“Pentrucă aveai o ură vecinică şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor, în vremea când nelegiuirea era la culme, de aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că te voi face sânge şi te va urmări sângele; fiindcă n’ai urât sângele, de aceea sângele te va urmări. Voi preface muntele Seir într’o pustietate şi… “(Ezech.35/5-7) “Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit.” (Obadia 2/10) Căci de la Haman la Hamas şi Puti-Hezbolah nu este nici un pas; Oricât vă împotriviţi îndumnezeirii omului şi întregului cosmos, biruinţa este aproape! Aşadar, să-l ajutăm pe Satana să-și cunoască înfrângerea…” Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s’au auzit glasuri puternice, cari ziceau: Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s’au aruncat cu feţele la pământ şi s’au închinat lui Dumnezeu şi au zis: Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit minia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul! Şi…” (Ap.11/15-19) Ca şi strigătul sfâşietor din cuptorul încins cu nelegiuiri faraonice (Ex. 2/23-25), ecoul lui Marhodeu şi al Esterei cheamă Poporul Ales la pocăinţa (prin care a întors planul mortal al Poporului Evreu), împotriva tuturor HAMANILOR de azi… (Estera, cap. 9)” Mardoheu, aflând tot ce se petrecea şi -a sfâşiat hainele, s’a îmbrăcat cu un sac şi s’a presărat cu cenuşă. Apoi s’a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare şi… Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentrucă eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera, cap.4)

Publicat la: Noiembrie 1, 2023

Nici un comentariu

Klaus Schwab, unul din demenții tătuci ai Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx; MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”; Inteligenţa Artificială poate deveni „Dumnezeu” pe Pământ – avertizează mai mulţi lideri; Forțele care atacă umanitatea sunt spirituale; Elitele de la Davos și noul război cultural global; Forumul lui Schwab ordonă guvernelor să „aresteze” cetățenii care citesc „știri false” online! Teoria conspirației globaliste în ochii unui profan în materie; CURSA GLOBALIŞTILOR ÎMPOTRIVA TIMPULUI. SFÂRȘITUL E MAI APROAPE DECÂT CRED; Licheluțele lichelelor; Editorial: Marea Resetare plănuită de globalişti ar putea să ne ducă în Epoca Sclavagismului şi a Feudalismului, din punct de vedere social; Lumea se îndreaptă ori spre „Marea Trezire” ori spre „Marea Resetare” (Editorial); Sclav la nivel înalt al elitelor, face dezvăluiri; Războiul împotriva lui Dumnezeu (II); Începe Marea Bătălie împotriva Satanei. Ridicați-vă și rupeți lanțurile! „Conspiraţionistul” David Icke dezvăluie: „O forţă invizibilă a preluat controlul asupra noastră! Trebuie să ne deconectăm de la Program şi să le luăm puterea!” Un fost ofiţer CIA, în cartea sa „Matrix”, ne dezvăluie cum entităţile interdimensionale se hrănesc cu energia noastră şi ne „reciclează” trupul pentru reîncarnare; Codul culorilor hainelor. Efectele nebănuite asupra personalității. Rozul calmează agresivitatea; Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre; Bine aţi venit în viitor: o Inteligenţă Artificială uimitoare prezintă ştirile în China; A fost creat primul embrion de om incrucisat cu maimuta, din lume! Inteligența Artificială ar putea fi… Satana?O postare şocantă de pe un forum de jocuri video; Fost director Google avertizează: cercetătorii pot crea din Inteligenţa Artificială un „zeu al răului”; (Tartorul raulai de astăzi il reseteaza ca sa fie maine si mai rau…) MAREA RESETARE a lui Klaus Schwab, o dulce utopie; CINE ESTE, CU ADEVĂRAT, KLAUS SCHWAB, INIȚIATORUL „MARII RESETĂRI“;Elita lumii continuă să viseze la următorul lider, dar „succesiunea” se… Ciolacu, scos „la tablă” de un parlamentar constănțean: Firmele rusești „zburdă” prin economia românească; (Prin privati-hotia ILIESCIANA –pana si combustibilii sunt rusificați) … Rușii care au nimicit hălci uriașe din industria românescă.Cum au acaparat oligarhii Kremlinului aluminiul, oțelul, rafinării și bănci; Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate; Dependența de China sau cum devenim cu toții chinezi; Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă; Alex Ștefănescu, EU ȘI COMUNISMUL; Ultima frontieră a lui Patrick Stewart; România sub guvernarea înaltelor trădări, de General Br. (r) Aurel I. Rogojan; Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.! Alexandr Soljenițîn (3)- prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio;O nouă armă a globalismului, marxismul cultural; Henry Kissinger, după ce musulmanii au sărbătorit la Berlin atacul Hamas: Germania a lăsat prea mulți străini să intre în țară; Invazia neomarxistă; Rusia continuă să penetreze politica și economia României; ”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial; (Desi am fost indopati cu preparate si carnuri sintetice –dupa 1990,suntem aburiti…) Carnea sintetică, interzisă în România. Ce amenzi riscă cei care o vând; Dughin prezice Apocalipsa;DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție; Transumanism sau cum ne jucăm de-a Dumnezeu; Ce mai rămâne uman în transumanism? Măgarii şi libertatea. (Dedicație pentru zmeu); PERLELE LUI PĂSTOREL; ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL; CANDIDAT LA PREMIUL NOBEL; RĂPIT DE SECURITATE; Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea; Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact*)…Cele mai bune 20 de cărți despre inteligența artificială pe care trebuie să le citiți…(Elevii de nota doi ne vor guverna tot mai gooi…)Elevii de nota 2 nu vor mai primi burse de merit …Hamas caută opt OSTATICI RUȘI din Gaza, la cererea Moscovei: „Îi vom găsi și elibera, privim Rusia ca fiind cel mai apropiat PRIETEN al nostru”…Putin, interesat ca războiul Israel-Hamas să continue. Analist: Îi ține pe americani mai puțini capabili să dedice suficiente resurse pentru Ucraina; (Inca un fleac…) „Rețeaua Stăneștilor”. Cum au ajuns fonduri europene de sute de mii de euro la firme controlate de familia secretarului general al PSD; Revenge porn, fenomen îngrijorător printre adolescenți. O elevă din Vaslui a… România a plătit în 2022 peste un miliard de lei pentru pensiile speciale ale magistraților. Pensia medie a acestora este de 21.000 de lei, din care doar 1.400 de lei din contribuție, restul fiind subvenție; Soros revine amenințător: Sunt gata să lupt împotriva „naționalismului”, ideologia dominantă la nivel global! Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului?Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin; Orașul de 15 minute – închisoare digitală (II);Neomarxismul global “viitorul de aur” al omenirii? 1

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei? Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum! Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu; Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei; La fel ca în zilele lui Noe oamenii i-au în derâdere pe Noe; Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu biblia-deschisă; Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe; Ca în zilele lui Noe; Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie; Dughin prezice Apocalipsa; Mişcarea New Age Noua Eră; Habacuc; Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia; Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ; Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; A VII-a trâmbiță; Sângele lui Abel şi sângele lui Isus; (Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta… Dumnezeu culcat într-o iesle;Rugaţi-vă pentru Trezire spiritual; Plinătatea în Cristos; Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului; Dumnezeu intervenind; Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu; A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen; Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi si Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper de John Piper; Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare; Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei; Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi; Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu; Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh; ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU; Prin ascultarea unui singur om; Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos; Neascultarea lui Adam şi Eva; Adam și Eva – caractere biblice; CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM; Consecinţele căderii…Vindecare divina, de Andrew Murray… Charles Finney…Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3);Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu; DESPRE RAPIRE….Alertă! Kloşca burgheziei sataniste a umplut omenirea cu pui întronaţi în toate fotoliile lumii; Pregătiţi-vă, pentru că trăim vremurile de pe urmă, când scăpă numai acela care se pocăieşte (care, gratis, îi dă lui Hristos toate mizeriile gunoierului) şi se naşte din nou, din Sămânţa Sfântă, din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se umple cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămână Una cu Voia Lui, cu Învăţătura şi Întruparea poruncilor; Prin Uşa Cerurilor, încă deschisă, Iisuss ne invită pe fiecare să-i înălţăm mireasma căinţei ”de la viaţă spre viaţă” (2 Cor.2/14-17); Cât se mai poate, să învăţăm şi de la „cocoşul” Petru, care a plâns cu amar, când s-a lăsat străpuns de privirea sângerândă de pe cruce… „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem că sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Apocalipsa lui Ioan 4/1……………………………………….Vremuri grele (1) Cum să recunoaştem şi să reacţionăm la vremurile de apostazie extremă… Matei 24.10-14 Semnele vremurilor din urmă în biserică…Neemia 8 Studierea Sfintelor Scripturi…Biserica lui Satan şi Ulanem …Satan în familia lui Marx…Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer… Apostazia lui Engels …O CUMPLITĂ FALSIFICARE– Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov…Bătălia Armaghedonului …Babilonul acuzat în faţa Tribunalului Suprem…„Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus” de Nabeel Qureshi…Recomandările prietenilor – Calea Crucii…„Calmul din mijlocul furtunii“ de Max Lucado…„Costul uceniciei“ de Dietrich Bonhoeffer…„Nimic fără Isus” de Corrie ten Boom

.Marx credea în iad. Programul său, ideea care l-a călăuzit şi l-a însufleţit de-a lungul vieţii a fost de a-i trimite pe oameni în iad.Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”… „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste…” Organizaţia Iadul…Liturghia satanică…MARX SAU CRISTOS?… „Preotul Iosif Trifa. O viață de propovăduitor al lui Hristos” de Pr. Gheorghe Gogan; SEMNE ale vremurilor din urmă – Erezia Numărului 666…Cu ajutorul lui hristos sa traversam…SEMNELE VREMURILOR DE PE URMA…Semne ale unei ”Apocalipse climatice”…„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“ de Andrei Pleșu – Partea a treia…„Căutându-l pe Allah, L-am găsit pe Isus” de Nabeel Qureshi…Recomandările prietenilor – Calea Crucii… „Amintiri cu sfinți”, de Daniel Brânzei… „Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară“ de Joni Eareckson Tada… „Dimineața și seara. Meditații pentru fiecare zi a anului” de Charles Spurgeon…Oameni, ţări şi popoare, noi l-am supărat prea mult pe Dumnezeu şi suntem mai vinovaţi decât evreii, pe care-i judecăm, fără a ne vedea propria bârnă din ochii orbiţi de comunismul satanic ! De aceea, cât se mai poate, hotărâţi într-o zi de sabat- un post global, (trupesc si Duhovnicesc) insoţit de pocăinţă, studiu Biblic, meditaţie, cereri, înnoire (Ioan, cap.3) şi rugăciune, după modelul Neemia, cap.9 şi 1o- căci …”

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei? Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum! Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu; Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei; La fel ca în zilele lui Noe oamenii i-au în derâdere pe Noe; Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu biblia-deschisă; Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe; Ca în zilele lui Noe; Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie; Dughin prezice Apocalipsa; Mişcarea New Age Noua Eră; Habacuc; Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia; Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ; Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; A VII-a trâmbiță; Sângele lui Abel şi sângele lui Isus; (Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta… Dumnezeu culcat într-o iesle;Rugaţi-vă pentru Trezire spiritual; Plinătatea în Cristos; Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului; Dumnezeu intervenind; Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu; A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen; Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi si Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper de John Piper; Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare; Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei; Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi; Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu; Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh; ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU; Prin ascultarea unui singur om; Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos; Neascultarea lui Adam şi Eva; Adam și Eva – caractere biblice; CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM; Consecinţele căderii…Vindecare divina, de Andrew Murray… Charles Finney;…Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3);Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu; DESPRE RAPIRE….

Charles Finney (1792-1875)

Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.

A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.

A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.

Convertirea: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.

Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.

În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.

A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.

Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:

-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”

La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.

Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.

Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.

În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:

-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.

Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.

Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?

Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:

-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Ţie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!

Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.

Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.

Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:

-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.

În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.

-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.

Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.

Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?

Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.

După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.

Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.

Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.

Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.

Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.

Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:

-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!

Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.

-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.

-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă.

După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:

-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.

El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.

În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.

După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.

Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:

-Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.

Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.

Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.

Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:

-Te îndoieşti?

-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.

Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.

În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.

În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.

Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:

-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.

Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.

https://www.perlasuferintei.ro/autori/11

////////////////////////////////////////

ANDREW MURRAY

Biografie

Andrew Murray s-a născut pe 9 Mai, 1828 în Graaff Reinet, Africa de sud. Murray a avut o moştenire creştină deosebită. Tatăl lui a fost un slujitor german reformat care citea săptămânal familiei relatări despre treziri, şi se ruga regulat pentru o trezire în Africa de Sud.

În 1838, când Murray avea 10 ani, a plecat cu fratele lui John să studieze în Scoţia. Au plecat cu unchiul lor Rev. John Murray, cu trenul. În primăvara anului 1840 omul folosit de Dumnezeu în trezire, William C. Burns, a vorbit în Aberdeen, Scoţia. Burns a făcut o impresie profundă asupra lui Andrew. Stătea în casa unchiului său şi petreceau serile împărtăşind despre lucrarea lui Dumnezeu. Burns a fost instrumentul folosit de Dumnezeu în marea trezire din Kilsyth în 1839. Inima lui era frântă pentru cei pierduţi şi plângea şi se ruga ore în şir pentru mântuirea lor. Andrew asculta cu uimire în timp ce Burns predica, şi a văzut un model a ceea ce ar fi vrut să ajungă şi el. Andrew şi John au mers la Colegiul Marischal şi au absolvit în 1844.

Cei doi fraţi au plecat apoi în Utrecht, Olanda, pentru a continua studiile teologice. Au ajuns să fie parte din grupul zelos numit „Sechor Dabar” (Adu-ţi aminte de Cuvânt). Aici, au găsit pe alţii cu aceeaşi pasiune pentru cei pierduţi şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Veştile despre o trezire care se desfăşura în Mottlingen, Germania, prin Johann Blumhardt, au ajuns până la ei. A început printr-o eliberare extraordinară care a dus la trezire, vindecări şi minuni. Andrew şi John s-au dus să se întâlnească cu el şi au văzut cu ochii lor manifestarea puterii lui Dumnezeu în zilele lor.

În 1848, cei doi fraţi au fost ordinaţi şi s-au întors în Africa de Sud. Andrew trebuia să călătorească mult, călare pe cal, câteodată săptămâni, pentru a ţine întâlniri fermierilor vorbitori de limbă germană din Africa de Sud. A fost un timp de adâncă cercetare de sine şi de înflăcărare a focului pentru rugăciune şi pentru Evanghelie. În 1856 s-a căsătorit cu Emma Rutherford, fiica unui pastor englez. În 1860 Andrew a acceptat un pastorat în Worcester. A ajuns la această biserică în acelaşi timp cu o întâlnire pe tema trezirii şi a misiunii care fusese programată. Acolo s-a împărtăşit despre treziri din America de Nord şi din Europa. Strigătul pastorilor a fost ca trezirea să vină şi în Africa de Sud. Şi trezirea a venit, dar nu aşa cum o aştepta Andrew. I se părea că aduce dezordine, dar Dumnezeu l-a făcut pe Andrew să înţeleagă că aceasta era lucrarea Lui. Andrew a avut o perspectivă complect diferită asupra trezirii după acea experienţă.

În 1877 a călătorit în Statele Unite şi a vorbit la întâlnirile pe tema sfinţeniei în toată ţara.Viaţa lui Murray era să predice şi să dea învăţătură. Apoi, tragedie! În 1879 s-a îmbolnăvit şi gâtul lui a fost afectat. Şi-a pierdut vocea şi au început cei doi „ani de tăcere”. Aceşti ani l-au format pe Murray într-un mod nou. A predat totul lui Dumnezeu. A ajuns într-un loc al umilinţei adânci, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. În 1881 s-a dus în Londra la Bethshan, unde a fost vindecat complet şi nu a mai avut probleme cu gâtul din nou.

Murray a început din nou să călătorească şi să vorbească. De două ori a avut accident cu maşina şi l-a lăsat şchipătând. Dumnezeu nu a ales să-l vindece de data asta. Dar aşa a ajuns să scrie mai mult. Între 1858 şi 1917 a scris peste 240 de cărţi. Multe dintre ele sunt considerate clasice şi se găsesc şi astăzi. Cărţile lui au atins o mare muţime de oameni. Pe 18 Ianuarie 1917, Andrew Murray a plecat lăudându-L pe Dumnezeu.

https://www.perlasuferintei.ro/autori/31

//////////////////////////////////////////

Vindecare divina, de Andrew Murray

Credinţa ne pune în posesia a tot ceea ce moartea lui Cristos şi învierea Sa au obţinut pentru noi, iar viata lui Isus cel înviat nu îşi manifestă prezența aici, pe pământ, doar în duhul nostru sau în sufletul nostru, ci ea va acţiona de asemenea şi în trup conform măsurii credinţei noastre. Vindecarea divină este o minunată ancoră care ne leagă de Domnul.

Andrew Murray prezintă în această carte adevărurile biblice legate de vindecarea pe care Dumnezeu o poate oferi prin credință, ca răspuns la rugăciunea fierbinte a credincioșilor Săi.

Murray depune mărturie şi aduce argumente biblice despre faptul că vindecarea divină este posibilă ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă a celor care îl cunosc pe El ca „Domnul, care te vindecă”.

Cuprins

Iertare și vindecare
Din pricina necredinței voastre
Isus și doctorii
Sănătate și mântuire în numele lui Isus
Nu prin puterea noastră
Potrivit măsurii de credință
Calea credinței
Trupul vostru este templul Duhului Sfânt
Trupul este pentru Domnul
Domnul este pentru trup
Nu vă uitați la trupul vostru
Pedeapsa și sfințirea
Boala și moartea
Duhul Sfânt, Duhul vindecării
Rugăciunea perseverentă
Cel vindecat să‑L laude pe Dumnezeu
Nevoia de manifestare a puterii lui Dumnezeu
Păcatul și boala
Isus a purtat boala noastră
Este boala o pedeapsă?
Rețeta lui Dumnezeu pentru cel bolnav
Domnul, care te vindecă
Isus vindecă bolnavii
Rugăciunea fierbinte
Rugăciunea de mijlocire
Voia lui Dumnezeu
Ascultarea și sănătatea
Boala și vindecarea lui Iov
Rugăciunea făcută cu credință
Ungerea în numele Domnului
Mântuirea deplină, marele nostru privilegiu
„Voi sunteți mlădițele”

Andrew Murray (1828-1917) a scris cartea Vindecare divină ca urmare a faptului că el însuşi a avut parte de o asemenea vindecare şi pentru a prezenta învăţătura clară a Scripturii cu privire la acest subiect. A fost un predicator, un misionar şi un scriitor foarte iubit şi apreciat, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru răspândirea Evangeheliei şi întărirea credinţei Bisericii Sale.

https://www.gramma.ro/viata-din-belsug/vindecare-divina.html

/////////////////////////////////////////

Consecinţele căderii

Căderea în păcat a avut un impact uriaş. Neascultarea lui Adam şi a Evei a declanşat distrugerea interdependenţei armonioase dintre toate formele de viaţă. Iar în planul relaţiei dintre oameni, a declanşat discordia, disensiunea şi separarea care se văd până azi. Pierderea armoniei se poate vedea în încercarea lor de a arunca vina asupra altcuiva (Geneza 3:12,13). Astăzi o întâlnim la tot pasul.

Care au fost urmările păcatului şi impactul lui asupra lumii armonioase create de Dumnezeu?

Geneza 3:16-19

Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”
Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;
spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp.
În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Geneza 4:1-15

Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”
A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.
Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”
Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.
Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.
Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău!

12Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.
Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorî.”
Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare.

Neascultarea lui Adam a avut consecinţe care au afectat întreaga lume creată de Dumnezeu. Au fost afectate atât natura, cât şi relaţiile interumane. Cain şi Abel, fraţii care ar fi trebuit să se iubească şi să aibă grijă unul de altul, s-au înstrăinat din cauză că unul şi-a urmat înclinaţiile egoiste, în loc să respecte porunca lui Dumnezeu. Şi aceasta a dus la violenţă şi la moarte. Cain a fost mânios nu în primul rând pe Abel, cât pe Dumnezeu (Geneza 4:5), iar mânia l-a condus la resentimente faţă de Abel. Neascultarea a rupt şi mai mult relaţiile umane.

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Răutatea aceasta a atras în final potopul şi teribila devastare a lumii. Dar Dumnezeu nu a abandonat omenirea, ci a păstrat o rămăşiţă, pe Noe şi familia lui, care să ia totul de la început.

După potop, El le-a dat un semn: curcubeul, care avea să le aducă aminte de grija Sa şi de făgăduinţele Sale, de bunătatea şi de îndurarea Sa (Geneza 9:12-17, Isaia 54:7-10). Şi a făcut un legământ cu Noe, reinstituind planul iniţial de a avea pe pământ o singură familie, unită şi credincioasă Lui şi Cuvântului Său.

Pe ce căi distruge păcatul armonia? Cum poți contribui la refacerea armoniei în cercul apropiaților tăi?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2018/10/01/consecint%CC%A7ele-ca%CC%86derii.html

//////////////////////////////////

CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM

Text de referinţă: Geneza 3:1-24

De-a lungul istoriei sale, omenirea a căutat să explice care este cauza eşecurilor permanente în încercările lor de a făuri o societate perfectă, în care să existe o pace veşnică, o armonie desăvârşită între toţi oamenii, o lume în care toţi oamenii să fie preocupaţi de binele comunităţii, o lume care să propăşească mereu, astfel încât într-o bună zi să poată declara, că prin eforturile tuturor oamenilor, prin educaţie şi prin aplicarea celor mai înalte principii în vieţile lor, oamenii au reuşit să elimine tot răul din lume, că nu mai există boală, că nu mai există sărăcie şi mai mult de atât, că a fost descoperit chiar secretul vieţii veşnice.

Este visul dintotdeauna al omenirii, o dorinţă explicabilă prin faptul că omul a fost conceput de Creatorul său chiar pentru o astfel de lume perfectă.

Şi totuşi aceste încercări ale oamenilor au eşuat invariabil şi de fiecare dată oamenii au fost nevoiţi să admită adevărul că o astfel de societate nu poate funcţiona tocmai din cauza naturii omeneşti. Indiferent dacă omul este religios sau nu, indiferent dacă este filozof sau matematician, bine educat sau mai puţin, bogat sau sărac lipit pământului, toţi vor admite într-un fel sau altul că omul, în starea sa naturală actuală, este o fiinţă coruptă, egoistă şi capabilă de cele mai oribile fapte ce se pot imagina.

Oare aşa a fost conceput omul de către Creatorul său? Oare nu a fost capabil Dumnezeu să creeze o fiinţă umană care să fie perfectă? Dacă omul nu a fost creat aşa, dacă nu a fost de la început aşa, atunci când şi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici? Există vreo şansă ca omul să revină la starea iniţială de fiinţă perfectă? Are Dumnezeu vreo soluţie pentru această problemă? Acestea sunt întrebările cele mai arzătoare şi cele mai des puse de către majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei.

După cum era de aşteptat, răspunsuri la aceste întrebări au fost nenumărate şi dintre cele mai diferite. Însă nu poţi pretinde ca răspunsurile să fie pertinente şi satisfăcătoare atât timp cât acestea sunt produse de imaginaţia sau părerile oamenilor. Singurul îndreptăţit să ofere răspunsuri clare şi precise este Cel care a fost martor de la început la ceea ce s-a întâmplat cu fiinţa umană după crearea sa. Astfel că singurele scrieri îndreptăţite să ofere răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări sunt Scripturile iudeo-creştine sau ceea ce avem noi astăzi sub denumirea de Biblie, singura colecţie de scrieri considerate a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre ele, cea mai veche relatare despre ceea ce s-a întâmplat cu omul după crearea sa, este capitolul 3 din cartea Genezei.

Scriptura ne relatează că, în adevăr, omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă perfectă, liberă de păcat, o fiinţă care era considerată pe drept cuvânt cununa creaţiei Sale. A fost aşezat de Dumnezeu în grădina Edenului ,,ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Însă nu se poate să nu-ţi pui întrebarea firească :,, de cine anume trebuia păzită grădina Edenului dacă tot universul era perfect? Geneza 1:31:,,Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”. Capitolul 3 din Geneza începe brusc cu o afirmaţie uluitoare în acest sens: ,,Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”(Geneza 3:1)

Cine era ,,şarpele”? Sau mai bine zis: cine era în şarpe? Răspunsul îl găsim în ultima carte a Bibliei şi anume în Apocalipsa 12:9:,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Explicaţia este că, undeva între evenimentele de la Geneza 1:31 până la Geneza 3:1, în universul creat de Dumnezeu s-a întâmplat ceva legat de lumea îngerilor şi anume trebuie să fi avut loc o răzvrătire a mai multor îngeri în frunte cu căpetenia lor Satan, care s-au întors împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că aceşti îngeri răzvrătiţi s-au transformat în îngeri malefici sau demoni. Ei sunt de atunci duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi prin urmare şi duşmanii oamenilor creaţi de El. Prin natura lor căzută ei nu pot să facă nimic bun, ci toate acţiunile lor sunt rele şi distrugătoare în esenţă.

Şarpele deci, era însuşi Satana, care s-a înfăţişat înaintea femeii cu intenţia de a o face să păcătuiască prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Porunca Sa era cât se poate de clară cu privire la interdicţia de a nu se atinge de un anumit pom din mijlocul grădinii: Geneza 2:16-17: ,,Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Cu toate că porunca a fost comunicată de Dumnezeu la început doar lui Adam, Eva cunoştea şi ea foarte bine această poruncă de la soţul ei, pentru că răspunsul ei a fost ferm şi exact: Geneza 3:2-3 :,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.” Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Eva cunoştea atât porunca cât şi consecinţele neascultării de poruncă care nu însemnau nici mai mult nici mai puţin decât moartea. Însă, aşa cum obişnuieşte să procedeze, atunci când omul rezistă tentativelor sale, Satan schimbă metodele de atac din mers şi, dacă nu a funcţionat cu o minciună atunci va încerca cu o jumătate de adevăr, care, fiind doar pe jumătate, nu poate fi adevărul complet care clarifică lucrurile, ci doar creează confuzie în mintea celui care-l aude: Geneza 3:4-5: ,, Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri! dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aici este momentul crucial în care omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea cu care a fost înzestrat de Însuşi Creatorul său şi totodată şi posibilitatea de a alege: să asculte de porunca lui Dumnezeu sau de glasul Diavolului. Era testul suprem, dar absolut necesar pe care omul trebuia să-l treacă pentru a-şi putea ocupa locul cuvenit în lumea creată de Dumnezeu, în calitate de cunună a creaţiei Sale. Şi omul a ales…

Nenorocirea a fost că a ales greşit: Geneza3:6: ,,Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el.” Trei cuvinte din acest text par să exprime tot ceea ce înseamnă simţuri omeneşti care, necontrolate, au produs ceea ce se cheamă ispita : ,,văzut” ,,, plăcut”, ,,dorit”. Este evident faptul că Eva a fost prima care a săvârşit păcatul, dar este oare doar ea responsabilă pentru aceasta? Nicidecum, căci textul ne spune clar că Adam era în acel moment chiar lângă ea, şi nu reiese nicidecum că acesta ar fi avut vreo obiecţie faţă de ceea ce Eva, soţia lui, tocmai făcea. Dimpotrivă, a fost pe deplin de acord cu hotărârea soţiei sale făcând la fel ca ea. Totuşi în ce anume a constat păcatul săvârşit de cei doi? Pomul acela să fi fost cu totul special aşa încât fructele sale să fi fost deosebit de periculoase pentru oricine s-ar fi atins de ele? Nu se poate afirma aşa ceva deoarece relatările ulterioare ale Scripturii cu privire la acest subiect sugerează că păcatul săvârşit de cei doi a fost de fapt neascultarea, călcarea poruncii izvorâte din punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu vizavi de credulitatea pe care au manifestat-o faţă de afirmaţiile Diavolului.

Mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului este tipic păcatului în general pentru că păcatul răspunde în mod greşit întrebărilor de genul:

– este oare adevărat ceea ce spune Dumnezeu când afirmă ,, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” sau este adevărat ce spune Diavolul când afirmă ,, hotărât, că nu veţi muri!”. Eva s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a hotărât ,,să experimenteze” spusele diavolului pentru a se convinge pe deplin;

– este oare drept ca Dumnezeu să interzică omului anumite lucruri cum ar fi mâncatul unui anumit fruct dintr-un pom care le era înaintea ochilor în fiecare zi? Adam şi Eva şi-au pus încrederea în propria lor evaluare despre ceea ce era drept şi bun pentru ei, în loc să-L lase pe Dumnezeu să decidă;

– suntem noi oamenii creaturile lui Dumnezeu, dependente de El şi întotdeauna subordonate Lui ca şi Creator şi Domn al nostru, sau dimpotrivă Diavolul are dreptate când afirmă că putem fi ,,ca Dumnezeu” ? Adam şi Eva au cedat ispitei încercând să se pună în locul Creatorului lor.

Consecinţele însă au fost imediate şi catastrofale: Geneza 3:7-11: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Primul sentiment trăit de cei doi imediat după cădere a fost ruşinea: au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcaţi. Ruşinea că erau goi i-a determinat să-şi acopere trupurile şi să se ascundă. Apoi, cunoaşterea binelui şi răului dobândită de acum îi făcea conştienţi că erau vinovaţi şi că în această stare nu puteau să mai stea în prezenţa Dumnezeului Cel de trei ori Sfânt. Puternicul sentiment de vinovăţie îi îngrozea, le producea frică şi îi determina să se comporte iraţional. Toată fiinţa lor era afectată de păcat, atât latura trupească a lor cât şi mai ales cea spirituală.

La întrebarea lui Dumnezeu despre respectarea poruncii Sale, Adam răspunde, după cum era de aşteptat de acum, cu lipsă de responsabilitate , refuzând să-şi asume păcatul săvârşit: Geneza 3:12: ,,Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Prin răspunsul său: ,, Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine”, Adam nu numai că nu-şi asumă în nici un fel responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o atribuise ci mai mult, într-un anume fel îl face responsabil chiar pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiindcă, nu-i aşa: Dumnezeu era Acela care i-a dat femeia, care la rândul ei l-a determinat să păcătuiască. Un asemenea tip de răspuns dovedeşte cât de tare erau afectate de acum toate capacităţile şi abilităţile sale de a raţiona şi de a înţelege gravitatea faptei sale împreună cu consecinţele ce urmau să apară pe plan spiritual.

Bineînţeles după cum era de aşteptat nici Eva nu-şi asumă în vreun fel vina neascultării ci o atribuie mai departe şarpelui. Geneza 3:13: ,,Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Dumnezeu însă, fiindcă este Dumnezeu şi ştia exact cum stăteau lucrurile, nu poate să nu rostească sentinţa în conformitate cu dreptatea şi sfinţenia Sa desăvârşită şi veşnică. Scriptura ne relatează că Dumnezeu a început rostirea sentinţelor pentru fiecare dintre personajele învinuite începând cu cel mai vinovat dintre ei care era şarpele, adică Satan: Geneza 3:14-15: ,,Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Nu ştim cât de mare era gradul de vinovăţie al animalului numit şarpe dar s-ar putea ca între acesta şi diavol să fi existat o învoire în ce priveşte folosirea trupului său de către diavol care este spirit şi de aceea Dumnezeu a rostit această sentinţă şi asupra şarpelui blestemându-l să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână. Nicăieri în Biblie nu se mai vorbeşte despre vreo astfel de sentinţă rostită asupra vreunui alt animal.

În versetul 15 însă, Dumnezeu se adresează acum lui Satan, rostind sentinţa de condamnare şi totodată apare prima relatare de pe paginile Bibliei despre planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omului. Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui este imaginea figurativă a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în mod miraculos doar din femeie, dintr-o fecioară, prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt (Isaia 7:14 împlinită în Luca 1:26-35).

Urmează rostirea sentinţei pentru femeie: Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Probabil că femeile nu vor şti niciodată cum ar fi decurs o naştere a unui copil înainte de cădere, dar cert este faptul că durerile care însoţesc naşterile de atunci încoace sunt consecinţa păcatului Evei. Dacă până atunci relaţia dintre Adam şi Eva era una armonioasă bazată pe dragoste şi respect reciproc, în care autoritatea lui Adam asupra soţiei sale era exercitată cu tact şi bunătate, păcatul din fiinţele lor avea să transforme toate acestea într-un fel care va aduce mereu în relaţia dintre bărbat şi femeie dorinţa permanentă de competiţie, incapacitatea unuia de a înţelege pe deplin sentimentele celuilalt, tentaţia permanentă a bărbatului de a folosi duritatea în încercarea de a-şi impune autoritatea cu care a fost investit, şi permanenta încercare a femeii de a-i uzurpa sau contesta autoritatea. Acestea sunt motivele pentru care foarte mulţi bărbaţi sunt misogini, iar multe femei sunt feministe, ambele atitudini fiind profund greşite şi păcătoase.

În ce-l priveşte pe bărbat, sentinţa acestuia a fost pe măsura responsabilităţii sale: Geneza 3:17-19: ,,Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Tot pământul peste care omul era pus să-l stăpânească avea să sufere de atunci încoace transformări radicale până când a ajuns în starea de degradare actuală. Cu toate că planeta noastră încă păstrează destule urme ale frumuseţii iniţiale de la începuturile creaţiei, totuşi este departe de felul în care arăta pe vremea lui Adam, înainte de cădere. ,,Spinul şi pălămida”, zonele imense de deşert şi pustietate, catastrofele naturale, la care se adaugă exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale de către om, poluarea excesivă, foametea, cauzată de secetă sau inundaţii devastatoare dar şi de lăcomia şi indiferenţa omului căzut, toate acestea confirmă cu tărie ceea ce a prezis Dumnezeu. Acestea aveau să fie condiţiile în care omul urma să-şi trăiască viaţa pământească, atât cât îi mai rămăsese din ea, pentru că, în ciuda minciunii diavolului care-i asigura că nu aveau de ce să se teamă, totuşi, omul, din cauza păcatului, devenise muritor. Trupul său plămădit de palmele lui Dumnezeu din ţărâna pământului, peste care El suflase viaţă (Geneza 2:7), în clipa căderii a intrat într-un proces ireversibil de degradare şi îmbătrânire care avea să sfârşească cu moartea fizică a omului, adică întoarcerea în ţărâna din care fusese luat.

Din păcate, moartea fizică a omului nu era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla omului căzut în păcat. Cea mai groaznică consecinţă a păcatului a fost şi este despărţirea omului de Creatorul său prin ceea ce se numeşte moarte spirituală (Efeseni 2.1; 2:5; Coloseni 2:13;). Omul păcătos nu mai putea să vadă faţa lui Dumnezeu, nu mai putea să aibă părtăşie cu Dumnezeu tocmai din pricina păcatului său care pune un zid de despărţire între el şi Creatorul său: Isaia 59:2: ,, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”

Dragostea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de fiinţa umană L-a determinat pe Dumnezeu să aibă milă de omul căzut în păcat. El însuşi le-a făcut haine, probabil din pielea unor animale, cu care i-a îmbrăcat, ascunzându-le goliciunea trupurilor faţă de care simţeau ruşine şi ferindu-i probabil de frigul de afară pe care de acum îl simţeau. (versetul 21).

De acum însă, exista încă un pericol imens pentru cei doi, de care Dumnezeu a ales să-i ferească: Geneza 3:22-24: ,,Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” E lesne de înţeles că dacă omul, în starea sa actuală, ar fi apucat să mănânce şi din pomul vieţii, ar fi ajuns să trăiască pentru vecie în stare păcătoasă, fără posibilitatea de a se mai reabilita vreodată. Se poate chiar presupune că astfel ar fi ajuns în starea în care se află diavolul şi îngerii săi căzuţi, trăind veşnic fără posibilitatea de a fi mântuiţi vreodată. Însă Dumnezeu, în atotştiinţa Sa şi din pricina dragostei lui pe care o manifestă faţă de om, a împiedicat o astfel de tragedie, hotărând să-l izgonească pe om din grădina Edenului, din preajma pomului vieţii. Mângâierea ne vine din siguranţa pe care ne-o oferă cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cei răscumpăraţi vor avea ocazia nu numai să stea din nou în preajma pomului vieţii, dar chiar să şi guste din roadele acestuia. Apocalipsa 2:7 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”; 22:2: ,,În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor; 22:14: ,,Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!; 22:19: ,,Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Dacă păcatul săvârşit de Adam şi Eva i-ar fi afectat doar pe ei ca indivizi, atunci consecinţele s-ar fi oprit după moartea lor fizică. Însă gravitatea păcatului lor a constat mai ales în faptul că păcatul lor s-a răsfrânt inevitabil asupra întregii rase umane care a coborât din ei până în zilele noastre. Toţi oamenii care s-au născut de atunci încoace şi care se vor mai naşte cât va mai îngădui Dumnezeu, sunt muritori din punct de vedere fizic, morţi din punct de vedere spiritual şi condamnabili la o moarte veşnică despărţiţi pe vecie de Dumnezeu. Romani 5:12: 12: ,, De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Apostolul Pavel confirmă faptul că Adam, ca persoană istorică reprezentativă a rasei umane, a fost elementul prin care a pătruns păcatul în lume. Apoi moartea, în toate sensurile ei: fizică, spirituală şi veşnică, este o consecinţă a păcatului. Toţi oamenii, fără excepţie, au dobândit o natură păcătoasă şi mai ales toţi, fără excepţie, au săvârşit păcate, astfel încât nici un om nu se poate dezvinovăţi în vreun fel înaintea lui Dumnezeu: Romani 3:23: ,, Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Cu toate că întreaga Biblie tratează problema păcatului omenirii în termeni cât se poate de serioşi şi de gravi, totuşi mesajul principal al tuturor scrierilor sale este unul optimist, în sensul că Dumnezeu în dragostea Sa infinită a ales să manifeste har faţă de fiinţele omeneşti. Promisiunea Sa din Geneza 3:15 cu privire la Cel ce va zdrobi capul şarpelui s-a împlinit la timpul hotărât de El, după planul Său întocmit încă înainte de întemeierea lumii: Efeseni 1:4-7: ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său; 2 Timotei 1:9: ,, El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 1 Petru 1:20: ,, El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi”

Mesajul central al Bibliei nu este depravarea umană şi nici stăruinţa omului în păcat, ci glorioasa posibilitate a restaurării lui prin lucrarea izbăvitoare a lui Cristos. Capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani este poate cel mai complet text din scriptură privitor la modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe omul, care, prin credinţă, capătă ceea ce nu se poate căpăta nici prin faptele Legii şi nici prin vreun alt mod, indiferent de orice efort omenesc. Romani 5:15-17: ,,Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”. Contrastul dintre Adam şi Cristos este foarte clar şi categoric. Adam s-a făcut vinovat de neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu şi toate urmările nefaste pe care le experimentăm noi astăzi sunt cauzate de ,,neascultarea” sa. Cristos, la rândul Său, ne-a dăruit binecuvântările prin ,,ascultarea” Lui de Tatăl. Toate binecuvântările mântuirii noastre sunt datorate ,,ascultării unui singur om”. Această ascultare a lui Cristos s-a manifestat în toată viaţa Lui pământească şi a fost încununată la Calvar: Ioan 4:34: ,,Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui; Ioan 6:38: ,,căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”; Filipeni 2:8: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”

Prin naşterea firească, fiecare om se trage din Adam şi moşteneşte de la el o natură înrobită poftelor cărnii, împotrivitoare faţă de Dumnezeu, surdă şi oarbă faţă de lucrurile divine şi încăpăţânată în necredinţă. Dacă nu este reînnoit, omul care posedă o astfel de natură rămâne sub condamnarea morţii veşnice. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici ,,educat”, nici ,,reformat”. Singura posibilitate de recuperare este regenerarea lui prin Duhul Sfânt. Transformarea aceasta este numită ,,naştere din nou”, ,,tăiere împrejur a inimii”, ,,îmbrăcarea cu omul cel nou”, ,,învierea împreună cu Cristos”, etc. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane. Aceasta produce în om o nouă stare în care el îşi dă seama cât de mult are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta îl face pe el însuşi un om îndurător şi plin de înţelegere faţă de alţii. Un credincios regenerat este plin de dragoste faţă de semenii săi, trăieşte spre slava lui Dumnezeu şi experimentează o unire cu Cristos care se manifestă în exterior prin evlavie, smerenie, răbdare şi un duh de ascultare în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum el este ,,o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17: ,, Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”) destinată să trăiască în prezent ca o anticipare şi proclamare a frumuseţii veacului care va veni.

Dumnezeu promite o restaurare completă a tuturor lucrurilor aşa cum au fost ele înainte de cădere, ba mai mult de atât, poziţia omului va fi mult înălţată în noua ,,societate” a lui Dumnezeu, în comparaţie cu cea de dinainte de cădere: Apocalipsa 3:21: ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Toată durerea şi suferinţa pricinuite de păcat vor dispărea şi vor fi uitate de cei ce vor moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu: Apocalipsa 21:1-5: ,, Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Fie ca Domnul, prin harul Său, să ne facă vrednici de bucuria acestor binecuvântări! Amin.

Cu dragoste in Cristos

Claudiu LUPU

https://bissperanta.com/2010/07/17/caderea-in-pacat-a-lui-adam/

////////////////////////////////////

Adam și Eva – caractere biblice

Scris de Ioan Sinitean

“Apoi Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mișcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Geneza 1: 26-27)

Introducere

Cartea Genezei a Vechiului Testament începe cu relatarea despre creație, care culminează cu plasarea ființelor umane în centrul universului. Începe cu faptul că Dumnezeu a creat lumea într-o manifestare a puterii și a scopului divin, inspirată de măiestrie și de uimire.

Biblia spune că Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. El a făcut acest lucru formând omul din praful pământului. Biblia nu spune că Dumnezeu și-a folosit mâinile pentru a modela țărâna în forma unui om, dar indică faptul că aceasta a fost o manieră mult mai activă a creației decât ceea ce a făcut Dumnezeu. Anterior Dumnezeu doar a vorbit despre existența obiectelor. Dar Dumnezeu a format omul și apoi a suflat viața în el într-un mod aparent personal.

Nume si familia

Adam, nume, dat în Scriptură primului om. Numele lui Adam în l. ebraică – Adamah (Concordanța Strong # H120) înseamnă “roșu” sau “pământ roșu”. Numele lui este o referire la creația sa de către Dumnezeu, “din praful pământului” (Geneza 2: 7, NKJV).

Creația omului a fost lucrarea celei de-a șasea zile – ultimul act de creație a lui DUMNEZEU. Adam a fost creat (nu s-a născut) un om perfect în trup și spirit, dar nevinovat și complet lipsit de experiență ca un copil. Adam a fost unic în întreaga creație prin faptul că Dumnezeu I-a inspirat PERSONAL duh pentru al face să prindă viață . Acest act special, de o singură dată, subliniază faptul minunat că omul a fost conceput să fie în imaginea lui Dumnezeu (Geneza 1:27).

Omul Adam a fost așezat într-o grădină pe care Domnul Dumnezeu a plantat-o “spre răsărit în Eden”, cu scopul de a-se îngrijii de ea.

Eva (al cărei nume înseamnă “viață”) a fost prima femeie, ea a fost prima soție și ea a fost prima mamă. Ea este singura femeie care a fost făcută vreodată fără mamă sau tată. Biblia ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Eva a fost creată pentru a fi ajutor și partener lui Adam. Scopul principal al Evei a fost să fie ajutorul lui Adam și să lucreze împreună ca o echipă..

Locul in familie

Adam și Eva au fost primii oameni, conform Bibliei, Talmudului și chiar Coranului. Trei religii: iudaismul, islamul și creștinismul consideră că toți oamenii au coborât din ei. Biblia afirmă că Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu pentru a avea grijă de creația Lui, de a popula pământul și de a avea o relație cu El. Scriptura este clară când relatează că Adam a fost primul om (1 Corinteni 15:45) și că Eva a fost prima femeie, mama omenirii (Geneza 3:20). Nu erau oameni înaintea lor.

Termenul de “om” din versetul citat mai sus este generic. Are înțelesul atât de bărbat (Adam) cât și de femeie (Eva). Numele lor sunt indicative pentru rolurile lor.

Adam a fost primul bărbat creat de Dumnezeu și în același timp a fost singura persoană la un moment dat. (Geneza 2:18).

Adam a fost primul om. Adam nu s-a născut dintr-o femeie ( 1 Corinteni 15:45 și În Geneza 2: 7)

Adam a avut prima operație. Geneza 2: 21-22:

Adam și Eva a fost prima familie. Adam a fost primul soț și Eva prima soție

Adam și Eva au fost primii grădinari. Locuiau în Grădina Edenului, un loc perfect fără spini sau buruieni, și unde pomii făceau fructele cu ușurință.

Adam a fost primul zoolog și botanist. În Geneza 2: 19-20, ni se spune că Adam a numit toate animalele.

Adam a fost primul lingvist. Adam a fost capabil să vorbească din prima zi a existenței sale. Probabil că are o limbă complexă.

Adam și Eva au fost primii părinți. Atât religia iudaică, islamică și creștină susțin că toți oamenii sunt descendenți lor.

Adam și Eva au fost primii oameni păcătoși. Ei au fost primii care au făcut ceva greșit.,

Adam și Eva au fost primii oameni care au murit spiritual. Dumnezeu Le-a spus că vor muri dacă vor mânca fructul. Nu știm ce fel de fruct a fost în acel copac. (Milton a introdus ideea că era un măr). Pentru că nu au ascultat de ceea ce le-a spus Dumnezeu în mod explicit și au ales să-l creadă pe Satan, au început să experimenteze moartea spirituală și curând moartea fizică.

Locul in istorie – Unicitatea lui Adam.

Adam și Eva au fost un adevărat cuplu istoric. Narațiunea din Geneza 1 începe cu crearea universului și culminează cu creația specială a lui Adam și a Evei. Creștinismul istoric susține că Adam și Eva au fost primii doi oameni, făcuți unic în chipul lui Dumnezeu, și că toată omenirea a coborât din ei. Genealogiile biblice (atât Vechiul, cât și Noul Testament), învățăturile lui Isus și epistolele lui Pavel se referă la Adam ca la un individ adevărat.

Apostolul Pavel tratează ca fapt istoric că Adam a adus păcatul și moartea în lume (Romani 5:12, 1 Corinteni 15: 21-22) și că Eva a fost creată din Adam și a fost înșelată de Satana (1 Corinteni 11: 8-9; Corinteni 11: 3; 1 Timotei 2: 13-14).

Deși Apostolul Ioan și Apostolul Petru nu menționează direct pe Adam sau Eva, Ioan se referă la asasinarea lui Abel de către Cain (1 Ioan 3: 11-12). Petru a crezut că relatarea potopului a fost la fel de istorică ca și relatarea judecății Sodomei și a Gomorei, subliniind chiar că doar opt oameni au fost mântuiți în Arcă (1 Petru 3:20, 2 Petru 2: 4-9) , și că oamenii care neagă a doua venire și potopul și creația sunt agresori deliberați (2 Petru 3: 3-7). Iuda spune că Enoch era al șaptea generație după Adam (Iuda 14).

Genealogiile lui Adam și a Evei sunt descoperite în Geneză și în Cronici. Dacă povestea lui Adam și a Evei este un mit, atunci nu ar fi putut avea copii. Genealogia lor este înregistrată în Biblie și noi știm că copiii lor sunt oameni istorici. Oamenii nu pot fi descendenți ai unui mit.

Astfel, Adam și Eva au fost literali, oameni istorici care au căzut literalmente în păcat în Grădina Edenului, după ce Eva a ascultat cuvintele înșelătoare ale șarpelui.

Relația cu Cristos

Să ne uităm la ceea ce dezvăluie Biblia despre Adam și Hristos pentru a vedea ce au în comun și în ce diferă:

Ambii sunt desemnați ca fii lui Dumnezeu” (fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Luca 3:38); Matei 3:17b

Primul Adam. Nu avea părinți pământești. El a fost creat un adult (Geneza 2: 7). El a fost creat din praful pământului, din elementele deja existente. Duhul lui Dumnezeu a fost agentul creației sale (Geneza 33: 4).

Nici ultimul sau Al Doilea Adam nu s-a născut din părinții umani: Isus avea o mamă umană, dar existența lui nu a început în Betleem (Ioan 1: 1). În nașterea Sa umană, Duhul Sfânt a fost agentul creator (Luca 1: 35). Al doilea Adam nu avea tată pământesc, “Fiul lui Dumnezeu”. Marcu 1: 1 Ioan 20:31

Ambii au căpătat autoritate supremă de la Dumnezeu.

Adam a primit stăpânire supremă peste tot pământul (Geneza 1: 26-28) și „L-ai făcut puțin mai jos decât ființele cerești și l-ai încununat cu slavă și cinste. (Psalm 8: 5). El a primit putere asupra întregii lumi create de Dumnezeu. El și-a abuzat autoritatea și păcatul a stricat creația.

Ultimul Adam are o autoritate și mai mare(Evrei 2: 6-9 citează Psalm 8). El a fost încoronat pe baza morții și a învierii sale.

III. Amândoi au venit în lume perfecți și fără păcat:

Adam a fost creat perfect. Făcea parte dintr-o creație perfectă (Geneza 1:31). Dumnezeu a făcut omenirea fără păcat (Evrei 1: 3).

Adam și toți descendenții săi au păcătuit. Păcatul și moartea sunt în această lume deoarece Adam le-a introdus. Ultimul Adam, Isus Hristos, a venit să introducă iertarea și să restaureze viața.

Biblia ne spune că ultimul Adam a trăit o viață fără păcat: El este marele nostru preot fără păcat ( Evrei 7:26. Nimeni nu a răspuns când le-a provocat să găsească vina cu El (Ioan 8:46). El a rezistat oricărei ispite (Evrei. 4:15). Ultimul Adam, deși fără păcat, a trebuit să moară pentru păcat. Pentru păcatele noastre.

Ambii au primit o mireasă

Adam a primit-o ca “ un ajutor potrivit” din propria sa carne și oase (Geneza 2:18).

Unirea dintre Adam și Eva se compară cu relația dintre ultimul Adam și Biserica Sa (Efeseni 5: 22-32; 2 Corinteni 11: 2, 3).

Ambii sunt donatori ai vieții:

Primul Adam a primit viața prin suflarea lui Dumnezeu (Geneza 2:7), în timp ce al doilea Adam este un spirit dăruitor de viață (1 Corinteni 15:45). Din Adam moștenim corpurile noastre fizice ( Faptele Ap. 17:26) (I Corinteni 15:47, 48). Din păcate, el a adus și păcatul în lume prin neascultare (Romani 5:12).

Primul Adam a dat viață tuturor urmașilor săi. Ultimul Adam, Isus Hristos, dă viața veșnică celor care Îl primesc și cred în Numele Lui, (Ioan 1: 1 -14).

Ultimul Adam ne dă viață spirituală, veșnică: În Adam, avem nașterea fizică. În Hristos, avea nașterea spirituală. Ne-am născut ca omul pământesc Adam , dar putem deveni ca ultimul Adam ceresc. (I Corinteni 15: 48b, 49). El a adus viața și nemurirea.( II Timotei 1:10)

Hristos, al Doilea Adam a învins moartea prin înviere. Din acest motiv, putem aștepta la o înviere și o viață veșnică.

Ultimul Adam ne aduce la lumină vieții și nemurire. El a murit pentru a anula efectele și pedeapsa păcatului și a ne elibera de puterea păcatului.

În primul Adam toți mor, dar în al doilea Adam (Isus Hristos) suntem făcuți vii (1Corinteni 15,22). Primul Adam a fost natural, al doilea spiritual (1 Corinteni 15: 46-47).

La creație, primul Adam a fost perfect, dar prin neascultare sa, moartea a intrat în lume și toți de atunci încoace suntem născuți păcătoși. Pe când al doilea Adam, Isus Hristos (care a fost perfect și a rămas la fel), a venit să ne dea viață nouă. Și cu această viață nouă în El, într-o bună zi vom avea, de asemenea, un corp perfect, așa cum trebuia să fie de la început.

În timp ce Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, Hristos este “chipul Dumnezeului invizibil” (Coloseni 1:15).

Adam era capul omenirii. Isus Hristos este capul omenirii răscumpărate ( Efeseni 5:23).

De vreme ce Hristos a murit o dată pentru totdeauna (Evrei 7:27; 9:28; 10: 10-14), nu va mai fi niciodată nevoie de nici un alt “Adam”. De aceea El este ultimul Adam.

Primul Adam, reprezentând omenirea, a primit stăpânire asupra lumii create (Geneza 1:26). Pe când, Dl Isus Hristos, Al Doilea Adam, după ce a fost înviat din morți, a fost înălțat la dreaptă a lui Dumnezeu și a primit stăpânire peste toate lucrurile “puse sub picioarele Lui.

Primul Adam era domn peste un domeniu limitat, ultimul Adam este Domnul tuturor (Fapte 10:36). Ap. Pavel ne spune în Romani 8:22 că toată creația geme din cauza păcatului, așteptând timpul în care toate lucrurile vor fi reînnoite. Moartea și suferința pe care o vedem astăzi în lume au rezultat din primele acțiuni ale lui Adam.

Concluzia:

Primul Adam avea nevoie de “ultimul Adam”

Dumnezeu a oferit un al doilea Adam – un Adam perfect care să fi jertfa perfectă … Dumnezeu însuși a venit pe pământ ca om. Isus Hristos, cel de-al doilea membru al Trinității, s-a născut dintr-o femeie pentru a deveni un om, astfel încât sacrificiul perfect să poată fi făcut. Isus a fost Dumnezeu, dar El a fost și omul, așa cum Dumnezeu a intenționat să fie – fără păcat. El a fost crucificat pe crucea Calvarului. El a vărsat sângele Său și a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre și a fost înviat din morți, învingând moartea, judecata pe care Dumnezeu a adus-o asupra omului din pricina păcatului.

Informația biblică despre Adam și Eva este foarte importantă pentru noi deoarece demonstrează planul inițial al lui Dumnezeu pentru existența umană și urmările căderii în păcat atrași de Satan. Povestirea are o putere explicativă uimitoare și oferă claritate cu privire la lumea noastră căzută. Cu toate acestea, povestirea este de asemenea semnificativă prin faptul că introduce în scena istoriei pe Isus. Chiar dacă Adam și Eva L-au respins pe Dumnezeu, El nu I-a respins, ci le-a oferit răscumpărarea. Prin sacrificiul lui Hristos, Dumnezeu a oferit din nou răscumpărare lumii care L-a respins. Pedeapsa păcatului este moartea, dar pedeapsa a fost deja plătită.

Informația biblică despre Adam și a Evei este reflecția finală asupra omenirii și poate fi citită începând din Geneza 2: 4. Aceasta explică faptul că omenirea a fost creată pentru a reflecta gloria lui Dumnezeu, asemănătoare cu o statuie creată pentru a reflecta slava unui vechi rege. Dumnezeu ne-a poruncit să ne reflectăm prin respectarea poruncilor Sale. Adam și Eva au decis să nu urmeze planul lui Dumnezeu.

Istoria tristă a lui Adam și a Evei arată cum rasa umană a căzut în ispita lui Satan. Și mai degrabă decât să reflectăm neprihănirea lui Dumnezeu, noi reflectăm decizia lui Adam și a Evei.

Dumnezeu va judeca omenirea prin aceleași standarde prin care a judecat pe Adam și Eva. Dumnezeu este consistent și nu se schimbă. Natura lui cere ca perfecțiunea absolută să fie îndeplinită. Dumnezeu cere ascultarea noastră absolută față de El, iar ignorarea ei duce la mânia lui Dumnezeu.

Din fericire, istoria nu se încheie cu Adam și Eva. Dumnezeu a luat pedeapsa noastră și a plătit în întregime pentru ea. Fiul Său, Isus Christos a fost în întregime neprihănit și a plătit prețul pentru păcatele noastre. Asupra lui a căzut mânia lui Dumnezeu în locul nostru. Asta face ca jertfa lui Hristos la cruce să fie atât de uimitoare. Aceasta este culminarea povestii despre Adam și Eva.

Primul Adam a avut nevoie de cel de-L doilea Adam (Isus) și noi avem nevoie la fel. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să convingă pe fiecare cititor al acestui articol să caute mântuirea în cel de-al Doilea Adam care este Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Ioan Sinitean, Prezbiter in Biserica Logos din Chicago

https://www.romaniantimes.com/index.php/categorii/meditatii-crestine/ioansinitean/1798-adam-si-eva-caractere-biblice.html

/////////////////////////////////////

Neascultarea lui Adam şi Eva

de Julius Schorr von Carolsfeld

VECHIUL TESTAMENT

Neascultarea lui Adam şi Eva
Blestemarea pământului
Izgonirea lui Adam şi Eva din grădina Edenului
Cain omoară pe fratele său Abel
Cain începe o nouă civilizaţie
Fiii lui Dumnezeu văd fetele oamenilor
Nimicirea pământului prin potop
Ieşirea lui Noe şi a familie sale din arcă
Blestemarea lui Ham
Încurcarea limbilor la Babel
Plecarea lui Avraam spre Ţara Promisă
Melhisedec vine la Avraam
Vizita celor trei îngeri la Avraam
Pedepsirea Sodomei şi Gomorei
Izgonirea Agarei şi a lui Ismael
Îngerul Domnului opreşte jertfirea lui Isaac
Eliezer o întâlneşte pe Rebeca
Întâlnirea lui Rebeca cu Isaac
Binecuvântarea lui Iacov
Scara cerului
Întâlnirea lui Iacov cu Rahela
Iacov se tocmeşte cu Laban pentru Rahela
Fuga lui Iacov de la Laban
Lupta lui Iacov cu îngerul
Întâlnirea lui Iacov cu Esau
Vinderea lui Iosif de către fraţii săi
Ispitirea lui Iosif
Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon
Iosif este numit prim-ministru al Egiptului
Întâlnirea lui Iosif cu fraţii săi
Întâlnirea lui Iosif cu tatăl său Iacov
Robia poporului Israel în Egipt
Moise este găsit de fiica lui Faraon
Moise omoară un egiptean
Moise şi Aaron fac semne înaintea faraonului
Primul Paşte
Faraonul dă drumul poporului Israel
Salvarea lui Israel la Marea Roşie
Aaron şi Hur îl ajută pe Moise la Gabaon
Moise sfărâmă tablele Legii
Pedepsirea poporului pentru idolatrie
Moise aduce poporului Legea
Întoarcerea celor doisprezece iscoade
Pedepsirea lui Core, Datan şi Abiram
Aaron este confirmat ca preot al Domnului
Moise înalţă şarpele de aramă
Un înger îl opreşte pe Balaam
Moise îl numeşte pe Iosua succesorul său
Moartea lui Moise
Rahav salvează iscoadele trimise la Ierihon
Poporul Israel trece Iordanul
Întâlnirea lui Iosua cu Căpetenia Oştirii
Prăbuşirea zidurilor Ierihonului
Căderea cetăţii Ai
Oprirea soarelui la bătălia de la Gabaon
Prinderea celor cinci împăraţi aliaţi ai Canaanului
Împărţirea ţării Canaan
Barac îl găseşte pe Sisera în cortul lui Iael
Îngerul Domnului se arată lui Ghedeon
Ghedeon bate tabăra madianiţilor
Moartea lui Abimelec
Iefta este întâmpinat de fiica sa Acsa
Samson omoară un leu
Samson omoară o mie de filisteni cu o falcă de măgar
Prinderea lui Samson
Răzbunarea şi moartea lui Samson
Bărbaţii din Beniamin îşi iau neveste
Rut rămâne cu soacra sa Naomi
Boaz o ajută pe Rut
Rugăciunea Anei, mama lui Samuel
Domnul vorbeşte lui Samuel
Moartea preotului Eli
Ungerea lui Saul ca împărat
Saul pierde tronul
Samuel unge pe David ca împărat
David omoară uriaşul Goliat
Saul încearcă să-l omoare pe David
Ultima întâlnire a lui David cu Ionatan
David cruţă viaţa lui Saul în peşteră
Abigail merge la David
Saul merge la o vrăjitoare
Moartea lui Saul
David devine împărat peste tot Israelul
Mical dispreţuieşte pe David
Păcatul lui David cu Bat-Şeba
Profetul Natan îl demască pe David
Moartea copilului Bat-Şebei
Şibei blesteamă pe David
Moartea lui Absalom
Vitejia soldaţilor lui David
David se căieşte pentru numărătoarea poporului
Solomon devine împărat
Judecata lui Solomon
Solomon zideşte un Templu lui Dumnezeu
Împărăteasa din Seba vizitează pe Solomon
Solomon cade în idolatrie
Divizarea împărăţiei lui Israel
Ilie este hrănit de corbi
Ilie înviază fiul văduvei din Sarepta
Preoţii lui Baal şi ai Astarteii sunt învinşi
Moartea lui Ahab
Înălţarea lui Ilie la cer
Elisei înviază fiul sunamitei
Moartea Izabelei
Îngerul lui Dumnezeu bate tabăra asirienilor
Iosia aude Legea şi se căieşte
Robia babiloniană
Întoarcerea evreilor sub Ezra
Punerea temeliilor celui de-al doilea Templu
Neemia organizează paza zidurilor Ierusalimului
Trezire spirituală între evreii întorşi din robie
Estera devine împărăteasă
Haman onorează oficial pe Mardoheu
Iov primeşte veşti de nenorocire
Prietenii lui Iov îl vizitează
Iov este binecuvântat şi răsplătit
David cere lui Dumnezeu călăuzire
Psalmul pocăinţei lui David
David cântă laudă lui Dumnezeu
Sulamita laudă frumuseţea iubitului ei
Viziunile lui Isaia despre Mesia
Ieremia plânge pentru Ierusalim
Daniel tălmăceşte scrierea de pe perete

NOUL TESTAMENT

Îngerul Gabriel se arată preotului Zaharia
Îngerul Gabriel se arată fecioarei Maria
Preotul Zaharia dezvăluie numele copilului său
Un înger se arată lui Iosif în vis
Vizita Mariei la Elisabeta
Un înger se arată păstorilor din Betleem
Păstorii găsesc Pruncul în iesle
Păstorii anunţă naşterea Mântuitorului
Pruncul Isus este prezentat în Templu
Vizita magilor la Prunc
Fuga în Egipt
Omorârea pruncilor din Betleem
Isus la doisprezece ani în Templu
Predica lui Ioan Botezătorul
Isus transformă apa în vin
Ioan Botezătorul mărturiseşte despre Domnul Isus
Tăierea capului lui Ioan Botezătorul
Ispitirea lui Isus
Vindecarea unui îndrăcit
Predica de pe munte; fericirile
Alegerea şi trimiterea celor doisprezece ucenici
Isus vindecă un olog purtat de patru oameni
Isus iartă păcatele femeii păcătoase
Schimbarea la faţă
Samariteanul cel milostiv
Maria şi Marta
Întoarcerea fiului risipitor
Hrănirea celor cinci mii
Pilda cu Lazăr şi bogatul nemilostiv
Vameşul şi fariseul în Templu
Învierea tânărului din Nain
Isus primeşte pe copii
Potolirea furtunii
Isus vindecă doi orbi
Petru se îndoieşte când merge pe mare
Învierea fiicei lui Iair
Isus curăţă Templul de vânzători şi schimbătorii de bani
Isus vorbeşte cu o samariteancă
Femeia prinsă în preacurvie
Învierea lui Lazăr
O femeie Îl unge pe Isus cu mir
Domnul Isus vorbeşte ucenicilor despre înălţarea Sa
Isus şi Nicodim
Intrarea lui Isus în Ierusalim
Cina cea de taină
Isus spală picioarele ucenicilor Săi
Isus în Ghetsimani
Prinderea lui Isus
Judecarea lui Isus de către Sobor
Evreii cer moartea lui Isus
Lepădarea lui Petru
Soldaţii îşi bat joc de Isus
Moartea lui Iuda
Isus ducându-Şi crucea spre Golgota
Moartea lui Isus
Îngroparea lui Isus
Învierea lui Isus
Un înger se arată femeilor la mormânt
Isus Se arată după înviere Mariei Magdalena
Maria Magdalena Îl recunoaşte pe Isus înviat
Isus Se arată viu lui Toma
Isus Se arată la doi ucenici pe drumul spre Emaus
Arătarea lui Isus la Marea Tiberiadei
Înălţarea lui Isus la cer
Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii
Vindecarea ologului de la „Poarta Frumoasă”
Omorârea lui Ştefan cu pietre
Filip şi famenul etiopian
Pavel se întâlneşte cu Isus pe drumul Damascului
Vedenia lui Petru şi trimişii lui Corneliu
Oamenii din Listra vor să aducă jertfe lui Pavel şi Barnaba
Cuvântarea lui Pavel în Areopag
Pavel se desparte de credincioşii din Efes
Sosirea lui Pavel la Roma
Cei şapte îngeri cu cele şapte trâmbiţe
Satan este aruncat pe pământ
Noul Ierusalim

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2020/12/1-neascultarea-lui-adam-si-eva.html

///////////////////////////////////////

Neascultarea fatală a lui Adam şi ascultarea triumfătoare a lui Hristos

Autor: John Piper

Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

Referințe Romani 5:12-21

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… 13 (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. 14 Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. 15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. 16 Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. 17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) 18 …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. 19 Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. 20 Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; 21 pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Isus este suprem

Unul dintre scopurile acestei serii de predici este acela de a întipări în minţile noastre faptul că Isus Hristos este cea mai importantă persoană din univers – nu mai importantă decât Dumnezeu Tatăl sau Dumnezeu Duhul Sfânt. Cu ei este este egal atât în valoare cât şi în frumuseţe şi înţelepciune şi dreptate şi dragoste şi putere. Dar Isus Hristos este mult mai important decât toate celelate persoane – fie îngeri sau demoni sau regi sau comandanţi sau oameni de ştiinţă sau artişti sau filozofi sau atleţi sau muzicieni sau actori – care trăiesc acum, sau care au trăit, sau care vor trăi vreodată. Isus Hristos este suprem.

Toate lucrurile pentru Isus – chiar şi răul

Această serie este deasemeni menită să arate că tot ce există – inclusiv răul – este stabilit de către un Dumnezeu infinit de sfânt şi atoate-înţelept pentru a face ca slava lui Hristos să strălucească mai puternic. Unii dintre noi tocmai am citit săptămâna aceasta, parte a planului de citire a Bibliei, din Proverbe 16:4, „Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.” Dumnezeu a făcut acest lucru într-un mod misterios al Său care păstrează şi responsabilitatea celor răi şi sfinţenia inimii Sale. Am văzut acum două săptămâni că toate lucrurile au fost făcute prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1:16). Iar Pavel spune că toate aceste lucruri includ “fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri” care au fost învinse de Hristos la cruce. Acestea au fost făcute “pentru ziua nenorocirii.” Iar în ziua aceea a fost arătată puterea, dreptatea, mânia şi dragostea lu Hristos. Mai devreme sau mai târziu, fiecare răzvrătire îndreptată împotriva Lui va cunoaşte nenorocirea.

Dumnezeul care este acolo

Această serie ţinteşte desemeni către solidificarea convingerii că creştinismul nu este doar un set de idei, practici şi sentimente plănuite pentru binele nostru psihologic – fie că sunt plănuite de Dumnezeu sau de om. Nu acesta este creştinismul. Creştinismul începe cu convingerea că Dumnezeu este o realitate obiectivă dincolo de noi, sau în afara noastră. Aşa cum spunea Francis Schaefer, El este Dumnezeul care este acolo. Nu noi îl creem pe El. El ne creează pe noi. Nu noi decidem cum va fi El. El decide cum vom fi noi. El a creat universul şi universul are înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu, nu înţelesul pe care i-l dăm noi. Dacă dăm universului un înţeles diferit decât acela pe care i l-a dat Dumnezeu, suntem nebuni. Iar vieţile noastre vor sfîrşi tragic. Creştinismul nu este un joc; nu este o terapie. Toate doctrinele creştinismului decurg din cine este Dumnezeu şi din ceea ce a făcut El în istorie şi corespund unor întâmplări clare. Dar creştinismul este mai mult decât întâmplări. Este credinţă şi nădejde şi dragoste. Dar acestea nu plutesc în aer. Ele cresc ca nişte cedri mari în stânca adevărului lui Dumnezeu.

Motivul pentru care fac din acest lucru unul din scopurile seriei acesteia este deoarece am din Biblie convingerea deplină că bucuria, tăria şi sfinţenia ta veşnică depind de soliditatea acestei perspective care întăreşte fibra coloanei vertebrale a credinţei tale. Perspectivele slabe produc creştini slabi. Iar creştinii slabi nu vor supravieţui zilelor viitoare. Emoţionalismul neînrădăcinat care tratează creştinismul ca pe o opţiune terapeutică va fi spulberat în Zilele din Urmă. Aceia care vor fi lăsaţi stând pe picioarele lor vor fi aceia care şi-au zidit casa pe stânca adevărului măreţ şi obiectiv care-l are la origini, la centru şi ca scop pe Isus Hristos.

Slava lui Isus plănuită în păcatul lui Adam

Astăzi ne îndreptăm atenţia asupra păcatului spectaculos al primului om, Adam, şi cum acest păcat a pregătit scena pentru contra-reacţia mult mai spectaculoasă a lui Isus Hristos. Să deschidem Bibliile la Romani 5:12-21. În vara anului 2000 am petrecut cinci săptămâni asupra acestor versete. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra unui lucru complet diferit faţă de cele la care ne-am uitat pe parcursul acelor săptămâni.

Astăzi vreau să privim la slava lui Hristos ca fiind scopul principal pe care l-a avut Dumnzeu în minte atunci când a plănuit şi a îngăduit păcatul lui Adam, şi împreună cu acesta căderea în păcat a omenirii. Amintiţi-vă ce am spus săptămâna trecută: Tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, îngăduie cu un anumit motiv. Iar motivele Lui sunt întotdeauna înfinit de înţelepte şi pline de scop. Dumnezeu nu era obligat să lase ca să aibă loc Căderea. Ar fi putut-o opri, tot la fel cum ar fi putut opri căderea lui Satana (aşa cum am văzut săptămâna trecută). Faptul că nu a oprit-o înseamnă că are pentru ea un motiv, un scop. El nu-şi face planurile din mers. Lucrurile înţelepte pe care le ştie Dumnezeu, le-a ştiut dintotdeauna ca fiind înţelepte. Aşadar, păcatul lui Adam şi căderea în păcat şi mizerie a rasei umane împreună cu Adam nu l-au luat prin surprindere pe Dumnezeu, ci fac parte din planul măreţ al lui Dumnezeu de a face vizibilă plinătatea slavei lui Isus Hristos.

Unul din modurile cele mai clare prin care poţi să arăţi din Biblie acest lucru– şi nu vom intra în detalii – este să priveşti la pasajele în care jertfa prin care Hristos a biruit păcatul este arătată ca fiind prezentă în mintea lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Spre exemplu, în Apocalipsa 13:8, Ioan scrie despre „toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat.” Deci înainte de întemeierea lumii exista o carte intitulată “cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.” Înainte ca lumea să fi fost creată, Dumnezeu deja plănuise că Fiul Lui avea să fie junghiat ca un Miel pentru a-i mântui pe toţi aceia care sunt scrişi în carte. Am putea merge la multe alte texte ca acesta (Efeseni 1:4-5; 2 Timotei 1:9; Tit1:1-2; 1 Petru 1:20) pentru a vedea perspectiva biblică şi anume că suferinţele şi moartea lui Hristos pentru păcat nu au fost planificate după păcatul lui Adam, ci înaintea acestuia. Ca urmare, atunci când are loc păcatul lui Adam, Dumnezeu nu este luat prin surprindere, ci El îl făcuse deja parte a planului Său – şi anume un plan prin care să-şi arate răbdarea şi harul şi dreptatea şi mânia Lui în istoria răscumpărării, şi apoi, într-un mod culminant, să descopere măreţia Fiului Său ca şi al doilea Adam, superior din toate punctele de vedere primului Adam.

Aşadar, privim în Romani 5:12-21 ţinând minte de data aceasta faptul că păcatul spectaculos al lui Adam nu a frustrat scopurile lui Dumnezeu de a-L înălţa pe Hristos, ci a slujit scopurilor acestora. Iată cum vom privi la aceste versete. Sunt cinci referinţe explicite cu privire la Hristos. Una dintre ele stabileşte modul cum gândeşte Pavel cu privire la Hristos şi Adam. Iar restul referinţelor arată cum este Hristos mai mare decât Adam. Două dintre aceste afirmaţii sunt similare aşa că le vom uni într-una singură. Ceea ce înseamnă că ne vom uita la trei aspecte ale superiorităţii lui Hristos.

Isus, “Cel ce avea să vină”

Să privim mai întâi la modul în care se referă versetul 14 la Hristos şi o vom face citind verstele 12-13 ca şi context: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Iată referirea la Hristos: “Cel ce avea să vină.” Versetul 14 stabileşte modul cum gândeşte Pavel în restul pasajului. Pavel se referă la Adam ca la un “arhetip” a celui care avea să vină, a lui Hristos. Observaţi mai întâi lucrul cel mai clar: Hristos “avea să vină.” Hristos a fost de la început “Cel ce avea să vină.” Pavel arată aici că Hristos nu a fost un gând secundar. El nu spune că Hristos s-a născut ca o copie a lui Adam. Ci spune că Adam a fost un arhetip a lui Hristos, adică Dumnezeu s-a ocupat de Adam într-un fel în care l-a făcut pe Adam un arhetip al modului prin care plănuise să-L glorifice pe Fiul Său. Un arhetip este o umbră a ceva care va veni mai târziu şi va fi ca arhetipul – numai că va fi mai mare. Aşdar, Dumnezeu s-a ocupat de Adam în aşa fel încât să-L facă pe acesta un arhetip a lui Hristos.

Acum observaţi unde anume în derularea ideii lui, alege Pavel să spună că Adam este un arhetip a lui Hristos. Versetul 14: “Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Alege să ne spună că Adam este un arhetip a lui Hristos după ce spune că până şi cei care nu păcătuiseră ca Adam au avut parte de aceeaşi pedeapsă de care a avut parte Adam. De ce ne spune Pavel tocmai aici că Adam a fost un arhetip a lui Hristos?

Isus, capul reprezentativ al nostru

Ceea ce tocmai a spus Pavel, ne duce la esenţa modului cum se aseamănă unul cu celălalt şi cum diferă unul de celălalt, Adam şi Hristos. Iată paralela: Oamenii care nu au păcătuit ca Adam au murit ca Adam. De ce? Deoarece erau conectaţi la Adam. El era capul reprezentativ al omenirii. De aceea este Adam numit un arhetip sau o icoană preînchipuitoare a lui Hristos – deoarece ascultarea noastră nu este ca ascultarea lui Hristos şi cu toate acestea avem viaţă veşnică cu Hristos. De ce? Deoarece noi suntem conectaţi la Hristos prin credinţă. El este capul reprezentativ al noii omeniri iar neprihănirea Lui este socotită ca fiind neprihănirea noastră datorită conecţiei cu El (conform Romani 6:5).

Iată paralela prin implicaţie în urma numirii lui Adam ca arhetip a lui Hristos:

Adam > Păcatul lui Adam > Omenirea condamnată în Adam > Moartea veşnică Hristos > Neprihănirea lui Hristos > Noua omenire justificată în Hristos > Viaţa veşnică

Restul pasajului revelează cu cât este mai mare Hristos şi lucrarea sa răscumpărătoare faţă de Adam şi lucrarera sa distrugătoare. Amintiţi-vă ce am spus la început. Ceea ce vedem aici este revelarea pe care o face Dumnezeu a realităţilor care definesc lumea în care trăieşte fiecare persoană de pe planeta aceasta. Fiecare persoană de pe planeta aceasta este inclusă în textul acesta deoarece Adam a fost tatăl fiecăruia. Ca urmare, fiecare persoană pe care o întâlneşti în America sau în orice altă ţară de orice etnie stă faţă în faţă cu lucrul despre care vorbeşte textul acesta. Moarte în Adam sau viaţă în Hristos. Acesta este un text cu implicaţii globale. Nu treceţi pe lângă el. Aceasta este realitatea definitorie a fiecărei persoane pe care o veţi întâlni. Perspectivele slabe produc creştini slabi. Aceasta nu este o perspectivă slabă. Ci se întinde peste întreaga istorie şi peste întregul pământ. Afectează în mod profund fiecare persoană din lumea aceasta şi fiecare ştire de pe internet.

Sărbătorind superioritatea lui Isus

Acum să privim la cele trei moduri în care Pavel sărbătoreşte superioritatea lui Hristos şi a lucrării Sale faţă de Adam şi lucrarea acestuia. Ele pot fi sumarizate în trei fraze: 1) Abundenţa harului; 2) Perfecţiunea ascultării, şi 3) Stăpânirea vieţii.

1) Abundenţa harului

Să privim mai întâi la versetul 15 şi la abundenţa harului. “Dar cu darul fără plată [adică darul fără plată al neprihănirii, versetul 17] nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” Înţelesul la ceea ce spune Pavel aici este că harul lui Dumnezeu este mult mai puternic decât greşeala lui Adam. Aceasta este semnificaţia cuvintelor “cu mult mai mult”: “cu mult mai mult harul lui Dumnezeu . . . a dat din belşug celor mulţi.” Dacă păcatul omului a adus moartea, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu aduce viaţa.

Însă Pavel este mult mai specific. Harul lui Dumnezeu este în mod specific “harul într-un singur om, adică în Isus Hristos.” “Cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. “Harul într-un singur om, Isus Hristos” este întruparea harului lui Dumnezeu. Astfel vorbeşte Pavel despre el, spre exemplu, în Tit2:11, “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat [şi anume în Isus Hristos].” Apoi în 2 Timotei 1:9, “…după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus…” Aşadar harul care este în Isus este harul lui Dumnezeu.

Harul acesta este un har suveran. Cucereşte tot ce întâlneşte în cale. Vom vedea imediat că are puterea Împăratului universului. Este un har stăpânitor. Aceasta este prima celebrare a superiorităţii lui Hristos faţă de Adam. Atunci când greşeala omului Adam şi harul omului Isus se întâlnesc, Adam şi greşeala lui pierd. Hristos şi harul câştigă. Aceasta este o veste foarte bună pentru cei care-i aparţin lui Hristos.

2) Perfecţiunea ascultării

În al doilea rând, Pavel sărbătoreşte felul în care harul lui Hristos cucereşte greşeala şi moartea lui Adam, şi anume perfecţiunea ascultării lui Hristos. Verstul 19: “Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [şi anume, a lui Adam], cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om [şi anume, a lui Hristos], cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Aşadar, harul unui singur om, Isus Hristos, îl ţine pe acesta de la a păcătui – îl ţine ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2:8) – pentru ca acesta să ofere Tatălui o ascultare fără greşeală şi completă pentru aceia care sunt conectaţi la El prin credinţă. Adam a căzut prin neascultarea lui. Hristos a izbândit în mod perfect. Adam a fost sursa păcatului şi a morţii. Hristos a fost sursa ascultării şi vieţii.

Hristos este ca Adam, care a fost un arhetip a lui Hristos – ambii sunt capi reprezentativi a unei vechi şi a unei noi omeniri. Dumnezeu impută greşeala lui Adam omenirii lui Adam, şi Dumnezeu impută izbânda lui Hristos omenirii lui Hristos, datorită modului cum sunt unite cele două omeniri cu capetele lor. Marea superioritate a lui Hristos stă nu numai în faptul că izbuteşte în ascultarea perfectă, ci că o face în aşa fel încât milioane de oameni sunt socotiţi neprihăniţi datorită ascultării Sale. Eşti tu conectat doar la Adam? Faci parte doar din prima omenire care este sortită morţii? Sau eşti conectat şi la Hristos, şi faci parte şi din noua omenire sortită vieţii veşnice?

3) Stăpânirea vieţii

În al treilea rând, Pavel sărbătoreşte nu numai abundenţa harului lui Hristos şi ascultarea perfectă a lui Hristos, ci în cele din urmă, şi stăpnânirea vieţii. Harul duce prin ascultarea lui Hristos la triumful vieţii veşnice. Versetul 21: “pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Harul stăpâneşte prin neprihănirea (adică prin neprihănirea perfectă a lui Hristos) culminând cu viaţa veşnică – şi toate acestea se întâmplă “prin Isus Hristos, Domnul nostru.”

Sau, încă o dată acelaşi mesaj în versetul 17: “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” Acelaşi lucru: Harul prin darul fără plată al neprihănirii duce la triumful vieţii, şi toate acestea prin Isus Hristos.

Am menţionat mai devreme că harul lui Dumnezeu în Hristos pe care-l menţionează Pavel în aceste versete este har suveran. Aici vezi lucrul acesta, şi anume în cuvântul a stăpâni sau a domni. Moartea exercită un anumit tip de suveranitate asupra omului şi stăpâneşte peste toţi. Toţi mor. Dar harul cucereşte păcatul şi moartea. Stăpâneşte în viaţă chiar şi peste cei care erau morţi odinioară. Acesta este harul suveran.

Ascultarea spectaculoasă a lui Hristos

Aceasta este marea slavă a lui Hristos – îl surclasează enorm de mult pe primul Adam. Păcatul spectaculos al lui Adam nu este la fel de mare ca harul spectaculos şi ascultarea spectaculoasă a lui Hristos şi ca darul vieţii veşnice. Într-adevăr, planul lui Dumnezeu a fost de la bun început, în neprihănirea Sa perfectă, ca Adam, capul reprezentativ al omenirii, să fie un arhetip a lui Hristos capul reprezentativ al noii omenirii. Planul Său a fost ca prin comparaţie şi contrast slava lui Hristos să strălucească tot mai puternic.

Versetul 17 pune problema la modul cel mai personal şi urgent posibil. Unde stai tu? “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” Observă cuvintele cu mare grijă şi cât mai personal posibil: “cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii.”

Cuvinte preţioase pentru păcătoşi

Acestea sunt cuvinte preţioase pentru păcătoşi. Harul este fără plată, darul este fără plată, neprihănirea lui Hristos este fără plată. Îl vei primi tu ca pe nădejdea şi comoara vieţii tale? Dacă-l vei primi, vei “domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos.” Primeşte-l acum. Mărturiseşte-l prin botez. Şi fii parte a poporului lui Hristos.

https://www.resursecrestine.ro/predici/131064/neascultarea-fatala-a-lui-adam-si-ascultarea-triumfatoare-a-lui-hristos

/////////////////////////////////

Prin ascultarea unui singur om

(Geneza 3:1-19, Romani 5:12-21)

Dr. Kim Riddlebarger

Mai devreme în cartea Romani Pavel a vorbit despre gravitatea păcatului omenesc şi despre impactul acestuia asupra rasei umane. Evaluarea făcută de Pavel condiţiei umane este una sumbră. Nu este nici unul neprihănit, nici unul măcar. Toţi s-au îndepărtat. Însă Pavel a vorbit şi despre modul în care păcătoşii nelegiuiţi, atât Evrei cât şi Neamuri, sunt eliberaţi de păcatele lor prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Astfel că în Romani 5:12-21 Pavel se va ocupa de problema sursei păcatului omenesc, Adam, punându-l pe Adam în contrast cu Cel care a reparat consecinţele păcatului lui Adam, şi anume Isus Hristos, care este al doilea Adam. Dacă primele 11 versete din Romani 5 au fost încărcate cu termeni teologici importanţi, ultimele 10 versete din Romani 5 se ocupă de cele două personaje cheie ale acestei drame măreţe a răscumpărării. Primul om, Adam, este capul atât biologic cât şi federal, adică el este reprezentantul nostru, al întregii rase umane, înaintea lui Dumnezeu. Adam îndeplineşte amândouă rolurile, de cap biologic şi federal în timpul perioadei de încercare din grădina Edenului, sub ceea ce noi numim legământul faptelor. În Geneza 3, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, citim care a fost rezultatul încercării lui Adam. Nu a fost unul foarte bun. După cum spuneau puritanii, „În căderea lui Adam cu toţii am păcătuit.” Însă moartea nu este ultimul cuvânt pentru poporul lui Dumnezeu. Unde păcatul abundă, harul e şi mai abundent. Al doilea Adam, Isus Hristos, este Capul viu şi federal al tuturor celor răscumpăraţi şi îndreptăţiţi, toţi aceia pe care Tatăl i-a ales în Hristos şi pentru care El îndeplineşte lucrarea Sa de Preot. De aceea, în pasajul din Romani 5:12-21 Isus este descris de Pavel ca fiind al doilea Adam, a cărui ascultare desăvârşită până la moarte, spre deosebire de neascultarea primului om Adam, revocă efectiv condamnarea la moarte care atârnă asupra întregii rase umane ca rezultat al căderii lui Adam în păcat.

