Înainte de a începe să gândim la lucrarea Duhului Sfânt, să ne ocupăm puţin cu cuvintele de la Matei 3:11 şi Luca 3:16 : „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”.

Mulţi gândesc la versetele acestea, ca şi când ele ar spune: „El vă va boteza cu focul Duhului Sfânt” şi îi auzim vorbind mereu despre „botezul cu foc” şi rugându-se pentru el. Ei se gândesc în felul acesta la revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi la „limbile ca de foc” care s-au aşezat pe ucenici, ca un semn clar că Duhul Sfânt fusese turnat peste ei.

Când citim versetele acestea cu atenţie, observăm că ideea aceasta nu este dreaptă. Ele vorbesc desigur despre un botez cu foc, dar acesta este ceva cu totul diferit de botezul cu Duh Sfânt. Citim: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Deci despre două botezuri se vorbeşte aici: unul cu Duh Sfânt şi altul cu foc.

Focul în Scriptură este totdeauna o imagine a judecăţii, a pedepsei. Lucrul acesta poate fi văzut foarte bine în Matei 3:12 . Revărsarea Duhului Sfânt însă nu este o judecată, ci este o faptă a harului măreţ, în aşa fel încât în Ioan 14:16 Domnul Isus mereu şi mereu promite ucenicilor Săi revărsarea aceasta, ca o mângâiere. Botezul cu Duh nu poate fi deci acelaşi lucru cu botezul cu foc. Domnul Isus ne face să vedem clar lucrul acesta şi în Fapte 1:5 , Unde El spune: „Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Sunt aceleaşi cuvinte ca cele folosite de Ioan Botezătorul, cu adăugarea faptului că botezul cu Duh Sfânt avea să aibă loc „nu după multe zile”. Şi nu se spune nimic despre botezul cu foc. N-ar fi de neînţeles lucrul acesta, dacă botezul cu foc ar fi trebuit să aibă loc la Cincizecime? Citind cu atenţie Matei 3:11 în contextul în care se găseşte, vom putea să vedem care îi este înţelesul.

În prorociile Vechiului Testament privitoare la venirea Domnului Isus, două consecinţe ale venirii Lui sunt prezentate neîncetat: binecuvântările şi slava pentru cei temători de Dumnezeu, şi judecata pentru cei mândri şi pentru lucrătorii fărădelegii (vezi, de exemplu, Isaia 61:1-2 , Maleahi 4:1-3 ). Fără îndoială, consecinţele acestea pot să nu fie văzute ca fiind în acelaşi timp. Evreul evlavios aştepta ca Mesia să-l elibereze, judecând pe vrăjmaşii lui. Şi lucrul acesta îl găsim în mulţi psalmi de blestem, în care psalmistul se bucură de judecata care va veni peste cel rău. Vezi, de exemplu, Psalmul 58:6-11 , Psalmul 83 , Psalmul 109 etc. Judecata aceasta trebuie să aibă loc atunci când Dumnezeul cerurilor Îşi va fi aşezat împărăţia pe pământ (Daniel 2:44 ) şi o va da Mesiei, Fiului Omului (Daniel 7:13,14 ). Ioan Botezătorul era cel care mergea înaintea împăratului, aşa cum a fost anunţat în Isaia 40 sau în Maleahi 3 şi 4, ca cel care trebuia să predice evanghelia împărăţiei: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat”. Şi găsim lucrul acesta prezentat în Matei 3 şi în Luca 3 .

Este trist faptul că poporul privit ca un tot nu era temător de Dumnezeu. În afară, ei arătau că se ţineau de Cuvântul lui Dumnezeu şi împlineau cele prescrise de lege. În realitate, starea lor era întocmai ca în timpul lui Maleahi, când numai foarte puţini se temeau de Dumnezeu. Rămăşiţa aceasta credincioasă a crezut cuvintele lui Ioan, că împărăţia s-a apropiat. Ei au fost botezaţi cu botezul pocăinţei (Fapte 19:4 ) şi astfel s-au despărţit de poporul care nu se temea de Dumnezeu. Prin botezul lor, ei mărturiseau că starea în care se găsiseră până atunci era cu totul nepotrivită pentru venirea împărăţiei şi a împăratului ei.

