielul a luat cartea, toţi preamăresc dreptul Lui la titlul, să deschidă cartea, şi preamăresc demnitatea Lui ca Mielul ca înjunghiat, aceasta înseamnă, ca Acela care a suferit şi a murit pentru gloria lui Dumnezeu. Astfel, locul Său pe tron, precum şi partea sfinţilor glorificaţi, care au fost răscumpăraţi pentru Dumnezeu prin sângele Său, şi dreptul Său la tot ce este în cer şi pe pământ, sunt atribuite valorii morţii Sale ca jertfă. Şi aceasta ne este făcut cunoscut nu numai prin caracterul pe care Hristos Îl ocupă aici ca Mielul „ca înjunghiat”, ci ne este mărturisit direct prin ceea ce bătrânii, oştirile de îngeri şi în cele din urmă întreaga creaţie exprimă. Bătrânii cântă: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău”, şi oştirea mare a îngerilor strigă: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească …”, şi întreaga creaţie pronunţă cu cântarea ei de laudă dreptul Mielului la acest titlu, prin care El va primi binecuvântare, cinste şi slavă. Deci aici demnitatea şi dreptul la locul şi titlul cel mai înalt din cer sunt atribuite valorii jertfei Mielului lui Dumnezeu. Şi acest loc şi titlu din cer întemeiat pe valoarea jertfei slujeşte pentru:

    1. Să împace toate lucrurile din cer şi de pe pământ cu Dumnezeu (Coloseni 1.29);
    2. Să îndepărteze din creaţie întinarea adusă de păcat (Evrei 9.23-24);
    3. Să reabiliteze totul pentru Dumnezeu şi să le facă parte de binecuvântare.

    Această mărturie o dă Dumnezeu – prin aceea că El dă Mielului cartea. Această mărturie o dau cei răscumpăraţi (simbolizaţi prin bătrâni). Această mărturie o dă oştirea îngerilor şi creaţia întreagă. Şi toate acestea au loc înaintea tronului lui Dumnezeu.

     

     

    Plăgile şi venirea lui Isus

    Ce se poate spune despre cele şapte urgii?

    Va trece poporul lui Dumnezeu prin încercările viitoare, sau cei credincioşi vor fi răpiţi la cer înainte de acest timp de stâmtorare?

    Experienţele trăite de vechiul Israel au fost exemple pe care Dumnezeu le-a dat pentru poporul Său de la sfârşitul timpului. Aşa cum Israelul a fost eliberat din robia egipteană după căderea plăgilor, tot aşa biserica lui Dumnezeu va fi protejată în timpul plăgilor finale şi va fi eliberată din mâna asupritorilor săi (1 Cor. 10:11; Ps. 91:46).

    Şadrac, Meşac şi Abednego au intrat în flăcări atunci când au refuzat să se supună decretului universal de moarte emis de împăratul Babilonului. Din acele flăcări i-a salvat Dumnezeu în mod miraculos. Credinţa lor care a sfidat moartea a înfruntat şi flăcările (Dan. 3:16-28).

    Domnul Isus Hristos vine ca un hoţ, după căderea plăgilor (Apoc. 16:15). Altfel, ce sens ar mai avea să declare : „Iată, Eu vin ca un hoţ” după ce primele şase plăgi au fost deja revărsate dacă El ar fi venit deja ca un hoţ înainte de căderea primei plăgi?

    Apoc. 15:8 declară în mod categoric :” Niciun om nu va intra în Templu (cel ceresc) până ce nu se vor sfârşi cele şapte urgii (plăgi)”.

    Apostolul Pavel, în 2 Tes. 2:1-3 arată clar faptul că antihristul se va arăta înainte de venirea lui Isus şi va fi nimicit de strălucirea venirii Sale (2 Tes. 2:8).

    În concluzie, Isus vine după ce vor cădea cele şapte plăgi. Poporul lui Dumnezeu va fi martor al desfăşurării acestor evenimente

    Mărturisirea păcatelor

    În Biblie scrie că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele unei persoane; dar, zic eu, Domnul nu poate să te ierte? De ce trebuie să-i spui unui frate greşelile pe care le-ai făcut în viaţă? Domnul iarta, nu oamenii! De ce trebuie să ştie şi ceilalţi unde ai greşit (falimentat) tu?