Deşi acest pasaj este foarte important din punct de vedere doctrinar, el este şi unul din pasajele cu cele mai variate interpretări. Punctul cheie al acestei dezbateri este semnificaţia expresiei de la sfârşitul versetului 12, „din pricină că toţi au păcătuit”. Probabil este important să vorbim pe scurt despre istoria modului în care a fost interpretat acest pasaj. Există patru interpretări majore ale acestei expresii din versetul 12, „din pricină că toţi au păcătuit”, şi toate patru au avut o influenţă foarte semnificativă asupra istoriei Bisericii creştine şi asupra teologiei creştine. Una din cele mai vechi şi mai influente interpretări este cea a lui Pelagius, principalul oponent al Sfântului Augustin, care argumenta că Pavel se referă prin această expresie, „din pricină că toţi au păcătuit”, doar la păcatul efectiv; la păcatul nostru, doar la păcatele noastre efective. Din moment ce plata păcatului este moartea, noi toţi murim pentru că toţi facem păcate. Conform acestei interpretări, legătura noastră cu Adam este doar una istorică. Atunci când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a introdus păcatul în lume iar tot păcatul omenesc care i-a urmat este o imitare a actului de răzvrătire al lui Adam. Noi călcăm pe urmele paşilor primului nostru părinte şi păcătuim aşa cum şi el a păcătuit.

Deşi această interpretare recunoaşte că toţi suntem vinovaţi pentru propriile noastre păcate, ea nu reuşeşte să explice contrastul pe care îl face Pavel de-a lungul acestei întregi analogii între păcatul lui Adam şi ascultarea celui de-al doilea Adam. Dezastrul produs de actul de răzvrătire al lui Adam este reparat de ascultarea celui de-al doilea Adam. Astfel că pelagianul trebuie să fie consecvent aici. Dacă nu putem fi traşi la răspundere pentru actul de răzvrătire al lui Adam (pelagienii spun că nu ar fi corect să fim traşi la răspundere pentru o faptă făcută de altcineva), atunci nici nu putem fi consideraţi neprihăniţi pe baza neprihănirii altcuiva, a lui Hristos. Astfel, neimputarea păcatului lui Adam este o sabie cu două tăişuri.

Încă o problemă cu interpretarea pelagiană este faptul că nu poate explica realitatea tragică a morţii infantile. Conform lui Pelagius, copiii sunt inocenţi până când sunt suficient de maturi ca să comită propriile lor păcate. Dar dacă sunt inocenţi şi prea imaturi ca să comită păcate, de ce mor atât de tragic? Moartea nu e naturală, spune Pavel. Ea este consecinţa păcatului. Ei bine, al cui păcat? Cu siguranţă nu al copiilor.

A doua interpretare principală este cunoscută ca semi-pelagianism, considerată de unii ca fiind interpretarea romano-catolică, însă ea e susţinută şi de mulţi wesleyeni şi arminieni. După semi-pelagieni, atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, el vorbeşte despre propriile noastre păcate pe care le facem din cauză că moştenim de la Adam o natură păcătoasă care ne provoacă o înclinaţie sau o tendinţă către rău. Această înclinaţie către rău este cunoscută în teologia romano-catolică sub numele de concupiscenţă. Este o atracţie puternică înspre natura noastră căzută, rea şi păcătoasă.

Însă această interpretare nu rezistă din motive exegetice, pentru că în tot acest pasaj Pavel atribuie vina întregii rasei umane actului de răzvrătire al lui Adam, nu păcatelor efective ale copiilor lui Adam. Pentru Pavel, această natură păcătoasă sau firea înseamnă mult mai mult decât o simplă înclinaţie sau o tendinţă către rău. Pentru că ne naştem cu o natură păcătoasă, noi suntem în totalitate depravaţi, după cum spune tradiţia noastră, suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, suntem incapabili să facem vreun bine, oricât de mic. Nu suntem doar bolnavi de păcat. Dimpotrivă, Pavel spune că suntem morţi în păcat şi nelegiuire.

A treia interpretare este cea a lui Calvin, care este o modificare a interpretării semi-pelagiene. După Calvin, Pavel vorbeşte aici despre păcate efective bazate pe corupţia moştenită de la Adam. Însă Calvin spune că această corupţie moştenită nu este doar o tendinţă spre păcat, aşa cum afirmă pelagienii. Această corupţie înseamnă o depravare totală şi aduce toţi copiii lui Adam sub judecata lui Dumnezeu. Astfel, deşi este o îmbunătăţire majoră a interpretării semi-pelagiene, nici interpretarea lui Calvin nu poate explica de ce ideea subliniată de Pavel aici este că noi nu suntem doar total depravaţi şi merităm judecata lui Dumnezeu, dar suntem şi vinovaţi pentru actul de răzvrătire al lui Adam. Acel păcat al lui Adam a adus condamnarea asupra întregii rase umane.

A patra interpretare este interpretarea protestantă istorică în care se susţine că expresia „din pricină că toţi au păcătuit” se referă la vina păcatului lui Adam care este imputată, atribuită sau trecută în contul tuturor urmaşilor acestuia. Conform acestei interpretări, Adam este capul federal al rasei umane iar vina pentru păcatul lui este imputată tuturor acelora pe care el îi reprezintă în cadrul legământului faptelor. Desigur, e vorba aici de întreaga rasă umană. Aceasta e ideea subliniată de analogia lui Pavel dintre primul Adam şi al doilea Adam, pentru că Isus Hristos este Acela care împlineşte legământul faptelor, pe care primul Adam l-a încălcat. Ascultarea desăvârşită a lui Hristos sub acel legământ este creditată tuturor acelora pe care El îi reprezintă conform termenilor legământului harului. Astfel, Adam este capul biologic şi federal al rasei umane sub legământul faptelor, aducând condamnarea universală asupra rasei umane. Însă Isus este mediatorul legământului harului. El aduce harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru toţi cei pe care îi reprezintă sub acest legământ, legământul harului.

Cu acest context istoric în minte, haideţi să revenim la textul nostru din această dimineaţă. Romani capitolul 5, versetele 12-21. În Romani 5:12 Pavel scrie: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Acest verset începe cu o conjuncţie (foarte tipic pentru scrierile lui Pavel), „de aceea”, care ar trebui să ne atenţioneze de faptul că Pavel prezintă aici o nouă idee (deşi acest subiect este rezultatul discuţiei anterioare despre împăcare). Aşa cum ne-a spus Pavel în Romani 5:10, crucea lui Hristos a adus împăcarea dintre Dumnezeu şi păcătoşi, înlăturând motivul înstrăinării dintre cele două părţi, şi anume păcatul nostru. Dacă nu ar fi existat o cădere a rasei umane în păcat, nu ar fi fost nevoie de o împăcare. Însă, din cauza păcatului omenesc, trebuie să existe o împăcare dacă vrem să fim salvaţi de mânia lui Dumnezeu. Însă de unde vine acest păcat omenesc? Şi de ce s-au înstrăinat Dumnezeu şi omenirea? După cum arată Andres Nygren, comentatorul luteran suedez, „Gândurile lui Pavel se revarsă aici ca un pârâu torenţial de munte, pe măsură ce prezintă această măreaţă panoramă a istoriei răscumpărării.”

Deci, cuvintele lui Pavel pur şi simplu curg la vale şi câştigă viteză pe măsură ce înaintează. El se ocupă acum de subiectul fundamental care stă la baza întregii sale discuţii de mai devreme, din Romani 1 până în Romani 3, prin care explică originea urii care există între Dumnezeu şi om şi care trebuie rezolvată de cruce. Pentru a face acest lucru, Pavel ne duce înapoi la primul om şi la căderea istorică a rasei umane în Eden. Pavel spune: „păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor…” Dacă rasa umană căzută stă sub mânia lui Dumnezeu, ea se găseşte acolo din cauza păcatului şi răzvrătirii primului om, Adam. Adam nu este doar capul legământului faptelor, el este şi cel cu care se identifică întreaga rasa umană şi în care noi suferim blestemul păcatului şi plata lui, care este moartea. Din punct de vedere escatologic, sau în lumina zilelor din urmă, a vremurilor din urmă, Adam este reprezentantul acestui veac păcătos, în el noi ne găsim cu toţii sub domnia sau stăpânirea păcatului. În Adam noi murim cu toţii. Prin urmare, Pavel poate spune că păcatul a intrat în lume prin fapta acestui singur om. Asta înseamnă (şi e foarte important să înţelegem acest lucru) că păcatul nu e o caracteristică normală a naturii umane. Păcatul este o depravare a naturii umane. Păcatul nu este consecinţa inevitabilă a limitărilor umane. Păcatul intră ca o consecinţă directă a căderii. Iar păcatul nostru are consecinţe oribile. Moartea.

Aşa cum păcatul omenesc este rezultatul căderii, la fel este şi moartea. Moartea este rezultatul păcatului, nu al limitărilor umane. Se spune că singurele certitudini în viaţă sunt moartea şi impozitele. S-ar putea ca acest lucru să fie adevărat, însă cu siguranţă amândouă sunt rezultatul căderii. Trebuie să fim foarte clari aici. Moartea este rodul neascultării lui Adam şi consecinţa căderii rasei umane în păcat. De aceea accentuează Pavel atât de mult ideea învierii trupului ca împlinire a răscumpărării noastre. Isus moare pe cruce ca să realizeze împăcarea noastră cu Dumnezeu, să ne răscumpere de vina pentru păcatele noastre. Însă Isus învie din morţi ca prim rod al unui mare seceriş în care şi noi vom fi înviaţi din morţi în trup la sfârşitul veacurilor.

Atunci când vorbim despre păcat şi moarte ca rezultat al căderii, trebuie să înţelegem că mântuirea atrage după sine eliberarea noastră de păcat şi de toate consecinţele oribile ale acestuia, inclusiv moartea. Deci, răscumpărarea include răscumpărarea trupurilor noastre.

Ajungem astfel la expresia critică „din pricină că toţi au păcătuit”. Ce vrea să spună Pavel prin aceste cuvinte? Vorbeşte doar despre păcatele efective? Vorbeşte despre păcatul efectiv care izvorăşte din depravarea noastră moştenită, sau se referă la faptul că noi toţi am păcătuit în Adam, din moment ce Adam a fost reprezentantul nostru sub legământul faptelor şi, în realitate, a acţionat în numele tuturor celor pe care îi reprezenta? Din mai multe motive, ultima interpretare este cea corectă. De-a lungul acestei întregi analogii, Pavel argumentează că moartea domneşte asupra întregii rase umane fără excepţie. Dacă moartea e universală, atunci motivul acestei morţi, păcatul, trebuie să fie la rândul lui universal. Adam nu se reprezintă doar pe sine ci el reprezintă întreaga rasă umană, al cărei cap biologic şi federal este.

Observăm apoi o a doua idee în versetele 15-19, în care Pavel arată cât se poate de clar că moartea vine asupra întregii rase umane prin păcatul unui singur om, Adam, şi nu prin păcatele efective ale urmaşilor lui Adam. După cum spune Pavel în versetul 19, „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi (în sensul că au fost consideraţi sau priviţi ca) păcătoşi.”

Atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, această expresie nu se referă la păcatele individuale pe care le facem, nici la corupţia morală moştenită, sau la concupiscenţa ce a fost transmisă în mod natural de către Adam tuturor urmaşilor săi, deşi ea este o consecinţă a păcatului lui Adam. Mai degrabă, atunci când Pavel spune „din pricină că toţi au păcătuit”, el se referă la faptul că Adam este capul federal sau reprezentantul rasei umane. Din moment ce Adam i-a reprezentat pe toţi urmaşii lui în legământul faptelor, întreaga omenire se trage din el şi, prin urmare, a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Aici este inclusă atât vina pentru păcatul lui Adam cât şi corupţia morală ce a urmat, care devine baza pentru păcatele efective pe care le facem. La acest lucru ne referim atunci când vorbim despre păcatul originar. Cu toţii am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam. Pentru că toţi am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam, noi facem de-acum ce este firesc pentru noi să facem, şi anume păcătuim.

Există un motiv întemeiat pentru care toate versiunile moderne ale Biblie în limba engleză încheie versetul 12 cu puncte de suspensie, lăsând propoziţia neterminată până în versetul 18. Pavel devine emoţionat. De aceea făcea Nygren acel comentariu cu pârâul torenţial de munte. Pavel devine emoţionat şi se întrerupe în mijlocul propoziţiei ca să explice cuvintele pe care tocmai le-a spus despre păcat, moarte şi legătura dintre acestea şi noi. Cum se potrivesc păcatul şi moartea în cursul istoriei răscumpărării? De aceea, Pavel se întrerupe, se abate de la subiect de două ori în următoarele cinci versete. Prima digresiune o găsim în versetele 13-14, unde Pavel se opreşte la condiţia propoziţiei din versetul 12 – o lasă pur şi simplu neterminată. El face acest lucru ca să ofere o explicaţie pentru păcat şi moarte. Apoi mai face o digresiune în versetele 15-17 ca să aducă lumină asupra acestui uriaş contrast care există între ce a adus neascultarea lui Adam şi ce a realizat ascultarea lui Hristos.

În versetele 13-14 Pavel scrie: „(Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.”

Dacă sunteţi familiari cu cartea Romani, ştiţi că acest verset ridică o problemă evidentă. Conform Romani 4:15, oamenii nu pot încălca legea dacă nu există nici o lege care să fie încălcată. În ciuda acestui lucru, Pavel spune că păcatul era în lume de pe vremea lui Adam până pe vremea lui Moise, însă cum e posibil acest lucru dacă nu a existat o lege până la Moise? Există două rezolvări des întâlnite ale acestei probleme. Un mod de a rezolva problema este să spunem că Legea este mai cuprinzătoare decât Legea lui Moise. În Romani 2 versetele 12-16 Pavel a vorbit deja despre o lege care este înscrisă în inimile oamenilor şi, după cum reiese cu claritate din Geneza 6 de exemplu, păcatul a fost o realitate prezentă în întreaga perioadă dintre Adam şi Moise. Atât de prezentă încât Dumnezeu a trimis potopul peste întregul pământ ca un act de judecată asupra locuitorilor pământului, despre care citim că gândurile lor erau îndreptate încontinuu numai spre rău.

Cealaltă interpretare este că, din moment ce Pavel accentuează atât de puternic ce a făcut Adam, el s-ar putea referi la faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra tuturor. Însă eu cred că nici una din aceste două interpretări nu sunt satisfăcătoare.

Există o a treia interpretare care, cel puţin pentru mine, este foarte plauzibilă. Este şi poziţia mai multor scriitori protestanţi cum ar fi Francis Turretin şi alţii. A fost reafirmată recent de Meredith Kline. Conform acestei interpretări, Pavel nu vorbeşte despre întregul curs al istoriei umane de la Adam până la Moise. El vorbeşte despre administrarea legămintelor – legămintele pe care le-a menţionat deja pe măsură ce se desfăşoară în istoria răscumpărării. Deci, pentru a valida această interpretare, revenim pur şi simplu la contrastul Lege/Evanghelie pe care l-a prezentat Pavel, ne referim la legămintele de care s-a ocupat deja în Romani şi aplicăm aceste lucruri la comentariile lui Pavel de aici. Astfel, pentru a explica consecinţele păcatului şi moartea, Pavel ne oferă o scurtă recapitulare a istoriei răscumpărării – mai precis a istoriei legămintelor. În Romani 5:12-21, Pavel s-a concentrat asupra rolurilor jucate de Adam şi Isus în istoria răscumpărării. Atât Adam cât şi Isus sunt căpetenii federale pentru cei din legământul faptelor, Adam, şi pentru cei din legământul harului, Hristos. Ascultarea sau neascultarea lor în aceste roluri este imputată sau atribuită celor mulţi pe care îi reprezintă ca şi cap al legământului. De aceea, cheia pentru înţelegerea acestei prime digresiuni este să păstrăm în minte distincţia paulină dintre har şi fapte, cât şi cea dintre Lege şi Evanghelie. E foarte simplu.

Prin urmare, prima parte a versetului 13 trebuie interpretată după cum urmează: „Căci păcatul a fost în lume înainte de Lege, sau înainte de Moise.” Astfel, Pavel stabileşte limita finală, înainte de Lege, ca fiind vremea lui Moise. Păcatul a existat înainte de Moise. Ştim din relatarea Genezei că păcatul a fost prezent pentru că Adam a încălcat… ce? Legământul faptelor.

Apoi, trecând la a doua jumătate a versetului 13, observaţi că Pavel spune ceva diferit. „Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.” La ce se referă aici? Lucrul vital ce trebuie observat este accentul pe care îl pune Pavel aici pe har. Neimputarea păcatului. Unde am mai citit despre asta? În Romani capitolul 4, când Pavel vorbeşte despre Avraam, care l-a precedat pe Moise, şi David, care a venit după Moise, aceştia amândoi au fost binecuvântaţi pentru că păcatul nu le-a fost ţinut în seamă. Luând în considerare această perioadă de timp, de la Adam până la Moise, şi faptul că aici se vorbeşte despre har, păcatele nu le sunt ţinute în seamă celor de sub legământul harului, e clar că aceasta este o istorie a liniei legământului şi că e vorba aici despre răscumpărare. Pavel vorbeşte aici despre cei de sub legământul harului cărora le sunt iertate păcatele, deşi păcatul există deja în lume.

Acelaşi lucru se aplică şi în versetul 14. Pavel scrie: „moartea… (consecinţa păcatului) a domnit de la Adam până la Moise.” Adam este capul legământului faptelor în timp ce Moise este cel ce a primit Legea la Sinai. Asta înseamnă că Pavel, încă o dată, ne arată că perioada de la Adam până la Moise ne indică faptul că moartea a domnit din cauza vinovăţiei păcatului lui Adam pentru că a încălcat legământul faptelor. Mergeţi înapoi şi amintiţi-vă ce ştiţi despre Geneza capitolul 5, de exemplu, în acele lungi genealogii – cutare a născut pe cutare, cutare a născut pe cutare, şi a trăit atâţia ani. După fiecare persoană ce citim? „Apoi a murit.” Moartea este un factor critic aici, pentru că moartea a domnit de la Adam până la Moise din cauză că legământul faptelor rămâne în picioare. Oamenii mor pentru că au păcătuit în Adam şi pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă care produce păcatele efective care au adus mânia lui Dumnezeu sub forma potopului, printre altele. Aceasta e mărturia repetată a profeţilor lui Israel care privesc înapoi spre aceste evenimente. În Isaia 24:5 citim: „Căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!” În Osea 6:7, profetul declară despre Israel: „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci.” Ce legământ a fost încălcat? Legământul faptelor, pe care l-a făcut Dumnezeu cu Adam.

Observaţi cum, în versetul 14, Pavel spune: „moartea a domnit… chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.” Aceste cuvinte sunt în contrast cu ce s-a spus mai devreme, însă într-un sens ele repetă ce Pavel tocmai a spus – că oamenii la care se referă aici nu sunt ca Adam şi nu sunt sub legământul faptelor, care nu prevedea o clauză de iertare a păcatelor. Dimpotrivă, aceşti oameni nu sunt ca Adam pentru că sunt sub legământul harului iar păcatul lor este tratat diferit deoarece sunt sub legământ, spre deosebire de cei din afara legământului. Pentru ei există această clauză plină de har. Păcatul lor nu le este ţinut în seamă.

Apoi, în ultima parte a versetului 14 citim că Adam este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Pavel revine aici la punctele de suspensie pe care le-a lăsat în versetul 12, unde şi-a întrerupt gândul. Adam este capul federal al rasei umane. Adam este modelul, prototipul Celui ce avea să vină, care este Isus Hristos. Prin urmare, Romani 5:13-14 nu se referă la istoria lumii în general, de la Cădere până la Moise. Acest pasaj este o recapitulare a istoriei răscumpărării de la legământul faptelor până la noul legământ care s-a împlinit odată cu Isus Hristos. Pavel completează această istorie dintre primul şi ultimul legământ în Romani 5 trasând caracteristicile principale ale istoriei răscumpărării. Legământul faptelor şi capul acestuia, care este Adam. Legământul harului, apărut mai întâi lui Avraam şi apoi lui Hristos. Iar apoi acel legământ cu Moise. În lumina acestei istorii trebuie să înţelegem noi, cititorii lui Pavel, ce este păcatul, moartea şi care este relaţia noastră cu păcatul şi cu moartea acum că ne găsim în legământul harului iar păcatele noastre nu ne mai sunt ţinute în seamă.

În versetele 15-17 Pavel este foarte emoţionat. El face o nouă paranteză. De data asta se concentrează asupra imensei deosebiri dintre Hristos şi Adam, înainte să îi compare din nou în versetul 18. Este prezentat aici contrastul dintre rezultatele dezastruoase ale păcatului lui Adam şi răscumpărarea minunată realizată de al doilea Adam. Pavel tocmai ne-a spus că Adam a fost o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, de aceea ar trebui să observăm puternicul cuvânt de contrast cu care începe versetul 15. „Dar”. El ne arată că ceea ce urmează va prezenta deosebirile care există între Adam şi Hristos. Neascultarea lui Adam este pusă în contrast cu ascultarea lui Hristos. Astfel, Pavel spune simplu: „Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala.”

Adam şi Isus se aseamănă în anumite privinţe – amândoi sunt căpetenii federale ale legămintelor majore de răscumpărare. Însă există şi deosebiri majore, pentru că darul lui Hristos pentru noi nu este la fel cu greşeala lui Adam care a adus păcatul, moartea şi distrugerea asupra rasei umane. Observaţi că moartea vine prin păcatul lui Adam şi nu prin păcatele urmaşilor lui Adam. Pavel spune: „căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea…” Prin urmare, expresia „din pricină că toţi au păcătuit” se referă la întreaga omenire care a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Pentru Pavel e semnificativ faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra întregii rase umane – asupra celor mulţi (referindu-se la toţi cei pe care Adam îi reprezintă sub legământul faptelor). Prin urmare, păcatul lui Adam a avut consecinţe dezastruoase. Asta înseamnă că noi toţi vom muri.

Însă ascultarea lui Hristos este mai puternică decât neascultarea lui Adam. Pavel spune: „…cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” Observaţi folosirea termenilor care sugerează contrastul. Hristos realizează cu mult mai mult decât răul făcut de Adam. După cum spune un scriitor atât de elocvent: „Lucrarea lui Hristos este rezumată aici prin cuvântul ‘har’. Harul care face legătura în primul caz cu Dumnezeu şi în al doilea caz cu Hristos. Împreună cu harul, Pavel asociază darul care a venit prin harul unui singur om. Cuvântul ‘dar’ subliniază gratuitatea şi în Noul Testament este folosit doar pentru darurile bune ale lui Dumnezeu pentru omenire – gratuitatea subliniată prin legătura cu harul. Acest dar a venit printr-un singur Om, fapt care ne arată clar că întreaga lucrare de mântuire este îndeplinită de Hristos.” De fapt, acest dar s-a dat din belşug celor mulţi. Cine sunt cei mulţi de aici? Toţi cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului.

Pavel se grăbeşte să treacă mai departe şi continuă contrastul în versetele 16 şi 17 atunci când scrie (ascultaţi la cuvintele care sugerează aici contrastul): „Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)”

Contrastul este imens. Darul e plin de har – referindu-se la această neimputare a păcatului mai devreme în versetul 13, şi nu e vorba de păcatul unui singur om; actul de răzvrătire al lui Adam, care a adus păcatul şi moartea asupra rasei umane, ne-a fost imputat şi nouă. Cu aceasta Pavel lansează aici patru comparaţii distincte. În prima dintre acestea Pavel scrie: „…judecata venită de la unul, a adus osânda…”. Această expresie nu are nici un sens pentru o interpretare pelagiană sau semi-pelagiană. Judecata, moartea prin păcat, este adusă de acel act al lui Adam, nu prin transmitere naturală, nu prin păcatul meu şi nu prin imitarea mea. Acest lucru, desigur, sprijină interpretarea protestantă istorică, şi anume că întregul pasaj se referă la actul de răzvrătire al lui Adam – nu la faptele noastre păcătoase care izvorăsc din natura căzută pe care am moştenit-o.

Apoi, în al doilea contrast citim: „…dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.” Darul plin de har al lui Hristos a venit în urma multor păcate. A adus îndreptăţirea. Dacă harul este o favoare nemeritată şi dacă Dumnezeu nu ne datorează nimic, atunci Dumnezeu în mod gratuit şi plin de îndurare ne asigură acest dar care repară tot ce a stricat Adam. Care este darul pe care ni-l asigură Dumnezeu? Este neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos.

În al treilea contrast, Pavel scrie: „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur…”. O propoziţie incompletă dar un contrast important. După cum spune Martin Lloyd Jones (şi cred că e un lucru cu care toţi trebuie să ne confruntăm): „Lumea este un loc al cimitirelor.” Indiferent cât de mult am ignora moartea, noi toţi vom muri. Dacă nu va reveni Hristos pe pământ până atunci, moartea va domni şi asupra noastră. Boala este un rod al acelui act de răzvrătire al lui Adam şi ne aminteşte de domnia hidoasă a morţii. Rezultatul actului de răzvrătire al lui Adam a fost o boală universală care ne infectează pe toţi, din cap până în picioare, şi care lucrează chiar acum în noi. Chiar în această clipă, noi suntem pe moarte.

Însă observaţi contrastul final. Pavel declară: „cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)” Pavel ajunge astfel la punctul principal al celei de-a doua digresiuni. Deosebirea dintre Hristos şi Adam este de-acum evidentă. Păcatul lui Adam a adus moartea, dar este de-acum înghiţit de harul lui Hristos care, prin moartea Lui şi prin neprihănirea Lui repară pe deplin ce a stricat Adam. Cu adevărat, cei care primesc în toată plinătatea harul asigurat de Dumnezeu vor primi toate binefacerile triumfului lui Hristos, inclusiv triumful Său asupra morţii şi asupra mormântului, pentru că lor le este atribuită neprihănirea Lui. Domnia păcatului şi a morţii va fi distrusă iar aici atenţia trece din nou asupra dimensiunii escatologice, devenind clar că în Adam noi suntem sub domnia păcatului şi a morţii, deci în Hristos suntem sub domnia neprihănirii şi a vieţii, pentru că Hristos este Domnul neprihănirii.

După două digresiuni, Pavel completează acum în versetul 18 propoziţia pe care a întrerupt-o în versetul 12. În versetul 18 Pavel scrie: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.”

Pavel reia acum această idee de bază din versetul 12. Printr-o singură greşeală a lui Adam, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii. Această propoziţie e foarte dificil de tradus din greacă. Nu există nici un verb care să se aplice aici, aşa că trebuie să deduci verbul în engleză ca să-ţi dai seama ce vrea să însemne în greacă. În orice caz, rezultatul e cât se poate de clar. Fapta lui Adam a adus condamnarea asupra tuturor oamenilor. Modul în care fapta lui Adam a adus condamnarea nu este prin imitare sau prin transmitere naturală, ci prin imputare. Adam acţionează ca reprezentant al întregii rase umane. Prin urmare, vina păcatului său este trecută în contul tuturor urmaşilor lui, le este creditată sau imputată acestora. Toţi, spune Pavel, au păcătuit în Adam şi au fost condamnaţi în virtutea celor făcute de Adam. Însă, la fel cum Adam a adus păcatul peste toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul faptelor), fapta lui Hristos de neprihănire înseamnă îndreptăţire pentru toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul harului, toţi cei reprezentaţi de Hristos). Şi aici limbajul folosit în greacă e dificil de tradus. De aceea versiunile din limba engleză sunt puţin diferite. Însă NIV [Noua Versiune Internaţională] îl vede în mod corect pe Pavel făcând o antiteză între păcatul şi greşeala lui Adam şi actul de neprihănire al lui Hristos. Fapta lui Hristos aduce viaţa pentru toţi cei pe care El îi reprezintă ca şi cap al legământului harului, în acelaşi fel în care fapta lui Adam de condamnare a adus moartea asupra tuturor celor reprezentaţi de Adam.

În versetul 19 Pavel spune, făcând lucrurile şi mai clare: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Observaţi echilibrul – acest echilibru foarte atent în analogia lui Pavel dintre cele două părţi ale propoziţiei. După cum prin Adam, tot aşa prin Hristos. În mod clar, „cei mulţi” de aici din prima parte a versetului sunt cei de sub legământul faptelor care au fost făcuţi păcătoşi în virtutea actului de răzvrătire al lui Adam. Nu e vorba aici de păcatul lor sau de păcatul părinţilor lor. Astfel interpretarea pelagiană este respinsă. Cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi în virtutea faptului că actul de răzvrătire al lui Adam este imputat tuturor descendenţilor lui. La fel stau lucrurile şi cu cei mulţi care au fost socotiţi neprihăniţi în a doua jumătate a versetului. E vorba aici de o atribuire, o creditare sau o considerare. În virtutea unui păcat al lui Adam, toţi cei pe care el îi reprezintă sunt declaraţi vinovaţi în el şi împreună cu el. Vina lui e imputată tuturor celor pe care îi reprezintă. Însă ceea ce urmează e un complement perfect. Pentru că, datorită ascultării desăvârşite a lui Hristos, datorită faptului că El a împlinit toate cerinţele Legii şi datorită morţii Sale sacrificiale, ascultarea lui Hristos este în acelaşi fel atribuită tuturor celor pe care El îi reprezintă sub legământul harului. Cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi în virtutea atribuirii neprihănirii lui Hristos, nu printr-o transformare interioară şi nu prin ceva ce noi facem, ci din cauză că neprihănirea lui Hristos ne-a fost atribuită nouă. Printr-o greşeală a lui Adam sub legământul faptelor noi suntem consideraţi păcătoşi. În acelaşi fel, prin ascultarea lui Hristos, cei mulţi, cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului, vor fi socotiţi neprihăniţi. Aceasta este doctrina noastră a îndreptăţirii.

În încheiere, ajungem aici în punctul culminant al unui argument care a început de fapt în versetul 5:12, însă dacă priviţi la întreaga carte Romani veţi observa că acest punct culminant rezumă întreaga carte, de la Romani 3:21 în continuare… Pavel încheie aici iar punctul central al ultimelor versete nu mai este contrastul dintre Adam şi Hristos. Pavel face acum o declaraţie foarte simplă şi directă despre lucrarea pe care a făcut-o Hristos pentru noi, sfărâmând domnia păcatului şi a morţii care a venit prin greşeala lui Adam. Încheind în versetele 20-21, Pavel spune (observaţi schimbarea de subiect de aici): „Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.”

E destul de interesant că Pavel face referire la Lege, făcând de fapt legătura cu comentariile din Romani 2-4. Observaţi că Legea nu a fost dată ca să împiedice păcatul sau ca să ne facă sfinţi. Dimpotrivă, Pavel spune că Legea ne-a fost dată ca să se înmulţească păcatul. Pentru că Legea poate doar să ne condamne. Ea nu ne oferă nici o putere cu ajutorul căreia să-i putem îndeplini cerinţele. Legea stârneşte natura noastră păcătoasă, făcând ca păcătoşenia noastră intrinsecă să izbucnească, la fel ca atunci când turnăm benzină peste nişte tăciuni aprinşi. Pavel va explica acest lucru mai în detaliu în Romani 7. Însă acum, făcând contrastul dintre păcat şi har, Pavel ne spune că harul s-a înmulţit şi mai mult. Dumnezeu înfrânge efectele păcatului, această domnie a păcatului şi a morţii asupra noastră, printr-un har care se înmulţeşte şi mai mult pentru toţi cei ce sunt în Hristos. Acest har super-îmbelşugat ne eliberează de acest tiran crud, păcatul şi moartea. Toate acestea au în centru gratuitatea şi îndurarea lui Dumnezeu cu care El ne oferă în Isus Hristos tot ce este necesar pentru eliberarea noastră. Dumnezeu nu ne datorează nimic. Însă pe când eram noi morţi în păcat, când nu vroiam şi nu eram în stare să venim la El, Dumnezeu în harul Lui Şi-a turnat îndurarea asupra noastră în Persoana Fiului Său şi în faţa domniei păcatului şi a morţii asupra noastră. Harul lui Dumnezeu, spune Pavel, se înmulţeşte şi mai mult. Celor ce eram morţi în păcat, care nu vroiam să-L căutăm pe Dumnezeu, care nu eram neprihăniţi, nouă, celor nelegiuiţi, ni se promite acum victoria, această măreaţă victorie asupra tiraniei păcatului şi morţii. Cei ce erau sub tirania morţii, sub legământul faptelor, sunt de-acum sub domnia vieţii în legământul harului. Harul super-îmbelşugat vine la noi ca să răstoarne tirania morţii. Păcatul ne-a robit, ne-a ţinut legaţi, noi nu ne puteam elibera singuri. La fel spune Pavel că domneşte păcatul peste cei din Adam. Însă exact pe acest tiran cu două capete a venit Isus Hristos să-l distrugă. Aşa cum ne aminteşte Pavel, prin Isus Hristos se ivesc zorii acestei ere a mântuirii, în care noi suntem eliberaţi, suntem liberi de tirania păcatului şi a morţii pentru că Hristos domneşte acum în viaţa poporului Său, în locul păcatului şi al morţii. Pentru că Hristos domneşte în neprihănire, în El noi avem viaţa veşnică. El e al doilea Adam, a cărui ascultare a câştigat pentru noi acel har super-îmbelşugat, nu doar restaurându-ne în poziţia pe care am pierdut-o în Adam ci şi dăruindu-ne atât de multe în plus. În Isus Hristos noi, cei ce eram păcătoşi nelegiuiţi, vom primi toate bogăţiile şi comorile cerului. Toate acestea le-am primit prin ascultarea unui Singur Om, acel om în care harul lui Dumnezeu pentru noi se înmulţeşte şi mai mult. Aceasta e vestea bună a Evangheliei.

Haideţi să ne rugăm.

Tată Ceresc, ne amintim din nou de realitatea descurajantă a ceea ce suntem noi în Adam şi cum acea greşeală a lui a adus un aşa de mare dezastru asupra rasei umane. Însă suntem recunoscători, o Doamne, că ne aminteşti în această dimineaţă prin cuvintele lui Pavel că, acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult, răsturnând acele lucruri care ne robeau, păcatul şi moartea, şi eliberându-ne de sub tirania lor ca să putem trăi în viaţă şi neprihănire, ştiind că Hristos este Capul nostru şi că noi suntem trupul Lui, că El ne dă viaţa, pacea şi neprihănirea şi ne eliberează de toate acele lucruri care ne robeau. De aceea, ajută-ne, o Doamne, să avem inimi pline de bucurie. Ajută-ne să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Ta. Ajută-ne, o Doamne, să trăim în libertatea pe care ai câştigat-o pentru noi prin harul super-îmbelşugat al lui Isus Hristos, Domnul nostru. În Numele Lui ne rugăm. Amin.

Tradus de Florin Vidu

https://rcrwebsite.com/romans12.htm

////////////////////////////////////////

ASCULTAREA CĂLĂUZIRII LUI DUMNEZEU

Jim Cymbala

Când ne petrecem timpul cu Dumnezeu, ar trebui să facem mai mult decât să-I prezentăm o listă de cereri – trebuie să ascultăm vocea Lui! Cineva a spus odată: „Ce este mai important, să-i prezentăm lui Dumnezeu? Cererile noastre, pe care oricum le știe înainte să i le spunem, sau să-I ascultăm vocea, ca să putem auzi ce este în inima Lui?”

Știu că unii oameni nu cred că mai putem auzi vocea lui Dumnezeu. „El a spus deja ceea ce scrie în Biblie.” Aceştia vor susține că a auzi ceva din partea lui Dumnezeu presupune să trăieşti un fanatism religios sau o formă de a-ţi stârnii nişte emoții înfricoșătoare. Dar istoria bisericii creștine neagă în totalitate această credință. Cum altfel ar fi existat oameni ca misionarul britanic Hudson Taylor – care, în timp ce-și petrecea timpul cu Domnul, a simțit că Dumnezeu i-a pus o chemare în inimă pentru a merge în China – oameni care au dus Evanghelia oamenilor către care nu ajungea nimeni, din Asia? De fapt, cum ar putea orice misionar care a făcut vreodată ceva măreț pentru Dumnezeu să ducă această chemare la îndeplinire decât dacă Dumnezeu nu i-ar fi comunicat misiunea mai întâi? Nu există nici un verset în Biblie care să spună: „Du-te în Bangladesh!”

Deși știm cu toții că Biblia este completă și că Dumnezeu nu spune ceva anume doar pentru a înlocui doctrina, El încă mai vorbește. El ar putea dărui cuvinte vitale de avertizare sau mesaje care să aducă convingere de păcat care să aibă o aplicaţie personală. Uneori este vorba despre un cuvânt de îndrumare – o direcție spre care trebuie să ne îndreptăm. O asemenea călăuzire este luată în seamă doar de o ureche care vrea să audă sau de o inimă care vrea să se deschidă.

Unul dintre pasajele mele preferate se regăsește în Isaia. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici.” (Isaia 50:4, sublinierea a fost adăugată).

Jim Cymbala a început lucrarea Brooklyn Tabernacle, cu mai puțin de douăzeci de membri într-o clădire mică, dărăpănată, într-o zonă dificilă a orașului. Nativ din Brooklyn, el este un vechi prieten al lui David și al lui Gary Wilkerson.

https://www.worldchallenge.org/ro/ascultarea-c%C4%83l%C4%83uzirii-lui-dumnezeu

////////////////////////////////////

Ascultare şi dependent, de C. H. Mackintosh

În articolul anterior (Autoritate şi putere) am atras atenţia cititorilor asupra faptului că, în îndurarea Sa infinită, Dumnezeul nostru dă alor Săi, chiar în această lume de întuneric şi răutate, autoritate şi putere pentru a-şi cunoaşte calea şi pentru lucrările pe care sunt chemaţi să le facă.

În Cuvânt găsim îndrumări şi putem conta pe puterea lui Dumnezeu în toate greutăţile prin care trebuie să trecem în lume până să ajungem acasă, în odihna eternă din cer. Avem autoritate şi putere pentru toate lucrurile.

rugaciune

Dar trebuie să ne amintim că, dacă Dumnezeu ne dă autoritate, noi trebuie să fim ascultători, iar dacă ne dă putere, trebuie să fim dependenţi de El. La ce bun să avem o autoritate, dacă nu ne supunem acesteia?

Pot da servitorului cele mai clare indicaţii unde să se ducă, ce să facă şi ce să spună, dar dacă, în loc să lucreze potrivit indicaţiilor primite, el începe să gândească şi să tragă concluzii, să judece singur şi să acţioneze după voia lui, atunci la ce foloses indicaţiile pe care le-a primit? La nimic altceva decât ca să demonstreze cât de mult s-a abătut de Ia el. Este limpede că datoria unui slujitor este să asculte, nu să pună la îndoială, să acţioneze potrivit indicaţiilor stăpânului, nu potrivit voinţei şi gândurilor proprii. Numai dacă face exact ce îi spune stăpânul, nu este tras la răspundere pentru consecinţe.

Lucrul cel mai important la un slujitor este ca el să asculte, în aceasta stând perfecţiunea morală a unui slujitor. Dar, vai! Cât este de rară această trăsătură! În întreaga istorie a lumii nu a existat decât un singur slujitor absolut ascultător şi în totul – omul Isus Hristos. Mâncarea şi băutura Lui au fost ascultarea. El Şi-a găsit bucuria în ascultare. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui“ (loan 4:34). „În jertfă şi dar de mâncare nu Ţi-ai găsit plăcerea: mi-ai străpuns urechile; n-ai cerut ardere-de-tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin: în sulul cărţii este scris despre mine. Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta şi legea Ta este înăuntrul inimii mele“ (Psalmul 40:6-8 ).

Binecuvântatul nostru Domn Isus a avut voinţa lui Dumnezeu ca unic motiv pentru orice lucrare a făcut. În El n-a existat nimic care să fi trebuit sa fie înfrânat prin autoritatea lui Dumnezeu. Voia Lui a fost desăvârşită şi, în mod necesar, datorită firii Sale desăvârşite, fiecare mişcare a Lui a fost în acord cu voinţa divină. „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ). „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“ (loan 6:38).

Şi ce a putut face Satan în faţa unui asemenea Om? Absolut nimic. El a căutat să-L facă să se abată de pe calea ascultării şi să-L scoată de sub dependenţă, dar zadarnic. „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine“ (Luca 4:3 ). Bineînţeles că Dumnezeu Îi va da pâine Fiului Său. De aceea Omul desăvârşit a refuzat să-Şi facă singur pâine. El nu primise nici o poruncă pentru aceasta, nu avea autoritate în acest sens, deci nu avea nici un motiv să lucreze astfel. „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu»“. Şi aşa a făcut El pe tot parcursul ispitirii. Nimic nu L-a putut face pe Omul binecuvântat să se abată de la calea ascultarii. Întotdeauna El a răspuns: „Este scris“. El nu putea acţiona fără motiv, iar singura Lui motivaţie era voia lui Dumnezeu. „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ).

Atât de ascultător a fost lsus Hristos – ascultător de la început până la capăt. Şi El a fost nu numai ascultător, ci şi în totul dependent. Deşi era şi Dumnezeu, atotstăpân şi binecuvântat în veci, când a venit în lumea aceasta ca om, El a trăit în totul în dependenţă de Dumnezeu. El putea spune: „Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare. Pentru că Domnul Dumnezeu mă va ajuta, de aceea nu m-am ruşinat; de aceea mi-am făcut faţa ca o cremene şi ştiu că nu voi fi dat de ruşine“ (Isaia 50:4-7 ). Şi: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule, pentru că în Tine Mă încred“ (Psalmul 16:1 ). „Din pântecele mamei Mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“ (Psalmul 22:10 ).

El a fost necontenit dependent de Dumnezeu, din iesle până la crucea de pe Golgota, iar după ce a împlinit totul Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, iar trupul I s-a odihnit în speranţă. Ascultarea şi dependenţa Lui au fost de o perfecţiune divină în orice situaţie.

Dar acum trebuie să-i cerem cititorului să-şi îndrepte atenţia spre două exemple contrarii celor date de Domnul nostru, spre două cazuri în care neascultarea şi independenţa au avut consecinţe dezastruoase. Fără îndoială, cunoaştem istorie, dar s-o privim în legătură cu tema de faţă.

„Dar iată că un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, trimis de cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului, după cuvântul Domnului” ( 13:1-2 ). Până aici totul era bine. El a rostit cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu a însoţit mărturia lui şi împăratul a fost umilit şi supus pe moment.

Dar aceasta n-a fost tot, ci omul lui Dumnezeu a refuzat invitaţia împăratului de a mânca cu el. „Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată prin Cuvântul Domnului: «să nu mănânci pâine, nici să bei apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care le vei duce»” ( 13:8-9 ).

Era perfect, era minunat să fi respectat acestea. Picioarele omului lui Dumnezeu stăteau ferm pe calea ascultarii, care i-a adus victoria. Ofertele împăratului au fost respinse fără şovăire. Nici chiar jumătate din averea casei regale nu-l putea ispiti pe cel ce urma calea îngustă, sfântă şi fericită a ascultarii. El respinge orice ofertă şi urmează calea dreaptă deschisă prin cuvântul Domnului. Nu a stat să judece sau să se întrebe şi n-a ezitat nici o clipă. Cuvântul Domnului rezolva totul. Lui nu-i rămânea decât să asculte, indiferent de consecinţe, şi, cât timp a ascultat, totul a mers bine.

Dar să fim atenţi la ce a urmat: „În Betel locuia un profet bătrân“ (versetul 11). Şi acest profet bătrân s-a dus după omul lui Dumnezeu şi i-a spus: „Vino cu mine acasă şi să iei ceva să mănânci“ (versetul 15). Acesta era diavolul sub altă înfăţişare. Deci, cititorilor, păziţi-vă de „profeţii bătrâni!“ Cuvântul unui profet poate reuşi acolo unde a dat greş cuvântul unui împărat. Aceasta era o viclenie a lui Satan pentru care, evident, omul lui Dumnezeu nu era pregătit. Înfăţişarea unui profet l-a înşelat şi l-a făcut să lase jos garda, pentru că imediat putem înţelege schimbarea de ton.

Răspunsul dat împăratului „Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine“ – denotă forţă şi hotărâre fermă, după care a adăugat la fel de hotărât motivul: „Iată ce poruncă mi-a fost dată prin cuvântul Domnului“. Dar în răspunsul dat acestui profet se vede o energie redusă şi mai puţină forţă şi hotărâre. El a spus: „Nu pot nici să mă întorc cu tine, nici să intru la tine” (versetul 16). lar ca motiv, el nu spune că Domnul i-a poruncit, ci că i-a spus.

Pe scurt, nu mai avea atâta putere. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea locul cuvenit în sufletul lui. Cuvântul nu se schimbase. „Doamne, cuvântul Tău este întemeiat în ceruri din veşnicie”, şi dacă acel cuvânt ar fi fost ascuns în inima omului lui Dumnezeu, dacă ar fi locuit din belşug în sufletul lui, răspunsul dat de el profetului ar fi fost la fel de limpede şi hotărât ca acela dat împăratului. „Prin cuvântul buzelor tale eu m-am păzit de căile celui violent“ (Psalmul 17:4 ).

Duhul de ascultare este marea protecţie morală împotriva oricărei uneltiri sau curse a vrăjmaşului. Vrăjmaşul poate ataca altundeva, poate schimba tactica şi poate recurge la alţi agenţi, dar simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de toate maşinaţiunile şi invenţiile lui. Diavolul nu-i poate face nimic unui om care este condus în totul numai de Cuvântul lui Dumnezeu şi refuză să se abată cât de puţin de la autoritatea divină.

Dar să fim atenţi cum a reuşit vrăjmaşul să se impună înaintea omului lui Dumnezeu: „I-a zis: «Şi eu sunt profet ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: Adu-l acasă cu tine, ca să mănânce pâine şi să bea apă»“ (versetul 18).

Ce ar fi trebuit să răspundă omul lui Dumnezeu la aceasta? Dacă ar fi ţinut Cuvântul Domnului, ar fi spus imediat: «Dacă zece mii de profeţi şi zece mii de îngeri ar zice: „Întoarce-te!“, i-aş privi pe toţi ca pe nişte mincinosi, trimişi de diavol ca să mă departez de calea sfăntă şi fericită a ascultării». Ar fi fost un răspuns sublim, punând aceeaşi aură ca şi cuvintele apostolului: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema“ (Galateni 1:8 ).

Dar, vai! Omul lui Dumnezeu s-a abătut de la calea ascultării şi chiar omul pe care Satan l-a folosit pentru a-l îndepărta a fost acela prin a cărui gură Domnul l-a anunţat consecinţele grozave ale neascultării. Profetul bătrân a minţit când a fost folosit de Satan şi a spus adevărul când l-a folosit Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu care greşise a fost ucis de un leu, pentru că nu a ascultat de Cuvântul Domnului. S-a abătut de la calea îngustă a ascultării şi a intrat pe terenul propriei voinţe şi acolo a fost omorât.

Cititori, să ne păzim de „profeţii bătrâni“ şi de „îngerii de lumină!“ Cu un adevărat duh de ascultare să respectăm îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel vom vedea cum calea ascultării este atât sigură, cât şi plăcută, sfântă şi fericită.

Şi acum, înainte de a încheia, să aruncăm o privire peste Iosua 9 , unde, ca o mustrare pentru noi, este consemnat felul în care însuşi Iosua a fost înşelat din cauza faptului că nu a rămas în dependenţă de Dumnezeu. Nu vom cita pasajul, nici nu vom intra în detalii. Cititorul se poate opri asupra acestui capitol şi poate medita la el.

De ce a fost Israel înşelat de viclenia gabaoniţilor? Pentru că s-au bazat pe propria raţiune şi au judecat după cele văzute cu ochii, în loc sa aştepte îndrumarea lui Dumnezeu.

Domnul nu a fost înşelat de zdrenţele lor, nici de pâinea lor mucegăită; şi nici israeliţii nu ar fi fost înşelaţi dacă L-ar fi întrebat pe Domnul. Dar aici au dat greş. Ei nu L-au întrebat pe Dumnezeu, care i-ar fi îndrumat şi le-ar fi spus cine erau acei străini vicleni. Numai să fi realizat ei slăbiciunea şi ignoranţa lor şi să-L fi întrebat pe Domnul, şi El le-ar fi lămurit totul. Dar nu, ei au gândit singuri, au judecat singuri şi au tras singuri concluzii potrivit cu ceea ce au văzut. Aşa au făcut ei şi de aceea zdrenţele gabaoniţilor au reuşit să facă ceea ce nu au putut face zidurile lerihonului.

Putem fi siguri că Israel nici nu s-a gândit să facă un legământ cu canaaniţii. Ei au fost chiar foarte indignaţi când au aflat ce făcuseră, dar, odată făcut, aşa rămânea. Este mai uşor să faci o greşeală decât s-o îndrepţi. Şi astfel gabaoniţii au rămas ca să amintească de răul de a nu-L întreba pe Dumnezeu pentru a primi sfat şi călăuzire.

Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe, prin cele ce s-au întâmplat înainte, cât de importantă este „ascultarea şi dependenţa“.

https://comori.org/viata-de-credinta/ascultare-si-dependenta/

///////////////////////////////////

Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii – Alexandru Fintoiu

Păcatul lui Acan a condamnat un popor întreg. Inima lui nu a luat aminte la cuvintele venite de la Dumnezeu. Probabil a gândit la fel ca mulți azi, ce-mi poate vorbi mie Dumnezeu prin omul acesta care predică? Posibil să se fi gândit că oricum, un lucru mic și ascuns nu poate dăuna cu nimic.

El și-a pus viața în primejdie, a luptat cu ceilalți pentru cucerirea Ierihonului. Jertfa de sine însă nu înlocuiește ascultarea, sfințirea și o viață curată cu Dumnezeu. Sunt mulți oameni care se sacrifică pentru familia lor, pentru alții, încearcă să ajute, să fie buni. Dumnezeu apreciază o astfel de atitudine dar numai dacă este însoțită de ascultare față de Cuvântul Lui.

Dumnezeu condamnă omul pentru un singur păcat. Un lucru ascuns și păcătos poate crea răni în viața celor din jur, în viața ta și despărțire față de Dumnezeu. Când toată biserica se unește să facă un lucru, tu nu poți și ești reținut pentru că acolo undeva în inima ta există ceva care te ține. La fel ca la Acan, acel ceva se poate sedimenta. Poate fi o nemulțumire, un raționament, un gând sau o lăcomie, toate astea te pot despărți de Dumnezeu.

Acan avea pornirile acelea greșite în inima lui dinainte să atace poporul israel Ierihonul. Nu s-a trezit dintr-o dată cu doința după aur. Atunci a fost momentul în care a căzut. Dumnezeu le-a oferit tuturor șansa și le-a atras atenția. Dacă Acan avea inima deschisă, lua aminte la vorbele lui Dumnezeu pentru el.

Este important când Dumnezeu ne vorbește să punem la inimă. Nu are importanță prin cine ne vorbește sau prin ce ne vorbește atât timp cât El ne atrage atenția. Nu e treaba noastră să judecăm motivul pentru care Dumenzeu se folosește de cineva sau de ceva ci treaba noastră este să luăm aminte.

Dumnezeu i-a dovedit lui Acan că îl iubește prin faptul că l-a atenționat. În Talmudul evreiesc, la un moment dat scria, “atenție la gândurile tale căci ele vor fi fapte”. În Sfânta Scriptură ni se atrage și nouă atenția cu privire la gândurile noastre ca să fie supuse ascultării de Hristos.

Numai așa vom fi feriți… Ascultarea de Dumnezeu este secretul fericirii…

https://resurse.fiti-oameni.ro/editorial/ascultarea-de-dumnezeu-este-secretul-fericirii-alexandru-fintoiu/

/////////////////////////////////////////

Ascultarea vocii lui Dumnezeu astazi

James W. Lowry

A-L auzi pe Dumnezeu e o aventura.

Dumnezeu tanjeste sa aiba o relatie mai profunda si mai intima cu tine. Cand ne rugam, El asculta. Dar asculti tu raspunsul pe care ti-l da? Ar trebui. A-L auzi pe Dumnezeu este un privilegiu si o bucurie, disponibile pentru fiecare copil al Lui.

Ce inseamna sa Il asculti pe Dumnezeu? Cum deosebim vocea Lui?

James Goll impartaseste principii biblice despre rugaciune si iti demonstreaza cum poti trai avand o inima care asteapta sa Il auda pe Dumnezeu. Continand instrumente practice si intamplari din viata cotidiana, cartea de fata te va echipa si te va inspira:

– sa te apropii mai mult de Dumnezeu

– sa crezi ca vrea sa Iti vorbeasca

– sa Ii recunosti glasul

– sa depasesti obstacolele care te impiedica sa Il auzi

– sa nu te lasi indus in eroare de cuvinte care nu sunt ale Lui

Te poti inscrie azi in Scoala Duhului Sfant, si vei avea cursuri in fiecare zi!

„Volumul simplu, biblic si practic iti va revolutiona umblarea cu Dumnezeu.” – SID ROTH, prezentatorul emisiunii E supranatural!

„Vei invata din cartea lui James si vei fi binecuvantat prin ea.” – DR. RANDY CLARK, supervizor al Apostolic Network of Global Awakening, si autor al The Healing Breaktrough

„Daca vrei sa fii mai sigur ca Dumnezeu iti vorbeste, volumul te va ajuta, oferindu-i inimii tale un plus de incredere.” – JENNIFER LECLAIRE, editor senior al revistei Charisma Magazine, autoare a The Making of a Prophet si directoare a Awakening House of Prayer

Dr. James W. Goll e presedintele Encounters Network, director international al Prayer Storm si fondatorul God Encounters Training. Autor a peste 30 de carti, James a impartasit dragostea lui Isus in mai mult de 50 de tari, vorbind despre puterea mijlocirii, despre lucrarea profetica si despre viata in Duhul Sfant. Traieste in Franklin, Tennessee.

https://www.scriptum.ro/librarie/ascultarea-vocii-lui-dumnezeu-astazi.html

////////////////////////////////////////

Ascultarea si neascultarea – Vestea Evangheliei

Ascultarea este o acceptare practică a autorităţii şi voii lui Dumnezeu. Include atât supunerea cât şi expresia supunerii în acţiune, cuvinte şi gânduri. A fi în ascultare înseamnă a fi de acord cu Dumnezeu. A fi de acord cu Dumnezeu înseamnă a fi într-o poziţie de putere în Hristos.

Neascultarea este cauzată de rebeliune şi neîncredere în Dumnezeu. A fi neascultător înseamnă a ceda dorinţelor eului în schimbul predării lui Dumnezeu şi a dori voia Lui în toate lucrurile. Dumnezeu aşteaptă ascultarea (Deuteronom 11:26-28). A-L alege pe Hristos înseamnă a alege ascultarea (Ioan 14:15, 21). A deveni neascultător înseamnă a păcătui sau a fi rebel împotriva lui Dumnezeu (1 Samuel 15:22, 23).

CE SPUNE SCRIPTURA

„Iată, pun astăzi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi.” (Deuteronom 11:26-28).

„Samuel a zis: Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele. Şi păzirea cuvântului Său mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Samuel 15:22, 23).

„De veţi voii şi veţi asculta, veţi mânca din cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:15, 21).

„De ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne! Şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46).

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” (Iacov 1:22).

CUM SĂ CORECTEZI PĂCATUL NEASCULTĂRII

Următoarele sugestii ar trebui să te ajute să descoperi domeniile unde există nesupunere faţă de Dumnezeu, fie deliberată, fie în subconştient, şi faţă de cei care sunt în autoritate peste tine. Începe prin a te întreba dacă tu te supui lui Dumnezeu în diferite domenii din viaţa ta, cum ar fi relaţiile personale, comportament, domnia lui Dumnezeu în căsătoria ta sau slujba ta sau alte domenii, devotament personal, etc.

Fă un inventar sincer al vieţii tale. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru domeniile de neascultare pe care le-ai descoperit. Odată identificate, ele pot fi înlăturate. Acest lucru va rezulta într-o nouă bucurie şi o mai mare credinţă.

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul său” (Romani 8:28).

„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5:20).

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18).

Mărturiseşte neascultarea ca păcat. Cere-I lui Dumnezeu iertare şi afirmă promisiunea Lui de iertare completă. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Dacă actul tău de nesupunere implică şi alte persoane care sunt în autoritate peste tine, trebuie să îndrepţi situaţia împreună cu ei. Biblia ne învaţă că trebuie să trăim în pace cu noi înşine şi cu alţii. Neascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de cei în autoritate peste tine pot bloca bucuria, binecuvântările şi pacea interioară pe care Dumnezeu le doreşte pentru tine. Foloseşte-ţi voinţa pentru a renunţa specific la fiecare act al neascultării. Denunţă fiecare dorinţă de a fi neascultător. Aşa cum a făcut şi Pavel, obligă-ţi firea să se supună. Biblia spune că fiind creştin, ai arme puternice de război care vor dărâma zidurile neascultării. Bizuieşte-te pe credinţa în Isus şi pe puterea Duhului Sfânt. Planifică acţiuni specifice. Cere-ţi iertare de la alţii, despăgubeşte unde este cazul.

„Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22, 23).

În timp ce fiecare dintre aceste calităţi se dezvoltă în viaţa ta, vei descoperi că nu doar păcatul neascultării păleşte, ci şi toate celelalte păcate.

ÎN TIMP CE TE ROGI

Roagă-te ca roada Duhului, credincioşia faţă de Dumnezeu şi alţi oameni să se dezvolte în tine. Mulţumeşte-I şi laudă-L pe Dumnezeu pentru descoperirea neascultării tale şi pentru că ţi-a dat blândeţe (supunere) şi dragoste pentru El şi alţii – chiar şi pentru duşmanii tăi. Bucură-te de noua ta libertate şi bucurie în Domnul realizând că eşti eliberat din sclavia neascultării.

REFERINŢE / TEMĂ DE CASĂ

1 Ioan 5:2, 3 – Testul ascultării şi dragostei

Coloseni 3 – Avertizare în a-L urma pe Isus

Psalmul 51 – Exemplul lui David despre o nouă ascultare de Dumnezeu

Ia o foaie de hârtie şi desenează o linie verticală până la centru.
La stânga liniei scrie domeniile în care ai fost neascultător.
La dreapta liniei scrie alternativele ascultării.

Începe să acţionezi conform alternativelor, formând noi tipare de viaţă.

https://vesteaevangheliei.wordpress.com/2012/09/30/ascultarea-si-neascultarea/

/////////////////////////////////////\\

Versete biblice15 versete despre ascultarea care aduce binecuvântare

Ascultarea de Dumnezeu ar trebui să fie răspunsul logic la dragostea Sa și la tot ceea ce a făcut și face pentru noi. O viață de ascultare de Dumnezeu este o viață cu o temelie solidă, capabilă să facă față furtunilor vieții fără să se prăbușească complet. Vrei ca viața ta să fie așa? Trăiți în ascultare față de Dumnezeu.

De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. (Matei 7:24)

1) A alege bine aduce binecuvântare

Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul:

binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; (Deuteronom 11:26-27)

Primul lucru pe care trebuie să-l știți este că Dumnezeu nu impune și nu forțează copiii Săi să asculte: sunteți liberi să alegeți dacă vreți sau nu să ascultați. Dar el dorește cu ardoare ca voi să îl ascultați, pentru că dorește să vă binecuvânteze. Care este alegerea voastră?

2) Binecuvântările lui Dumnezeu îi însoțesc pe cei ascultători

Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău: (Deuteronom 28:2)

În Deuteronomul 28 găsim o listă lungă de binecuvântări pe care Dumnezeu le-a promis poporului Israel dacă se supuneau poruncilor Sale. Aceste binecuvântări vor fi ale lor pentru totdeauna. În același mod, atunci când te supui, vei ajunge și tu să te bucuri de toate binecuvântările pe care Dumnezeu dorește să ți le dea. Ele vor fi cu tine pentru totdeauna, în fiecare zi a vieții tale… dacă trăiești în ascultare de El.

3) Vei avea orientare și viață

Luaţi seama, dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga.

Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi şi să aveţi zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. (Deuteronom 28:32-33)

Calea ascultării este o cale dreaptă, trasată și dirijată de Dumnezeu. Pentru a-l urma este nevoie de determinare, de un angajament real și continuu. Poate părea un mare sacrificiu și, da, uneori chiar este. Dar răsplata este mare: viața! Veți găsi viața adevărată atunci când îi veți permite lui Dumnezeu să vă călăuzească pașii.

4) Claritatea obiectivului

De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică. (1 Corinteni 15:58)

Decizia de a asculta de Dumnezeu îți va arăta mai clar scopul pentru care ai fost creat. Nu numai că veți avea mai multă claritate cu privire la ceea ce trebuie să faceți, dar veți avea curajul și dorința de a persevera, știind că Dumnezeu vă apreciază, aplaudă și răsplătește efortul.

5) Vă veți bucura de dragostea și prezența lui Dumnezeu.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. (Ioan 14:23)

Îl iubești pe Dumnezeu? Vei dori să-L asculți! Este atât de simplu. Și, pe măsură ce vă arătați dragostea pentru Dumnezeu prin ascultare, veți simți convingerea prezenței Sale în voi. Trăind în conformitate cu voia lui Dumnezeu te va face mai sensibil la prezența și iubirea Lui. Acest lucru se datorează faptului că veți elimina consecințele păcatului și sentimentul de vinovăție care rezultă din neascultare.

6) Vei vedea mai multe rugăciuni ascultate

Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.

Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui. (1 Ioan 3:21-22)

Când umbli în voia lui Dumnezeu, ascultând de poruncile Lui, te rogi și ceri conform cu ceea ce este în inima Lui. Iar asta are ca rezultat faptul că rugăciunile voastre sunt ascultate. Trăiți în voia lui Dumnezeu, cereți în voia Lui și primiți tot ceea ce El dorește să vă dea.

7) Succes în tot ceea ce faci.

Păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului tău umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui, după cum este scris în Legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei întoarce (1 Imparati 2:3)

Acest sfat al regelui David către fiul său Solomon ar trebui să ne inspire pe toți. Dacă vreți să întreprindeți ceva, asigurați-vă că o faceți în ascultare de Dumnezeu și că sunteți în voia Lui. Atunci veți avea binecuvântarea Lui și veți avea succes. De aceea trebuie să te străduiești să cunoști voia Lui pentru viața ta. Petreceți timp cu Dumnezeu în rugăciune, studiați Cuvântul Său și acționați întotdeauna conform direcției Sale.

8) Vă veți bucura de o prietenie mai strânsă cu Isus.

Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14-15)

¿Vrei să te bucuri de o prietenie frumoasă cu Isus? Ascultă de poruncile Lui! Isus este cel mai bun prieten pe care l-ai putea avea vreodată: credincios, iubitor, drept, înțelept… tot ce ți-ai putea dori de la o prietenie perfectă. Nu ar trebui să fie greu să i te supui. Și, pe lângă faptul că îți este prieten, Isus are grijă să-ți împărtășească ceea ce Tatăl îi vorbește: revelație și înțelepciune de sus!

9) Vei fi capabil să urmezi exemplul lui Isus

Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. (Luca 9:23)

Fie că treci prin momente de fericire sau prin momente de suferință, poți conta pe exemplul lui Isus, pe compania lui și pe puterea pe care ți-o dă pentru a depăși situația. Nu ești singur! Orice s-ar întâmpla, Domnul te înțelege, pentru că și el a suferit mult. Urmați-i pașii și nu vă veți rătăci.

10) Vei simți bucurie, fericire

Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Luca 11:28)

Ești binecuvântat, bucuros, fericit atunci când nu numai că asculți cuvântul lui Dumnezeu, dar te hotărăști să îl pui în practică. Nu mulți sunt suficient de curajoși pentru a rămâne fermi în această decizie! Pentru că adevărul este că a trăi în ascultare de Dumnezeu în toate lucrurile necesită curaj. Cu toate acestea, trebuie să vă amintiți că, făcând acest lucru, vă veți bucura de prezența Sa constantă și de binecuvântările Sale nesfârșite. Asta da bucurie adevărată!

11) Transformare și înțelegere

Când vezi ascultarea ca pe un act de închinare la Domnul, mintea ta este transformată. Nu mai pare atât de sacrificial să faci ceea ce Dumnezeu îți poruncește; o vezi ca pe o jertfă de dragoste pentru El. Iar această schimbare de smerenie îți permite să înțelegi care este voia lui Dumnezeu pentru viața ta.

12) Îndrumarea Duhului Sfânt

Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! (Psalmi 143:10)

Dacă Dumnezeu este Regele inimii tale, Îi poți cere în mod liber să te învețe să asculți și să te ajute să umbli în voia Lui. Duhul Său cel Sfânt așteaptă ca tu să-i ceri ajutorul și te va îndruma pentru a-ți face viața de ascultare mai ușoară. Nu trebuie să o faci singur!

13) Vei rămâne pentru totdeauna

Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:17)

Tot ceea ce este fizic va dispărea, va fi distrus. Dar dacă inima ta este plină de Domnul și îi este supusă, vei face voia Lui și îți vei investi timpul, banii și efortul în Împărăție, în ceea ce va rămâne veșnic. Cu Dumnezeu ca Rege al inimii tale, dai prioritate celor veșnice, pentru că asta este ceea ce contează cel mai mult pentru El.

14) Afirmarea și ajutorul Tatălui

Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui;

dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână. (Psalmi 37:23-24)

Când umbli în ascultare de Dumnezeu, El te însoțește și îți confirmă ceea ce trebuie să faci. Pe măsură ce mergi înainte, pașii tăi devin mai fermi pentru că ai prezența și plăcerea lui Dumnezeu. Cel mai bun lucru? Domnul te ține de mână. S-ar putea să te împiedici de câteva pietre pe drum, dar vei reuși să te ridici și să continui, pentru că Tatăl tău iubitor nu te va lăsa să pleci. El te susține și te ajută!

15) Bucurie, mulțumire și binecuvântare

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.

Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă,

şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.

Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1:22-25)

Ascultarea de Dumnezeu aduce o mare satisfacție în partea cea mai profundă a ființei noastre. Atunci când îți concentrezi eforturile pentru a umbla cu credincioșie în cadrul principiilor biblice, inima ta este umplută de o bucurie incomparabilă. Este semnul cel mai clar al unei inimi transformate de puterea iubirii și iertării lui Dumnezeu. ¡Trăiește simțind această mare satisfacție în fiecare zi a vieții tale!

https://caleaingusta.com/15-versete-despre-ascultarea-care-aduce-binecuvantare/

///////////////////////////////////////////

Fă-l pe Satana să-și cunoască înfrângerea, de John Piper

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit.

Împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi (Iacov 4:7).

Cu cât mai real pare Satana în vremurile noastre – și mai evident activ – cu atât mai prețioasă va deveni biruința lui Hristos pentru cei care își pun credința în El.

Noul Testament ne învață că, atunci când Hristos a murit și a înviat, Satana a fost învins decisiv. Da, lui i s-a dat o vreme limitată de libertate, dar puterea lui împotriva copiilor lui Dumnezeu este frântă, iar distrugerea lui este sigură.

(1) „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).

(2) „El însuși [Hristos] a fost deopotrivă părtaș la ele [carne și sânge], pentru ca, prin moarte, să-l nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2:14).

(3) Dumnezeu „a dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15).

Cu alte cuvinte, lovitura decisivă a fost dată la Calvar. Și, într-o zi, când se va încheia timpul limitat de libertate al Satanei, Apocalipsa 20:10 spune că „diavolul… a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă…. și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”.

Ce înseamnă asta pentru aceia dintre noi, care Îl urmăm pe Isus Hristos?

(1) „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1).

(2) „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!” (Rom. 8:33).

(3) „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:38-39).

(4) „Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

(5) „Ei [sfinții] l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (Apoc. 12:11).

De aceea, „împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi!” El a fost învins, iar nouă ni s-a dat biruința. Acum, sarcina noastră este să trăim în acea biruință și să îl facem pe Satana să își cunoască înfrângerea.

https://www.magnagratia.org/devotional/8-aprilie-fa-l-pe-satana-sa-si-cunoasca-infrangerea-3/

/////////////////////////////////////

Ce înseamnă să te rogi pentru dușmanii tăi, de John Piper

Un mesaj devoțional de John Piper, parte din seria Bucurii de Neclintit

„Iubiți-i pe vrăjmașii voștri… și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44).

Rugăciunea pentru dușmanii tăi este una dintre cele mai profunde forme de dragoste, pentru că ea arată că vrei cu adevărat ca lucruri bune să aibă loc în viețile lor.

Ai putea să faci lucruri drăguțe pentru vrăjmașii tăi, dar fără a avea vreo dorință adevărată ca să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este făcută în prezența lui Dumnezeu, care îți cunoaște inima, iar rugăciunea înseamnă să mijlocești înaintea lui Dumnezeu pentru ei.

Se poate să te rogi pentru convertirea lor. Se poate să te rogi pentru pocăința lor. Se poate să te rogi să fie treziți ca să își vadă dușmănia din inimi. Se poate să te rogi ca să fie opriți din spirala lor în jos, în păcat, chiar dacă asta ar însemna să fie loviți de boală sau de vreo nenorocire. Dar rugăciunea la care Isus se referă aici țintește întotdeauna binele lor.

Tocmai asta a făcut Isus când era pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34).

Și exact asta a făcut Ștefan când era omorât cu pietre: „Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: ‚Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!’” (F.A. 7:60).

Isus nu ne cheamă doar să le facem bine vrăjmașilor noștri, cum ar fi să îi salutăm sau să ajutăm la împlinirea nevoilor lor (Matei 5:47); El ne cheamă și să le dorim tot binele, și să exprimăm aceste dorințe în rugăciune, chiar dacă vrăjmașii nu mai roiesc în jurul nostru.

Inimile noastre ar trebui să dorească mântuirea lor, prezența lor alături de noi în Rai și fericirea lor veșnică. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să ne rugăm cum s-a rugat apostolul Pavel pentru poporul evreu, chiar dacă mulți dintre ei i-au făcut viața foarte grea:

„Dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți, este să fie mântuiți (Rom. 10:1).

https://www.magnagratia.org/devotional/7-aprilie-ce-inseamna-sa-te-rogi-pentru-dusmanii-tai-3/

///////////////////////////////////////

A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU, scris de Zac Poonen

Cuprins

CUNOSCÂND CĂILE LUI DUMNEZEU

CÂTEVA ADEVĂRURI IMPORTANTE PE CARE LE-AMÎNVĂŢAT

PRINCIPIILE SLUJIRII LUI DUMNEZEU

CUM DECADE O MIŞCARE SPIRITUALĂ

TREI PARTICULARITĂŢI ALE UNUI OM DUHOVNICESC

CINCI PĂCATE PE CARE ISUS LE-A URÂT CEL MAI MULT

FIECARE BISERICĂ TREBUIE SĂ AIBĂ UN UŞIER

O SECURE LA RĂDĂCINĂ

SLUJITORII NOULUI LEGĂMÂNT ŞI BISERICILE NOULUI LEGĂMÂNT

LECŢII DE LA CAIN ŞI ABEL

SĂ NU DATOREZI NIMIC NICIUNUI OM

ACUZI SAU MIJLOCEŞTI?

UN FOC MISTUITOR ÎN MIJLOCUL BISERICII

PREŢUIND BISERICA

VĂZÂND SLAVA LUI HRISTOS ŞI FIINDU-I PĂRTAŞI

O INIMĂ CURATĂ ŞI O VIAŢĂ PURĂ

CEI ŞAPTE STÂLPI AI ÎNŢELEPCIUNII

ADEVĂRATUL HAR AL LUI DUMNEZEU

ADEVĂRUL DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

ŞIBOLEŢI PRINTRE CREDINCIOŞI

A ÎNŢELEGE ADEVĂRUL CU ACURATEŢE

A- | A+

CUNOSCÂND CĂILE LUI DUMNEZEU

„El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel” (Psalmul 103:7).

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Este o diferenţă semnificativă între perceperea acţiunilor lui Dumnezeu (chiar a minunilor Lui) şi înţelegerea căilor Lui.

Majoritatea creştinilor observă doar acţiunile Lui Dumnezeu. Ei sunt impresionaţi de minuni exterioare. Caută înverşunaţi vindecare şi binecuvântări materiale. Majoritatea rugăciunilor lor sunt, de asemenea, legate de aspecte pământeşti în care doresc să-L vadă pe Dumnezeu acţionând pentru binele lor şi binecuvântându-i în domeniul material. Acest lucru se datorează faptului că ei se află într-o stare de copilărie spirituală.

Biblia spune că viaţa veşnică este „să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos” (Ioan 17:3).

Viaţa veşnică nu se referă la existenţa eternă. Viaţa veşnică este doar o altă expresie pentrru viaţa şi natura lui Dumnezeu.

Existenţa eternă va fi experimentată de toate fiinţele umane – chiar şi de către cei care merg în iad. Dar foarte puţini se bucură de viaţa veşnică. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus, cu atât mai mult vom avea din viaţa veşnică.

În zilele lui Moise, numai Moise a putut înţelege căile lui Dumnezeu. Astăzi, sub noul legământ, acest privilegiu ne este oferit tuturor.

Cu toate acestea, foarte, foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu şi căile Lui, fiindcă cei mai mulţi credincioşi sunt captivaţi doar de acţiunile în exterior ale lui Dumnezeu. Şi atunci când ei experimentează o minune exterioară, cum ar fi obţinerea unui loc de muncă, câştigarea mai multor bani, dobândirea unei case noi, găsirea unei soţii sau a unui soţ, ori trăirea unei vindecări, ei sunt entuziasmaţi şi se grăbesc să mărturisească despre ea, pentru că astfel de

„minuni” sunt cele mai importante lucruri din viaţa lor.

Dacă astfel de lucruri încă ne entuziasmează, atunci înseamnă că nu am văzut slava noului legământ.

Un semn distinctiv al celor care sunt maturi spiritual este acela că ei nu sunt atât de mult preocupaţi de acţiunile exterioare ale lui Dumnezeu cât de cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea căilor Lui.

Numai când Îl înţelegem pe Dumnezeu şi căile Lui vom putea înţelege, de exemplu, ce înseamnă cu adevărat „lumescul”.

Numeroşi credincioşi se gândesc la „lumesc” ca la ceva exterior, cum ar fi purtatul machiajelor, a podoabelor şi a hainelor scumpe, sau deţinerea de echipamente electronice scumpe etc..

Dar Romani 12:2 arată clar cum conformitatea sau asemănarea cu lumea se întâmplă, în primul rând, în mintea unei persoane. O persoană trebuie să reziste potrivirii lumii în mintea sa şi aceasta să fie reînnoită astfel încât să înţeleagă voia perfectă a lui Dumnezeu.

O persoană se poate descotorosi de toate semnele exterioare ale lumii şi să aibă parte de o mărturie bună înaintea oamenilor, dar să fie total lumească în modul de gândire.

Pentru majoritatea credincioşilor, definiţia „lumescului” depinde de propriul lor standard de viaţă!! De regulă, ei consideră că tot ceea ce posedă din bunurile lumii nu îi fac lumeşti. Dar dacă o persoană posedă mai mult decât ei, atunci o astfel de persoană ESTE lumească! Şi atunci când standardul lor de viaţă creşte, este ajustat în mod direct proporţional şi calibrul a ceea ce ei consideră a fi lumesc!

Dar nici un credincios nu este standardul perfect. Doar Isus este Standardul nostru. Pentru a recunoaşte lumescul, trebuie să-l cunoaştem pe Isus Hristos. Numai în lumina vieţii Lui putem vedea ce este lumesc şi ce nu este.

Fariseii au devenit auto-îndreptăţiţi în urmărirea neprihănirii pentru că ei nu L- au cunoscut pe Dumnezeu. Ei urmăreau dreptatea, fără a fi înfometaţi sau însetaţi după Dumnezeu Însuşi. Nu putem scăpa de fariseism doar prin evitarea actelor fariseilor.

Putem, de exemplu, să auzim de anumite semne care îl demască pe un fariseu şi să ne debarasăm de ele. Dar ar însemna numai ruperea fructului dintr-un pom rău. Fructul cel rău va reapărea pe o altă ramură.

Se poate ca un credincios să-şi petreacă toată viaţa doar desprinzând diverse fructe de fariseism din viaţa lui, devenind la sfârşit un fariseu mai mare decât era la începutul vieţii lui creştine!

Însă, când Îl cunoaştem pe Dumnezeu, vom realiza că singurul mod de a fi salvat din auto-îndreptăţire este prin tăierea din rădăcini a copacului.

Să luăm în considerare chestiunea „vindecării mulţimilor” care are loc peste tot în lume în aceste zile. Milioane de euro sunt colectaţi pentru aceste campanii de la credincioşii creduli. Rar găseşti un credincios care poate discerne că nu e nimic din spiritul lui Hristos într-un astfel de „creştinism” comercializat.

Însă, când Îl cunoşti pe Isus Hristos, atunci, pe oricine care se pretinde a fi un slujitor al lui Dumnezeu, îl vei compara cu Isus Însuşi.

În lumina vieţii lui Isus va deveni evident că nu este nici o similitudine între Domnul Isus şi aşa numiţii „vindecători”. Dar, dacă nu-L cunoşti pe Isus Hristos, multe lucruri care se fac în astfel de campanii îţi pot părea foarte impresionante şi poţi fi înşelat.

Duhul Sfânt a precizat cu certitudine că, în ultimele zile, va fi un puhoi de duhuri înşelătoare care vor invada lumea şi care îi vor conduce pe mulţi în rătăcire (1 Timotei 4:1). Isus Şi-a avertizat adeseori ucenicii să fie atenţi să nu fie înşelaţi. El a precizat înşelăciunea ca fiind primul semn al sfârşitului veacului (Matei 24:3,4). Singurul mod de a scăpa de o asemenea înşelăciune este prin cunoaşterea Domnului.

Atunci vom putea să discernem între ceea ce Îl glorifică pe Dumnezeu şi ce nu. În aceste zile, părinţii creştini sunt adesea confuzi cu privire la ceea ce ar trebui să permită copiilor lor să facă şi ce nu, ce programe şcolare sunt potrivite pentru copiii lor şi care nu, ce fel de haine ar trebui să le permită fetelor lor să poarte, etc., etc..

Oare noi trebuie doar să imităm standardele adoptate de alţi fraţi evlavioşi? Biblia pare să susţină că imitarea acţiunilor altora ne poate conduce la înnecarea propriei fiinţe (Vezi Evrei 11:29). Trebuie să imităm credinţa altora şi nu acţiunile lor (Vezi Evrei 13:7). Trebuie să înţelegem principiile prin care un frate a ajuns la o decizie, şi nu doar să imităm acţiunile lui.

Daţi-mi voie să ilustrez cu un exemplu. Mi s-a povestit despre un frate care, ştiind despre cumpătare că este o parte esenţială a evlaviei, obişnuia să pună pastă de dinţi doar pe jumătate din periuţă, astfel încât pasta de dinţi să dureze de două ori mai mult. Poţi imita această practică în fiecare zi şi să nu devii evlavios!! Ceea ce noi putem imita însă este principiul cumpătării pe baza căruia trăia acel frate, iar nu cantitatea de pastă de dinţi pe care el o utiliza pe periuţa lui!! Dacă dinţii tăi necesită mai multă pastă, poţi utiliza o cantitate suficientă, chiar dacă eşti un om evlavios!!

Pasiunea noastră ar trebui să fie să-L cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, pentru că aceasta este viaţa veşnică. Urmează să ne petrecem toată veşnicia cunoscându-L din ce în ce mai mult pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care veşnicia nu va fi plictisitoare pentru nici un om a cărui pasiune este să-L cunoască pe Dumnezeu. Având această pasiune, nici viaţa noastră pământească nu va mai fi deloc plictisitoare.

Haideţi să învăţăm ceva din viaţa lui Dumnezeu şi despre căile Lui din Geneza 2, din modul în care El se relaţiona cu Adam. Acolo vedem că Dumnezeu a fost Acela Care a văzut nevoia lui Adam pentru o soţie şi Care a împlinit această nevoie şi a creat o soţie pentru el. Acolo vedem cum este natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna alert la nevoile oamenilor şi face totul pentru a împlini acele nevoi.

Când suntem părtaşi naturii Divine, şi noi vom deveni aşa – întotdeauna atenţi la nevoile şi problemele celor din jurul nostru, făcând tot ce putem pentru a împlini acele nevoi!

Adesea, această atitudine va presupune un sacrificiu destul de mare din partea noastră. De aceea e nevoie să ne întrebăm dacă suntem dispuşi să plătim preţul părtăşiei naturii Divine.

Natura noastră Adamică este exact opusul acestei naturi Divine. Viaţa lui Adam este totalmente egoistă şi ne alertează doar la nevoile proprii şi la cele ale membrilor familiei noastre. În realitate, este aşa de plină de egoism şi gelozie încât nu doreşte ca nevoile altora să fie împlinite nici măcar de un altul. Dimpotrivă, se bucură să-i vadă pe oameni suferind.

Când omul a păcătuit, Dumnezeu a plasat heruvimi în faţa pomului vieţii cu o sabie care se învârtea în toate direcţiile ca să păzească drumul către acel pom. Pomul vieţii simbolizează viaţa veşnică – cunoaşterea lui Dumnezeu.

Prin această sabie pusă în faţa pomului vieţii, Dumnezeu îi arăta în mod simbolic lui Adam că, de atunci încolo, oricine dorea să aibă parte de pomul vieţii, trebuia mai întâi să experimenteze lovitura sabiei peste propria viaţă egoistă.

Citim în Geneza 3:21 că, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a ucis un animal în Eden şi i-a îmbrăcat cu haine făcute din pielea acelui animal. Şi acolo, Dumnezeu i-a învăţat aceeaşi lecţie – că, din acel moment, singura cale pentru ei de a fi acoperiţi era pe calea sacrificiului şi a morţii.

Adam şi Eva încercase să se acopere la început fără nici o „moarte” – numai cu frunze de smochin.

Dar Dumnezeu a aruncat acele frunze şi le-a arătat modul corect de acoperire. Îl vedem, deci, chiar de la început, pe Dumnezeu arătând sacrificiul drept calea omului de a-L urma şi de a se îmbrăca cu natura Lui.

Dumnezeu i-a spus lui Cain că problema lui fundamentală era că el nu avea intenţii bune faţă de fratele său (Geneza 4:7).

Iuda vorbeşte despre cei care merg „pe calea lui Cain” (Iuda 11). Cine sunt ei? Sunt aceia care nu au gânduri bune faţă de fraţii lor.

Este bine pentru noi toţi să ne facem o cercetare spirituală în această chestiune.

Poţi spune cu sinceritate că doreşti tot ce e mai bun pentru toţi fraţii şi surorile din biserica ta locală şi pentru familiile lor? Poţi spune, de asemenea, că doreşti ce este mai bun pentru alţi credincioşi pe care-i cunoşti din alte denominaţiuni? Apoi, lărgeşte cercul şi mai departe şi întreabă-te dacă tot mai doreşti ce este mai bun pentru toţi oamenii pe care-i cunoşti, inclusiv pentru

rudele tale, pentru duşmanii tăi şi pentru cei care te-au rănit în vreun fel sau altul.

Dacă descoperi în inima ta tulburare (în loc de bucurie) când ceva bun i se întâmplă altei persoane sau copiilor ei, sau dacă simţi bucurie (în loc de durere) când ceva rău i se întâmplă ei sau familiei ei, ce indică oare aceste atitudini? Ţi se arată doar că viaţa lui Adam este vie şi activă în tine.

Dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei descoperi curând dacă mergi sau nu pe calea lui Cain. Trebuie să te grăbeşti să dai morţii viaţa Adamică atunci când o vezi în tine, dacă vrei ca focul şi ungerea lui Dumnezeu să fie mereu peste tine.

Numai atunci când grăuntele cade pe pământ şi moare TOTAL va fi mult fruct. Acela care moarte total pentru sine nu se va ofensa niciodată indiferent de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi. Întotdeauna va urmări binele pentru toţi. Nu se va supăra niciodată în nici o problemă care-l priveşte pe sine însuşi şi nu se va certa niciodată cu nimeni. Nu va vărsa nici măcar o singură lacrimă de autocompătimire pentru el însuşi- pentru că, în mod sigur, oamenii morţi nu plâng în mormintele lor!!

Faţa lui Cain era posomorâtă şi întunecată când nu gândea bine despre fratele lui (Geneza 4:6). Noi nici nu realizăm că atitudinea pe care o avem în inimile noastre se reflectă adesea pe feţele noastre. Dacă ai intenţii bune faţă de toţi, faţa ta va străluci întotdeauna cu bucuria Domnului.

Mulţi credincioşi umblă pe calea lui Cain. În spatele zâmbetelor lor slabe şi a binecuvântărilor „Lăudat fie Domnul!” care vin de pe buzele lor, se găsesc atitudini greşite faţă de fraţii lor în credinţă.

Când oamenii se întorc împotriva ta şi-ţi fac rău, Dumnezeu îi foloseşte să-ţi scaneze condiţia reală a inimii proprii. Dacă nu-i poţi iubi, ecografia inimii tale va arăta că NU eşti părtaş naturii lui Dumnezeu, pentru că natura lui Dumnezeu este una care iubeşte chiar şi pe vrăjmaşii Lui. Isus avea gânduri bune chiar şi faţă de Iuda Iscarioteanul.