Au venit şi căpeteniile religioase ale poporului – din nefericire fără să se fi pocăit. Ioan şi-a îndreptat cuvântul şi spre ei. El venise pe calea dreptăţii (Matei 21:32 ) şi de aceea le-a vorbit despre pocăinţă, vestindu-le în acelaşi timp judecata pentru orice nedreptate înfăptuită. El boteza cu apă – un semn în afară al despărţirii de rău, care totuşi niciodată nu putea produce curăţirea lăuntrică. Chiar şi botezul creştin vorbeşte despre moarte, despre îngropare – niciodată despre viaţă. Şi Ioan nu era Mesia, era numai un „glas al celui care strigă”. Dar, după el, avea să vină Unul mai mare decât el, care era atât de mult mai presus de el, încât el nu era vrednic să-I dezlege încălţămintele. El era Dumnezeu Însuşi, Domnul, Dumnezeul legământului lui Israel (Zaharia 12 şi 14). Prin El avea să se arate harul şi adevărul (Ioan 1:17 , Matei 11:16-19 , Luca 7:32-35 ). El avea să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc – cu Duh Sfânt ca urmare a celei dintâi veniri a Lui, ca putere a binecuvântării lui Dumnezeu în împărăţia cerurilor în forma ei de acum, în timp ce Adunarea era despărţită de iudei (Fapte 2:40,47 ). Cu foc: El va aduce judecata lui Dumnezeu peste această lume, când, într-o flacără de foc, El se va răzbuna pe cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu (2. Tesaloniceni 1:8 ).

Duhul Sfânt curăţă nu numai în afară. El ne înnoieşte mintea (Romani 12:2 ) şi este puterea dumnezeiască din noi, care ne desparte de toate influenţele firii păcătoase. El ne leagă de slava în care Dumnezeu ne-a introdus – în tot ce ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine însuşi – biruind tot ce ne-ar împiedica să ne bucurăm de privilegiile acestea. Focul este judecata care nimiceşte răul. Astfel, amândouă înlătură ce este greşit, dar pe căi diferite.

Ioan Botezătorul nu ştia toate acestea. Din ce este scris în 1. Petru 1:10-12 putem înţelege că prorocii deseori vesteau lucruri care treceau dincolo de propria lor înţelegere. Şi este clar că felul în care Hristos a împlinit prorocia lui Ioan a fost arătat mai târziu; trebuia să aibă loc „taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generaţii” (Efeseni 3:2-12 ). Prorociile Vechiului Testament în general nu arată că ar fi o distanţă în timp între venirea Domnului pe pământ în har şi venirea Sa pe pământ în slavă şi pentru judecată. Dacă iudeii s-ar fi pocăit la predicarea lui Ioan şi ar fi primit pe Domnul Isus, atunci nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta şi împărăţia ar fi fost stabilită chiar atunci în slavă. De aceea Domnul Isus în predica de pe munte arată însuşirile pe care ar fi trebuit să le aibă cei care aveau să intre în împărăţia cerurilor, în Matei 5:8-12 , totuşi, vedem că El este lepădat de evrei şi în Matei 13:1 Domnul iese din casă (Israel) şi stă lângă mare (celelalte naţiuni). Acolo El arată, în cele şapte pilde bine cunoscute, ce a devenit împărăţia aceasta în urma lepădării împăratului, dar şi cum va fi curăţită la sfârşitul veacului, toată neghina fiind arsă (botezul cu foc).

De asemenea, cum împărăţia aceasta, curăţită, va fi descoperită în slavă, partea ei pământească fiind numită împărăţia Fiului Omului (versetul 41) şi partea cerească, împărăţia Tatălui (versetul 43). Atunci prorocia lui Ioan va fi împlinită pe deplin. Atunci împărăţia cerurilor se va arăta în putere şi slavă şi Domnul Isus va boteza pe Israel cu foc.

Între timp, totuşi, ceva nou are loc. Împăratul lepădat găseşte o comoară în ţarină, o perlă de mare preţ (versetul 44-46); adunarea este descoperită. El vinde tot ce are, ca să intre în stăpânirea ei (Efeseni 5:25-27 ); şi, prin Duhul Sfânt, o botează în trupul Său (1. Corinteni 12:13 ). Acesta este botezul cu Duh Sfânt despre care a prorocit Ioan şi care a avut loc la Cincizecime (Fapte 2 ).

Uneori „limbile ca de foc” (Fapte 2:3 ) sunt luate ca dovadă că „botezul cu foc” ar fi în adevăr identic cu botezul cu Duh Sfânt. Totuşi aici nu ne spune că era foc, ci „ca de foc”. Erau limbi; ele arătau că cei asupra cărora veneau vor vorbi. Aceasta înseamnă că puterea Duhului Sfânt avea să se arate în predicarea Cuvântului, pentru că acest Cuvânt care, întocmai ca focul, judecă toate lucrurile (Evrei 4:12 ) să poată fi vestit cu putere (Fapte 1:8 ). Faptul că limbile au fost „împărţite” este, gândesc, un indiciu că mărturia aceasta avea să fie îndreptată nu numai spre iudei, ci şi spre celelalte popoare.

Cât de măreţ este harul lui Dumnezeu, care ne dă nu tot ce cerem noi, ci numai ce este bun pentru noi! Dacă El ar fi răspuns rugăciunilor copiilor Săi, în care ei au cerut „botezul cu foc”, unde am mai fi! „fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29 ).