    Problematica mărturisirii păcatului este foarte importantă şi foare actuală.
    În Sfânta Scriptură nu este scris nicăieri că trebuie să ne mărturisim TOATE păcatele unui om, sau oamenilor. În scimb, ceea ce scrie clar este că trebuie să mărturisim TOATE păcatele lui Dumnezeu. Situaţiile diferite trebuiesc tratate diferit.

    „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13).

    Mecanismul iertării este foarte interesant şi foarte logic. El poate fi înţeles destul de uşor de către cineva care vrea să slujească pe Dumnezeu din toată inima.

    Apostolul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”. (Iacov 5,16). Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, care are „milă de slăbiciunile noastre” şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).

    De asemenea, este foarte important să înţelegem că păcătosul nu poate fi obligat să-şi ceară iertare. Păcatul recunoscut forţat sau în urma unor şantajări este nul. Dumnezeu nu primeşte decât ceea ce se face din inimă.

    Mărturisirea păcatelor, publică sau particulară, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie obţinută cu sila de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului. Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemăsurată. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmul 34,18).
    Şi încă un aspect important. De cele mai multe ori suntem tentaţi să generalizăm: să spunem că suntem păcătoşi… dar fărăr să fim concreţi.

    Mi se întâmplă de multe ori să fiu martor la unele afirmaţii făcute de anumite persoane, de genul: „eu sunt cel mai păcătos om, după apostolul Pavel”. Dar, în momentul în care, având dovezi reale (concrete), sugerez uneia dintre aceste persoane că ar trebui să se pocăiască, răspunsul primit a fost de mai multe ori acesta: „eu să mă pocăiesc? Da ce-am făcut?” Îmi dau astfel seama că afirmaţia făcută iniţial („eu sunt cel mai păcătos om, după apostolul Pavel”) nu este decât un act de făţărnicie şi nu de recunoaştere concretă a păcatelor; nici măcar a celor publice, dovedite.

    Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar aşezată înaintea noastră: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,16.17).

    În concluzie:
    1. Dacă am păcătuit, am supărat pe cineva – trebuie să merg întâi la acea persoană, să-mi mărturisesc păcatul şi să-mi cer iertare. Apoi merg la Dumnezeu, în rugăciune, şi recunosc păcatul din nou. Îmi cer iertare şi lui Dumnezeu şi…. am scăpat de vina păcatului meu. Ceea ce trebuie să am grijă este că SĂ NU MAI FAC ACEA GREŞEALĂ.
    2. Dacă am păcatuit cu gândul fără să ştie sau fără să fie afectată o persoană, trebuie să recunosc păcatul doar în faţa lui Dumnezeu care ştie tot şi care vede totul.

    Unele gânduri din acest răspuns au fost preluate din scrierile autoarei E.G.White – Calea către Hristos, pag 37-40.

    Semne ale revenirii lui Isus

    Foartă multă lume este alarmată de ceea ce se întâmplă pe planeta noastră… şi pe drept cuvânt. Oare de unde am putea şti că Domnul Hristos este gata să revină aşa cum a promis? Există semne care să prevestească finalul istoriei zbuciumate ale acestui pământ?Crezul creştin spune : “care va să vie iară, cu slavă şi mărire”.
    Domnul Isus a făgăduit că se va întoarce ca să-i ia pe cei credincioşi cu sine (Ioan 14:1-6).

    Capitolul Matei 24 (dar şi altele) vorbeşte despre semnele revenirii Sale.

    • Împlinirea lanţurilor profetice din Biblie.
    Profeţiile biblice se întind de-a lungul istoriei. Ultimul reper în timp este anul 1844, când se încheie cea mai lungă profeţie. De la această dată, Biblia numeşte timpul pe care-l trăim timpul sfârşitului.
    Domnul Isus putea reveni oricând de atunci şi până acum. Revenirea lui este iminentă.

    Biblia nu spune momentul exact când va reveni (data), ci arată care sunt evenimentele premergătoare revenirii. Cartea Daniel şi cartea Apocalipsa arată cu claritate ce se va întâmpla. Doriţi să ştiţi viitorul lumii? Studiaţi Apocalipsa! Studiaţi Biblia!