Dumnezeu doreşte ce este cel mai bine pentru toţi oamenii. Mesajul evangheliei este că şi noi putem fi părtaşi ai acestei naturi. Aceia care n-au înţeles evanghelia în acest fel înseamnă că nu au înţeles evanghelia deloc.

Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu nu i-a blestemat. El a blestemat şarpele. Dar lui Adam şi Evei le-a dat acea făgăduinţă minunată a venirii lui Hristos ca „sămânţă a femeii” (Geneza 3:15) care să zdrobească capul şarpelui. În acest proces, însuşi călcâiul lui Hristos urma să fie zdrobit. Acea zdrobire a fost preţul pe care El l-a plătit ca să salveze rasa lui Adam din păcatele ei.

Aceasta este dragostea divină – o dragoste care este dispusă să-şi pună viaţa la bătaie ca să salveze pe acela pe care-l iubeşte.

Când vedem adâncimea dragostei lui Dumnezeu, ne vedem pe noi cât de mici suntem în dragostea noastră faţă de ceilalţi. Noi nu putem manifesta niciodată această viaţă a lui Dumnezeu de unii singuri, chiar dacă ne străduim un milion

de ani. Ea trebuie să ne fie dată de către Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit să ne inunde inimile cu această dragoste (Romani 5:5).

Numai acela care este dispus să trăiască pe baza acestui principiu al dragostei care se sacrifică poate fi folosit de Dumnezeu pentru a-Şi construi biserica pe pământ.

În 2 Cronici 3:1, citim că „Solomon a început construirea casei Domnului în Ierusalim, pe Muntele Moria”. Muntele Moria era locul unde Avraam adusese drept jertfă lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (Geneza 22). Acolo, pe acel munte, Avraam a înţeles calea lui Dumnezeu drept o cale de sacrificiu şi s-a supus ei. Dumnezeu a sfinţit acel loc şi, 1000 de ani mai târziu, El a hotărât să fie construită chiar acolo casa Lui. Până şi astăzi acesta este locul unde Dumnezeu Îşi construieşte casa Lui (biserica) – oriunde îi găseşte pe aceia care au spiritul şi credinţa lui Avraam.

Pe Muntele Moria, Avraam a spus, în mod simbolic, exact opusul a ceea ce Adam şi Eva Îi spuseseră lui Dumnezeu în Eden.

Cu alte cuvinte, în Eden, prin acţiunea lor de a mânca din fructul oprit, Adam şi Eva I-au spus lui Dumnezeu că lucrurile create, care le aduceau plăcere, erau mai preţioase pentru ei decât Însuşi Creatorul.

Şi aceasta este ceea ce miliarde de fiinţe umane Îi spun lui Dumnezeu chiar şi astăzi „…au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului” (Romani 1:25).

Însă, pe Muntele Moria, Avraam a spus opusul: şi anume că Dumnezeul lui şi Creatorul lui era mai preţios pentru el decât cea mai dragă posesiune de pe pământ (Isaac). Şi el era dispus să-l sacrifice pe Isaac ca să dovedească aceasta. Dumnezeu îi va onora pe toţi cei care trăiesc pe baza acestui principiu al sacrificiului. Până şi astăzi, adevărata casă a lui Dumnezeu se construieşte prin aceia care sunt pasionaţi de această cale.

Pe dealul Calvarului, Isus a murit nu doar pentru păcatele lumii. Acolo, Isus a demonstrat principiul sacrificiului prin care Dumnezeu Îşi face întreaga lucrare. Nimeni nu-I poate sluji Domnului în alt mod.

Cei care caută o viaţă confortabilă în această lume şi care doresc în acelaşi timp să zidească şi biserica, nu vor face decât să se înşele singuri. Cei care caută maximum pentru ambele lumi sunt total înşelaţi de Satan. Mulţi au încercat să-I slujească lui Dumnezeu fără a face vreun sacrificiu. Cu toate acestea, eforturile lor au fost încununate cu eşec după eşec!!

„Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe SINE pentru ea” (Efeseni 5:25).

Ca să zidim biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi fel. Nu este suficient să dăm banii sau timpul nostru. Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa Sinelui nostru.

Cont. aici………………………………….. https://romanian.cfcindia.com/ro/books/knowing-gods-ways

/////////////////////////////////////

(Pe langa multi altii…) Șapte dușmani ai poporului lui Dumnezeu

Manuel Seibel

Dumnezeu a făcut cunoscut poporului Său Israel diferiții dușmani care locuiau în Canaan atunci când erau aproape să treacă Iordanul și să intre în țară (Iosua 3:10). Aceasta arată că Dumnezeu dorește ca poporul său să știe:

dușmanii care sunt gata să-i înfrunte.

trăsăturile esențiale ale acestora pentru a le putea rezista;

căile de rezistență față de acești dușmani – moartea lui Hristos (Iordanul) și aplicația practică în viețile lor având credința că Hristos este de partea lor.

Aceasta ne aduce aminte de două versete din Noul Testament “ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui.” (2 Cor. 2:11), și “împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” (Iacov 1:7). Satan este dușmanul din spatele tuturor celorlalți dușmani. Lui nu îi este frică de noi dar va fugi de noi din cauza lui Hristos, învingătorul, care este de partea noastră. Oricum, pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să rămînem aproape de Hristos.

În Deutoronom 7:1 și Iosua 3:10, Dumnezeu a numit cele șapte națiuni ale țării care urmau să fie dușmanii lui Israel acolo. Nu găsim totdeauna aceleași nume în alte liste ale dușmanilor lor, dar în mod invariabil găsim șapte. Acesta pare să fie un indiciu în legătură cu vrăjmășia absolută a acestor popoare împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său.

Cele șapte națiuni pe care le considerăm, sunt o imagine a dușmanilor poporului ceresc al lui Dumnezeu. Dușmanii noștrii nu sunt carnea și sângele ci “stăpânitori lumii întunericului acestuia, …puterile spirituale ale răutăţii în cele cereşti.” (Efeseni 6:12). Acești dușmani sunt Satan și îngerii săi (demonii) și alte ființe spirituale care vor să ne jefuiască de toate binecuvântârile noastre cerești. De multe ori ei se folosesc de oameni pentru a ni se opune, dar trebuie să ne aducem aminte că noi de fapt nu ne luptăm cu oamenii, ci cu Satan.

Nu este totdeauna posibil să spunem că semnificația numelor persoanelor, orașelor sau națiunilor ne dau un indiciu direct a semnificației lor spirituale. Atenția trebuie să fie exersată mai ales în cazurile în care semnificația nu este foarte clară. Cu toate acestea știm că Dumnezeu nu a dat aceste nume (sau a îngăduit să fie folosite) într-un mod hazardat. Atunci când numele sunt menționate în Scriptură putem să presupunem că au importanță, deci aș dori să schițez pe scurt semnificația numelor acestor șapte națiuni.

Canaaniții: Aceste nume pot fi traduse ca “negustori” indicând dispoziția de a negocia sau a ajunge la compromis lucru pe care îl fac comercianții atunci când fac afaceri. Un cananit era o persoană care se apleca spre pământ pentru a-și prezenta bunurile, și astfel într-un sens figurat, era legat de pământ. Din punct de vedere spiritual, canaaniții încearcă să-i aducă pe creștini înapoi la pământ astfel încât să fie gata să facă compromis pentru a fi împliniți aici. Satan se folosește de asemenea oameni pentru a ne împiedica să intrăm în mod practic în posesiunea binecuvântărilor divine. El vrea ca noi să facem compromisuri false în viețile noastre și să ne concentrăm pe carieră, bogăție, familie și hobiuri: “pentru că mulți umblă…al cărui dumnezeu este pântecele…care gândesc cele pământești…cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:18-20)

Hetiți: Traducerea numelui acestui popor este “teroare, frică sau teamă”. Satan vrea să ne facă să ne temem să cucerim locurile cerești într-un mod practic. El va face tot ce poate ca să ne facă să dăm înapoi în această luptă împotriva lui și a îngerilor lui. De aceea el vine ca un leu care răcnește (1 Petru 5:8), dorind să ne sperie și să ne fure energia de a-l urma pe Hristos și să ne facem timp în viețile noastre pentru binecuvântările cerești.

Heviții: Hevit înseamnă “locuitor al satului” sau “imitator al vieții”. Nu sunt oare aceștia dușmanii care pretind că au, și transmit, viața, când de fapt în realitate ei sunt falși mărturisitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu? Ei nu numai că se prefac dar caută să ne facă să credem că sunt buni. Dacă vom fi înșelați ne vor depărta de la ceea ce Dumnezeu are pentru noi. De fapt ei doresc ca noi să ne “stabilim” mai degrabă în satele acestui pământ decât a intra în posesiunea locurilor cerești. Iacov îi descrie ca pe aceia care mărturisesc credința dar nu au și faptele acesteia. (Iacov 2:14)

Fereziții. Unii cred că acest nume înseamnă “locuitori ilegali” oameni cu drepturi de ocupare. Pentru că citim de ei în legătură cu uriașii (Iosua 17:15), fereziții personifică intenția lui Satan de apuca puterea în viața celor credincioși și a-i distrage de la ascultarea față de Hristos (compară 2 Corinteni 10:4-5). Alții preferă semnificația “locuitorii țării deschise”, referindu-se la cei care trăiesc în așezări împrăștiate și care nu doresc cultivarea țării. În acest sens fereziții sunt o imagine a lui Satan acționând astfel încât să ne distragă de la a ne lua locul nostru în cele cerești într-un mod organizat (cultivat). Satan dorește să fim schimbători și nestatornici în viețile noastre (compară 1 Tes. 5.14, 1 Cor. 14:10) astfel încât Duhul lui Dumnezeu să fie împiedicat să ne călăuzească în circumstanțele de fiecare zi ale vieții noastre.

Ghirgasiții: Unii prezintă acest nume ca însemnând „bunăstarea apelor întunecate”; alții îl traduc „noroi sau sol argilos”. Oricum, Satana vrea ca noi să fim ocupați cu mizeria acestei lumi și să fim asociați cu ea. Apoi devenim nepotriviți pentru lucrurile cerești și prezența lui Dumnezeu. El face tot ce poate ca să ne facă să fim murdăriți de această lume. Dar nouă ni se spune: „depărtează-te de nelegiuire” (2 Tim. 2:19); și „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. ” (1 Ioan 3:3).

Amoriții: : Acest nume este în legătură cu „naratorul”, „orator”, „cineva care se face mare” sau „locuitor de munte”. În legătură cu primele două sensuri, Satana este un mare orator. Cu minciunile lui, el poate convinge și abate creștinii de la adevăr. El ar dori, de asemenea, ca noi să ne dedăm la bârfă sau altfel să ne obosească clevetind despre alții. Pavel scrie despre acest comportament rău: “Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi, şi nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire.” (Efes. 5:3-4). În legătură cu ultimele două semnificații, Satan dorește să se înalțe (compară Isaia 14 și Ezechiel 28) și să apară mare pentru a ne inspira frica și să ne impresioneze. Cu toate acestea, ar trebui mai degrabă să fim impresionați de lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2 Cor. 4:6).

Iebusiții: Am putea asocia acest nume cu ideea de a fi „călcat în picioare” sau „învins” sau cu actul de „a călca în picioare”. Iebusiții sunt o imagine a Satanei care a fost învins cu mult timp în urmă, dar care încă încearcă totul ca să-i calce în picioare pe ceilalți. Trebuie să fim în alertă să nu fim intimidați de el, ca să-l lăsăm să ne “calce în picioare”, ca să spunem așa, din locurile cerești. El are puterea morții (Evrei 2:14) și, deși un dușman învins chiar astăzi, va fi în curând călcat în picioare sau zdrobit sub picioarele noastre (Rom.16:20).

În Iosua 9:1 Girgashiții nu sunt numiți. Suntem surprinși? Poate că după câteva încercări eșuate Satan schimbă direcția și nu mai vine ca unul care caută în mod vizibil să ne întineze pentru că vrăjmășia lui ar fi mult prea evidentă și ne-am apăra de el imediat. În schimb, el vine ca și gabaoniții, pretinde a fi „creștin” și în nevoie, în timp ce, în realitate, el este un dușman al poporului lui Dumnezeu. Lui Satana îi place să vină sub forma unui înger al luminii (2 Cor. 11:14), dar să nu ne înșelăm; El este însăși simbolul întunericului.

Hristos este mai puternic!

Șapte dușmani — puterea cumulată și unificată a dușmanului satanic. Cu toate acestea, ne putem aduce aminte că Hristos a „dezbrăcat stăpânirile şi autorităţile”, adică, el le-a dezarmat complet (compara Col. 2:15), astfel încât acestea nu au nicio putere asupra noastră atunci când ne dăm învingătorului de la Golgota. Domnul este mai puternic decât toți dușmanii Săi adunați împreună.

https://biblecentre.org/content.php?lng=30&mode=7&item=2279

///////////////////////////////////

Dumnezeu intervenind

EDITORIAL

Martyn Lloyd Jones

Capitolul 21 din cartea „Trezirea”

„Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? – „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” – „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” – „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” (Isaia 63: 1-6)

În comentariul pe care l-am făcut capitolului 62, am văzut cum profetul suferă din cauza condiţiei disperate a Ierusalimului, Biserica lui Dumnezeu. Şi am văzut reacţia lui faţă de aceasta, şi cum el decide să vegheze şi să se roage. El va pune străjeri pe ziduri şi va îndemna poporul să se roage fără încetare, să nu-I dea răgaz lui Dumnezeu, să nu se odihnească ei înşişi, până când Sionul nu va fi restaurat, iar Ierusalimul va fi o laudă pe pământ. Era o chemare la acţiune, la confruntare cu caracterul urgent al situaţiei. Şi l-am lăsat pe profet acolo, îndemnându-şi poporul şi angajându-se el însuşi să se dedice aşteptării înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să trimită alinare şi să-i aducă din nou într-o poziţie de privilegiu şi de putere.

Iar acum, în acest paragraf, ajungem la acest tablou extraordinar, pe care-l găsim în aceste şase versete. La prima vedere, cineva poate fi tentat să spună că acestea au fost intercalate. Nu par să aibă nici o legătură directă cu ceea ce s-a petrecut înainte. Rugăciunea profetului continuă în versetul şapte, care duce mai departe, mai mult sau mai puţin, ceea ce am lăsat la sfârşitul capitolului 62. Dar iată acest paragraf care apare deodată în mijlocul rugăciunii sale, a marelui său act de mijlocire. Bineînţeles, au existat unii care au spus că aici este ceva străin, care a fost adăugat doar. Asta este perspectiva celor care nu cred în unitatea acestei cărţi a profetului Isaia, ci o privesc ca pe o colecţie de profeţii răzleţe, făcute în diferite perioade de timp, care au fost mai apoi ajustate şi combinate de vreun editor. Sunt unii care susţin că acest paragraf nu ar trebui să fie aici, că locul lui ar fi în altă parte. Ei spun că această viziune i-a fost dată profetului cu altă ocazie dar, din nefericire, a fost introdusă aici şi întrerupe rugăciunea.

Ei bine, aceasta este manifestarea unei lipse totale de pătrundere spirituală, o ignoranţă îngrozitoare cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În felul acesta, aceşti oameni cu o gândire raţionalistă pierd întotdeauna gloriile cele mai strălucitoare ale experienţei şi ale vieţii creştine.

Nu, aceasta nu este o intercalare. Aceasta este una dintre cele mai caracteristice acţiuni ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Îl vedem aici pe profet într-o situaţie disperată, îndemnând şi chemând poporul său să i se alăture în veghere şi rugăciune, căci situaţia este, într-adevăr, disperată. Iar Dumnezeu priveşte spre ei, înţelege slăbiciunea lor şi condiţia dezolantă în care se află şi le oferă o încurajare. El face doar ceva care să le dea putere să continue în rugăciune şi veghere, şi aceasta este ilustrat în cele şase versete. Este o viziune care i-a fost dată profetului, o licărire a finalului, pentru ca el să nu slăbească, nici să nu se clatine, ci să poată merge mai departe şi să-i determine pe concetăţenii săi să continue marea luptă din domeniul spiritual. Cu alte cuvinte, i-a fost dată pentru a-l încuraja, pentru a-l întări. Iar aceasta este una dintre cele mai tipice acţiuni ale lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Avem nevoie de încurajare în lupta în care suntem implicaţi. Într-adevăr, nu am fi capabili să mergem mai departe, dacă Dumnezeu nu ne-ar da aceste încurajări din când în când.

Culegerile noastre de imnuri sunt pline de ele:

Uneori o lumină surprinde

Creştinul în timp ce cântă;

Este Domnul care Se ridică

Cu vindecare pe aripile Sale.

(W. Cowper)

El o face din când în când. Deodată are loc o spargere a norilor şi apare o străfulgerare, o rază de lumină. Este dată de Dumnezeu, în îndurarea Sa, pentru a ne încuraja, pentru a ne ajuta să mergem mai departe. Suntem chemaţi să ne confruntăm cu situaţia. Este sumbră, jalnică, chinuitoare, epuizantă. Iar tendinţa noastră este de a eşua şi de a ne poticni. De fapt, noi toţi ne-am poticni dacă, din când în când, Dumnezeu nu ar face pentru noi exact lucrul pe care l-a făcut la acest punct pentru Isaia şi pentru copiii lui Israel.

Să înţelegem că există anumite lucruri de care trebuie să ne amintim în mod constant. Scripturile au fost date, după cum ne spune apostolul Pavel, nu doar pentru învăţătura noastră, ci şi pentru încurajarea noastră. De aceea Biserica Noului Testament, în înţelepciunea ei, a fost condusă de Duhul Sfânt să încorporeze aceste Scripturi ale Vechiului Testament cu cele ale Noului. Este acelaşi Dumnezeu care acţionează şi ceea ce a făcut atunci, face încă pentru noi. Acesta este modul în care Dumnezeu lucrează, încă, cu poporul Său credincios. Doresc să sugerez, aşadar, că ceea ce vom privi acum constituie cea mai mare încurajare posibilă pentru rugăciune şi mijlocire. Şi numai când vom înţelege semnificaţia acestui tablou măreţ, această viziune care i-a fost dată profetului, vom putea merge mai departe într-un mod care să ducă la binecuvântarea unei revărsări puternice a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Întâi avem problema, apoi îndemnul la rugăciune şi după aceea doar o încurajare, ca să nu ne descurajăm chiar înainte să fi început.

Când privim, aşadar, la acest pasaj, vedem că este o viziune. Profetului i s-a dat deodată o viziune a cuiva care venea din Edom, din Boţra, care era capitala Edomului. El apare şi este minunat de privit. Dar lucrul care atrage deodată atenţia profetului este că veşmintele îi sunt pătate de sânge. Iată că vine cineva care, evident, a fost implicat într-o luptă mare, într-o mare încăierare. Şi totuşi pentru profet este evident că omul este biruitor. El a trecut printr-o luptă cât se poate de sângeroasă şi totuşi a triumfat, şi iată-l stropit cu sânge, venind în măreţia puterii sale. Ce înseamnă aceasta? Care este mesajul de aici pentru poporul lui Dumnezeu?

Există câteva dificultăţi în această privinţă. Observaţi că Apocalipsa 19 este un comentariu cât se poate de uimitor despre toate acestea, şi există şi alte locuri în Scriptură care se referă la acelaşi lucru. Edom este întotdeauna folosit în Biblie pentru a simboliza şi reprezenta puterile care Îi sunt opuse lui Dumnezeu şi poporului Său. Edom, la origine, provine din Esau. Astfel că puteţi vedea aceasta ca o imagine a contrastului dintre Iacov şi Esau. Esau este omul profan, omul care nu obţine dreptul de întâi născut, omul care preţuieşte o mâncare de linte şi alte lucruri mai mult decât un drept de întâi născut – perspectiva lumească, tot ceea ce Îi este opus lui Dumnezeu şi lucrurilor Duhului. Când citiţi Scripturile, urmăriţi acest cuvânt Edom şi referirile la edomiţi şi veţi descoperi întotdeauna că în tipologia scripturală îi reprezintă pe duşmanii lui Dumnezeu, pe duşmanii ultimi ai lui Dumnezeu, cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a gloriei Sale şi a împărăţiei Sale.

Astfel dar, când citiţi despre ei în Scriptură, veţi descoperi că îi reprezintă pe cei care se opun în mod literal şi real copiilor lui Israel. Au făcut aceasta când copiii lui Israel trebuiau să intre în ţara promisă şi au făcut-o şi ulterior, după ce au intrat în ea. Acest popor al Edomului reprezintă duşmanul tradiţional al Israelului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, bineînţeles, nu se opreşte la aceasta. Edomiţii reprezintă, de asemenea, puterile care s-au opus Domnului Isus Hristos. Nu contează cui aparţin sau din ce naţiune provin; simbolic, acesta este Edomul. Toate forţele şi puterile care s-au adunat împotriva Fiului lui Dumnezeu reprezintă Edomul spiritual. Şi, în acelaşi fel, reprezintă opoziţia şi ostilitatea care au fost manifestate împotriva Bisericii primare. Nu la multă vreme după ce Biserica a luat fiinţă, a început persecuţia şi, după cum vă amintiţi, s-au făcut încercări pentru exterminarea Bisericii. Există o mare ilustraţie a acesteia în Fapte, capitolul 12. Dar există multe altele, multe puteri care s-au adunat în încercarea de a înăbuşi şi a nimici Biserica primară.

Edom reprezintă, de asemenea, puterea care s-a opus Bisericii Creştine de-a lungul secolelor. Dacă nu am văzut nimic altceva în timpul acestor studii ţinute despre această chestiune a trezirii, am încrederea că ne-au oferit măcar un sens al istoriei. Biserica luptă astăzi pentru viaţa ei, dar nu este prima dată când o face. S-a întâmplat de multe ori până acum. Edom rămâne, Edom stă mereu de veghe, gata să se năpustească asupra noastră, gata să ne distrugă. Edomul spiritual este acolo şi de multe ori a avut succese mari, a fost triumfător, iar Biserica pare să fi fost într-o stare muribundă, aproape moartă. Este la fel şi astăzi, iar toate puterile şi forţele care se ridică împotriva noastră sunt simbolizate de Edom: împărăţia întunericului, împărăţia iadului, împărăţia Diavolului, împărăţiile acestei lumi. Suntem în aceeaşi condiţie ca cea din perioada de istorie la care se referă Isaia, pustiită şi părăsită.

Iar, în cele din urmă, trebuie să reţinem faptul că Edom reprezintă, de asemenea, forţele care se vor aduna în încercarea finală de a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe Cristosul Său şi pe creştini, într-o luptă mare la Armaghedon. Acesta este Edom; toată această putere care Îl urăşte pe Dumnezeu şi doreşte să-L doboare, adunându-şi oştirile nevăzute pentru conflictul final. Edom!

Vedeţi acum imaginea care a fost descrisă aici de profet în viziunea sa. Iar de-a lungul secolelor, când Biserica lupta pentru viaţa ei şi când s-a confruntat cu teama dispariţiei, a fost obiceiul ei să facă referire la acest pasaj şi, adeseori, acesta a dat o nouă viaţă copiilor lui Dumnezeu. Ei s-au rugat probabil ani de zile, dar nimic nu s-a întâmplat. Duşmanul părea să devină mai puternic, în timp ce puterile Bisericii păreau să scadă, iar oamenii au început să se întrebe dacă merita să meargă mai departe. Totul era împotriva lor. Deodată s-au întors la aceasta şi au avut viziunea într-un mod proaspăt, fiind încurajaţi şi continuând să se roage. Fie ca acesta să fie efectul asupra noastră, privind şi noi la această viziune! Eşti epuizat şi slăbit? Te simţi descurajat? Ai un sentiment al disperării cu privire la întregul viitor al Bisericii Creştine şi al cauzei lui Dumnezeu? Cunoaştem ceva despre aceste puteri ostile. Ni se vorbeşte în mod constant despre ele. Ce ne poate fi de folos? Există vreo speranţă pentru noi? Când începem să ne simţim astfel, nu există nimic mai important decât să ne menţinem ochii deschişi, să fim străjeri pe ziduri, cu privirea aţintită la orizont, la dealurile îndepărtate. Există vreo speranţă? Aici nu există nici una, aşa că haideţi să privim în depărtare. Ne-am organizat forţele, ne rugăm, priveghem şi totuşi ne întrebăm cum ar putea ceva să ne salveze când, deodată, cineva strigă „Cine este acesta? Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii?” Şi, imediat, apare o speranţă. În mijlocul întunericului şi al disperării, al deznădejdii, apare această persoană. „Cine este acesta?” Şi relatarea continuă.

Trebuie să ne amintim, pur şi simplu, de această Persoană binecuvântată, singura speranţă, ultima speranţă, da, dar speranţa neclintită. „Cine este Acesta …?” Haideţi să privim la El împreună. Să ne oprim din a mai privi lumea din jurul nostru şi să privim la El. Asta este ceea ce Biserica are nevoie să facă – să-şi ridice capul şi să privească la El. „Cine este Acesta…?” Să încetăm să mai privim la comunism. Să încetăm să mai privim la materialism, la ştiinţă şi la toate lucrurile despre care auzim atât de mult şi despre care vorbim atât de mult. Să ne întoarcem ochii de la ele. „Cine este Acesta…?” Aici se află speranţa pentru Biserică. Acesta este modul de a fi încurajaţi în rugăciune, în mijlocire. Ştiţi, prietenii mei, necazul nostru se datorează faptului că privim atât de mult la alte lucruri şi că am uitat adevărul despre El. De aici frământarea noastră, febrilitatea noastră şi sentimentul de deznădejde. Responsabilitatea noastră, repet, este să privim la El. Şi ce vedem?

Primul lucru care-l izbeşte pe profet este gloria Persoanei Sale. „Acesta, care vine… în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” De aici trebuie să începem întotdeauna. Cuvintele „calcă mândru” înseamnă, de fapt „falnic, grandios”: „…în haine strălucitoare, grandios în măreţia puterii Sale?” Ce Persoană importantă! Priviţi-L de aproape. Cine este Acesta? „Veniţi”, strigă profetul, „voi oameni abătuţi şi descurajaţi. Veniţi şi aruncaţi o privire acestei Persoane. Cine este Acesta?” Şi se retrag înapoi de uimire la vederea gloriei, a grandorii, a demnităţii, a maiestăţii şi a puterii Sale. El este un izbăvitor care vine din Edom. A existat o luptă crâncenă, iar El a biruit. Cine este El? Iată singura speranţă pentru Biserică – să privească la El.

Dar cine este acesta, atât de slab şi modest? Cine este acesta care lucrează ca tâmplar? Cine este acesta care doarme într-o corabie, care este flămând şi însetat? Cine este acesta care este arestat, judecat şi condamnat, dat la moarte în slăbiciune aparentă, care moare pe cruce şi este îngropat într-un mormânt? Cine este acesta? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că noi cunoaştem răspunsul – Împăratul slavei, Fiul lui Dumnezeu! Dragii mei prieteni, acesta este creştinismul în totalitatea sa. În orice situaţie, acesta este lucrul de care trebuie să ne ţinem şi la care trebuie să privim întotdeauna. Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul.

Bineînţeles, aceasta este marea temă a acestui profet. Când revine la acest aspect al profeţiei sale în capitolul 40, el o introduce imediat, exprimând-o în următoarele cuvinte: Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum….” Pentru cine? „…pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.”

Este vorba de această Persoană grandioasă, glorioasă, nimeni altul decât Fiul etern al lui Dumnezeu.

Profeţii şi psalmiştii, în momentele lor profetice, au văzut cu toţii asta. În adâncurile deznădejdii lui Israel, ale disperării sale, un psalmist strigă: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz” (Ps. 89: 19). „La ce vă uitaţi?”, spun ei. „De ce priviţi doar la duşmanii voştri? Priviţi la El, a dat ajutorul Său unui viteaz.” Care este speranţa noastră astăzi? Este aceasta: „Mare este taina evlaviei…: ‘[Dumnezeu] a fost arătat în trup’” (1 Tim. 3: 16). Privim la lume. Ne amintim că psalmistul, în Psalmul 8, vorbeşte despre ceruri şi despre lună, despre soare şi despre stele, şi spune „Ce este omul? …toate le-ai pus sub picioarele lui.”

Dar noi privim în jur şi spunem „Nu le vedem puse sub picioarele omului.” „Spui că Biserica Creştină este Biserica lui Dumnezeu, dar uită-te la situaţia ei”, spune cineva. Atacată de edomiţi, înfrântă de duşmanii ei, luptându-se pentru a înainta, apelând la cutare şi la cutare. Simţim că totul este împotriva noastră, că suntem pustiiţi şi părăsiţi. Nu vedem că toate lucrurile ne sunt supuse. „Nu”, răspunde autorul epistolei către Evrei, „dar… pe Isus, Îl vedem ‘încununat cu slavă şi cu cinste’” (Evrei 2: 9). Acesta este răspunsul. Şi pentru că vedem aceasta, spune el, vedem totul. Să ne deposedeze de bunurile noastre, să ne dea la moarte, să ne masacreze, să facă ce doresc. Noi Îl vedem pe Isus şi, pentru că El este acolo, vom fi şi noi acolo. El este ancora de după perdea. Îl vedem pe Isus încoronat cu slavă şi cinste. Şi doar creştinii sunt cei care Îl văd încoronat cu slavă şi cinste, care sunt încrezători şi siguri şi care pot să continue cu rugăciunile şi mijlocirile lor. „Cine este Acesta…?” Este Împăratul gloriei; este Fiul atotputernic al lui Dumnezeu. Nu suntem lăsaţi singuri, El este alături de noi, El este printre noi, El este în tabără.

Acum trebuie să mergem mai departe, să luăm în considerare celelalte lucruri care ni se spun despre El, dar există un punct de la care trebuie să pornim întotdeauna. Dacă aş crede, aşa cum fac unii, că Isus din Nazaret a fost doar un om, şi nu Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, şi că singura noastră speranţă este că am primit învăţătura Sa şi că trebuie să ne luptăm să o punem în practică, aş fi, dintre toţi oamenii, cel mai lipsit de speranţă şi cel mai pesimist. Aş spune „Haideţi să închidem Biserica. Suntem terminaţi. Este sfârşitul.” Dar El este Fiul etern al lui Dumnezeu. El este Împăratul, Dumnezeul cel veşnic, nemuritor, invizibil, în veşminte strălucitoare, în demnitatea, grandoarea şi măreţia puterii Sale.

Citim apoi, mai departe, despre neprihănirea Sa. Îşi răspunde Sie Însuşi. Profetul spune: „Cine este acesta…?” El răspunde, „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea”. Aceasta este marea lui caracteristică. El este Împăratul neprihănirii. Lumea este plină de minciuni şi de înşelăciune, de vanitate şi de fals. Dar Dumnezeu este drept şi sfânt, iar El a făcut o lume perfectă şi dreaptă. Apoi au pătruns păcatul şi nelegiuirea. Iar Domnul este preocupat de neprihănire. Este pasiunea vieţii Sale. El a venit în această lume datorită neprihănirii. El este descris ca Odrasla neprihănirii, Odrasla neprihănită (Ier. 33: 15). De aceea a venit. Păcatul este dezordine şi nelegiuire, păcatul este fărădelege şi răzvrătire. Iar Dumnezeu este neprihănit, şi scopul venirii acestei Persoane în lumea aceasta este de a aduce înapoi neprihănirea. De aceea a învăţat El aşa cum a făcut-o, de aceea a murit aşa cum a făcut-o: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispăşire… în aşa fel încât să fie neprihănit” – neprihănit – „şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:25-26). Întregul obiectiv al mântuirii este restaurarea neprihănirii, neprihănire pe pământ, precum şi neprihănirea care este în cer. Scopul Său este de a produce o stare în care pacea va fi ca un râu, şi neprihănirea ca valurile mării. „Vorbesc în neprihănire, aceasta este preocuparea mea, aceasta este conversaţia mea, acesta este modul meu de a gândi, totul este legat de neprihănire.”

El este adevărul; El este viaţa. Da, înseamnă aceasta, dar cred că mai înseamnă ceva, care este foarte mângâietor. El vorbeşte în neprihănire, ceea ce înseamnă că nu există echivoc în vorbirea Sa, că nu există incertitudine. El a făcut o promisiune, a făcut cunoscut scopul Său, a arătat planul Său, şi spune poporului Său tremurând şi înfricoşat, „Eu vorbesc în neprihănire”. Ceea ce a promis va înfăptui cu siguranţă. „Căci îndurările Sale dăinuiesc, mereu statornice, mereu sigure.” Unul din titlurile care I se acordă în cartea Apocalipsa este „Cel credincios”. Şi, oameni descurajaţi, amintiţi-vă aceasta. Indiferent ce s-ar întâmpla în jurul tău, El a promis, El a spus şi, cu siguranţă, va duce la îndeplinire: „Eu vorbesc în neprihănire.”

Dar este mai mult. Încerc să ofer aici o imagine compozită. Am putea să ne petrecem timpul cu oricare din aceste descrieri ale Sale, dar vreau să menţionez un alt lucru pe care El îl repetă. Observaţi că există o repetare a mâniei şi a urgiei. Profetul întreabă, de asemenea, „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

Răspunsul este „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” Şi, din nou, „Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” Nu există nimic mai încurajator decât aceasta. Înseamnă că aceasta este mângâierea şi speranţa noastră astăzi, că mânia Sa şi urgia Sa sunt împotriva edomiţilor. El a spus „Nu era nimeni să M-ajute… atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit.” Iată-L, lăsat singur să lupte cu această teribilă putere şi El spune „urgia Mea M-a sprijinit.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru urgie. „Ce înseamnă aceasta?” întreabă cineva. Daţi-mi voie să o exprim în termeni obişnuiţi, în felul următor: neprihănirea şi gloria lui Dumnezeu sunt pasiunea Lui. De aceea a venit din cer. El a venit din cer, în primul rând pentru a revendica gloria lui Dumnezeu şi onoarea Sa şi nu doar pentru a ne salva. Nu mă înţelegeţi greşit, dar marele motiv a fost gloria lui Dumnezeu, care a fost necinstită de Diavolul şi de păcat. Iar Hristos a venit pentru a restabili, ca să spunem aşa, gloria şi onoarea lui Dumnezeu. El este mânios împotriva răului. Mânia Sa este îndreptată împotriva duşmanilor Sfântului şi Neprihănitului Său Tată. El era mistuit de o râvnă pentru casa lui Dumnezeu. Nu a spus El astfel? „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine” (Ioan 2: 17).

Nu cunosc nimic mai mângâietor decât aceasta. Vedem ceva din puterea şi urgia duşmanilor moderni, a Edomului modern. Ce se poate face în această privinţă? Putem, tu şi cu mine, să găsim o modalitate de a o potoli şi controla? Eşuăm în mod evident. Lucrurile merg din rău în mai rău, în ciuda tuturor eforturilor noastre. Trebuie răul să triumfe deasupra tuturor, nu poate nimic să fie făcut cu privire la forţele iadului? Iată singura mea mângâiere. Vedeţi Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu, El îl urăşte cu o ură divină şi sfântă. Mânia Sa este asupra lui. Urgia Sa este împotriva lui. Şi El este hotărât să îl zdrobească, să îl reprime şi să îl distrugă, pentru ca Numele şi gloria lui Dumnezeu să domnească peste tot, iar poporul Său să fie răscumpărat.

Apoi, următorul lucru pe care-l accentuează este victoria Sa. Deşi este pătat de sânge şi stropit în felul acesta, de parcă ar fi călcat struguri în teasc, El a triumfat, i-a ucis, i-a distrus şi i-a zdrobit. Un alt accent este asupra faptului că a făcut-o singur: „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine… Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească.” El a călcat singur în teasc. Şi trebuie să accentuăm aceasta, pentru un moment, pentru că este faptul mare şi central al mântuirii creştine. Este marea temă a Bibliei, de la început până la sfârşit, că lucrarea mântuirii este în întregime, în exclusivitate, lucrarea Domnului Isus Hristos. Nimeni nu a participat la ea. Nimeni nu a fost cu El. Tot ce a fost făcut, El a făcut singur. Prima profeţie din Biblie ne spune că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3: 15). Şi este această unica Persoană. Apostolul Pavel, în Galateni 3: 16, se abate din discuţia sa pentru a accentua acest punct. El spune „Acum, făgăduinţele au fost făcute ‘lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‘Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‘Şi seminţei tale’, adică Hristos.” Da, s-a ajuns la un punct în care poporul lui Dumnezeu s-a rezumat la o singură persoană, şi a fost această Persoană binecuvântată, care a venit ca sămânţă a lui Avraam, nu asumându-şi natura îngerilor. El şi numai El a devenit reprezentantul nostru în luptă. Şi cât de des s-a referit El la aceasta. Cât de adesea a fost singur. „Şi s-a întors fiecare acasă”, citesc la sfârşitul capitolului 7 din Ioan, iar următoarea propoziţie este „Isus S-a dus la muntele Măslinilor”. De ce? Ei bine, El nu avea casă. Singuraticul Isus, singur.

Vă amintiţi de El, spre sfârşit, spunând ucenicilor Săi care protestau afirmându-şi loialitatea: „Iată că vine ceasul… când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur” (vezi Ioan 16:32). Şi, din nou, în acel moment teribil de agonie din Grădina Ghetsimani, El îl alege pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan dintre cei doisprezece, îi ia deoparte, îi lasă şi pleacă singur. Iată-i; le cere să Îşi amintească de El şi să se roage, doreşte ca ei să vegheze împreună cu El. Ei dorm. El merge mai departe şi este singur în agonia Lui. Singur, înfruntând chestiunea ultimă, a bea paharul. „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26: 39). Singur, fără să aibă pe nimeni care să-L ajute, El ia paharul. Singur, căci citim „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Petru L-a tăgăduit. Îndrăzneţul, impulsivul, încrezătorul în sine Petru, care a protestat spunând că va merge împreună cu El prin iad. Toţi L-au părăsit şi au fugit. El a călcat singur în teasc. El a murit singur. El a luat asupra Lui, pe umerii Lui, păcatele lumii, singur.

Şi aceasta continuă chiar şi după aceea, căci, în Apocalipsa 5, citim următoarele. Lui Ioan i se oferă viziunea unei cărţi având sigiliile istoriei, cartea istoriei. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea….”

Când nimeni altul în cer sau pe pământ nu poate să o facă, este Unul care poate. „Eu singur am călcat în teasc.” Şi El singur este Domnul istoriei, şi poate să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile. Mântuirea este în totalitate, în întregime, şi în exclusivitate în Domnul Isus Hristos. Să nu aduci un petic al neprihănirii tale care este ca o cârpă murdară lângă El. Cel ce se laudă, să se laude în Domnul. Nu vorbi despre bunătatea şi eforturile tale, totul este în El. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că este aşa. „Eu singur am călcat în teasc.” El poate să o facă singur, El a făcut-o singur. Ce a făcut El? În Vechiul Testament i-a cucerit pe duşmanii lui Israel. El a fost îngerul care a fost cu Biserica, spune Ştefan în marea lui predică. El a fost Cel care i S-a arătat lui Moise în rugul care ardea. El a fost Căpetenia oştirii Domnului care i S-a arătat lui Iosua, în afara Ierihonului, în acel moment de criză. El, Domnul oştirilor, Căpetenia armatelor lui Israel, aceeaşi Persoană.

Şi am putea merge mai departe, astfel, în Vechiul Testament, privind la El şi luând în considerare ce a făcut. Dar să venim acum la cruce. Ce se întâmpla acolo? O mare luptă se desfăşura, o mare bătălie. Toate puterile iadului ieşiseră împotriva lui. „Dar iată ce s-a întâmplat”, ne spune Pavel, în Coloseni 2: 15: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Prin moartea Sa. Ele crezuseră că L-au terminat. Şi-au adunat ultimele rezerve, lupta se dădea mai departe. Edomiţii şi-au scos ultimele rezerve, dar El le-a cucerit, le-a zdrobit, le-a făcut de ruşine în mod deschis, biruind asupra lor, a făcut-o singur. Nimeni nu L-a ajutat. Nimeni nu a fost capabil să-L ajute. El, prin moartea Sa singuratică şi solitară, l-a distrus pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul.

Apoi, în cele din urmă, haideţi să privim la El acolo, murind pe cruce. El moare, ei coboară trupul Său şi îl pun într-un mormânt. Rostogolesc o piatră la intrarea acestuia, îl pecetluiesc, iar soldaţii sunt acolo pentru a veghea şi a păzi. Iată-L zăcând acolo, este terminat. Dar aşteptaţi un moment! Ce este aceasta? Ce văd? Cine este Acesta pe care-L văd deodată, stând pe ţărm, dimineaţa, după ce Petru şi alţii fuseseră la pescuit toată noaptea şi nu prinseseră nimic? Este cineva la ţărm. Cine este Acesta?

Mormântul este gol. Credincioşii s-au adunat împreună într-o cameră încuiată, de frica iudeilor. Deodată, cineva apare în mijlocul lor. Cine este Acesta? Este aceeaşi Persoană. El a triumfat chiar asupra morţii, şi a mormântului. El a adus la lumină viaţa şi nemurirea. El poate să privească moartea, mormântul, şi la fel putem face şi noi, şi să spună „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15: 55).

Priviţi, voi, sfinţilor: priveliştea este minunată:

Vedeţi Omul Suferinţei acum,

Din luptă S-a întors biruitor:

Orice genunchi se va pleca înaintea Lui.

(T. Kelly)

L-aţi văzut? Priviţi, sfinţilor, ridicaţi-vă capetele, priviţi la El. Cine este Acesta? Este Împăratul gloriei. „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24: 7). Oh, primirea glorioasă, regală, eternă a cerului. Aceasta a făcut El.

Şi, de-a lungul istoriei Bisericii, de-a lungul secolelor, El a făcut acelaşi lucru. Biserica a fost pe moarte, părea terminată. Deodată apare El, duşmanii sunt împrăştiaţi şi Biserica este adusă din nou la viaţă. Aceasta este ceea ce se înţelege prin trezire: timpuri de înviorare datorită prezenţei Domnului. Aceasta înseamnă trezirea: că Biserica are încă o licărire a viziunii. Biserica Îl vede şi, văzându-L, poate să zâmbească şi să râdă la toţi duşmanii ei. Trezirea este întotdeauna lucrarea Lui. El întotdeauna calcă singur în teasc. Bineînţeles, El foloseşte oameni, dar nu trebuie să aduci laudă oamenilor. Pot fi Calvin, Luther, Wesley, Whitefield sau oricare altcineva. El calcă singur în teasc. Atunci când apare El, cu vindecarea pe aripile Sale, duşmanul este înfrânt, iar Biserica este adusă la viaţă. Este întotdeauna El, şi numai El. Iar trezirea înseamnă să-L vezi în gloria Sa, să te întorci la El şi să te rogi Lui.

Aceasta este trezirea dar, stai o clipă! Va veni o zi măreaţă şi grandioasă. O zi care va întrece în glorie şi în uimire tot ce ne putem imagina. Va veni o zi când se va vedea Cineva venind pe norii cerului, trecând peste aceştia, înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Iar oamenii vor striga „Cine este Acesta care vine?” Iar răspunsul este acelaşi. Persoana maiestuoasă, în haine strălucitoare, care calcă mândru în plinătatea puterii Sale, este Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, venind pentru lupta finală, pentru înfrângerea finală a tot ceea ce aparţine iadului. Totul este acolo, în Apocalipsa 19. „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: «Cuvântul lui Dumnezeu» … le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (v. 13, 15). El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iar El a venit ca să distrugă pentru totdeauna, fiecare duşman şi tot ceea ce I se opune: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor”, da, toate imperiile acestei lumi. Toate „ism”-urile – comunismul, materialismul şi toate celelalte. Apostolul Ioan le-a văzut pe toate:

Şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat de carnea lor.

Crezi că se va întâmpla aceasta? Se va întâmpla. Trăim cu această speranţă. Aceasta este esenţa creştinismului. El vine. Eşti înfricoşat de aceşti duşmani din prezent? El îi va nimici cu cuvântul gurii Sale, cu strălucirea şi cu gloria venirii Sale. Oroarea care pare să fie lăsată să se dezlănţuie pe pământ astăzi va fi nimicită complet, până când nu va rămâne nici un vestigiu. El va veni să facă aceasta. Hristosul care a venit ca un Prunc în Betleem, tâmplarul, fiul Mariei, va veni în gloria şi maiestatea Sa deplină. Şi întreaga lume, orice ochi Îl va vedea, da, chiar şi cei care L-au lovit şi L-au străpuns. Iar împăraţii şi toţi mai marii lumii vor fi umiliţi şi înfrânţi. „Ziua încoronării se apropie curând”. Creştini, L-aţi văzut? Aţi fost uimiţi de El? Aţi strigat plini de mirare „Cine este Acesta? Cine este Acesta care m-a salvat? Cine este Acesta care îmi asigură eternitatea? Cine este Domnul Bisericii?” Şi cunoaşteţi răspunsul? Nu există nimic mai minunat decât să fii cetăţean într-o asemenea împărăţie, să aparţii unui asemenea Mântuitor.

Glorioase lucruri s-au spus despre tine,

Sion, cetatea Dumnezeului nostru;

Cel al cărui Cuvânt nu poate fi încălcat,

A făcut din Tine locuinţa Lui.

Aşezată pe Stânca Veacurilor,

Cine poate tulbura odihna ta sigură?

Înconjurată de zidurile mântuirii,

Poţi zâmbi la toţi duşmanii tăi.

(John Newton)

Uită-te din nou la ei şi uită-te cu dispreţ. Zâmbeşte-le. Chiar şi Diavolului împotriveşte-i-te în Numele lui Hristos şi el va fugi de la tine. Ce privilegiu să aparţii unui asemenea împărat! Ce bucurie, ce mângâiere şi încurajare să ştii că biruinţa Lui este sigură, că triumful Său va fi total.

Prin urmare, aşa cum ne găsim astăzi, haideţi să privim la El, să ne rugăm Lui, să-I cerem să ne dea o manifestare, doar o mostră a ceea ce urmează să facă, o încurajare între timp. Să-L rugăm să Se ridice, să nimicească aceşti duşmani şi să ne ridice din nou, să ne facă tari în puterea Lui. Ce privilegiu să putem face aceasta! Există, pe de altă parte, ceva mai teribil sau mai îngrozitor, decât să nu Îi aparţii Lui? Oh, tragedia oamenilor care aparţin lumii şi nu lui Hristos şi împărăţiei Sale. Este valabil pentru tine – tu, care trăieşti pentru lume, a cărui inimă este fermecată de ea, care te desfătezi în ea şi care te scuzi pentru creştinismul tău; tu, a cărui inimă este cu lumea şi nu cu acest Hristos. Ştii că dacă vei muri astfel, va veni o zi când vei fi călcat sub picioarele Sale, ca strugurii în teasc, şi nimicit de la gloria prezenţei Sale şi de la bucuria însoţirii Sale binecuvântate?

Creştini, aceasta va fi soarta tuturor necredincioşilor. Nu apasă aceasta asupra inimii tale, a minţii şi a spiritului tău? Nu te îngrijorează? Nu te rogi pentru ei? Nu Îi ceri lui Dumnezeu să împuternicească slujitorii Săi? Nu te rogi pentru trezire? Ei vor merge în iad, vor fi zdrobiţi sub picioarele Sale. Nu crezi că este timpul să începem să simţim povara sufletelor lor în duhurile noastre? Nu crezi că ar trebui să ne rugăm fără încetare, cerându-I să dea putere Evangheliei Sale, să vină la noi, să ne învioreze, să ne dea această putere şi această autoritate irezistibilă, pentru ca ei să poată fi izbăviţi de mânia care va veni – da, de mânia Mielului, a Mielului lui Dumnezeu, „care ridică păcatul lumii”?

În aceasta a constat încurajarea care i-a fost dată profetului. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ne este dată încă şi nouă! L-ai văzut? Ai întrebat sau întrebi acum „Cine este Acesta?” Domnul meu! Dumnezeul meu! Mântuitorul meu! Răscumpărătorul meu! Totul în toate!

https://www.perlasuferintei.ro/editorial/41

////////////////////////////////////////

Cei trei vrăjmaşi ai creştinului

Bruce Anstey

Aş dori să cercetăm puţin acest subiect cu privire la cei trei vrăjmaşi ai creştinului. Pentru început să mergem la un pasaj din cartea 2. Împăraţi 8:11,12 : „Şi el şi-a aţintit privirea asupra lui Hazael şi s-a uitat la el până când a fost ruşinat; apoi omul lui Dumnezeu a plâns. Şi Hazael a zis: „Pentru ce plânge domnul meu?” Şi Elisei a răspuns: „Pentru că ştiu răul pe care-l vei face fiilor lui Israel”.

Era un timp de război în ţara lui Israel. Poporul lui Dumnezeu se afla într-un conflict aprig cu vrăjmaşii lui, căutând să-şi păstreze moştenirea în ţara Canaan. Domnul i-a descoperit profetului Elisei că acel om, Hazael, avea să devină conducătorul armatei vrăjmaşe. Elisei a fost biruit de întristare prevăzând nenorocirea pe care Hazael urma s-o aducă asupra fiilor lui Israel. Şi noi suntem angajaţi într-o luptă împotriva vrăjmaşilor noştri spirituali. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, prin harul Lui, putem fi biruitori asupra acestor vrăjmaşi formidabili şi ne putem trăi vieţile pentru gloria Sa.

La fel ca profetul Elisei, sunt şi eu foarte îngrijorat cu privire la soarta celor credincioşi, îndeosebi a celor tineri, căci ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu ce vor vrăjmaşii să facă celor din poporul Său. Incursiunile acestor duşmani au făcut prăpăd în mărturia creştină şi s-au soldat cu multe pierderi în rândurile credincioşilor angajaţi în această luptă spirituală. Acest lucru este foarte serios. Acum câţiva ani vorbeam cu un frate şi el îmi spunea despre tinerii care fuseseră odinioară în adunarea din care făcea parte. Mi-a spus că la un moment dat erau cam 70 de tineri care crescuseră în adunare şi care plecaseră, dintr-un motiv sau altul. Nu rămăseseră decât 10 sau 12. Cuvintele lui m-au pus în uimire. Ce se întâmplase?, m-am întrebat. Unde au plecat toţi aceşti tineri? Vrăjmaşul îi împrăştiase într-un fel sau altul. Am făcut un calcul simplu şi am descoperit că circa 80% dintre ei plecaseră. Fratele a precizat că nu toţi dintre ei o luaseră pe drumuri destrăbălate şi ticăloase, însă oricum toţi se îndepărtaseră de locul unde Domnul era în mijloc, unde întreg adevărul era mărturisit şi practicat, deşi în multă slăbiciune. Deci, în mare, cam 20% dintre toţi tinerii rămăseseră!

Am împărtăşit mai târziu aceste lucruri unui alt frate, pe care l-am întâlnit la o conferinţă. El mi-a mărturisit cu mâhnire că aşa se întâmplase şi în adunarea lui locală. Era vizibil la fel de zguduit de aceste statistici ca şi mine. Pe când ne întorceam de la conferinţă, am discutat cu soţia mea despre acest subiect şi am făcut împreună un mic calcul cu privire la tinerii din adunarea noastră în ultimii zece ani. Trebuie să vă mărturisesc că în această privinţă adunarea noastră stătea şi mai prost. Cam 85% din tineri se împrăştiaseră! Oricum am privi la această situaţie, statistica ne spune că procentajul tinerilor care pleacă din adunările celor strânşi pentru numele Domnului Isus este foarte ridicat.

Acest lucru nu este caracteristic doar unei ţări sau unui continent, ci se întâmplă cam peste tot. Oamenii cu care am crescut împreună în adunare, pe care i-am cunoscut foarte bine, s-au depărtat într-un fel sau altul! N-au picat cu toţii în păcate scandaloase, dar s-au depărtat de drumul pe care, prin harul lui Dumnezeu, noi continuăm să umblăm. Epafras se ruga pentru sfinţi ca ei să să fie „desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu” (Coloseni 4:12 ). Dacă renunţăm la oricare parte din adevărul care ne-a fost încredinţat, nu suntem desăvârşiţi „în toată voia lui Dumnezeu”. Acest lucru s-a întâmplat cu cea mai mare parte din cei care au fost odată strânşi pentru Numele Domnului, iar acum sunt împrăştiaţi prin alte locuri.

Nu este intenţia mea să-i critic pe cei care s-au depărtat, fiindcă ştiu că noi, cei care am rămas, nu suntem mai buni decât ei. Doar prin harul lui Dumnezeu ne mai aflăm încă aici. Menţionez însă aceste lucruri pentru a scoate în evidenţă faptul de necontestat că avem un vrăjmaş formidabil de puternic, care a avut multe succese printre cei tineri. Ce se va întâmpla cu această generaţie? Vor sta lucrurile altfel?

Versetul pe care l-am citat din 2. Împăraţi 8 mi-a venit în minte acum două zile, pe când cântam acea cântare: „Nu, nu este un drum uşor…” Atunci mi-am zis: „Oare aceşti tineri ştiu cu adevărat despre ce cântă? Înţeleg ei oare cu adevărat cât este de periculos drumul şi cât de puternici sunt duşmanii noştri spirituali?” Planul acestor duşmani este unul singur – să-l împingă pe creştin pe un drum al compromisului, unde să-L dezonoreze pe Domnul. Cea mai eficientă metodă a vrăjmaşului de a aduce necinste Numelui Domnului este de a folosi un creştin pentru acest lucru. Diavolul foloseşte şi necredincioşi pentru a ataca mărturia creştină, dar când foloseşte un creştin (unul care poartă acest nume), atacul lui este mult mai eficient.

RESURSELE PREGĂTITE DE DOMNUL

Vreau să arăt acum din Scripturi că Dumnezeu a pregătit resurse minunate pentru noi, astfel ca să-i putem birui pe cei trei vrăjmaşi ai noştri şi, în consecinţă, să trăim o viaţă creştină fericită, biruitoare şi rodnică.

Aşa cum am spus deja, fără harul Domnului am fi fost şi noi împrăştiaţi la fel ca ceilalţi. Calea creştină este plină de pericole şi de capcane, însă este o cale fericită dacă ne ţinem aproape de Domnul şi ne folosim de resursele pe care El ni le-a pregătit. Biblia spune: „Preaiubitul Domnului va locui în siguranţă lângă El” (Deuteronom 33:12 ). Singurul loc sigur pentru noi este „lângă El”. Apropierea de Hristos este extrem de necesară dacă dorim să fim păziţi. David, care este o imagine a lui Hristos, i-a spus lui Abiatar: „Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel care caută să ia viaţa mea, caută să o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit” (1. Samuel 22:23 ).

Să privim la un alt verset în 2. Petru 1:3 : „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Acest verset ne spune că Dumnezeu a pregătit orice resursă necesară nouă pe drumul credinţei. Cineva ar putea întreba: „Care sunt aceste resurse pe care le avem?” Daţi-mi voie să enumăr câteva dintre ele:

Mai întâi avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne călăuzească picioarele (Psalmul 119:105 ).

Avem de asemenea Duhul lui Dumnezeu, care ne oferă puterea pentru a umbla pe cale (Romani 8:2 ).

Avem apoi lucrarea de mijlocire a lui Hristos ca Mare Preot şi Avocat al nostru, pentru a ne păzi de păcat sau pentru a ne restabili, dacă este necesar (Evrei 7:25 ; 1. Ioan 2:1 ).

Avem scaunul harului, pentru a căpăta îndurare şi har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16 ).

Avem toată armura lui Dumnezeu, pentru a ne proteja de uneltirile Diavolului (Efeseni 6:11-18 ).

Avem activitatea fiinţelor îngereşti, pentru a ne izbăvi de pericolele din această lume (Evrei 1:14 ).

Avem părtăşia frăţească, pentru încurajarea noastră pe cale (2. Timotei 2:22 ).

Ni s-a dat deci „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Cu alte cuvinte, am primit toate lucrurile de care avem nevoie pe calea creştină. Prin urmare, nu avem nici un motiv să falimentăm în vreun fel. Este drumul meu astăzi mai uşor decât atunci când eram tânăr? Nu; acelaşi vrăjmaş mă încolţeşte şi nimic nu-l poate îmblânzi. Ce trist că, în ciuda tuturor resurselor pregătite de Dumnezeu, vrăjmaşul continuă să-şi facă lucrarea – şi şi-o face foarte bine. Mulţi au căzut datorită atacurilor lui!

LUPTA CREŞTINĂ

Suntem într-un adevărat război, nu unul fizic, ci spiritual. Ni se spune în Efeseni 6:12 că „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Iar în 2. Corinteni 10:4 : „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt ale firii păcătoase, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile”.

Dacă suntem creştini, suntem angrenaţi în acest război, fie că vrem sau nu. Conflictul începe chiar din ziua în care suntem mântuiţi. Când suntem botezaţi, ne îmbrăcăm în mod oficial cu uniforma creştină. „Toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27 ).

Ne găsim pe teritoriul inamicului. Străbatem acest teritoriu în drumul către ţara noastră – cerul. Asta înseamnă că trebuie să fim foarte vigilenţi, căci vrăjmaşul ne pândeşte din toate părţile. Trebuie să fim pregătiţi pentru un conflict care durează întreaga noastră viaţă; nu vom scăpa de aceşti vrăjmaşi până nu vom pleca la Domnul, sau până când va veni El să ne răpească.

Sunt câteva lucruri importante pe care nu trebuie să le pierdem din vedere în acest conflict spiritual:

1) Această coaliţie a vrăjmaşilor noştri este cu mult mai puternică decât noi! Multele victime făcute în rândul creştinilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Cei trei vrăjmaşi ai noştri sunt mult mai puternici decât ne închipuim. Dacă ne încredem în puterea noastră, este sigur că vom eşua şi vom cădea în luptă. Versetul 26 din Proverbe 28 spune aşa: „Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Asta înseamnă că trebuie să ne facem socoteala şi să luăm în serios acest război. Biblia spune: „Care împărat, când merge la război cu un alt împărat, nu stă jos mai întâi, să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?” (Luca 14:31 ). Este important să realizăm că, din punct de vedere natural, nu avem nici o şansă; şi că dacă nu luăm în serios drumul nostru creştin, mai devreme sau mai târziu vrăjmaşul ne va doborî. Acest lucru îmi aduce aminte de împăratul Roboam, despre care se spune că „a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul” (2. Cronici 12:14 ). Nu ne putem permite să fim neglijenţi şi nepăsători. Partea bună este că ne aflăm în tabăra câştigătoare! Din fericire Dumnezeu este de partea noastră, iar acest lucru este suficient pentru a birui orice stratagemă şi înşelăciune a vrăjmaşilor noştri. „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ).

2) Trebuie să ne menţinem tot timpul la un nivel bun de pregătire spirituală. La început, soldaţii sunt supuşi la un regim riguros de instrucţie, care să-i facă apţi pentru luptă. După aceea, ei sunt responsabili să se menţină la un nivel corespunzător de pregătire, pentru a fi oricând gata de luptă. În acelaşi fel suntem chemaţi şi noi să ne menţinem permanent la un nivel bun de pregătire spirituală. Pavel s-a adresat către Timotei: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi o conştiinţă bună, pe care unii au lepădat-o şi au naufragiat în ce priveşte credinţa” (1. Timotei 1:18,19 ). Vedem din acest pasaj că există două lucruri necesare în mod special pentru a ne menţine într-o formă spirituală bună: credinţa şi o conştiinţă bună. Dacă Timotei păstra aceste două lucruri în viaţa sa, Pavel îi spune că astfel era într-o stare potrivită pentru a lupta lupta cea bună. La fel vor sta lucrurile şi cu noi!

Trebuie să păstrăm „credinţa”, în sensul de a lua toate împrejurările noastre ca din mâna Domnului, fără să punem la îndoială înţelepciunea căilor Sale cu noi. A păstra credinţa nu este aşa de simplu cum am crede. Vrăjmaşul face tot posibilul pentru a tulbura credinţa noastră. El încearcă să dărâme încrederea sufletului nostru în Dumnezeu şi adesea foloseşte în acest scop încercările şi dificultăţile cu care ne confruntăm pe cale. Vrăjmaşul încearcă să-i descurajeze pe sfinţii lui Dumnezeu (Daniel 7:25 ); aceasta a fost cea mai eficientă armă în mâna lui. El ştie că un creştin descurajat este unul pe care îl poate întoarce uşor de pe drumul voii lui Dumnezeu. Când reuşeşte să introducă o îndoială în inimile noastre cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, credinţa noastră va fi zdruncinată. Atunci începem să ne plângem cu privire la felul cum acţionează Dumnezeu faţă de noi. Fiind descurajaţi, putem ajunge la concluzia că Dumnezeu ne-a lăsat singuri să ne descurcăm în situaţia respectivă; atunci suntem în pericol să facem un pas greşit. Vom fi tentaţi să dobândim ceva ce nu face parte din voia Lui pentru noi, iar dacă facem un pas în acea direcţie – deşi nu este decât un simplu pas – pornim pe drumul care duce la naufragiu.

A păstra credinţa în împrejurările vieţii înseamnă a spune: „Ştiu că tot ce Domnul a îngăduit în viaţa mea este doar pentru că El mă iubeşte, şi va face tot ce este mai bine pentru mine. Mă voi încrede în El şi El va schimba toate lucrurile înspre binecuvântarea mea”. Este demn de remarcat faptul că Domnul nu i-a lăudat niciodată pe ucenicii Săi pentru credinţa lor, ci i-a mustrat în diferite ocazii pentru lipsa ei. Nu este uimitor că aceia care au petrecut cel mai mult timp cu El au dat dovadă de lipsă de credinţă?

În al doilea rând, trebuie să păstrăm şi „o conştiinţă bună”, practicând zilnic judecata de sine, chiar şi în cele mai mici lucruri în care greşim. Dacă ţinem socoteala din scurt cu Dumnezeu, judecând tot ce spunem sau facem greşit, orice lucru care nu se potriveşte cu chemarea noastră creştină, atunci vom păstra o conştiinţă bună. Dacă nu practicăm judecata de sine, deschidem uşa pentru vrăjmaşii noştri. Fără să ne judecăm pe noi înşine, vom deveni tot mai împovăraţi de greşelile noastre, având o conştiinţă rea. Dacă refuzăm să judecăm păcatul care ne-a produs o conştiinţă rea, vom fi tentaţi să modificăm lumina Scripturii pentru a se potrivi cu drumul nostru inconsecvent. Cu alte cuvinte, ne vom ajusta doctrina după purtare. Când se întâmplă acest lucru, ne îndreptăm cu paşi repezi către naufragiu. Cât de periculos este să neglijăm judecata de sine! Drumul către „naufragiu” începe prin a lăsa nejudecat un păcat, oricât de mic.

Putem spune deci că „credinţa” Îi face loc lui Dumnezeu înăuntru, în timp ce „o conştiinţă bună” dă păcatul afară; astfel suntem ţinuţi pe linia de plutire şi navigăm în siguranţă cu Dumnezeul nostru.

3) Trebuie să fim pregătiţi să suferim. A suferi este un lucru normal atunci când Îl urmezi şi Îl slujeşti pe Domnul. Dacă dorim să ne purtăm cu credincioşie, nu vom putea evita persecuţiile şi batjocura. Acestea sunt lucruri de care nu putem scăpa. Pavel i-a spus lui Timotei: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:3 ). Nimeni n-a spus că drumul creştinului este uşor, însă este un drum sigur şi fericit dacă ne ţinem aproape de Domnul.

4) Trebuie să avem grijă să nu ne încurcăm cu treburile vieţii acesteia, altfel nu vom putea răspunde chemării Aceluia care ne-a înscris la oaste (2. Timotei 2:4 ). Acest lucru aduce înaintea noastră nevoia de separare. Dacă vrem să luptăm lupta cea bună, trebuie să ne ţinem strâns alipiţi de cauza lui Hristos. Este posibil să devenim atât de înfăşuraţi în lucrurile vieţii acesteia – şi în grijile care ţin de ea – încât să nu mai fim capabili să răspundem chemării Domnului în lucrare. Un soldat bun este pregătit să aştepte în orice clipă orice comandă de la superiorul său. Treaba lui este să placă celui care l-a înrolat. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât pură ascultare. Să căutăm să nu fim atraşi în tot felul de preocupări pământeşti. Viaţa noastră nu trebuie să fie încurcată de astfel de lucruri, ci să avem ca ţel suprem să fim plăcuţi Domnului în toate lucrurile.

5) Trebuie să purtăm tot timpul armura lui Dumnezeu. Efeseni 6:11 spune: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Aceste diferite componente ale armurii ne aduc înainte ideea dependenţei în rugăciune faţă de Domnul. După ce sunt enumerate, se adaugă: „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (vers.18). Asta înseamnă că trebuie să ne înfruntăm vrăjmaşul stând pe genunchi. Şi să ne aducem aminte că nu avem nici o piesă în armură care să ne apere spatele. Dacă întoarcem spatele vrăjmaşului, vom fi doborâţi în luptă. „Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, au întors spatele în ziua luptei” (Psalmul 78:9 ).

Ca un sumar, pentru a lupta cum trebuie lupta cea bună, avem nevoie de:

1) O idee corectă cu privire la puterea vrăjmaşului.

2) A menţine credinţa şi o conştiinţă bună, prin care vom fi pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru luptă.

3) A fi pregătiţi să suferim batjocura şi suferinţa.

4) A nu ne încurca cu treburile vieţii acesteia.

5) A purta toată armura lui Dumnezeu.

COALIŢIA VRĂJMAŞĂ

Acum aş dori să spun câteva lucruri despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului şi de asemenea despre calea lui Dumnezeu de a-i birui, astfel încât să fim victorioşi pentru slava lui Dumnezeu. Aceşti trei vrăjmaşi sunt lumea, carnea şi diavolul. Ei lucrează împreună, într-o coaliţie al cărei comandant suprem, ca să zicem aşa, este Satan. Carnea din noi este inamicul infiltrat în spatele liniilor noastre, şi ea lucrează în directă comunicaţie cu ceilalţi doi, pentru ca astfel scopul acestei coaliţii să fie îndeplinit – anume, să fim doborâţi în luptă.

LUMEA şi MIJLOACELE DE A FI BIRUITORI ASUPRA EI

Să deschidem la 1. Ioan 2:15-17 : „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

Când privim la acest subiect despre „lume”, trebuie să înţelegem că despre el se vorbeşte în cel puţin trei feluri în Scriptură.

1) Mai întâi, lumea este privită ca fiind un loc. De exemplu, 1. Timotei 1:15 spune: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi”. Aici este clar că lumea e privită ca un loc – această planetă. Domnul S-a coborât din cer în această lume pentru a muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a rezolva problema noastră ca păcătoşi.

2) În al doilea rând, lumea este privită ca fiind sistemul construit de om pentru a se simţi confortabil în înstrăinarea lui faţă de Dumnezeu. Versetele pe care le-am citat din 1. Ioan 2 sunt un exemplu cu privire la acest aspect al lumii. Acest sistem a început în zilele lui Cain, când acesta a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu. El şi urmaşii lui au pus bazele a tot felul de lucruri menite să-i facă fericiţi în viaţa pe care o trăiau departe de Dumnezeu. Astăzi acest sistem a devenit foarte sofisticat, având extrem de multe lucruri care să-l distragă pe om de la nevoia lui reală. Sunt multe sectoare în acest vast sistem: artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. Există câte ceva pentru orice om. Scopul din spatele acestui mecanism este de a ţine departe de minţile oamenilor orice gând cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi, dacă este posibil, să-l ţină pe om fericit şi nepăsător în păcatele sale. Mai simplu spus, lumea poate fi privită ca o societate din care Hristos este exclus. Acesta este aspectul lumii la care vreau să privim în mod special în studiul nostru despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului.

3) În al treilea rând, lumea este privită ca reprezentând totalitatea oamenilor pierduţi ce sunt captivi în vastul sistem despre care am vorbit la punctul precedent. Un exemplu despre acest aspect al lumii îl găsim în Psalmul 17:14 : „…oamenii lumii acesteia, care îşi au partea lor în viaţa aceasta…”. Un alt exemplu îl găsim în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16 ). Este vorba deci de aceia care fac parte din sistemul lumii, care îşi trăiesc viaţa în păcatele lor. Ei sunt atât de afundaţi în acest sistem încât sunt numiţi lume.

Este important, atunci când citim Scriptura, să distingem despre ce aspect e vorba atunci când întâlnim cuvântul lume. Altfel putem ajunge la interpretări foarte eronate. Contextul este un lucru foarte important. Ştiţi că atunci când cumpărăm o casă, specialiştii ne spun că există trei lucruri, cele mai importante, de care trebuie să ţinem seama: mai întâi unde se află casa, apoi unde se află casa, iar în cele din urmă unde se află casa. Cu alte cuvinte locaţia unei case înseamnă totul. Tot aşa, atunci când citim Scriptura, cele trei principii importante care trebuie să ne guverneze sunt: 1) contextul, 2) contextul şi 3) contextul; asta fiindcă în interpretarea Bibliei contextul reprezintă totul. Multe, dacă nu chiar toate, din cultele care există în creştinătate astăzi nu împart drept Cuvântul adevărului (2. Timotei 2:15 ); şi, ca rezultat, au ajuns la tot felul de interpretări ciudate. Trebuie să ţinem seama de contextul pasajului atunci când citim Biblia.

Revenind la subiectul nostru despre lume, vom avea nevoie să cunoaştem neapărat contextul pasajului unde apare acest cuvânt, pentru a ne da seama la ce aspect al lumii se referă acolo Scriptura. De exemplu, când Ioan 3:16 spune că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, înţelegem că aici nu poate fi vorba de acel sistem urâcios care îi îndepărtează pe oameni de Hristos. Ni se spune în altă parte să nu iubim acel sistem; cu siguranţă că Dumnezeu n-ar iubi ceva ce nouă ne-ar spune să nu iubim. Nici nu poate fi vorba în Ioan 3:16 de lume ca loc. Cuvântul lui Dumnezeu, atât cât ştiu eu, nu spune nicăieri că Dumnezeu ar iubi această planetă. Nu citim nicăieri în Biblie că Dumnezeu iubeşte munţii, copacii, râurile, etc. Este evident că semnificaţia cuvântului lume în Ioan 3:16 este totalitea oamenilor ce se află în sistemul lumesc. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se află acolo, pe aceia care sunt împiedicaţi să vină la Domnul Isus de chiar acel sistem în care se află.

Îndemnul din 1. Ioan 2:15-17 este să fim atenţi ca nu cumva – acum după ce am fost mântuiţi şi scoşi din lume în ce priveşte poziţia noastră (Ioan 17:16 ; Galateni 1:4 ) – afecţiunile noastre să se îndrepte către acel sistem lumesc. În caz contrar, vom fi traşi în jos de către el. Motivul cel mai important pentru care nu trebuie să iubim lumea este că afecţiunea faţă de ea va lua locul afecţiunii faţă de Hristos. Acest proces poate fi lent, însă cu siguranţă că el va înălţa un zid între inimile noastre şi Hristos. În conflictul în care suntem angajaţi, trebuie să ne păzim inimile mai mult decât orice. Inima este locul afecţiunilor, iar vrăjmaşul tocmai asta caută – afecţiunile noastre. Cu toţii ştim foarte bine că dacă loveşti pe cineva direct în inimă, îi dai o lovitură fatală – respectivul moare pe loc. De aceea se spune în Proverbe 4:23 : „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”.

Deci lucrul cel mai important este că „dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Cu alte cuvinte, nu poţi să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lumii în acelaşi timp. Aşa ceva e imposibil! Fie te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lui Hristos, fie iubeşti lumea; aceste două lucruri nu pot merge împreună. Unul îl elimină pe celălalt.

Sistemul acestei lumi este cu adevărat un vrăjmaş cu privire la care trebuie să fim atenţi. Primul lui scop este să anihileze afecţiunea pentru Hristos din inimile noastre. Un creştin ale cărui afecţiuni pentru Domnul s-au răcit, este un creştin care va fi îndepărtat cu uşurinţă de pe drumul ascultării. Aşa cum am spus, lumea are multe compartimente – artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. – există câteva ceva pentru toţi. Toate acestea au scopul de a îndepărta orice gând al lui Dumnezeu şi al lui Hristos din minţile noastre, cu intenţia de corupe afecţiunile pe care le avem faţă de Hristos. Care creştin adevărat ar dori aşa ceva? Ultimul lucru pe care l-am dori este de a ne conforma acestei lumi; Biblia spune că mai degrabă trebuie să fim „transformaţi în duhul minţii noastre” (Romani 12:2 ).

Amintiţi-vă că aceşti trei vrăjmaşi lucrează împreună. Diavolul ne va prezenta vreun lucru din lume, lucru care atrage carnea din noi. Puterea constrângătoare a influenţei lumii, cuplată cu înclinaţiile cărnii, este incredibil de mare. Cu toţii am fost afectaţi de ea într-un fel sau altul.

Lumea are metodele ei de a ne tranchiliza simţurile morale şi de a ne conforma căilor şi standardelor ei. Un astfel de proces este periculos şi greu de sesizat, fiindcă se desfăşoară încetul cu încetul. Acest vrăjmaş foloseşte presiunea anturajului pentru a ne determina să-i îmbrăţişăm stilurile şi standardele. Este o anumită presiune a societăţii, care ne izolează dacă nu ne conformăm ei. De exemplu, când eram tânăr, toată lumea purta un gen de cravată foarte lată, care arăta ca o bavetă de bebeluş. Cine nu purta atunci o astfel de cravată, parcă nici nu exista pentru ceilalţi. Din nefericire, am purtat şi eu aşa ceva în vremea aceea, iar acum mi-e ruşine şi să mă gândesc la aşa ceva. Cu foarte mult timp în urmă am rupt din albumele mele toate pozele în care apăream cu „baveţica” aceea. De aceea vă spun, peste câţiva ani, unii dintre voi vor privi în urmă şi vor zice: „Cum oare am putut să cred că hainele pe care le purtam atunci arătau bine?”.

Cu cât umblăm mai mult în compania oamenilor lumii, sau chiar a credincioşilor lumeşti, cu atât vom simţi o presiune mai puternică de a ne conforma lor. Iar acest lucru nu se va vedea doar în felul de haine pe care le purtăm, ci şi în standardele morale din interiorul nostru.

Daţi-mi voie să adaug că nu este greşit să dorim să fim acceptaţi, însă întrebarea este: de cine dorim să fim acceptaţi? Dorim aprobarea Domnului Isus? Sau pe cea a lumii? Suntem deja „acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), iar acum căutăm să-I fim plăcuţi Lui (2. Corinteni 5:9 ).

Poţi vedea dacă un credincios este lumesc sau nu, după felul în care se îmbracă. Un alt criteriu este hrana spirituală cu care el se alimentează. Romanele, revistele, televizorul, muzica, toate sunt lucruri cu care se hrănesc oamenii din lume. Ce trist să vezi credincioşi care se hrănesc cu asemenea lucruri.

Un lucru deosebit de serios este că cei care se află sub influenţa lumii îşi pierd încetul cu încetul sensibilitatea. Se obişnuiesc treptat cu lumea şi nu li se mai pare nimic ciudat. Dacă încerci să le atragi atenţia cu privire la vreun lucru lumesc, care este periculos din punct de vedere spiritual, ei zâmbesc neîncrezători şi se uită la tine de parcă ai fi de pe altă planetă. Ei par, cel puţin la suprafaţă, cu totul mulţumiţi să se lase duşi de curentul căilor lumii. Domnul vorbeşte despre acest sindrom în Luca 11:21 . El spune că atunci când diavolul „îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost [sau, în pace]”. Casa lui este această lume, construită şi împodobită în aşa fel încât să-i atragă pe oameni; averile lui sunt sunt aceia pe care i-a adormit cu anestezicele lui. Drept rezultat, aceştia sunt la adăpost, sau în pace, în sistemul lui lumesc. Vedem de aici că diavolul foloseşte lucrurile lumii pentru a induce supuşilor săi o stare de insensibilitate spirituală. Cei care se adapă din fântânile lumii vor sfârşi având simţurile adormite încetul cu încetul, fără nici măcar să bănuiască acest lucru.

Am auzit că acum câţiva ani s-a făcut un experiment ştiinţific cu o broască. Cercetătorii au încercat să pună broasca într-un vas plin cu apă fierbinte, dar ea sărea imediat afară din vas. Apoi au pus-o într-un vas cu apă rece şi ea a rămas acolo. După aceea au încălzit apa din vas, încetul cu încetul, cu câte un grad la câteva minute. Broasca s-a obişnuit treptat cu temperatura şi a rămas în apă până când a murit fiartă. Încălzirea treptată a apei a făcut-o insensibilă la pericol. Tot aşa, diavolul foloseşte tranchilizantele acestei lumi pentru a ne anihila, dacă nu suntem atenţi, standardele morale şi a ne afecta astfel întreaga purtare. Totul în jurul nostru lucrează cu scopul de a ne aduce la nivelul corupt al lumii.

Mai demult, pe când se folosea la construcţia caselor un anumit material (care acum este interzis), s-a întâmplat un eveniment care poate şi el ilustra ceea ce vreau să spun. O astfel de casă a luat foc, iar gazul degajat de acel material era extrem de toxic. Oamenii au strigat la geamul dormitorului locatarilor, iar când femeia a deschis, avea o faţă palidă şi pierdută din cauza gazului. I s-a spus să plece imediat din dormitor, deoarece casa luase foc. Ea a închis fereastra şi s-a culcat la loc. A murit la scurt timp după aceea. Sărmana femeie fusese făcută insensibilă de către gazul acela şi nici nu şi-a mai dat seama ce se petrecea. Acesta este efectul pe care atmosfera acestei lumi îl are asupra noastră. Ne face insensibili din punct de vedere spiritual – şi ajungem ca nici măcar să nu ne mai dăm seama de acest lucru! Cartea Proverbe 23:29-35 ne descrie un om care s-a îmbătat – ceea ce arată efectul adormitor al plăcerilor lumii – şi care devine insensibil la loviturile celor care doresc să-l corecteze. El spune: „M-au lovit…dar nu mă doare!…M-au bătut…dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!” Iată un mic test pentru fiecare dintre voi, cei tineri: dacă ceea ce spun sună ca o nebunie pentru voi, atunci poate că „gazul” acestei lumi v-a afectat deja! După câte am observat, unii dintre voi sunt pe jumătate gazaţi!

Iacov ne avertizează: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4 ). Samson s-a făcut prieten cu lumea şi acest lucru i-a provocat căderea. A stat pe genunchii Dalilei atunci când trebuia să stea pe proprii lui genunchi (Judecători 16:19 ). Când filistenii s-au aruncat asupra lui, el a încercat să se scuture şi să-i îndepărteze ca în celelalte dăţi, însă „nu ştia că Domnul Se depărtase de el”. Îşi pierduse puterea şi el nu ştia! Era insensibil. Filistenii l-au luat prizonier şi i-au scos ochii!

Şapte lucruri pe care Samson le-a pierdut din cauza prieteniei lui cu lumea

1) Şi-a pierdut secretul.

2) Şi-a pierdut părul.

3) Şi-a pierdut puterea.

4) A pierdut simţământul prezenţei Domnului.

5) Şi-a pierdut ochii.

6) Şi-a pierdut libertatea.

7) Şi-a pierdut viaţa.

Când întreţii o prietenie cu lumea, va veni peste tine o stare de somnolenţă spirituală. Lumea are metodele ei de a ne adormi din punct de vedere spiritual. Trebuie să fim foarte atenţi. De aceea există acele îndemnuri în Noul Testament de a ne trezi din starea de adormire spirituală (1. Tesaloniceni 5:5 ; Efeseni 5:14 , etc). J.N. Darby spunea că chiar atunci când nu vrei să ai nimic de a face cu lumea, ea găseşte o cale să se agaţe de tine. Cu cât mai mult îi va copleşi ea pe aceia care de bună voie o îmbrăţişează!

Să vorbim acum despre calea lui Dumnezeu de a birui lumea. Apostolul Ioan spune: „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel care biruie lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5:4,5 ). Aici, în scrierile lui Ioan, Dumnezeu ne oferă soluţia pentru a obţine biruinţa asupra lumii. Ioan scrie într-un fel abstract. El ne oferă aici doar principiul acestei biruinţe, de aceea lucrurile ar putea părea ceva mai greu de înţeles.

Apostolul vrea să spună că sunt două lucruri care ne ajută să dobândim victoria asupra lumii. Există, pe de-o parte, aspectul suveranităţii lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, aspectul responsabilităţii noastre. Daţi-mi voie să explic acest lucru. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, El ne-a dat o natură nouă prin naşterea din nou, natură care se poate bucura de lucrurile divine; aceste lucruri sunt de asemenea cereşti, adică nu sunt deloc din această lume. Dacă nu eşti născut din Dumnezeu, dacă nu eşti trecut din moarte la viaţă, nu te poţi bucura cu adevărat de astfel de lucruri.

Totuşi, biruinţa asupra lumii nu depinde doar de acest prim aspect subliniat mai sus. Dumnezeu vrea ca noi să fim exersaţi din punct de vedere spiritual în conflictul cu lumea. Acest lucru pune un frâu voinţei noastre şi ne dă pe faţă adevărata stare de suflet. Dacă vrem biruinţă, trebuie să ne facem şi noi partea. Iată motivul pentru care cea de-a doua parte a versetului 4 citat anterior ne spune că trebuie să ne exersăm credinţa („credinţa noastră”). Aici nu este vorba de credinţa în Hristos pentru a fi mântuiţi, fiindcă apostolul se adresează unor copii ai lui Dumnezeu, deci unor oameni deja mântuiţi. Este mai degrabă vorba de credinţa ca putere vie şi lucrătoare, care să funcţioneze practic în viaţa noastră de zi cu zi. Este acea credinţă care se concentrează asupra lui Hristos, văzându-L acolo unde El este acum, înălţat în slavă, ca centru al unei lumi cu totul diferite de cea în care trăim pe acest pământ. Pe măsură ce prin credinţă Îl contemplăm pe Hristos aflat acolo şi ne bucurăm de acea scenă a slavei, vom fi izbăviţi de lumea în care trăim. Când ne bucurăm în mod practic de lucrurile cereşti, lumea aceasta îşi pierde puterea de atracţie.

Vedem deci că atunci când sufletul ne este pus în legătură cu ceva mai înalt, lumea îşi pierde puterea asupra noastră. În felul acesta o biruim. Cu mulţi ani în urmă, un frate era în drum spre adunare când s-a întâlnit cu un cunoscut de-al lui, care l-a întrebat: „Te duci să vezi spectacolul (în oraş tocmai se dădea un spectacol celebru)?” Fratele i-a răspuns: „Dacă ai şti ce spectacol se desfăşoară înaintea sufletului meu, nu mi-ai pune o asemenea întrebare”. Avem responsabilitatea să ne preocupăm cu lucrurile cereşti, „unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1 ). Când procedăm aşa, puterea pe care lumea ar avea-o asupra sufletului nostru este frântă.

Este demn de notat faptul că Ioan, vorbind despre biruinţa asupra lumii, nu spune că aceasta s-ar realiza prin separare, deşi acesta va fi cu siguranţă rezultatul atunci când credinţa noastră lucrează. Dacă cineva se bucură de lucrurile cereşti, separarea lui de lume va urma în mod natural.

În timp ce 1. Ioan 5 ne oferă principiul eliberării de lume, Vechiul Testament ne pune înainte imagini care ilustrează acest fapt. Cât de preţioase sunt imaginile Vechiului Testament care ne ajută să înţelegem mai bine principiile morale ale lui Dumnezeu.

Geneza 14:17-24 spune: „După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care erau împreună cu El, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în Valea Şave sau Valea Împăratului. Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Prea Înalt. Şi el l-a binecuvântat şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”. Şi el i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine”. Avram a spus împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avraam…” Nimic pentru mine, afară de ce au mâncat tinerii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei să-şi ia partea lor”.

Aici ni se dă o lecţie despre cum putem obţine biruinţa asupra lumii. Sodoma este o imagine a acestei lumi, privită în caracterul ei corupt. Împăratul Sodomei este o imagine a lui Satan însuşi, care este dumnezeul şi prinţul lumii acesteia (2. Corinteni 4:4 ; Ioan 12:31 ; 14:30 ). Ca prinţ al acestei lumi, el este capul părţii civile a ei; iar ca dumnezeul lumii, este capul părţii ei religioase – a acelei religii fără Hristos.

După ce Avram a câştigat bătălia împotriva lui Chedorlaomer şi a împăraţilor aliaţi cu el, doi oameni i-au ieşit în întâmpinare. Unul era Melhisedec, împăratul Salemului, care este o imagine a lui Hristos; celălalt era Bera, împăratul Sodomei. Melhisedec venise pentru a-l ajuta pe Avram, iar Bera pentru a-l ispiti. Bera l-a invitat pe Avram să ia bunurile Sodomei. El a spus: „Ţine bogăţiile pentru tine”. Era însă şi o condiţie: „Dă-mi oamenii (sufletele)”. Aşa procedează şi Satan cu noi. Ne spune să luăm cât dorim din plăcerile lumii şi din distracţiile ei, atâta vreme cât poate pune stăpânire pe sufletul nostru. El ştie că sistemul lumii, cu plăcerile ei, va reuşi să corupă afecţiunile noastre pentru Hristos şi să ne facă nefolositori pentru orice lucrare a lui Dumnezeu.

Este însă atât de minunat să vedem că Melhisedec l-a întâmpinat pe Avram mai înainte ca împăratul Sodomei să apuce să-l ispitească. Aşa cum am spus, Melhisedec este o imagine a Domnului Isus Hristos. El i-a dat lui Avram pâine şi vin, care vorbesc despre întărire spirituală şi bucurie. Iată ce vrea Hristos să ne dea! A mânca acele lucruri din mâna lui Melhisedec simbolizează comuniunea cu Hristos. Dumnezeu doreşte să gustăm această comuniune. Avram a primit acele lucruri şi a fost binecuvântat de cel care era preot al Dumnezeului Prea Înalt. Când Bera s-a apropiat de Avram cu ispitele lui, Avram a fost în stare să-l refuze. El a spus: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte”. Faptul că Avram gustase mai înainte ceva cu mult mai bun, i-a dat putere să refuze oferta lui Bera. Aşa vor sta lucrurile şi cu noi. Dacă gustăm din ceea ce Hristos ne oferă şi ne bucurăm de lucrurile cereşti şi spirituale, vom avea putere să refuzăm lumea. Mai simplu spus, mijlocul pentru a învinge ispitele lui Bera este să mănânci hrana lui Melhisedec!

Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu acele bogăţii ale Sodomei? Au ars împreună cu ea! Ceea ce oferă lumea este trecător şi niciodată nu poate sătura sufletul nostru – dacă trăiţi pentru lucrurile lumii, veţi pierde totul. Însă ceea ce oferă Hristos este veşnic. Ce trist este să vezi creştini care caută lucrurile lumii acesteia. Îţi dai seama imediat că astfel de oameni nu se bucură deloc de lucrurile cereşti. Dacă s-ar bucura de ele, n-ar mai alerga după cele ale lumii.

Vedem din ultimul verset citat (vers. 24) că Avram n-a vrut să ia o decizie pentru oamenii care merseseră cu el la luptă. Ceea ce a putut face, a fost să acţioneze prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, dându-le astfel un exemplu. Ei trebuiau să fie în mod personal exersaţi cu privire la aceste lucruri. La fel stau lucrurile şi azi: cei bătrâni nu pot decide în locul tinerilor. Într-un anumit sens, am dori să putem decide pentru voi, însă drumul uceniciei este individual. Fiecare trebuie să-şi exercite credinţa. Dumnezeu să vă dea harul să vă hrăniţi cu Hristos, iar separarea de rău va urma în mod natural. Ţineţi minte un lucru: când e vorba de lume, există doar două categorii de creştini: biruitori şi biruiţi! Voi din care categorie faceţi parte?

FIREA PĂCĂTOASĂ şi CUM PUTEM TRĂI DEASUPRA ÎNCLINAŢIILOR EI

Firea păcătoasă (carnea) este natura păcătoasă care există în orice persoană de pe pământ. Ea ne-a fost transmisă de la părinţii noştri. David a spus: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Această natură veche, fiind căzută, este înclinată în întregime către rău, neputând fi reabilitată sau corectată! Domnul i-a spus lui Nicodim: „Ceea ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Aceasta înseamnă că orice efort pentru a o îmbunătăţi este zadarnic. Ea va rămâne întotdeauna ceea ce este – carne păcătoasă şi căzută. Este imposibil s-o schimbi.

După ce am fost mântuiţi, această fire căzută nu a fost luată din noi. Faptul că are două firi îl face pe creştin să fie diferit de orice altă creatură. El are o natură căzută şi una nouă, primită prin naşterea din nou. Una vrea să facă răul, cealaltă binele. Nu suntem răspunzători că firea veche se află în noi, însă suntem răspunzători dacă îi îngăduim să acţioneze. Dacă firii vechi i se permite să stăpânească în vieţile noastre, atunci vom fi caracterizaţi de activitatea ei. Deci de prezenţa ei nu vom putea fi eliberaţi câtă vreme ne aflăm pe acest pământ, însă vestea bună este că putem fi eliberaţi de puterea ei, dacă acţionăm după principiile la care vom privi în continuare.

Firea păcătoasă este un vrăjmaş infiltrat în spatele liniilor noastre de luptă; ea este, ca să zicem aşa, şarpele crescut la sânul nostru. Fiind un vrăjmaş foarte subtil, ea lucrează în combinaţie cu ceilalţi doi vrăjmaşi din coaliţia răului – cu lumea şi cu diavolul. Unul dintre lucrurile care fac foarte dificilă lupta împotriva cărnii este că ea adesea îşi camuflează adevărata identitate, pretinzând că este un aliat al nostru. Cineva poate acţiona prin carne şi să nu-şi dea seama de acest lucru, nici el nici ceilalţi din jurul lui! Alteori acest lucru este evident pentru toţi. Trebuie să ne temem de activitatea acestui vrăjmaş în permanenţă; dacă n-o facem, vom cădea pradă lui. W.T.P. Wolston spunea că ziua în care încetăm să ne temem de cădere este ziua în care vom cădea! Iată cât de rapid este acest vrăjmaş!

De vreme ce înclinaţia cărnii este numai către rău, ea învaţă căile răului cu repeziciune şi fără greutate. Nu trebuie să vadă sau să audă decât o singură dată un lucru rău, că îndată îl şi învaţă. Un frate bătrân spune că, în copilărie, mama lui n-a trebuit să-l ia niciodată pe genunchi ca să-l înveţe cum să spună o minciună – el ştia din instinct cum să mintă! Mai mult decât atât, firea păcătoasă are o abilitate uimitoare în a-şi aminti răul din alţii. De exemplu, dacă auzim ceva rău despre cineva, este uimitor cât de bine şi cât de mult timp ţinem minte lucrul respectiv – chiar atunci când nu vrem aceasta! Natura noastră căzută se mulează perfect pe orice lucru negativ sau păcătos. De cealaltă parte, uităm constant lucrurile importante pe care ar trebui să le ţinem minte, precum adevărul Scripturii (de aceea trebuie să ni-l împrospătăm mereu). Un frate spunea aşa: „Îmi amintesc lucrurile pe care ar trebui să le uit şi uit lucrurile pe care ar trebui să le ţin minte”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!

Marea problemă cu acest vrăjmaşi al nostru – lucru pe care-l ştim cu toţii prea bine – este că el vrea să acţioneze în vieţile noastre. Rezultatul este că suntem împiedicaţi să umblăm în sfinţenie şi să trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Cineva poate să vrea să umble în sfinţenie, dar descoperă că nu poate, fiindcă firea păcătoasă acţionează încontinuu.

Cum putem deci să fim biruitori asupra acestui vrăjmaş? Haideţi să deschidem la Galateni 5:16,17 , unde putem vedea calea pentru acest lucru. „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi”. Aşa cum am văzut în 1. Ioan 5 , când am vorbit despre biruinţa asupra lumii, la fel şi aici apostolul Pavel, la rândul lui, oferă numai un principiu, fără să-l dezvolte. Vom cerceta şi alte locuri din Scriptură care aruncă lumină asupra acestui subiect. Vedem din pasajul citat că Dumnezeu a pregătit o resursă pentru lupta cu acest vrăjmaş, aşa încât să putem trăi o viaţă sfântă pentru gloria Lui. Remediul pentru activitatea cărnii în cel credincios este să umble „prin Duhul”. Aceasta înseamnă că puterea necesară pentru eliberarea de firea păcătoasă vine ca rezultat al faptului că Duhului lui Dumnezeu I se dă locul cuvenit în viaţa noastră.

Totuşi, a umbla prin Duhul este o expresie abstractă, care necesită unele explicaţii. Pentru acest lucru, să mergem la Romani 8:1,2 : ”Deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Iar în versetele 5,6: „Căci cei care sunt potrivit cărnii gândesc lucrurile cărnii, iar cei care sunt potrivit Duhului gândesc lucrurile Duhului. Căci gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului este viaţă şi pace”. Aceste pasaje se ocupă de subiectul eliberării de sub puterea păcatului din noi. Primele două versete oferă principiul eliberării de carne, apoi celelalte ne arată cum putem avea o eliberare practică şi constantă, de zi cu zi. Capitolul începe cu prezentarea acceptării de care se bucură cel credincios; el este „în Hristos” (vers.1). Aceasta vorbeşte despre cum este primit Duhul Sfânt (care va acţiona pentru eliberarea noastră). În momentul în care credinciosul îşi vede, prin credinţă, locul în „în Hristos”, Duhul lui Dumnezeu îl pecetluieşte şi în felul acesta Îşi face locuinţa în el. Versetul 1 vorbeşte despre acceptarea noastră (de către Dumnezeu), iar versetul 2 despre eliberare. Aceasta este poziţia şi starea creştină normală.

Vedem deci că Duhul lui Dumnezeu Îşi face locuinţa în cel credincios cu scopul de a-i oferi acestuia putere şi eliberare de „legea păcatului şi a morţii”. Această lege a păcatului şi a morţii este o expresie care desemnează lucrarea constantă a naturii vechi (a cărnii), care este întotdeauna către „păcat”. În cele din urmă ea aduce „moartea”. Pentru a lucra biruinţa asupra cărnii, Dumnezeu introduce în viaţa celui credincios un principiu nou numit „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Duhul lui Dumnezeu are sarcina de a ţine în frâu activitatea cărnii, astfel încât credinciosul să poată trăi o viaţă sfântă pentru Dumnezeu. El este astfel făcut capabil să ducă o viaţă deasupra înclinaţiilor cărnii, fără să mai fie rob tendinţelor ei.

Pentru a ilustra acest lucru, gândiţi-vă la legea gravitaţiei: orice obiect este atras înspre pământ de o forţă invizibilă numită gravitaţie. Niciun lucru de pe pământ nu face excepţie de la această lege. Ea este universală. Ori de câte ori aruncaţi un lucru în sus, el va reveni întotdeauna pe pământ. Tot aşa, această lege a păcatului şi a morţii este şi ea o lege universală, fiind prezentă în orice fiinţă omenească. Iar această lege nu vrea să facă decât un singur lucru – să coboare, din punct de vedere moral, către păcat.

Revenind la ilustraţia de mai înainte, dacă luăm un obiect şi de el agăţăm un balon umplut cu heliu (care este mai uşor decât aerul), vom constata că, atunci când dăm drumul obiectului din mână, el nu va cădea, ci se va ridica. De ce? Cumva fiindcă forţa gravitaţiei nu ar mai exista, sau ar fi modificată? Nu, ci fiindcă am pus în funcţiune o forţă mai puternică pentru a acţiona asupra obiectului. Forţa gravitaţiei acţionează în continuare, însă cealaltă forţă care duce obiectul în sus este mai puternică; prin urmare, obiectul nu mai cade, ci se ridică.

Într-un fel asemănător a lucrat şi Dumnezeu cu privire la cel credincios. Când cineva este mântuit, natura păcătoasă nu este luată din el. Nu vom scăpa de prezenţa acestui vrăjmaş până la venirea Domnului. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne lase în această lume cu firea păcătoasă încă în noi. Astfel, starea inimii noastre este în mod continuu testată prin acest mijloc. Însă El ne-a pregătit toate cele necesare pentru a trăi deasupra puterii acestei naturi vechi. „Duhul de viaţă în Hristos Isus”, precum balonul cu heliu, a fost introdus în vieţile noastre pentru a învinge tendinţa constantă a cărnii de a ne trage în jos. Astfel putem trăi eliberaţi de lucrările ei. Iată adevărata biruinţă asupra acestui duşman perfid!

Ştim însă cu toţii prea bine că adesea se întâmplă să nu experimentăm puterea Duhului în vieţile noastre, chiar dacă Duhul locuieşte în noi. De ce stau lucrurile aşa? Fiindcă una este ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent în noi, şi cu totul alta ca El să acţioneze constant pentru noi. Marea întrebare este: „Cum să facem ca Duhul Sfânt să-Şi manifeste puterea în vieţile noastre?” Dumnezeu ne-a dat Duhul, ceea ce constituie aspectul suveranităţii divine; mai există însă şi aspectul responsabilităţii noastre. Suntem răspunzători să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne umple şi să-Şi facă lucrarea în noi.

Intervine bineînţeles întrebarea: „Cum pot să fac asta?”. Răspunsul îl găsim, cred, în versetele 5-13. Apostolul arată că sunt două sfere în care o persoană poate trăi: sfera care aparţine cărnii şi sfera care aparţine Duhului. El vorbeşte despre „lucrurile cărnii”, fără să intre în exemplificări, însă cu toţii ştim ce fel de lucruri sunt acelea către care carnea este înclinată. În versetul 5, Pavel spune: „Cei care sunt potrivit cărnii, gândesc lucrurile cărnii”. A gândi ceva înseamnă a da atenţie acelui lucru. Cei ce dau atenţie lucrurilor cărnii sunt potrivit cărnii. Iată sfera în care trăieşte omul pierdut; el nu cunoaşte altceva. Din nefericire însă, este posibil şi pentru creştini să trăiască în acea sferă de lucruri!

Apoi apostolul menţionează „lucrurile Duhului”, din nou fără să facă specificaţii. Acestea sunt lucrurile care au de-a face cu interesele lui Hristos în această lume. Poate fi vorba de studierea Scripturilor, de a cânta cu bucurie în inimile noastre, de a merge la strângerile de zidire, de studiu şi de rugăciune, de a scrie scrisori altor credincioşi, de a vizita bolnavii şi a-i încuraja, de a mărturisi evanghelia, de a împărţi tractate, etc. Aceste două sfere, a cărnii şi a Duhului, sunt perfect opuse una alteia, iar interesele fiecăreia sunt de asemenea la poli opuşi. Una slujeşte intereselor eului, cealaltă intereselor lui Hristos. Fiecare din ele are un drum propriu, iar aceste două drumuri duc în direcţii opuse: unul duce la „moarte” – moarte morală, celălalt la „viaţă şi pace”.

Apoi, în versetele 12 şi 13, Pavel trage o concluzie serioasă, spunând: „Căci dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Aceasta arată că dacă trăim în sfera în care trebuie, vom avea puterea Duhului prezentă în vieţile noastre! E simplu! Vrăjmaşul din noi nu va avea nici un punct de sprijin dacă trăim şi ne mişcăm în sfera binecuvântată a Duhului. Însă apostolul avertizează: „Dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri”. Iată un lucru deosebit de serios! Înţelegeţi? Dacă trăiţi în sfera cărnii, ea va conduce vieţile voastre către moarte, din punct de vedere moral.

Aceasta înseamnă că dacă ne trăim viaţa de dimineaţa până seara în sfera lucrurilor cărnii, nu ne putem aştepta ca puterea Duhului Sfânt să se manifeste în noi. Sunt sigur că ştiţi ce vreau să spun. Dacă după ce veniţi acasă de la şcoală sau de la serviciu vă apucaţi să vă uitaţi la televizor sau să jucaţi jocuri pe computer, ori să faceţi cine ştie ce alte lucruri deşarte şi păguboase, înseamnă practic să petreceţi întreaga zi în sfera cărnii. În felul acesta trebuie să fiţi siguri că ea îşi va arăta colţii în viaţa voastră. Nu spun că toate lucrurile care aparţin sferei cărnii sunt păcătoase şi rele în ele însele, însă nu aparţin sferei Duhului.

Felul în care se vorbeşte despre moarte în acest capitol este diferit de cel din alte locuri din Biblie. Apostolul nu vorbeşte de moartea fizică, ci de moartea morală în viaţa celui credincios, care în mod inevitabil se sfârşeşte cu falimentul. Moartea, aşa cum ştiţi, întotdeauna are semnificaţia de separare. În acest verset ea se referă la o separare în legătura noastră de comuniune cu Dumnezeu. Este simplu: dacă trăieşti în sfera cărnii, trebuie să te aştepţi ca ea să-ţi aducă moartea. Dar dacă trăieşti în sfera Duhului, vei avea belşug de putere pentru a trăi spre slava lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă să fii plin de Duhul (Efeseni 5:18 ).

Prin urmare, iubiţi tineri, un lucru este clar: motivul pentru care bătăliile cu acest vrăjmaş sunt pierdute este că petrecem prea mult timp în sfera în care nu trebuie, gândind la lucrurile cărnii! În care din cele două sfere trăiţi? Ce preocupă viaţa voastră în primul rând? Sunt acele lucruri care ţin de interesele lui Hristos, sau sunt lucrurile cărnii? Este timpul să începem să trăim în sfera în care trebuie – în cea a Duhului. Dacă eşti cu adevărat creştin, aceasta este sfera vieţii tale, sau, cel puţin, ar trebuie să fie! Şi să ne aducem întotdeauna aminte că a trăi azi în sfera Duhului nu ne va fi suficient şi pentru mâine. Nimeni să nu-şi spună: „Am petrecut ceva timp asupra Cuvântului duminică; aceasta ar trebui să-mi fie de ajuns pentru întreaga săptămână”. Nu, ci trebuie să căutăm să trăim în sfera Duhului în fiecare zi; atunci vom avea biruinţă asupra vrăjmaşului din noi.

Să deschidem acum la 2. Samuel 3:1 , unde vom găsi o ilustraţie a lucrurilor spuse până acum. „Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. Dar David era tot mai tare şi casa lui Saul devenea tot mai slabă”. Saul, aşa cum probabil ştiţi deja, este o imagine a omului carnal, în timp ce David este imaginea lui Hristos. În timpul acela Israel trebuia să decidă pe cine avea să-l urmeze.

În 2. Samuel 5:1-3 citim: „Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron, şi au zis: Iată, noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai şi strângeai pe Israel. Şi Domnul ţi-a zis: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenie peste Israel. Astfel toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat, în Hebron, şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. Apoi, în 2. Samuel 8:1 : „După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a cucerit”. Filistenii sunt o imagine a vrăjmaşului dinăuntrul nostru.

Ceea ce vreau să arăt din aceste pasaje este că atâta vreme cât fiii lui Israel l-au urmat pe Saul, ei nu au avut parte decât de tulburare din partea vrăjmaşilor lor, filistenii. De fapt, Saul n-a câştigat niciodată vreo bătălie împotriva filistenilor, în timp ce David n-a pierdut nicio bătălie împotriva lor. Nu este semnificativ acest lucru? După o lungă perioadă de indecizie, Israel ajunge în punctul când este gata să-l recunoască pe David ca împărat. Aceasta este o imagine a credinciosului care-I dă lui Hristos locul cuvenit în viaţa sa. Primul lucru care se întâmplă este că David îl subjugă pe acel popor vrăjmaş care le produsese israeliţilor atâta suferinţă! Ce lecţie pentru noi! Asta n-a însemnat că toţi filistenii au fost nimiciţi. Ei erau încă acolo, însă câtă vreme David s-a aflat pe tron, ei nu i-au mai tulburat pe fiii lui Israel. Iată o ilustraţie despre cum se poate câştiga biruinţa asupra cărnii, vrăjmaşul din fiecare dintre noi.

DIAVOLUL şi CUM POT FI BIRUITE UNELTIRILE SALE

Pentru acest subiect, vom deschide la 1. Petru 5:8 : „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”. În Luca 22:31 , Domnul spune: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu”. Al treilea vrăjmaş al creştinului este Satan, diavolul. El este comandantul suprem al coaliţiei duşmanilor noştri. Satan îi foloseşte pe ceilalţi doi vrăjmaşi pentru a ne atrage în lucruri care vor compromite adevărul într-un fel sau altul şi astfel, dacă este cu putinţă, pentru a ne face să-L dezonorăm pe Domnul.

Primul lucru pe care-l observăm în aceste două pasaj este că Satan are anumite planuri cu privire la mine şi la tine! Există mulţi tineri devotaţi, iar unii chiar au daruri spirituale; diavolul cunoaşte toate aceste lucruri. El vrea să vă cearnă, aşa cum a făcut cu Petru. Ştiţi ce înseamnă a cerne, nu? Înseamnă a separa ceva din mijlocul unor alte lucruri cu care acel ceva este amestecat. Aceasta este exact ceea ce Satan doreşte să facă cu fiecare dintre voi – să vă separe, să vă scoată, din mijlocul adunării. Vrea să fiţi parte din acele optzeci de procente de care vorbeam la începutul articolului. Nu există nici un motiv care să mă facă să cred că această generaţie în care trăiţi voi azi va fi în vreun fel diferită de cea în care am trăit eu.

Remarcaţi felul de exprimare al Domnului aici: „Simon, Simon…”. Se pare că atunci când Petru acţiona potrivit cărnii, Domnul i Se adresa cu numele său vechi – Simon. Când acţiona potrivit noii sale naturi, Domnul i Se adresa cu acel nume nou – Petru – pe care El i-l dăduse. Petru urma să fie cernut de Satan. Era necesar ca prin acest proces să înveţe o lecţie pe care n-ar fi putut-o altfel învăţa. Din pricină că Petru era cumva ca un conducător între ucenici, Satan a dorit în mod deosebit să-l cearnă. Ştia că dacă-l va îndepărta pe Petru, ar fi reuşit mai uşor să-i îndepărteze şi pe alţii odată cu el. Vedeţi, în această privinţă, Ioan 21:2,3 . Vreau să spun apăsat, îndeosebi celor tineri: dacă vreunul dintre voi aveţi un oarecare potenţial primit de la Dumnezeu pentru a conduce pe cei din poporul Lui, atunci Satan vă are în mod special în vizor! Gândiţi-vă bine la asta! Luaţi creştinismul foarte în serios, fiindcă există un vrăjmaş care ar face orice ca să vă doboare!

Avem o imagine a acestui lucru în 20:1-3 . Ben-Hadad, care este o imagine a lui Satan, a venit împotriva fiilor lui Israel şi le-a cerut pe copiii lor, îndeosebi pe „cei mai frumoşi” dintre ei. La fel, în 24:14 , împăratul Babilonului, o altă imagine a lui Satan, a venit şi a luat pe toate căpeteniile, pe toţi oamenii viteji, împreună cu toţi teslarii şi fierarii, lăsând în ţară doar poporul sărac. Ceea ce vreau să spun prin aceste exemple este că cei cu daruri de la Dumnezeu sunt în mod special ţinte ale lui Satan.

Cineva ar putea spune: „Mă bucur că eu sunt doar un creştin obişnuit; Satan mă va lăsa în pace”. Cine crede aşa ceva, se înşală. Remarcaţi că în pasajul citat din Luca 22 se spune: „Satan a cerut să vă cearnă”. Adică, „pe voi”, la plural. Aceasta înseamnă că Satan vroia să-i cearnă pe toţi, şi cu deosebire pe Petru. La fel stau lucrurile şi cu noi. Diavolul doreşte să ne distrugă pe toţi, atât pe cei cu mai multe daruri, cât şi pe cei cu mai puţine.

Acum, normal, intervine întrebarea: „Cum putem birui un asemenea vrăjmaş viclean?” Să deschidem la 1. Petru 5:9 . Aici ni se spune: „Împotriviţi-vă lui [diavolului] tari în credinţă”. Vedem deci că trebuie să ne împotrivim diavolului folosind „credinţa”, care reprezintă aici întreaga revelare a adevărului ce ne-a venit prin apostoli. De asemenea, în Iacov 4:7 citim: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi”. Aici diavolul este biruit prin supunerea noastră faţă de Dumnezeu. Ea vorbeşte despre ascultarea de gândul lui Dumnezeu, gând pe care-l găsim în Cuvântul Său. Apostolul Ioan, la rândul lui, ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi biruit pe Cel Rău” (1. Ioan 2:14 ). Aici diavolul este biruit prin Cuvânt. În Luca 4 , unde diavolul L-a ispitit pe Domnul, el a fost învins prin ascultarea Domnului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare dintre aceste pasaje soluţia pentru conflictul cu Satan este adevărul găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.

Remediul pentru orice vicleşug al diavolului stă în ascultarea noastră simplă de principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru însă, bineînţeles, necesită cunoaşterea acestui Cuvânt şi păstrarea lui în inimile noastre, astfel încât să ne putem folosi de el atunci când avem nevoie. Pentru a beneficia de această cunoaştere şi înmagazinare a Cuvântului, trebuie să petrecem timp asupra lui, strângând din el acele principii necesare vieţii noastre; căci, dacă suntem slabi într-un anumit punct, să fim siguri că diavolul ne va ataca chiar acolo.

În 6:8-10 vedem o imagine a lucrurilor despre care vorbim. „Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc”. Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci sirienii au coborât acolo”. Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care-l înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori”. Împăratul Siriei, care este o altă imagine a lui Satan, căuta să-i surprindă pe fiii lui Israel. Hotăra câte un loc unde să-şi aşeze tabăra, dar de fiecare dată planurile îi erau date peste cap, fiindcă profetul îi spunea împăratului lui Israel să se ferească de locul respectiv. Ceea ce îl salva pe împăratul lui Israel era Cuvântul lui Dumnezeu (rostit în acel caz, nu scris, cum îl avem noi). Şi aşa cum existau anumite locuri unde el nu trebuia să meargă, fiindcă acolo duşmanul l-ar fi surprins cu siguranţă, la fel şi în această lume există locuri unde noi nu trebuie să mergem, fiindcă diavolul ne aşteaptă acolo ca să ne prindă în capcană. Locurile nu sunt aceleaşi pentru fiecare dintre noi; depinde ce interese avem. Diavolul ne-a examinat vieţile cu suficientă atenţie ca să ştie unde mergem şi ce facem fiecare de obicei. Ştie şi ce slăbiciuni avem, şi ne aşteaptă cu răbdare în locuri în care n-ar trebui să fim, pentru a ne face să cădem. El caută astfel de locuri, unde să ne atragă, potrivit cu slăbiciunea fiecăruia. Dacă ai o viaţă integră din punct de vedere moral, poate că el te va ataca în sfera religioasă a vieţii tale. Poate că te va încurca cu vreun principiu despre adunare pe care nu l-ai înţeles, şi va reuşi astfel să te depărteze. Satan este foarte viclean şi n-avem, omeneşte vorbind, nici o şansă să-i rezistăm. Singura metodă de a-l birui este să ne ţinem picioarele pe calea pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-a marcat-o. Dacă rămânem pe ea, vrăjmaşul nu ne poate atinge!

John Bunyan a ilustrat acest lucru în cartea sa, „Călătoria creştinului”. Creştinul, în călătoria sa către cetatea cerească, aude la un moment dat înaintea lui nişte răgete cumplite de lei. El şi-a spus: „Cu siguranţă, n-am nici o şansă!”. Dar când şi-a consultat harta, care-i trasa foarte precis drumul pe care trebuia să meargă, a descoperit cu uimire că fiecare dintre lei era legat cu un lanţ, iar lungimea lanţurilor era atât cât ei să nu poată să-l apuce pe cel ce respecta cu stricteţe traseul indicat. Leii puteau să ragă cât vroiau, însă nu-l puteau atinge! Bunyan a folosit în cartea sa această hartă ca pe o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, care reprezintă îndrumătorul nostru. Ni se spune în 1. Petru 5:8 că vrăjmaşul nostru, diavolul, ne dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Dacă ne ţinem picioarele pe cărarea însemnată de Cuvântul lui Dumnezeu, vom scăpa de atacurile duşmanului nostru.

Vedeţi deci că nu avem niciun motiv întemeiat pentru a ne lăsa doborâţi de vreunul dintre aceşti trei vrăjmaşi. Dumnezeu ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a-i birui pe fiecare dintre ei. Să facem un sumar al lucrurilor la care am privit:

LUMEA – obţinem victoria asupra ei prin credinţa noastră, prin care ne apucăm cu toată puterea de Hristos, centrul unei lumi cu totul diferite, cu mult mai glorioasă şi mai minunată decât cea în care ne aflăm acum.

CARNEA – dobândim biruinţa asupra ei umblând prin Duhul.

DIAVOLUL – îl biruim prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

https://comori.org/tanarul-crestin/cei-trei-vrajmasi-ai-crestinului/

//////////////////////////////////////////

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă

Întrucât tema cărţii Coloseni este suficienţa lui Cristos, versetul 10 din capitolul 2 poate fi considerat unul din versetele cheie ale epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Asta înseamnă că în Cristos există soluţii la toate problemele vieţii cu care cineva s-ar putea confrunta. Studiul acestei cărţi ne va fi folositor doar în măsura în care vom învăţa să beneficiem de toate resursele pe care le avem în Cristos. Însă dacă pe viitor vom rămâne săraci, lipsiţi şi neajutoraţi, ce folos să ştim că noi avem totul deplin în El?

Numai că, Cristos nu este un cont bancar inepuizabil, din care noi putem scoate lichidităţi, cu cardul credinţei, ori de câte ori avem nevoie, ci Cristos este un perimetru în care trebuie să intrăm. Cristos nu este o cutie magică cu soluţii, pe care o ţinem în vitrină, şi la care apelăm în momentele de criză, urmând ca după aceea să o aşezăm frumos la locul ei, ci Cristos este Capul nostru, ţărâna care susţine şi hrăneşte rădăcinile copacului vieţii noastre. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cum să învăţăm tehnici de a extrage, scoate sau sustrage soluţii din Cristos, ci cum să intrăm să ne legăm şi să ne ţinem cât mai strâns de El. Pe Cristos nu trebuie să-L gândim ca pe o sursă exterioară, auxiliară şi independentă de viaţa noastră, ci ca pe cel fără de care murim. El nu ne face viaţa ceva mai bună ci El ne dă viaţa. Relaţia noastră cu Cristos este una organică, vitală, de genul: mlădiţă-viţă, cap-trup, plantă-sol, şi nu una comercială sau socială de genul: muncitor-plătitor, medic-pacient, prieten-prieten. Fără salariu, doctori sau prieteni încă mai poţi trăi, dar fără cap în nici un caz.

Prin urmare, pentru a beneficia din belşug de toate comorile pe care le avem în Cristos, trebuie să înţelegem foarte bine natura relaţiei noastre cu El. De aceea Pavel porneşte de la condiţia noastră umană pe care o aveam înainte de a-L cunoaşte pe El şi explică natura schimbării noastre în momentul acceptării Sale în viaţa noastră. Din cunoaşterea acestor realităţi derivă şi cunoaşterea modului în care putem beneficia de tot ce avem în Cristos.

Condiţia noastră înainte de a-L cunoaşte pe Cristos.

,, Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur,” (2:13) În momentul când am fost găsiţi de Cristos, noi eram morţi în 2 lucruri: în greşelile noastre şi în firea noastră pământească. Asta înseamnă că păcatele noastre ne-a adus moartea, iar natura noastră păcătoasă făcea zadarnică orice încercare de a scăpa de păcat. Deşi aveam legământul de pe Sinai, prin care ştiam ce este bine şi ce este rău, deşi aveam săpat în carnea noastră semnul acestui legământ, datorită firii noastre netăiate împrejur, n-am reuşit să fim decât călcători ai legământului, atrăgând asupra noastră robia şi condamnarea.

Natura schimbării vieţii noastre în Cristos.

,,În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:11-15)

În aceste versete, Pavel menţionează cel puţin trei aspecte ale lucrării lui Cristos de la cruce, şi de care noi am beneficiat, în momentul când L-am primit pe El: tăierea împrejur a lui Cristos, înlăturarea condamnării şi eliberarea din robie. Să le luăm pe rând:

2.1. Tăierea împrejur a lui Cristos.

Această tăiere împrejur nu este făcută de vreun om ci de Cristos însuşi. Ea are ca efect eliberarea noastră din robia lăuntrică a firii noastre pământeşti. Ea s-a realizat prin identificarea noastră cu Cristos în actul istoric al morţii şi învierii Sale. Practic, prin moartea noastră împreună cu Cristos, firii pământeşti i s-a luat obiectul muncii. Noi fiind morţi, ea nu mai are ce să înrobească. Prin învierea noastră în Cristos şi împreună cu El, avem posibilitatea să fim împlinitori ai legământului Său, iar semnul că-l vom împlini nu este o tăiere împrejur a cărnii, ci chiar această moarte şi înviere cu Cristos. Această tăiere împrejur se identifică cu naşterea din nou. Această transformare a naturii noastre o mărturisim la botez şi beneficiem de ea prin credinţă. Dar despre credinţă vom vorbi puţin mai târziu.

2.2. Înlăturarea condamnării.

În înţelesul vremii, zapisul era un act făcut de mână. Conform versetului 14 zapisul este actul de acuzare care ne condamna la moarte, pe baza călcărilor noastre de Lege. Prin moartea Domnului Isus, Legea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, iar condamnarea noastră înlăturată.

2.3. Eliberarea din robie.

Prin păcat, noi am devenit proprietatea diavolului. El a devenit tatăl şi stăpânul nostru. Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a anulat celui rău dreptul de proprietate asupra noastră. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13)

Deci în moartea şi învierea lui Cristos, am fost izbăviţi de condamnarea pentru păcatele săvârşite, am fost eliberaţi de robia lăuntrică a firii şi eliberaţi de robia exterioară a diavolului. Întrebarea este cum beneficiem de această lucrare a lui Cristos?

Rolul Credinţei, în ce privete beneficierea de lucrarea lui Cristos.

Există un singur mod prin care se poate beneficia de lucrarea lui Cristos: şi anume prin credinţă. Pavel vorbeşte destul de mult în Coloseni despre credinţă: În primul rând Pavel face referire la credinţa iniţială a Colosenilor prin care L-au primit pe Cristos, în urma auzirii evangheliei propovăduită de către Epafras. (1:4) Apoi Pavel le spune că Cristos îi va face să se înfăţişeze înaintea Tatălui sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă vor continua să rămână şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. (1:22-23) Pentru aceasta, credinţa trebuie să aibă intensitate sau tărie.(2:5) Din capitolul 2 aflăm că îngroparea şi învierea noastră în Cristos se realizează tot prin credinţă, cât şi înrădăcinarea şi zidirea noastră în El. (2:7,12)

Dar ce înseamnă credinţă, la modul cel mai practic? Vă propun să ilustrăm credinţa în ce priveşte acţiunea de omorâre a omului nostru vechi.

Credinţa şi omorârea omului vechi.

Să ne imaginăm puţin un scenariu: Eu, copilul lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp bărbat sănătos, ies pe stradă şi văd o femeie provocatoare. În acel moment, într-un mod cât se poate de natural, în trupul meu, se aprinde un beculeţ, numit poftă. În clipa aceea, nu simt deloc că aş fi mort faţă de păcat, ci dimpotrivă chiar foarte viu. Însă notaţi un lucru foarte important: omorârea omului vechi nu are de a face cu ceea ce simţim ci cu credinţa. Noi suntem îndemnaţi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Simţămintele sunt foarte înşelătoare, însă dacă sunt supuse unei gândiri sănătoase, se vor alinia şi ele acolo unde trebuie. Mai important decât ceea ce simt eu într-un anumit moment este ceea ce-mi spune Dumnezeu. În acel moment trebuie să intervină credinţa mea şi să zică: Eu am murit împreună cu Cristos, şi faţă de păcatul curviei. Aşa îmi spune Dumnezeu şi pentru mine Cuvântul Său este mai vrednic de încredere decât simţurile mele. Prin urmare, mă voi comporta ca atare, şi în situaţia dată. Mă voi socoti mort faţă de păcat. De fapt, gândind în felul acesta, nu fac altceva decât să împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu care îmi spune: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.6:11) Cu alte cuvinte, mă voi comporta ca un mort. Acest mod de a acţiona nu înseamnă schizofrenie ci credinţă, înseamnă a crede că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat, nu ceea ce simt eu. Dar întrebarea care urmează este următoarea: Ce înseamnă a mă considera mort faţă de păcat? Moarte înseamnă despărţire. Prin urmare, a mă considera mort faţă de păcat înseamnă a mă despărţi de sursa de păcat. În cazul nostru concret, a mă socoti mort faţă de păcatul curviei înseamnă: să-mi separ ochii de trupul femeii care mă ispiteşte, să fac legământ cu ochii mei ca Iov, să-mi separ gândurile mele şi imaginaţia mea de la multele scenarii diabolice care vor să-mi invadeze mintea, şi să-mi separ inima şi simţămintele de cea care este nevasta aproapelui meu. Procedând în felul acesta tocmai am împlinit Coloseni 3:5 ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.” Expresia: ,,de aceea” cu care începe versetul ne trimite în urmă la versetul 1, şi ne dă baza în care să acţionăm în felul acesta: ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos,…” Aşadar procesul de omorâre a mădularelor noastre care sunt pe pământ, nu este altceva decât un act al credinţei în îngroparea şi învierea noastră cu Cristos. Separându-mă de păcat, nu eu realizez, prin puterea mea, omorârea omului vechi, ci eu îmi exprim practic credinţa, că această lucrare a fost făcută de Domnul Isus. În urma exprimării credinţei mele în mod practic beneficiez de biruinţa şi viaţa lui Cristos. Lucrul acesta este valabil în cazul tuturor păcatelor, nu numai în cazul curviei, ci şi al lăcomiei, mâniei, vorbelor ruşinoase, minciunilor şi aşa mai departe. Cine nu-şi opoară mădularele sale care sunt pe pământ, cele menţionate în 3:5 cât şi în restul capitolului, de fapt nu crede în faptul că a murit şi a înviat împreună cu Cristos, şi prin urmare demonstrează că de fapt el nici n-a murit şi nici n-a înviat împreună cu Cristos. De fapt, împlinirea tuturor poruncilor date în capitolele 3 şi 4 nu este altceva decât expresia credinţei că am murit cu Cristos faţă de păcat, şi că am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Moartea şi învierea mea împreună cu Cristos s-a realizat prin credinţă, şi credinţă înseamnă, ca în baza Cuvântului lui Dumnezeu, nu în baza simţămintelor mele, să mă socotesc mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu. În felul acesta se împlineşte ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 4: 10-11: ,,Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna Suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După separarea de păcat trebuie să urmeze unirea cu Cristos în gândire, simţire şi faptă, pentru ca viaţa Lui să se arate în noi. În felul acesta, lucrarea lui Cristos devine eficientă în viaţa noastră, prin credinţă. Procesul sfinţirii este un act al credinţei mele în lucrarea înoitoare, pe care Cristos a realizat-o în mine, prin lucrarea Sa de la calvar. Scoaterea sfinţirii din cadrul procesului mântuirii, nu înseamnă altceva decât lepădare de credinţă. Din păcate, trăim aceste vremuri, iar Domnul Isus s-a întrebat, dacă la venirea Sa va găsi credinţă pe pământ. Lucrul acesta ar trebui să ne dea serios de gândit. De aceea, Pavel reacţionează atât de ferm la atitudinea celor care ziceau: ,,să păcătuim mai departe ca să se înmulţească Harul”. O astfel de atitudine nu poate fi calificată altfel decât ca necredinţă, şi fără credinţă nu primim nimic de la Dumnezeu.

În concluzie:

Acesta este modul în care eu înţeleg credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, arătată prin fapte nu prin vorbe. Credinţa în lucrarea mântuitoare a lui Cristos, se dovedeşte cel mai bine prin implicarea noastră în procesul dezbrăcării omului cel vechi şi îmbrăcării omului cel nou. Vom mai reveni asupra acestui subiect, în mesajele ulterioare.

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă.

///////////////////////////////////////////

Plinătatea în Cristos

,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:10)

Aş vrea să mai zăbovim puţin asupra acestui verset, deoarece el reprezintă versetul cheie al epistolei, şi este unul din versetele cheie ale Scripturii.

Expresia: ,,Voi aveţi totul deplin în El”, înseamnă mai mult decât că în Cristos avem resurse la toate problemele şi nevoile cu care ne confruntăm. Ea înseamnă că aceste resurse ne sunt date într-un mod deplin sau plenar. Noi, nu doar că avem totul în El, ci avem totul la modul deplin în El. Dumnezeu nu face nimic pe jumătate. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)

Când am înţeles acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne, Tu îmi spui că în Cristos, eu am totul la modul deplin, plenar şi din belşug. Prin urmare nu vreau să-mi mai trăiesc viaţa creştină cu jumătăţi de măsură, târându-mă de pe o zi pe alta. Eu vreau să experimentez din plin această plinătate în Cristos, şi aceasta pentru simplul fapt că tu mi-ai dat-o. Dacă Tu mi-ai dat Har în Cristos, atunci vreau să am Har din belşug, nu cu ţârăita. Dacă Tu mi-ai dat pace în Cristos, atunci vreau ca ea, să nu fie ca pacea lumii care tulbură şi înspăimântă, ci să întreacă orice pricepere şi să-mi păzească toate gândurile şi inima. (Ioan 14:29, Filipeni 4:8) Dacă Cristos a fost făcut pentru mine sfinţire, (1Cor.1:30) atunci vreau să fiu desăvârşit dupăcum şi Tatăl meu este desăvârşit. (Matei 5:48) Nu mai vreau să fiu îngenunchiat, în fiecare zi, de tot felul de pofte şi ispite. Dacă în Cristos, mi-ai dat putere pentru trăire şi lucrare, atunci vreau s-o am din belşug, în a mă împotrivi până la sânge împotriva păcatului, în a-l birui pe cel rău şi în a propovădui Evanghelia. Nu mai vreau să cad neputincios sub povara ispitelor sau a greutăţilor lucrării. Dacă Cristos a fost făcut pentru mine înţelepciune (1 Cor.1:30), atunci o vreau din belşug. Nu mai vreau să fiu în criză de viziune, în pană de idei şi făcând tot felul de prostii din pricina propriei mele ignoranţe. Dacă în Cristos am asigurată biruinţa, atunci o vreau deplină, nu discutabilă. Vreau să domnesc în viaţă împreună cu Cristos, peste firea mea pământească, peste păcat şi peste lumea spirituală din locurile cereşti. Dacă în Cristos am primit Duhul Sfânt, atunci doresc plinătatea Duhului. Vreau ca El să se manifeste liber în mine, cu toată forţa, în ce priveşte roada, darurile, puterea şi călăuzirea în lucrare. Vreau ca manifestarea Duhului în mine, să fie comparabilă cu manifestarea Lui în perioada bisericii primare, ca în Petru, Pavel sau în Domnul Isus. Dacă în Cristos am primit bucurie, atunci vreau ca aceasta să fie atât de puternică încât să nu mi-o poată tulbura nici cele mai cumplite necazuri sau încercări. Dacă în Cristos am un Logodnic desăvârşit, atunci vreau ca dragostea dintre noi să fie la cele mai înalte cote. Vreau ca toată forţa minţii, aspiraţiilor, trăirilor şi sentimentelor mele să ţintească numai spre El, aşa încât să-I pot rămâne fidel în ciuda tuturor provocărilor ademenitoare ale lumii acesteia. Dacă în Cristos am un prieten minunat, atunci vreau să-mi fie cel mai apropiat. Vreau să-i pot împărtăşi chiar cele mai adânci trăiri ale sufletului meu, şi să rămân statornic şi echilibrat chiar dacă toţi ceilalţi prieteni m-ar părăsi. Dacă în Cristos am asigurată destoinicia în lucrare, atunci o vreau din belşug. Nu vreau să fiu un lucrător de mâna a doua ci de mâna întâi. Dacă în Cristos am o familie minunată, părtăşie cu fraţi preaiubiţi, unitate şi slujire în dragoste, atunci vreau să am aceste lucruri pe deplin. Vreau să se termine odată cu intrigile, măştile şi cu scopurile ascunse.”

Aceasta este rugăciunea mea, şi vreau să continui să mă rog în felul acesta, cu referire la toate cele peste 150 de lucruri, pe care am descoperit că le avem în Cristos, şi din care am prezentat 75 în mesajul intitulat: ,,Voi aveţi totul deplin în El” Dacă eu beneficiez de aceste lucruri în Cristos, atunci le vreau din belşug, şi asta nu pentru că aşa îmi place mie ci pentru că aşa mi le-a promis Dumnezeu.

Dar întrebarea este următoarea: ,,De ce anume depinde măsura plinătăţii în care voi avea aceste lucruri în viaţa mea? Care este factorul de care depinde abundenţa sau sărăcia în care aceste lucruri vor fi în mine?” Singurul răspuns biblic care poate fi dat, este format dintr-un singur cuvânt, şi anume: credinţa. În 2:5 Pavel vorbeşte despre tăria credinţei iar în 2:7 spune că noi suntem întăriţi prin credinţă. Deci o credinţă slabă va produce oameni slabi iar o credinţă tare va produce oameni tari. Intensitatea credinţei, determină intensitatea plinătăţii noastre în Cristos. Dar marea întrebare abia acum urmează să fie pusă: ,,Ce înseamnă în mod concret şi practic a crede în Isus?” Pentru mulţi creştini, credinţa este un lucru atât de teoretic şi de ambiguu încât nu mai reprezintă nimic. De aceea este absolut esenţial să definim ce înseamnă practic a crede în Isus. Deci:

Cum se manifestă în mod practic credinţa în Isus, în vederea beneficierii din belşug de lucrurile pe care le avem în El? Pentru cine este plinătatea în Cristos?

Plinătatea lui Cristos este pentru cei care se ţin strâns de Capul Cristos.

,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Lucrurile pe care le avem în Cristos, din 2:10, le găsim prezente şi în v 19, în expresia: ,,creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. În acest verset, Pavel ne prezintă scopul pentru care noi am primit totul în Cristos. De ce ne-a dat Dumnezeu totul în Cristos? Cu ce scop? Ca să risipim în poftele şi plăcerile noastre? Nu , ci pentru creştere. Scopul pentru care noi avem totul în Cristos este creşterea noastră şi creşterea altora. Din context, a ne ţine strâns de capul Cristos, înseamnă a avea pentru viaţa noastră acelaşi scop pe care îl are şi Dumnezeu. Pavel şi-a definit scopul vieţii sale în 1:28-29: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Prin această aliniere a sa la voia lui Dumnezeu, Pavel s-a ţinut strâns de Cristos. Versetele 18 şi 19 din capitolul 2, prezintă nişte învăţători falşi care nu urmăreau voia lui Dumnezeu ci urmăreau planurile şi scopurile lor personale, de a se scoate pe ei în evidenţă şi a câştiga popularitate printre credincioşi, mânaţi de o mândrie deşartă. Despre aceştia Pavel afirmă că nu se ţin strâns de Capul Cristos.

Noi nu primim nimic de la Dumnezeu pentru a deveni vedete sau celebrităţi, nici pentru a risipi în poftele şi plăcerile noastre, însă dacă dorim să creştem sau să îi ajutăm pe alţii să crească în Cristos, atunci noi avem totul deplin în El.

Prin urmare, dacă constatăm că viaţa noastră spirituală este caracterizată de sărăcie, lipsuri sau neajunsuri, este timpul să ne cercetăm mai bine motivaţiile şi scopurile vieţii. Căutăm noi cu adevărat să-L proslăvim pe Cristos, lăsându-L să-şi facă lucrarea Lui în noi şi prin noi, sau urmărim o slavă deşartă? În Ioan 14:13 Domnul Isus ne promite că doar la acele rugăciuni va răspunde care fac ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Pericolul mândriei este foarte suptil, şi foarte adesea vine pe fondul unei false smerenii.

Plinătatea lui Cristos, este pentru cei care se ţin strâns de Trupul lui Cristos:Biserica.

Recitim 2:18-19, şi ne punem întrebarea: ,,Cu ajutorul a ce, dă Dumnezeu creşterea?, sau care este mijlocul prin care noi ajungem să avem totul deplin în El?” ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Deci: noi avem totul deplin în El prin Trupul lui Cristos care este Biserica. Credincioşii uniţi în dragoste, sunt metoda lui Dumnezeu prin care noi primim totul deplin în Cristos. Măsura plinătăţii mele în Cristos, depinde de măsura unităţii mele cu Biserica.

Dar ce se întâmplă dacă eu mă izolez de biserică? Îmi pare rău dacă dezamăgesc pe cineva, nu-mi pot permite să ofer nădejdi înşelătoare, dar dacă mă izolez de biserică, mor. Ştiu că sună revoltător şi în totală contradicţie cu individualismul, spiritul de independenţă şi răzvrătire la tot ce înseamnă autoritate, a societăţii nihiliste postmoderne în care trăim, dar Dumnezeu nu-şi schimbă metodele şi planurile în funcţie de tendinţele vremii. Singurul mod prin care cineva îşi primeşte creşterea, este prin slujirea acelor fraţi şi surori imperfecţi şi cu slăbiciuni. La fel stau lucrurile şi în trupul fizic: După mii de ani de la creerea omului, obrajii sunt spălaţi tot de mâini chiar dacă şi-au pierdut vreo două degete într-un accident, stomacul este hrănit tot de gură chiar dacă între timp şi-a pierdut câţiva dinţi, iar picioare sunt călăuzite tot de ochi chiar dacă au cataractă şi văd în ceaţă. Mădularele separate de trup, sunt în viziunea lui Ezechiel, şi nu au viaţă în ele, ci acolo domneşte moartea şi uscăciunea. Când apare viaţa, mădularele se adună, interacţionează unele cu altele formând un trup.

Plinătatea în Cristos, este pentru cei care rămân în Biserica lui Cristos, în ciuda imperfecţiunilor ei şi a tendinelor vremii. A pleca din biserică înseamnă a ieşi din trup. Aceasta este echivalentul amputării şi conduce spre moarte.

Plinătatea lui Cristos este pentru cei care umblă şi se gândesc la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.

,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (3:1-2) Întrebarea este: Care sunt lucrurile de sus şi care sunt lucrurile de pe pământ? Conform textului, lucrurile de sus sunt lucrurile lui Cristos, sau cu alte cuvinte lucrurile pe care le avem în El, lista cu cele peste 150 lucruri pe care le avem în El. Conform versetelor 5, 8-9, lucrurile de pe pământ sunt: curvia, necurăţia, pofta rea, lăcomia, mânia, răutatea, clevetirea, minciuna şi aşa mai departe.

De plinătatea în Cristos beneficiază doar cei care umblă şi se gândesc la lucrurile lui Cristos. De fapt, cum şi-ar putea închipui cineva, că va avea pace deplină în Cristos, în timp ce nici măcar nu ştie unde scrie: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filip.4:6-7), decum să mai vorbim de lupta împotriva îngrijorărilor şi discutarea tuturor problemelor, în rugăciune cu Dumnezeu. Cum îşi imaginează cineva că va fi desăvârşit, în timp ce toată ziua şi-o petrece la televizor şi în compania unor prieteni care-l îndeamnă la rău. Cum îşi închipuie cineva că va primi înţelepciune de sus, în timp ce el se întâlneşte cu Biblia din an în paşti. Cum îşi imaginează cineva că va fi plin de Duhul Sfânt în timp ce în trupul său are un spaţiu destinat şi pentru alcool. Am putea continua mult cu astfel de întrebări.

Este aici un lucru esenţial pe care trebuie să-l înţelegem: Dumnezeu nu ne dă lucruri pe care nu ni le dorim, la care nu ne gândim şi după care nu umblăm. Dumnezeu nu aleargă după noi ca distribuitorii de reclame publicitare. El nu face risipă. El nu aruncă mărgăritare înaintea porcilor. El ne spune: ,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat.7:7-11) Împărăţia lui Dumnezeu este ca o comoară ascunsă ce trebuie căutată, şi acela o dobândeşte care este dispus să vândă pentru ea tot ce are.

Plinătatea în Cristos este pentru cei care o caută şi se gândesc la ea. Ce înseamnă practic acest lucru. Aceasta înseamnă să luăm pe rând toate lucrurile pe care le avem în Cristos, să ne gândim la ele, să ni le dorim şi să facem tot ce ne îndeamnă Scriptura pentru a creşte în ele. Vrem sfinţenia lui Cristos, s-o rupem cu păcatul. Vrem înţelepciunea lui Cristos, să ne împrietenim cu Scriptura, şi aşa mai departe.

În concluzie:

Asta înseamnă practic a crede în Isus: A avea pentru viaţa mea scopul pe care El îl are pentru mine, adică creşterea mea în Cristos, şi să-i ajut şi pe alţii la aceasta. A crede în Isus înseamnă a mă ţine strâns de biserica Sa, în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei. A crede în Isus înseamnă a umbla şi a mă gândi la lucrurile Sale. De fapt este logic: Cred în acele lucruri după care umblu şi la care mă gândesc. Umblu toată ziua după bani şi mă gândesc tot timpul la bani, înseamnă că cred în valoarea acestora. Mă gândesc necurmat la Cuvântul lui Dumnezeu şi umblu în aşa fel încât să-l împlinesc, înseamnă că cred în valoarea lui.

Plinătatea lui Cristos se dobândeşte prin credinţă, iar credinţă înseamnă a-mi alinia viaţa scopurilor lui Dumnezeu pentru mine, a mă ţine strâns de biserică, a umbla şi a mă gândi la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.

Plinătatea în Cristos

///////////////////////////////////////

Rugaţi-vă pentru Trezire spirituală

De când mă ştiu, mi-am dorit, cu tot dinadinsul, să fiu mai deosebit decât ceilalţi oameni. Să realizez ceva ce ei nu au realizat şi să ajung undeva unde ei nu au ajuns. Fiind un om religios, transpuneam toate aceste ambiţii personale în domeniul spiritual. Mă identificam adesea cu fiii lui Zebedei, în dorinţa de a sta pe scaunul de la dreapta sau de la stânga, în Împărăţie. Încă din copilărie, visam să devin cel mai mare predicator al generaţiei mele, despre care să se ducă vestea nu numai în ţară dar şi peste hotare. În studenţie, mi-am făcut chiar şi un plan scris după care îmi vedeam desfăşurându-se viaţa. În acea notiţă personală, printre altele, se putea citi: ,,La treizeci de ani, vreau să fiu un păstor de succes, într-o biserică locală. La patruzeci, vreau să fiu implicat într-o misiune de anvergură naţională. La cincizeci, trebuie să devin, nici mai mult nici mai puţin, decât evanghelistul Europei, iar la şaizeci să scriu o carte’’. Pe atunci eram foarte sincer în naivitatea mea, însă mai târziu, mi-am dat seama că existau două probleme majore cu aceste ,,măreţe idealuri” spirituale. Prima era legată de Dumnezeu. În timp ce eu îmi făuream aceste planuri, undeva în ceruri, dealtfel cu un zâmbet binevoitor ca şi în cazul fiilor lui Zebedei, Dumnezeu gândea în Sine despre mine: ,,Să vezi ce-ţi pregătesc: La treizeci de ani, vei vinde roşii în piaţă, la treizeci şi trei te vei angaja ca muncitor necalificat. La patruzeci, te vei vedea numai bun de nimic, deci pregătit pentru lucrare’’. Astăzi, cred că Dumnezeu a avut dreptate şi că planul Său a fost mai bun decât al meu. Aveam nevoie de multă frângere şi zdrobire, a ambiţiilor fireşti, deşi multă vreme m-am considerat un om destul de smerit, mai ales când începeam să mă compar cu alţii. Astăzi încă mă găsesc în acest proces extrem de dureros. Sunt încă multe ambiţii personale şi dorinţe fireşti în mine, pe care Dumnezeu trebuie să le frângă, şi lucrul acesta mă doare de-mi vine să urlu, dar ştiu că n-am altă şansă. A doua problemă era legat de mine. Niciodată devotamentul meu în ce priveşte sfinţirea, educaţia şi lucrarea nu s-au ridicat la nivelul visurilor măreţe pe care le nutream. Vorba mamei mele:,, Brânză bună în burduf de câine”. Totdeauna consideram că înzestrările pe care mi le-a dat Dumnezeu, şi care mă menţineau, mai peste tot, în primele rânduri, vor fi mai mult decât suficiente, în realizarea acestui deziderat. Deasemenea, considerându-mă încă foarte tânăr, aveam impresia că mai am timp suficient în viitor pentru a renunţa la plăcuta comoditate şi a mă apuca serios de treabă. Însă anii treceau pe nesimţite, îndatoririle mele creşteau, iar timpul pe care l-aş fi putut folosi cu maxim de randament se subţia din ce în ce mai mult. În scurt timp am constatat că cei mai frumoşi ani ai vieţii, îmi scăpaseră printre degete şi atunci a început să mă cuprindă disperarea. Fraza mea favorită a devenit una din amintirile copilăriei lui Ion Creangă: ,,Ia am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost” Am simţit că pentru mine totul s-a sfârşit. Serviciul, familia, îndatoririle materiale ale gospodăriei, cât şi biserica pe care o păstoream, mă absorbeau atât de mult, încât am înţeles că soarta mea este pecetluită definitiv. Mă simţeam condamnat la rutină şi mediocritate, lucruri pe care le uram cu înverşunare. Contextul favorabil salvator, pe care îl aşteptam de ani de zile, părea că nu va mai veni niciodată. Am risipit în lenevie şi comoditate ani preţioşi din viaţă, iar acuma când chiar aş vrea să fac ceva mai mult pentru Domnul nu mai am timp. Cu un ultim reflex al omului care este gata să cadă în gol şi care simte că ,,acum ori niciodată’’, am hotărât să acţionez cu tot ce îmi stă în putinţă, în contextul concret în care mă aflu. Am renunţat la o facultate tehnică pe care o începusem, ca un gest de disperare, şi din care făcusem aproape trei ani. Am început să folosesc cele patru ore zilnice disponibile, înafara serviciului, în studiu biblic şi rugăciune. Dar îmbunătăţirile produse încă nu m-au mulţumit. M-am tot întrebat cum aş putea folosi şi timpul alocat muncii fizice într-un mod mai folositor. Am constatat că se iroseau zilnic mai bine de două ore în călătoria cu autobuzul de acasă la serviciu. Mulţi colegi de-ai mei îşi omorau acest timp ascultând muzică la căşti. Atunci mi-a venit o idee salvatoare. Fiindcă îmi era penibil să mă înfiinţez în faţa lor cu cărţi de citit sau cu Biblia, mi-am cumpărat un MP3 la care am început să audiez predici şi cărţi audio descărcate de pe internet. Eram cu căştile pe urechi ca şi ei. Când cineva mă întreba: ,,Ce asculţi, Stana Izbaşa?”, eu răspundeam: ,,Nu, Honore de Balzac” Dar tot nu am fost mulţumit cu rezultatele obţinute. M-am rugat Domnului să mă aşeze într-un loc de muncă în care să pot face aceasta chiar şi în timpul lucrului. Domnul m-a ascultat, şi am fost mutat pe un utilaj destul de izolat de ochii şefilor şi ai colegilor şi unde munca pe care trebuia să o prestez era în mare parte de rutină. Aşa s-a întâmplat că pe lângă cele opt ore de muncă din fabrică şi alte patru de rugăciune şi studiu biblic de acasă, uneori reuşeam să mai recuperez încă vreo zece ore pe zi pentru audierea de predici şi cărţi audio. Într-un an de zile am audiat peste două mii de predici, punându-mă în temă cu tot ce se predică la nivel de vărf în ţară. În alt an am audiat aproape o sută de cărţi audio, creştine şi seculare, de toate categoriile, unele dintre ele fiind de peste o mie de pagini. Astfel m-am familiarizat cu marii clasici ai literaturii, religiei şi filosofiei. În prezent îmi continui mai departe acest stil de viaţă, din lipsa altuia mai bun, şi fac tot ceea ce îmi stă în putinţă spre a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu şi spre a-L descoperi mai eficient oamenilor. Sunt în aşteptarea unei mari treziri spirituale. Nu mă pot obijnui cu ideea că aş putea să o ratez. Prin Duhul, văd în România biserici ticsite de oameni flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu şi după neprihănire, mai mult decât după bani şi după plăceri. Văd oameni alergând din toate părţile spre locuri de adunare pentru a experimenta manifestarea autentică şi profundă a slavei lui Dumnezeu. Dacă nu voi fi eu omul învrednicit de Dumnezeu pentru a îndeplini această lucrare, mi-ar place măcar să-i pot ţine Biblia. Până una alta, caut să mă sfinţesc mai mult, să mă rog, să studiez Scriptura, să-L cunosc pe El şi să supravieţuiesc atacurilor furtunoase ale diavolului, dezlănţuite cu toată furia împotriva mea şi împotriva bisericii pe care o păstoresc. Viziunea unei treziri spirituale naţionale de proporţii este ceea ce mă ţine în viaţă. Cănd sub presiunea atacurilor celui rău, se întâmplă să-mi pierd această viziune, îmi pierd şi sensul de a mai trăi. Dacă mă mai ţine ceva legat de acest pământ, este o dorinţă fierbinte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru cu o putere la fel ca pe vremea lui Moise şi Ilie. Într-o vreme în care diavolul lucrează cu atâta putere, pe toate căile şi prin toate mijloacele, nu pot concepe că Dumnezeu ar putea fi mai prejos. De aproximativ doi, trei ani de zile, mulţi membri din Biserica noastră împărtăşesc cu mine această viziune. Transformarea radicală realizată în viaţa lor, de către Duhul Sfânt, în urma trezirii mele, este mai mult decât evidentă. Entuziasmul, rugăciunile şi slujirea lor îmi dau aripi. Este adevărat că nici diavolul nu doarme. De o vreme încoace, avem senzaţia că trăim cu sabia lui Damocles deasupra capului nostru, gata să ne sfărâme ţestele, în orice moment. Uneori, ni se pare că fiecare clipă pe care o trăim este ultima pe acest pământ. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că lupta spirituală este atât de crâncenă, când îndrăzneşti lucruri mari cu Dumnezeu. Dar ne agăţăm, ca disperaţii, de Cuvântul lui Dumnezeu, ,, căci scut şi pavăză este credincioşia Lui”. Nu am pretenţia că suntem singurii care ne rugăm pentru o trezire spirituală de mare anvergură. Sunt convins că Domnul are mai mult de şapte mii de bărbaţi, în ţara aceasta, care fac lucrul acesta. Nu mă consider un fel de Ilie al României, deşi mărturisesc faptul că mi-ar place să devin. Nu cred că o astfel de dorinţă este păcat, din moment ce şi Elisei cere, aproape cu neruşinare, o dublă măsură din duhul lui Ilie. Sunt convins că mândria, ambiţiile personale şi încrederea în sine sunt monştri care au devorat de-a lungul timpului mii de oameni ai lui Dumnezeu, şi cer cu stăruinţă lui Dumnezeu să mă păzească de acestea. Dar mai ştiu şi că doar cei care au îndrăznit să viseze la lucruri ce sunt peste puterile lor, L-au văzut pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa. Rugaţi-vă pentru România! Rugaţi-vă pentru trezire spirituală! Cereţi lui Dumnezeu să ridice bărbaţi de calibrul lui Moise, Ilie, Petru şi Pavel, care pe lângă bagajul intelectual să aibă şi unul moral şi spiritual la fel de dezvoltat. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice oameni cu viziune, curaj, frică de Domnul, disponibilitate la sacrificiu şi smerenie, care nu urmăresc înălţarea slavei lor personale, ci a slavei lui Hristos. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice lucrători pe faţa cărora să strălucească slava lui Dumnezeu la fel ca pe a lui Moise şi Ştefan. Rugaţi-vă şi pentru mine.

Rugaţi-vă pentru Trezire spirituală

///////////////////////////////////////////

Dumnezeu culcat într-o iesle

Dumnezeu culcat într-o iesle

Unul dintre cele mai zguduitoare şi emoţionante tablouri surprinse în decursul istoriei universului, a fost şi rămâne tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle.

De-a lungul istoriei şi civilizaţiei umane, acest tablou a reprezentat sursă de inspiraţie şi temă principală, pentru pensula pictorilor şi pana scriitorilor. Priveliştea Dumnezeului culcat într-o iesle, a stârnit visarea poeţilor, dând naştere celor mai extraordinare versuri recitate vreodată. Acest spectacol inedit a reprezentat izvor de melodie şi armonie, pentru muzicieni şi compozitori, zmulgându-le din inimă monumentale cântece şi opere muzicale, care au supravieţuit peste secole. Filosofi, scenarişti, oameni de rând şi predicatori, au găsit, de-a lungul timpului, în acest tablou, sursă inepuizabilă de inspiraţie.

După două mii de ani de la petrecerea evenimentului, tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle, încă rămâne una din marile fascinaţii ale crăciunului. Indiferent că eşti un sentimentalist, raţionalist sau un tip pragmatic, nu poţi trece chiar indiferent pe lângă acest tablou.

De aceea provocarea mea este, ca prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, şi folosindu-ne de puterea imaginaţiei luminate de Duhul Sfânt, să ne mai oprim o clipă în dreptul acestui tablou, spre a-i admira farmecul: Un Dumnezeu culcat într-o iesle.

Dar ce fel de Dumnezeu este acela care stă culcat într-o iesle?

Iată primul lucru care şochează atunci când priveşti spre acest tablou. Nu există nici un fel de compatibilitate între noţiunea de Dumnezeu şi noţiunea de iesle. Locul lui Dumnezeu nu este nicidecum într-o iesle.

Ce poţi gândi despre un Dumnezeu culcat într-o iesle? Ori este un Dumnezeu sărac lipit pământului, ori este un Dumnezeu învins în lupta cu ceilalţi dumnezei, sau poate un Dumnezeu fals, un idol, o plăsmuire a minţii, o închipuire a imaginaţiei sau, cine ştie, vreo tradiţie bisericească. Dar de ce n-ar putea fi un Dumnezeu neânţeles, respins, abandonat, nedorit sau neacceptat? De ce n-ar putea fi un Dumnezeu a cărui dragoste de oameni, întrece orice imaginaţie şi închipuire omenească?

Dar haideţi să ne apropiem mai mult de tablou, ca să vedem despre ce este vorba: Cine este Dumnezeul culcat în iesle?

El este creatorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute: ,,Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan1:3), ,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.” (Col.1:16) El este Cel care acoperă iarna câmpul, ca de sărbători, cu o manta albă imaculată, şi umple văzduhul cu steluţe albe şi strălucitoare. El este Cel care primăvara îl îmbracă, ca pe un copilaş, cu hăinuţe colorate, şi rochiţe verzi brodate cu floricele, de cele mai variate nuanţe şi culori. El este Cel care ne îmbată simţurile cu parfumul florilor şi cu mirosul câmpului. El este Cel care caută să ne stârnească dragostea şi să ne-o cucerească prin muzica izvoarelor, freamătul pădurii, concertele păsărelelor şi liniştea muntelui.

El este creatorul fiinţelor noastre: Este Cel care ne-a înzestrat cu un trup atât de minunat. El este Cel care ne-a dat minte ca să putem gândi, ochi ca să putem privi, mâini ca să putem atinge, crea sau chiar strica şi gură ca să putem binecuvânta sau blestema. El este Cel care ne-a dat picioare cu care să putem alerga spre El sau de El, inimă cu care să-L putem iubi sau urâ, şi voinţă liberă cu care să-L putem face Împărat sau răstigni.

Dumnezeul culcat în iesle este creatorul universului. El este Cel care a aşezat soarele pe cer ca să ne lumineze şi să ne încălzească. El este Cel care ne hrăneşte, în fiecare zi, cu pâine şi cu apă, din cămările sale îmbelşugate. El este Cel care a ascuns aurul, cu mâna Sa, în burta munţilor, ca împăraţii pământului să-şi poată construi din el tronuri şi coroane, făurite cu multă migală, ca apoi pentru Creator să nu găsească decât o iesle rece şi o coroană de spini.

Cine este Dumnezeul culcat în iesle? Este Cel care, prin puterea Lui, l-a înălţat pe Irod cel Mare, ca împărat al Iudeii, iar pe marii preoţi în fruntea naţiunii lui Israel. El este cel mai mare Împărat, în faţa Căruia, se aruncă cu faţa la pământ, îngerii şi toate fiinţele cereşti, este Cel căruia îi cântă corurile celeste, este Cel mai slăvit din univers.

Dumnezeul culcat în iesle este susţinătorul tuturor lucrurilor. Datorită Lui planetele îşi urmează mersul pe orbite, şi nu se ciocnesc unele de altele. Datorită Lui ziua şi noaptea, vara şi iarna, căldura şi frigul, semănatul şi seceratul, continuă de mii de ani, şi vor mai continua până la vremea hotărâtă tot de El. Datorită susţinerii Lui pământul încă n-a fost înghiţit de ape sau topit de flăcări. Datorită Lui, în această dimineaţă, ai putut să te scoli din pat. Singurul motiv pentru care, în această clipă, inima nu ţi se opreşte în loc, şi nu dai ochii peste cap, este că El te ţine în palma Lui şi te iubeşte mult.

Cine este Dumnezeul culcat într-o iesle? Este Cel care a venit să hrănească pe cei flămânzi, să vindece pe cei bolnavi, să ofere un adăpost văduvelor şi orfanilor, să dea speranţă celor disperaţi şi să moară pentru cei păcătoşi. Dumnezeul culcat într-o iesle este Cel care te iubeşte mai mult decât întregul univers, este Cel care are cele mai înalte planuri şi idealuri pentru viaţa ta. El vrea să te ducă în slavă şi să facă din tine Prinţesa Cerurilor, Mireasa Măririi. El este Cel care vrea să-ţi dea demnitate, cinste, dragoste, fericire, cum niciodată n-ai fi putut visa.

Cuvintele mele sunt mult prea sărace pentru a-L descrie pe Cel care stă în iesle.

Dar, vai, un asemenea Dumnezeu ce caută într-o iesle?

Cristos stă în iesle pentru că în palatul lui Irod nu este loc pentru încă un împărat. Irod nu este dispus să-şi împartă tronul cu nimeni. Pentru un asemenea Dumnezeu, Irod nu are, în casa lui, decât o sabie, cu care să-L omoare. Pentru Irod, Dumnezeul din iesle este un rival, o ameninţare, şi nu are linişte până nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a-L elimina.

Cristos stă în iesle, pentru că la Templu, marii preoţi sunt deosebit de încântaţi de religia lor, care le conferă prestigiu şi câştig, şi nu au nevoie de nimeni care să vină să le încalce datinile şi să le anuleze privilegiile.

Cristos stă în iesle, pentru că la casa de poposire din Betleem nu este vremea actelor de caritate, nici a primirii cerşetorilor, ci este sezonul câştigurilor.

Cristos se află într-o iesle, pentru că cei care L-au primit erau oameni săraci, dar care au oferit cu bucurie puţinul lor, spre a-I face bucurie Domnului Isus.

Cristos se află într-o iesle ca să ne arate că El este gata să intre chiar şi în casa celui mai neânsemnat dintre oameni.

Dacă vă veţi uita cu băgare de seamă, la ceea ce se întâmplă în universul religios, cu ocazia sărbătorilor, ve-ţi observa că lucrurile s-au schimbat atât de puţin, în două mii de ani: Cristos este tot în iesle, pentru că cei mai mulţi se comportă faţă de El aşa cum s-au comportat şi cei din vremea Lui.

Unii se raportează la Domnul Isus, la fel ca Irod, zicând: ,,Isuse în palatul vieţii mele nu există loc pentru încă un împărat. Dacă vrei, ca slugă te pot primi, şi chiar am nevoie de una ca Tine, care se pricepe la înmulţit pâinile, la vindecat bolile şi la potolit furtunile. Însă nu uita lucrul cel mai important: locul slugilor este în iesle. Pe tron stau eu. Eu comand şi tu execuţi. În casă nu am loc pentru Tine. În living este pomul de crăciun, şi mai am şi ceva musafiri, de care trebuie să mă ocup. În bucătărie totul este plin ochi: frigiderele sunt pline, sticlele şi paharele deasemenea, iar despre locurile de la masă ce să mai vorbim. În dormitor mă îndoiesc că o să-ţi placă, deoarece televizorul va merge non-stop. Dar dacă vrei am o iesle, în care te pot primi. Animalele oricum le-am vândut, aşa că poţi locui acolo, iar când o să am nevoie de Tine, ca să-mi slujeşti, vin eu până acolo ca să te chem.”

Alţii se raportează la Domnul Isus, ca marii preoţi din Ierusalim zicând: ,,Doamne n-am vrea să ne strici tradiţiile şi obiceiurile noastre care ne sunt atât de dragi. Ne mai gândim noi, de crăciun, şi la Tine, dar personajul principal este tot ,,Moşu”, mai dăm noi şi pe la Biserică, dar religia noastră este să mâncăm şi să bem. Acuma este crăciun, ne mai vedem pe la paşti, iar între timp lasă-ne un număr de telefon, ca în caz de boală sau necaz să te putem apela. De fapt, să ne fie cu iertare, dar nu ne prea place de Tine, deoarece eşti foarte curios şi indiscret. Îţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala. Te interesează ce vorbim, ce gândim, umbli prin acte, tragi cu ochiul prin bibliotecă, cauţi prin portmoneu, şi pe lângă toate astea mai pui şi tot felul de întrebări incomode, cum ar fi: ,,Ce caută, banii ăştia negri în portofelul tău? Ce caută sticla asta în pivniţa ta?” Doamne deja ai depăşit orice limită, nu te mai suportăm, pleacă afară din casa noastră, altfel Te răstignim din nou, locul Tău este în iesle! Nu faci altceva decât să ne strici sărbătorile!” Ei, a prins ceva Dostoievski în Marele închizitor, din Fraţii Karamazov.

Alţii se raportează la Domnul Isus la fel ca patronul hotelului din Betleem, zicând: ,,Acuma nu-i vreme de umblat după năluci, nici după vorbe de ,,popi beţi” care n-au chef de lucru. Astea nu ţin de foame. Acuma-i sezonul de făcut bani. ,,Doamne, dacă pică ceva părăluţe, mai stăm de vorbă, dar nu de alea în valută de vatican, ci în valută mai profană, cu care ne-am obijnuit. Dacă ne îmnulţeşti pâinile şi ne transformi apa în vin mai discutăm, altfel să şti că noi avem treabă.”

Însă din când în când, se întâmplă câte o minune extraordinară, pentru care Domnul Isus zice că s-a meritat să stea în iesle. Din când în când, câte un suflet sătul de toate minciunile Diavolului, dezamăgit de toate sclipirile înşelătoare ale lucrurilor din lume, dezgustat de hrana otrăvită care i-a servit-o Satana pe tavă, ani de zile, …din când în când câte un suflet trudit şi împovărat de păcatele sale şi cu visele spulberate, se apropie de ieslea Domnului Isus şi zice: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! N-am să-ţi ofer decât păcate, dezamăgiri, regrete, dureri şi o inimă zdrobită. Doamne m-ai biruit! Ai învins! M-ai cucerit. Nu mai pot rezista stând nepăsător şi rece privind la tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle. Mă prăbuşesc cu totul înaintea ieslei Tale. Mă pocăiesc pe deplin înaintea Ta. Nu vreau să mai lupt împotriva Ta. Dragostea Ta este irezistibilă. Sunt al Tău în întregime pentru tot restul vieţii. Fă tot ce vrei cu mine. Din inima mea fă-Ţi tron, din viaţa mea fă-Ţi împărăţie, din casa mea fă rai, din biserică fă-Ţi Mireasă iar din lumea aceasta fă cer.”

N-ai vrea să fi tu omul acesta? N-ai vrea ca ziua de astăzi să fie ziua întâlnirii tale cu cea mai frumoasă persoană din univers, sau ziua rededicării tale faţă de acest minunat Împărat? N-ai vrea să-I spui?: ,,Doamne m-am săturat de formalismul meu religios lipsit de putere. Nu mai suport să-mi conduc viaţa din faliment în faliment. Nu mai simt nici o satisfacţie în nimic din ceea ce-mi poate oferi lumea aceasta. Te vreau pe Tine.Vreau ca veşnicia să umple spaţiul meu limitat. Vreau ca puterea Ta să înghită toate neputinţele mele. Vreau ca slava Ta să acopere toată hidoşenia mea. Vreau ca abundenţa Ta să îndestuleze tot pustiul din mine.”

Dacă din toată inima, Îi vei adresa Domnului o astfel de rugăciune, atunci El te va copleşi cu o pace cum n-ai avut niciodată. Te va inunda cu o bucurie căreia abia că îi vei putea rezista. Fiecare zi petrecută de tine cu Domnul va fi o nouă aventură spre infinit, spre profunzimi şi tărâmuri nebănuite. Cititul Bibliei, rugăciunea, închinarea publică cu poporul Domnului, trăirea în sfinţenie, se vor transforma din poveri greu de purtat în pasiunea vieţii tale. În prezenţa lui Dumnezeu vei ajunge să uiţi de foame, de sete, de neputinţa din trup, de necazuri, de crize şi de neajunsuri. Noaptea nici nu-ţi va veni să te duci să te culci, de dulceaţa umblării tale cu Domnul.Vei uita de pat şi de pâine, la fel ca Moise pe muntele Sinai, iar când vei coborâ de acolo, în mijlocul oamenilor, faţa ta va străluci, şi tot poporul va şti că în cer există un Dumnezeu Minunat, care merită să fie iubit şi ascultat, şi că tu eşti slujitorul Său. Duhul Sfânt se va odihni peste tine şi va face lucrări şi minuni demne de Numele lui Dumnezeu în şi prin viaţa ta. Trăirea ta va deveni asemenea lui Cristos, familia ta un colţ de rai, iar pământul pe care calci se va asemăna din ce în ce mai mult cu cerul.

Acesta este adevăratul creştinism. Aceasta este adevărata religie. Religia pe care o practică cei mai mulţi oameni de astăzi, este o minciună, un surogat, un fals pe care li l-a vârât Diavolul pe gât, ca să-i ţină cât mai departe de viaţă, iar pe Fiul lui Dumnezeu coborât din cer, ca să ne mântuiască, l-au făcut sluga lor, aruncându-L într-o iesle.

În concluzie:

În încheierea acestui mesaj, aş dori să pun câteva întrebări, iar cei care simt cercetarea Duhului Sfânt să răspundă: Cât mai dorim să credem minciunile Diavolului? Cât mai avem de gând să rămânem neputincioşi, neajutoraţi şi nenorociţi? Cât mai vrem să ne hrănim cu roşcove, când Dumnezeu are pentru noi Pâinea vieţii? Cât timp vom mai rămâne cu mentalitate de cerşetori, când Dumnezeu vrea să fim prinţi ai cerurilor? Cât ne vom mai târâ prin viaţă, în timp ce Dumnezeu vrea să fim luceferi strălucitori?

Biblia are peste treizeci de mii de versete, şi aproape tot atâtea promisiuni. Aproape fiecare verset biblic conţine câte o promisiune a lui Dumnezeu. Când avem de gând să le luăm în serios?…sau este mai credibil Diavolul care le pune la îndoială?

Nu se vede suficient de clar că lumea aceasta se prăbuşeşte în toate hăurile şi abisurile posibile, şi asta doar datorită faptului că ne-am făcut pe noi înşine dumnezei, iar pe Cristos L-am aruncat într-o iesle, făcându-L sluga noastră?

Haideţi să-L întronăm iarăşi pe Cristos ca Domn al vieţilor noastre, al caselor noastre, al bisericilor noastre cât şi al Ţării noastre. Haideţi să ascultăm de El, în mod necondiţionat, indiferent de ce va zice gura lumii şi indiferent cât ne-ar costa. Haideţi să renunţăm la orice păcat, că tot mai tare doare despărţirea de Dumnezeu decât despărţirea de păcat.

Şi nu uitaţi un lucru foarte important: Cristos nu rămâne pentru totdeauna în iesle. El stă acolo doar o anumită vreme, iar în Scriptură, această vreme este numită: ,,îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, vreme în care El ne dă şansă şi Har de pocăinţă. Dar El este şi rămâne Stăpânul absolut al universului, şi într-o zi va trebui să stăm în faţa Lui pentru a da socoteală de vieţile noastre. Dacă vrei să fi fericit, fă din inima ta o iesle pentru El, iar El la rândul Său, va împărţi tronul Lui cu tine.

Dumnezeu culcat într-o iesle

////////////////////////////////////////////

Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta

,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14)

Deja ne-am familiarizat cu faptul că ideea centrală a cărţii Estera, este providenţa lui Dumnezeu, adică acea acţiune prin care El dirijează evenimentele şi circumstanţele, spre împlinirea planurilor Sale desăvârşite.

În capitolul întâi, am văzut că Dumnezeu pregăteşte soluţia, chiar mai înainte ca problema să apară. Înainte ca Haman să-i urască pe evrei, înainte ca evreii să se îmbrace cu saci, să plângă şi să postească, strigând la Dumnezeu după ajutor, cu mulţi ani înainte de toate acestea, Dumnezeu deja lucra la realizarea planului de eliberare, folosind împăraţi, sfetnici, legi, drepturi civile, şi chiar şi răul din lume.

În capitolul doi, am văzut că Dumnezeul nostru nu ne dă socoteală totdeauna de ceea ce face. El nu ne răspunde totdeauna la întrebările pe care le ridicăm, despre rostul suferinţei. Ne arată că, în calitate de Dumnezeu, nu este dator să dea socoteală, în faţa lutului, de ceea ce face. Alteori nu ne răspunde pentru că suntem prea mici pentru a înţelege măreţia planurilor Sale. Alteori doreşte să vadă dacă ne vom încrede în El, chiar şi atunci când nu-I înţelegem planurile şi intenţiile. Providenţa lui Dumnezeu are de a face şi cu suferinţe, dar cu toate acestea putem spune, împreună cu Apostolul Pavel, plini de încredere: ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)

În capitolul trei, am văzut motivele pentru care, în providenţa Sa, Dumnezeu permite ca poporul Său să aibă duşmani, dar chiar şi aceştia împlinesc tot planurile lui Dumnezeu, cu privire la ei.

În capitolul patru al cărţii, vom observa cum Dumnezeu, tot în providenţa Sa, ridică oamenii potriviţi, la locul potrivit, pentru un moment potrivit. Dumnezeu calculează cu precizie, fiecare amănunt şi detaliu, al planurilor Sale, astfel încât totul să se desfăşoare după o precizie şi exactitate divină.

Estera a fost pregătită de către Dumnezeu, într-un mod special, pentru vremea şi lucrarea ei, iar noi suntem pregătiţi de către Dumnezeu pentru vremea şi lucrarea noastră.

Lucrul cel mai important este să înţelegem vremea pentru care ne-a pregătit şi ridicat Dumnezeu, şi să ne îndeplinim misiunea în conformitate cu voia Lui.

În continuare, aş dori să urmărim, în capitolul patru al cărţii, câteva vremuri speciale, în care Dumnezeu are nevoie de oameni pregătiţi care să intervină.

Vremuri de groază în poporul lui Dumnezeu.

,,Mardoheu, aflînd tot ce se petrecea, şi-a sfîşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţînd cu putere strigăte amare, şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi Hotărârea lui, a fost o mare jale printre Iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace, şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. Atunci Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase, şi i-a spus suma din argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi Iudeilor. I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul.” (Estera 4:1-8)

Există vremuri în care poporul lui Dumnezeu, este chemat să plângă, să se jelească şi să se tânguiască. Mulţi dintre prorocii Domnului au fost proroci ai lacrimilor. Ieremia a spus: „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrămi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ier.9:1) Neemia ne spune cum a reacţionat în clipa când a auzit despre starea jalnică, în care se găsea poporul Domnului, din Ierusalim: ,,Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile.” (Neemia 1:4) Domnul Isus, deasemenea a plâns pentru cetatea care irosea o ultimă cercetare, şi care urma să fie distrusă şi nimicită, încă odată: ,,Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”

Oamenii mari ai lui Dumnezeu, au fost oameni ai lacrimilor, pentru că ei au văzut starea de înstrăinare a poporului lui Dumnezeu, şi au strigat la El după ajutor.

Pentru ce trebuie să plângem? Trebuie să plângem pentru păcatele noastre, pentru sufletele celor nemântuiţi care se duc în iad, pentru lipsa de mărturie a Bisericii în lume, pentru creştinii care au doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea, pentru lupii îmbrăcaţi în piei de oi care fac ravagii prin biserici, pentru prorocii mincinoşi după care aleargă mulţimile orbite de diavolul, pentru lipsa de ungere divină a lucrătorilor creştini, pentru decăderea morală şi spirituală din ţară, pentru corupţia instalată la nivel înalt, pentru crizele economice care afectează viaţa noastră cât şi a urmaşilor noştri.

Iată doar câteva motive pentru care trebuie să plângem. Dacă vremurile de pe timpul Esterei au fost vremuri de groază, atunci cred că şi noi trăim astfel de timpuri. Cred că trăim vremuri în care ar trebui să ne trezim la realitate, şi în care ar trebui să ne umple groaza, legat de starea bisericii în lume, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ne apropiem de venirea Domnului.

În împărăţia lui Dumnezeu, adevărata bucurie vine totdeauna în urma plânsului.

Vremuri în care cineva trebuie să-şi asume riscuri şi responsabilităţi.