    O, cât de mulţi oameni cred în cu totul alte lucruri şi nu iau seamă la aceste adevăruri pentru ei. Câţi nu au auzit de Nostradamus, de alţi şi alţi ”profeţi” care spun ce va fi. Dar câţi citesc ce spune Biblia?

    • Data revenirii nu o cunoaşte decât Dumnezeu.
    In primul rând că Biblia nu fixează date. La Matei 24:36 citim : ”Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
    Aşadar când auziţi pe cineva că spune că va fi în 2000 sau în alt an, să nu credeţi, pentru că Biblia nu fixează date.

    • Modul revenirii: va fi în slavă şi glorie, astfel ca orice om să-L vadă.
    Domnul Isus va veni înconjurat de îngerii sfinţi, cu mare slavă. El va suna din trâmbiţă şi va scula din morminte pe cei credincioşi. Apoi va lua la cer pe cei înviaţi împreună cu cei credincioşi care sunt în viaţă. Ceilalţi – care nu şi-au predat vieţile lui Dumnezeu -vor fi distruşi de arătarea slavei Sale. (vezi 1 Tesaloniceni 4:16-18).
    Apocalips 1:7 spune că orice ochi îl va vedea, orice om din orice colţ al planetei.

    • Domnul Isus nu va atinge pământul la revenirea Sa.
    Matei 24:27 spune că revenirea va fi aşa cum este fulgerul care iese de la răsărit spre apus.
    De ce e atât de important? Pentru că o mare contrafacere vom vedea pe pământ.(Matei 24:27) Satana se va transforma în înger bun şi va apare ca Hristos, dându-se drept El. (2 Corinteni 11:14,15;). In diferite locuri ale pământului va fi văzut şi va face vindecări, şi va vorbi oamenilor şi va spune că Biblia a suferit unele modificări. Acesta nu e Hristos! Acesta este diavolul. Atenţie! Să nu fim înşelaţi!

    • Semne în „cer”.
    Matei 24:29 vorbeşte despre semne în soare şi în lună, în stele. Aceste evenimente au avut loc după încetarea vremii supremaţiei papale (după 1798). In anii 1800 au fost astfel de evenimente: soarele s-a întunecat în plină zi, luna nu a mai dat lumină, iar cu altă ocazie mii şi zeci de mii de stele au căzut asupra atmosferei terestre. De asemenea, Biblia vorbeşte despre dezastrele ecologice, despre capacitatea omului de a distruge pământul şi de a se autodistruge. (Apocalipsa 11:18)

    • Creşterea generală a cunoaşterii.
    Incepând din secolul XIX şi până azi, s-a trecut de la mersul cu căruţa, la rachetele spaţiale. Informaţia generală a planetei se dublează la fiecare cinci ani. (Daniel 12:2). Progresul tehnic din aceşti 150 de ani este mult mai mare decât în toţi cei 2000 de ani de la venirea Domnului Hristos.

    • Spiritismul şi fenomenele paranormale.
    Dezvoltarea fără precedent a fenomenelor ”ciudate” este un semn al sfârşitului. Biblia descoperă foarte clar lucrarea duhurilor rele (îngerii cei răi ai diavolului), care fac tot felul de lucrări înşelătoare, dându-se drept îngeri buni(Apoc.16:14; 2 Corinteni 11:15). Să ne mai mirăm de comunicarea cu duhurile celor morţi, de mişcările sataniste, de muzica rock, de vindecările ultramiraculoase, de O.Z.N-uri, de programele TV infestate de ideologie satanică (chiar şi desenele animate ale copiilor…) şi câte şi mai câte. Totul nu face altceva decât să pregătească minţile oamenilor pentru marea înşelare ce va veni: Satana dându-se drept Hristos.

    • Ingerii lui Dumnezeu sunt la lucru.
    Apocalipsa 7:1-3 vorbeşte despre faptul că îngerii lui Dumnezeu ţin încă în frâu vânturile acestei planete. Incă nu este lăsată cale liberă agenţilor satanici, până ce credincioşii lui Dumnezeu nu vor fi pecetluiţi cu semnul Său.(sigiliul Său este amplu prezentat în Biblie: vezi Exod 31:17; Ezechiel 20:12,20)

    • Profeţii falşi.
    Domnul Isus Hristos a avertizat că vor apare mulţi care vor pretinde că vin în Numele Său sau că ei sunt Hristos (!), care sunt ca lupii îmbrăcaţi în blană de oaie. (vezi Matei 24:4,5,23,24).