Situaţia disperată în care a ajuns poporul lui Dumnezeu, nu se putea rezolva numai cu plâns. A fost nevoie de cineva care să fie gata să-şi asume riscuri cât şi responsabilităţi. A fost nevoie de acţiunea unor oameni responsabili şi cu mintea lucidă, care au fost pregătiţi de către Dumnezeu, tocmai pentru o vreme ca aceea.

Un astfel de om a fost Estera. Situaţia ei n-a fost deloc roză, iar misiunea încredinţată, deloc uşoară. Estera primeşte din partea lui Mardoheu, şi în numele întregului popor evreu, misiunea de a merge la împărat şi de a mijloci în favoarea acestuia.

Însă lucrul acesta nu era deloc uşor. Dacă ar fi intrat la împărat nechemată, ar fi avut de a face cu legea care pedepsea cu moartea pe orice om, fie bărbat fie femeie, care ar fi avut îndrăzneala să pătrundă în curtea dinlăuntru a împăratului, afară de cazul în care împăratul i-ar fi întins toiagul lui împărătesc. Estera nu mai fusese chemată la împărat de 30 de zile şi acesta nu era deloc un semn bun.

Dacă ar fi ales să nu intre la împărat, atunci ar fi intrat sub incidenţa altei legi, prin care Haman obţinuse dreptul de ucidere al evreilor.

Situaţia Esterei era la fel ca a celor patru leproşi de la poarta Samariei, chinuite de foamete, în urma împresurării ei de către Sirieni. Erau ameninţaţi cu moartea indiferent de decizia pe care er fi luat-o: ,,La intrarea porţii erau patru leproşi, care au zis unul către altul: „La ce să şedem aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta aici, de asemenea, vom muri. Haide, deci, să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorâ, vom muri.” (2Împ.7:3-4)

Estera avea de ales între o moarte probabilă şi o moarte sigură. Dacă ar fi intrat la împărat, exista probabilitatea morţii ei, iar dacă nu ar fi intrat la împărat exista certitudinea morţii ei, împreună cu tot poporul evreu.

Estera şi-a asumat riscul şi responsabilitatea intrării la împărat, nemaigândindu-se la soarta ei, ci la soarta poporului din care făcea parte. Estera a pus mai presus interesul naţional şi cel al poporului lui Dumnezeu, decât interesul ei personal. În acel moment Estera s-a lepădat de sine, alegând să-şi piardă propria viaţă pentru cauza lui Dumnezeu. Estera a împlinit cuvintele Domnului Isus din Ioan 12, devenind un urmaş al Său: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde Sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” (Ioan 12:24-28)

Dupăcum Estera a avut o vreme pentru care a pregătit-o Dumnezeu, tot aşa şi Domnul Isus a fost pregătit, de către Tatăl, încă din veşnicie, pentru un ceas astral al omenirii, în care să moară pentru păcatele noastre.

În cuvintele pe care le adresează Mardoheu, Esterei, găsim încă o învăţătură foarte importantă, la care trebuie să medităm puţin: ,,Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:13-14) Mesajul lui Mardoheu pentru Estera era următorul: ,,Dumnezeu te-a ridicat la împărăţie, tocmai pentru o vreme ca aceasta, ca să izbăvească pe poporul Său prin tine. Dar să n-ai impresia că eşti indispensabilă. Izbăvirea pentru evrei oricum va veni, nimeni nu poate s-o împiedice. Ceea ce poţi să alegi este dacă această izbăvire va veni prin tine sau nu. Tu poţi să alegi dacă vei fi unealta lui Dumnezeu sau nu.”

Există două extreme în care pot cădea oamenii lui Dumnezeu, atunci când sunt aleşi special, pentru astfel de vremuri. Prima extremă este cea a lui Ilie, şi anume să creadă că lucrarea Domnului atârnă numai de ei, că sunt atât de importanţi, şi că Dumnezeu ar trebui să fie foarte încântat de serviciile lor. Dar Domnul îl avertizează pe Ilie că mai are încă 7000 de bărbaţi sfinţi, pe care oricând, poate să-i folosească, după plăcere. A doua extremă este cea a lui Ghedeon, sau Moise, şi anume să se eschiveze de la misiunea încredinţată, invocând numeroasele incompetenţe personale. Oricum, Dumnezeu când ne cheamă la o lucrare, nu o face pe baza competenţelor noastre personale, ci pe baza Harului pe care ni-l acordă.

Atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem, atunci când Dumnezeu ne cheamă la o lucrare, este una de ascultare în smerenie, şi de atârnare de El în fiecare clipă.

Vremuri în care poporul lui Dumnezeu, trebuie să se mobilizeze la post şi rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă.

,,Estera a trimis să spună lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să per, voi peri.” Mardoheu a plecat, şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.” (Estera 4:15-17)

Ceea ce găsim în Estera capitolul 4, este o mobilizare generală a poporului lui Dumnezeu, la post, rugăciune, smerenie, încredere în Dumnezeu şi pocăinţă. Dacă numai acesta ar fi fost rostul suferinţelor lui Israel, şi tot ar fi fost suficient. Încercarea i-a ajutat să redescopere, dulceaţa unităţii în părtăşie, puterea postului şi rugăciunii cât şi binefacerile smereniei şi ale pocăinţei.

Oare de ce trebuie să aşteptăm vrenurile de încercare, pentru a practica cu seriozitate aceste lucruri? De ce trebuie să aşteptăm nuiaua lui Dumnezeu, pentru a ne pune pe genunchi?

De fapt, poporul lui Dumnezeu trebuie să se mobilizeze la unitate, post şi rugăciune, smerenie şi pocăinţă, în orice clipă. Această chemare a lui Dumnezeu pentru noi, este una continuă, nu doar atunci când ne este ameninţată viaţa cu moartea. Aceasta este o atitudine permanentă în care trebuie să trăim.

În concluzie:

Cunoaştem noi vremea în care trăim, cât şi locul în care Dumnezeu vrea să fim? Am înţeles, oare că nimic, din ceea ce ne priveşte nu este întâmplător? Dacă ne-am născut într-o familie, se datorează faptului că acolo ne-a vrut Dumnezeu. Dacă a aşezat lângă noi nişte oameni, este pentru că pe ei vrea să-i slujim. Dacă ne-am născut într-o anumită ţară, generaţie, sau perioadă istorică, se datorează faptului că doreşte să fim oamenii potriviţi, la locul potrivit şi în momentul potrivit.

Prin providenţa Sa divină, Dumnezeu ne pregăteşte ani de zile pentru o anumită misiune. La un moment dat al vieţii noastre, El ne iese în cale şi ne arată ceea ce aşteaptă de la noi: pe cine trebuie să zidim, şi pe cine trebuie să slujim. În acel moment noi putem alege să ne supunem voii Sale, sau să ne împotrivim ei. Lucrarea lui Dumnezeu oricum va merge înainte, cu sau fără noi. Dacă ne hotărâm, totuşi, să ne supunem voii lui Dumnezeu, atunci trebuie să o facem cu umilinţă, fără să ne credem prea importanţi, dar şi fără să punem accentul pe incompetenţele noastre. Harul Său ne este deajuns, pentru a ne îndeplini misiunea încredinţată.

Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta

///////////////////////////////////////

(Spre unde se indreapta lumea fara de Dumnezeu cel Viu si Adevarat!?)… Ultima fază a Marii Resetări: Al III-lea Război Mondial – Un candidat la președinția SUA rostește Adevărul Interzis

Un mesaj cutremurător adresat americanilor de către Emanuel Pastreich pe blogul său Fear no Evil, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

Râurile de sânge și mormanele de moloz marchează rănile care acoperă atât Palestina, cât și Israelul. care sunt făcute din același sol și apă, și locuite de oameni obișnuiți.

Aceste răni sunt urmele unei bătălii subterane care implică evrei, arabi și o mulțime de parteneri secreți.

O bătălie care amenință acum întreaga lume, așa cum asasinarea arhiducelui Ferdinand al Imperiului Austro-Ungar a amenințat Europa în 1914.

Singurul lucru pe care politicienii nu vi l-au spus după atacurile care au lăsat morți israelieni și apoi mulți alți morți palestinieni este că, înainte de a lua orice măsură, ar trebui să fim siguri că știm ce s-a întâmplat.

Că, înainte de a începe să fluturăm sabia, ar trebui să știm cine sunt adevărații noștri dușmani.

Politicienii știu foarte bine că, odată ce Forțele de Apărare Israeliene (IDF) vor începe procesul de înfometare și ucidere a populației sărace din Gaza, nu va mai exista cale de întoarcere la rațiune, la o politică echilibrată.

Vom fi angajați într-un război oribil pe care nu l-am dorit niciodată. Acesta este elementul crucial. Odată ce ameninți milioane de oameni prizonieri într-un ghetou să dispară că altminteri…, atunci orice lucru oribil devine posibil.

Protestatarii evrei din New York care cer eliminarea tuturor palestinienilor din Gaza au fost în mod clar actori de criză, nu cetățeni atenți. Asistăm la un spectacol, dar morțile care vor urma vor fi cât se poate de reale.

Această grabă de a acționa, de a judeca, acest plonjon în adâncul isteriei tulburi nu este întâmplător.

Nu, scopul blitz-ului mediatic a fost, la fel ca și după evenimentele de la 11 septembrie, să ne constrângă să luăm măsuri ireversibile.

Măsuri care nu doar că vor lăsa sute de mii de morți în Palestina, dar ar putea duce cu ușurință la un război între Israel și Iran, Statele Unite și Iran, sau Statele Unite, NATO și Israel împotriva Rusiei și Iranului – adică un război mondial.

Războiul mondial după care jinduiau de ani de zile unele minți bolnave.

Îngăduiți-mi de la bun început să afirm că nu știu cu exactitate ce s-a întâmplat.

Asta mă plasează cu ani lumină înaintea acelor experți din mass-media, politicieni și reprezentanți ai guvernului, care presupun că știu totul pe baza surselor de știri, rapoartelor serviciilor de informații sau bârfelor – dar care au greșit în aproape toate ocaziile, în ultimii douăzeci și trei de ani.

Suntem obligați de circumstanțe să speculăm cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Voi specula aici cu bună-credință, în acord cu metoda științifică, cerând în același timp să fiu corectat acolo unde mă înșel.

Nu avem timp să așteptăm cincizeci de ani pentru ca toate dispozițiile clasificate să fie făcute publice.

MICUL 11 SEPTEMBRIE AL ISRAELULUI

În primul rând, acest atac atribuit Hamas este de o amploare și o intensitate care nu s-ar fi putut produce fără știrea deplină a IDF – ținând cont de milioanele pe care le plătesc informatorilor din teritoriile ocupate și de zecile de miliarde pe care le plătesc. pentru senzori, drone, sateliți și cea mai avansată tehnologie de supraveghere din lume – finanțată parțial de contribuabilul american.

De asemenea, știm că prim-ministrul israelian Netanyahu se confruntă cu o nepopularitate extremă în rândurile marii majorități a populației evreiești, furioasă din cauza corupției sale și care este implicată în proteste masive împotriva oprimării brutale asupra lucrătorilor evrei.

Elemente din armata și din seriviciile de informații israeliene au declarat că sunt în opoziție clară cu Netanyahu și că nu ar tolera controlul acestuia asupra Justiției, în tentativa de a controla întreaga țară.

Exact asta a făcut Netanyahu după aceste atacuri, folosind doctrina șocului.

Ce moment mai bun putea găsi pentru a flirta cu Hamas – care a mai cooperat cu elemente corupte ale armatei israeliene – și pentru a crea un incident care duce la război?

Nu este oare 7 octombrie micul 11 septembrie al Israelui?

UN RĂZBOI CU IRANUL ESTE IMINENT

Dar a fost de-abia începutul.

Acum, că Statele Unite au aderat total la războiul împotriva Hamas, președintele Biden referindu-se la Hamas ca fiind „răul pur”, putem bănui că au fost create condițiile pentru ceva și mai mare, și mai oribil.

Mai știm și că „răul pur” este exact limbajul folosit de Partidul Nazist în legătură cu evreii, înainte ca aceștia să fie privați de drepturi, aruncați în lagăre și apoi exterminați.

Aici nu e vorba doar de faptul că Israelul, cu sprijinul tuturor guvernelor marilor țări industriale, va opri apa, hrana și curentul electric al palestinienilor care trăiesc în mizerie, în timp ce le bombardează blocurile de locuințe și îi aruncă în mare.

Un război cu Iranul este iminent. Tot ce ne trebuie este un titlu de pe CNN care să țipe că Iranul a fost implicat într-un fel (și că Israelul, desigur, nu a fost).

Veriga lipsă va fi ca dovezile despre Al Qaeda care au apărut brusc după 11 septembrie.

Iranul și-a exprimat întotdeauna sprijinul pentru Hamas, iar un război cu Iranul va urma în mod firesc calea deja trasată cu grijă către un război cu Rusia și Iran.

Care, la rândul său, va trage în NATO și aproape orice altă țară ai cărei lideri au semnat acorduri clasificate de schimb de informații și de cooperare militară cu Statele Unite sau cu NATO, în ultimii ani de carnavale diplomatice internaționale.

Această creare a unui lanț de comandă care nu răspunde în fața legii pentru armatele fiecărei țări din Occident, oferit de firme IT private precum Amazon, Google și Facebook, urmează exact modelul folosit la declanșarea Primului Război Mondial.

După asasinarea arhiducelui Ferdinand, Anglia, Franța și Rusia au urmat un plan de război ca un mecanism de ceas, de parcă politicienii și generalii ar fi fost înlocuiți cu mașini dinainte programate.

Mai târziu, lumea avea să afle că aceste țări semnaseră o serie de tratate secrete care au anulat toată dezbaterea națională privind acțiunile militare și au făcut posibil războiul mondial.

CUI FOLOSEȘTE UN RĂZBOI MONDIAL?

Ați putea să vă întrebați, în mod corect, cine și-ar putea dori un război mondial care ar produce sute de milioane de morți și care ar putea chiar pune capăt vieții pe Pământ printr-un holocaust nuclear?

Ai zice că doar un psihopat și-ar putea dori asta.

Ei, aici e problema! Căci, iată, în zilele noastre, lumea este condusă de psihopați.

Războiul mondial oferă două cadouri prețioase psihopaților bogați și puternici în zilele și lunile de dinainte ca acesta să ducă la măcel în masă și calamitate pentru toți.

În primul rând, războiul mondial întărește puterea statului, dând o autoritate înnoită instituțiilor corupte și discreditate, fie că este vorba de CDC, Universitatea Harvard sau New York Times, instituțiile care au târât omenirea prin noroiul fraudei Covid și demolarea controlată a societății de către finanțele globale.

Împingerea situației până la un război mondial poate fi singurul instrument rămas în cutiile de scule ale administrațiilor Netanyahu și Biden în acest moment.

În al doilea rând, războiul mondial creează consum și cerere masivă.

Uciderea a milioane de oameni va crea o cerere pentru corporații de a furniza arme și combustibil și alte produse, și va oferi o scuză pentru a prelua controlul asupra mijloacelor de finanțare, producție și distribuție.

Contradicțiile profunde ale unei culturi a consumului narcisist și pericolele rezultate din supraproducția sistematică astfel creată, pot fi băgate sub preș – cel puțin pentru o perioadă – de un război.

În ceea ce îi privește pe politicienii miopi, cu cât războiul este mai mare și mai distructiv, cu atât mai bine.

UN RĂZBOI MONDIAL DE CLASĂ

Guvernul Israelului este dominat de ultrabogați, la fel ca și guvernele Statelor Unite, Rusiei, Chinei, Germaniei și chiar Iranului .

Războiul planificat între culturi și etnii servește ca acoperire pentru un război mai sistematic al celor puțini împotriva marii majorități a omenirii.

Un Război Mondial de clasă.

Am spus că bogații sunt psihopați? Ei sunt dispuși să își asume orice risc – mai ales dacă alții sunt cei care vor muri – pentru a se proteja pe ei înșiși și fundurile lor – adică, bunurile lor.

Să vorbim despre relația particulară dintre statul Israel și Statele Unite

Dacă vrem să evităm un război mondial, trebuie mai întâi să începem să vorbim sincer despre ce este și ce nu Israelul și despre cum în care Israelul este legat în mod ciudat și paradoxal de Statele Unite.

PĂCATUL ORIGINAR

Israelul și Statele Unite au multe în comun și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care între ele există o legătură atât de ciudată.

Palestina a fost concepută ca un loc de refugiu pentru evreii din toată Europa din anii 1890 și mai ales în anii 1930.

Acești evrei au suferit de secole discriminări și brutalități teribile. Așezările evreiești din Palestina au oferit speranță celor care au fost adunați mai târziu în ghetouri, deportați spre lagăre de concentrare și înghesuiți în trenuri pentru a ajunge în lagărele morții.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost creat statul Israel care a oferit evreilor supraviețuitori speranța unei patrii.

O patrie despre care ei credeau că poate fi apărată, spre deosebire de ghetourile din Europa de Est care au fost lichidate fără milă.

Dar acea patrie nu a apărut de nicăieri și nu a fost dăruită evreilor de către Dumnezeu. Trecuseră mii de ani de când evreii nu își mai aveau acolo regatul.

Nu, acel „stat” al Israelului era legat de interesele imperiale britanice și de alte cauze cu totul diferite.

Nu, pământul a fost confiscat de la palestinienii care trăiseră acolo de secole, și aceștia au fost alungați din casele lor de către coloniștii evrei – la fel cum evreii fuseseră alungați din casele lor de către germani, polonezi și ucraineni.

Promisiunea unui legământ între acest nou Israel și evreii îndurerați, rămași după măcelul din lagărele Poloniei și Rusiei impunea ca poporul Palestinei să dispară, așa cum dispăruseră și evreii.

Acesta a fost păcatul care nu a putut fi șters, oricât s-au străduit evreii după aceea.

O mulțime de evrei au mers și în Statele Unite și au găsit în America o mare promisiune și o oportunitate pe care nu le-au putut găsi în Europa, cu ostilitățile ei profunde împotriva evreilor.

Trebuie să menționez că cei din familia tatălui meu era evrei care au venit în America fără nimic. Satul lor de lângă Budapesta a fost distrus în timpul Holocaustului și nu a mai rămas nimic din el. În America au găsit mari oportunități.

Această tragedie a Americii și legăturile ei cu Orientul Mijlociu și cu Israelul sunt direct legate de mine – chiar dacă nu am pus niciodată piciorul în Israel.

PÂNZA DE PĂIANJEN

O relație ciudată s-a dezvoltat între Statele Unite și Israel în ultimii optzeci de ani. Nu era o relație clară, nu era definită juridic, dar era legată de umbra lungă a Imperiului Britanic care lăsase urme adânci în ambele țări, mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nu putem vorbi despre Israel fără a vorbi despre „pânza de păianjen”, rețeaua ascunsă de finanțare care se ascunde în vestigiile Imperiului Britanic.

Israelul a fost fondat în Palestina, un experiment imperial britanic pentru a extinde puterea Coroanei britanice în Orientul Mijlociu și a obține controlul asupra petrolului.

Israelul ar trebui să fie considerat similar cu Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Bermuda și alte foste colonii britanice, care au devenit locuri de ascundere a banilor, de a plăti oamenii în secret.

Și care, în cele din urmă, au devenit paradisuri neimpozabile pentru numeroase persoane și companii multinaționale care se pretind „americane”.

În spatele eforturilor cinstite ale supraviețuitorilor Holocaustului de a-și construi o viață nouă, Israelul a devenit o parte a acelei „pânze de păianjen” de bani, informații și servicii secrete pentru cei bogați și puternici.

Pe măsură ce bogăția celor puțini din Statele Unite și Israel a crescut, pe măsură ce armatele ambelor țări au devenit o parte din ce în ce mai mare a economiilor, s-a atins un nou nivel de corupție de neimaginat, care a pătruns societățile până în măduva oaselor.

Statele Unite și Israel au ajuns să aibă cele mai strânse legături în armată și informații, și totuși nu a existat un tratat de alianță oficial care să definească ce este această alianță.

Relația specială cu Israelul nu se regăsea nici în Capitoliu, nici în Knesset. Nu, miezul alianței era ceva informal între contractorii militari, subcontractanții de informații, instituțiile financiare legate de ambele țări și, de asemenea, de Londra și de alte relații informale – controlate adesea de indivizi extrem de bogați și de cele mai multe ori secreți.

Sume masive de bani, chipurile destinare apărării Israelului, au plutit în această pânză de păianjen formată din contractori militari din ambele țări, la adăpost de privirile indiscrete? Sau poate că nu?

Nimeni nu poate spune cu certitudine unde s-au dus banii cu adevărat.

CONTROLUL ASUPRA LUMII

Acea corupție din ce în ce mai adâncă, acel râu subteran de murdărie care curgea atât pe sub Statele Unite, cât și pe sub Israel, a alimentat putreziciunea din instituții și a făcut posibil incidentul din 11 septembrie.

Forțele obscure din Statele Unite, din Israel și din alte părți, au creat atunci o criză care a deturnat atenția de la corupția internă sub administrația Bush în 2001 și a declanșat un război global care va distrage atenția lumii timp de peste 20 de ani.

11 septembrie a fost pus pe seama islamului și a fost folosit ca o scuză pentru a purta un război împotriva numeroaselor națiuni care aveau puțin sau deloc de-a face cu acest „terorism”.

Miliardarii au făcut din Israel și Statele Unite jucăriile lor, folosind armatele, economiile și tehnologiile acestor două țări pentru a-și promova planurile de dominare a lumii.

Natura ascunsă a legăturilor dintre SUA și Israel a fost perfectă pentru planurile lor. Această alianță informală a fost cel mai bun loc pentru a pune la cale cucerirea lumii de către finanțele globale, departe de privirile indiscrete.

Comercializarea tehnologiei de supraveghere și control dezvoltată de Israel în teritoriile ocupate și folosirea acesteia în întreaga lume este partea nevăzută a operațiunii actuale, dar trebuie luată la fel de în serios.

Chiar în acest moment în care Forțele de Apărare Israeliene intenționează să curețe Gaza, Statele Unite, Uniunea Europeană și multe alte țări pun în aplicare politici radicale de limitare a libertății de exprimare pe internet.

Aceasta nu este o coincidență, este partea de bază a planului militar. Expertiza Israelului în urmărire și supraveghere, în controlul internetului și în controlul psihologic a fost privatizată și vândută puterilor corporative din întreaga lume, care o folosesc pentru a urmări și manipula cetățenii din Statele Unite și China, din Germania, din Rusia, practic peste tot folosind tehnologii și expertiză controlate de firme israeliene de IT și informații.

Aceste forțe, care nu au nimic de-a face cu evreii lucrători din Israel, dar totul de-a face cu Israelul care este ascuns în pânza de păianjen, au preluat funcțiile IT ale guvernelor locale din Statele Unite și, din ce în ce mai mult, ele sunt spațiul în care funcțiile poliției sunt externalizate către forțe care nu au de dat socoteală în fața legii.

Fie că este granița cu Mexicul, fie că este vorba de centrul orașului Detroit, Statele Unite devin teritorii ocupate.

A spune că Statele Unite sunt ocupate de Israel nu este corect, dar Israelul este folosit ca mijloc. Un mijloc pentru a extinde controlul corporativ asupra noastră.

SE VA STRIGA DIN NOU „MOARTE EVREILOR!”

În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că, pe măsură ce acest proiect de control total global începe să se prăbușească, cei bogați și puternici se vor lansa rapid într-o campanie de „învinovățire a evreilor”, așa cum au făcut-o în anii 1930.

Prăbușirea financiară va fi pusă pe seama Israelului și a „evreului” denigrat. Să nu aveți nici o îndoială că așa va fi.

Dacă Netanyahu îi numește pe palestinieni „animale” astăzi, viitorii politicieni din Statele Unite și Europa nu vor ezita să se refere la evrei în termeni similari pentru a evita dezvăluirea identității celor care se ascund în spatele pânzei de păianjen întinse în cenușa contaminată a Imperiului Britanic.

Iată-ne, deci! Îi vedem pe copiii care i-au văzut pe germanii și pe polonezii furioși strigând „Moarte evreilor!” – și ce fac ei?

Colaborează cu forțele obscure care pun la cale lichidarea tuturor palestinienilor din Gaza.

O karma oribilă s-a produs.

Ce facem acum?

Nimeni de pe holurile guvernului american nu îndrăznește să admită că acest atac asupra Israelului a fost probabil planificat de un grup disperat de israelieni bogați ca o modalitate de a se asigura că administrația lor coruptă rămâne la putere.

Dar toți cei din Washingtonul știu acest adevăr interzis. Le este însă frică să o spună.

Nimeni nu îndrăznește să admită că această campanie de curățare a Gazei este concepută perfect încât să declanșeze un război cu Iranul, care va duce inevitabil la un război cu Rusia și apoi la un război mondial.

Dar toată lumea din Washington știe exact ce se întâmplă. Și știe de ce.

Cei de pe holurile guvernului, arătând atât de respectabili și de autoritari, repetă ficțiuni, platitudini și basme de adormit copiii, în timp ce știu dintr-o oglindă întunecată că se întâmplă ceva cu totul diferit.

Că porțile iadului au fost deschise larg, chiar dacă sunt decorate cu ornamente frumoase pentru a le face să pară mai puțin periculoase.

PACE ȘI ADEVĂR

Iată-ne deci în Era Monștrilor!

Ce este de făcut? Există un singur răspuns. Pacea este răspunsul.

Dar trebuie să fie o pace reală, o pace spirituală, o pace înrădăcinată în moral, în onestitate. Nici o fraudă nu ne poate aduce pacea.

Și care este soluția? Există o singură soluție. Există un singur medicament în cabinet care poate să vindece această cangrenă sufletească.

Acesta este purgativul caustic pe care nu vrem să îl bem.

Acel tonic amar cunoscut sub numele de Adevăr.

Emanuel Pastreich este președinte al Institutului „Asia”, un think tank cu birouri în Washington D.C., Seul, Tokyo și Hanoi, și director general al Institutului pentru Medii Urbane Viitoare.

Pastreich și-a anunțat candidatura ca independent la președinția SUA, în 2020, dar s-a retras după scurt timp.

https://www.activenews.ro/opinii/Ultima-faza-a-Marii-Resetari-Al-III-lea-Razboi-Mondial-Un-candidat-la-presedintia-SUA-rosteste-Adevarul-Interzis-185148

//////////////////////////////////////

Sângele lui Abel şi sângele lui Isus

Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Genesa 4, 10)

… de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12, 24)

Prima vărsare de sânge omenesc a fost o faptă îngrozitoare. Dacă atacul sângeros al lui Cain a fost planificat sau nu, nu constituie tema noastră acum, însă privirea unui cadavru omenesc sângerând trebuie să fi fost ceva nou şi îngrozitor pentru el. El nu a fost călit prin citirea descrierilor incidentelor din război sau prin ascultarea relatărilor despre asasinate; omorârea şi uciderea prin lovire erau orori noi pentru omenire şi el, primul criminal, trebuie să se fi mirat de rezultatul loviturii lui şi totodată să fi fost plin de griji cu privire la urmări. Îl văd stând lângă cadavru, pentru un moment împietrit de groază, înspăimântat la privirea sângelui. Va arunca cerul săgeţi aprinse asupra lui? Va trimite pământul îmbibat cu sânge răzbunători rapizi din solul lui cuprins de uimire? Ce întrebări ar fi trebuit să fi zvâcnit în sufletul ucigaşului! Dar nimic de felul acesta! Sângele cald se scurge într-un şiroi roşu pe pământ şi o mângâiere oribilă vine în sufletul păcătosului vinovat, când a văzut că pământul absoarbe sângele. El nu rămâne într-o băltoacă, ci pământul îşi deschide gura, ca să primească sângele fratelui său şi să-l ascundă. Semne comemorative triste pătează iarba şi colorează pământul în roşu, şi totuşi urma îngrozitoare se usucă şi criminalul simte o bucurie de scurtă durată. Probabil Cain a mers pe drumul lui şi s-a gândit că fapta lui îngrozitoare a trecut definitiv. El a făcut-o, şi nu mai putea s-o refacă la loc; a lovit, s-a eliberat de omul pe care îl ura; sângele s-a scurs în pământ, şi prin aceasta chestiunea s-a încheiat, şi ea nu mai trebuia să-i dea bătăi de cap. În zilele acelea nu era nici o maşinărie de poliţişti şi legi, de judecători şi spânzurători, şi de aceea Cain nu avea de ce să se teamă; era un bărbat solid, puternic, şi nu era nimeni care să-l poată pedepsi, şi nimeni care să-l acuze sau să-l mustre, cu excepţia tatălui şi mamei sale, dar probabil şi aceştia au fost zdrobiţi de necaz şi ştiau foarte bine de păcătoşenia lor, ca să mai arate mânie faţă de întâiul lor născut. De aceea probabil că el s-a gândit, că fapta lui va rămâne mută, fără grai, aşa că va putea merge mai departe pe drumul său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Dar nu a fost aşa, căci cu toate că sângele nu a vorbit conştiinţei lui împietrite, glasul lui s-a auzit în altă parte. Un glas tainic s-a înălţat spre cer; el a ajuns la urechile Celui nevăzut şi a mişcat inima dreptăţii veşnice, aşa că Dumnezeu a rupt perdeaua, care ascunde pe Cel nemărginit faţă de oameni, S-a arătat şi a zis lui Cain: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Atunci a ştiut Cain că sângele nu poate fi vărsat la bunul nostru plac, şi crima va fi pedepsită, căci în fiecare picătură de sânge scursă din cel ucis era o limbă, şi ea a fost auzită de Dumnezeu, aşa că El a intervenit şi a rânduit cercetări solemne.

Fraţilor, a fost o faptă mult mai îngrozitoare, care a avut loc pe Golgota, căci acolo nu a fost omorât primul om, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu; El, Cel care era Om, dar mult mai mult decât un om, El era Dumnezeu devenit Om. Era o faptă îngrozitoare, când ei, după ce L-au dus înaintea scaunului de judecată, L-au condamnat sub jurământ fals şi au strigat »Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!«, au avut curajul să ia cuiele şi să bată în cuie pe lemnul blestemat pe Fiul lui Dumnezeu, să-I înalţe trupul între cer şi pământ şi să privească durerile Lui, care s-au sfârşit odată cu moartea Lui, şi apoi I-au străpuns coasta, până a curs sânge şi apă din ea. Fără îndoială, Pilat, care şi-a spălat mâinile în apă, s-a gândit, că din aceasta nu va rezulta nici o nenorocire. Cărturarii şi fariseii au plecat şi au zis: am redus la tăcere vocea care ne acuza. Pe străzi nu se va mai auzi vocea Lui, care striga: »Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici.« Nu vom mai fi deranjaţi în făţărnicia noastră şi în practicile formelor noastre prin prezenţa unui Om sfânt şi curat, a cărui sinceritate simplă era un reproş aspru îndreptat împotriva noastră. L-am omorât, L-am ucis fără un motiv bine justificat, dar acum chestiunea s-a terminat. Acest sânge nu va mai avea nici un glas. Ei nu ştiau, că strigătul Ierusalimului se înălţase deja la cer. »Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri!« era notat pe tabla dreptăţii, şi în scurt timp Ierusalimul a devenit trezoreria suferinţei şi iadul nenorocirii, că aşa ceva, cum a fost nimicirea lui, nu a mai existat pe pământ, şi nici nu va mai fi. Mult mai îmbucurător este, că un alt strigăt, mai melodic, s-a înălţat la cer de pe crucea Golgota. »Tată, iartă-i!« Sângele lui Abel n-a fost fără glas; sângele lui Isus n-a fost mut; a strigat în aşa fel, că a fost auzit la scaunul de domnie din cer, şi, Dumnezeu fie lăudat, el a vorbit pentru noi, şi nu împotriva noastră, nu era un strigăt de răzbunare, aşa cum pe drept ar fi putut să fie, ci un strigăt de iertare – un alt strigăt decât acela al sângelui lui Abel. El nu cerea o răzbunare mai aspră, decât aceea pe care Cain a trebuit s-o sufere; nu cerea ca noi să rătăcim încoace şi încolo pe pământ, fără odihnă, şi în cele din urmă să fim veşnic alungaţi dinaintea lui Dumnezeu, să mergem în iad, ci a strigat: »Tată, iartă-i!«, şi a biruit, şi blestemul a fost îndepărtat de la noi, şi binecuvântarea a venit la fiii oamenilor. Ne-am propus, ca astăzi să comparăm vorbirea glasului sângelui lui Abel şi a glasului sângelui lui Isus. Amândouă glasurile vorbesc. Aceasta este vizibil. Abel vorbeşte încă, cu toate că a murit, spune apostolul, şi noi ştim, spre mângâierea noastră veşnică, că sângele lui Isus vorbeşte înaintea scaunului de domnie veşnic. Fiecare sânge are glas, căci Dumnezeu veghează atent, ca să se păstreze glasul lui; sângele oamenilor buni şi drepţi are o vorbire mai cerească, dar glasul sângelui lui Isus le depăşeşte pe toate şi poartă cununa victoriei între zeci de mii de glasuri.

În primul rând, sângele lui Isus vorbeşte în general mai bine.

Ce a zis sângele lui Abel? Nu era el sângele mărturiei?

Când Abel a căzut la pământ sub loviturile de ciomag ale fratelui său, el a depus mărturie despre o religie spirituală. Cain era amatorul simplei închinări la Dumnezeu în exterior; credinţa nu îşi avea locul în inima lui. El iubea închinarea la Dumnezeu însoţită de spectacol şi ceremonii, el a ornamentat altarul cu roade şi l-a împodobit cu flori; religia lui era plină de gust şi elegantă, o religie inventată de el; dar ei îi lipsea o relaţie spirituală, smerită, de credinţă, cu Eliberatorul făgăduit. Abel stătea acolo ca un mărturisitor al religiei lipsite de podoabe, a religiei credinţei în jertfa promisă. Pe altar era un miel sângerând din cauza unei răni de moarte şi aşezat ca să fie ars; o privelişte care nu oferea nici o bucurie de gust plăcut, un lucru de la care iubitorii de frumos s-ar fi întors cu groază. Abel a ales o astfel de jertfă, deoarece Dumnezeu a ales-o şi pentru că ea era mijlocul potrivit ca să călăuzească credinţa spre adevăratul ei simbol, spre Domnul Isus. În mielul sângerând vedea prin credinţă semnul marii iertări a păcatelor înfăptuite de Domnul, care nu putea fi văzută în darurile din roadele pământului, aduse de Cain, oricât de plăcute ar fi putut fi ele. Abel stă pentru noi pe primul loc dintr-un nor de martori, care toţi au depus o mărturie curajoasă şi au fost gata s-o pecetluiască cu viaţa lor. El a murit ca martir pentru adevăr, marele şi sublimul adevăr, că Dumnezeu primeşte pe oameni prin credinţa lor. Toată cinstea sângelui martirilor, care vorbeşte aşa de puternic pentru adevărul preţios. Domnul nostru Isus, şi El un Martor al credinţei în Dumnezeu, a vorbit mai bine decât Abel, deoarece el avea mai mult de spus şi deoarece El putea să vorbească dintr-o intimitate mai mare cu Dumnezeu. El a fost un Martor mult mai desăvârşit al adevărului divin, decât putea Abel să fie, căci El a adus viaţa şi nemurirea la lumină şi a vorbit cu ai Săi foarte clar despre Tatăl. Domnul nostru Isus Hristos a fost la sânul Tatălui şi El cunoştea taina divină; această taină a descoperit-o fiilor oamenilor în predicile Sale şi apoi a confirmat-o prin sângele Său. Să nu uităm, că cu toate că moartea lui Hristos a fost în primul rând ispăşire pentru păcat, ea a fost totodată şi mărturie pentru adevăr, căci se spune despre El, că a fost pus Martor pe lângă popoare, Cap şi Stăpânitor al popoarelor, şi că El a fost un Martir sângerând şi muritor, o dovedeşte sângele Său (aceasta vă este clar), un adevăr mult mai deplin, mai luminos şi mai glorios decât sângele lui Abel. În afară de aceasta: sângele lui Abel vorbeşte bine, deoarece el era dovada credincioşiei. Acest slujitor credincios al marelui Stăpân a fost credincios, cu toată împotrivirea fratelui său; da, credincios până la moarte. Nu se putea spune despre el, aşa cum apostolul putea să spună despre unii: »Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.« El s-a împotrivit păcatului până la sânge; el a fost credincios în toată casa lui, ca slujitor; el nu s-a lăsat împiedecat în curăţia sufletului lui, şi nu a considerat că viaţa lui este scumpă. Sângele lui vorbea, atunci când cădea pe pământ: Dumnezeule mare, Abel este credincios Ţie. Dar sângele lui Hristos dovedeşte o credincioşie şi mai mare, căci el venea dintr-o viaţă desăvârşită, fără pată, care niciodată nu a fost întinată de vreun păcat; în opoziţie cu moartea lui Abel, care cei drept punea capăt unei vieţi de credinţă, dar nu era o viaţă desăvârşită. Credincioşia lui Isus a fost desăvârşită începând din ziua naşterii Lui şi până în ceasul morţii Lui; şi deoarece nu era o necesitate ca El să moară, dăruirea de bună voie a vieţii Lui era cu atât mai mult o faptă a ascultării şi o dovadă mult mai bună a credincioşiei Lui faţă de ceea ce I s-a încredinţat.

Să nu uităm, că tot ce putea să spună sângele lui Abel, atunci când el cădea pe pământ, era numai o umbră a fiinţei mult mai minunate, pe care ne-o garantează moartea lui Isus. Isus nu era un simbol al ispăşirii, ci El a făcut ispăşirea; El nu era simbolul unei jertfe, ci era marea Jertfă însăşi, şi deoarece fiinţa vorbeşte totdeauna mai bine decât umbra, aşa vorbeşte sângele lui Isus mai bine decât sângele lui Abel.

Este bine să adăugăm, că Domnul nostru era cu mult mai nemărginit de demn şi de glorios decât Abel; de aceea moartea Lui trebuie să vorbească cu o gură mult mai elocventă decât moartea unui om simplu, aşa cum era Abel. El, cel care murea din mâna lui Cain, este numai unul dintre noi, care mărturiseşte despre adevăr şi neprihănire, care mărturiseşte prin credinţă despre o jertfă viitoare; dar El, Cel care a murit prin mâna lui Irod şi a lui Pilat, era divin şi nu a venit la noi cu un mesaj obişnuit. Când Fiul glorios al lui Dumnezeu Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, vocea care venea din sângele Lui a trebuit în mod necesar să fie mai tare, mai plăcută, mai deplină şi mai divină decât vocea sângelui de martir a lui Cain. De aceea înţelegem, înainte de a intra în detalii, că după principiile generale putem fi foarte în clar, că sângele lui Isus va vorbi mai bine decât sângele lui Abel.

II.

Vrem să intrăm acum în miezul textului nostru, în timp ce ne vom aminti, că sângele lui Isus vorbeşte lui Dumnezeu mai bine decât sângele lui Abel. Sângele lui Abel a strigat la urechile Domnului, căci El a zis lui Cain: »Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Acest strigăt nu s-a îndreptat într-o direcţie oarecare, ca să caute un mijlocitor, ci s-a îndreptat direct spre scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi a adus o acuzare criminalului. Dar ce a zis sângele lui Abel lui Dumnezeu? Dacă aţi fi stat în locul unde a căzut Abel şi aţi fi putut vedea pământul din jur colorat în roşu de sângele scurs, ce v-ar fi spus sângele? Ce v-aţi fi putut imagina, că poate sângele să spună lui Dumnezeu? El a spus: „O, Dumnezeule, creatura Ta de odinioară, rezultatul artei Tale incomparabile, este sfărâmat în bucăţi şi distrus în chip barbar! Un trup viu, cu simţuri, alcătuit cu o artă şi iscusinţă, cum numai Tu o poţi arăta, a fost distrus cu îndrăzneală. Olarul nu permite ca vasul, format pe roată cu multă muncă şi cheltuială, să fie distrus cu îndrăzneală, dar aici este un trup mult mai preţios, mult mai minunat decât orice poate să creeze arta omenească, şi acesta a fost distrus. Dumnezeule mare, Creatorul tuturor lucrurilor, vei privi cu răbdare aceasta, vei îngădui ca lucrarea mâinilor Tale să fie distrusă cu atâta cruzime?” Nu era destul în acest strigăt? Apoi sângele a vorbit mai departe: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost distrusă fără motive. Nu a existat nici un motiv îndreptăţit pentru mânie, nu a fost nici o jignire, care să merite o astfel de lovitură îngrozitoare; ci una din creaturile Tale slabe, care are dreptul la ocrotirea Ta prietenoasă, a fost lovit cu îndrăzneală şi fără motive: – sângele lui Te strigă! Tu, Judecător al întregului pământ, vei permite ca cei slabi să fie nimiciţi de cei tari şi vei tolera, ca cei nevinovaţi să fie omorâţi de mâna păcătoşilor?” Vedeţi cum strigătul devine tot mai puternic. Mai întâi este: „O, Dumnezeule, creatura Ta a fost nimicită”, apoi: „O, Dumnezeule, supusul Tău a fost maltratat de un supus ca şi el, de unul care a devenit duşmanul Tău: nu vrei să intervii?” Dar sângele lui Abel a spus mai mult decât atât; el a zis: „Dacă nu ar fi fost dragostea pentru Tine, nu s-ar fi vărsat acest sânge! Dacă aceste picături nu ar fi fost închinate prin evlavie, dacă acest sânge nu ar fi curs prin venele unui om care a iubit din toată inima pe Dumnezeu, nu s-ar fi vărsat pe pământ.” „O, Dumnezeule”, strigă fiecare picătură, „am căzut pe pământ pentru Tine, vei răbda Tu aceasta? Să-şi dea o creatură, pe care Tu ai făcut-o, viaţa cu durere şi chinuri pentru Tine şi Tu să priveşti ca o statuie rece, neclintită, nepăsătoare, nemişcată şi fără inimă? Nu vrei să Te scoli, o, Dumnezeule? Să se verse sânge din pricina Ta, pe nedrept şi pe lângă aceasta sângele aceluia care este creatura Ta iubită şi neprihănită, şi nu vrei să intervii?” Ce putere este într-o astfel de voce! Dar sângele mai adaugă: „O, Dumnezeule, eu am fost vărsat în răzvrătire faţă de Tine, căci lovitura, care a venit din mâna lui Cain, nu a avut ca ţintă pe Abel, ci după duhul a fost îndreptată împotriva Ta, căci dacă Cain ar fi putut face împotriva Ta, ce a făcut fratelui său Abel, ar fi făcut-o fără îndoială! El era dintre cei răi, şi de aceea a lovit pe fratele său, şi răul, care era în el, era ucigaş al lui Dumnezeu; el ar fi lovit de moarte chiar pe Dumnezeu, dacă i-ar fi stat în putere, şi de aceea sângele strigă: „O, Dumnezeule, aici mănuşa de luptă a împotrivirii Ţi-a fost aruncată. Cain Ţi se opune. El a dat prima lovitură împotriva Ta, el a distrus avanpostul oştirii aleşilor Tăi. Vrei să priveşti în linişte? Nu vrei să Te răzbuni? Nu vrei să iei în seamă? Să tacă cerul, când pe pământ sunt suspine şi ţipete? Să rămână inima cerului rece, când inima duşmanului se înfierbântă de mânie şi devine feroce de răzvrătire? O, Dumnezeule, nu vei interveni?” Acesta este un strigăt care sfâşie cerul, dar nu este totul. Sângele primului martir a mai adăugat la toate acestea încă un strigăt: „O, Dumnezeule, acesta este primul sânge omenesc, care se varsă prin crimă, şi prin mâna unui frate neobişnuit. Vei trece Tu cu vederea această faptă? Cum poţi atunci să fii drept?” Nu a provocat acest sânge de fapt dreptatea lui Dumnezeu? O, Dumnezeule, dacă Tu nu pedepseşti pe acest prim criminal barbar, care omoară pe fratele său, atunci pe parcursul secolelor oamenii se vor deda cu pasiune la sânge şi se vor desfăta prin crimă, şi vor zice: „Cum poate Dumnezeu să ştie? El, Cel care stă în cer, nu va lua seama la aceasta, El nici nu va vorbi?” Ar fi ca şi cum Dumnezeu ar da o scrisoare oamenilor, că unul poate vărsa sângele altuia şi crima este permisă să domnească în toată creaţia, dacă prima crimă nu ar fi luată în seamă de marele Judecător al tuturor.

Ascultaţi, fraţii mei, ce strigăt trebuie să fi avut sângele lui Abel, şi cu ce putere s-a ridicat spre cer.

Dar noi nu trebuie să facem presupuneri cu privire la puterea acestui strigăt, căci Biblia ne spune, că Dumnezeu l-a auzit, şi, când l-a auzit, a venit să ceară socoteală de la Cain, şi a zis: »Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.« Apoi a venit sentinţa distrugătoare. Pământul, care a absorbit sângele, a fost blestemat pentru Cain, aşa că, chiar dacă Cain l-ar fi prelucrat cu multă hărnicie, nu putea să dea recoltă din belşug; oricât l-ar fi arat, cu toată arta şi îndemânarea, pământul nu-i va da niciodată bogăţia sa. Blestemul iniţial al spinilor şi al pălămizii, pe care Dumnezeu l-a rostit, când Adam după căderea în păcat mai era încă în viaţă, a fost acum dublat pentru Cain, aşa că el aduna acum snopi sărăcăcioşi şi câteva mâini pline de recoltă.

Aceasta era ceva amar, care acum era amestecat cu pâinea zilnică, şi pe lângă aceasta a primit un blestem în inima sa, care l-a făcut sclavul temerilor proprii. El a slujit fricii şi groazei ca propriilor lui idoli, şi a rătăcit pe pământ, având întuneric în suflet şi în jurul lui; el nu s-a mai bucurat, ci purta pe frunte semnul lepădării lui. Viaţa lui a fost fără îndoială iadul pe pământ, şi în cele din urmă a fost alungat pentru totdeauna dinaintea feţei Dumnezeului Preaînalt. Sângele are voce, şi când aceasta este auzită împotriva unui om, ea aduce asupra lui un blestem de nedescris. Acum, fraţii mei, este o misiune foarte plăcută, să vă rog să vă îndreptaţi privirea de la sângele lui Abel la sângele lui Isus. Sunt convins, că aţi înţeles glasul sângelui lui Abel, şi doresc, ca sufletele voastre să audă cu aceeaşi claritate glasul sângelui lui Isus, căci sunt aceleaşi motive pentru vorbirea lui tare, dar ele sunt mult mai accentuate. Puteţi să staţi acum pe Golgota şi să priviţi cum curge sângele Mântuitorului din mâinile, din picioarele şi din coasta Sa? Ce gândiţi voi cu privire la ce spune acest sânge lui Dumnezeu? Gândiţi-vă acum la piciorul crucii. Sângele strigă cu glas tare spre Dumnezeu, şi ce zice el? Nu spune el: „O, Dumnezeule, de data aceasta nu este o creatură, care sângerează, ci cu toate că trupul, care atârnă pe cruce, este creatura Duhului Tău Sfânt, el este însă Fiul Tău, care acum îşi varsă sufletul în moarte. O, Dumnezeule, este Singurul Tău născut, scump pentru Tine, fundamental una cu Tine, Unul în care Tu Îţi ai toată plăcerea, a cărui ascultare este desăvârşită, a cărui dragoste pentru Tine a fost de nezguduit – El este, Cel care moare. O, Dumnezeule, vei sfida Tu strigătul şi lacrimile, suspinele, geamătul, sângele Fiului Tău? Tu, Tată plin de dragoste, la al cărui sân a fost Isus înainte de întemeierea lumii, El moare, şi nu vrei să-L bagi în seamă? Să curgă sângele Lui degeaba pe pământ?” Glasul mai zice: „Este nu numai Fiul Tău, ci este Fiul Tău nevinovat, desăvârşit, pentru care nu exista nici o necesitate să moară, deoarece nu avea nici un păcat moştenit, care ar fi putut să aducă putrezirea peste El. El nu a avut nici un păcat, şi în toată viaţa Lui nu a făcut nici un păcat, ca să-L facă vrednic de moarte.”

„O, Dumnezeule, este singurul Tău născut, care, fără pată, ca un miel a fost dus la tăiere, care stă ca o oaie înaintea celor ce o tund. Poţi Tu să vezi aceasta, Tu, Dumnezeu peste toate lucrurile, poţi să priveşti pe nemărginit de sfânt şi drept Fiu al inimii Tale cum este dus la moarte – poţi să priveşti, şi să nu simţi puterea sângelui, cum strigă către Tine? Nu s-a adăugat la aceasta, că Domnul nostru a murit, ca să apere onoarea Tatălui Său? Pentru Tine, o, Dumnezeule, pentru Tine moare El! El, Cel care atârnă pe Golgota, atârnă acolo în veneraţie faţă de hotărârile Tale, pentru împlinirea ţelului Tău, pentru apărarea onoarei Legii Tale, ca Tu Însuţi să fi glorificat, pentru ca dreptatea Ta să se poată arăta şi îndurarea Ta să domnească neîngrădită. O, Dumnezeule, Cel ce sufere în paloarea Sa cadaverică, ale cărui răni sunt pricinuite de cuiele îngrozitoare şi al cărui suflet este biciuit de chinuri de nedescris, El moare pentru Tine. Dacă nu ar exista Dumnezeu, atunci El nu ar trebui să moară. Dacă nu ar exista o Lege, care să trebuiască apărată, nici un adevăr, de apărat, dacă nu ar exista nici o onoare, nici o maiestate şi nici o dreptate care să ceară omagiu, atunci nu ar fi fost nevoie ca El să moară. Dacă Tu ai fi mulţumit, ca onoarea Ta să fie pătată, sau să nu-Ţi arăţi îndurarea, atunci nu ar fi fost necesar, ca El să moară. Dar este pentru Tine, orice durere este pentru Tine, orice oftat este pentru Tine, fiecare picătură de sânge este pentru Tine, şi nu vrei să Te laşi mişcat de aceasta?” Fraţilor, nu este putere în această voce? Dar în afară de aceasta, sângele trebuie să fi vorbit lui Dumnezeu aşa: „O, Dumnezeule, sângele, care se varsă acum, cu atâta onoare şi glorie în el însuşi, se varsă dintr-un motiv de har divin. El, Cel care moare pe cruce, moare pentru duşmanii Lui, suspină pentru aceia care Îl chinuie, sufere pentru aceia care au înfipt pumnalul în sufletul Său şi care apoi batjocoresc durerea pe care au provocat-o. O, Dumnezeule, există un lanţ pentru Dumnezeu în cer, care leagă jertfa de coarnele altarului, un lanţ al dragostei veşnice, de o nemărginită bunătate.”

Prietenii mei, noi nu am putea să privim din pură bunăvoinţă pe un om suferind, fără ca prin aceasta să nu fim mişcaţi – să rămână Dumnezeu nemişcat? Dumnezeul desăvârşit de sfânt şi îndurător, să rămână El indiferent, când noi suntem profund mişcaţi? Privirea sângelui îngrozeşte pe unii din noi; privirea sângelui unuia cu totul nevinovat – vărsat de mâna brutalităţii – ar da naştere la fiori de groază înăuntrul nostru; dar gândul, că acest sânge a fost vărsat dintr-un motiv aşa de minunat, dintr-o dragoste dezinteresată faţă de criminali nedemni – aceasta ne-ar pune în mişcare; credeţi că nu a mişcat inima lui Dumnezeu? Preamărit să-I fie Numele, noi nu trebuie să avem astfel de presupuneri; a mişcat aşa de mult pe Tatăl nostru ceresc, că Dumnezeu a venit la oameni până în zilele noastre, şi prin acest sânge ne-a zis: „Ce ai făcut? Orice ai fi făcut, oricât de negre şi de murdare ar fi fost păcatele tale, glasul sângelui Fiului Meu strigă la mine din pământ, şi începând din această zi, din pricina Lui, am ridicat blestemul de pe pământ, şi nu vreau să-l mai blastăm. Voi veţi fi binecuvântaţi la venire şi la plecare. V-am iertat fărădelegile; am aşezat un semn pe voi, şi nici un om să nu vă producă pagubă, şi dreptatea să nu vă pedepsească, căci v-am primit în Persoana Fiului Meu iubit, aşa vinovaţi cum sunteţi. Mergeţi pe drumul vostru şi trăiţi fericiţi şi în pace, căci v-am îndepărtat fărădelegile şi păcatele voastre le-am aruncat înapoia Mea, şi a venit ziua, când se vor căuta fărădelegile voastre, dar nu va mai fi nici una, şi păcatele voastre, dar nu va fi găsit nici unul, căci Eu le voi ierta acelora, pe care îi voi lăsa.” Sângele lui Abel a avut putere mare pentru blestem, dar sângele lui Isus are putere să binecuvânteze pe fiii oamenilor.

Vreau să rămân puţin mai mult la acest gând. Doresc să am puterea să vi-l întipăresc pe inimă; dar aceasta o poate face numai Duhul Sfânt. Dar vreau să rămân puţin asupra lui, ca să pătrundeţi în miezul lui. Observaţi, că sângele lui Abel a vorbit lui Dumnezeu cu mult înainte ca el să vorbească lui Cain. Cain a fost surd cu privire la glasul sângelui fratelui său, dar Dumnezeu l-a auzit. Păcătosule, cu mult înainte ca tu să auzi glasul sângelui lui Isus, Dumnezeu îl aude şi protejează sufletul tău păcătos. Cu mult înainte ca sângele să pătrundă în sufletul tău, ca să te moaie pentru pocăinţă, el este înaintea lui Dumnezeu pentru tine. Nu a fost vocea lui Cain, care a adus răzbunarea, ci a fost glasul sângelui lui Abel; şi nu strigătul păcătosului, care caută îndurarea, este cauza îndurării, ci strigătul sângelui lui Isus. Ştiu că îmi vei zice, că nu poţi să te rogi; ah, cât de bine este, că sângele poate s-o facă, şi că dacă tu nu te poţi ruga, ca să biruieşti, sângele se roagă. Dacă tu trebuie să ai parte de har de la Dumnezeu şi să primeşti iertarea, atunci aceasta nu va fi prin efectul rugăciunilor şi lacrimilor tale, ci prin acţiunea sângelui Fiului iubit al lui Dumnezeu. Cain nu s-a rugat pentru răzbunare, dar ea a venit prin sânge, fără ca el s-o caute; şi tu, cu toate că simţi, că nu îndrăzneşti să cauţi harul, îl vei găsi totuşi, dacă te vei încrede în sângele lui Isus, care vorbeşte pentru tine. Sângele nu are nevoie de vocea ta, ca să-şi mărească puterea la Dumnezeu; El va auzi vocea ta, dar din cauză că El a auzit mai înainte glasul sângelui lui Isus. Este bine pentru noi, că sângele lui Isus Hristos vorbeşte pentru cei vinovaţi, aşa cum sângele lui Abel vorbeşte împotriva celor vinovaţi.

Sângele lui Isus nu vorbeşte pentru cei nevinovaţi, dacă există din aceştia, căci ei nu au nevoie de rugăciunea unei jertfe de împăcare. Isus se roagă pentru cei răzvrătiţi, ca Dumnezeu, Domnul, să locuiască între ei; pentru voi, care călcaţi legile Sale şi dispreţuiţi dragostea Sa, şi aţi luptat împotriva puterii Sale; sângele lui Isus se roagă pentru aceia, ca voi, căci El a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce este pierdut.

Sângele scump vorbeşte permanent. Aţi observat că în text se spune: vorbeşte, nu se spune: a vorbit, ci vorbeşte? Sângele lui Isus s-a rugat pentru tâlharul de pe cruce, dar

nu îşi va pierde puterea,

până când toţi cei mântuiţi,

eliberaţi fiind de păcat,

în veci vor triumfa.

Fraţilor, dacă păcatul victorios apasă conştiinţa, este bine, de o mie de ori bine, să ştim, că noi înşine avem un Mântuitor biruitor. Deja cu mulţi ani în urmă unii dintre noi au venit la Hristos şi au găsit iertarea, dar credinţa noastră este mereu slabă, şi îndoielile noastre devin tari. Veniţi, haideţi să mergem din nou la Izvor, să privim iarăşi la cruce, căci sângele încă mai vorbeşte. În ceea ce priveşte eficienţa, sângele Domnului Isus are aceeaşi putere ca şi acum 1800 de ani, căci sângele Său are putere înaintea lui Dumnezeu, ca şi atunci, când tâlharul a zis: Doamne, adu-Ţi aminte de mine. Să ne gândim la aceasta şi să ne bucurăm. Sufletul meu, dacă nu poţi implora pe Dumnezeu, dacă nu îndrăzneşti s-o faci, dacă limba ta este liniştită şi îndoiala îţi închide gura, chiar şi atunci Isus se roagă. Apucă mijlocirea; vino şi încrede-te în El; bazează-te în totul pe El, El trebuie să biruiască, chiar dacă tu nu poţi, Lui trebuie să-I reuşească, chiar dacă tu nu ai nici o putere. Vino şi leagă-te de puterea biruitoare a sângelui scump, şi totul va fi bine cu tine, vei fi sigur, sigur pentru eternitate. Dumnezeu să ne dea harul să facem aceasta, fiecare din noi, şi a Lui să fie lauda pentru aceasta!

III.

Dar să mergem mai departe: sângele lui Isus vorbeşte mai bine inimilor noastre, decât sângele lui Abel.

Presupun că cei mai mulţi din voi au citit relatările corespondenţilor de ziar, care au mers pe câmpurile de bătaie din Königgrätz sau Sadowa. Cât de înfiorător a fost să citim despre morminte, care erau pline cu sânge, şi despre mirosul cadavrelor în putrefacţie, care a fost aşa de insuportabil, că vizitatorii au trebuit să părăsească cât mai repede posibil câmpul de bătaie. Eu nu vreau să fiu iniţiatorul unui război sângeros. Cât de neînsemnat este deseori motivul pentru lupte disperate, care durează săptămâni. Presupun că unii conducători de oşti sunt obişnuiţi cu astfel de lucruri; presupun, că fără să fie impresionaţi pot să citească despre mii de oameni care au fost mutilaţi de proiectile şi bombe şi pot să privească grămezile de cadavre fără să fie cuprinşi de fiori, dar sunt sigur, că eu aş înnebuni. Să fi vinovat de sângele unui singur om, ar fi de ajuns, să alunge toată bucuria din viaţa mea; dar să verşi sângele a zeci de mii de oameni, ca să-ţi satisfaci ambiţiile, după părerea mea ar trebui să-ţi pierzi imediat minţile. Trebuie să fie o lipsă de conştiinţă, din care cauză „raţiunea” îşi mai păstrează tronul, dacă oamenii merg până la genunchi în sângele semenilor lor, numai din cauza câştigului egoist. Deoarece în timpul lui Cain nu erau războaie şi inima omenească nu era aşa de brutală, aşa cum este acum, când putem vorbi de război cu expresii blânde, aşa cum deseori are loc, pentru el, dacă a avut cu adevărat conştiinţă, trebuie să fi fost un gând înfiorător, că a omorât pe fratele său. Eu am omorât un om, eu i-am vărsat sângele. Cu siguranţă s-a trezit din somn. Cum putea să fie liniştit în patul lui singuratic? Omul cu mâna roşie! Vina, un camerist feroce, cu degetele roşii de sânge a tras perdelele de la patul său. Nu îi apărea permanent scena înaintea sufletului? Discuţia avută pe câmp, imboldul venit deodată, lovitura, sângele, privirea victimei sale, cum cerea îndurare, când o lovitură cădea după alta; şi apoi priveliştea oferită de corpul mutilat, sângele care curgea şiroaie şi semnele roşii pe pământul umed.

Trebuie să fi fost o amintire, care atârna ca vipera de corpul ucigaşului, oriunde s-ar fi aflat el! Desigur el vrea să zidească o cetate, aşa cum ni se spune, ca să stingă aceste amintiri de foc. Apoi i-a venit gândul: l-ai lovit, cu toate că era fratele tău. Sunt eu păzitorul fratelui meu? a zis el, dar oameni vorbesc uneori cu lăudăroşenie, când inima lor vorbeşte în taină. Groaza fratricidului trebuie să-l fi urmărit pe Cain: am omorât pe fratele meu, eu, cel întâi născut din femeie, am omorât pe al doilea născut. Şi apoi s-a întrebat: pentru ce l-am omorât? Ce rău mi-a făcut? Dacă el a adus o altă jertfă decât mine, şi chiar dacă Dumnezeu pe el l-a primit, şi nu pe mine, ce suferinţă mi-a produs el? Nevinovăţia victimei sale trebuie să fi mărit neliniştea lui, dacă Cain avea o conştiinţă, căci trebuia să-şi amintească cât de paşnic şi-a păzit Abel oile, şi el însuşi era ca una din ele, ca un miel, acest păstor era o adevărată oaie pe câmpia lui Dumnezeu. Şi totuşi Cain a trebuit să spună, l-am omorât, căci eu uram pe Dumnezeu, pe Dumnezeul în a cărui judecată curând va trebui să stau. Vă puteţi imagina omul care zilnic trebuia mustrat şi şcolarizat prin sângele fratelui său? Sufletul unui poet este pentru a-l învăţa. Gândeşte-te ce ai simţi, dacă ţi-ai omorî fratele, cum ar atârna vina deasupra ta, ca un nor negru şi ar picura oroare în sufletul tău.

Dar, fraţii mei, în strigătul sângelui lui Isus este mai multă putere, lucrează altfel şi vorbeşte mai bine. Din sângele lui Isus se înalţă mângâiere, care este tot aşa de puternică ca şi groaza care se înalţă din sângele lui Abel. Când păcătosul priveşte la Isus cel omorât, el poate să spună: dacă nu aş şti, că acest sânge a fost vărsat atât pentru mine, cât şi prin mine, frica mea ar fi de mii de ori mai mare; dar dacă mă gândesc, că acest sânge scump este un sânge care a fost vărsat în locul sângelui meu, că este sângele, pe care Dumnezeu l-a rânduit şi l-a hotărât înainte de întemeierea lumii, ca să se verse pentru mine, dacă mă gândesc că este sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, pe care El L-a lovit, în loc să mă lovească pe mine, şi L-a făcut să poarte toată mânia Sa, pentru ca eu să nu o port, o, Dumnezeul meu, ce mângâiere curge din acest izvor binecuvântat! Aşa cum gândul la crima lui Cain v-a făcut să suferiţi, credinţa să vă facă fericiţi, când vă gândiţi la Isus Hristos Cel omorât; căci sângele lui Hristos nu poate, aşa cum am spus la începutul predicii, să aibă o voce mai puţin puternică; el trebuie să aibă un glas mult mai puternic decât al sângelui lui Abel, şi de aceea strigă mai tare pentru voi, decât a strigat sângele lui Abel împotriva fratelui său Cain. Şi atunci, păcatele mele, care strigaţi, vă pot auzi, dar nu mie teamă înaintea voastră, căci sângele lui Isus strigă mai tare decât voi. Şi atunci, conştiinţă, pot să-ţi înţeleg acuzarea, dar nu mă sperii, căci Mântuitorul meu a murit pentru mine. Eu vin înaintea lui Dumnezeu cu încredere desăvârşită, deoarece eu sunt stropit cu sângele Locţiitorului meu. Dacă grozăvia lui Cain este insuportabilă pentru o conştiinţă trezită, pacea, care îmi este dată prin sângele scump al lui Isus, este de nedescris şi nespus de mare, o pace ca un râu, o dreptate ca valurile mării. Toţi cei care aud sângele vorbind în sufletele lor, cum le spune, că păcatele au fost iertate, că Dumnezeu a fost împăcat, că noi am fost primiţi în Preaiubitul, şi că noi suntem acum păziţi în Isus şi nimeni nu va pieri şi nimeni nu ne va putea smulge din mâna Sa, toţi aceştia au o pace dulce.

Sper, că voi cunoaşteţi puterea dulce a acestui sânge, care rosteşte pacea. Acest sânge nevinovat, rânduit să dea pace, este mai de preţ decât orice. O, sufletul meu, nu căuta niciunde în altă parte pacea, şi nu te teme niciodată, că aici nu poţi găsi pacea. Dacă tu, creştine, ţi-ai pierdut astăzi încrederea, dacă astăzi eşti conştient că ai fost greşit înaintea Domnului tău şi te-ai împotrivit Duhului Său, dacă astăzi te ruşinezi chiar de numele de „creştin”, deoarece l-ai dezonorat, dacă deznădejdea este astăzi gata să-ţi sufoce speranţa, şi eşti ispitit să renunţi la totul, vino totuşi acum, tocmai acum, la acest sânge scump. Nu te gândi că Mântuitorul meu poate să mântuiască numai pe păcătoşii mici; El este un Mântuitor mare – puternic să mântuiască. Ştiu, păcatele tale vorbesc foarte tare – sper, să le auzi glasul şi în viitor să le urăşti, dar ele nu pot să vorbească aşa de tare, ca sângele lui Isus. El zice: „Tată, Tată, degeaba am murit? Tată, Eu plătesc cu sângele Meu pentru păcătoşi, să nu fie păcătoşii mântuiţi? Eu am fost lovit pentru cei vinovaţi, să fie şi cei vinovaţi loviţi?” Sângele spune: „Dumnezeule, eu am apărat Legea Ta, ce ceri Tu mai mult? Eu am onorat dreptatea Ta, de ce să arunci Tu pe păcătoşi în iad? O, Tu bunătate divină! Poţi Tu să iei plată dublă pentru o vină, şi să pedepseşti pe aceia, pentru care a suferit Hristos? O, dreptate! Vrei să Te răzbuni? O, îndurare! Dacă drumul este făcut liber, nu vrei să vii la păcătoşii vinovaţi? O, dragoste divină! Dacă cărarea este deschisă pentru Tine, nu vrei să Te arăţi celor răzvrătiţi şi infami?” Sângele nu va mijloci în zadar; noi păcătoşii vom fi mântuiţi, sper aceasta şi pentru voi, spre lauda şi onoarea harului Său.

IV.

Două sau trei cuvinte în încheiere. Sângele lui Isus vorbeşte, chiar şi în textul meu, mai bine decât sângele lui Abel.

El vorbeşte acelaşi lucru, dar într-un sens mai bun. Aţi fost atenţi la primul text? Dumnezeu a zis lui Cain: »Ce ai făcut?« Deci, aceasta este, ce sângele lui Isus îţi zice: „Ce ai făcut?” Iubitul meu ascultător, nu şti, că păcatele tale au omorât pe Mântuitorul? Dacă noi ne-am jucat cu păcatul, şi am considerat, că este un lucru mărunt, o nimica toată, cu care te poţi juca şi de care poţi să râzi, să corectăm atunci rătăcirea. Mântuitorul nostru atârnă pe cruce, şi prin păcatele noastre a fost ţintuit acolo; să le considerăm atunci mici? Privind de pe cruce la noi, Isus ne zice: „Ce ai făcut?” O, ascultătorul meu, ce ai făcut? Ai omorât pe cel mai bun Prieten al tău şi pe tine te-ai condamnat la moarte! Permiteţi-mi să mă adresez fiecăruia din voi în parte. Evaluează-ţi păcatele. Parcurge lista neagră, începând din copilărie şi până acum. Ce ai făcut? Ah! Doamne, am făcut multe, ca să plâng veşnic, dacă Tu nu ai fi plâns pentru mine. Picăturile de durere nu pot niciodată să plătească, ceea ce noi suntem datori sângelui Tău. Ah! Am făcut rău, Doamne, dar Tu mi-ai făcut bine. Ce ai făcut? Ce ai făcut? A fost o acuzare gravă a lui Cain, ea putea să-l străpungă ca o săgeată; dar pentru voi şi pentru mine este vocea blândă, întrebătoare, a dragostei Tatălui, care ne cheamă la pocăinţă. Fie ca ea să ne aducă astăzi la pocăinţă!

Ceea ce am vrut să spun în mod deosebit, este aceasta. Dacă priviţi textul al doilea, sângele este numit »sângele stropirii«. Dacă sângele lui Abel a stropit sau nu pe Cain, nu pot să spun, dar dacă a făcut-o, atunci groaza lui trebuia să fie şi mai mare, căci el avea sângele cu adevărat asupra sa. Dar în cazul nostru bucuria se măreşte, căci sângele lui Isus nu are nici o valoare pentru noi, atâta timp cât noi nu am fost stropiţi cu el. Credinţa moaie isopul în sângele ispăşitor şi îl stropeşte asupra sufletului, şi sufletul devine curat. Stropirea cu sângele lui Isus este adevăratul motiv al bucuriei şi izvorul sigur al mângâierii creştine; stropirea cu sângele lui Abel trebuie să fi fost groază, dar stropirea cu sângele lui Isus este rădăcina şi cauza desfătării.

Mai există ceva în acest text, şi cu aceasta închei. Apostolul spune: »noi am venit la sângele stropirii«. El numeşte aceasta printre alte lucruri, la care noi am venit. Dar, orice om cu judecată va fugi de sângele lui Abel. Cine a ucis pe aproapele lui îşi doreşte o depărtare cât mai mare între el şi cadavrul acuzator. Dar noi venim la sângele lui Hristos. Este un lucru, de care ne bucurăm, dacă contemplarea lui din partea noastră ni-l aduce tot mai aproape. Vă rog, prieteni creştini dragi, să veniţi în dimineaţa aceasta mai aproape de el, decât aţi fost până acum. Gândiţi-vă la marele adevăr, că El este Locţiitorul nostru. Zugrăviţi-vă suferinţele Mântuitorului. Staţi înaintea ochilor Lui, staţi la piciorul crucii de pe Golgota, rămâneţi în apropierea crucii Sale, şi nu vă îndepărtaţi de această privelişte mare a îndurării şi suferinţei. Veniţi mai aproape! Nu vă fie teamă. Voi păcătoşilor, care niciodată nu v-aţi încredinţat lui Isus, priviţi şi trăiţi! Veniţi la El acum!

Vino, suflet vinovat,

Zboară ca porumbeii,

În rănile lui Isus.

Nu, nu fugiţi de rănile, pe care le-aţi făcut, ci căutaţi-vă protecţia în ele; nu uitaţi suferinţele lui Hristos, ci odihniţi-vă în ele! Singura voastră speranţă constă în încrederea în Isus, în deplina încredere. Gândiţi-vă mult la durerile Domnului vostru, şi dacă am voie să propun unora dintre voi, care astăzi după masă nu vor pleca, ar fi probabil bine, dacă veţi petrece o oră sau două între serviciile divine, preocupându-vă cu suferinţele Mântuitorului. Această preocupare ar putea să fie mijlocul prin care credinţa va veni la voi. Credinţa vine prin auzire, dar prin auzirea care meditează; şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie meditat asupra Cuvântului. Deschideţi Cuvântul, citiţi istoria crucii, rugaţi pe Domnul s-o binecuvânteze cu privire la voi, şi cine ştie, dacă nu cumva unii din voi, prin Duhul divin vor auzi glasul sângelui, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Domnul să binecuvânteze pe fiecare din voi, din pricina Numelui Său! Amin.

http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Sangele_lui_Abel_si_sangele_lui_Isus.htm

///////////////////////////////

A VII-a trâmbiță

Apocalipsa 11:15-19

Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

Apocalipsa 11:14 A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând.

Din nou, tranziția dintre cel de-al doilea și cel de-al treilea vai ne spune că, pentru ca cel de-al treilea vai să vină (a treia nenorocire), cel de-al doilea trebuie să treacă. Nu există vreo suprapunere între cele două. Haideți să începem a săpa pentru ca să vedem ce eveniment marchează această tranziție.

Apocalipsa 11:15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiță. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau . . .

Apocalipsa 19:1 După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea . . .

Ni se spune că glasurile puternice care se aud în cer este unul din semnele celui de-al treilea vai. Apoc. 19:1 ne spune că acestea aparțin unei mari mulțimi („gloate” sună cam nepotrivit) care constituie un cor măreț ce cântă în cer. Această expresie (πολύς ὄχλος – polus oklos), apare de trei ori în cartea Apocalipsei, tradusă fiind în VDC prin „gloată multă” în versetul 1 și 6 al cap. 19, iar în Apoc. 7:9 prin sintagma similară „marea gloată”. Putem observa nu numai că glasurile puternice ale celui de-al treilea vai aparțin marii mulțimi, dar există și o temă comună a cântecului de laudă a glasurilor din capitolul 11 cu aceea din capitolul 19:

Apocalipsa 19:6 Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ,,Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.

Apocalipsa 11:15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiță. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: ,,Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.„

Deci, o temă comună a cântecului de laudă al marii gloate este aceea că împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Cartea lui Daniel arată clar că Hristos își primește împărăția după judecata de cercetare preadventă (verifică Daniel 7:10, 12-14, 26-27). Când această judecată se încheie, Hristos va pune deoparte hainele Sale de Mare Preot și se va îmbrăca cu hainele răzbunării, ridicându-se în apărarea copiilor lui Dumnezeu care, după încheierea timpului de probă pentru omenire, vor trebui să treacă prin necazul cel mare (Dan. 12:1). Dar, din moment ce deja am văzut că cel de-al doilea vai (a șasea trâmbiță) începe după încheierea timpului de probă iar trâmbița a șaptea (cel de-al treilea vai) va veni doar după ce al doilea vai se va fi terminat, trebuie să fim mai exacți cu privire la timpul ultimului vai.

Apocalipsa 11:19 Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

Apocalipsa 15:5 După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.

Apocalipsa 16:18, 21 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare . . . O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni.

În introducerea la secțiunea ultimelor șapte plăgi avem o viziune a templului ceresc și se amintește de deschiderea acestuia. Găsim că același lucru se întâmplă la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, ceea ce ne dă de înțeles încă o dată că ne aflăm după încheierea timpului de probă, când plăgile au început să cadă. Privind însă mai îndeaproape, la evenimentele pământești legate de cea de-a șaptea trâmbiță, vedem că aceste evenimente se întâmplă în timpul celei de-a șaptea plăgi: fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

În Apocalipsa 10, Îngerul legământului se pune Garant că în zilele în cari îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu, după (potrivit cu) vestea bună (gr. evanghelia) vestită de El robilor Săi proorocilor (Apoc. 10:7). Când se va sfârși taina lui Dumnezeu?

Efeseni 5:31-32 „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).

Apostolul Pavel ne spune că împlinirea tainei lui Dumnezeu echivalează cu faptul că Hristos și biserica Sa sunt una. Pentru această biserică a plătit El un preț de răscumpărare atât de mare și pentru ea așteaptă momentul când taina lui Dumnezeu, taina Evangheliei, se va fi împlinit în sfârșit:

Efeseni 5:25-27 . . . cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.

Apocalipsa 19:7-8 „Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor, şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)

Viziunea paralelă din Apocalipsa 19 asociază nunta Mielului (v. 7) cu evenimentul luării în primire a împărăției de către Hristos (v. 6). Aceasta va avea loc după judecata finală a lui Dumnezeu asupra Babilonului (Apoc. 19:1-3). Acum putem vedea mai clar unde are loc tranziția dintre cel de-al doilea și cel de-al treilea vai. Dacă al doilea vai începe odată cu încheierea generală a timpului de probă pentru omenire și se încheie cu judecata asupra Babilonului mistic la cea de-a șaptea plagă (vezi Apoc. 16:19), cel de-al treilea vai începe când încă ne aflăm în timpul celei de-a șaptea plăgi, dar după distrugerea Babilonului. Acum, armatele adunate pentru marea bătălie de la Armaghedon sunt distruse de slava arătării Mântuitorului.

Apocalipsa 19:19 Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.

Apocalipsa 17:14 Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, cari sunt cu El, de asemenea îi vor birui.

Apocalipsa 16:21 O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.

Apocalipsa 6:13-17 şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Apocalipsa 11:18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!„

În originalul grecesc, cuvântul mânie din Apoc. 11:18 nu este același cu mânia din Apoc. 15:1 și 16:1 (mânia ultimelor șapte plăgi). În Apoc. 15 și 16 cuvântul grecesc este θυμὸς (thumos) în timp ce în Apoc. 11:18 avem cuvântul ὀργή (orge), la fel ca în Apoc. 6:16-17. Astfel că, mânia celui de-al treilea vai nu se referă la cele șapte plăgi, ci la distrugerea celor nelegiuiți la Cea de-a Doua Venire a Domnului Hristos. De fapt, versetul 18 din Apocalipsa 11 schițează trei evenimente care se succed în ordine pe axa timpului profetic:

mânia neamurilor = legile duminicale, inclusiv decretul de moarte din Apoc. 13:15 (înainte de cea de-a șaptea trâmbiță);

mânia lui Dumnezeu = distrugerea celor nelegiuiți la a Doua Venire – Apoc. 6:17 (în timpul celei de-a șaptea trâmbițe);

judecata celor morți (vezi Apoc. 20:12-13) și răsplata celor credincioși = mia de ani (după cea de-a șaptea trâmbiță).

tr7

În vechiul Israel anul jubiliar, care era anul eliberării – anul când fiecare trebuia să se întoarcă la proprietatea lui și la familia lui, era anunțat cu sunet de trâmbiță în toată țara în ziua ispășirii din anul precedent (Lev. 25:9-13). Pe măsură ce se succed, fiecare sunet de trâmbiță a Apocalipsei spune poporului lui Dumnezeu că izbăvirea … se apropie (Luca 21:28). Cea de-a șaptea trâmbiță marchează începutul jubileului. Aceasta este nimic altceva decât cea din urmă trâmbiță din 1Cor. 15:52, cea care cheamă pe cei adormiți în Hristos afară din paturile lor de țărână. Cei înviați, împreună cu cei 144000, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ (Apoc.14:3) sunt luați la cer ca să-L întâmpine în văzduh pe Domnul și Mântuitorul lor care vine împreună cu sfinții îngeri. Această armată a răscumpăraților din toate timpurile constituie acea mare gloată a cărei glas puternic se aude în cer cântând cântarea lor de biruință și de laudă la adresa Împăratului lor care S-a arătat pentru a-Și lua în primire împărăția.

a VII-a trâmbiță

////////////////////////////////////////

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu

Autor: Anastasia Filat

Sursa: https: //moldovacrestina. md/

Într-adevăr este o diferență între necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu.

Necazul cel mare

Când vorbim despre „necazul cel mare” în contextul profețiilor se are în vedere necazul despre care găsim scris la Matei 24 și Daniel 12 și despre a cărui intensitate se spune că „n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta”.

Potrivit cu textul de la Matei 24 și Daniel 12, necazul cel mare începe cu așezarea urâciunii pustiirii în Templu, lucru care se întâmplă la mijlocul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel și se va sfârși la venirea Domnului Isus:

De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel „așezată în locul sfânt”- cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în zilele acelea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. … Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24: 15-22, 29-30)

În vremea aceea (când ultimul împărat, adică antihristul, își va întinde palatele între mare și muntele slăvit și sfânt – Daniel 11: 45) se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mîntuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. … „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfârși cînd puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12: 1, 7)

Deci, necazul cel mare este legat de activitatea antihristului și este îndreptată împotriva poporului Israel.

Mânia lui Dumnezeu

Potrivit cu textul de la Apocalipsa 11: 14-18, mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea și se sfârșește înainte de venirea Domnului Isus cu cele 7 potire:

A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor”. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: „Îți mulțămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul! (Apocalipsa 11: 14-18)

Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, cari aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu. (Apocalipsa 15: 1)

Vedem că mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea, care este a treia nenorocire vestită pentru locuitorii pământului:

M-am uitat, și am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului, și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, cari au să mai sune”. (Apocalipsa 8: 13)

Dacă urmărim ce se întâmplă la potire, vom vedea că urgiile lor vor afecta tot pământul. La ultimul potir vor suferi toate cetățile neamurilor și Dumnezeu Își va aminti de cetatea Babilon ca să o pedepsească:

Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui. (Apocalipsa 16: 19)

Din Apocalipsa 11 aflăm că mânia lui Dumnezeu va veni după ce se va începe necazul cel mare, fiindcă trâmbița a șaptea va suna peste cel puțin trei zile și jumătate după ce antihristul se va așeza în Templu:

Cînd își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî. Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam, vor sta trei zile și jumătate, și vor privi trupurile lor moarte, și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentrucă acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei, și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici! ” Și s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmașii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași, s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului. A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. (Apocalipsa 11: 7-14)

Concluzie:

Mânia lui Dumnezeu începe puțin mai târziu după începutul necazului celui mare.

Necazul cel mare este din partea Antihristului împotriva poporului Israel, iar mânia este din partea lui Dumnezeu (Apocalipsa 15: 7, 16: 1) împotriva locuitorilor pământului.

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu se vor sfârși la a doua venire a Domnului Isus.

https://www.resursecrestine.ro/studii/170258/necazul-cel-mare-si-mania-lui-dumnezeu

//////////////////////////////////////

Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu

Dupa cum am vazut in articolul „Doua imparatii”,in aceasta lume exista doua imparatii spirituale.

Intre cetatenii celor doua imparatii exista o lupta la nivel spiritual. Aceasta lupta este continua. Ea se va termina la sfarsitul vremurilor cand va fi stabilita definitiv Imparatia lui Dumnezeu.

Apocalipsa 11:15

Ingerul al saptelea a sunat din trambita. Si in cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Imparatia lumii a trecut in mainile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. Si El va imparati in vecii vecilor.”

Apocalipsa 12:10

Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru si stapanirea Hristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

Pentru ce se lupta cele doua imparatii? Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa ajunga la mantuire iar Satana vrea sa nu piarda nici un cetatean al imparatiei lui, iar daca poate, sa ii ia si pe cei ce sunt in Imparatia lui Dumnezeu.

Crestinul se afla in continuu in razboi spiritual pentru ca tot ceea ce face el este un atac direct asupra lui Satana. Rugaciunea, marturia, studiul biblic, toate activitatile pe care le face un crestin aduc daune imparatiei intunericului.

Lupta spirituala este o lupta care este dusa la nivelul mintii. Acolo ataca Satana si duhurile necurate, iar daca crestinul nu este bine ancorat in cuvantul lui Dumnezeu, acolo pierde batalia. Daca Satana il poate face pe crestin sa creada ceva ce este contrar invataturii biblice atunci a castigat in acel domeniu si incet, incet, incearca sa il faca pe crestin sa isi piarda credinta si/sau sa nu aduca roade.

Faptul ca Satana este invins iar crestinul este scos de sub puterea lui este un fapt. Aceasta insa nu il impiedica sa incerce sa scoata crestinul de sub protectia lui Dumnezeu prin ceea ce el face/spune/gandeste.

In general atacurile spirituale se desfasoara astfel:

– in minte apar ganduri contrare cuvantului lui Dumnezeu. Aceste ganduri pot veni prin ceea ce citim, auzim la altii.

– gandurile contrare cuvantului lui Dumnezeu produc frica

– frica produce modificari chimice in organism. Aceste modificari produc tulburari psihice si fizice.

– crestinul incearca sa se roage intr-o stare de frica. Aceasta rugaciune este total ineficienta pentru ca frica inseamna necredinta. Nu poti sa ai credinta in cuvantul lui Dumnezeu si sa ai frica in acelasi timp.

Pentru a fi feriti de atacurile spirituale este necesar ca orice gand sa il facem rob ascultarii de Cristos.

Armele pe care le avem impotriva lui Satana sunt:

Orice gand contrar cuvantului lui Dumnezeu este contracarat si inlocuit:

2 Corinteni 10

Macar ca traim in firea pamanteasca, totusi nu ne luptam calauziti de firea pamanteasca.
Caci armele cu care ne luptam noi nu sunt supuse firii pamantesti, ci sunt puternice, intarite de Dumnezeu ca sa surpe intariturile.
Noi rasturnam izvodirile mintii si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos.

Marturisirea cuvantului lui Dumnezeu:

Apocalipsa 12

Ei l-au biruit prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte.

Suntem invingatori prin sangele lui Isus si prin ceea ce marturisim.

Armura spirituala:

Efeseni 6

Incolo, fratilor, intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui.
Imbracati-va cu toata armura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului.
Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.
De aceea, luati toata armura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea si sa ramaneti in picioare, dupa ce veti fi biruit totul.
Stati gata, dar, avand mijlocul incins cu adevarul, imbracati cu platosa neprihanirii,
avand picioarele incaltate cu ravna Evangheliei pacii.
Pe deasupra tuturor acestora, luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale celui rau.
Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu.
Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta, cu toata staruinta, si rugaciune pentru toti sfintii

Elementele armurii:

-adevarul,

-neprihanirea,

-vestea buna a pacii

-credinta

-mantuirea/salvarea

-cuvantul lui Dumnezeu

-rugaciunea, vegherea

Ce inseamna „Stati gata, dar, avand mijlocul incins cu adevarul, imbracati cu platosa neprihanirii”?

Adevarul:

Ioan 1

Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava Singurului nascut din Tatal.

Isus este adevarul. El a spus doar ce I-a zis Tatal sa spuna. Orice cuvant spus de Isus este adevarul. Fara acest adevar armura nu este completa. Adevarul nu inseamna rastalmacirea spuselor lui Isus.

Neprihanirea:

Matei 5

Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc.
Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile.
Asa ca, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci si va invata pe oameni asa, va fi chemat cel mai mic in Imparatia cerurilor; dar oricine le va pazi si va invata pe altii sa le pazeasca, va fi chemat mare in Imparatia cerurilor.
Caci va spun ca, daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.

Nici fara neprihanire armura nu este completa. Neprihanirea este cea definita de Isus. Ea este explicata in predica de pe munte in Matei capitolele 5, 6 si 7 si nu numai.

PE SCURT: ASCULTAREA DE CUVANTUL LUI DUMNEZEU ESTE ARMURA NOASTRA SPIRITUALA SI ARMA IMPOTRIVA DUHURILOR IMPARATIEI INTUNERICULUI.

Lupta spirituala – armura lui Dumnezeu

/////////////////////////////////////

Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ

Evangheliile abundă în referiri la Împărăţia lui Dumnezeu, toate împreună confirmând faptul că, în şi prin Domnul Isus, a fost inaugurată o nouă ordine.

Ce ne spune Luca 11:2 despre Împărăţia cerurilor? A cui este această Împărăţie şi de ce este lucrul acesta atât de important?

Luca 11:2

El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.

Când spunem că Împărăţia aceasta este a lui Dumnezeu, exprimăm un adevăr evident, dar, mai mult decât atât, arătăm că ea nu este un concept filosofic sau un sistem etic. Nu este o evanghelie socială, care proclamă pâine şi apă pentru cei săraci sau egalitate şi dreptate pentru cei asupriţi politic. Ea transcende bunătatea şi faptele morale ale omului şi îşi are sursa în lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin Fiul întrupat, care a venit să propovăduiască vestea bună a Împărăţiei (Luca 4:42-44; Matei 4:23-25).

Luca 4:42-44

Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.
Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
Şi propovăduia în sinagogile Galileii.

Matei 4:23-25

Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.
I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.
După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Cine a asigurat restaurarea Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi care va fi viitorul ei?

Luca 1:32,33

El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.
Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Pasajul acesta este extraordinar de important din două motive: în primul rând, Mesia cel aşteptat în Vechiul Testament nu este nimeni altul decât Isus, „Fiul Celui Preaînalt”; în al doilea rând, „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Aceasta înseamnă că, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, Isus a respins acuzaţia adusă de Satana la adresa suveranităţii lui Dumnezeu şi a restaurat pentru veşnicie Împărăţia lui Dumnezeu.

„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). După căderea lui Adam şi a Evei, Satana a pretins că a biruit. Însă Isus a dovedit falsitatea pretenţiilor lui, l-a înfrânt la fiecare pas şi, odată cu moartea şi învierea Sa, a oferit întregului univers asigurarea că Împărăţia lui Dumnezeu a sosit.

Reflectă viaţa noastră realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu? Ce ar trebui să fie diferit În modul cum trăim noi, cetăţenii acestei Împărăţii?

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2015/06/07/restaurarea-imparatiei-lui-dumnezeu-pe-pamant.html

///////////////////////////////////

Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia

Tema de față este un studiu obiectiv și realist a cărții „Estera”. Autorul cărții surprinde un episod din viața evreilor aflați robi în imperiul Medo-Persan. Studiile s-au făcut pe baza legilor divine în vigoare la vremea respectivă (Deut. 7/3,4; Dan. 2/43)

Vă invit să-l urmărim:

Cartea „Estera” este o carte de istorie. Titlu corect a cărții ar fi fost: „Ascensiunea unui informator a Securității”.

. Nu este deloc surprinzător, că nicăieri în carte nu este amintit numele lui Dumnezeu. Explicația este simplă: evenimentele descrise aici nu au nici o legătură cu voia lui Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu intervine și schimbă cursul evenimentelor, deoarece „corabia” în care se găseau evreii, urma să fie „scufundată” din pricina „vântului stârnit pe marea cea mare” (Dan. 7/2)

Actorul principal al acestei cărți este Estera care în traducere înseamnă „steaua care strălucește”. Într-adevăr Estera a fost o stea, dar nu una strălucitoare ci una rătăcitoare (Iuda vers13) care s-a rătăcit printre „norii negri” ai imperiului Medo-Persan.

Dar vă recomand să urmărim cu atenție desfășurarea evenimentelor:

Împăratul Ahașveroș a făcut un banchet cu domnitorii țării care a durat zile și nopți. La acest eveniment, împărăteasa Vasti (care se traduce prin „frumusețe”) nu a fost invitată, așa că ea a făcut un ospăț paralel cu femeile.Evenimentele s-au precipitat când datorită „alcoolului”(cap.1/10), împăratul a poruncit să fie adusă împărăteasa Vasti pentru a face paradă în scopul de a-și arăta frumusețea.(cap.1/11)

Oricare femeie frumoasă, ar fi fost încântată să facă această prezentare, numai că în fața unor oameni în stare de ebrietate-fie ei și domnitori – ea se consideră dezonorată, așa că refuză în mod categoric și preferă să-și piardă poziția de împărăteasă.

Refuzul scoate în evidență demnitatea acestei împărătese. Vom observa pe parcursul cărții că Estera deși pretindea că este „creștină” nu se poate compara cu împărăteasa Vasti.

Cum era de așteptat „slugarnicii” din preajma împăratului, în loc să repare greșeala, ei îl sfătuiesc să o izgonească pe împărăteasă. Așa că postul de împărăteasă cât și de soție rămâne vacant.

Concurență maximă…

Dar în învălmășeala evenimentelor, care se succed cu repeziciune, iese la iveală un rob beniamit, ce locuia în capitala Susa – un politician deosebit de abil…

Cariera lui politică a început în momentul în care verișoara lui ajunge printre concurente.

Însetat de putere și cu gândul de a ajunge într-o poziție înaltă, face „naveta” în fiecare zi la curtea împărătească să vadă cum îi merge Esterei: Reușește? Nu reușește?

Odată cu intrarea Esterei în acest concurs josnic a început și campania electorală a politicianului Mardoheu. Dar să nu scăpăm din vedere că, atât Estera cât și Mardoheu făceau parte dintr-un popor ales pe care Dumnezeu l-a numit „popor sfânt”; evreilor fiindu-le interzis căsătoriile cu neamurile păgâne. (Deut.7/3,4)

Dar asta nu mai conta acum.

Concluzie: Dacă în fiecare zi ar fi fost slujbă la sinagogă, sunt sigur că Mardoheu nu ar fi avut timp pentru aceasta, dar pentru politică era disponibil în fiecare zi. Miza era foarte mare…

Dacă ar fi să adaptăm viața Esterei la timpul nostru, am putea spune că este posibil ca ea să fi cântat în corul bisericii, mergea cu grupul la azilul de bătrâni, frecventa studiul biblic…

Dar acum? Sora Estera este captivă pentru 12 luni și dacă înainte slujea altora, acum ea slujește unui singur idol numit „Estera” care îl alifia, parfuma, farda, machia, colora ș.a.m.d. Fiind într-o pregătire maximă. Și dacă s-ar fi întâlnit cu iubitul vieții ei, eram cu toții de-acord – numai că ea trebuia să se întâlnească cu cel mai imoral om din tot imperiul Medo-Persan care a distrus „tinerețea” atâtor fete înaintea ei și pe care ea nu-l văzuse niciodată.

Și dacă ar fi fost un concurs de inteligență? Dar aici nu era nevoie de așa ceva, deoarece concursul era unul specific păgânilor. Și dacă nu ar fi reușit cu bine testul? Ar fi putut ea să spună ca și Tamar: unde mă voi duce cu „rușinea” aceasta?

Ziua „examenului” a fost așteptată, cu „sufletul la gură” de politicianul Mardoheu, care a regizat cu atenție rolul actorului principal Estera. El i-a dat indicațiile necesare ce trebuia să spună și ce nu, deoarece erau și „secrete” ce nu trebuia să fie deconspirate deoarece erau dăunătoare.

Ahașveroș nu avea nevoie de o creștină. Ea într-adevăr a fost dusă cu sila la palat, dar dacă și-ar fi spus identitatea și proveniența ar fi fost descalificată…

Așa că pentru a avea succes, Mardoheu îi dă de grijă:

a) să nu spună nimic de poporul în care făcea parte (cap. 2/20) deoarece evreii erau considerați un popor sfânt (1 Petru 2/9)
b) să nu spună nimic de nașterea ei – concret: să nu spună că face parte din biserica celor întâi născuți (Evrei 12/23)

Politicianul Mardoheu a hotărât să petreacă mai mult timp la poarta palatului împărătesc, pentru o implicare mai mare cât și pentru a nu scăpa lucrurile de sub control.

În această situație, cum era de așteptat, el devine informator a Securității.

Informațiile „transmise” de Mardoheu, către serviciile Securității erau codificate și aveau numele de cod „D.P.L.M”. care însemna: „Din partea lui Mardoheu.(conf.4/22b)

Această implicare și colaborare este primul pas în promovarea lui.

Beneficii?

Dintr-un rob umil și sărac ajunge „peste noapte” să fie plimbat cu calul împărătesc, cu cununa pe cap și îmbrăcat cu hainele împărătești…Câtă fală! Câtă aroganță!

Ce nu a reușit să facă un politician cu academie în științe-politice, reușește un rob evreu-colaborator al Securității.

Securitatea știa întotdeauna să-și încurajeze clienții voluntari…

Concluzie: Intrarea în politică, cât și colaborarea cu securitatea a început să dea roadele așteptate. Dar aceasta este doar începutul…

Unii necunoscători îl laudă pe Mardoheu că nu și-a plecat genunchii în fața lui Haman. Dar întrebarea este altfel pusă: Ce căuta „creștinul” acesta în poarta palatului în fiecare zi, ca un „ghimpe”, când acolo erau niște reguli care trebuiau respectate și nu erau potrivite pentru un creștin? (Exemplu: Dacă eu m-aș așeza în fiecare zi în poarta palatului prezidențial, iar SPP-ul m-ar „disciplina” și aș suferi, aș putea spune că am suferit pentru Hristos?)

Și nu cred, că nu și-a plecat genunchii din respect față de Dumnezeu, ci mai degrabă din aroganță personală-deoarece „visurile” lui începeau să devină realitate.

Foarte important: Politica lui Mardoheu dusă cu vicleșug, postarea lui în poarta palatului împărătesc, au pus în pericol viața întregului său popor.

Dacă el și-ar fi văzut liniștit de „treburile casei” nu s-ar fi ajuns aici.

De dragul evreilor iubiți de Dumnezeu din pricina părinților lor, Dumnezeu a intervenit și a schimbat cursul evenimentelor… Unii consideră că schimbarea bruscă a evenimentelor se datorează postului Esterei. Asta ar însemna că și postul Izabelei i-a fost de folos pentru uciderea lui Nabot. (bagă-te în „mocirlă” în mod voluntar și după aceea postește și roagă-te…)

Finalul a fost peste așteptări:

Cu Estera împărăteasă, Haman este detronat și omorât, locul lui fiind luat cum era de așteptat, chiar de către politicianul Matrdoheu. Scopul a fost atins-„jocurile au fost făcute”.

Pentru că această carte se încheie și vorbește despre: putere, isprăvile, mărimea, vază-exact ce și-a dorit Mardoheu.

Concluzie generală: Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

Întrebarea finală este următoarea:

„Scufundați în politică” într-un imperiu păgân, a mai avut timp Estera și Mardoheu să-L slujească pe Dumnezeu, „ori s-au înecat în apele reci și învolburate” ale imperiului Medo-Persan…?

Publicat de Adrian Timișag

http://adriantimisag.blogspot.com/2017/01/cartea-esterapolitica-intersectata-cu.html

//////////////////////////////////////

Habacuc

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice.

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc” şi se poate traduce prin „cel ce ţine în braţe”.

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer” spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul” – Hab. 2:1).

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada premergătoare robiei babiloniene.

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec” în Egipt de faraonul Neco, care a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială, dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru Iuda.

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul.

Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea”. Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4).

Atunci când ne confruntăm cu încercarea, de orice fel ar fi ea, să procedăm şi noi precum Habacuc: să ne suim în acest turn (comp. cu Proverbe 18.10), care pe de o parte ne apără şi ne ţine departe de zbucium, iar pe de altă parte ne permite să privim totul de sus, din însăşi perspectiva lui Dumnezeu (Isaia 55.8,9).

Iată cheia pentru situaţia prezentă. În jurul lui nimic nu s-a schimbat: vrăjmaşii sunt mereu acolo, iar formele de nelegiuire se desfăşoară toate nestingherite. Credinţa celui drept se poate însă sprijini pe certitudinile Cuvântului Dumnezeului său. Întrebările lui neliniştite încetează. Crede şi înţelege că acelaşi pământ care astăzi este plin de deşertăciune în curând „se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului” (v. 14; Isaia 11.9). Este învăţat cu privire la soarta celor răi, deşi judecata lor este încă suspendată (v. 6-20). Şi observaţi cât contrastează faptele celor necredincioşi cu dreptatea şi trăirea prin credinţă credinţă necesară atât pentru a fi mântuit, cât şi pentru a străbate lumea!

,,Aceste cuvinte, „Cel drept va trăi prin credință“ (Habacuc 2:4), sunt citate în trei epistole din Noul Testament. De fiecare dată, ele prezintă o nouă perspectivă asupra vieții și umblării creștinului.

În Romani 1, Pavel scrie despre stricăciunea omului și despre dreptatea lui Dumnezeu. Omul natural este într-o stare de ruină morală, lipsit de orice îndreptățire conformă standardului divin. Legea, de partea ei, nu poate face altceva decât să-l condamne pe om, din cauza neputinței lui de a produce acea dreptate pe care ea o cere de la el. Vedem însă în Romani că Dumnezeu îl îndreptățește pe credincios prin credință și, astfel, „Cel drept va trăi prin credință“. Singurul om drept este cel care crede.

În Evrei 10 citim: „Încă puțin, foarte puțin și Cel care vine va veni și nu va întârzia. Și cel drept va trăi prin credință“. Aici citatul vine la sfârșitul unui pasaj al cărui scop este să-l îndemne pe cel credincios să nu se descurajeze și să nu dea înapoi. De asemenea, el vine chiar înaintea capitolului 11, în care viața de credință a sfinților din Vechiul Testament este prezentată într-un mod remarcabil. Fie că este vorba de o umblare în comuniune cu Dumnezeu, sau de așteptarea judecății care va veni asupra lumii, sau de viața de străin și călător, ori de biruința asupra vrăjmașilor, accentul este pus aici pe felul în care acești oameni din vechime au trăit prin credință și au fost socotiți vrednici de către Dumnezeu.

În Galateni 3.11 avem o altă apariție a acestei expresii: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credință»“. Aici, apostolul combate gândul îndreptățirii prin faptele legii. Îndreptățirea este doar prin credință și nicidecum prin lege. Acesta este gândul principal din Epistola către Galateni.

Iată un rezumat al acestor gânduri. În Romani, accentul este pus pe cel drept, care trăiește prin credință; în Evrei vedem că cel drept va trăi prin credință; iar în Galateni ni se spune că cel drept va trăi prin credință.“ – W Kelly

Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului”. O astfel de atitudine este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui” (Hab. 2:20).

SCHIŢA CĂRŢII

UN PROFET CU PROBLEME
Problema #1:

De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4

Răspunsul, 1:5-11
Problema #2:

Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1

Răspunsul, 2:2-20

ODA CREDINŢEI
Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2
Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7
Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16
Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

+++

Comentariu la text

Habacuc 1

Profetul Habacuc este un om „normal“ într-o lume anormală. Dilema lui este nedreptatea din jur. Întrebarea lui este: „Cum poate un Dumnezeu drept să existe într-o lume nedreaptă. În prima parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat de nedreptatea celor din poporul lui Dumnezeu.

„Prorocia descoperită prorocului Habacuc. Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruie pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Hab. 1:14)

În cea de a doua parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat la gândul că Dumnezeu alege să pedepseascp nedreptatea din poporul Lui printr-un popor și mai nedrept, prin Haldei (Caldeeni).

„Aruncaţi-vă ochii printre neamuri şi priviţi, uimiţi-vă şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-aţi crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!

Iată, voi ridica pe haldeeni – popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe care nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi ies dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să jefuiască; privirile lui lacome caută înainte şi strânge prinşi de război ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi şi voievozii sunt o nimica pentru el, râde de toate întăriturile, căci îngrămădeşte pământ şi le ia. Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui! “ (Hab. 1:5-11).

Problema lui Habacuc este veche de când lumea și nouă cu fiecare zi. Cum poate funcționa Dumnezeul cel drept într-o lume nedreaptă?

Răspunsul lui se bazează pe ceea ce el știe deja despre Dumnezeu. Priceperea lui este mărită când se sprijină pe ceea ce cunoaște deja despre Dumnezeu din revelația biblică.

Dumnezeu locuiește în eternitate, necaracterizat de ceea ce se întâmplă în lumea de acum.

„Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu?“ (Hab. 1:12-13).

Dumnezeu este dincolo de lumea aceasta și nu este afectat de starea ei. Ceea ce se întâmplă în lumea de acum nu-L pângărește pe Dumnezeu care este deasupra acestor lucruri, suveran absolut, urzitorul unui plan în care decăderea oamenilor nu este decât o etapă intermediară.

„Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale!

Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? Vei face Tu omului ca peştilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân?

El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa, îi strânge în năvodul său. De aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său, căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! Pentru aceasta îşi va goli el întruna mreaja şi va înjunghia fără milă pe neamuri?“ (Hab. 2:12b-16).

Habacuc 2

După ce și-a exprimat nedumeririle în primul capitol, profetul primește un răspuns care trebuie scris clar și citeț, pentru ca toți să-l poată citi. El este la fel de valabil astăzi cum a fost atunci:

„M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit“ (Hab. 2:1-3).

Ceea ce urmează este o listă cu capete de acuzare pentru Babilon, puterea omenească ridicată s-o vadă toți de pe fața pământului. Ea nu este un exemplu de urmat sau de invidiat, ci o pildă de autodistrugere prin păcat. Babilonul n-a vrut să știe nimic de Dumnezeu, ci a preferat să-și sprijine prosperitatea și liniștea pe păcat. Urmează o listă de „Vai!“-uri care seamănă cu celebrele „Vai!“-uri rostite de Domnul Isus împotriva cărturarilor și fariseilor străini de Dumnezeu din vremea aceea (Mat. 23:13-39).

Mesajul încredințat de Dumnezeu lui Habacuc are această introducere:

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui. Ca şi cel beat şi semeţ, cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte gura ca Locuinţa morţilor, este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el şi toate popoarele le trage la el. Nu va fi el de batjocura tuturor acestora, de râs şi de pomină? Se va zice: … “ (Hab. 2:4-6)

Urmează capetele de acuzare:

Primul „vai“: Vai de cel ce-și clădește liniștea și fericirea pe nefericirea altora

‘Vai de cel ce adună ce nu este al lui! Până când se va împovăra cu datorii?’ Nu se vor ridica deodată cei ce te-au împrumutat? Nu se vor trezi asupritorii tăi şi vei ajunge prada lor? Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară şi împotriva cetăţii tuturor locuitorilor ei” (Hab. 2:6-8).

Al doilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea și fericirea pe protecția zidurilor mari de apărare. Cei hrăpăreți simt dușmănia și furia celor jefuiți și caută să se protejeze. Pieirea lor va veni însă de la Domnul și va fi «într-o clipă! De-odată!“

„Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt şi să scape din mâna nenorocirii! Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit. Căci piatra din mijlocul zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde“ (Hab. 2:9-11).

Acest „numai împotriva ta ai păcătuit“ își găsește ecoul în ceea ce spune apostolul Pavel: „s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri“ (1 Tim. 6:7-10). La fel de mult i se potrivește acestui text și pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12:13-21). A fost nebun că s-a încrezut în băgății. Viața i-a fost curmată „imediat“, chiar în noaptea aceea.

Al treilea „vai“: Vai de cei ce confundă valoarea cu non-valoarea!

„Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire! Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc şi neamurile se trudesc degeaba. Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă“ (Hab. 2:12-14).

Al patrulea „vai“: Vai de cei ce-și clădesc liniștea și fericirea în viciu și în coruperea altora:

Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine, în loc de slavă; bea şi tu şi dezveleşte-te! Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului şi va veni ruşinea peste slava ta. Căci silniciile făcute împotriva Libanului vor cădea asupra ta şi pustiirile fiarelor te vor îngrozi, pentru vărsarea sângelui oamenilor, şi silniciile făcute în ţară, împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei. (Hab. 2:12-17).

Al cincilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea pe minciuna idolilor falși!

„La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat, care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea în el, pe când el făureşte numai nişte idoli muţi?

Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească. Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!“ (Hab. 2:18-20).

Un copil al lui Dumnezeu trebuie să citească ziarele cu Biblia în mână. Altfel ne pierdem echilibrul. Cuprinsul rechizitoriului publicat de Dumnezeu stă și astăzi cu capetele lui de acuzare împotriva mai marilor puternici din lumea aceasta. „Vor plăti!“ spune Domnul. Va fi vai de pielea lor.

Habacuc 3

Acest capitol este o cântare pusă de evrei pe o melodie. Ea descrie:

Un Dumnezeu care vine! El nu este nici absent, nici pasiv. El este … pe drum spre noi.

„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale! Dumnezeu vine din Teman şi Cel Sfânt vine din muntele Paran… “ (Hab. 3:1-2)

Un Dumnezeu îmbrăcat în slavă!

„Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui. Înaintea Lui merge ciuma, şi molima calcă pe urmele lui“ (Hab. 3:3-5).

III. Un Dumnezeu care judecă!

„Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Văd corturile Etiopiei pline de groază şi se cutremură colibele din ţara Madianului.

S-a mâniat oare Domnul pe râuri? Împotriva râurilor se aprinde mânia Ta sau împotriva mării se varsă urgia Ta, de ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă?

Arcul Tău este dezvelit; blestemele sunt săgeţile Cuvântului Tău… Tu despici pământul ca să dai drumul râurilor.

La vederea Ta, se cutremură munţii; se năpustesc râuri de apă; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile. Soarele şi Luna se opresc în locuinţa lor de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.

Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.“ (Hab. 3:6-12).

Un Dumnezeu care izbăvește pe poporul Său.

„Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf. Străpungi cu săgeţile Tale capul căpeteniilor lui, care se năpustesc peste mine ca furtuna, să mă pună pe fugă, scoţând strigăte de bucurie, ca şi cum ar fi şi mâncat pe cel nenorocit în culcuş. Cu caii Tăi mergi pe mare, pe spuma apelor mari“ (Hab. 3:13-15).

Un Dumnezeu în care te poți încrede!

„Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?

Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”

– Către mai-marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde“ (Hab. 3:16-19).

Habacuc

//////////////////////////////////////

Mişcarea New Age- Noua Eră

CE ESTE MIŞCAREA NEW AGE?

Ştim că ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce poate identificat ca atare. Lucrul acesta reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o evite sau să-i descopere prezenţa fie în Biserică, fie în alte segmente ale societăţii. Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de organizare difuză în care se găseşte datorată în mare parte crezurilor ei de bază (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.) pe care le voi descrie mai jos.

Mişcarea New Age este o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi organizaţii ce susţin o viziune comună a unei noi ere a iluminării (cunoaşterii; n.a.) şi armoniei (Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), şi misticism (experienţa contopirii cu divinitatea1). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să mărturiseşti nişte crezuri particulare. Mişcarea este extrem de diversificată şi cuprinde o mare mulţime de organizaţii cu interese diferite şi crezuri asemenea. Din acest motiv, mişcarea nu poate fi categorisită cultică şi nici nu se poate defini prin denumirea sociologică de sectă. Un editor de carte New Age a spus: „Nimeni nu poate vorbi în numele întregii comunităţi New Age”2.

În timpul anilor 50 şi până la mijlocul anilor 60, mişcarea New Age era asemenea unui aisberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflată încă sub apă3. Încetul cu încetul acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţă încât am ajuns în zilele noastre ca mişcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă şi muzică, în cultura cinematografică, în biserică, sau în învăţământ. Din păcate, ca şi în faţa altor provocări, biserica în ansamblul ei nu a răspuns adecvat noului curent de gândire şi nu a oferit argumente temeinice pentru care oamenii să se opună ei şi să-i condamne învăţăturile. În plus, foamea după spiritualitate din ţări ca a noastră neîmplinită de biserica tradiţională şi recunoscută de stat, i-a aruncat pe mulţi în braţele extrem de primitoare ale acestei plăgi spirituale ce s-a abătut asupra societăţii noastre.

CINE SUNT, SAU POT FI, MEMBRII EI?

Comunitatea New Age poate cuprinde persoane ce provin din diverse domenii de activitate, cum ar fi, medicină holistică, ecologie, activism politic, învăţământ, yoga, astrologie, şi multe, multe altele. Adepţi ai spiritismului, ocultismului, religiilor orientale, ai diverselor şcoli de filozofie, pot foarte uşor să se găsească sub umbrela generoasă a mişcării New Age şi în ciuda deosebirilor de convingeri să creadă că doar unită omenirea va putea să se atingă noi cote ale cunoaşterii şi împreună să evolueze la o conştiinţă cosmică.

Deşi nu fiecare susţinător al Noii Ere subscrie la aceste crezuri, majoritatea pot fi identificaţi după următoarele aspecte:

a) Se inspiră din mai multe surse ale „adevărului”. Pentru ei acesta nu poate fi unic, personal şi abstract, ci relativ şi subiectiv.

b) Se simt confortabili atât în prezenţa Sfintei Biblii cât şi a „Evangheliei Acvariene a lui Isus Hristos” de Levi Dowling, a revelaţiilor „profetului somnambul”, Edgar Cayce, sau a sfaturilor entităţii spirituale pe nume Ramtha, un războinic lemurian în vârstă de 35.000 de ani canalizat în transă de J.Z.Knight. Filme şi cărţi s-au obţinut în urma contactului făcut de unii dintre adepţii New Age, cum ar fi celebra Shirley MacLaine, cu astfel de entităţii spirituale şi prin metoda „channeling-ului” (canalizării sau, scrierii ghidate) se propun diferite scenarii, fie ale sfârşitului lumii, fie ale cuceririi şi uniformizării ei forţate de către conspiraţii şi organizaţii secrete ce ţintesc nu mai puţin decât la guvernarea mondială!

FACTORI CARE AU CONDUS LA APARIŢIA MIŞCĂRII NEW AGE

Unul dintre primii şi cei mai importanţi a fost transcedentalismul secolului al XIX-lea. Exponentul cel mai vizibil al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele apariţiei şi formării mişcării New Age. Emerson a pretins că intuiţia este mai presus decât simţurile în descoperirea „adevărului” şi că Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia lui. El a susţinut că scopul religiei era o unire conştientă a umanităţii cu Dumnezeu. Şi el a crezut că Dumnezeu a oferit revelaţie tuturor religiilor lumii4.

Despre ei, Russell Chandler indică cum transcedentaliştii „au împrumutat din belşug din scrierile sacre ale religiilor orientale şi le croiesc în aşa fel încât să se potrivească spiritului american de autonomie şi autodeterminare, pregătind scena iluminaţiilor New Age-ului ce se vor afla în centrul atenţiei cu 130 de ani mai târziu”5.

Teozofia

Un al doilea important factor ce a condus la apariţia New Age a fost o reînviere a ocultului. La aceasta şi-a adus o majoră contribuţie Societatea Teozofică, organizaţie fondată de Helena P. Blavatsky în anul 1875. Termenul „teozofie” luat literal înseamnă „înţelepciune divină”. Următoarele idei distincte ale New Age-ului au fost susţinute la început de Teozofie6:

Nişte „maeştri înălţaţi” vor ghida evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane istorice care în trecut şi-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnare, iar acum îşi continuă evoluţia pe un plan superior al existenţei lor.

În timp ce aceşti „maeştri înălţaţi” îşi continuă propria lor evoluţie spre dumnezeire, ei ajută astăzi voluntar fiinţe umane mai puţin luminate să ajungă la nivelul actual al „maeştrilor. De asemenea, ei oferă revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt „acordate” spiritual.

Adevărul religios a fost comunicat de către mulţi alţi oameni sfinţi pe lângă Isus. Buda, Hermes, Zoroastru, sau Orfeu.

Isus a fost doar o fiinţă umană ce a întruchipat spiritul Hristosului. Blavatsky a crezut că revelaţiile ei primite de la Maeştrii Înălţaţi sunt cele ce au marcat începutul Epocii Acvariene (devenit un sinonim al New Age-ului).

Antropozofia

O altă contribuţie majoră la reînvierea ocultismului a avut-o Antropozofia. De fapt, ramură a Teozofiei, ea a fost înfiinţată în 1912 de către misticul german pe nume Rudolf Steiner. Termenul „antropozofie” luat literal înseamnă „înţelepciunea omului” şi a fost popularizat pentru a le aminti oamenilor că posedă adevărul în sinea lor.

Steiner a susţinut că acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind „ştiinţele sale oculte” care îl pot face pe om să cunoască o „percepţie hipersensibilă faţă de lumile spirituale7”. Printre aderenţii moderni ai New Age-ului care se inspiră masiv din Antropozofie se numără David Spangler şi George Trevelyan.

Şcoala Arcană

Şcoala Arcană (Arcane School), o altă ramură a Teozofiei a fost fondată în 1923 de către Alice şi Foster Bailey. Multe din doctrinele acestei şcoli de gândire sunt similare celor ale Teozofiei, incluzându-le şi pe cele privitoare la „maeştrii înălţaţi8”.

Alice Bailey a crezut că ea este „purtătoarea de cuvânt” a maestrului cunoscut sub numele de „Tibetanul”. În acest rol ea a produs 19 cărţi ale acestui maestru. Două dintre cele mai semnificative cărţi ale ei şi care sunt deosebit de apreciate printre adepţii New Age-ului, sunt The Externalisation of the Hierarchy (Exteriorizarea Ierarhiei) şi The Reappearance of Christ (Reapariţia lui Hristos).

Benjamin Creme este exponentul modern al New Age-ului ce se inspiră enorm din Şcoala Arcană.

Mişcarea „I Am” (Eu sunt)

Mişcarea „Eu sunt” tot o ramură a Teozofiei a fost fondată prin ani 30 de către Guy şi Edna Ballard. Asemenea Teozofiei, şi „Eu sunt” adoptă crezul într-un şir de revelaţii progresive provenite de la „maeştri înălţaţi”. Scopul acestor revelaţii este de a pregăti omenirea în vederea impunerii Epocii lui Acvarius şi a atingerii la scară planetară a „conştiinţei Hristosului9”. Cei doi Ballard au susţinut prezenţa lui „Eu Sunt” în fiecare persoană afirmând că aceasta reprezintă punctul de contact cu realitatea divină.

O exponentă modernă a New Age-ului care se inspiră considerabil din mişcarea „Eu Sunt” („I Am Movement”) este Elizabeth Claire Prophet, conducătoarea absolută a aşa numitei Biserici Universale şi Triumfante, o grupare cultică din S.U.A.

Spiritismul

Spiritismul se poate defini ca fiind „practica de încercare a stabilirii comunicării cu fiinţe umane plecate din această viaţă, sau cu inteligenţe neumane (de regulă imateriale), prin intermediul unui medium omenesc cu scopul de a obţine informaţii supranaturale, sau de a avea experienţe directe ale realităţilor metafizice10”.

Mişcarea spiritualistă (care include şi spiritismul) s-a născut în casa fermierului american John Fox, din Hydesville, New York11. Din partea spiritualistei Helena Petrova Blavatsky spiritualismului a primit o lovitură puternică în anul 1875. Totuşi spiritismul a continuat să fie promovat prin Şcoala Arcană din 1923 şi prin mişcarea „Eu Sunt” din anii ’30. În mişcarea New Age spiritismul este acum redenumit „channeling” (canalizare, ghidare).

TRĂSĂTURI ALE MIŞCĂRII NEW AGE

Sincretismul religios

Mişcarea New Age este sincretistă, adică combină şi sintetizează învăţături şi principii religioase uneori complet contradictorii. Culege din învăţăturile tuturor religiilor lumii şi le redefineşte sub forma acestei concepţii mistice despre lume şi viaţă: „Noi onorăm adevărul şi frumuseţea tuturor religiilor lumii, şi credem că fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului care să ne unească pe toţi.12”

Adepţii New Age nu oferă un devotament exclusiv unui învăţător sau unei învăţături anume. Dimpotrivă, ei cred că Dumnezeu s-a revelat pe Sine în Isus, dar nu numai ci s-a revelat şi în Buda, în Krishna şi o mulţime de alţi avatari. Ca prin urmare, spun ei, Biblia nu poate face nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu făcută omenirii.

Divinizarea umanităţii

Afirmaţia fundamentală a mişcării New Age este îndumnezeirea omului. Crezul în divinitatea omului urmează celui în monism şi panteism pentru că dacă totul este una (monism) şi totul este Dumnezeu (panteism), atunci şi noi oamenii suntem Dumnezeu.

Beverly Galyean afirmă că, „odată ce noi începem să vedem că toţi suntem Dumnezeu, că avem atributele sale, cred că întreg scopul vieţii devine reasumarea dumnezeirii din noi, a iubirii, a înţelepciunii, a înţelegerii şi a inteligenţei perfecte.13”

„Transformaţionismul”14

Două aspecte ale transformării se remarcă în platforma New Age. Transformarea personală şi transformarea planetară.

Transformarea personală reprezintă corespondentul New Age al naşterii din nou din Creştinism, bazându-se pe recunoaşterea personală a contopirii cu Dumnezeirea, cu umanitatea şi cu universul. Această recunoaştere este descrisă în moduri variate, fie ca „iluminare”, „armonizare”, „acordare” (vezi, engl., „attunement”), „realizarea sinelui”, „realizarea lui Dumnezeu”, sau „actualizarea de sine”. Se susţine că avem nevoie de o asemenea iluminare deoarece noi, oamenii, am „acceptat minciuna” (sau, cedat iluziei) limitării omeneşti şi mărginirii omului. Pentru că ne-am uitat adevărata noastră identitate divină15. Doar printr-o transformare a conştiinţei noastre noi putem scăpa de această minciună şi putem realiza (descoperi) adevăratul nostru potenţial.

Transfomarea planetară se presupune să se realizeze prin acumularea unei „mase critice” de indivizi ce au fost ei înşişi personal transformaţi şi care îşi asumă răspundere socio-politică pentru întreaga umanitate.

„Networking” (punerea în legătură)

Aceasta este o trăsătură comună a mişcării New Age: punerea în legătură a diverselor organizaţii şi indivizi ce împărtăşesc crezurile pestriţe ale New Age-ului. Este singura modalitate de a asigura o coordonare a eforturilor de pretutindeni ale susţinătorilor New Age. Repet încă odată că deşi adepţii New Age susţin o varietate de crezuri diferite, dovedesc interese diferite (sănătatea, psihologia, politica, ştiinţa, şi educaţia) totuşi ei se unesc pentru a duce la îndeplinire ţelurile care le sunt comune. „Networking”-ul este modul în care se pun în legătură unii cu alţii fără a aprofunda neapărat relaţii şi prietenii ce-i pot face să se cunoască personal.

Un binecunoscut canal şi mijloc de punere a lor în legătură o constituie mass-media şi mijloacele de comunicare. Marilyn Fergusson spune că „punerea în legătură” are loc prin „conferinţe, convorbiri telefonice, călătorii, cărţi, organizaţii fantomă, articole din presă, răspândirea de broşuri, lecturi, seminarii, partide politice, reţele, cursuri, coaliţii ecologice, casete, anunţuri, scrisori de ştiri.16” Telecomunicaţiile moderne şi Internet-ul reprezintă de asemenea o cale a „networking”-ului.

Unitatea guvernării

Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă în sine deoarece ea este bazată pe încrederea falsă avută în potenţialul uman şi nu în dependenţa de călăuzirea divină unui Dumnezeu personal. Atot-prezentul „Hristos cosmic” este cel ce-l umple pe om cu acest potenţial, se spune.

Mulţi membrii ai mişcării cred că Hristosul cosmic a operat în erele trecute în vieţile diferitelor personalităţi religioase şi că prin intermediul lor a produs schimbări în lumea noastră. În acelaşi fel Hristosul cosmic poate lucra şi astăzi, prin toţi oamenii în viaţă. Matthew Fox (un preot catolic) scrie:

Se exclude faptul că deşi Hristosul s-a încarnat în Isus, el se poate încarna şi în alţii ca, Lau-tzu, Buda, Moise sau Sara, în Adevărul Călător, sau în Gandhi, în mine sau în tine? Adevărul este tocmai opusul. De fapt, în epistola sa către Galateni Pavel a vorbit despre Hristosul încarnat în el spunând: „Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.2:20). Pavel îi îndemna pe primitorii epistolei sale să-l „vadă pe Hristos luând chip în ei” (literar, „să-l vadă făurit în ei”) (Gal.4:20) şi ca ei să fie „fiii şi fiicele lui Dumnezeu” (Gal.3:27)17.

Agenda politică a mişcării New Age mai este periculoasă deoarece nu recunoaşte valorile morale absolute întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Toate valorile ei morale sunt determinate cu subiectivitate. Totul este relativ. Relativitatea tuturor valorilor morale este de asemenea învăţată în şcoli prin intermediul unor programe de „clarificare a valorilor”, în realitate de modificare a lor.

Iată ce recomandă guvernelor lumii organizaţia „The World Health Organization”, prescurtată WHO prin reţea ei de oficii naţionale şi prin programul „Nations for Mental Health” ce doreşte să-l implementeze în fiecare ţară membră a O.N.U.:

Guvernele vor fi asistate să-şi formuleze, să implementeze, să monitorizeze şi să evalueze anumite politici de sănătate mintală… Politicile de sănătate mintală ar trebui să promoveze dezvoltarea optimă a sănătăţii mintale a populaţiei.

O mostră de „gândire nesănătoasă” pe care un asemene program doreşte că o ajusteze la o nouă gândire ar fi următoarea:

Masele trebuie să înveţe să nu se mai vadă ca indivizi, ci ca parte a unui întreg mai mare, a unui grup, a unei comunităţi, a planetei.

Câteva dintre „clarificările” ce se promovează chiar acum în şcolile americane sună în felul următor:

homosexualitatea n-a fost niciodată condamnată în Biblie.

unii creştinii suferă de obsesia spiritului anti-homosexual şi descriu în termeni negativi stilul de viaţă homosexual, dar el nu este decât un alt stil de viaţă, o altă preferinţă sexuală.

elevii din şcoli trebuie învăţaţi să privească pozitiv homosexualitatea cât mai din timp posibil în procesul propriei lor explorării sexuale.

oricine obiectează împotriva homosexualităţii este bigot, ignorant şi un potenţial criminal (se face vinovat de „hate crime” un delict de ură), etc.

Unele din expresiile şi sloganurile popularizate se pot descifra după cum urmează:

„separaţia dintre Biserică şi stat” = „…învăţăturile lui Isus Hristos mă stânjenesc nespus de mult. Păgâna Mamă Terra, pe mine mă mulţumeşte! Eu nu sunt un ipocrit!”

„eu cred în toleranţă pentru toată lumea” = „…Pentru toată lumea, în afară de creştini! Din partea mea, să fie toţi aruncaţi la puşcărie!”

„eu cred că noi ar trebui să celebrăm diversitatea” = „…vreau să fac tot ce vreau eu, indiferent pe cine jigneşte. Iar prietenul meu? Îmi place, dar nu într-atâta încât să ne certăm. Şi el poate face ce vrea.” Etc18.

Agenda politică a mişcării New Age în ce priveşte guvernul unic mondial este periculoasă deoarece ea este întemeiată pe dorinţa omului de a obţine absolutul în acţiunea liberă a omului ca şi unică sursă de autoritate. Agenda politică New Age nu recunoaşte autoritatea unui Dumnezeu suveran şi omnipotent. Douglas Groothuis, un cercetător al mişcării, face următoarea observaţie:

Conform agendei adepţilor New Age, trebuie pusă cărămida unui nou Babel care să proclame o (nouă) ordine a cărei unitate şi direcţie finală să fie opusă Creatorului (vezi, Geneza 11:1-9). Străvechii entuziaşti ai ordinii mondiale, găsiţi în Geneza, au încercat să forţeze „teza apostată a unităţii şi egalităţii întregii umanităţi” pentru a construi o „ordine mondială unică şi a inaugura un paradis fără Dumnezeu” (Rushdoony, 1979). Asta este ceea ce susţinătorii New Age încearcă să realizeze în zilele noastre, iar tentativa lor este deopotrivă zadarnică. Toate turnurile Babel sunt ridicate în van, dacă este exclusă piatra unghiulară care este Isus Hristos19.

Guvernul global ce reprezintă o parte a agendei politice New Age susţine nevoia unei forţe planetare de poliţie pentru asigurarea securităţii. Doar aceia ce se înscriu în concepţia monistă şi panteistă despre lume şi viaţă vor fi îngăduiţi să controleze această forţă poliţienească.

Organizaţia „Planetary Citizens” (Cetăţeni Planetari) sponsorizează în prezent „Comisia Independentă asupra Alternativelor Mondiale de Securitate” care cuprinde numeroşi experţi în pace, dezarmare, şi sisteme de securitate ce vor crea „un sistem global de securitate, prietenos, credibil şi operabil20”.

Sursa acestei unităţi este relativ clară. Mulţi dintre cei ce sunt implicaţi în politica New Age se bizuiesc în mod evident pentru deciziile şi acţiunile lor pe revelaţii ocultice. Spre exemplu, mulţi aderă la scrierile lui Alice Bailey (o binecunoscută spiritistă şi adeptă a Teosofiei). Ea, vorbeşte adesea despre „Planul” şi despre „Stăpânii/Maeştrii Ierarhiei”. „Maeştrii Înălţaţi” sunt cei ce se presupune să fi atins cel mai superior nivel al conştiinţei devenind călăuzele evoluţiei spirituale a omenirii. Aceşti „maeştri” se crede că se ocupă de ducerea la îndeplinire a „Planului” pentru Pământul nostru.

„World Goodwill” („Bunăvoinţa Mondială”) este grupul de lobby al cărui ţel este de a desfăşura „Planul” trasat de numeroasele cărţi ale lui Alice Bailey. Aceasta nu este decât una dintre organizaţiile aflate sub influenţa lui Bailey, ce sunt sponsorizate de Trustul Lucis (vezi, glosarul de termeni New Age).

Globalismul care este de asemenea o parte a agendei politice a mişcării New Age, reprezintă aproape echivalentul unei forme de idolatrie. El înalţă planeta şi umanitatea la rangul de stăpânire (dominare) suverană. Comentariul lui Groothuis este foarte adecvat:

Internaţionalismul idolatru trebuie respins de către creştini. Hristos este Domnul. Nici naţiunile şi nici planeta, nu sunt suverane. Guvernul global, sau ceea ce se mai poate numi, „starea cosmică”, trebuie să fie respinsă ca idolatrie, devreme ce umanismul cosmic îl întronează pe om în locul lui Dumnezeu21.

AVERTISMENT!

Acum, există pericolul ca gândirea New Age să-i facă pe unii creştini să fie paranoici cu privire la orice pare să fie asociat cu mişcarea, îndeosebi în legătură cu teoriile conspirative. Dar aşa cum ne spune vechea glumă, „doar fiindcă eşti paranoic, nu înseamnă că nu vor să pună mâna pe tine!”

Agenda politică a mişcării New Age este periculoasă deoarece ea este întemeiată pe concepţia monistă şi panteistă despre lume. În consecinţă agenda politică a mişcării New Age este antiteistă (deci, împotriva lui Dumnezeu) şi anticreştină.

Mark Satin, autorul lucrării, „New Age Politics” spune:

Conştiinţa planetară recunoaşte unitatea noastră cu întreaga umanitate, şi de fapt cu tot ceea ce are viaţă pretutindeni şi cu toată planeta în general22.

Destinul omenirii, după lunga ei perioadă de pregătire şi diferenţiere, este cel puţin de a deveni unită…Această unitate se află pe punctul de a fi exprimată politic printr-un guvern mondial care să unească naţiunile şi regiunile în acţiuni ce depăşesc capacitatea lor individuală23.

Profetul New Age pe nume, David Spangler scrie:

Neîndoielnic că politica sinergiei va reinterpreta relaţia omenirii cu natura în folosirea de către aceasta a resurselor naturale, va reinterpreta relaţia ei cu animalele şi plantele, şi cu tot ceea ce alcătuieşte mediul ambiant…

Atât într-un grup separat cât şi într-o grupare de grupuri mai mici în care conştiinţa separării este alungată fiind înlocuită cu o conştiinţă a unităţii, a cooperării dinamice şi a bunăvoinţei, întreg spectrul de politică naţională şi internaţională aşa cum o cunoaştem va trebui să dispară şi să fie transformată în ceva de nerecunoscut după standardele de astăzi24.

Monismul şi panteismul reprezintă, aşa cum am văzut, baza metafizică pe care se întemeiază mişcarea New Age. Fiecare transformare culturală majoră se întemeiază pe o schimbare de concepţie despre lume şi viaţă. Lewis Mumford observă importanţa acestei noi ideologii spunând că, „fiecare transformare a omului, cu excepţia poate a celei ce a produs cultura neoliticului, s-a întemeiat pe o nouă bază ideologică şi metafizică, sau altfel spus, pe sentimente profunde şi intuiţii a căror expresie raţionalizată să ia forma unei noi imagini a cosmosului şi a naturii omului.25”

Spre exemplu, să spunem că vizitezi un trib african chiar în timpul ritualului circumciziei unei femei şi priveşti cum unei tinere femei i se face o clitorectomie. Când te plângi ghizilor tăi şi ceri intervenţia unor autorităţi ale ţării respective, aceştia îţi reproşează faptul că valorile tale eurocentrice şi religia ta străină te împiedică să vezi „utilitatea” unui asemenea act. În plus, nu ai dreptul să intervii în cultura unei ţări şi să pretinzi o schimbare a tradiţiilor. Globalismul şi integrarea tuturor culturilor nu-ţi permite exprimarea unor opinii valabile doar în contextul unei anume culturii (a ta), dar irelevante pentru o alta! Cam la astfel de experienţe pot conduce ideologiile şi modificările de concepţie despre lume şi viaţă şi valori morale pe care mişcarea New Age le promovează. Ele sunt prezent şi întâlnite în lumea noastră contemporană. Creştinii au încă sacra datorie de a avertiza asupra consecinţelor întronării eu-ului şi a omului ca autoritate morală finală şi spirituală. Omul este păcătos.

Unitatea religiilor

Noua bază ideologică a agendei politice a mişcării New Age este unitatea tuturor religiilor. În aceasta, deşi este permisă existenţa religiilor variate, fiecare religie este privită ca învăţând acelaşi adevăr central: divinitatea umanităţii. În lumina acestei ideologii Creştinismul este reinterpretat şi fiind redefinit de adepţii mişcării drept un „Creştinism ezoteric”. Unitatea religiilor este absolut necesară dacă se vrea ca „unitatea omenirii” să devină o realitate, se susţine.

Robert Muller, fostul adjunct al Secretarului General al Naţiunilor Unite, a comentat următoarele cu privire la unitatea religiilor:

Pentru prima dată în istorie am descoperit că planeta pe care locuim este una singură. Acum nu ne mai rămâne decât să descoperim că suntem de asemenea o singură familie umană şi că trebuie să transcedem toate diferenţele naţionale, lingvistice, culturale, rasiale şi religioase ce reprezintă istoria noastră. Avem şansa de a scrie o istorie complet nouă26.

Legate de cele spuse de Muller este şi conceptul ce aparţine lui Matthew Fox (preot catolic ecumenic) de ecumenism profund. Astfel, el a scris:

Ecumenismul profund este mişcarea care va valorifica înţelepciunea tuturor religiilor lumii: a hinduismului, a budismului, a islamismului şi a iudaismului, a taoismului şi a şintoismului, a creştinismului în toate formele sale, a religiilor native şi a zeilor religiilor din întreaga lume. În valorificarea acestei înţelepciuni constă ultima speranţă de supravieţuire a planetei pe care o numim casa noastră27.

Această înţelepciune ce este culeasă de la toate religiile este văzută ca orbitând în jurul unui adevăr central şi universal: divinitatea omului. Privitor la acest adevăr central, David Spangler a scris:

Ceea ce încearcă acum să se ridice este grupul de oameni ce alimentează, şi reprezintă destul de literar, cei pe care Isus i-a numit „sarea pământului”, în mod conştient şi spiritual numiţi aşa, ei fiind cei ce-şi recunosc divinitatea, dar fără a fi îngâmfaţi de ea şi acţionează în sfera lor de influenţă pentru a inspira aceeaşi divinitate şi altora… Ei sunt cei ce dau viaţă („dătătorii vieţii”; n.a.), şi formează baza guvernului viitorului28.

După toate cele observate mai sus trebuie spus că până acum nu s-a putut evidenţia concret nici o conspiraţie autentică care să fi afectat istoria sau cursul unor naţiunii. Sau, cine ştie, poate schimbarea de direcţie a „blocului răsăritean” al ţărilor comuniste a fost de inspiraţie New Age? Vom rămâne să aflăm la momentul potrivit. Nu este ceea ce contează într-adevăr pentru nişte creştin. Tragedia pentru aceşti oameni este inconştienţa lor faţă de o conspiraţie la nivel spiritual ce este adevărată şi ce s-a concretizat în istoria omenirii. Este cea a puterilor demonice şi a diavolului ce de la început a „plănuit” o detronare a lui Dumnezeu în umanitate şi o ridicare a omului la nivelul de conştienţă divină ce i-a fost refuzată de „răul Dumnezeu creator” al omului.

Această „conspiraţie” este dezvăluită încă de pe primele pagini ale Bibliei şi reprezintă iluzia spirituală fundamentală de care suferă mişcarea New Age: oferirea statutului de dumnezeu omului. Iată cum a sunat prima dată „planul” ei: „…sigur nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:4-5). Din păcate „conspiraţia”, iniţial îndreptată împotriva lui Dumnezeu, a avut efect doar asupra omului, ducându-l la căderea în păcat, stare în care se găseşte imediat după crearea lui şi până astăzi, aşa cum amplu ne dovedeşte istoria umanităţii. Promovarea omului la „conştienţa divină” nu a reuşit atunci şi nu va reuşi nici acum în vremea mişcării „new age”, dimpotrivă. Decăderea omului pare să se accentueze tot mai mult şi nevoia lui de credinţă în adevăratul Răscumpărător al umanităţii Domnul Isus Hristos, nu în sine, să devină tot mai acută.

1 Această definiţie se bazează pe carte lui Elliot Miller, A Crash Course on the New Age Movement (Grand Rapids: Baker, 1989), pag.15

2 Jeremy P. Tarcher, „New Age as Perennial Philosophy”, Los Angeles Times Book Review (7 Februarie, 1988), pag.15

3 „The New Age Cult”, de dr. Walter Martin (Bethany House Publishers), pag.8

4 Mulţi au observat similarităţi între anticul gnosticism şi moderna mişcare New Age. În cartea The Counterfeit Christ of the New Age Movement a lui Ron Rhodes, cel de la care am preluat aceste paragrafe, se prezintă legătura care există între acestea. (Grand Rapids: Baker, 1990), pag.118

5 Russell Chandler, Understanding the New Age (Dallas: Word, 1991), pag.33

6 Rhodes, pag.119-121.

7 Rudolf Steiner, Knowledge of the Higher Worlds and Its Attainment (Spring Valley, N.Y.: Anthroposophic Press, 1984), pag.1-34.

8 Vezi, Alice Bailey, The Externalisation of the Hierarchy (New York: Lucis, 1957).

9 Mrs. G.W. and Donald Ballard, Purpose of the Ascended Masters „I Am” Activity (Chicago: Saint German Press, 1942), pag.24, 35, 110.

10 Miller, pag.141.

11 Pentru o istorie concisă a spiritismului vezi, Jon Klimo, Channeling (Los Angeles: J.P.Tarcher, 1987), capitolul 2.

12 Julia Spangler, „Compass Points”, Lorian Journal 1:2, pag.3

13 Interviu cu Beverly Galyean preluat din articolul lui Frances Adeney, „Educators Look East”, din SPC Journal (iarna lui 1981), pag.29.

14 sunt practic obligat să consacru acest termen datorită acestei trăsături specifice a New Age-ului; n.a.

15 Shirley MacLaine, Dancing in the Light (New York: Bantam, 1985), pag.133; comparaţi cu cele spuse în cartea lui Douglas Groothuis, Unmasking the New Age (Downers Grove, Illinois: InterVarsity Press, 1986), pag.22.

16 Marilyn Fergusson, The Aquarian Conspiracy (Los Angeles: J.P. Tarcher, 1980), pag.62-63

17 Matthew Fox, The Coming of the Cosmic Christ (New York: Harper & Row, 1988), pag.235

18 Din broşura trimestrială Mission America, numărul din primăvara lui 1999, articolul intitulat „The UN Plan For Your Mental Health” de Berit Kjos.

19 Douglas Groothuis, „Politics: Building an International Platform”, The New Age Rage, editată de Karen Hoyt şi J.Isamu Yamamoto (Old Tappan, N.J.: Revell, 1987), pag.104

20 Donald Keys, „Security Alternatives”, (AHP Perspective, decembrie 1985), pag.18

21 Douglas Groothuis, The New Age Rage, pag.105

22 Mark Satin, New Age Politics (New York: Dell, 1979), pag.148

23 idem, pag.142

24 David Spangler, Explorations: The Emerging Aspects of a New Culture (Forres, Scotland: Findhorn Publications, 1981), pag.85

25 Lewis Mumford, The Transformation of Man (New York: Harper and Row, 1972), pag.179

26 The Movement Newspaper, „U.N.’s Robert Muller to speak at Universal, Peace Conference” (februarie 1983), pag.21

27 Matthew Fox, The Coming of the Cosmic Christ (New York: Harper & Row, 1988), pag.288

28 David Spangler, Explorations, pag.72

Apologetică | Un glosar New Age

https://rcrwebsite.com/newage1.htm

//////////////////////////////

Dughin prezice Apocalipsa

/////////////////////////////////////

Invazia lui Gog din Magog – Florin Antonie

////////////////////////////////////

Ca în zilele lui Noe

În articolul nostru „Geneza contează” din ultimul număr al revistei, am cercetat motivele de a crede primul capitol din Geneza cu evenimente reale și am anunțat apariția DVD-ului „Genesis is History” [Geneza este istorie]. Am observat cum evenimentul Căderii în Geneza 3 a schimbat lumea foarte bună pe care o făcuse Dumnezeu într-o lume imperfectă, care cunoaște păcatul, putreziciunea și moartea. Dumnezeu a făgăduit să trimită „sămânța” femeii, care avea să calce capul șarpelui, o profeție împlinită în Mesia Isus, cel care l-a înfrânt pe Satana pe cruce, atunci când a murit ca jertfă pentru păcatele noastre și a înviat din morți. În articolul de față vom analiza Potopul din Geneza 6-8, care a schimbat o dată în plus lumea foarte bună creată de Dumnezeu.

Isus a spus: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi… Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.” (Luca 17:26-27, 34-36).

Prin afirmațiile acestea, Isus ne spune două lucruri:

Potopul a fost un eveniment istoric, iar Noe – un personaj real, ce a trăit pe pământ.

Există o legătură între Potop și cea de a Doua Venire a lui Isus.

Potopul ca eveniment istoric

Biblia ne învață că a exista un potop literal care a schimbat fața pământului. Profeții evrei credeau și ei într-un potop propriu-zis (Isaia 54:9, Ezechiel 14:14), iar Domnul Isus a corelat evenimentele privitoare la cea de a Doua Venire a Sa cu zilele lui Noe. Noe este menționat ca personaj istoric în Evrei 11 și în 1 și 2 Petru. Există, în culturile de pretutindeni, povestiri care vorbesc despre distrugerea lumii printr-un potop și despre un om drept ce a fost salvat, alături de familia sa, urcând într-o barcă.

În 2 Petru 3:3-6 găsim scris că „în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri” care vor nega învățătura biblică despre Creație și despre a Doua Venire. Totodată, ei vor nega realitatea istorică a Potopului: „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.”( 2 Petru 3:6)

Se pare că ziua aceea a și sosit, căci majoritatea oamenilor din vremea noastră consideră Geneza un mit și cred că existența noastră actuală ar fi un rezultat al milioanelor de ani de evoluție, în care moartea și putreziciunea au făcut parte, încă de la bun început, din istoria pământului. Prin contrast, Geneza 1-3 ne învață că Dumnezeu a creat cerurile și pământul într-o perioadă scurtă de timp, că lumea desăvârșită pe care El a făcut-o a fost pervertită prin Căderea omului, eveniment prin care păcarul, putreziciunea și moartea au intrat în lume. Capitolele 4-6 din Geneza descriu dezvoltarea societății umane, cu două linii de descendenți ai lui Adam – una prin Set, în vremea căruia oamenii „au chemat numele Domnului” și una prin Cain, ce i-a întors spatele lui Dumnezeu. Citim că, în vremea lui Noe, răutatea oamenilor sporise într-atât încât Dumnezeu a hotărât să nimicească rasa umană și să îi salveze în arcă doar pe Noe și familia sa.

Domnul a trimis Potopul, ce a dus la pieirea tuturor oamenilor de pe pământ, precum și a animalelor terestre, cu excepția celor care au intrat în arcă. Biblia precizează clar că nu a fost vorba de un potop local, ci de un eveniment la scară mondială. Termenul ebraic folosit pentru Potopul din Geneza este „mabbub”, ce are sensul de distrugere, cuvânt folosit în Biblie doar cu referire la Potopul lui Noe. Echivalentul grecesc utilizat în Noul Testament este „kataklysmos”, de unde avem și noi cuvântul „cataclism.”

Potrivit Geneza 7:11-12, Potopul a fost cauzat de un eveniment cataclismic unic, nu de o furtună obișnuită, cu tunete și fulgere: „În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Geneza 7:11-12).

Apele de deasupra și cele de dedesubt sunt descrise în Geneza 1:6-7:

„Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.” La fel ca mările și râurile, apele acestea făceau parte dintr-o întindere de apă situată deasupra pământului, mult mai vastă decâ atmosfera actuală și constituind un rezervor imens de apă sub pământ. Ruperea zăgazurilor acestor ape a cauzat o revărsare ce a indundat pământul și care nu s-ar fi putut întâmpla printr-o ploaie normală, oricât de abundentă ar fi fost.

Întinderea de apă aflată, înainte de Potop, deasupra pământului trebuie să fi cauzat un „efect de seră” benefic, creând o temperatură uniformă peste tot pământul.. și, deopotrivă, fâcându-l foarte roditor și blocând radiațiile solare dăunătoare. Toate acestea trebuie să fi generat condiții mult mai bune pentru viața pe pământ, prin comparație cu cele pe care le avem noi acum și să fi contribuit la speranța ridicată de viață a oamenilor care au trait înainte de potop.

„Answers in Genesis” a produs un îndrumar util cu privire la „Potopul Global,” care oferă motive pertinente pentru a crede că Potopul a fost un eveniment istoric real, o catastrofă ce a schimbat lumea și care explică multe dintre caracteristicile geologice actuale ale pământului. Broșura spune: „Dovezi ale Potopului lui Noe sunt prezente și astăzi pe pământ, de pe fundul mării și până pe vârfurile munților. Caracteristicile fizice ale solului terestru – de la canioane și cratere, până la zăcăminte de cărbuni și peșteri – indică în mod clar un trecut catastrofic. Unele straturi și formațiuni geologice se întind de-a lungul mai multor continente, dezvăluind efectele unei catastrofe imense. Pământul conține cantități neînchipuit de mari de roci sedimentare stratificate, uneori cu o adâncime de câțiva kilometri. Aceste straturi de nisip, sol și diverse alte materiale, depuse în marea lor majoritate de trecerea apelor, au fost odinioară moi precum noroiul, însă astăzi sunt tari ca piatra. Încapsulate în rocile sedimentare găsim miliarde de ființe moarte (fosile ale plantelor și animalelor), îngropate într-un răstimp foarte scurt. Pe toată întinderea pământului, dovezile ne sar, pur și simplu, în ochi.”

Evoluționiștii, pe de altă parte, ne spun că straturile de roci și fosilele găsite în ele au o vechime de milioane de ani. Totuși, creaționiștii susțin formarea lor rapidă, în timpul Potopului. Iată câteva argumente în sprijinul acestei din urmă ipoteze:

Dintr-un capăt în celălalt al pământului, în rocile sedimentare s-au descoperit cimitire imense de fosile. Ele cuprind milioane de pești, frunze și alte forme de viață, care în condiții normale de moarte nu s-ar solidifica, ci doar s-ar descompune sau ar fi mâncate de alte creaturi. Prin urmare, aceasta este o dovadă a faptului că au fost toate prinse într-o catastrofă ce le-a îngropat subit și a cauzat solidificarea lor, sub forma rocilor formate cu prilejul dezastrului. Potopul ar explica perfect această ipoteză.

Fosile polistrat. S-au descoperit, printre altele, trunchiuri de copaci fosilizate, care se proiectează în plan vertical prin mai multe straturi orizontale de roci, ceea ce dovedeşte că straturile respective s-au depus rapid, nu pe parcursul a milioane de ani.

Rocile sedimentare se găsesc în straturi cu o grosime de mii de metri, pliate strâns şi torsionate. Formaţiunile respective dovedesc că intervalul de timp dintre depunere şi pliere trebuie să fi fost foarte scurt, cel mai probabil ele formându-se ca urmare a scurgerii rapide a apei pe fața uscatului, după potop.

Broşura oferă multe alte dovezi privind veridicitatea istorică a Potopului.

Potopul şi cea de a Doua Venire

Potrivit cărţii Geneza, cauza Potopului a fost mânia lui Dumnezeu stârnită de răutatea neamului omenesc. În vremea aceea, oamenii îşi înmulţiseră fărădelegile şi umpleau pământul cu violenţă. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: «Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.» Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.” (Geneza 6:5-8).

Textul ne mai spune şi că „ fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.» Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.” (Geneza 6:2-4).

Pasajul ridică anumite dificultăţi de interpretare. Unul dintre sensurile ce i-au fost atribuite este că spiţa de neam evlavioasă, descendenţii lui Set au luat în căsătorie pe cei din spiţa neevlavioasă a lui Cain, fiind corupţi de femeile frumoase, dar depravate ale acestora. O altă interpretare este că prin „fiii lui Dumnezeu” se înţelege îngerii căzuţi (demonii) care, poftind după femeile frumoase, au luat chip uman, au avut copii cu ele şi au dat naştere unei rase de uriaşi (termenul ebraic folosit aici este Nephilim, care se traduce prin „cei căzuţi”).

Această din urmă interpretare este susţinută de faptul că sintagma fiii lui Dumnezeu se referă la creaturi angelice, în toate celelalte trei situaţii în care o întâlnim în Vechiul Testament (Iov 1:6, 2:1, 38:7). Iuda 6 ne vorbeşte despre îngeri care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. Iuda continuă prin a spune că ei au păcătuit într-o manieră similară celor din perioada Potopului, dedându-se la imoralitate sexuală şi poftind după trupul altuia. Aici în Geneza 6, la fel ca în cetăţile Sodoma şi Gomora, a avut loc o unire sexuală nefirească. Cartea lui Enoh nu este Scriptură inspirată, însă cuprinde comentarii pe marginea Bibliei evreieşti. Găsim în ea o relatare a evenimentului acestuia, în care fiii lui Dumnezeu sunt descrişi drept îngeri căzuţi, ce au relaţii cu femei şi aduc pe lume uriaşi, toate acestea ducând la coruperea neamului omenesc. Comentatorii susţin că dacă Dumnezeu nu ar fi pus capăt acestui proces, nimicind întreaga omenire cu excepţia lui Noe şi a familiei sale, acţiunile lor ar fi determinat denaturarea completă a fondului genetic uman.

Alţii afirmă că asemenea relaţii dintre demoni şi oameni sunt imposibile şi că întreaga situaţie poate fi explicată drept un simplu caz de reproducere naturală, între bărbaţi şi femei. Îngerii căzuţi, conduşi de către Satana în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, creau conjuncturi pentru ca bărbaţii să ajungă să considere femeile simple obiecte sexuale şi să se implice în relaţii sexuale promiscue. În propoziţia „din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales”, termenul termenul ebraic tradus prin „neveste” este nashim. Acesta este cuvântul uzual pentru femei, astfel că sensul frazei ar putea fi acela că aveau mai multe partenere sexuale, nerespectând tiparul biblic al familiei, așa cum ne este el dat în Geneza 2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup”. Cu alte cuvinte, fiecare bărbat să fie credincios unei singure femei, iar ce doi să devină un singur trup, în unire sexuală, pentru a aduce pe lume copiii cărora să le poarte de grijă.

Orice relație sexuală în afara legământului de căsătorie este greșită în ochii lui Dumnezeu și este comisă sub influența Satanei, cel care încurajează imoralitatea sexuală și destrămarea vieții de familie. Cu toate că și această explicație ridică anumite dificultăți, ea se corelează cu referința nou-testamentală la condițiile celei de a Doua Veniri, când oamenii vor trăi „ca în vremea lui Noe.”

În zilele noastre, dorința trupească și pornografia otrăvesc atitudinea oamenilor față de sex, ducând la promiscuitate, dar ne lovim și de influențe oculte și demonice, care îi conduc pe oameni spre răutate și violență, precum în zilele lui Noe. Caracteristicile lumii înainte de venirea lui Isus vor fi similare cu cele ale lumii de dinainte de Potop, care au adus judecata lui Dumnezeu asupra pământului. În Apocalipsa 9:21 citim cu privire la vremea când judecățile lui Dumnezeu vor lovi pământul, în timpul Necazului celui Mare: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” Lucrurile se vor petrece „ca în zilele lui Noe”.

Arca și mântuirea

„Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului” Geneza 6:8. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe, pentru ca el şi familia lui să fie salvaţi, împreună cu câte o pereche din fiecare specie de animale, astfel ca, după potop, pământul să fie iarăşi umplut de oameni şi de animale. Calea plănuită pentru salvare era ca toţi să intre în arca pe care Noe o construia. Din măsurătorile pe care ni le oferă cartea Geneza, ne dăm seama că arca însemna o structură imensă, în formă de cutie, având dimensiunile aproximative: 133 metri lungime, 22 metri lăţime şi 13 metri înălţime. S-a calculat că, în aceaste condiţii, construcţia trebuie să fi fost extrem de stabilă, greu de răsturnat, un design perfect pentru a pluti în ape agitate – dacă nu te grăbeai să ajungi undeva. Volumul arcei era în jur de aproximativ 40.000 de metri cubi, spaţiu ce ar putea adăposti 125.000 de oi. Oaia reprezintă dimensiunea medie a unui animal, undeva între elefant şi şoarece. Ar fi fost suficient ca Noe să ia câte un o singură pereche de reprezentanţi ai fiecărui tip de animal, nu toate subspeciile, ceea ce înseamnă că în arcă era loc suficient pentru toate animalele. Dumnezeu a adus animalele la Noe şi tot El le-a ţinut în siguranţă în perioada petrecută în arcă, inducându-le, poate, un fel de hibernare.

Arca era făcută din lemn de gofer. Nu se ştie exact despre ce tip de arbore este vorba, însă de bunăseamă că era dur, impermeabil şi rezistent la putrezire. Durabilitatea i-a fost crescută şi prin acoperirea cu smoală, pe dinăuntru şi pe dinafară. Cuvântul pentru smoală este kopher, derivat din termenul ebraic „kaphar,” ce înseamnă a acoperi – cuvântul folosit pentru ispăşire de Yom Kippur, ziua ispășirii. Acoperirea sau ispășirea ţine la distanţă apele judecăţii, la fel cum sângele animalelor jertfite ţine la distanţă judecata şi aduce ispăşire pentru suflet.

Arca era prevăzută cu o singură uşă. Odată ce intrat pe uşa aceea, erai în siguranţă faţă de judecata ce avea să se abată asupra pământului. În Ioan 10:9, Isus spune: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune”. Tot El a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” Ioan 14:6.

Cuvântul pentru arcă este tabhah, acelaşi care este folosit pentru coşuleţul de papură în care a stat Moise. El denumeşte o structură de lemn menită a pluti pe apă. În cazul de față este vorba despre o structură imensă, ce trebuie să fi reprezentat un semn pentru contemporanii lui Noe. Potrivit 1 Petru 2:5, Noe era un predicator al neprihănirii, aşa că avem toate motivele să credem că în cei 120 de ani cât a durat construirea arcei, el le-a vorbit oamenilor despre neprihănirea lui Dumnezeu şi despre judecata ce stătea să se abată asupra lor, îndemnându-i să se pocăiască şi să creadă în Domnul. Însă poporul nu l-a ascultat aşa cum, de cele mai multe ori, nu ne ascultă nici pe noi când le spunem despre a Doua Venire a lui Isus. Li se părea imposibil ca lucrurile vestite să se petreacă cu adevărat, aşa că bătându-şi joc de Noe, şi-au văzut pe mai departe de viaţa firească, până ce apele potopului s-au prăvălit peste ei.

Din motivele expuse mai sus, noi considerăm arca o construcție supranaturală, dăruită pe Dumnezeu spre salvarea sufletelor, în zilele lui Noe. Dumnezeu a găsit şi pentru noi o cale de a fi izbăviţi de judecata ce stă să se abată asupra pământului, prin pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus Cristos. El a pregătit o cale de a ne slava de judecata viitoare, atunci când va veni să îi ia la Sine pe cei care cred în El, la Răpirea bisericii, în vreme ce necredincioșii vor fi lăsaţi în urmă.

Suntem chiar acum puși în faţa unei alegeri: fie acceptăm mântuirea pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Isus Cristos, fie vom avea de înfruntat judecata ce se va coborî peste pământ. În zilele lui Noe exista o singură cale de acces în arcă, prin uşa pe care Dumnezeu a închis-o după ce toţi cei care trebuiau salvaţi se strânseseră înăuntru. Prin urmare, există o singură modalitate de a intra în prezenţa lui Dumnezeu şi de a căpăta îndurarea Lui, prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus Cristos. Cei care refuză să primească această mântuire vor ajunge o zi când uşa către prezenţa lui Dumnezeu se va închide, iar ei vor rămâne pe dinafară (vezi pilda despre fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte din Matei 25:1-13).

În zilele lui Noe, Potopul a pornit năprasnic, pe neaşteptate, fără ca lumea, care îşi vedea de treabă ca de obicei, să prindă de veste. Isus vorbeşte despre venirea Sa la poporul Său, adevărata biserică, eveniment care se va declanşa dintr-odată, neanunţat, pe când viaţa pe pământ decurge în firescul ei, ar oamenii îşi văd de treburile lor cotidiene. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se pregătească pentru acest eveniment, acceptând mântuirea prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus.

Dumnezeu i-a păzit pe călătorii din arcă şi, după ce totul s-a terminat, i-a dus în siguranţă într-un loc de odihnă. Toţi cei aflaţi în arcă au fost ţinuţi în viaţă pentru a putea repopula pământul cu oameni şi cu toate speciile de animale. Pe parcursul evenimentelor din zilele de pe urmă, Dumnezeu îi va păzi pe toţi ce îşi pun încrederea în El. El îi va lua pentru a fi cu Isus, în Răpirea bisericii, iar mai apoi va reveni pe pământ alături de ei, în trupuri glorificate, spre a lua parte la marea lucrare de restaurare a pământului, după cea de a Doua Sa venire pe pământ, pentru domnia de o mie de ani, în împărăţia milenială.

În zilele de după Potoop, Noe şi familia sa s-au trezit locuind într-o lume radical schimbată faţă de cea pe care o cunoscuseră înainte de cataclism. Înaintea potopului nu plouase pe pământ şi pe întreaga surafaţa a planetei se păstra o temperatură uniformă confortabilă. După Potop au început să existe iarnă şi vară, frig şi căldură (Geneza 8:22). Din pricina schimbărilor climatice de pe pământ, oamenilor le era acum îngăduit să mănânce şi carne, pe lângă ierburi (Geneza 9:3), cel mai probabil din cauză că vegetaţia nu era prea abundentă şi nu le împlinea nevoile de hrană. O posibilă explicaţie a acestei schimbări este că întinderea care existase deasupra pământului înainte de Potop fusese înlăturată ca urmare a revărsării apelor şi, odată cu ea, şi efectul benefic de seră care îi asigura pământului clima caldă constantă şi dusese la fertilitatea minunată a solului, înainte de Potop. Este interesant că fosile ale recifurilor de corali s-au descopeit chiar şi în apropierea Polului Nord. Coralii trăiesc numai în zone unde temperatura este constantă, în jurul valorii de 21 grade Celsius.

Scripturile indică faptul că Dumnezeu a creat bazinele oceanice adânci şi a ridicat munţii înalţi cu scopul de a drena apa de pe pământ. S-ar putea ca Psalmul 104 să facă referire tocmai la acest eveniment. Ca urmare a Potopului, scoarţa terestră s-a destabilizat din cauza erupţiilor care au dus la ridicarea spre suprafaţă a apelor de la mare adâncime, la începutul Potopului. Această destabilizare a deschis calea către posibile cutremure de pământ şi erupţii vulcanice, în perioada de după Potop.

În zilele de pe urmă, dinaintea întoarcerii lui Isus, va spori numărul şi intensitatea cutremurelor şi a erupţiilor vulcanice, însoţite de perturbări ale mediului care vor aduce planeta pe buza prăpastiei. Ulterior, după întoarcerea lui Isus pe pământ, va avea loc o minunată operaţiune de curăţare, ce va schimba lumea în bine, în glorioasa împărăţie milenială, când Isus va domni peste pământ alături de poporul Său, vreme de o mie de ani. Din adâncurile pământului vor fi deschise zăgazurile apelor, făcând ca râurile să se reverse peste deşerturi şi să curățe pământul de poluarea şi mizeria din vremurile noastre, aşa cum ni se spune în Isaia 35, Ezechiel 47 şi Zaharia 14. Animalele îşi vor schimba firea şi nu se vor mai mânca unele pe altele, iar şerpii nu vor mai fi veninoşi, căci „căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:6-9). Cei născuţi pe pământ în vremurile acelea vor trăi sute de ani, precum înainte de Potop (Isaia 65).

În ziua aceea, Domnul Dumnezeul lui Israel, revelat în Mesia Yeshua / Isus va fi împărat este tot pământul şi atunci „Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” Zaharia 14:9. Satana va fi legat şi nu va mai putea să influenţeze popoarele, căci Împăratul Isus va cârmui alături de sfinţii Săi timp de 1000 de ani glorioşi (Apocalipsa 11:15, 20:1-6)

Vei fi şi tu acolo, să te bucuri de momentele acelea, ca preludiu al stării veşnice în care vom intra atunci când vom locui pentru totdeauna cu Domnul, în ceruri? Azi este ziua potrivită pentru a da curs avertismentelor cu privire la judecata viitoare şi a intra în arca mântuirii prin Isus Mesia. Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit.

Ca în zilele lui Noe

///////////////////////////////////////////

Răspândirea răului: pervertirea din vremea lui Noe

De către Dan

Gen.6:1″“22; (1 Pet.3:18″“20)

Scopul lecției: să înțelegem de ce lumea din vremea lui Noe a ajuns pervertită, care au fost urmările acestei situații și în ce masură lumea de atunci se aseamănă cu generația nostră.

Contextul lecției :

În zilele lui Noe, nelegiuirea omului a ajuns la culme. Nu trecuseră decât în jur de 1.656 de ani de la începutul istoriei omenirii și omul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a ajuns o urâciune spirituală. Orice făptură își stricase calea pe pământ (Gen. 6:12), iar întocmirile gândurilor oamenilor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Gen. 6:5). Această pervertire a ființei umane a fost cauzată de faptul că diavolul a generat o stare de imoralitate, prin care a încercat să pervertească “sămânța femeii” pentru a împiedica astfel venirea lui Mesia.

Din această cauză putem spune că răutatea și perversiunile din vremea lui Noe, n-au fost numai o urmare a căderii omului, care în decursul istoriei a mers din rău în mai rău, ci un atac spiritual major provocat de diavol, pentru a zădărnici planul lui Dumnezeu.

În atacul său, diavolul n-a acționat singur, ci a antrenat în această bătălie spirituală și întreaga armată a îngerilor căzuți. Deși sunt multe interpretări cu privire la identitatea fiilor lui Dumnezeu și a fetelor oemenilor (Gen. 6:1″“2), indiferent de identitatea acestora, cred că în acea vreme îngerii căzuți care l-au însoțit pe Lucifer, au început să-i stăpânească pe oameni, determinându-i spre imoralitate și curvie.

Prin acest atac spiritual, diavolul a încercat să întineze ființa umană și s-o descalifice din punct de vedere fizic, moral și spiritual, pentru a-L mai aduce pe Mesia. Putem înțelege acest fapt din sublinierea făcută de Domnul Isus, care atunci când face referire la vremea lui Noe, arată că păcatul dominant al acelui timp, a fost îmbuibarea și imoralitatea (Luca 17:26″“27, Mat. 24:36″“39).

Conținutul lecției:

Atunci când războiul spiritual din vremea lui Noe, părea sa fie câștigat de diavol, iar planul lui Dumnezeu era gata să fie făcut de rușine, Dumnezeu a intervenit încă o dată. Dacă în vremea lui Noe descoperim o lume pervertită și un atac concertat al puterii întunericului, putem observa în același timp și-o intervenție hotărâtă a lui Dumnezeu, care nu lasă pactul nepedepsit și nici pe diavol să-I zădărnicească planurile. Intervenția lui Dumnezeu ne arată că :

Dumnezeu cunoște starea celor căzuți

Pentru că înaintea lui Dumnezeu totul este gol și descoperit (Ps. 139:1″“12), nici ceea ce se întâmpla în vremea lui Noe, n-a putut rămâne ascuns de ochii Săi. Textul studiului biblic de astăzi ne arată că Dumezeu cunoștea nu numai măsura păcatului din acea vreme, dar și calea fiecărei făpturi de sub cer (Gen. 6:11″“12). El știa chiar și gândurile inimilor acelor oameni (Gen. 6:5), și pe cei ce au provocat această pervertire (Iuda 1:6, 2 Pet. 2:4″“5).

Fiindcă lumea lui Noe se va asemănă cu generația care va trâi în zilele din urmă, este bine să nu uităm că Dumnezeu nu se schimbă. El cunoaște și astăzi tot ceea ce se întâmplă în aceiași măsură.

Dumnezeu pedepsește pe cei necredincioși

Este demn de subliniat faptul că pedeapsa lui Dumnezeu este hotărâtă (Gen. 6:13), este iminentă (Gen. 6:3) și generală (Gen. 6:7). Dumnezeu nu pedepsește însă cu plăcere (Gen. 6:6) și înainte de a trimite pedeapsa mai dă omului o vreme de răgaz (Gen. 6:3), pregatindu-i încă o șansă de salvare (Gen. 6:8″“22). Această pedeapsă a fost aplicată nu numai pentru oameni, vite, târâtoare și păsări, dar și pentru îngerii căzuți: (Iuda 1:6, 2 Pet. 2:4″“5, 2 Pet. 3:18″“20).

III. Dumnezeu izbăvește pe cei neprihăniți

În mijlocul unei lumi căzute a fost un om neprihănit, care împreună cu familia lui umbla cu Dumnezeu (Gen. 6:9). Deși față de majoritate, cele opt suflete din casa lui Noe nu reprezentau nimic, înaintea lui Dumnezeu acestea au avut un mare preț. Noe și casa lui a căpătat îndurarea lui Dumnezeu (Gen. 6:8) și pentru că au dovedit o credință puternică au avut parte și de izbăvirea lui Dumnezeu (Gen. 7:1).

Credința lui Noe a fost confirmată de o încredere deplină (Gen. 6:17″“18) , de o ascultare necondiționată (Gen. 6:22), de o slujire cu dedicare (Gen. 6:14″“16; 19″“21). Dacă pentru salvarea sa și-a familiei sale Noe a trebuit să-și construiască singur corabia, mijlocul salvării noastre este Hristos (Fapte 4:12, 1 Ioan 2:1″“2).

Întrebări pentru discuție :

Care a fost cauza pervertirii din vremea lui Noe ?
De ce alunecarea omului spre rău a fost atât de rapidă ?
Care sunt lucrurile care aseamănă generația noastră cu vremea lui Noe ?
Ce ar trebui să schimbăm în viața nostră știind că Dumnezeu ne cunoaște deplin?

5 Care sunt lucrurile ce ne rată astăzi că judecata lui Dumnezeu este iminentă ?

Ce ar trebui să facem noi știind că judecata lui Dumnezeu este la ușă ?
Care sunt persoanele cu care ai dori să urci în corabie? Mai ai pe cineva care încă

n-a intrat ?

Pastor Dan Boingeanu

https://www.misiune.ro/resurse-crestine/predici/27-ianuarie-raspandirea-raului-pervertirea-din-vremea-lui-noe.html

///////////////////////////////////////////

Biblia, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu

biblia-deschisă

VITALIE MINDRU

Este Biblia cuvântul inspirat al lui Dumnezeu? Care este mesajul ei? Cum s-o studiem? Ce beneficii aduce, acceptarea și primirea învățăturilor ei în viața noastră?

Biblia este cea mai iubită și cea mai urâtă cartea din istorie. Pe unii, conținutul ei i-a fascinat și i-a schimbat, alții însă au fugit de ea, iar unii au căutat s-o distrugă.

De ce, unii o iubesc iar alții o urăsc? De ce pentru unii este atractivă, iar pentru alții nu?

Cu ani în urma, în România, în diferite orașe ale țării, au fost văzute panouri publicitare pe care scria: Degeaba știi să citești, dacă n-ai citit niciodată Biblia. Este o mare pierdere să treci prin viață, fără să știi ce spune Dumnezeu în Biblie.

A sosit timpul să ne apropiem de Biblie, să-i descoperim conținutul și să vedem ce mesaj are pentru noi.

Informații generale despre Biblie

Biblia conține 66 de cărți, împărțite între Vechiul și Noul Testament.

Vechiul Testament (VT), numit și Scripturile Ebraice, conține 39 de cărți. Unele Biblii conțin și cărțile apocrife[1], care nu sunt considerate cărți inspirate. VT a fost scris în ebraică, cu foarte puține texte în aramaică.

La rândul său, Noul Testament (NT) conține 27 de cărți și a fost scris în greacă. Întreaga Biblie a fost scrisă pe o perioadă de peste 1500 de ani, de către aproximativ 40 de scriitori, care au trăit în epoci și chiar țări diferite.

Primul autor a fost Moise, care a scris începând cu aproximativ 1500 de ani î.H., iar ultimul a fost apostolul Ioan care a terminat de scris ultima carte a Biblie în jurul anului 100 d.H.

Cei 40 de scriitori ai Biblie au fost; regi, profeți, fermieri, păstori, funcționari de stat, preoți, un general de armată, un doctor, etc. Toți aceștia, cu unele excepții, nu s-au întâlnit niciodată, aveau educație și experiențe de viață complet diferite.

Cu toate acestea, Biblia formează o unitate și o armonie perfectă între diferitele ei părți, lucru imposibil de realizat din punct de vedere omenesc.

Inspirația și autoritatea Bibliei

Autoritatea Bibliei stă în originea ei. Toți scriitorii recunosc că mesajul pe care îl prezintă este mesajul la Dumnezeu, nu sunt ideile sau gândurile lor. Iar pentru transmiterea acestui mesaj, oamenii au fost inspirați de Duhul Sfânt.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16,17)

Autorii recunosc lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt în procesul scrierii textului. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt. (2 Petru 1:21) Citește aici mai multe despre dovezile inspirației Biblie.

Deși a fost scrisă prin mâini omenești, totuși Biblia vine de la Dumnezeu prin inspirația Duhului Sfânt, prin urmare se poate afirma că Dumnezeu este Autorul ei. Pentru toți cei care cred, Biblia devine autoritatea supremă în materie de credință și viață religioasă.

Dumnezeu a transmis mesajul său prin unelte umane imperfecte. El le-a inspirat profeților mesajul Său, pe care ei la rândul lor, l-au transmis prin propriile lor cuvinte, fiecare după capacitatea lui. Din acest motiv, avem o varietate de stiluri diferite, în funcție de autor. Dumnezeu s-a folosit de aceste stiluri pentru a ajunge la diferite categorii de ascultători.

Biblia este o împletire între divin și uman, Dumnezeul Infinit s-a folosit de oameni limitați. El ne-a dat mesajul Său într-un limbaj omenesc limitat și imperfect, iar Duhul Sfânt a vegheat ca acest mesaj să fie transmis exact cum a prevăzut El.

Mesajul Bibliei

Biblia este scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Ea este una din cele trei modalități prin care Dumnezeu ni se revelează; prin creațiune, prin persoana lui Isus Hristos și prin Biblie.