    • Calamităţile naturale şi foametea.
    Observaţi ce de fenomene naturale ciudate. Inundaţii, vremea întoarsă pe dos, cutremure, uragane, taifune, secete şi foamete. Toate acestea sunt aduse de diavol ca să distrugă cât mai mulţi oameni şi să descurajeze pe ceilalţi, să nu mai creadă în Dumnezeu.

    • Starea socială: războaiele şi conflictele între popoare.
    Sunt descrise în Matei 24:7. Este vorba despre spiritul naţionalist, despre conflicte între ţări. De când nu au mai existat minute de pace pe acest pământ?

    • Bolile incurabile.
    SIDA, cancerul şi alte boli ce apar sunt de nerezolvat. Sănătatea oamenilor este scăzută. (sunt profetizate în Matei 24:7)

    • Starea morală a omenirii se va degrada foarte mult.
    Oamenii nu se vor mai înţelege, nu se vor mai respecta şi iubi unii pe alţii. Răutatea, spiritul de nemulţumire, avariţia, mândria şi îngâmfarea, iubirea de bani, lipsa evlaviei, bârfa, obrăznicia şi multe altele, vor caracteriza timpul sfârşitului.(vezi 2 Timotei 3:1-5; Matei 24:12). Luca 21:26 vorbeşte despre o psihoză a maselor care se tem de vremurile ce vor veni.

    • Propagarea finală a Evangheliei.
    Cuvintele Bibliei vor ajunge la toţi oamenii. Revenirea Domnului va fi doar după ce orice om a luat cunoştinţă de alternativa Scripturii – salvarea prin Domnul Isus Hristos.(Matei 24:14). In Apocalipsa 14:6-12 se vorbeşte despre ultimul mesaj adresat oamenilor, reprezentat prin solia a trei îngeri, care zboară prin mijlocul cerului ducând Evanghelia. Solia Bibliei este predicată azi şi prin TV, şi chiar prin transmisii prin satelit (“prin mijlocul cerului”)
    Cred că nu mai e nevoie de comentarii…

    Toate aceste lucruri s-au mai întâmplat şi în trecut, dar nu simultan. Acum, toate sunt suprapuse, arătând că timpul este aproape.

    O mare încercare este gata să vină peste pământ. Numai cei ce se vor încrede în Dumnezeu, în Biblie vor putea rezista.

    Un singur ADEVĂR, atâtea RELIGII?

    Dacă există un singur adevăr, de ce toate religiile spun că au adevărul? De ce bisericile caută să manipuleze pe credincioşi şi să-i fidelizeze?

    Subiectul acesta este deosebit de important. Există un singur adevăr, Adevărul suprem – Dumnezeu.
    Însuşi Mântuitorul a declarat că El este Adevărul:  „Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” ( Ioan 14:6)

    Nu religia sau biserica oferă mântuire. Ceea ce poate duce la mântuirea oferită de Dumnezeu prin har este credinţa noastră. Există o singură credinţă adevărată – aceea dată sfinţilor odată pentru totdeauna:
    „Prea iubiţilor, pe când căutam cutot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 1:3)

    Da, este vorba de credinţa lui Isus (nu doar în Isus): „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12)… şi „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6)

    Dumnezeu are şi spune adevărul:  „Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.” (Ioan 3:33)

    Adevărul îl decoperim doar în Cuvântul lui Dumnezeu:  „Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei;  veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32) şi „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17)

    Dacă vrei să cunoşti adevărul, acesta îţi va fi descoperit:  „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine. Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuş; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate.” (Ioan 7:17-18)

    Totdeauna cei care nu au avut şi nu au acceptat adevărul au persecutat şi i-au chinuit pe cei care aveau adevărul. Minciuna este mult mai uşor acceptată decât este primit adevărul: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?” (Ioan 8:44-46)

    Oamenilor le place mai mult orice altceva decât adevărul:  „Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:4). Oamenii care nu au vrut să audă şi să trăiască adevărul ci au dorit să trăiască în nelegiuire vor fi pedepsiţi:  „pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:12)

    Adevărul este decoperit de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi adevărul acesta nu poate fi incomplet. Trebuie căutat TOT ADEVĂRUL. „Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” (Ioan 16:13)

    Adevărul este legat de poruncile şi principiile date de Dumnezeu odată pentru totdeauna: „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Suntem mântuiţi prin har dar suntem judecaţi după fapte.