Biblia conține o varietate de teme; despre istorie, profeție, legislație, narațiuni, poezie, parabole, legi sanitare, etc. Prin Biblie îl cunoaștem Dumnezeu și învățăm despre El.

Biblia ne arată starea omului căzut în păcat și nevoia lui după iertarea divină. Ea ne descoperă planul de mântuire, ne descoperă dorința lui Dumnezeu de al salva pe păcătos. Precum și voia Sa pentru viața omului, descoperită în preceptele Lui morale.

Biblia este asemănătoare unei hărți care ne indică drumul care duce spre Împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. (Psalm 119:105)

Mesajul central al Bibliei este Domnul Isus Hristos.

În VT, Isus este prezentat ca fiind Mesia cel așteptat, prefigurat de mielul de jertfă din serviciul de la Sanctuar. În NT, îl vedem pe Isus Hristos care împlinește în viața și lucrarea Sa profețiile VT. Jertfa Domnului Isus la cruce este revelația suprema a dragostei lui Dumnezeu și este elementul principal al Planului de Mântuire.

Citește aici mai multe despre ce a făcut Isus Hristos pentru tine.

Mărturia lui Isus cu privire la Biblie

În timpul vieții sale pământești, Domnul Isus, în nenumărate rânduri a citat din Scripturi. El a înălțat autoritatea Cuvântului, spunând, Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)

Isus face referire la majoritatea evenimentelor importante prezentate în VT; creațiunea, potopul, minunea cu Iona, distrugerea Sodomei, a făcut trimitere la profețiile lui Daniel, a citat din cărțile lui Moise, din Profeți și din Psalmi.

Isus a acceptat ca fiind adevărate toate evenimentele istorice prezentate în Biblie și le-a considerat relevante din punct de vedere spiritual (Matei 12:39-41; 19:4-6; 24:37-39).

În confruntarea din pustie, după 40 de zile de post, atunci când Satana L-a ispitit, Isus i-a răspuns cu Este Scris (Matei 4:1-10) Fără să intre în controverse cu vrăjmașul, Domnul Isus l-a învins doar cu încrederea neclintită în Cuvântul lui Dumnezeu, dându-ne un exemplu de urmat.

Isus a așezat Biblia mai presus de tradițiile și de părerile omenești. Adeseori, El îi mustra pe farisei și pe învățătorii Legii pentru faptul că puneau tradițiile lor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru Isus, tradițiile erau lipsite de valoare și trebuiau lepădate, iar Cuvântul trebuia înălțat. (Matei 15:8,9)

Cum să studiem Biblia?

persoană-citind-biblia

Biblia nu este o carte obișnuită, ea nu poate fi studiată la fel ca oricare altă carte, ci trebuie studiată cu rugăciune. Avem nevoie de asistența Duhului Sfânt pentru a putea s-o înțelegem, pentru că, omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu… și nici nu le poate înțelege. (1 Corinteni 2:14)

În același timp, nu trebuie să ai un doctorat în Teologie ca să citești Biblia, ea nu este exclusivă pentru savanți. Prin ajutorul Duhului Sfânt, adevărurile esențiale ale Bibliei pot fi înțeleasă de cei mai simpli. Dumnezeu ne încurajează s-o studieze și să-i învățăm și pe copii din ea.

Totuși, trebuie să o studiem cu umilință și dependență de ajutorul Duhului Sfânt, pentru că mintea omenească fără călăuzirea lui Dumnezeu nu poate înțelege corect mesajul ei.

Domnul Isus ne-a dat asigurarea, când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul… . (Ioan 16:13)

Pentru cei care sunt la început, este recomandat să citească mai întâi Evangheliile; Ioan, Matei, Luca, Marcu. După care, este important de citit cartea Genezei, care este prima carte a Bibliei. De asemenea, multă încurajare găsim în Psalmi și în Epistole.

Niciodată să nu citim Biblia fără rugăciune, întotdeauna s-o studiem cu dispoziția de a învăța, de a ne supune și de a accepta învățăturile ei. Să nu fim printre cei care judecă Biblia, după concepțiile lor limitate, ci să ne lăsăm judecați de ea.

De asemenea, este important de respectat principiile sănătoase de interpretare a Bibliei, pentru a rămâne la adevăr și a nu cădea în erori.

În Biblie întâlnim lucruri dificile, lucruri greu de înțeles, pe care nu le putem explica. Acest lucru să nu slăbească încrederea noastră în Scriptură. Pe de o parte, posibilitățile noastre omenești sunt limitate, pe de alta parte, uneori este nevoie de timp și de mult studiu până când primim lumina asupra pasajelor dificile.

Nevoia de a ne întoarcere la Scriptură

Conform unui studiu realizat în 2016 de către Lifeway Research,[2] care a intervievat 2500 de creștini protestanți americani, care frecventează des biserica, s-a constat că doar o treime, (32%) citesc zilnic Biblia. Iar 27% dintre ei o citesc de câteva ori pe săptămână.

Dintre cei intervievați, 12% au declarat că nu au citit Biblia în ultima lună. De observat, că sondajul s-a făcut printre persoane care frecventează biserica.

Conform raportului făcut de American Bible Society privind starea Bibliei în 2021[3], se arată că interesul populației din SUA pentru Biblie, rămâne relativ constant în ultimii ani, cu o ușoară îmbunătățire față de anul anterior.

Conform acestui studiu, realizat de Barna în colaborare cu American Bible Society, reiese că 11% dintre americani citesc Biblia zilnic; 16% o citesc între 4-7 zile pe săptămână, 13% dintre americani deschid Biblia mai puțin de o dată pe an, iar 29% nu deschid Biblia niciodată.

Nu avem date din România sau din Republica Moldova, dar este de așteptat ca situația în țara noastră să fie mai proastă decât cea din SUA. Din nefericire, tradiționale vorbind, Biblia n-a fost o carte prea mult promovată pe plaiurile mioritice. Deși peste 95% dintre conaționalii noștri declară că cred în Dumnezeu, Biblia rămâne o carte neglijată de majoritatea.

Dacă ea rămâne doar o carte pe dulap, pe care eventual se așază praful, este de puțin folos. În schimb, dacă o studiem și urmăm învățăturile ei, Biblia devine un Cuvânt Viu care poate modela complet viața noastră.

Biblia numește fericit pe omul care, găsește plăcerea în Legea Domnului (Cuvântul Domnului) și zi și noapte cugetă la Legea Lui! (Psalmul 1:1,2) Biblia trebuie să fie hrana noastră spirituală zilnică.

Puterea Bibliei de a schimba vieți

femeie-privind-mulțumită-spre-cer

Philip Schaff, vorbind despre influenta lui Isus, a scris:

„Isus din Nazaret, fără bani și arme, a cucerit mai multe milioane de oameni decât Alexandru, Cezar, Mohamed și Napoleon; fără știință și învățământ, a adus mai multă lumină asupra lucrurilor umane și divine decât toți filozofii si învățații la un loc; fără elocvența școlilor, El a vorbit asemenea cuvinte de viață care n-au mai fost rostite nici înainte, nici după aceea și a produs efecte care nu le pot atinge niciun orator sau poet; fără să scrie un singur rând, El a pus în mișcare cele mai multe stilouri și a fost sursă de inspirație pentru cele mai multe predici, oratorii, discuții, volume, lucrări de artă și cântece de laudă decât toată armata de oameni mari ai vremurilor străvechi și moderne la un loc!”[4]

Minunea din viața lui Betty.

S-a întâmplat în SUA cu ceva ani în urmă. Pastorul Joseph Kidder, de origine irakiană, se ruga de mult timp pentru o minune în lucrarea lui pastorală. După o lungă perioada de rugăciune a mers într-o zi să dea studii biblice unei persoane. Providența divină la condus la o doamna numită Betty de 71 de ani.

Bătând la ușă, a fost salutat de o doamnă în vârstă care fuma și mirosea a alcool. După o scurtă introducere, fără prea mult entuziasm, pastorul i-a propus femeii să-i dea studii biblice. Spre surpriza lui, Betty a acceptat și pentru câteva luni, femeia a primit vizita pastorului pentru studii biblice.

După mărturisirea ei, de 50 de ani era sclava tutunului si al alcoolului, vicii de care nu putea scapă. Într-una din ocazii, când pastorul i-a vorbit despre puterea lui Dumnezeu, femeia i-a cerut ajutorul. La propunerea pastorul, i s-a făcut ungerea și s-au rugat pentru ea, conform cu recomandarea din Iacov 5:14.

Dumnezeu a răspuns rugăciunii și o minunea s-a realizat, femeia a devenit libera de viciile ei, din acel moment, fumatul si alcoolul i-au devenit repulsive. După această experiență, la cererea ei, Betty a fost botezată.

A doua zi după botez, pastorul Kidder i-a făcut o vizită și i-a propus să devină un martor al evangheliei, spunând și altora despre Mântuitorul pe care la descoperit. Deși femeia nu avea nici un fel de experiență, pastorul a asigurat-o că tot ce trebuia să facă era doar să spună ce a făcut Isus în viața ei.

Mărturia femeii a dat un rod bogat, după câteva luni de mărturisire, 57 de persoane, dintre rudele ei, dintre vecini și prieteni s-au predat lui Isus și au cerut botezul. Când toți aceștia au fost întrebați, ce i-a determinat să se decidă pentru Hristos, ei au dat un singur răspuns; Betty, am văzut minunea care s-a realizat în ea. Dacă Dumnezeu a schimbat-o pe ea ne poate ajuta și pe noi.

O femeie fără nici un interes religios, dependentă de vicii, a ajuns în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, o persoana născută din nou și radical schimbată în bine.

Sunt nenumărate exemple de persoane a căror vieți au fost schimbate de Duhului Sfânt prin Biblie. Aceste minuni reprezintă unul din cele mai mari argumente care vorbesc despre originea divina a Bibliei.

Putem citi multe cărți de filozofie sau de dezvoltare personală, dar nici una nu va schimba un om egoist într-o persoană care să iubească pe Dumnezeu și pe cei din jur. Această minune o face doar Dumnezeu, prin Biblie și prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel spune, Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. (Evrei 4:12)

Cuvântul ne cercetează și stârnește în noi dorința după o schimbare, dorința de al avea pe Dumnezeu în inima noastră, dorința de a ne apropia mai mult de El.

Experiență

Personal, pentru prima oară am început să citesc Evanghelia după Luca la 18 ani, iar la 20 de ani mi-am cumpărat prima mea Biblie. De atunci, am citit-o și am recitit-o de multe ori, iar pe măsură ce studiez, sunt tot mai conștient de bogăția și profunzimea ei.

Studiul Biblie nu va înceta până când v-om ajunge acasă, în Împărăția lui Dumnezeu unde, apostolul Pavel ne spune că v-om cunoaște pe deplin. (1 Corinteni 13:12)

George Mueller, după ce a citit Biblia de mai bine de 100 de ori pe genunche, a făcut această afirmație: Privesc ca pe o zi pierdută din viața mea, atunci când nu m-am bucurat de Cuvântul lui Dumnezeu. Prietenii spun adesea: Am atât de multe de făcut, atât de mulți oameni de vizitat, nu pot găsi timp pentru studiul Scripturii.[5]

La aceasta, Muller a arătat către agenda lui încărcată, spunând:

De mai bine de jumătate de secol n-am cunoscut o zi când să nu fi avut mai multe afaceri decât puteam face. Timp de 4 ani am primit anual aproximativ 30.000 de scrisori, iar cele mai multe dintre acestea au trecut prin mâinile mele.

Ca pastor al unei biserici cu 1.200 de credincioși, am avut multă muncă. În plus, am avut responsabilitatea a cinci imense orfelinate; de asemenea, am lucrat la editură, la tipărirea și difuzarea a milioane de tratate, cărți și Biblii; dar am făcut întotdeauna o regulă, să nu încep niciodată munca până nu am alocat un timp bun pentru Dumnezeu și Cuvântul Său. Binecuvântarea pe care am primit-o a fost minunată.

Dacă o acceptam prin credință, dacă o studiem și dorim să urmăm preceptele ei, Biblia ne va conduce la Autorul ei. Pe măsură ce o v-om studia mai mult, ne v-om îndrăgosti tot mai mult de Dumnezeu.

ÎnScriptură sunt ascunse bogate binecuvântări pentru toți cei care v-or săpa în ea ca după o comoară ascunsă. Toți cei care sunt dispuși s-o studieze cu credință, v-or fi conduși pe drumul mântuirii spre Împărăția lui Dumnezeu.

În cele din urma, cercetarea Scripturii îl va face pe omul lui Dumnezeu să fie, desăvârșit și cu totul pregătit pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:17).

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrieri_apocrife

[2] https://lifewayresearch.com/2019/07/02/few-protestant-churchgoers-read-the-bible-daily/

[3] https://www.barna.com/research/sotb-2021/

[4] https://deeperchristianquotes.com/the-affect-of-jesus-philip-schaff/

[5] https://bible.org/illustration/george-mueller-read-bible-100-times

https://www.vitaleden.com/biblia-cuvantul-inspirat-al-lui-dumnezeu/

/////////////////////////////////////////

La fel ca în zilele lui Noe

oamenii i-au în derâdere pe Noe

VITALIE MINDRU

Biblia spune că lumea din timpul lui Noe a fost distrusă printr-un potop universal și că starea lumii noastre la timpul sfârșitului, va fi la fel ca în zilele lui Noe. Oare de ce generația lui Noe a fost pedepsită atât de aspru? Se aseamănă cumva societatea de azi cu cea din zilele lui Noe?

Rezerva Mondială de semințe din Svalbard, Norvegia.

În anul 2008 guvernul Norvegiei a construit o enormă cameră subterana, de peste 1000 de m2 în insula Svalbard, aproape de polul nord. Această enormă construcție, săpată în munte la 150 de metri adâncime, adăpostește un depozit subteran de semințe. În acest loc, la o temperatură de -18º sunt păstrate semințe din toate regiunile globului. Până la data de azi au fost depozitate acolo peste 1 milion de semințe de diferite plante și culturi.

Scopul acestui proiect este de a proteja exemplare din toate tipurile de semințe în eventualitatea unei catastrofe care ar putea distruge ireversibil semințele. Fie că e vorba de dezastre naturale, războaie sau efectele schimbărilor climatice, oamenii v-or să se asigure că la nevoie pot apela la acest depozit pentru a reface din nou culturile pierdute. În spatele proiectului stă guvernul norvegian și FAO (organizația ONU pentru alimentație) care administrează această rezervă prin câteva organizații non-guvernamentale.

Aceast proiect, văzută de unii ca un fel de Arcă a lui Noe pentru semințe, se înscrie într-o serie de inițiative prin care omenirea i-a în calcul posibilitatea unei catastrofe sau a unor dezastre de propoții mari, căutând în felul acesta soluții pentru a se proteja și a supraviețui.

Avertizarea Domnului Hristos

În predica din Matei 24, vorbind despre semnele sfârșitului, Domnul Isus face referire la timpurile lui Noe, spunând: Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)

În aceste texte, Isus ne spune că atunci cănd El se va întoarce, starea lumii se va asemăna cu zilele lui Noe. Pentru a înțelege cum era generația dinainte de potop, trebuie să mergem la cartea Genezei capitolul 6, unde găsim o descriere succintă și o imagine generală cu privire la lumea antidiluviană.

Caracteristicile lumii lui Noe

Creșterea demografică

În Geneza 6:1 se vorbește despre faptul că oamenii au început să se înmulțească mult. Datorită condițiilor extrem de bune ale lumii de atunci, alimentația se gasea din belșug, păcatul încă nu provocase daune importante mediului înconjurător, iar oamenii se bucurau încă de putere și vigoare. Vârsta oamenilor de atunci se măsura cu secolele, mulți depășeau 900 de ani. Toate aceste condiții favorabile au contribuit la înmulțirea lor.

În ceea ce privește lumea de azi, explozia demografică și creșterea rapidă a populației ține de ultimii 100 de ani, de la începutul secolului XX. La fel ca atunci, creșterea populației a însemnat și creșterea nelegiuirii.

Căsătoriile mixte

În Geneza 6:2 se vorbește despre căsătoriile mixte. Fii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fetele oamenilor. Acest lucru a adus o degradare și mai mare a lumii. Fiii lui Dumnezeu erau urmașii lui Set, iar fetele oamenilor erau urmașii lui Cain. Din nefericire această unire i-a făcut pe fiii lui Dumnezeu să facă compromisuri cu păcatul și să se depărteze de adevărul lui Dumnezeu.

Mulți dintre copiii lui Dumnezeu de astăzi sunt prinși de valul lumii. Influența lumii este covârșitoare în viața unora dintre pretinși urmași ai lui Hristos. Iar acest lucru face să abunde și mai mult nelegiuirea. In loc ca biserica să exercite o influență benefică asupra lumii, de cele mai multe ori, lumea are o mai mare putere de influență asupra bisericii.

În versetul 4, ni se spune, că uriașii erau atunci pe pământ. Unii vehiculează idea că acești uriași erau rezultatul împreunării dintre îngerii căzuți (considerați a fi fiii lui Dumnezeu) și fetele oamenilor. Această teorie nu armonizează însă cu ceea ce învață Biblia. Îngerii nu sunt la fel ca oamenii, ei au fost creați diferit, ei nu se reproduc, aceasta facultate o fost dată doar ființelor umane.

Oamenii care au trăit înainte de potop erau de statură înaltă, comparativ cu oameni de astăzi, toți cei de atunci păreau niște uriași. Biblia mai face referire la persoane foarte înalte. Spre exemplu, anachinii erau foarte înalți (uriași), era un popor care locuia în Canaan și de care se speriaseră cele 10 iscoade. Sau Goliat, un luptător filistean foarte înalt, avea aproape 3 metri înălțime.

Creșterea nelegiuirii

În Geneza 6:5 se spune, Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Explozia demografică plus căsatoriile mixte au dus în final la explozia de nelegiuire, răutatea era mare.

Curănd după neascultarea lui Adam, oamenii, în special urmașii lui Cain, i-au întors spatele lui Dumnezeu și au început să se închine naturii în loc să se închine Creatorului. Treptat ei au devenit si mai îndrăzneți în calcarea Legii lui Dumnezeu. Iar aceasta a făcut ca stricăciunea morală să fie de neoprit.

Se spune că, toate gândurile lor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Oamenii se gândeau și căutau continuu noi forme de a înfăptui răul. Cel care era mai tare punea mâna pe averile sau pe nevasta aproapelui său. Și oamenii se mândreau cu lucrările lor nelegiuite.

Faptele lor rele erau rezultatul unei gândiri viciate. Păcatul mai întâi se naște în minte, este gândit și planificat la nivelul minții, după care este pus în practică. Din moment ce Dumnezeu fuseseră eliminat complet din preocupările lor, gândirea lor se stricase complet. În loc să-i mulțumească Creatorului pentru toate binecuvântările primite și să asculte de legea Lui, ei I-au întors spatele ca să se închine lucrărilor făcute de măinile lor.

La versetele 11 și 12 găsim o concluzie tristă, Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ.

Asemănări cu societatea de azi

Trăim într-un moment istoric, când datorită dezvoltării tehnologice, avem printre altele acces ușor la o mulțime de informații. Aproape toți oamenii sunt conectați la internet și televizor, etc. Fapt pentru care am ajuns o generație bombardată zilnic cu tot felul de informații, unele dintre ele foarte nocive. Ori această presiune la care suntem expuși influențează gândirea noastră.

Prin intermediul filmelor, a spectacolelor, a emisiunilor de tot felul, atât prin televiziune cât și prin internet, gândirea oamenilor este modelată. Zilnic oamenii văd sute de scene de violență, de crime, de abuz, viol, etc. Presa sau știrile sunt pline de cazuri de crime, prezentate cu multe detalii, în așa fel încât oamenii au ajuns total insensibili față de suferința umană. Sa constatat că știrile de acest fel se bucură de o mare cerere, acest lucru spune multe despre lumea în care trăim.

Copiii mici sunt învățați cu violența prin intermediul jocurilor electronice sau prin desene cu fel de fel de monștri. Devine tot mai populare sărbători păgâne cum ar Halloween. Plăcerea pentru moarte și demoni este în creștere. Astfel, viața pe care ne-a daruit-o Dumnezeu este disprețuită.

Prin rețele de socializare, atât de populare astăzi, doar Facebook are 3 miliarde de utilizatori, se exercită o lucrare de manipulare și de modelare a conștiințelor. Cei care dețin aceste companii de social media sunt capabili să influențeze gândirea majorității oamenilor prin informațiile pe care le postează.

Ceea ce cu doar câteva decenii în urmă era văzut ca fiind ceva râu, spre exemplu: divorțul, avortul, homosexualitatea, etc., astăzi sunt considerate de majoritatea ca ceva normal. Răul a ajuns să fie numit bun, iar ceea ce este bun este considerat a fi rău.

La o analiză atentă, în lumina Biblie, putem observa fără echivoc, că timpurile pe care le trăim astăzi sunt foarte asemănătoare cu cele din timpul lui Noe. Datorită situției la care se ajunseseră atunci, soluția pentru acea lume a fost una radicală, eradicarea completă.

Biblia spune: Atunci, Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. (Geneza 6:13)

Planul lui Dumnezeu numit corabia lui Noe

În tot acel întuneric s-a găsit o excepție numită Noe. Pentru acest barbat și familia lui, planul lui Dumnezeu era diferit. Biblia spune că, … Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu. (Geneza 6:9)

În ciuda valului generalizant de nelegiuire, Noe era un om diferit, un om care păstra pe Dumnezeu în inima sa, un om care umbla zinic cu Dumnezeu. Noe a refuzat să se conformeze tendinței generale, el a rămas ascultător, onorându-l pe Dumnezeu prin viața sa.

Dumnezeu l-a ales pentru o misiune, aceia de a construi o corabie prin care urma să fie salvat el, familia lui, plus exemplare din speciile de animale și păsări. Înainte însă de al alege, raportul Biblie ne spune că, Noe a capătat milă înaintea lui Dumnezeu. (Geneza 6:8) Noi toți suntem păcătoși, doar harul lui Dumnezeu ne face să fim acceptați de El.

Noe a ascultat de Dumnezeu și a făcut tot ceea ce Dumnezeu i-a poruncit. A lucrat mai bine de 100 de ani la construirea unei corăbii de dimensiuni impresionante. Puteau încăpea în ea cel puțin 100.000 de animale de dimensiunile unei oi. Părea mai degrabă o casă imensă cu trei etaje decât o corabie așa cum o cunoaștem astăzi.

Când Noe a început acea neobișnuită construcție, oamenii au auzit și au venit la el din toate părțile. L-au întrebat, ce face? Noe le-a spus câ lumea avea să fie distrusă printr-o inundație planetară, că tot ce are viață va pieri și doar cei care urcă în corabie vor fi salvați.

Din nefericire oamenii nu l-au crezut. Ce-i aia potop? Nu mai fuseseră așa ceva, pentru ei legile naturii erau fixe care nu puteau fi schimbate și prin urmare nu l-au crezut.

Dimpotivă, au început să-l insulte, să-l ia în derâdere și să-și bată joc de el. Noe a ajuns să fie socotit un ciudat, un fanatic, un extremist. Însă el nu a cedad, a continuat credincios să lucreze și să avertizeze lumea. Fiecare lovitura de ciocan pe care o dădea era o chemare la pocăință.

Așa cum contemporanii lui Noe nu l-au crezut, la fel și astăzi, majoritatea nu cred și nu vor crede mesajul Bibliei cu privire la apropiata revenire a Domnului Hristos și cu privire la sfârșitul păcatului din lume.

Raportul Biblie ne spune, prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință. (Evrei 11:7)

Alternativă modernă la Arca lui Noe

life sized gbe95caa08 1920

Începând cu sfârșitul secolului XX, omenirea a început să se confruntă cu o problemă gravă, numită încălzirea globală și schimbările climatice. În ultimii ani s-au înmulțit vocile celor care avertizează cu privire la acest lucru, dacă nu se i-au măsuri imediat ne îndreptăm către o catastrofă sigură.

Pentru a stopa sau a încetini procesul de distrugere a mediului înconjurător și astfel a opri efectele negative ale schimbarilor climatice, s-au încheiat deja o serie de tratate între statele lumii. Prin aceste acorduri internaționale se încearcă angajarea fiecarei țări în lupta pentru a reducă emisiile de dioxid de carbon, precum și alte măsuri care să prevină distrugerea ecosistemului.

Printre cele mai importante inițiative se numară cele promovate de biserica catolică în frunte cu papa Francisc. Sunt nenumarate întălnirile și contactele pe care pontiful roman le-a avut cu cei mai importanți lideri ai lumii în vedere impulsionării agendei climatice.

Pentru biserica catolica în frunte cu papa, criza climatică actuală este o oportunitate de aur de a promova un nou model de dezvoltare, bazat pe alte premize. Este o ocazie de a schimba modelul actual capitalist, considerat depășit și înlocuirea lui cu o noua societate, cu o Noua Ordine Mondială

Papa a reușit să devină liderul mondial al inițiativelor de salvare a planetei și dorește să fie în fruntea noii oridini mondiale, care teoretic are drept obiectiv acela de a salva planeta.

În mesajele sale, papa se prezintă ca unul preocupat de cei saraci. El arată că liderii politici și cei care dețin finanțele lumii sunt egoiști, preocupați doar de interesle lor. Iar propunerile lui sunt pentru a crea o societate mai umanitară, un tip socialism utopic. O societate orientată mai mult către cei săraci, către minorități sau cei marginalizați, etc. Este un discurs populist care prinde foarte bine și aceste idei sunt aplaudate de mulți.

Totuși, nu salvarea planetei este preocuparea papei și a bisericii sale, ci a deține puterea. Ceea ce cu adevărat se urmărește este puterea și controlul asupra oamenilor. Strategia cu care lucrează, încet încet, reușeste să cuprindă întrega lume. Mulți se prin de aceste idei, mulți văd inegalitățile din societate precum și mare nevoie de a salva planeta.

Prin urmare, sunt tot mai mulți cei care se aliniază cu acest proiect. Marea majoritate vrea să fie parte din această lume noua, zis mai bună, care promite pâine și mântuire pentru toți. Peste tot prin media, din gura liderilor politici și liderilor de opinie se aud aceleași sloganuri și aceiași retorică. Aproape toată lumea astăzi vorbește la unison. Iar Biblia ne spune că: … tot pământul se mira după fiară. (Apocalipsa 13:3)

Această mișcarea condusă de papa, de a uni întreaga lume într-un proiect comun, de a luptă pentru a opri distrugerea mediului, este cea mai importantă inițiativă mondială de a crea o alternative pentru Arca lui Noe. Totuși această pseudo Arcă a lui Noe, această alianță mondială de salvare a planetei, se va scufunda la fel cum s-a scufundat și Titanicul în trecut.

Pentru că acest sistem, este în mod subtil îndreptat împotriva lui Dumnezeu și a guvernării Sale. Iar pe măsură ce evenimentele se vor derula, se va vedea tot mai clar, că această Nouă Ordine va începe o prigoană împotriva copiilor lui Dumnezeu. Împotriva acelora care nu vor să se alinieze cu acest sistem, împotriva acelora care vor refuză să primească semnul lui Antihrist, atunci când acesta va fi impus. (Apocalipsa 13)

Când mai marii acestei lumi, în frunte cu papa, vor crede că în sfarsit au găsit soluția pentru salvarea planetei, atunci când vor începe să zică: „Pace și liniște!”, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare. (1 Tesaloniceni 5:3)

Arca lui Dumnezeu pentru generația de azi

hyrte

Biblia ne arată că problemele globale ale omenirii, cum ar fi: dezastre, poluarea, ciume, viruși, foamete, etc., sunt cauzate de păcat, de egoismul uman și de călcarea Legii lui Dumnezeu.

În mila Sa, Dumnezeu i-a oferit omului posibilitatea de a se pocăi și de a se întoarce la El și de a fi mântuit. Îndurarea lui Dumnezeu asupra omenirii se întinde de mii de ani, iar într-o zi, Biblia ne spune că harul se va închide. Creatorul va interveni și va corecta această gravă problemă, numită păcatul. Așa cum în trecut a intervenir și a șters păcatul prin apă, tot așa la sfârșit îl va curăța prin foc. (2 Petru 3:7)

Astăzi, Dumnezeu ne pune la dispoziție corabia Salvării sale, care se numește Isus Hristos. Salvarea de distrugerea viitoare ne este oferită prin Cel care a murit pentru ca să putem fi iertați și mântuiți. Nu există o altă cale de salvare, decât cea pe care o oferă Dumnezeu prin Isus Hristos.

Planul lui Dumnezeu pentru generația de azi este asemănător cu cel din timpul lui Noe. Atunci Dumnezeu a chemat oamenii la pocăință printr-un om neprihanit, numit Noe. La fel și astăzi, Dumnezeu vrea să lucreze prin copiii Săi pentru ca și alții să afle că există o cale de salvare de la moarte.

Ceea ce avem de facut este ceea ce a făcut Noe și anume, a umbla zilnic cu Dumnezeu. Atunci când avem o relație zilnică cu Domnul Isus, viața și cuvintele noastre dau o mărturie despre Dumnezeu, despre faptul că Isus Hristos vine din nou, iar păcatul va fi nimicit și copiii lui Dumnezeu v-or fi luați acasă.

Provocarea va fi mare, atunci când marea majoritate va exercita o presiune mare, iar copiii lui Dumnezeu vor fi arătați ca fiind vrajmașii planetei, prin refuzul lor de a face parte din această nouă ordine. Ei vor trebuie să meargă împotriva curentului majoritar și să stea tari prin credință. Biblia ne asigură că în cele mai grele momente, Dumnezeu este scăparea poporului Său.

Fiecare avem de ales, de ce parte vrem să stăm. În fața noastră există două posibilități: sau să urcăm în corabia lui Dumnezeu și să fim salvați, sau să căutăm un loc de scăpare în corabia noii ordini mondiale, care duce la pierzare.

https://www.vitaleden.com/la-fel-ca-in-zilele-lui-noe/

//////////////////////////////////////////

Profeţiile biblice și teoria conspiraţiei

De către Adrian Petre

În 2015, evanghelicul harismatic Jeremiah Johnson, care lucra ca pastor și plantator de biserici în Florida (SUA), a anunţat că o voce din partea lui Dumnezeu i-a spus într-un vis că Donald Trump urma să devină președintele SUA. Când lucrul acesta s-a întâmplat, Johnson a devenit faimos la nivel naţional.

Amestecul mesajului religios cu cel politic a atras o mulţime de donatori pentru organizaţia lui Jeremiah Johnson. În octombrie 2020, a avut un alt vis, conform căruia Trump urma să fie reales președinte. Johnson l-a considerat o viziune profetică din partea lui Dumnezeu și l-a făcut, de asemenea, public. La alegerile care au avut loc pe 3 noiembrie 2020, Joe Biden, contracandidatul lui Trump, a fost ales cel de-al 46-lea președinte al SUA. La scurt timp, Johnson a declarat că a primit un nou mesaj din partea lui Dumnezeu: „Te înșeli și voi folosi acest lucru pentru a te smeri.” După ce și-a cerut scuze public că s-a înșelat, Johnson s-a retras pentru o vreme din activitatea publică, pierzându-și susţinerea financiară.

Eșecul acestui lider religios care credea în continuitatea darului profetic și se considera profet nu a redus încrederea publicului american în profeţii autodeclaraţi care adesea răspândesc teorii conspiraţioniste în contextul creștin. Prezenţa teoriilor conspiraţioniste în rândul protestantismului american nu este ceva nou. Mai degrabă, este un simptom al unei tendinţe. De exemplu, într-un studiu al Lifeway Research ce a inclus un număr de 1 007 pastori protestanţi, 49% dintre aceștia au declarat că membrii bisericilor lor preiau teoriile conspiraţioniste pe care le aud. Din nefericire, populismul profetic, amestecat cu diverse teorii conspiraţioniste, a dus la violenţele din 6 ianuarie 2021, când o mulţime de oameni a atacat clădirea Congresului american de pe Dealul Capitoliului din capitala ţării, provocând însemnate pagube materiale, dar și pierderi de vieţi omenești.

Teoriile conspiraţiei găsesc un teren fertil în rândul oamenilor religioși. În contextul prezent, inundaţi cu informaţii, oamenii caută o autoritate de încredere care să îi călăuzească. Promotorii teoriilor conspiraţiei oferă exact acest lucru. Promiţând să dezvăluie secrete de stat, știinţifice sau de altă natură, ei prezintă opiniile lor drept informaţie obiectivă, oferindu-le adepţilor senzaţia gândirii independente.

Teoria conspiraţiei este atractivă pentru că le oferă celor care au deja o anumită opinie despre realitate un mecanism de validare și justificare a opiniei lor, astfel încât acea opinie să capete statut de certitudine obiectivă.

Astfel, cei care cred deja că Biblia prevestește o restrângere a libertăţii religioase, conform capitolului 13 din Apocalipsa, sunt foarte sensibili la orice voce sau semn care ar putea indica o constrângere religioasă. În pandemia recentă de Covid-19, pentru o vreme, întâlnirile religioase au fost restricţionate în România – asemenea altor întâlniri publice, de altfel – pentru ca apoi să fie permise cu păstrarea distanţei fizice. Aceste restricţii au fost interpretate de unii ca fiind un atac asupra libertăţii religioase și o împlinire a profeţiilor biblice. Vaccinarea a fost asociată cu semnul fiarei apocaliptice și necesitatea prezentării dovezii de vaccinare la intrarea în anumite magazine a fost asociată cu numărul 666. Asemenea reacţii însă pot fi din păcate mai degrabă încadrate în „iraţionalul antivaccinism justificat religios”.

Exemplele anterioare ilustrează un aspect important: teoriile conspiraţiei propun o înţelegere a realităţii asemănătoare cu înţelegerea religioasă a realităţii, implicit și cu cea creștină. Astfel, o concepţie conspiraţionistă despre lume și viaţă include lupta dintre bine și rău, despre care afirmă că se desfășoară în ascuns. Iniţiatorii, promotorii și adepţii conspiraţiilor consideră că (a) nimic nu se întâmplă accidental, (b) nimic nu este ceea ce pare a fi și (c) totul este interconectat.

Teoriile conspiraţiei promit să explice răul prezent în societate și fac de obicei lucrul acesta printr-o serie de ipoteze interconectate: (a) existenţa unui grup elitist care lucrează în ascuns; (b) grupul conspiră la realizarea propriilor interese sau la impunerea unei concepţii particulare despre lume; (c) conspiraţia bine ticluită și ascunsă poate fi surprinsă doar de o manieră anume de analiză a dovezilor; (d) analiza dovezilor presupune o suspiciune sistematică faţă de alţi oameni, ceea ce alunecă adesea înspre discriminare religioasă, etnică sau politică.

Naraţiunea conspiraţionistă poate fi folosită de grupurile religioase majoritare ca un argument pentru păstrarea statu-quoului sau pentru demonizarea oponenţilor.12 Grupurile religioase minoritare pot, de asemenea, să folosească același tip de naraţiune pentru a se legitima într-un anumit context.

Comparând structura unei teorii a conspiraţiei cu teologia creștină, constatăm că profeţia biblică prezintă, la rândul ei, un conflict cosmic între bine și rău, care se desfășoară atât în domeniul vizibil, cât și în cel invizibil. Această metanaraţiune biblică oferă o paradigmă explicativă în care Dumnezeu, motivat de dragoste, le oferă libertate de alegere tuturor făpturilor Sale, cu riscul ca acestea să aleagă să se revolte împotriva Lui. Oamenii au ales să rupă relaţia cu Dumnezeu. În limbaj teologic, au păcătuit. Intrarea păcatului în lume a avut efecte atât în natură (răul natural), cât și în societate (răul moral). Din perspectivă biblică, sursa răului se află în folosirea greșită a libertăţii de alegere a fiinţelor supranaturale (îngerii răi) și a oamenilor. Ori de câte ori răul este prezent, cu suferinţa și durerea pe care le aduce, apare și nevoia de a-l explica. Teologii și filozofii s-au aflat în prima linie a celor care au căutat un răspuns la problema existenţei răului. La aceștia s-au adăugat reprezentaţii conspiraţionismului. În timp ce teologii și filozofii caută o explicaţie a răului în raport cu bunătatea divină, reprezentaţii conspiraţionismului caută explicaţia în culisele unor presupuse conjuraţii, comploturi și uneltiri secrete.

Creștinii afirmă că Dumnezeu nu intervine pentru a împiedica în totalitate răul, ca să nu limiteze libertatea fiinţelor create și să nu afecteze astfel integritatea principiilor guvernării Sale cosmice, dar că o va face atunci când va pune capăt răului la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos (Apocalipsa 21:4). Între timp, planurile divine nu au fost ţinute secrete, ci le-au fost descoperite oamenilor prin intermediul profeţilor, care au prezentat oral și în scris ceea ce li s-a descoperit (2 Petru 1:20,21). Profeţii au afirmat răspicat că există un „dumnezeu [al] veacului acestuia” preocupat să „orbească mintea” celor care aleg să nu creadă în mesajul creștin (2 Corinteni 4:3,4). Misiunea creștină presupune prezentarea adevărului (2 Corinteni 4:2), „cu blândeţe și respect, având un cuget curat” (1 Petru 3:16, EDCR). Acest adevăr include și o prevestire a viitorului când mai multe evenimente ce caracterizează timpul sfârșitului vor avea loc. Nimănui nu i se cere să accepte adevărul fără dovezi: din contră, prezentarea adevărului este întotdeauna însoţită de dovezi convingătoare (Faptele apostolilor 1:3; 28:23). Perspectiva creștină, deși edificatoare pe baza dovezilor cumulative în favoarea ei, este primită în mod ultim prin credinţă (Efeseni 1:13), ceea ce implică atât acceptarea raţională a unui set de adevăruri, cât și încrederea personală în Iisus Hristos.

Teoriile conspiraţiei, în schimb, promit rezolvarea problemei răului prin demascarea presupusei conspiraţii, transformând divulgarea acesteia în soluţie ultimă. Grupurile de interese și activităţile acestora, ascunse sau publice, sunt considerate responsabile pentru răul prezent în aproape orice domeniu al vieţii. Promotorii teoriilor conspiraţiei accentuează o singură interpretare a faptelor sau a evenimentelor. Selectarea informaţiilor, a dovezilor, și interpretarea lor superficială, scoasă din context sau tendenţioasă dau acestei unice interpretări coeziune și o putere explicativă capabilă să justifice opiniile conspiraţioniste exprimate și să transmită, totodată, certitudinea cunoașterii și a înţelegerii prezentului și a viitorului. Perspectiva conspiraţionistă este atrăgătoare pentru că reduce problemele complexe la cauze simple pe care are pretenţia că le poate dezvălui. Potenţialului adept i se cere să creadă că legătura cauzală indicată este adevărată, precum și să aibă încredere în promotorul teoriei. Cu alte cuvinte, în cele din urmă, o conspiraţie este acceptată tot prin credinţă.

Întrucât teoriile conspiraţiei se adresează dorinţei umane de a înţelege realitatea, acestea nu pot fi respinse ca manifestări ale ignoranţei sau ale labilităţii psihice, chiar dacă unele conspiraţii se fundamentează pe lipsa de educaţie a susţinătorilor lor sau pe o anumită patologie. În plus, unele conspiraţii pot fi reale, precum, de exemplu, ne-a arătat scandalul legat de supravegherea în masă a populaţiei de către Agenţia Naţională de Securitate (NSA) din SUA. Însă teoriile conspiraţiei sunt interpretări care trebuie să fie întotdeauna evaluate raţional, cu mult discernământ și pe bază de informaţie verificabilă, nu ocultă. În momentul în care se dovedește că teoriile sunt superficiale sau false, ele trebuie abandonate.

Chiar dacă fiecare dintre noi avem propriile dificultăţi în a discerne adevărul cu privire la realitate, trebuie să ne asigurăm că mecanismul nostru de formare a cunoașterii – pornind de la opiniile despre lume și viaţă – funcţionează corect, fără a fi viciat de conspiraţionism. Atunci când cineva este atras sau chiar a acceptat o teorie a conspiraţiei care s-a dovedit a fi falsă, (a) ar trebui să verifice de ce a fost atras de acea teorie, precum și (b) modul în care a reacţionat în faţa dovezilor și a raţionamentului care au demontat teoria respectivă. În cele din urmă, (c) persoana respectivă trebuie să se întrebe în mod serios care este sursa sa de autoritate în înţelegerea realităţii.

Pentru un creștin, este foarte ușor ca o anumită teorie – fie personală, fie a altora – să fie confundată cu o împlinire profetică. E important de atras atenţia că, adesea, propriile scenarii îndrăgite cu privire la sfârșitul lumii nu sunt în acord cu dovezile oferite de o interpretare sănătoasă a Bibliei. În asemenea situaţii, devine și mai evident de ce este nevoie de compararea propriilor opinii cu cele ale comunităţii de credinţă și cu cele ale specialiștilor în interpretarea Bibliei. Dispoziţia de a asculta, de a analiza și a compara, de a evalua toate dovezile, de a învăţa și de a fi deschis la schimbare oferă o plasă de siguranţă esenţială pentru a nu cădea din credinţa în profeţia biblică în credinţa în teoriile conspiraţiei.

Adrian Petre este convins că putem combate conspiraţionismul în primul rând prin acceptarea perspectivei biblice cu privire la lume și la viaţă și, în al doilea rând, printr-o atitudine de critică sănătoasă faţă de teoriile conspiraţioniste.

Footnotes

[1]„Stefani McDade, «Prophetic Reckoning», în Christianity Today, vol. 65, nr. 5, 2021, pp. 58–59.”

[2]„Dru Johnson, «Conspiring Minds Want to Know», în Christianity Today, vol. 63, nr. 10, 2019, p. 59.”

[3]„Michael Barkun, A Culture of Conspiracy: Apocalyptic Visions in Contemporary America, ed. a 2-a, University of California Press, Berkeley, 2013, 3–4.”

[4]„Ibidem, p. 3.”

[5]„Adaptat după Francesco Piraino, Marco Pasi și Egil Asprem, «Introduction: Religious Dimensions of Conspiracy Theories», în Francesco Piraino, Marco Pasi și Egil Asprem (ed.), Religious Dimensions of Conspiracy Theories: Comparing and Connecting Old and New Trends, Routledge, Londra, 2022, p. 2.”

[6]„Așa s-a întâmplat în 1938, când trupele Germaniei naziste ocupau Austria, iar unii reprezentanţi ai Bisericii Adventiste din Austria l-au perceput iniţial pe Hitler ca pe un eliberator din sclavia asupririi catolice. Ulterior, și-au schimbat poziţia (Daniel Heinz, Church, State, and Religious Dissent: A History of Seventh-day Adventists in Austria, 1890–1975, Lang, New York, 1993, pp. 128–129).”

[7]„Vezi, pentru detalii, John C. Peckham, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil, Baker Academic, Grand Rapids, 2018, 109.”

[8]„O sinteză a acestor evenimente din perspectivă biblică se poate consulta în Jon Paulien, What the Bible Says about the End-Time, Review and Herald, Hagerstown, 1994, 148.”

[9]„Barkun, cit., p. 7.”

[10]„Johnson, cit., p. 61.”

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/sfarsitul-lumii/profetiile-biblice-si-teoria-conspiratiei.html

///////////////////////////////////////

Sfântul care Îl ura pe Dumnezeu

De către Alina Kartman

Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască.

Un adevăr cu care mulţi ne putem identifica este acela că drumul spre mântuire pare câteodată ascuns de noi fiindcă este acoperit de prea multele lucruri de care suntem siguri.

Accidentul care a ucis-o pe prietena mea Lavinia este unul dintre acele câteva evenimente despre care pot spune, fără teama că aș fi ipocrită, că mi-a marcat sufletul în primul meu sfert de viaţă. Nu fusesem foarte apropiate. Însă îi admiram calităţile: creativitatea, generozitatea cu care își împărtășea arta și abilităţile cu cei din jur, fără pretenţii și fără snobismul care îi mucegăiește la interior pe atâţia alţii, relaxarea cu care zâmbea vieţii… Și toate aceste lucruri fac astăzi ca ocaziile pe care le-am petrecut împreună să se traducă în mintea mea cu jovialitatea pură. Însă, în dimineaţa în care am aflat că nu mai este, peste seninul pe care îl asociam cu chipul Laviniei s-a așezat o ceaţă îngheţată, care a șters din cunoștinţele despre Dumnezeu pe care mi le adunasem până atunci.

M-am întrebat „de ce?” în zeci de forme, așa cum desigur că au făcut mulţi înaintea mea și după mine. Însă cel mai neașteptat (pentru mine) dintre „de ce?”-uri a fost de fapt „cum de?”. Cum de Dumnezeu a permis ca ea să moară, când Îi era atât de utilă aici? Cum de a lăsat să se întâmple așa ceva, tocmai după ce anunţase într-o emisiune radiofonică planurile frumoase prin care talentele ei urmau să vorbească în modul cel mai creativ chiar despre El, despre Dumnezeu?

Probabil că, pentru unii, răspunsul la care am ajuns nici nu se califică să fie considerat răspuns. Evenimentul tragic însă mi-a zdruncinat reperele într-atât încât, privind în urmă, cred că rămăsesem încă funcţională în principal în virtutea rutinei, a cărei rupere ar fi însemnat un efort suplimentar, și în virtutea altor frământări, imposibil de evitat, care mi-au fragmentat dilemele legate de moartea Laviniei, în loc să mi le acutizeze. Uneori, se pare, se întâmplă și așa.

Mi-am spus atunci, și nu cred că am crezut-o mai puternic nicicând altcândva, că probabil Dumnezeu este cu totul Altcineva decât Acela despre care credeam eu că pot bănui lucruri. Nu aveam pretenţia că Îl cunosc pe Dumnezeu, probabil dintr-o umilinţă firească pentru orice om, dar credeam că mă aflu într-o zonă destul de sigură a bănuielilor despre Dumnezeu, probabil dintr-o mândrie firească pentru orice om.

Dispariţia bruscă a Laviniei a fost însă un șoc pentru credinţa mea. Culmea, în final, unul care a reanimat-o, nu care a ars-o. Iar impactul a fost de o natură atât de subtilă încât, cu mintea de acum, nu pot pricepe cum de nu am avut convingerea cea nouă încă de la început.

Sunt atâtea nedreptăţi care se întâmplă pe lumea aceasta, atâta suferinţă fără un sens vizibil, durere eminamente gratuită după tot ce se vede și tot ce poate mintea să raţioneze! În tot acest tablou, pierderea Laviniei era și este ca o picătură în ocean. Fiindcă în lumea oamenilor care nu trăiesc protejaţi de ignoranţa sau de lipsa de compasiune autoindusă, suferinţa imposibil de înţeles este o realitate agresivă care pretinde necontenit să fie asumată ca atare. Iar în cazul creștinilor, această asumare trebuie să aibă loc – aparent absurd – simultan cu o încredere de neclintit în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Teodiceea, aveam să descopăr, este ramura teologiei care încearcă să descifreze și să creeze moduri în care lucrul acesta este posibil. Însă pentru mine, la acel moment, teodiceea s-a redus la un singur aspect: Dumnezeu nu este cum cred eu că este. Nu că L-aș fi considerat mai rău, sau mai bun, ci profund necunoscut. Și m-am văzut astfel într-un soi de amnezie spirituală, în care nu mi se șterseseră toate amintirile, dar multora dintre ele le fusese anulat sensul. Iar eu trebuia să le găsesc acum un sens nou, compatibil cu ceea ce trăiam nou despre Dumnezeu. Trebuia să îmi schimb modul în care mă raportez la El.

Chiar dacă, în sine, momentul acestei realizări a fost aparent o negare a lucrurilor pe care credeam că le știu despre Dumnezeu, el a fost totodată și o convertire pozitivă, în sensul că m-a împins să cred că Dumnezeu este „înfricoșat” de necunoscut. Iar conștientizarea aceasta, pe fondul educaţiei creștine de care am avut parte, s-a manifestat ca o nevoie inevitabilă de a cunoaște, oricât de puţin, dar cât mai real, despre adevăratul Dumnezeu.

„Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”

De trăirea descrisă mai sus mi-am amintit instinctiv când am aflat povestea convertirii lui Martin Luther. Închis în chilia din turnul mănăstirii augustane din Wittenberg, a citit Romani 1:17 și a simţit că „o cu totul altă faţă a Scripturii s-a descoperit înaintea ochilor” lui, după cum avea să mărturisească. În această nouă lumină, trecând, din memorie, prin toată Scriptura, a descoperit cu totul alte înţelesuri pentru expresii-cheie din teologie precum „lucrarea”, „puterea”, „mântuirea” și „slava” lui Dumnezeu. Și, ca să înţeleg mai în profunzime revoluţia petrecută în sufletul marelui reformator, am vrut să aflu mai multe despre ce a trăit el atunci.

Din fericire, cu un an înainte de a muri, Luther a consemnat în câteva paragrafe momentul acelei revelaţii. Și, surprinzător, el însuși o așeza în rama unui trecut plin de angoasă: „Deși trăisem ca un călugăr căruia nu i se putea reproșa nimic, simţeam că în faţa lui Dumnezeu sunt un păcătos cu o conștiinţă nespus de tulburată. Nu puteam crede că Dumnezeu era îmbunat de eforturile mele de a-I face pe plac. Nu Îl iubeam, da, Îl uram pe Dumnezeul care îi pedepsește pe păcătoși și, tainic dacă nu chiar blasfemic, cu siguranţă prin cârteli nenumărate, eram mâniat pe Dumnezeu, zicându-mi că, «de parcă n-ar fi suficient că nenorociţii de păcătoși, pierduţi veșnic prin păcatul originar, sunt zdrobiţi de toate soiurile de consecinţe catastrofale ale legii Decalogului, Dumnezeu mai adaugă și El durere peste durerea care vine prin Evanghelie și mai ales prin ameninţarea Evangheliei neprihănirii și mâniei Lui!»”

Frica de Dumnezeu a fost o dominantă a anilor formativi ai lui Luther. Istoricii care i-au reconstituit trecutul din istorisiri mici, ca din niște piese de puzzle, spuneau că Luther s-ar fi călugărit după ce, de groaza de a nu muri trăsnit într-o furtună năprasnică ce l-a prins sub cerul liber, a strigat instinctiv: „Sfântă Ană, dacă mă scapi am să mă călugăresc!”. Cunoscuţilor lui nu le-a venit să creadă când au auzit vestea. Mai curând ar fi crezut că Luther avea să devină monah din cauza tristeţii provocate de asasinarea unui prieten apropiat. La rândul său, tatăl lui Luther, care plănuia pentru fiul său o carieră strălucită în avocatură, a fost cuprins de regret după banii aruncaţi pe educaţia fiului, care era acum gata să se închidă între zidurile unui lăcaș de cult. „Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”, i-ar fi spus, într-un moment de supărare, tatăl reformatorului.

Una cu pământul în faţa lui Dumnezeu

Devenit călugăr, Luther a schimbat autoritatea tatălui cu regulile nesfârșite ale mănăstirii, care prescriau cum și când să se închine, cum să meargă, cum să vorbească, unde și când să privească, până și în ce fel să ţină tacâmurile când mănâncă. Din trei în trei ore, trebuia să iasă din chilie pentru slujbă, mai puţin în timpul nopţii – următoarea slujbă după cea de la miezul nopţii era abia la șase dimineaţa. Apoi o lua de la capăt.

Stilul acesta de viaţă îi îmbolnăvea, pe rând, pe călugări. Într-atât încât unii ajungeau să îi plătească pe alţii să le ţină rugile, atunci când le venea rândul. Nu și Luther. Dacă, din pricina vreunei slăbiciuni sau boli, nu putea participa la slujbă, Luther avea grijă să recupereze absenţele la sfârșitul săptămânii. Dar asta nu însemna cumva că era mulţumit de sine. Încă existau numeroase alte domenii în care putea greși: putea privi necontrolat unde/cum nu trebuie, putea râde din greșeală sau putea cânta fals. Exista, desigur, mereu posibilitatea de a se spovedi, iar Luther o folosea într-atât încât își epuiza confesorii, pe care îi ţinea și șase ore în cămăruţa în care își mărturisea păcatele. Însă nici asta nu era suficient. Nu conta doar să îndeplinească toate formele, pentru că Luther știa foarte bine că nicio rugăciune de iertare nu este primită dacă nu izvorăște dintr-o inimă cu adevărat căită, iar deseori el își simţea pocăinţa mânjită de motivaţia neduhovnicească a fricii de consecinţe. Unde putea să ajungă un tânăr torturat în asemenea măsură de propria conștiinţă?

Momentul de culme, după unii istorici, a fost la 24 de ani, când Luther trebuia să ţină prima lui mesă, ca preot. Dacă, până atunci, simţământul propriei păcătoșenii l-a determinat să se roage tuturor sfinţilor, însă niciodată direct lui Dumnezeu, acum nu mai avea cum să evite confruntarea. Mesa îl aducea pe preot chiar înaintea Dumnezeului Tată, în faţa căruia trebuia să se arate, ca reprezentant al bisericii Lui. De groaza acestei întâlniri neintermediate, Luther s-a aruncat pe podeaua bisericii, străpuns de nimicnicia sufletului său. Unii spun chiar că aproape a leșinat de groaza întâlnirii cu Judecătorul. Însă această culme nu a fost sfârșitul fricii.

Luther a continuat, ani în șir, să coabiteze cu spaima de judecata divină. Își mai potolea frica obligându-se la ritualuri umilitoare de răscumpărare din propriul păcat sau de răscumpărare a altora din Purgatoriu. Așa se face că, într-o vizită „de serviciu” la Roma, a purces la urcarea treptelor Scalei Sancta, pe care se presupunea că Hristos Însuși a urcat înainte să fie dus în faţa lui Pilat și care ar fi fost apoi transmutată la Roma. La capătul treptelor, pe care le-a urcat în timp ce le săruta pe fiecare în parte, după ce rostea câte un Tatăl Nostru, a simţit cum, pe lângă vina omniprezentă, încolţește și îndoiala dacă toate acestea ajută la ceva.

Lumea spirituală în care trăia Luther era ancorată, la nivel vizibil, în relicve și ritualuri. În culise se aflau însă interesele politice și financiare ale clericilor corupţi. Și cine știe dacă nu cumva și aceasta a contribuit la angoasele existenţiale ale lui Luther, pe lângă educaţia strictă pe care o primise acasă? O influenţă puternică trebuie să fi avut și atmosfera medievală, în care moartea era o ameninţare constantă, precum și mizeria fizică și lipsa de educaţie, care, nu doar că nu încurajau, ci chiar batjocoreau eforturile oricui de a-și depăși condiţia. Pe acest fundal, tertipurile clericilor, care doreau să-și rotunjească veniturile prin comercializarea de indulgenţe, i-au părut călugărului, ajuns între timp profesor de teologie, o caricatură blasfemică la adresa pocăinţei reale, aceea pe care el însuși era conștient că nu o poate produce.

Luther a bătut cele 95 de teze ale sale pe ușa catedralei din Wittenberg cât încă nu găsise un răspuns mântuitor pentru propria-i limitare. Nu știa cum va face ca să fie mântuit, dar știa precis că indulgenţele vândute în piaţă, ca peștii cruzi sau ciolanele afumate, nu sunt o cale. Ba încă dispreţuia atât de mult practica aceasta, încât nu s-a temut să provoace o dezbatere publică pe tema indulgenţelor. Și, abia la doi ani de la evenimentul considerat scânteia care a provocat marea Reformă protestantă, Luther a ajuns să înţeleagă că, de fapt, mântuirea nu se cumpără nici prin fapte, nici prin motivaţia pură pe care încerca să și-o inducă, fiindcă și aceasta ar fi fost tot o formă ultrarafinată de faptă, ci este un dar pur. Că suntem „mântuiţi prin credinţă”, nu prin umilinţă, oricât de profundă ar fi ea. Ca să ajungă aici însă, reformatorul a trebuit să treacă printr-o noapte de adânc întuneric și tot atât de adâncă lumină, în chilia lui de călugăr.

Pe urmele a ceea ce înţelesese Pavel

Pornise – a câta oară? – cu „dorinţa arzătoare”, cum spunea chiar el, să înţeleagă ceea ce Sfântul Pavel a vrut să transmită prin Epistola lui către Romani. „După zile și nopţi de meditaţie”, așa cum avea să povestească, un verset i-a luminat mintea și a simţit că „a renăscut și că a intrat în paradisul adevărat, prin porţi larg deschise.” Versetul era esenţa a tot ce urâse până atunci la creștinism, fiindcă textul spunea că „în ea [în Evanghelia lui Hristos] este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă».” Iar, dacă până în clipa aceea, citise în „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” acea neprihănire a Lui prin care El nu poate face altceva decât să pedepsească și să extermine păcatul odată cu păcătosul, din acel moment a înţeles că acea neprihănire este, de fapt, motivul pentru care Dumnezeu îl mântuie, strict ca un dar al bunătăţii Lui pure, pe păcătosul incapabil să facă de la el însuși vreun bine pur. Fiindcă Dumnezeu este infinit de bun, adică tocmai fiindcă El este iubirea infinită, nici cea mai pură faptă de care ar fi capabil un om nu ar putea să se ridice la standardul purităţii lui Dumnezeu. Prin urmare, fiindcă în bunătatea Lui vrea să îl salveze totuși pe om, Dumnezeu nu așteaptă ca omul să facă ceva, ci El Însuși, prin puterea Lui infinită, îl salvează pe om de păcatul lui tainic de adânc.

Martin LutherAVTG | AdobeStock

Iată-l deci pe acel Luther care până atunci fusese convins că soluţia la problema iubirii de sine – abominabila rădăcină a tuturor păcatelor – este ura de sine (practicată prin ritualuri de autopedepsire întru purificarea pocăinţei) înţelegând pentru prima dată că salvarea nu vine din ură, ci din neprihănire. Și nu din neprihănirea lui personală, ci din însăși neprihănirea lui Dumnezeu.

Cum avea să beneficieze de această salvare? „Prin credinţă” – adică având încredere în promisiunea lui Dumnezeu că El îl va ierta. „Acesta este păcatul lumii”, avea să scrie el în Despre libertatea creștinului, „faptul că nu crede în Hristos. Nu că nu ar mai fi alt păcat în Lege în afară de acesta; însă acesta este adevăratul păcat suprem, care ar condamna întreaga lume chiar dacă ar fi ca aceasta să nu mai fie acuzată de niciun alt păcat.”

Dacă însă lipsa credinţei este un păcat, păcatul suprem, prezenţa credinţei nu este fapta bună supremă. De aceea scria Michael Reeves: „În accepţiunea lui Luther, întrebarea «Oare am suficientă credinţă?» este o totală neînţelegere a ceea ce este credinţa.” Aici limbajul își arată imperfecţiunea, iar Reeves sugerează că „ar putea fi mai util să descriem descoperirea lui Luther ca «îndreptăţirea prin cuvântul lui Dumnezeu» în loc de «îndreptăţirea prin credinţă», pentru că ceea ce ne îndreptăţește este declaraţia lui Dumnezeu, nu credinţa noastră. Luther nu gândea credinţa ca pe o resursă interioară pe care trebuie să o convocăm; dacă ar fi fost așa, potrivit definiţiei lui, ar fi fost un păcat!”, fiindcă ar pune ceea ce Dumnezeu face pentru om pe seama intensităţii credinţei omului. „Uitându-se la propria persoană și, prin urmare, bazându-se pe sine, în loc de a se baza pe Hristos”, cum bine spunea Reeves, credinţa ar uzurpa rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului și ar deveni, astfel, un idol.

Pe poarta mereu deschisă trebuie să pășești ca să intri

Mentalitatea câștigării mântuirii prin fapte este însă atât de adânc înrădăcinată în tradiţia creștină, încât chiar și urmașii spirituali ai lui Luther au dificultăţi în a asimila faptul că „îndreptăţirea prin credinţă” nu este, în practică, opusul „îndreptăţirii prin fapte”, ci este o paradigmă diferită cu totul. Spre deosebire de fapte, care sunt o modalitate activă de a munci pentru mântuire, credinţa este, în cea mai importantă fază a ei, pasivă: nu are altceva de făcut decât să creadă promisiunea lui Dumnezeu că El Se va îngriji de viitorul veșnic al omului cu iubire și bunătate. Dacă pornește cu această încredere primară, nu este nevoie ca omul să mai facă ceva pentru mântuirea lui. El însă va face binele, pentru că cel care are încredere în Dumnezeu intră în comuniune cu El și, astfel, prin om, tot Dumnezeu este Cel care înfăptuiește binele. De aceea și Pavel mărturisea că nu găsește în sine însuși niciun motiv de laudă: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”

Privită însă nemijlocit, credinţa rămâne totuși o taină. Deși este pasivă, ea are de multe ori nevoie să fie apărată, nutrită, cultivată, împărtășită activ. Așa se face că, ajuns reformator, Martin Luther a răscumpărat timpul investit în răstignirea sinelui din vremea când credea că doar astfel se va mântui. Aceeași sudoare arzătoare, care i se brobonea pe frunte în cămăruţa confesionalului prea strâmt pentru păcatele lui, s-a arătat din nou, de astă dată ca urmare a trudei lui noi de a le demonstra credincioșilor înrobiţi de clerul corupt că, și dacă ar fi încuiat (deși nu este), Cerul nu ar putea fi niciodată descuiat cu fapte sau cu bani. Ceea ce a făcut misiunea lui Luther mai ușoară atunci este ceea ce face ca și propria noastră luptă pentru credinţă să fie imposibil de ocolit: Dumnezeu a creat în așa fel lumea, încât ne-a făcut existenţa dependentă de încredere. Acesta este un alt motiv pentru care credinţa nu este echivalentul faptei: omul nu poate altfel decât să creadă. Ceva sau altceva. Dar el trebuie să creadă.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Footnotes

[1]„Psalmi 111:9”.

[2]„Martin Luther, «Vorrede zu Band I der Opera Latina der Wittenberger Ausgabe. 1545», în Luthers Werke in Auswahl, vol. 4, editat de Otto Clemen, editura De Gruyter, Berlin, 1967.”

[3]„Brief sketch of the life of Luther. With extracts from his writings, The Religious Tract Society, London, 1840, p. 5.”

[4]„Roland Bainton, «Here I Stand: A Life of Martin Luther», 1950.”

[5]„Michael Molloy, The Christian Experience: An Introduction to Christianity, Bloomsburry Academic, London, 2017, p. 276.”

[6]„Matin Luther, On The Freedom Of A Christian (with lines), jmstanton.com”.

[7]„Michael Reeves, The Unquenchable Flame. Discovering the Heart of the Reformation, B&H Publishing, Nashville, Tenessee, 2009, p. 32.”

[8]„Galateni 6:14”.

SURSĂSemnele timpului, noiembrie 2017, ediție tipărită

https://semneletimpului.ro/religie/sfantul-care-il-ura-pe-dumnezeu.html

/////////////////////////////////////////

Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum!

Globaliștii au vise mari: să aibă o putere divină asupra ființelor umane, asupra reproducerii lor și asupra codului lor genetic. Sub noile lor cuvinte la modă „upgrade uman” sau „ajustare corporală”, ei își prezintă planurile de a oferi oamenilor microcipuri pentru uzul zilnic. Având dorința de a putea stăpâni viaţa, ei au în vedere chiar şi copiii nenăscuți, pe care şi-ar dori să fie manipulaţi genetic.

Într-un interviu acordat cotidianului „Welt”, virusologul Prof. Dr. Hendrik Streeck de la Spitalul Universitar Bonn a vorbit despre „ajustarea corpului” şi despre „upgrade uman”: bebeluși mai rezistenți sau microcipuri implantate în mână pe care le puteți folosi pentru a plăti sau a descuia usa.

El crede că toată lumea a visat să-și îmbunătățească abilitățile cognitive: „pentru a putea gândi mai repede sau pentru a îmbunătăți performanța”. Dr. Streeck explică că există trei tipuri de reglare a corpului pentru a face acest lucru posibil: (1) „îmbunătăţirea corpului” cu ajutorul medicamentelor; (2) utilizarea implanturilor de tip microchipuri şi (3) manipularea ADN-ului, înainte de naşterea copiilor.

„Nu există limite pentru imaginație. Orice merge”, explică dr. Streeek. El ia în considerare tehnologia CRISPR: „Putem folosi acest lucru pentru a schimba tot felul de lucruri la oamenii nenăscuți. De exemplu, am putea crea copii care sunt imuni la anumite boli sau mai rezistenți la răceli”.

Dr. Streeck avertizează asupra efectelor negative ale modificării genomului uman. Copiii a căror genetică a fost modificată în acest fel s-ar putea confrunta cu efecte secundare imprevizibile și pe termen lung: „Trebuie să vă amintiți întotdeauna că această modificare genetică este transmisă descendenților”.

La fel ca atâtea viziuni îngrozitoare transumaniste, Forumul Economic Mondial (WEF) și liderul său, Klaus Schwab, au demult fantezii despre dotarea copiilor cu microcipuri de creier. În august 2022, pe site-ul web al WEF, era explicat faptul cum microcipurile din creier nu numai că ar îmbunătăți sănătatea copiilor, prin eradicarea deficiențelor precum dizabilitățile de învățare și depresia, dar ar deschide şi calea pentru ca copiii să dobândească capacități supraumane:

„Supereroii au dominat ecranele mari și mici de o vreme, dar are loc o schimbare subtilă. Mulți copii se așteaptă să dezvolte ei înșiși superputeri. Aceste așteptări pot părea de neatins, dar facem deja primii pași către o „societate augmentată””, a scris Kathleen Phillips, colaboratoare WEF, într-o postare pe blog intitulată „Tehnologia îmbunătățită poate schimba modul în care trăim, dar numai cu sprijinul potrivit și viziune”.

Aşadar, globaliştii se laudă cu așa-numitele avantaje pentru cei mai tineri și uită de preocupările etice, subliniind faptul că aceşti copii ar fi ca nişte „supereroi”.

Revenind la interviul cu profesorul Streeck, acesta a vorbit și despre posibilitatea tehnologică de a avea un cip implantat sub piele pentru a plăti la supermarket. În trecut respinsă drept o „teorie a conspirației”, acum pare ceva „normal”.

Xiao Liu a scris pe site-ul Forumului Economic Mondial (WEF) în iunie 2020 că „intrăm în era Internetului trupurilor: colectarea datelor noastre fizice printr-o serie de dispozitive care pot fi implantate, înghițite sau purtate”.

Apple se laudă deja cu un nou implant în faza de testare clinică, care le va oferi utilizatorilor posibilitatea de a-și folosi creierul pentru a-și controla iPhone-ul sau iPad-ul cu gândurile lor. În plus, magazinele de aplicații sunt deja concepute pentru viitoarele cipuri ale creierului.

Consilierul WEF și liderul gândirii transumanismului, Yuval Noah Harari, face chiar un pas mai departe. El visează la un „program antivirus pentru minte”, care să alunge gândurile negative – și probabil, de asemenea, gândurile critice – de la oameni. Apoi, în viitor, crede Harari, „bioinginerii vor lua vechiul corp Homo Sapiens și vor rescrie în mod intenționat codul genetic al acestuia, vor recabla circuitele creierului, îi vor modifica echilibrul biochimic și chiar vor crește membre complet noi. Ei vor crea astfel noi divinități, care ar putea fi la fel de diferiți de noi”. Deci, practic, în mai puțin de jumătate de secol, cyborgii vor înlocui omenirea.

În această lume a „zeilor de elită” făcuți de mașini, oamenii convenționali, obișnuiți, fără astfel de „îmbunătățiri” apar doar ca o turmă de vite care trebuie controlată și condusă. Chiar și reproducerea umană trebuie controlată; cei frumoși și bogați își pot alege copiii doriţi din eprubetă. În orice caz, Harari nu se gândește prea mult la oameni. După cum explică el, nu există nicio dovadă științifică că noi, oamenii, spre deosebire de porci, am avea vreun suflet. Transumaniștii vor să depășească umanitatea și să-și consolideze puterea. Din păcate, dorința oamenilor de a-și extinde capacitățile umane le va oferi globaliștilor un instrument de control total asupra vieților noastre.

Deşi Biblia nu foloseşte un limbaj ştiinţific, tehnologic, ca cel de azi, se pare că un eveniment asemănător s-a întâmplat şi în vechime: specia umană de atunci s-a degenerat, ca urmare a unor inginerii genetice, rezultând zeităţi asemănătoare „supereroilor” – aşa zişii „uriaşi”. Ce-a făcut atunci Dumnezeu? A hotărât să distrugă umanitatea, prin intermediul Marelui Potop, pentru că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele”, ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre. Singurul cruţat a fost Noe şi familia lui.

„4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele,
I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.
Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”.” (Geneza 6:4-7)

Globaliştii vor să creeze din oameni „zeităţi superioare” Zilele lui Noe sunt acum!

////////////////////////////////////////

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei?

Studiem impreuna saptamana aceasta Cartea Estera din Vechiul Testament cu urmatoarea tema: Ce se intampla cand Dumnezeul nevazut vrea sa-ti schimbe destinul? In Cartea Estera nu este pomenit niciodata numele lui Dumnezeu. Este un Dumnezeu nevazut si totusi prezent. Cartea Estera descrie viata unor oameni care s-au lepadat de Dumnezeu. Au calcat promisiunile lui Dumnezeu si legea lui Dumnezeu. I-au intors spatele. Mai are Dumnezeu har pentru asemenea oameni? Cartea Estera ne spune cum se apropie Dumnezeu de asemenea oameni cand i-au intors spatele si s-au lepadat de el in mod public. Mesajul cartii acesteia se potriveste cu poporul roman pentru ca ne pandeste pericolul sa ne lepadam de Dumnezeu in timp ce spunem ca suntem credinciosi. In ce sens? Lepadarea celor din Cartea Estera a avut loc atunci cand dupa 70 de ani de robie babiloniana, datorita pacatelor si neascultarii, a idolatriei, 70 de ani sub disciplina lui Dumnezeu ca sa se vindece de idolatrie si sa se intoarca la Dumnezeu. Cand a venit ziua eliberarii, cand se puteau intoarce in tara fagaduintei, au hotarat sa ramana in robie. La fel cu multi dintre poporul roman care dupa 45 de ani de ateism, cand a venit ziua in care am scapat de ateism, au hotarat sa ramana mai departe in robia pacatului.

Ne-am uitat Duminica seara la ceea ce oferea lumea fara Dumnezeu, lumea robiei lor. Si am vazut ca lumea aceea are un paradis fals al placerilor inselatoare, seducatoare, a placerilor care inrobesc si in cele din urma acel asa zis „paradis” este un iad pe pamant. Ne-am uitat la stralucirea cu care lumea aceasta seduce oamenii si la spurcaiunile care se ascund in spatele a ceea ce seduce. (Vezi aici -1. Paul Negruţ – Paradisul plăcerilor. Strălucirea și stricăciunea lumii – O perspectivă biblică asupra lumii)

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Marti ne-am uitat impreuna la un alt aspect al acestei lumi fara Dumnezeu, la modul in care degradeaza femeia. O transforma intr-un obiect al placerilor animalice. Ii calca in picioare sufletul si o transforma intr-un obiect de trafic de carne vie. Si ne-am rugat aseara sa se indure Dumnezeu de toate femeile din Romania si sa ne pazeasca Dumnezeu fetele. Sa ne pazeasca Dumnezeu familiile. (Vezi aici – 2. Paul Negruţ – Concurs de frumuseţe în Persia. Degradarea femeii. Mesaj special pentru femei.)

Miercuri ne-am uitat la compromisul pe care l-a facut unul dintre copiii lui Dumnezeu care a ramas in robie. Si vom vedea ce inseamna consecintele compromisului. Daca odata ajuns in compromis, te resemnezi sa ramai acolo sau Dumnezeul nevazut iti da un nou inceput. Cum arata inceputul acela pe care-l ofera Dumnezeu? (Vezi aici – 3. Paul Negruț – Consecințele compromisului. Resemnare sau un nou început. Mesaj special pentru bărbați.)

Miercuri ne-am uitat la un aspect infiorator la misterele si tainele lumii nevazute. Ce se ascunde in spatele suferintelor, al necazurilor, al incercarilor de care au parte oamenii pe pamant? De unde vin toate acestea? Vom incepe sa ne uitam la modul in care lumea satanica lucreaza in spatele evenimentelor istorice. Lucreaza in asa fel incat sa distruga oameni. Ne vom ruga ca Dumnezeu sa ne izbaveasca de cel rau. Ne vom uita la ceea ce vrea cel rau sa faca. (Vezi aici – 4. Paul Negruț – Misterele lumii nevăzute. De ce sunt necazuri și suferințe pe pământ?)

Joi – Singur in fata mortii. La ce ajuta postul Esterei? Atunci cand cel rau te duce in locul cel mai sigur, cand iti fuge pamantul de sub picioare, cand nu mai ai niciun sprijin, oare postul te ajuta la ceva?

TEXT Estera 4:1-17; 5:1-8

Groaza şi postul iudeilor

4 Mardoheu, aflând tot ce se petrecea, şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare, 2 şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. 3 În fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi hotărârea lui, a fost o mare jale printre iudei; posteau, plângeau şi se boceau şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. 4 Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-a primit. 5 Atunci, Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă să întrebe pe Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. 6 Hatac s-a dus la Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. 7 Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase şi i-a spus suma de argint pe care făgăduise Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul măcelăririi iudeilor. 8 I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul. Şi a poruncit ca Estera să se ducă la împărat să-l roage şi să stăruie de el pentru poporul său. 9 Hatac a venit şi a spus Esterei cuvintele lui Mardoheu. 10 Estera a însărcinat pe Hatac să se ducă să spună lui Mardoheu: 11 „Toţi slujitorii împăratului şi poporul din ţinuturile împăratului ştiu că este o lege care pedepseşte cu moartea pe oricine, fie bărbat, fie femeie, care intră la împărat, în curtea dinăuntru, fără să fie chemat. Numai acela scapă cu viaţă căruia îi întinde împăratul toiagul lui împărătesc de aur. Şi eu n-am fost chemată la împărat de treizeci de zile.” 12 Când s-au spus cuvintele Esterei lui Mardoheu, 13 Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi iudeii pentru că eşti în casa împăratului.14 Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” 15 Estera a trimis să spună lui Mardoheu: 16 „Du-te, strânge pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat, în ciuda legii, şi, dacă va fi să pier, voi pieri.” 17 Mardoheu a plecat şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.

Estera merge la împărat

5 A treia zi, Estera s-a îmbrăcat cu hainele împărăteşti şi a venit în curtea dinăuntru a casei împăratului, înaintea casei împăratului. Împăratul şedea pe scaunul lui împărătesc, în casa împărătească, în faţa uşii casei. 2 Când a văzut împăratul pe împărăteasa Estera în picioare în curte, ea a căpătat trecere înaintea lui. Şi împăratul a întins Esterei toiagul împărătesc pe care-l ţinea în mână. Estera s-a apropiat şi a atins vârful toiagului. 3 Împăratul i-a zis: „Ce ai tu, împărăteasă Estero, şi ce ceri? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, îţi voi da.” 4 Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să vină împăratul astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit.” 5 Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă îndată şi aduceţi pe Haman, cum doreşte Estera.” Împăratul s-a dus cu Haman la ospăţul pe care-l pregătise Estera. 6 Şi, pe când beau vin, împăratul a zis Esterei: „Care este cererea ta? Ea îţi va fi împlinită. Ce doreşti? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie, o vei căpăta.” 7 Estera a răspuns: „Iată ce cer şi ce doresc. 8 Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului şi dacă găseşte cu cale împăratul, să-mi împlinească cererea şi să-mi facă dorinţa să mai vină împăratul cu Haman şi la ospăţul pe care li-l voi pregăti, şi mâine voi da răspuns împăratului după porunca lui.”

Marcu 15:29-34

Batjocurile trecătorilor

29 Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, 30 mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pogoară-Te de pe cruce!” 31 Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui! 32 Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El.

Moartea lui Isus

33 La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. 34 Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Paul Negruț – Singur in fața morții. La ce ajută postul Esterei?

////////////////////////////////////////////

Uniunea Europeana: Ridicarea si Caderea Ultimului Imperiu

ASTAZI, razboiul de unificare a Imperiului este economic si financiar. Germania si Franta decid cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” – oameni din umbra guvernelor ,care de fapt conduc lumea …

Dar sa vedem cum a inceput totul, si cum a fost profetit in Biblie de mii de ani .

Aparitia unei ultime superputeri in lume ,aparitia ultimului imperiu , a fost profetita prima data in cartea Daniel ,dar si in Apocalipsa lui Ioan. Daniel capitol 2 consemneaza visul lui Nebucadnezzar :gigantica statuie compusa din diferite metale: aur, argint,arama, fier si fier amestecat cu lut.

Profetul Daniel ii explica imparatului Nebucadnezar cine este singurul care cunoaste viitorul si poate descoperii tainele si evenimentele din vremurile din urma :capitol 2:28.” Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.”

Imaginea capului de aur ,explica Daniel, reprezinta Imperiul Babilonian condus de Nebucadnezar, primul imperiu. Dupa Babilon,o alta imparatie,”mai neinsemnata decit a ta ‘’ reprezentata prin pieptul si bratele de argint: Imperiul Medo-Persan , urmata de o a treia imparatie , simbolizata prin pintecele si coapsele de arama, Grecia : 2:39: ‘’o a treia imparatie , care va fi de arama si va stapani peste tot pamintul”.

Daniel continua profetia: un al patrulea imperiu urmeaza Greciei , si acesta este simbolizat prin picioarele de fier: capitol 2:40 ”va fi o a patra imparatie, tare ca fierul; dupa cum fierul sfarima si rupe totul,si ea va sfarima si va rupe totul, ca fierul care face totul bucati”. Acesta este Imperiul Roman . Toate imperiile din istoria lumii sunt prezente in profetia lui Daniel. Roma, intr-adevar a rupt in bucati si a sfarimat toti oponentii in construirea imperiul Roman.

Simbolistica degetelor de fier si lut: Uniunea Europeana

Picioarele si degetele statuii din profetie erau parte din fier si parte din lut, aceasta insemnand ca Imperiul Roman va fi divizat , impartit:” 2:41” Si dupa cum ai vazut picioarele si degetele picioarelor parte de lut de olar si parte de fier , tot asa si imparatia aceasta va fi impartita; dar va ramine in ea ceva din taria fierului ..” 2:42” ..si imparatia aceasta va fi in parte tare si in parte slaba‘’.Inseamna ca imparatia va fi constituita din populatiile unor tari care ‘’ se vor amesteca prin legaturi omenesti de casatorie, dar nu vor fi lipiti unul de altul,dupa cum fierul nu se poate lipi cu lutul ‘'(Daniel 2, 43) Si Romania face parte din Uniunea Europeana , ca si Anglia, Germania, dar niciodata nu vom fi una cu ei, nu vom fi lipiti cu ei, este o fortare politica datorita unor interese foarte mari de renastere a ultimului Imperiu ce va fi pe fata pamintului, conform profetiei lui Daniel.

Cu mare sila si dupa o multitudine de presiuni si zeci de ani de tatonare am fost acceptati, noi, tarile ‘’de lut ‘’ sa ne alipim tarilor ‘’de fier” care pastreaza taria fierului din Imperiul Roman de altadata, asa cum spune si Daniel.

Nu suntem nici doriti, nici primiti cu bucurie, ci DE NEVOIE. Fiindca au nevoie sa reintregeasca vechiul teritoriu al Imperiului Roman si sa-l extinda la nivel mondial, sa fie ce au fost si chiar mai mult decit atit.

Ca sa intelegem cit de uriase sunt fortele politico-oculte din spatele declaratiilor oficiale, e de ajuns sa privim in retrospectiva impotrivirile si opunerile liderilor tarilor puternice care au avut loc de-a lungul anilor,impotrivirea tarilor ‘’de fier” cum este Germania, Anglia si altele, in ceea ce priveste aderarea noastra la Uniunea Europeana , si la drepturile ce ni se cuvin prin devenirea de ‘’cetateni Europeni”= adica cetateni ai noului imperiu roman renascut, dreptul la libera circulatie, dreptul la munca in oricare din tarile UE , trecerea la moneda unica euro ca moneda nationala, si altele asemenea.

Totusi, orice voce s-a ridicat impotriva Romaniei, Bulgariei etc, si a altor tari ‘’de lut”, (pentru ca nu ne putem masura cu taria fierului tarilor occidentale), a fost redusa la tacere in timp si aderarea a avansat an dupa an, drepturile au fost si sunt instaurate si pentru noi in buna masura, in anii urmatori vom adopta si moneda euro in loc de ‘’leu” , dreptul la libera circulatie il avem, dreptul la munca se va reglementa in anii urmatori treptat ,vom fi ‘’la fel” ca ‘’vestul occidental” insa niciodata nu vom fi lipiti de ei, una cu ei, pentru ca este o aderarea FORTATA si instrumentata peste puterile oficiale care isi exprima dezaprobarile si parerile contrare despre acest subiect.

Ei nu ne vor, dar n-au incotro, profetia trebuie sa se implineasca, indiferent de vointa marilor puteri europene. Tot ce pot sa faca este sa accepte treptat inevitabilul.

Daniel explica in continuare: 2:44” Dar in vremea acestor imparati ( liderii tarilor de lut si de fier)Dumnezeul cerurilor va ridica o imparatie care nu va fi nimicita niciodata, si care nu va trece sub stapanirea altui popor ‘’ Care este aceasta imparatie ce ‘’va sfarima si va nimici toate acele imparatii,si ea insasi va dainui vesnic” (2:44)?

Aceasta este Imparatia Lui Dumnezeu, pe care Isus Hristos o va instaura la a doua venire a Sa pe pamint. Aceasta explicatie este intarita de textul din Apocalipsa 11:15 ‘’ Si in cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ‘’Imparatia lumii a trecut in mainile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. Si El va imparati in vecii vecilor”

Vedem asadar ca, oricat de ciudat ar parea, profetia lui Daniel confirma faptul ca al patrulea imperiu, imperiul Roman, va exista intr-o anumita forma pina la sfarsit si va fi distrus la revenirea lui Isus Hristos pe pamint! In continuare, comparatiile dintre profetiile biblice vor demonstra intr-un mod uimitor cit de exacta este profetia si cum se implineste ea.

Apocalipsa aduce noi detalii despre istoria lumii

Apocalipsa, cartea profetica finala a Bibliei releva multe detalii despre acest Imperiu Roman, al patrulea si ultimul imperiu condus de oameni ce va renaste din propria-i cenusa si va avea toate caracteristicile fostelor imperii. In Apocalipsa capitol 13, Apostolul Ioan descrie viziunile sale despre”fiara cu zece coarne si sapte capete”: ‘’ Apoi, am statut pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete.; pe coarne avea zece cununi imparatesti, si pe capete avea nume de hula ‘’. In simbolistica profetica, marea reprezinta nu doar intinderea de ape numita asa, ci si popoare, populatiile tarilor din care se ridica un nou Imperiu.(vezi Apocalipsa capitol 17:15:” Apele pe care le-ai vazut,pe care sade curva,sunt popoare,gloate,neamuri si limbi)”

Aceasta fiara care se ridica din mijlocul ‘’marii”(al lumii vechi, Europa) reprezinta imperiul ultim al omenirii, o super-putere geopolitica ce are caracteristicile unui ‘’leopard,urs si leu (Apocalipsa 13,2):” Fiara (imperiul) pe care am vazut-o, semana cu un leopard; avea labe ca de urs,si gura ca o gura de leu.”

Simbolistica acestor animale este confirmata cu aproape 800 de ani inainte in viziunile lui Daniel, capitol 7, si reprezinta continuitatea fostelor imperii ale Babilonului,Persiei si Greciei in imperiul Roman, ramasitele caracteristice acestora pastrindu-se pina astazi si devenind din ce in ce mai puternice in cadrul Europei Unite: Imperiul European. ‘’ Daniel, capitol 7, 2:” In vedenia mea de noapte, am vazut cum cele patru vanturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare(peste lume).Si patru fiare mari au iesit din mare, deosebite una de alta.(patru imperii) Cea dintai semana cu un leu,si avea aripi de vultur(imperiul Babilonian)…Si iata ca a doua fiara era ca un urs si statea intr-o rina;avea trei coaste in gura intre dinti (imperiul Persan)..Dupa acea m-am uitat mai departe si iata o alta ca un leopard,care avea pe spate patru aripi ca o pasare(Grecia)Dupa aceea m-am uitat in vedeniile mele de noapte si iata ca era o a patra fiara, nespus de grozav de inspaimintatoare si de puternica: avea niste dinti mari de fier,manca, sfarima,si calca totul in picioare ce mai raminea;era cu totul deosebita de toate fiarele de mai inainte, si avea zece coarne”(Imperiul Roman, ce va deveni Imperiul European).

Asa cum Roma antica a ‘’inghitit” si a incorporat caracteristicile fostelor imperii dinaintea ei, tot asa si ultimul imperiu European ce se formeaza, reprezentat prin ‘’fiara”din viziunea apocaliptica a lui Ioan, va incorpora caracteristicile fostelor imperii, simbolizate prin animale in viziunea lui Daniel: leu, urs, leopard.