    Adevărul nu trebuie doar aclamat sau proclamat ci trebuie şi trăit: „A fost o mare bucurie pentru mine, când au venit fraţii şi au mărturisit că eşti credincios adevărului şi că umbli în adevăr.  Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr. …  Este datoria noastră, deci, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul.” (3 Ioan 1:3,4,8)

    Pe scurt, ce trebuie luat în calcul atunci când este vorba de adevăr?

    • Abordaţi Biblia fără prejudecăţi, cu mintea deschisă (Mat.11:25)
    • Aveţi credinţa că Dumnezeu vă va descoperi adevărul pe măsură ce veţi cerceta Cuvântul Său cu toată inima (Ioan 8:32; Ier. 29:13)
    • Rugaţi-vă mereu pentru călăuzirea Duhului Sfânt. Dumnezeu ne promite că Duhul Sfânt ne va conduce în tot adevărul (Ioan 16:13)
    • Incercaţi să citiţi cât mai multe pasaje biblice cu putinţă pe o temă anume. Nu construiţi o doctrină biblică pe baza unui singur text (Isa. 28:9,10; 1 Cor. 1:13)
    • Acceptaţi Biblia ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care vă descoperă adevărul (2 Pet. 1:21; Ioan 17:17)
    • Fiţi dispuşi să vă schimbaţi vechiul mod de gândire. Nu veţi cunoaşte niciodată adevărul dacă nu sunteţi dispuşi să aflaţi şi să trăiţi adevărul (Ioan 7:17)
    • Fiţi dispuşi să vă supuneţi propriile idei adevărului lui Dumnezeu (Prov. 14:12; Ioan 17:17)
    • Nu ascultaţi vocea niciunui sfătuitor care încearcă să vă abată de la a face ceea ce învaţă Biblia (Prov. 19:27).
    • Adevărul ne apropie tot mai mult de Isus, Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Căutaţi-L pe Isus în fiecare subiect pe care Il studiaţi. întrebaţi-vă: ” Cum mă poate conduce acest subiect tot mai aproape de Isus ? ” (Ioan 14:6)

    Epidemia de coronavirus este una dintre plăgi?

    Este coronavirusul o plagă, poate chiar una dintre ultimile plăgi? Se poate încadra această pandemie în numărul plăgilor descrise în Apocalipsa?

    Conform Sfintei Scripturi evenimentele finale au o cronologie destul de precisă. Nu ar trebui să le amestecăm şi să le punem oricum pentru a susţine părerile noastre personale.

    Pasajul biblic ce trebuie interpretat corect este Matei 24:6-14:

    „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”

    Trebuie subliniat faptul că războaiele, cutremurele, foametea şi pandemiile sunt doar „ÎNCEPUTUL DURERILOR”.

    Toate aceste semne au fost şi poate vor mai fi. Nu suntem la primele epidemii de pe faţa pământului. Nu suntem nici la primele războiae. Am mai trecut prin cataclisme şi sigur vor mai urma altele mai grave.

    Toate acestea sunt avertizări importante.

    Matei 24:32-33:

    „de la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.”

    Sfârşitul va fi marcat în mod special de PREDICAREA MONDIALĂ a Evangheliei. Aşa spune însuşi Domnul Isus Hristos.

    Este foarte adevărat faptul că aceste evenimente dezastuoase dau panică majoră în mijlocul populaţiei. Dar tot la fel de adevărat este şi faptul că, după trecerea acestor situaţii grave, populaţia revine imediat la stilul de viaţă anterior declanşării crizei. Abia lucrul acesta este cel mai grav.

    Citeşte cu atenţie articolul anterior – cel care are titlul: „O scurtă cronologie a timpului sfârşitului”

«
»

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.