De ce totusi acest ultim imperiu european este reprezentat ca o ‘’fiara” inspaimintatoare si de Daniel si de Apostolul Ioan ? Poate pentru faptul ca actiunile pe care le va intreprinde in ultima parte acest imperiu impotriva oamenilor va aduce mai degraba cu actiunile unei fiare sangeroase , puternice si vicioase. In timp ce un om care se ghideaza dupa sfaturile Lui Dumnezeu exerseaza calitati altruiste, de compasiune, de dragoste fata de cei din jur, un animal-fiara este condus si motivat doar de instinctele primare egoiste, de auto-conservare,de atac, de praduire, de putere si control asupra celorlalti.

Intr-adevar, putem observa ca acestea au fost motivatiile majoritatii formelor de guvernare a omenirii , a popoarelor, de-a lungul istoriei lumii. Babilon, Persia, Grecia, Roma si nenumarate alte imparatii, imperii si guvernari n-au facut altceva decit sa demonstreze puterea lor de atac, de opresiune impotriva altora,de sclavie si manipulare prin orice mijloace, militare, economice, pentru a-si alimenta mereu setea de putere si control asupra lumii.Deci, o ‘’fiara” este o simbolistica exacta si potrivita ,mai ales pentru un ultim imperiu ce va domina intreg mapamondul.

Exista oare alte semne care sa ne ghideze sa identificam aceasta super-putere finala ca o renastere a Imperiului Roman?

Toate semnele duc …la Roma .

Unul este in versetul Apocalipsa 13, verset 3 :” Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Ce inseamna aceasta rana de moarte a fiarei si ce semnifica vindecarea ei, din punct de vedere profetic?

Istoricii consemneaza :

Dupa ani de declin, Imperiul Roman a primit intr-adevar o rana de moarte in anul 476 d.H., cind Imparatul roman Romulus Augustus (poreclict si Romulus Augustulus= Romulus cel mic) a fost detronat de catre triburile Germanice conduse de Odoacer la 4 septembrie 476. Aceasta este data care marcheaza sfarsitul Imperiului Roman de vest si caderea Romei antice, si inceputul Evului Mediu numit si Evul Intunecat in Europa de vest. Romulus Augustulus a fost ultimul imparat al Romei antice si al Imperiului Roman de vest, dupa detronare fiind fortat sa se retraga la Lucullan Villa, din Campania. Rana de moarte a fiarei aparuse, Imperiul Roman se sfarsea astfel, profetia se implinise.. Dar acesta nu este sfarsitul definitiv al Imperiului Roman, dupa cum vom vedea, ‘’rana de moarte” va fi vindecata si Imperiul va renaste din nou si din nou de-a lungul istoriei.

In Apocalipsa 17 aceasta fiara apare din nou,in alta forma, in combinatie cu o puternica si influenta biserica numita in mod uluitor”prostituata cea mare” : 17:1” 1. Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.” 2. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” 3. Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. 4. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. 5. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”

Cele 7 capete ale fiarei (ale imperiului renascut) sunt descifrate chiar in versetul 9 : ‘’ 9. Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.” Aceasta femeie decazuta, prostituata, reprezentind o falsa biserica apostata, sta asezata pe 7 coline(dealuri) care sunt in profetie cele 7 capete ale imperiului.

Roma este faimoasa pentru titulatura de ‘’orasul celor 7 coline ‘’ Aici este locatia celor 7 capete ale fiarei(imperiului)desupra carora sta femeia prostituata reprezentand puterea bisericeasca apostata, falsa: Biserica Romano-catolica.

Profetiile biblice au aproape intotdeauna un inteles dual. Colinele(dealurile)din profetie sunt in acelasi timp si simboluri profetice ale unor guvernari/imparatii .

Vom vedea ca in versetul 10 se vorbeste despre 7 imparati :” Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.” Asadar cind au loc”resuscitarile” Imperiului Roman si care sunt imparatii despre care se vorbeste in Apocalipsa?

Iata care sunt cei 7 imparati posibili ‘despre care profetia din Apocalipsa spune ca vor REUNIFICA temporar Imperiul Roman divizat(s-au macar vor incerca in mod violent). ”Rana de moarte” apare in mod repetat dupa fiecare noua reunificare temporara a Imperiului Roman , urmand sa fie ”vindecata”de 7 ori conform profetiei:

1.Primul imparat: Imparatul Iustinian : prima restaurare a Imperiului Roman

Dupa aproape un secol de la abdicarea lui Romulus Augustulus, imparatul roman al Imperiului Roman de Est (Bizantin) care conducea de la Constantinopole (actualmente Istanbul) si-a propus sa restaureze intreg imperiul de alta-data in ceea ce a fost numit ‘’Restaurarea Imperiala”.

William Langers in ‘’Enciclopedia Istoriei Lumii” scrie:” Politica lui Iustinian a fost direct indreptata spre restabilirea puterii absolute si instaurarea unui universal Imperiu Roman Crestin .

Biserica Romano-catolica a jucat un rol cheie in renasterea imperiului.Will Durant scrie in Istoria civilizatiilor,vol 4:” In anul 554 Iustinian promulga un decret in care se cere imperativ ca ‘’persoane potrivite si capabile sa conduca si sa administreze guvernarile locale, sa fie alese de catre episcopi pentru fiecare provincie”

Imperiul Roman prindea iarasi viata, prima oara dupa rana de moarte ce iata, fusese vindecata.Totusi, de-a lungul timpului, imperiul decade si renaste de inca 6 ori ,conform profetiei din Apocalipsa, cu ajutorul bisericii apostate.(prostituata ce statea pe fiara cu 7 capete)

2.Al doilea imparat: Charlemagne, Imparatul ‘’Sfant”

A doua ‘’renastere” a Imperiului Roman profetizata a avut loc in timpul lui Charlemagne=Charles cel mare , care a fost incoronat de..Papa Leo al III-lea in Basilica Sf. Petru din Roma, in anul 800 d.H.

Aceasta arata cit de puternica si influenta devenise Biserica Romana ,ajunsese sa incoroneze imparati cu titulatura de ‘Sfantul Imparat Roman ‘’ .

Teocratia falsa a fost regula de conducere a lui Charlemagne, si daca nu exista nici un dubiu asupra reinstaurarii puterii absolute in Imperiul Roman, Charlemagne pluseaza in apostazia deja instalata supranumindu-se:” Charles, cel mai senin si calm Augustus (venerat), incoronat de catre Dumnezeu, mare si pacifist Imparat, guvernator al Imperiului Roman”.Dar Imperiul va primi din nou o ”rana de moarte” si va fi divizat ,unificarea lui Charlemagne fiind doar temporara…

3. Al treilea imparat: Otto I, ‘’ Marele Imparat ‘’

Dupa moartea lui Charlemagne cel venerat, imperiul a fost impartit intre nepotii sai,si cu toate ca titlul imperial a continuat , imperiul s-a dezintegrat iar si a ramas slab si divizat pina la Otto cel Mare.

Noul imparat al popoarelor germanice a unit imperiul mai mult prin cuceriri. A primit titlul de Imparat Roman in anul 962 d.H. cind a fost incoronat de Papa Ioan al XII- lea. Aceasta marcheaza a treia din cele 7 resuscitari ale Imperiului Roman profetizate in Apocalipsa.

4.Al patrulea imparat: Charles V , ‘’peste al carui Imperiu soarele nu apune niciodata”

Dupa iesirea lui Otto din scena, imperiul sau a ramas pentru aproape trei secole inainte sa apara ”rana de moarte” si sa fie divizat iar. Dupa doua decade in care nu a avut imparat, Rudolph I de Habsburg devine ‘’Rege al Romanilor” in 1273 d.H. – aceasta distinctie fiind folosita pentru cei care isi asumau tronul imperial, fara incoronarea oficiala a Bisericii Catolice, respectiv a Papei.

Aceasta titulatura de rege al romanilor deschide drumul in 1508 catre cea de ‘’Imparat ales al romanilor”si inceteaza drumul catre investitura oficiala a Bisericii de la Roma. Unul singur a fost incoronat de catre Biserica Catolica in aceasta perioada : Charles V al casei de Habsburg in 1530 d.H. (toti alesii Imperiului Roman intre 1438 si 1740 au provenit din casa regala de Habsburg..)

De la tatal sau, Charles al V-lea a mostenit vastele posesiuni Habsburg, si anume Europa Centrala , Germania, Italia. De la mama sa , fiica a vestitilor monarhi Ferdinand si Isabella, el mosteneste Spania si posesiunile din America cea descoperita. O mostenire destul de subtantiala, nu? …Conducind un Imperiu mai mare decit a fost in trecut Imperiul Roman antic, practic Charles al V-lea era cel mai puternic conducator de pe pamint la acea vreme.

Determinat sa realizeze vechiul vis al Europei Unificate, regimul lui Charles al V-lea a fost al patrulea din seria profetita despre renasterea fiarei=Imperiul Roman unificat. Totusi, visul lui a avut destui opozanti la acea vreme : s-a luptat cu Franta, cu Imperiul Otoman al lui Suleiman Magnificul,cu Protestantii si chiar au fost animozitati cu papalitatea. El a abdicat in 1556, lasind posesiunea Spaniei fiului sau Philip al II-lea si Europa Centrala fratelui sau Ferdinand.

5 Al 5-lea imparat : Napoleon , rivalizand cu celebritatea lui Charlemagne

Una din figurile cele mai cunoscute ale istoriei , Napoleon Bonaparte, a implinit a cincea resuscitare profetizata a fostului Imperiu Roman, cu aprobarea Bisericii Romano Catolice. Dupa cum nota si Will Durant, ‘’ Napoleon visa sa rivalizeze cu Charlemagne in actiunile sale si sa uneasca Europa de Vest …apoi sa urmeze linia lui Constantin cel Mare, cucerind Constantinopolul…si sa rivalizeze cu Alexandru cucerind India.”(Istoria Civilizatiilor, vol 11: Anii lui Napoleon). In varful puterii lui, conducea peste 70 milioane de oameni de-a lungul continentului european.

Nascut in insula mediteraneeana Corsica, Napoleon incepe sa-si faca un nume in contextul Revolutiei Franceze. Primind o educatie militara in Franta, el dovedeste rapid capabilitati militare geniale,si castiga campanie dupa campanie.

Dar puterea militara nu era de ajuns pentru ai satisface ambitiile. In 1799 Napoleon se autopropulseaza in varful ierarhiei politice a Frantei.In 1804 se auto incoroneaza Imparat al Frantei, si mai tarziu in acelasi an a fost incoronat cu titulatura” Imparatul Napoleon I ‘’ de catre Papa Pius al II-lea la catedrala Notre Dame in Paris. Cuceririle sale militare ii permiteau sa conduca un vast teritoriu de la riul Elba pina la oceanul Atlantic, de asemenea peste Spania si teritoriile franceze din lumea noua: America.

Napoleon avea ca tinta unificare intregii Europe sub un singur steag, al regimului sau. Totusi, planurile de a invada Anglia au esuat, flota lui fiind invinsa de cea a Amiralului Nelson in celebra batalie de la Trafalgar in 1805. In 1812 invazia lui Napoleon in Rusia s-a dovedit de asemenea dezastruoasa, , cu pierderea a mai mult de 500.000 de soldati. Fortat sa abdice de la tron, a fost trimis in exil in 1814.

Cu Napoleon , a cincea resuscitare a unificarii vechiului Imperiu Roman a fost implinita conform profetiei. Dar aceasta nu a fost si ultima incercare imperialista de a reinfiinta si reunifica Europa.

6.Visele naziste ale Germaniei si ale Italiei din cel de-al doilea razboi mondial. A 6-a incercare de reinstaurare a Imperiului Roman si rana de moarte primita de Europa

Germania, inainte de Napoleon, era formata din o multime de state mici germanice,fiecare avand propriul duce, print sau rege. Austria si Prusia erau dominante.In secolul al 19-lea , Otto von Bismarck al Prusiei a unificat majoritatea statuletelor germane sub dinastia de Hohenzollern, si avand aliati si in Austria.

In 1870 ambele state ale Prusiei si Austriei luptau alaturi impotriva Frantei, iar in 1871 regele William(Wilhelm)al Prusiei este proclamat Imparat al Germaniei in palatul Versailles din Franta. Titulatura lui, de ‘’kaiser”, este luata direct din titulatura antica a imparatilor romani”‘ Caesar” (Cezar, precum si in ruseste ‘’Czar” citit Tar).

Obsesia imparatilor/presedintilor de stat de vreo 2000 de ani incoace este aceeasi.Ei nu au decit un scop: Unificarea tuturor teritoriilor europene, si nu numai , cum era pe vremea lui Cezar , si obtinerea de recunoastere/venerare ”divina” exact cum avea Cezarul. Inclusiv titulatura de Cezar ( Kaiser in germana) .

Cita influenta asupra mintilor bolnave ale conducatorilor a avut acest Cezar Augustus , care a pus bazele primului Imperiu Roman acum peste 2000 de ani, cu cit patos dement il imita toti de 2 milenii incercand sa fie ca el , sa aiba autoritatea si puterea si intinderea pe care a avut-o candva marele Cezar, primul si originalul Cezar. La atit se limiteaza ”genialitatea” liderilor din istoria ultimilor 2000 de ani, la copierea originalului Cezar. De ce oare?

Pentru ca in spatele tuturor imperiilor dominatoare ,fie ca era vorbe de imperiul babilonian, medo-persian, grecesc sau roman , precum si a conducatorilor lor se afla aceleasi forte malefice, aceiasi ingeri cazuti despre care vorbea Apostolul Pavel in scrisoarea catre Efeseni ,capitol 6,12:” Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.” si profetul Daniel de asemenea a mentionat lupta ingerului Lui Dumnezeu impotriva acestor capetenii ale duhurilor rautatii,care sunt inspatele marilor imperii 10,13 ”Dar capetenia imparatiei Persiei mi-a stat impotriva douazeci si una de zile; si iata ca Mihail, una din capeteniile cele mai de seama, mi-a venit in ajutor, si am iesit biruitor acolo langa imparatii Persiei.” si 10,20” El mi-a zis: „Stii pentru ce am venit la tine? Acum ma intorc sa ma lupt impotriva capeteniei Persiei; si cand voi pleca, iata ca va veni capetenia Greciei!”

Si daca marturia lor nu este de ajuns, la acestea se adauga relatarile patriarhului Enoh despre ”fiii neascultarii”, ingerii cazuti : ” Si erau cu totii doua sute , care au coborit in zilele lui Iared pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele ‘’Hermon” caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta.”‘’Si acestea sunt numele capeteniilor lor…(vezi aici detalii) ”

In Evanghelii este mentionat episodul in care ”stapinitorul acestui veac” ,uzurpatorul, capetenia ingerilor cazuti ii face o oferta uluitoare Lui Isus Hristos pe cand se afla in pustiu: ”Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” …

Mai este nevoie de vreo lamurire suplimentara cine conduce aceasta lume? Si cine este ”stapinul uzurpator” care se lauda inaintea Fiului Lui Dumnezeu ca are in mina toate imparatiile pamintului, toata conducerea politica, economica, financiara si militara a puterilor acestei lumi? O spune chiar el , este scris in Noul Testament, este repetat de Pavel, este confirmat de Daniel in vechiul testament, este reconfirmat de Enoh, este explicat in detaliu de Apostolul Ioan in Apocalipsa…

In Apocalipsa de asemenea se face referire la fortele oculte, supranaturale, care sunt in spatele liderilor/marionetelor politice de-a lungul istoriei lumii ‘’Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi,numit diavolul si satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamint(Apocalipsa 12:9)aceasta este forta supranaturala, oculta, nevazuta , din spatele marilor marionete care ‘’conduc” din umbra politica oficiala la nivel global,si influenta lui enorma va fi din ce in ce mai pregnanta in lume spre sfarsitul ei.

Aproape toata omenirea se va inchina lui in zilele din urma : Apocalipsa 13:4:”Si au inceput sa se inchine balaurului,pentru ca daduse puterea lui fiarei (imperiului roman-european renascut).” In consecinta,oamenii vor proslavii imperiul : ‘ ‘ Si au inceput sa se inchine fiarei(imperiului) zicand:”Cine se poate asemana cu fiara, si cine se poate lupta cu ea?” Imperiul si fortele intunecate din spatele lui vor parea de neoprit si de neinvins.

Cu satan in umbra, acestei super-puteri geopolitice ‘’I s-a dat sa faca razboi cu sfintii, si sa-i biruiasca” (13:7) omorind si persecutind credinciosii care il urmeaza pe Dumnezeu.Atit de mare va fi puterea acestui ultim imperiu, incit va domina cu autoritate asupra tuturor 13: 7” Si i s-a dat stapinire peste orice semintie,peste orice popor,peste orice limba si peste orice neam ‘’ ‘’ Si toti locuitorii pamintului i se vor inchina, toti aceia al caror nume nu a fost scris, de la intemeierea lumii, in Cartea Vietii Mielului, care a fost injunghiat. Cine are urechi, sa auda!”(Apocalipsa 13:7)

Unii ar putea spune: bine bine, dar ce legatura are Biblia cu politica? Ce treaba are politica si Dumnezeu? Pai este evident ca politica imperiilor si a celor ce le conduc din umbra este in opozitie directa cu vointa Lui Dumnezeu, cu ”politica” Lui Dumnezeu de guvernare a acestui univers.

Asa a fost de la inceput, din Geneza , totul are legatura cu politica militara, financiara si economica fiindca aceasta politica dicteaza soarta omenirii in general si a fiecarui om in particular .De ce se incearca reunificarea vechilor imperii de atitea milenii si cu costul a milioane de vieti omenesti? Ce putere trebuie sa fie unificata, globalizata , strinsa ca o menghina asupra omenirii intregi pentru a dainui forta ei asupra fiecarui om?

Raspunsul despre politica imperiilor si scopul acestora il da insusi Isus Hristos ,in Luca , capitol 2 ,23′‘„Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseşi, casa aceea nu poate dăinui.Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.”

Statele Unite ale Europei- al IV-lea Reich ?

Revenim la cele doua razboaie mondiale de instaurare si reunificare a imperiului roman (Reich, in viziunea germana)

Otto cel Mare punea bazele primului imperiu German: Primul Reich (primul imperiu).

Acum, sub Wilhelm Germania cunoaste cel de-al doilea Reich.

Visul Germaniei de a avea un imperiu si mai mare duce inevitabil la si mai mult razboi.Fiara trebuia readusa in scena conform profetiei.

In 1914 incepe Primul Razboi Mondial , o conflagratie care a ucis milioane de oameni si a transformat fata Europei. Dar , dupa ce razboiul a luat sfarsit 4 ani mai tarziu, problemele majore au amas aceleasi. Setea de putere si teritorii ale Germaniei nu putea fi oprita.

In anii urmatori doua noi figuri politico-militare isi unesc interesul de reinstaurare a Imperiului Roman si de unire a Europei prin razboi: Benito Mussolini in Italia si adolf hitler in Germania. Acesti doi dictatori scelerati semneaza un acord comun pentru a avea legitimitate in actiunile lor fasciste de ‘’reunificare a Imperiului Roman= Europa Unita”

Declarind reaparitia Imperiului Roman, Mussolini formeaza o alianta cu hitler , construind asa zisa AXA Roma-Berlin .

adolf hitler proclama cu mandrie Germania ‘’ al treilea REICH” avand in vedere stabilirea unui nou Imperiu German care sa rivalizeze in marime si importanta cu fostul imperiu german al lui Otto cel Mare existent cu 1000 de ani inainte. Astfel, a sasea resuscitare a vechiului Imperiu Roman din cele 7 profetizate era pe cale sa se desfasoare.

Din 1939 pina in 1945 Aliatii si AXA s-au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial, insangerand Europa, Africa (fostul imperiu Roman antic avea teritorii incklusiv in Africa, pe tarmul Mediteranei), Asia si oceanul Atlantic si Pacific.

Visul Germaniei de a unifica Europa cu forta sub steagul ei , de a reinstaura Imperiul , a costat lumea intreaga un numar de vieti omenesti inspaimintator: circa 100 milioane de oameni au murit in cel de-al doilea razboi mondial.Europa era distrusa complet, era din nou in ruine .

ASTAZI, razboiul de unificare este economic si financiar. Germania si Franta decid cata ”suveranitate” economica ,financiara si politica mai ramane micilor state satelit ale Uniunii Europene,printre care si Romania. Toate in numele ”crizei economico-financiare” provocata tot de marile puteri ale lumii si de reteaua de banci si institutii financiare corupte, in stransa colaborare cu puterile ”oculte” oameni din umbra guvernelor care de fapt conduc lumea …

Back to the future:

Dupa haosul si distrugerile cauzate de cel de-al Doilea Razboi mondial, era de neimaginat ca Europa se va ridica din nou din propria-i cenusa. Orasele ei bombardate erau scrum si moloz,infrastructura nu mai exista,economia era ca si inexistenta,si milioane de oameni erau morti , raniti si bolnavi, suferinzi de malnutritie si alte boli.

Cu toate acestea, Europa se ridica iar. Statele membre ale Uniunii Europene au crescut ca numar,Europa unificata devenind cea mai mare economie mondiala.Are propriul presedinte si minister de externe.Dezvolta rapid politici globale care sa ii intareasca puterea economica, iar cea militara ii urmeaza cu rapiditate.

Dar inca nu este ceea ce va fi..

Ne reintoarcem la Apocalipsa 17 ,verset 6”: 8. Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. ‘’ Ce vrea sa insemne?

Parcurgnad traseul istoric al civilizatiei europene,putem intelege astfel cum un imperiu poate sa fi existat in trecut, apoi sa dispara, apoi sa reapara in diferite forme. De fapt, fiara, simbolul Imperiului,”a fost, si nu mai este,si va veni ‘’ adica fostul Imperiul Roman nu mai exista astazi in forma in care exista in trecut, dar va fi restaurat si reinstalat in viitor.

‘’Era” semnifica existenta lui in trecut, ‘’ nu mai este” semnifica inexistenta lui in acest moment si totusi” va veni ‘’ ramasitele lui vor fi unificate sub curenta Uniune Europeana, si” se va ridica din Adanc” ceea ce subliniaza reaparitia lui la viata intr-un viitor apropiat.

Apocalipsa 17 , 10 a profetit despre faptul ca vor fi 7 regi/imparati/lideri care vor incerca reunificarea si reinstaurarea imperiului(fiarei) cu ajutorul ‘’prostituatei”ce sta deasupra, a Bisericii apostate catolice.

Istoricii confirma aceste resuscitari pe care le-am enumerat mai sus, cu ajutorul Papalitatii. S-a intimplat de sase ori pina acum. A saptea oara se va intimpla intr-un viitor apropiat, cand Insusi Isus Hristos va reveni pe pamint si va distruge definitiv aceasta hidra monstruoasa ce nu a ezitat niciodata in istorie sa-si sacrifice populatia pentru setea ei de putere si de opresiune.

In 1957 sase natiuni vestice europene: Germania de vest,Franta, Italia,Olanda,Luxemburg si Belgia au cazut de acord sa creeze Comunitatea Economica Europeana prin tratatul de la ..de unde altundeva decit de la Roma!

Acest prim pas a deschis drumul catre adevaratul interes care este de fapt nu doar de trading economic, ci de reunificare a Europei , toate teritoriile ‘’fiarei” Imperiul antic Roman trebuind sa fie alipite si contopite conform profetiei. Dar cum fierul si lutul nu se lipesc niciodata, va fi doar in aparenta aceasta alipire fortata.

Daca prin razboaie si masacre nu au reusit, acum s-au gasit alte cai mai..subliminale interes economic, interes strategic de ‘’aparare” , interes pentru ‘’libera circulatie” si altele asemenea..

Paul Henry Spark, former sceretary-general al NATO , a marcat acel pas de unificare al Europei in 1957 intr-o declaratie la BBC ‘’ Ne-am simtit precum Romanii in acele zile…eram constienti ca reconstruim Imperiul Roman inca o data !”

Visul de secole al Europei de a fi unificata, desi inainteaza destul de incet, totusi o face cu pasi siguri , si cu toate ca inca nu a ajuns in forma finala dorita, aceasta uniune europeana va deveni o superputere globala care va domina toata lumea.

Din nou, Apocalipsa 17: 12,-13 ne spune despre alianta celor ‘’10 regi ‘’ -care astazi se refera la presedinti, care vor da intreaga lor putere si autoritate ‘’fiarei”(imperiului)in uniunea finala a natiunilor sub o singura guvernare: Presedentia UE : ” 12. Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. 13. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.”

Versetul urmator clarifica vremurile pentru implinirea acestei profetii: ‘’ 14. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

Isus Hristos se va reintoarce dupa ce profetia celor 10 regi care isi vor da toata autoritatea si puterea lor ‘’fiarei” si noua super-putere mondiala va fi instaurata. Dupa cum evolueaza lucrurile in cadrul UE, nu va mai trece foarte mult timp pina acest deziderat va fi implinit, si puterea prezidentiala & a guvernelor tarilor membre va fi subordonata total puterii guvernarii UE . Pare fantezist,dar la fel parea si acum 20 de ani libera circulatie prin Europa, dreptul la munca etc. Astazi, e ceva banal.

La fel de banal va fi si cu subordonarea totala a guvernarilor tarilor membre catre conducerea UE din punct de vedere politic&legislativ, subordonarea financiar-economica catre Banca Mondiala si FMI , subordonarea militara catre NATO. Nu sunt ipoteze science-fiction, sunt stiri si evenimente ce se desfasoara acum, astazi ,pe canalele de stiri & media , aproape ca nu exista emisiune de stiri sau talkshow fara dezbateri politico-financiaro- legislative despre noile conditii impuse ba de Bruxelles, ba de Strassbourg, ba de NATO, ori de FMI sau Banca Mondiala, carora trebuie sa ne supunem, de la mare la mic. Altfel, ne pasc represaliile . Cit va mai fi pina la supunerea totala?

Dar unde este America in profetie ?

America este relativ noua pe harta geo-politica a istoriei lumii ,de aceea a si fost numita ”lumea noua” . Lumea veche, Europa, are niste mii de ani in spate,de istorie .

Prin 1507 cartograful german Martin Waldseemüller edita o harta a lumii in care numea tinuturile din Emisfera Vestica a globului ”America” , dupa exploratorul italian si cartograf Amerigo Vespucci .

Coloniile britanice au folosit acest nume prima data in Declaratia de Independenta ”a celor 13 State Unite ale Americii” la 4 iulie 1776 .

Apocalipsa 13,11.”Apoi am văzut ridicându-se din pământ(lumea noua) o altă fiară(America), ce avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.”

Daca la inceput America era asemenea unui ”miel” bland si linistit, preocupat de drepturile , libertatea si prosperitatea cetatenilor sai , rapid in numai 200 de ani a inceput sa vorbeasca precum un ”balaur” datorita puterii economice si mai ales militare, ajungand nr 1 in lume la acest capitol. :

12.” Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi(Europa), a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13.” Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”

”Foc din cer pe pamint”… sa amintim numai de puterea de foc rachetelor ce le pot lansa de la sol, de pe avioane de lupta,portavioane sau din submarine? De parjolirile cu napalm in razboiul cu Vietnamul, sau de zecile de mii de rachete folosite in Iraq, Afganistan, Golf? sau de bombele atomice de la Hiroshima si Nagasaki ce au ars instantaneu sute de mii de oameni? ”Minuni mari ” ale tehnologiei de varf militare ,ce le confera statutul de ”balaur” de care se teme orice alta natiune . Si altii au acum rachete nucleare, insa doar America le-a folosit impotriva altui popor, deci profetia ”Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.”se refera direct la America.

Revenind la Europa, ca fapt divers mentionam ca in 1563 Pieter Brueghel cel batran a pictat ”Turnul Babel” ,inspirat de episodul din Geneza, in care oamenii dupa potop ,in loc sa urmeze sfatul lui Dumnezeu sa se imprastie pe toata suprafata pamantului sa-l populeze, s-au oprit in campia Sinear si s-au hotarit sa ridice un turn inalt pina la Cer, sa ”isi faca un nume” :” Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.Şi au zis unul către altul: „Haidem! să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”

Astazi, arhitectura Parlamentului European este copiata fidel dupa pictura lui Brueghel :

Coincidenta? Nicidecum. Logica acestei simbolistici este de a recrea ”Casa Europei” sau ”Turnul Europei” dupa modelul din Geneza. Mai jos puteti vedea un poster editat de UE ,pentru promovarea misiunii lor intitulata nici mai mult nici mai putin decit :” EUROPA: MULTE LIMBI, O SINGURA VOCE !” cu trimitere directa la Turnul Babel din Geneza…

Un afront adus lui Dumnezeu acum citeva mii de ani, este folosit ca simbolistica pentru renasterea noului Imperiu Roman European modern…

O alta precizare ”nesemnificativa”: stelele-pentagrame ale steagului UE din poster sunt orientate cu varful in jos , simbolistica des folosita in ocultism …

Dupa cum istoria a aratat , Imperiul Roman a apus, a reaparut si a cazut iar, de mai multe ori in trecut.

Putem fi siguri ca va fi resuscitat inca o data, cu o putere si tarie nemaiintalnita, dar dorintele-i asupritoare,de acaparare,supunere si distrugere a oamenilor va fi spulberata de Piatra care il va sfarima intocmai ca in visul profetic avut de Nebucadnezar, imparatul primului imperiu babilonian, si explicat pe larg de catre Daniel in textul Vechiului Testament, cat si de Apostolul Ioan in Apocalipsa Noului Testament.

Acestea sunt evenimentele principale pe care profetiile Biblice focuseaza atentia referitor la vremurile din urma ale sfarsitului domniei oamenilor peste oameni, si a instaurarii Imperiului Mesianic al Lui Isus Hristos, de pace si viata vesnica pentru toti cei care cred in Numele Lui si in Jertfa Lui pentru pacatele noastre, pe care le-a spalat cu Insasi singele Lui:

Apocalipsa 22, 7″Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele profetiei din cartea aceasta!”

„Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

1, 8 „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

https://www.isushristos.org/uniunea-europeana–ridicarea-si-caderea-ultimului-imperiu.html

Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3)

Sfârșitul veacurilor va rări drastic populația lumii.

Sfârșitul veacurilor e descris prin simboluri în cartea Apocalipsei. Dar indiferent ce s-ar întâmpla în vremurile Apocalipsei, Dumnezeu are grijă de oamenii Lui.

La sfârșitul veacurilor, de atâta groază, oamenii își vor da duhul

Biblia continuă să spună că lucrurile vor fi așa de rele la sfârșitul veacurilor, pericolele și dezastrele atât de mari încât oamenii pur și simplu vor muri de teamă.

Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Luca 21:25)

Oare cât de tare va fi urletul mării? Vor fi tsunamiuri? Nivelul fricii trebuie să fie extraordinar de mare ca o ființă umană să moară de spaimă. Chiar și un atac de panică nu atinge acel nivel, se știe că de un atac de panică nu se moare, e neplăcut, dar nu e fatal. Cât de grea va fi situația în lume încât oamenii să moară, literalmente, de frică? Până la COVID-19, oamenii credeau că astfel de lucruri nu se pot întâmpla în zilele noastre, însă scenariile de la sfârșitul veacurilor, descrise în Apocalipsa, devin tot mai reale.

Trâmbița a doua: o treime din ființele mărilor moare la sfârșitul veacurilor

Sunetul celei de-a doua trâmbițe anunță alte dezastre naturale: moare o treime din tot ce trăiește în mare și e dezafectată o treime din flota maritimă a lumii.

Al doilea înger a sunat din trâmbiță. Și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte din mare s-a făcut sânge. Și a treia parte din făpturile care erau în mare și aveau viață au murit și a treia parte din corăbii au pierit.
(Apocalipsa 8:8-9)

Nu știm exact cum va avea loc moartea peștilor, mamiferelor acvatice și al altor ființe care trăiesc în mări și oceane, în așa fel încât să afecteze și flota maritimă. Deoarece este descris un munte mare de foc, citind versetul de mai sus, oamenii tind să creadă că e vorba de un meteorit. Posibil. Dar dacă până acum cartea Apocalipsei a descris prin simboluri dezastrele, de ce brusc, când vine vorba de un asteroid, ar trece la o abordare denotativă?

Muntele de foc trebuie să fie un simbol. Nu știm ce e, știm doar rezultatul: o treime din ființele mării moare. Dacă pH-ul oceanelor devine cu un punct mai bazic sau mai acid, unele specii de pești mor, iar vasele maritime pot trece printr-o coroziune agresivă și se vor scufunda. Nu știm ce e acel munte de foc. Poate fi orice, de la apă maritimă mai alcalină până la un asteroid.

Trâmbița a treia: o treime din apa potabilă devine nebăubilă

La sfârșitul vremurilor, sunetul trâmbiței a treia aduce otrăvirea apelor. O mulțime de oameni este afectată de acest lucru.

Al treilea înger a sunat din trâmbiță. Și a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri și peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”. Și a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.
(Apocalipsa 8:10-11)

O treime din râuri și izvoare e enorm fiindcă multe izvoare potabile sunt în zone locuite. Oamenii vor trebui să parcurgă distanțe mari după apă. În Scriptură, expresia „ape amare” se referă la faptul că apa nu este potabilă. „Ape amare” nu face referire la gustul apei.

Moise a pornit pe Israel de la Marea Roșie. Au apucat înspre pustia Șur și, după trei zile de mers în pustie, n-au găsit apă. Au ajuns la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
(Exod 15:22:23)

Trâmbița a patra: noaptea și ziua își pierd o treime din lumină

Sunetul trâmbiței a patra aduce pierderea unei treimi din lumina diurnă și din lumina stelelor și a lunii.

Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare și a treia parte din lună și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei și noaptea, de asemenea.
(Apocalipsa 8:12)

Despre aceste semne în soare, în lună și în stele, chiar și Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat.

Vor fi semne în soare, în lună și în stele.
(Luca 21:25)

Cu siguranță, la sfârșitul veacurilor, pierderea unei treimi din lumina diurnă va afecta fotosinteza plantelor. Pe lângă fotosinteza plantelor, mai este afectată toată economia bazată pe energia solară, cu panouri solare. Mai este afectată absorbția calciului în corpul uman, prin sintetizarea vitaminei D. Întunecarea cu o treime a zilei este un lucru grav.

Trâmbița a cincea, pecetea a cincea, primul potir al mâniei

Sunetul trâmbiței a cincea marchează începutul vărsării potirelor mâniei lui Dumnezeu. Ne putem da seama de această sincronizare de la faptul că, la sfârșitul veacurilor, când sună a cincea trâmbiță, cei care au semnul Fiarei sunt chinuiți cinci luni. Prin această trâmbiță sunt anunțați creștinii că le urmează martiriul de la pecetea de a cincea (trâmbițele anunță peceți). Iată sincronizarea trâmbiță-potir:

Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului și a deschis fântâna adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

Din fum au ieșit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului.

Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.

Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; și chinul lor era cum e chinul scorpiei când înțeapă pe un om.
În acele zile, oamenii vor căuta moartea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei.
(Apocalipsa 9:1-6)

Se poate vedea limpede că primul potir este aceeași judecată divină ca trâmbița a cincea deoarece este vorba de cei care nu au pecetea lui Dumnezeu, ci a Diavolului. Iată primul potir:

Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.
(Apocalipsa 16:2)

Vedem că este vorba de semnul Fiarei, cei care nu îl primesc sunt omorâți de Anticrist, iar cei care îl primesc (VEZI AICI ARTICOL DESPRE SEMNUL FIAREI), sunt chinuiți de acei demoni eliberați din Adânc.

Treimea spurcată de la sfârșitul veacurilor

La sfârșitul veacurilor, Diavolul împreună cu Anticristul și falsul profet (pseudo-profet) formează trioul necurcat, trio numit de unii teologi „treimea spurcată”. Ei lucrează deodată:

Apoi am văzut ieșind din gura Balaurului și din gura Fiarei și din gura Prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.
(Apocalipsa 16:13-14)

Desigur, este vorba despre războiul numit „Gog și Magog”, când întreaga lume, în frunte cu Anticristul, va ataca Israelul, iar Dumnezeu va salva o rămășiță din poporul evreu.

La sunetul acestei trâmbițe (5) sunt eliberați pe pământ demoni atât de răi încât nici ceilalți demoni nu vor să îi întâlnească

Diavolul primește cheia Fântânii Adâncului și o deschide. Ființele demonice care ies de acolo sunt atât de rele și înspăimântătoare, încât nici dracii demonizatului din Gadara n-au vrut să fie puși în aceeași închisoare cu ele:

Și dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc.
(Luca 8:31)

Nici dracii nu vor să fie închiși laolaltă cu acei demoni pe care Abadon îi va elibera la sfârșitul veacurilor! Fântâna Adâncului e locul pentru cele mai periculoase ființe demonice (2 Petru 4:4). Iar acei demoni, când sunt eliberați, îi vor chinui cinci luni pe cei care au primit semnul Fiarei.

Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi care păreau de aur. Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie și dinții lor erau ca dinții de lei.

Aveau niște platoșe ca niște platoșe de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai care se aruncă la luptă.

Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. Și în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe Îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă „Abadon”, iar pe grecește, „Apolion”.(Apocalipsa 9:7-11)

Steaua care cade este Abadon, iar Abadon este Diavolul în calitate de Distrugător (nu de Ispititor).

Potirul al doilea: toate animalele și ființele acvatice mor

Când a fost sunată trâmbița a doua, a murit doar o treime din ființele mării. Însă când e turnat al doilea potir al mâniei, mor toate ființele, chiar și cele care trăiesc în mări. Nu mai rămâne niciun animal și niciun pește.

Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.
(Apocalipsa 16:3)

Potirul al treilea: toate apele nu mai sunt potabile

Dezastrele anunțate de trâmbița a treia continuă să se înrăutățească până când distrugerea e completă. Trâmbița a treia anunțase otrăvirea unei treimi din apele potabile ale lumii. Potirul al treilea este mânia lui Dumnezeu care face toate apele nebăubile:

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge. Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.”
(Apocalipsa 16:4)

Că de se vor transforma apele chiar în sânge, că e sângele doar o metaforă, important este să înțelegem că apele nu vor fi potabile. Oamenilor li se va face o sete teribilă. Animalele nu se vor chinui, au murit la potirul anterior.

Potirul al patrulea: soarele dogorește

La trâmbița a patra, soarele și-a pierdut o treime din lumină. Însă la potirul al patrulea, soarele începe să dogorească. Se poate ca soarele să nu fie luminos, dar să dogorească? Desigur, soarele nu doar că luminează, ci emite și radiații.

Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogoriți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.
(Apocalipsa 16:8,9)

Potirul al cincilea: întuneric peste Împărăția Fiarei

Nu avem detalii despre acest potir și ce înseamnă întunericul prezis. Întunericul este un simbol. Nu avem detalii deoarece nu știm ce au profețit cele șapte tunete.

Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al Fiarei. Și împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere.
(Apocalipsa 16:10)

Vedem că efectul întunericului, orice ar însemna acesta, este că oamenii vor trece prin dureri atât de cumplite încât își vor mușca limbile de durere. Probabil că dacă ar fi fost descoperită profeția celor șapte tunete, am fi înțeles mai bine ce se va întâmpla. Cert este că nu va fi un lucru plăcut, ci unul cu praguri foarte înalte de durere.

Trâmbița a șasea, pecetea a șasea, potirul al șaselea: începe Ziua Domnului

Despre Ziua Domnului vorbesc toți profeții mici (de la finalul Vechiului Testament), aproape jumătate din Psalmi, Ezechiel, Isaia, Daniel etc. Este culminarea întregii istorii a omenirii. Este momentul în care Hristos a supus orice o domnie și stăpânire.

În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.
(1 Corinteni 15:24)

Trâmbița a șasea anunță ruperea peceții a șasea de către Miel

La sunetul trâmbiței a șasea e omorâtă a treia parte din omenire prin război:

Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița:

Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!”. Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni. Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți; le-am auzit numărul.
(Apocalipsa 9:13-16)

Potirul al șaselea este vărsat peste Eufrat, care seacă

Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.

Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște.

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.
(Apocalipsa 16:12-14,16)

Știm bine că o linie de apă, precum e un râu, este un avantaj tactic militar enorm: o poți electrifica. Atunci nimic nu mai trece pe un anumit segment. La potirul al șaselea, ni se spune că apa Eufratului va seca, iar armatele vor trece. Iar neamurile, aflate în război, nu vor mai fi inamice, când o treime din omenire va fi murit, ci se vor uni contra Israelului, rămas în afara războiului, să se strângă în Valea lui Iosafat, Armaghedon.

În citatul mai sus am sărit peste versetul 15 al capitolului 16 din Apocalipsa. Este interesant că fix în mijlocul descrierii despre adunarea neamurilor la ultimul război contra lui Dumnezeu, este inserată următoarea remarcă:

Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!
(Apocalipsa 16:15)

Interesant, nu-i așa? Probabil această remarcă este făcută deoarece atrage atenția că A Doua Venire e legată de războiul condus de Anticrist, la Armaghedon.

Pecetea a șasea e cea mai groaznică

Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.

Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic.

Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.
(Apocalipsa 6:12-14)

Acest eveniment este descris și în Psalmi:

Munții se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pământ.
(Psalm 97:5)

Acest eveniment e descris și în cartea lui Isaia:

O, de ai despica cerurile și Te-ai coborî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot!

Te-ai coborât, și munții s-au zguduit înaintea Ta, cum niciodată nu s-a pomenit.
(Isaia 64:1-4)

Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
(Isaia 13:10)

Chiar și Hristos le spune ucenicilor despre această zi:

Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Matei 24:29)

Asediul Ierusalimului la sfârșitul vremurilor

După ce toate Neamurile se vor război între ele și va muri o treime din populația globului, acest război le va uni, cumva, contra Ierusalimului.

În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toți cei ce o vor ridica vor fi vătămați și toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.
(Zaharia 12:3)

La sfârșitul veacurilor, toate neamurile se vor uni, cu toții conduși de o coaliție de zece grupuri arabice, în fruntea tuturor fiind Anticristul. Iată coaliția de zece grupuri:

„Veniți”, zic ei, „să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!” Se strâng toți cu o inimă, fac un legământ împotriva Ta: corturile lui Edom și ismaeliții, Moabul și hagareniții, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu locuitorii Tirului. Asiria se unește și ea cu ei și își împrumută brațul ei copiilor lui Lot.
(Psalmul 83:4-8)

Aceste popoare, în antichitate erau : edomiții, ismaeliții, hagareniții, moabiții, ghebaliții, amoniții, amaleciții, filistenii amestecați cu locuitorii Tirului și asirienii amestecați cu copiii lui Lot.

Anticristul, Fiara, este el însuși reprezentantul direct a trei popoare:

Fiul omului, întoarce-te cu fața spre Gog, din țara lui Magog, spre domnul Roșului, Meșecului și Tubalului, și prorocește împotriva lui!
(Ezechiel 38:2)

Nu vrem să facem speculații despre cine sunt, în parte, astăzi, aceste grupuri etnice, mai ales din cauză că, în ziua de azi, acuzațiile de rasism se aruncă ușor în dreapta și-n stânga. Cert este că Gog, Anticristul, va conduce acest război contra Ierusalimului și, oricum, toate neamurile pământului vor fi implicate în acest război, nu doar coaliția anti-evrei.

Numărul lor va fi ca nisipul mării.
(Apocalipsa 20:8)

Trâmbița a șaptea

La sfârșitul vremurilor, trâmbița a șaptea va suna să prezică finalul, care va fi pecetea a șaptea. Semnul ei va fi cutremurul de pământ descris și la potirul al șaptelea și pecetea a șasea.

Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.”

Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.
(Apocalipsa 11:15-19)

Potirul al șaptelea: marele cutremur de pământ descris la trâmbița a șaptea și la pecetea a șasea

Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.

Cetatea cea mare (Ierusalimul) a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit(!). Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.

Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.
(Apocalipsa 19:17-21)

A Doua Venire a lui Hristos

Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” și El judecă și Se luptă cu dreptate.

Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe decât numai El singur.

Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subire, alb și curat.

Din gura Lui ieșea o sabie ascuită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.
(Apocalipsa 19:11-1 5)

De ce are Hristos haina înmuiată în sânge? Ni se explică în Isaia că e de la măcelul pe care Îl face prin armata dușmanilor Ierusalimului:

„Dar pentru ce Îți sunt hainele roșii și veșmintele Tale ca veșmintele celui ce calcă în teasc?” –

„Eu singur am călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea și i-am zdrobit în urgia Mea; așa că sângele lor a țâșnit pe veșmintele Mele și Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.

Căci în inima Mea era o zi de răzbunare și venise anul celor răscumpărați ai Mei.

Așadar, atunci se fac cerurile ca un sul, din moment ce e scris în citat: am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Întreaga lume îl vede pe Hristos și pe Dumnezeu stând pe Tron (Apoc. 6:15,16).

Atunci va avea loc cel mai mare cutremur, toate orașele lumii vor fi prăbușite, dărâmate (Apoc. 16:19), iar munții se vor surpa de parcă ar fi făcuți din ceară.

Hristos îl omoară pe Anticrist și-i dă un mormânt în Israel

La A doua Venire, Însuși Domnul coboară din cer la Muntele Măslinilor, pe nori (așa cum fusese acoperit de un nor când se înălțase), călare pe un cal alb. El vine și îl omoară pe Anticrist.

Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit.

Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit și spre apus, și se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi.
(Zaharia 14:12)

Evreii vor fugi să se adăpostească în valea făcută de despicarea Muntelui Măslinilor (Zaharia 14:5), cauzată de cutremurul Venirii Sale. Despre cei care se ridică împotriva Israelului și ajung să cucerească țara până la Ierusalim, împresurându-l, Dumnezeu spune ce le va face:

Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură.
(Zaharia 14:12)

După ce-l va prăpădi pe Gog cu suflarea gurii Sale (2 Tes. 2:8), Domnul îi va da acestuia un mormânt în Israel. Trupul îi va fi înmormântat în Israel, iar sufletul, aruncat în iazul cu foc.

În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: Valea Călătorilor, la răsăritul Mării Moarte, și mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulțimea lui și vor numi valea aceasta: Valea mulțimii lui Gog.
(Ezechiel 39:11)

Apoi în Apocalipsa ni se spune:

Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă.

Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […].

Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
(Apocalipsa 19:19-20)

Aici se sfârșește Ziua Domnului.

Oamenii vor fi mai rari decât aurul curat

La sfârșitul vremurilor, după ce Moartea (călărețul al patrulea) ucide o pătrime din populația globului, la trâmbița a șasea e ucisă o altă treime din populația globului, după războiul condus de Gog (în care armatele vor fi ca nisipul mării) abia vor rămâne câțiva oameni în viață:

Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.
(Isaia 13:12)

Vor muri miliarde de oameni într-o perioadă foarte scurtă de timp. Sfârșitul veacurilor nu va fi un lucru plăcut, ci groaznic, pentru cei care nu sunt ai lui Dumnezeu.

Pecetea a șaptea: Judecata de Apoi și sfârșitul vremurilor

Pecetea a șaptea marchează sfârșitul planului istoric al lui Dumnezeu pentru omenire, sfârșitul judecăților și răsplătirilor.

Când a rupt Mielul pecetea a șaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.
(Apocalipsa 8:1)

Această tăcere marchează Judecata de Apoi. În cer se face o tăcere ca de mormânt când sunt judecate sufletele oamenilor. Este o tăcere sobră deoarece unii vor sfârși, din păcate, în iazul cu foc.

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.
Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.
Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.
Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.
(Apocalipsa 20:12-15)

Cronologia propusă de noi despre sfârșitul veacurilor

Nu ne-am lăsat influențați de Hollywood în această interpretare, că Fiarele ar fi chiar niște monștri genetici. Noi am ales să interpretăm Apocalipsa cu ajutorul Bibliei.

Unii interpretatori ai Apocalipsei spun că fiecare pecete este, de fapt, câte o trâmbiță și câte un potir, alții spun că a șaptea pecete deschide a prima trâmbiță, iar a șaptea trâmbiță anunță primul potir.

Abordarea noastră despre sfârșitul vremurilor e că fiecare trâmbiță anunță o pecete, iar când se ajunge la trâmbița a cincea, în cadrul pecetei a cincea, sunt turnate primele cinci potire. Cert este că la trâmbița a șasea, care anunță pecetea a șasea, aproape toate interpretările Apocalipsei spun că e turnat și potirul al șaselea. La pecetea a șasea, trâmbița a șasea, potirul al șaselea, toate școlile de interpretare au cronologia sincronizată.

Așadar, cronologia propusă de noi este: trâmbița întâi + pecetea întâi, trâmbița a doua + pecetea a doua, trâmbița a treia + pecetea a treia, trâmbița a patra + pecetea a patra, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul întâi, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al doilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al treilea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + potirul al patrulea, trâmbița a cincea + pecetea a cincea + al cincilea potir, trâmbița a șasea + pecetea a șasea + potirul al șaselea, trâmbița a șaptea + pecetea a șasea+ al șaptelea potir, apoi a șaptea pecete.

După cum e aranjată cronologia din acest articol, pare că va avea loc chiar când învie „cei doi martori” și are loc marele cutremur de pământ, adică la trâmbița a șaptea. (Citește AICI articol despre CEI DOI MARTORI!)

Sfârșitul veacurilor, așa cum îl descrie Biblia (3/3)

DESPRE RAPIRE

Stiu ca foarte multi nu vor fi de acord cu acest articol, insa parerea mea nu se va schimba decat daca imi dovediti Biblic contrariul.

In acest articol doresc sa dezvolt subiectul :”rapirea„.

Majoritatea religilor sustin ca la rapire crestinii vor merge in cer ! Eu nu sustin aceasta teorie, eu spun ca crestini vor fi rapiti in nor, apoi vor cobora pe pamant ! Voi lua versetul din Tesaloniceni care e singurul verset in care e folosit cuvantul rapire:

1 Tesaloniceni 4 :13-18 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.

Deci:

1- E vorba de Venirea Domnului

2- E vorba de invierea mortilor

3- E vorba de rapire in nori

4- E vorba de a ramane pentru todeauna cu Domnul

Sa incepem cu inceputul :

1- Venirea Domnului (venirea nu inseamna plecarea) pe pamant.

Isus vine din cer, El nu e pe pamant in momentul rapirii, Biblia ne vorbeste clar despre o singura venire a Domnului (dupa plecarea lui de pe pamant) , nu de doua sau de trei.

Multe versete ne vorbesc despre venirea lui:

1 Tesaloniceni 2:19 Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnuluinostru Isus Hristos, la venirea Lui?
1 Tesaloniceni 3:13 ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venireaDomnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.
1 Tesaloniceni 5:23 Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.
2 Tesaloniceni 2:1-2 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor
să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.
Iacov 5:7 Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie.
Iacov 5:8 Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.
2 Petru 1:16 În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.

2- Invierea mortilor

Luca 20:35-36 dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.
Marcu 12:25 Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.
Ioan 6:40 Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Ioan 6:54 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
1 Corinteni 15:22 Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;
1 Corinteni 15:52 într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.
1 Tesaloniceni 4:14 Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:16 Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.
Apocalipsa 20:4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.
Apocalipsa 20:5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

Deci este o singura inviere a mortilor si Biblia ne arata clar ca aceasta inviere a mortilor va fi la ultima trimbita , la cea de-a saptea trambita. Insa Biblia ne arata clar ca aceasta inviere va avea loc doar dupa ce Satan va fi legat. Deci o data cu invierea mortilor si venirea Domnului va incepe Mileniul!

3- Rapirea

Rapirea in nori, este de fapt intampinarea lui Isus, care vine din cer pe pamant ca sa ia in stapanire Imparatia de o mie de ani.

Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Ce inseamna sa intampini pe cineva care vine la tine? Inseamna sa ii iesi in intampinare, nicidecum nu inseamna ca tu pleci undeva ci inseamna ca cineva vine la tine !

Va dau un exemplu: Andrei locuieste in Timisoara si Marius prietenul sau locuieste in Costanta. Daca Andrei iese in intampinatea lui Marius, asta inseamna ca Marius vine de la Constanta la Timisoara. Binenteles ca daca Andrei iese in intampinarea lui Marius la gara , o data ajuns Marius, nu o sa se urce amandoi in tren sa se intoarca la Costanta, ci vor merge amandoi la Andrei.

Acelasi lucru se intampla si la rapire, Isus vine din cer, credinciosii ii ies in intampinare pe nori si impreuna vor cobora pentru a incepe mileniul.

Rapit nu inseamna intodeauna „rapit la cer”, va dau cateva exemple:

Ezechiel 11:1 Duhul m-a răpit şi m-a dus la poarta de răsărit a Casei Domnului, care caută spre răsărit. Şi iată că la intrarea porţii erau douăzeci şi cinci de oameni; şi în mijlocul lor am văzut pe Iaazania, fiul lui Azur, şi pe Pelatia, fiul lui Benaia, căpeteniile poporului.
Ezechiel 11:24 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldeea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia pe care o avusesem a pierit de la mine.
Ezechiel 11:24 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldeea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia pe care o avusesem a pierit de la mine.
Faptele apostolilor 8:39 Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie,
2 Corinteni 12:2 Cunosc un om în Hristos, care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie).
2 Corinteni 12:4 a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.

4- Credinciosul ramane pentru todeauna cu Domnul

Multi spun ca aceasta va fi in cer! Pai nu inteleg un lucru, la venirea Domnului, incepe Mileniul, Domnul imparateste o mie de ani pe pamant ce sa cauti tu in cer? Biblia afirma ca vom fi cu El pentru totdeauna, asta inseamna ca in Mileniu vom fi inca o mie de ani cu El pe pamant, abia apoi cand va fi un cer nou si un pamant nou, abia atunci vom fi mutati de pe acest pamant !

Si chiar si in acel cer si acel pamant nou pot sa afirm ca tot pe pamant vom fi( binenteles pe noul pamant).

^{AP 5:10} Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”

^{Ap 21:1} Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.
^{AP 21:2} Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.

Aceasta este parerea mea, nu sustin ca este asa, cercetati voi insiva si spuneti-mi si mie ce ati gasit in Biblia voastra , si daca lucrurile stau altfel si putetti sa imi dovediti Biblic altceva imi voi rectifica articolul si voi crede ceea ce spune scriptura.

PROFETUL WMB A ANUNTAT VENIREA DOMNULUI INAINTEA NECAZULUI CEL MARE !

Publicat de 15 septembrie 2014

WMB a fost expert in plagiat, Apocalipsa fiind plagiata in mare parte din invataturile lui Larkin.

WMB invata ca rapirea bisericii(miresei) va fi inainte de necazul cel mare, si ca text Biblic foloseste pilda celor zece fecioare.

Insa Biblia in complexitatea ei ne arata foarte clar ca rapirea in nor, va fi la venirea Domnului.

Biblia ne vorbeste de a doua venire a Domnului, in schimb WMB ne spune si de a treia venire a Domnului.

WMB spune ca inainte de necazul cel mare, Isus Hristos va veni pana pe norii cerului iar biserica va fi rapita si impreuna vor merge in cer. In cer va fi nunta (trei ani si jumatate) iar pe pamant va fi necazul cel mare.

Sa verificam ce sustinere are WMB afirmand ca rapirea va fi inainte de necaz.

Originea învătăturii despre răpire inainte de necazul cel mare.

O tânără scotiancă pe nume Margaret MacDonald a fost prima care a sustinut această teorie. Multi consideră în ziua de azi că MacDonald a fost prima care a vehiculat această teorie. Există însă dovezi despre existenta acestei teorii înainte de “descoperirea” avută de ea în 1830 si de fapt această femeie nu a avut decât un rol foarte mic în răspândirea ei (dacă a avut vreunul). Sustinătorii învătăturii despre răpire s-au grăbit să afirme că au existat “oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre răpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Să aruncăm deci o privire asupra argumentelor lor, ca sursă a acestei învătături.

“Toti sfintii si alesii lui Dumnezeu sunt strânsi laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină si sunt luati de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).

Afirmatia de mai sus se pare că a fost scrisă de Sf. Efrem Sirul, care a trăit în a doua jumătate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-Efrem este acela că nimeni nu a putut să certifice apartenenta textului. De aceea este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche mentionare a unei răpiri si a fost datat între 374 si 627 d.H. Nu se stie prea clar la ce s-a referit autorul în context, întrucât Biserica nu propovăduia o asemenea învătătură. Nu există alte scrieri care să promoveze o asemenea idee.

În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar si arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera si l-a publicat de dragul interesului public.

Prima publicatie referitoare la asa-zisa răpire de dinaintea Necazului o găsim în 1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, continând opiniile sale despre profetiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul “Două exercitii academice asupra subiectelor numite Mileniul si Zilele de pe Urmă”. În articol, Edwards făcea afirmatii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards nu s-au bucurat de apreciere si au fost complet ignorate de lumea religioasă, acestea fiind considerate ca extravagante pseudo-religioase.

O altă scriere referitoare la o răpire înainte de Necaz s-a numit “Venirea lui Hristos cu slavă si mărire” si a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată si interzisă ca eretică de către biserica romano-catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving si publicată la Londra în 1827.

Edward Irving era fondatorul asa-numitei “Biserici Apostolice Catolice”. Irving si adeptii lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, evident influentati de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleasi trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie si John Darby, din secta crestinilor după Evanghelie. Darby pretindea că a primit descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărtii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol important în răspândirea teoriei răpirii a fost Robert Norton. Acesti trei oameni se cunosteau între ei si împreună au participat la conferintele despre profetii care au avut loc prin 1830 în Scotia, Anglia si Irlanda. La aceste întruniri ei si-au făcut publice opiniile. Initial teoriile lor nu au fost bine primite în grupurile religioase si au dus la anumite dezbinări. În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în principalele grupuri religioase si a devenit doctrină. La începutul secolului 20, la începuturile miscării penticostale, penticostalii au preluat această teorie asa cum o învătaseră în adunările din care proveneau. În acelasi fel, carismaticii si alte grupări mai noi au dus mai departe învătătura, conform cu bisericile din care proveneau, această transmitere continuând si astăzi.

Am prezentat pe scurt felul în care teoria răpirii si-a croit drum în lumea neoprotestantă. Dacă ne uităm la originea acestei învătături, este clar că nu i s-a acordat prea mare atentie până în anii 1830, în ciuda eforturilor sustinătorilor ei de a o data mult mai devreme.

A fost interesant să vedem felul în care a apărut teoria despre răpire. Să vedem acum ce spune Scriptura în această privintă.

VENIREA DOMNULUI SI STRÂNGEREA NOASTRĂ LA EL

Unul dintre principiile de căpătâi ale sustinătorilor răpirii este interpretarea literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că ea e foarte subredă în ceea ce priveste baza biblică, fiind plină de speculatii, asocieri si figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: “Mărturia a doi sau trei oameni este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca o idee să fie biblică ea trebuie sustinută de mai multe versete, iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeste nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular, Isus nu a vorbit niciodată si nici nu a dat de înteles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu totii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblică a teoriei răpirii, trebuie să cercetăm Scripturile pentru a vedea dacă asa stau lucrurile (Fapte 17:11).

Oriunde avem de-a face cu ceva care ar putea fi contrafăcut, îl comparăm cu originalul. De exemplu, finantistii învată nu cum arată banii falsi, ci cum arată cei autentici, astfel ca atunci când văd o bancnotă falsă să o poată recunoaste. În acelasi fel, când lucrăm cu Scriptura, trebuie să cunoastem ce este adevărat pentru a putea recunoaste falsul. Să mergem deci la Biblie si să vedem ce ne spune ea despre venirea Domnului si despre strângerea credinciosilor la El.

La Matei 24, Isus dă câteva profetii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre “când vor fi aceste lucruri?”, “care va fi semnul venirii Tale si al sfârsitului acestei lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări, Isus le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui si strângerii sfintilor la El:

El ne vorbeste despre falsi prooroci, războaie, foamete, molime si cutremure (v. 4-8).

Ne vorbeste de durerile si prigoana care va veni asupra sfintilor din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).

Ne vorbeste despre “urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aseza în templul lui Dumnezeu si se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13).

Ne vorbeste despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).

Ne spune că imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer si puterile ceresti se vor clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer si toate semintiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).

Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimitându-si îngerii la un sunet de trâmbită. Acestia îi vor strânge pe cei alesi din cele patru colturi (ale pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).

Ceea ce a spus Isus este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbitei, pentru a-i strânge pe sfinti până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile mentionate la 1 Tes. 4:16-17 si 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, sustin ceea ce a descris Isus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toti îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul “a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o functie înaltă. “Se pare că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dictionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viată se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina si primi pe Iisus ca pe un demnitar, Împărat al Împăratilor si Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În acelasi timp, credinciosii vor fi transformati astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea asa cum este si vor fi ca El (1 Ioan 3:2).

TEORIA RĂPIRII

“Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămasi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiti. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului si-n trâmbita lui Dumnezeu, însusi Domnul se va pogorî din cer si cei morti în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămasi, vom fi răpiti împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Asadar cu aceste cuvinte mângâiati-vă unii pe altii” (1 Tes. 4:15-18).

“După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta si chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fratilor: Carnea si sângele nu pot mosteni împărătia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu mosteneste nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbita de apoi. Trâmbita va suna si mortii vor învia nestricăciosi iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinta aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinta aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghitită de biruintă.” (1 Cor. 15:49-51)

1 Tes. 4:15-18 si 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii folosite de sustinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învătăturii pică. Esenta învătăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o venire separată a Domnului Isus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare anuntat de Isus că va veni peste pământ. Pentru a da de înteles aceasta, versetele au fost scoase din context si rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altă dovadă că este o învătătură falsă). Dacă privesti la aceste versete si la altele legate de venirea Domnului, vei găsi nori, trâmbita lui Dumnezeu, strângerea sfintilor si acea ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.

Norii

Iisus ne spune că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).

În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ si L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stăteau si priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că asa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va si veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni asa cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.

Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori si că orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretă).

Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24 deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna si stelele se vor întuneca. Aceeasi descriere o dă si Iisus.

Tef. 1:14-15 ne spune că măreata zi a Domnului este … o zi de nori.

In 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi răpiti în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel “a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o asa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca înapoi cu credinciosii? Nicăieri.

Trâmbita lui Dumnezeu

Isus a spus de asemenea că la venirea Lui trâmbita va suna cu putere (Mat. 24:31).

La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbita în ziua Domnului.

Tef. 1:14-15 spune că măreata zi a Domnului este … o zi a trâmbitei.

1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbita lui Dumnezeu.

Ap 11:15 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbită, atât mortii cât si viii se vor ridica. „Ultima trâmbită” este acea trâmbită care va suna înainte ca Iisus să revină pe pământ si să-i strângă pe credinciosi. Trâmbita de la ridicarea în văzduh si trâmbita de la a Doua Venire sunt una si aceeasi.

După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învătătura despre răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Isus legat de a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face să se refere la altceva si nu la revenirea Domnului pe pământ? Nimic.

Strângerea celor credinciosi

Isus a spus că atunci când va reveni pe norii cu slavă si mărire, îsi va trimite îngerii în sunet de trâmbită să-i strângă pe cei alesi din cele patru colturi ale pământului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).

Strângerea celor credinciosi este pur si simplu împlinirea acelei părti din învătătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea mortilor. Există două părti distincte ale învierii: una este învierea celor credinciosi pentru viata vesnică si alta este învierea celor păcătosi pentru pedeapsa vesnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).

Există o anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredinciosi, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 – „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la sfârsitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor credinciosi.]

Stim că Isus Hristos – pârga – a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui Hristos, la venirea Lui. În caz că există asa-zisa răpire a credinciosilor înainte de Necazul cel Mare si de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea are loc asa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviati si schimbati întru slavă. Credinciosii născuti după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credinciosi si nu vor fi schimbati în slavă. Aici e o problemă. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase si-au primit mortii lor înapoi la viată: altii au fost chinuiti, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici si până la sfârsitul capitolului vorbeste despre înviere). Credinciosii au fost chinuiti, omorâti cu pietre, prigoniti si au îndurat suferinte. Toti acestia, desi dobândind o bună mărturie pentru credintă, nu au primit făgăduinta (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, asa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârsire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.

1 Tes. 4:15 ne spune că “noi, cei vii si care am rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiti”. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot obtine învierea înaintea celor adormiti. În consecintă, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos deoarece spune că TOTI sfintii vor învia cu trupul în acelasi timp. Dacă ar exista vreo răpire înainte sau în timpul Necazului, sfintii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toti credinciosii învie cu trupul în acelasi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.

Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credinciosi, în paralel cu Matei 24:

“Privitor la venirea Domnului nostru Isus Hristos si adunarea noastră împreună cu El, vă rugăm, fratilor, ca nu degrabă să vă pierdeti cumpătul si nici să nu vă-nspăimântati, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a si sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credintă si nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, asa ca să se aseze el în templul lui Dumnezeul si să se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceti aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi?” (2 Tes. 2:1-5).

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni si că cei credinciosi nu vor fi strânsi până când nu va veni lepădarea de credintă si când Antihristul nu se va arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Isus a spus la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii si că cei credinciosi nu vor fi adunati decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credinciosi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiti si a-si întemeia împărătia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).

Locasurile din Cer si masa de nuntă a Mielului

“Să nu vi se tulbure inima: credeti în Dumnezeu si credeti în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locasuri. Dacă n-ar fi asa, v-as fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Si dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce si vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu să fiti si voi” (In. 14:1-3).

O altă rătăcire a învătăturii despre răpire este aceea că Isus ar construi locasuri în cer pentru ca atunci când îsi răpeste Biserica, sfintii să meargă în cer cu Domnul, să locuiască în aceste locasuri si în timpul Necazului care va dura sapte ani să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest “plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, asa cum am văzut, Domnul Îsi adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărătiei Sale, iar la sfârsit Noul Ierusalim si scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se aseza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locasuri pe care Isus le-ar construi în cer? Ar fi un “plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credinciosi, ci la mântuire. Când Isus spune “în casa Tatălui Meu sunt multe locasuri”, cuvântul “casă” înseamnă cămin, locuintă, gospodărie si, implicit, familie. Isus vorbea deci de căminul Tatălui în care se află multe locuri anume pentru fii si fiice. Isus s-a dus si a pregătit acele locasuri pentru noi în casa Tatălui prin însăsi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-7). După înviere, El a venit iar si ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui si am intrat în familia Tatălui, chemându-ne “fii si fiice”. Isus lămureste aceasta la Ioan 14:23 spunând că Tatăl si cu El îsi vor face locuinta (acelasi cuvânt grecesc ca si “locas”) în inima noastră.

Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anuntă că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor sapte peceti (Apoc. 6:1-8:1), după judecătile celor sapte trâmbite (Apoc. 8:2-11:15) si după judecătile celor sapte potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune “Fericiti cei chemati la cina de nuntă a Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anuntă că toate păsările sunt chemate “să vină si să se adune la ospătul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărati, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre care cină vorbeste îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împăratii pământului si ostirile lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruieste fiara si pe falsul prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că intentia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunti traditionale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre si fiară a câmpului să vină si să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăratilor, căpeteniilor si a oamenilor puternici. Este aceeasi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.

Este cert că, conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Isus revine pe pământ. În ceea ce priveste teoria răpirii, e evident că sfintii nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel mare.

Uitati ce zice in Ap 20:1-5 ,dupa ce ni se spune ca pororcul mincinos si fiara au fost prinse si aruncate in iazul de foc.

¹ Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

² El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

³ L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

⁴ Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

⁵ Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

Deci abia dupa ce prorocul mincinos si fiara au fost aruncate in iazul de foc si satan a fost legat abia dupa aceea au inviat credinciosii si au imparatit o mie de ani. Cei care vor imparatii o mie de ani ne spune biblia ca aceasta este prima inviere.

Acum in Ap 20 :7-10 ne spune urmatoarele:

⁷ Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat

⁸ şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.

⁹ Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.

¹⁰ Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.

Daca ne uitam atent vedem ca dupa mia de ani satan va fi deslegat si se va sui pe fata pamantului si va inconjura tabara sfintilor si cetatea preaiubita. Dar din cer s-a coborat un foc, Aici e intrebarea mea: in mia de ani crestinii vor fi in cer sau dupa cum ne spune aici biblia ei vor fi pe pamant?

Biserica în Cartea Apocalipsei

Există câteva neconcordante pe care sustinătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apoc. 3:10 si afirmatia lor că între Apoc. 4:1 si Apoc. 19 nu se vorbeste de Biserică.

“Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele si Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10).

Învătătura despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că “te voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculatie. Să analizăm să vedem ce spune de fapt Cuvântul.

“Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru “păzit” este tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru “răbdare” este hypomone, care înseamnă: consecventă, asteptare, sigurantă în actiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său si din credinciosia si evlavia lui, în ciuda suferintelor si a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului meu, “si Eu te voi păzi de ceasul încercării”. Cuvântul grecesc pentru “a păzi” este acelasi cu “păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului “încercare” din acest context este: testarea fidelitătii, integritătii, virtutii unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea fidelitătii si credinciosiei omului, “care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit. Cuvântul grecesc pentru “a încerca” înseamnă a ispiti, a testa credinta cuiva prin ispitirea la păcat.

Dacă parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observatiilor de mai sus, avem:

Pentru că ai respectat cuvântul planului meu de actiune, si Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credinciosiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.

Unde atunci apare aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Isus îi va păzi si va avea grijă de sfinti la vremea încercării datorită credinciosiei lor (similar cu “Nu te voi părăsi, cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu In. 17:15 unde Iisus spune “Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzesti (tereo) de cel rău”. Domnul nu îsi va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăti teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziti, îngrijiti si apărati prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe si pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectati de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziti în tinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiti prin sângele mielului de Pasti atunci când moartea a umbrit tara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite judecată asupra celor necredinciosi? Aceasta nu a avut loc niciodată si nici nu va avea vreodată. Cu privire la cei credinciosi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: “Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credinciosi nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredinciosi.

Argumente biblice:

Daniel 7

25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.( care sfinti)?

26 Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.

DANIEL 12

1 În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău;

căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

5 Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu, şi altul dincolo de malul râului.

6 Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?”

7 Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.

11 De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.

12 Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! (ferice)?

Matei 24

3 El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”

4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

15 De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! –

21 Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

22 Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.( celor alesi)

29 Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

30 Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

31 El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

Marcu 13

4 „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”

5 Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.

14 Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.

19 Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată.

20 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.( cei alesi)

24 Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei,

25 stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate.

26 Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă.

27 Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.

Luca 21

8 Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul” şi „Vremea se apropie.” Să nu mergeţi după ei.

24 Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.

25 Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;

26 oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.

27 Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.

1 Tesaloniceni 4

15 Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.

16 Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.

17 Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

1 Corinteni 15

51 Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi,

52 într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.

2 Tesaloniceni 1

6 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează

7 şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,

8 într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

9 Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,

10 când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.

2 Tesaloniceni 2

1 Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,

2 să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.

3 Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării,

4 potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

5 Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?

6 Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui.

7 Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.

8 Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

9 Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase

10 şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.

2 Timotei 2

17 Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet,

18 care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora.

Evrei 9

27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,

28 tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.

Apocalipsa 10

7 ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.

Apocalipsa 11

15 Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Apocalipsa 14

9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,

10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!

12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

13 Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

Apocalipsa 16

13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.

14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. –

15 „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.

17 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

18 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.

Apocalipsa 18

2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;

3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!

5 Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.

6 Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!

Apocalipsa 20

1 Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.

6 Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

Concluzie

Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context si dovedite de multe versete. Există prea multe contradictii în învătătura despre răpire inaintea necazului cel mare pentru a o putea considera parte a învătăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest studiu trebuie să caute pentru ei însisi, deoarece ei însisi trebuie să fie convinsi de Scriptură care este adevărul.

https://exmesajulorei.wordpress.com/tag/necazul-cel-mare/

Alertă! Kloşca burgheziei sataniste a umplut omenirea cu pui întronaţi în toate fotoliile lumii; Pregătiţi-vă, pentru că trăim vremurile de pe urmă, când scăpă numai acela care se pocăieşte (care, gratis, îi dă lui Hristos toate mizeriile gunoierului) şi se naşte din nou, din Sămânţa Sfântă, din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se umple cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămână Una cu Voia Lui, cu Învăţătura şi Întruparea poruncilor; Prin Uşa Cerurilor, încă deschisă, Iisuss ne invită pe fiecare să-i înălţăm mireasma căinţei ”de la viaţă spre viaţă” (2 Cor.2/14-17); Cât se mai poate, să învăţăm şi de la „cocoşul” Petru, care a plâns cu amar, când s-a lăsat străpuns de privirea sângerândă de pe cruce… „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem că sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Apocalipsa lui Ioan 4/1

Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, Crispy ne recomandă DIMINEAȚA ȘI SEARA. MEDITAȚII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI, de Charles Spurgeon.

De multă vreme citesc o carte de meditații de C.H. Spurgeon, „Dimineața și Seara”. De fapt, ea este o carte tradusă din limba engleză, iar eu o citesc în engleză, pentru că mi-e mai ușor și recomand citirea ei în această limbă pentru o înțelegere mai bună a textului. Ele se găsesc și pe internet la această adresă: http://www.spurgeon.org/fcb/fcb.cgi

De fiecare dată când aveam nevoie de o încurajare, un cuvânt din partea Domnului sau o confirmare, aceste meditații mi-au vorbit exact în ziua când aveam nevoie de ele. M-au întărit, m-au încurajat și pot să spun că mi-au dat putere să merg mai departe. De fecare dată când vroiam să renunț, cuvintele sale îmi reaminteau promisiunile Domnului. Cu adevărat, Cuvântul Domnului este plin de putere și în ele găsim apa vieții și hrană din belșug cu care ne ospătăm zilnic pentru a face față pe calea noastră către cer. Nu vreau să spun că înlocuiește citirea Bibliei, ci e mai degrabă un supliment, o doză în plus de energie, pentru că spre deosebire de citit, aceste meditații explică și arată cum poți aplica acel verset.

De exemplu, astăzi mi-a reamintit să continuăm să facem binele, și să nu obosim în facerea binelui, căci vom fi răsplătiți dacă nu vom cădea de oboseală.

SPURGEON SPUNE ÎN MEDITAȚIA SA: «DAU UN PAHAR DE APĂ UNUIA DINTRE UCENICII SĂI, ȘI ÎN SCHIMB PRIMESC APA VIEȚII.» CĂCI, ÎN ADEVĂR, ESTE MAI BINE SĂ DAI DECÂT SĂ PRIMEȘTI. NU AȚI OBSERVAT VREODATĂ CĂ ATUNCI CÂND AJUTAȚI PE CINEVA, DUHUL VĂ ESTE ÎNTĂRIT ȘI UMPLUT DE O BUCURIE NEGRĂITĂ? DUHUL ÎNSUȘI SE BUCURĂ ȘI ATUNCI SUNTEM PĂRTAȘI LA BUCURIA SFINTEI TREIMI CARE SĂLĂȘLUIEȘTE ÎN NOI.

Dimineata-si-seara-Charles-Spurgeon-500x500

MARX ŞI SATAN

de Richard Wurmbrand

Cuprins:Prefaţă

Capitolul I – Schimbare de credinţăCapitolul II – împotriva tuturor zeilor

Capitolul III – Credinţă năruită

Capitolul IV – Prea târziu

Capitolul V – O cumplită falsificare

Capitolul VI – Un război spiritual

Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia

Capitolul VIII – Îngeri de lumină

Capitolul IX – Cui îi vom sluji?

Capitolul X – Marx sau Cristos?

Apendice – Pot fi comuniştii creştini?
PREFAŢĂ
Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi do vezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţi lor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

RICHARD WURMBRAND

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante – care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale. Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală.
Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:
“Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă este religia.” [1]
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:
“Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2]
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin. Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:
“Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.”
Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume Creştinismul.
El continuă:
“Unirea cu Cristos conferă înălţare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Cristos.” [3]
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:
“Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El, nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. “ [4]
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii “Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
“Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii Creştine.” [5]
Cu toate acestea, într-o teză scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul “a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură dată în decursul acestui examen. De aceea, el a şi fost poreclit “Distruge”. Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea “gunoi omenesc”, afirmând: “Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: “Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” [6] Aşadar, el era convins că există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar Îl duşmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi. Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie următoarele versuri (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”):
Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

În blestemul şi tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,

Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,

Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.

Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,

Se va întoarce palid ca moartea şi mut,

Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate,

Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea. [7]
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un alt poem, el a spus:
Atunci voi fi în stare să merg triumfător,

Ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.

Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului… [8]
Cuvintele “Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul că Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
“Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie.” [9]

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă, intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. În sfeşnice se pun invers lumânări negre. Preotul poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu căptuşeala în afară. El spune tot ce este scris în cartea de rugăciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început. Numele sfinte ale lui Dumnezeu, Isus şi Maria sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare. Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O azimă sfinţită furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie. Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în această privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi “au adus jertfe dracilor” (Deuteronom 32:17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11:15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa Diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile. Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioada modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi. El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.
În mod eloncvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Isus – care în ebraică înseamnă “Dumnezeu este cu noi”. Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat “Trubadurul”:
Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie? Prinţul întunericului

Mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii. [10]
Aceste versuri capătă o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – că în “Biblia Satanică”, după ce se spune: “Crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit “inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu “putregaiul din Betleem”, “Nazarineanul blestemat”, “regele neputincios”, „Dumnezeul dezertor şi mut”; “netrebnicul şi scârbosul pretendent la măreţia lui Satan”, Diavolul este numit “Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri “tremură de frică şi se prostern înaintea sa”, “trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama „Ulanem”:
Şi ei sunt tot Ulanem, Ulanem,

Numele răsună ca moartea,

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin! El se ridică în sufletul meu,

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele. [11]

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere

Să te prind şi să te zdrobesc* cu o forţă năvalnică,

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând,

Şoptindu-ţi la ureche: „Coboară, vino cu mine, prietene”. [12]
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prăpastia fără fund (abysos în limba greacă; vezi Apocalipsa 20:3). Marx doreşte să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în această dramă? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului (“întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă? Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.
* i.e.: omenirea personificată
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelaşi nume) spune:
Pierdut, pierdut. Timpul meu a trecut ca nimica.

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat,

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând

Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii. [13]
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: “Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii… Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar [14]. Stalin le-a pus în practică şi a ajuns să-şi distrugă până şi propria-i familie.
În Faust, Satan este numit duhul care neagă totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx. El scrie despre “critica necruţătoare a tot ceea ce există”, “războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că “prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic” [15]. Marx se autocaracteriza drept “cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv” [16].
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism. Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii Îi reproşau Domnului Isus: “Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8:29). Marx are aceeaşi obsesie:
Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura,

Ticăloasă, concepută în mod artificial, numai ca să-şi bată joc de noi,

Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

Întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi. [17]
Acum începem să înţelegem ce s-a întâmplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă. Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul “Strigătul unui deznădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei „Ulanem”:
Dacă există Ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

Îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrăţişându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat. [18]
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc… Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propagă aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care măcar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc. Diavolul este singura fiinţă care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept “rahat” şi “cărţi porceşti” [19]. El le oferă cu bună ştiinţă cititorilor săi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina [20].
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
„Ulanem” este probabil singura dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofei. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.
Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârstă de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul. Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii. Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatăl său. Fiul scrie:
“Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.” [1]
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Cristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Cristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” [2]
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
,Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” [3]
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat? Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat „Despre Hegel”.
Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică,

Încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă. [4]
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
Pentru că am descoperit cel mai înalt

Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul. [5]
În poemul său Fata cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,

O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu

Este sortit infernului. [6]
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în măsura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admitem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx, nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
În nopţile tulburi, mă duc uneori

În grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului,

În lumina lunii se ivesc runele.

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

Devin mici înaintea formulei magice. [7]
“Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. “Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: „Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: “Adun în mine ură împotriva tuturor zeilor” [8], declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca suprema divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan? Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei, mai multe poveşti, pe când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Rockle.
“Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Rockle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-le, ţi se făcea părul măciucă.” [9]
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi povesti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea sa intitulată „Marx” [10] povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipă. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
“Nu încape nici o îndoială că aceste povesti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” [11]
Când Marx a terminat de scris „Ulanem” şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revistă germană, „Rheinische Zeitung”, care “nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…” [12]

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.
Hess îl numeşte ”Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale” [13]. A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.
Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi Îl va da în judecată. Marx consideră creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii [14]. Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelăriseră oameni şi le mâncaseră carnea.
Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi ca din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă. Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.
În fond, Marx nega existenţa unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:
“Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce ţine de aşa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeşte cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om.”
Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: “Comuniştii nu predică nici un fel de morală”. Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: “Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.
Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni. Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, “Filozofia mizeriei” printr-o altă carte intitulată „Mizeria filozofiei”. De asemenea, el scria: “Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.” [15]
Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:
“Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutam enigma religiei în adevăratul evreu.” [16]
„Luther a transformat credinţa în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei. El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” [17]
Marx foloseşte această tehnică în multe locuri. El cultivă ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.
Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung. Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se află în legătură cu demonul Shiloh [18].
Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, “la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India, s-a întors acasă şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tentă de comunism.” [19]
Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în această privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internaţionala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:
„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revoltă în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia. Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: „În numele celui care a suferit o mare nedreptate”.
Satan este eternul revoltat, primul liber cugetător şi eliberator al omenirii. El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.” [20]
Bakunin nu numai că-l laudă pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie:
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice. “ [21]
Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internaţională care a susţinut acest program ciudat.
În “Manifestul Comunist” Marx şi Engels susţin că “proletarul vede în lege, morală şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.”
Bakunin arată că Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx, “se închină şi el lui Satan” [22]. Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.
Proudhon, în “Filozofia mizeriei”, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.
„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” [23]
El exclamă:
“Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău. Acolo unde oamenii se prostern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată… Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…” Dumnezeu este în mod esenţial necivilizat, anti-liberal, antiuman.” [24]
Proudhon declară că Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.
Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, “Filozofia mizeriei”. Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.
Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. Şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:
Am chemat Diavolul şi el a venit,

Trebuie să-i examinez faţa cu uimire;

Nu este hidos, nu şchioapătă,

Este un bărbat atrăgător, fermecător. [25]
„Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.” [26]
De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauza unor gânduri satanice ca acestea:
„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria dea vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci. După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.
Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inimă.”
Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?
Dar Marx şi cei din anturajul său gândeau exact în felul acesta. Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria, în revista „Socialism şi Religie”, că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în marş.
Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L făţiş pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau. Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia la Paris, în 1871, comunardul Flourens a declarat: “Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” [27]
Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ură. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justă a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţilor sociale? Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.
Poeziile satanice ale lui Marx
Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În “Strigătul unui deznădăjduit” şi “Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi. Dacă omul este sortit să piară prin propria sa glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni. Balada lui Marx “Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu, Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa. Această artă “ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima iar dansul ei este dansul morţii” [28]. Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.
„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revoluţionarului american Jerry Rubin, din „Treci la fapte”:
“Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins.” [29]
În poezia sa, “Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:
Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa

Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor

Printre ruinele lumii

Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă,

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul [30].

Marx a devnit satanist în urma unei intense dezbateri lăuntrice

El a încetat să scrie poezii în perioada în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui. În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care p resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă [31].
Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului său Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:
„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-Şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.” [32]
Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.
În „Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mică asemănare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism. După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx-Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.
Am primit un răspuns.
Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o sută de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece. Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…
Din această scrisoare reiese clar că, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece. Nu există altă explicaţie decât aceea că majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.
Viaţa răvăşită a lui Marx
Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.
Arnold Künzli, în cartea sa „Karl Marx – O psihogramă” [33], descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauza subnutriţiei. Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.
Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte uşor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels. A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toată această comedie. Lui Marx îi plăcea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa „Karl Marx – omul, gânditorul şi revoluţionarul” [34].
Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: “Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.
În “Manifestul Comunist”, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.
Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar. Ziarul german Reichsruf publică (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hruşciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hruşciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari. Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reieşea clar că Marx, în timpul exilului său la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.
Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.
Rolv Heuer în cartea sa „Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:
“Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an, bani de buzunar.” [35]
Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul că pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx-Engels.
Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi. În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: “Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură” [36], la care Engels îi răspunde: “Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper ca nenorocirea să se întâmple chiar acum.” [37]
“Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:
“Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o sută de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”. [38]
Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:
“Acum două ore a sosit o telegramă prin care sunt anunţat că mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” [39]
Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.
Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare dată. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.
Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.
Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru această clasă socială. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.
Deoarece biserica satanistă este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu această sectă. Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o verigă în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

Capitolul III

CREDINŢĂ NĂRUITĂ
Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el. Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:
“Cine vânează cu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru. El nu merge şi nu aleargă, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi să-l arunce pe pământ. El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfăcat de păr.” [1]
Engels începuse să se îndoiască de credinţa sa creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer. În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:
“De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua, şi totuşi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.” [2]
Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise “monstrul posedat de zece mii de draci” [3]. El s-a lepădat de credinţă.
Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua sa cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?
Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei. Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirmă că Isus Cristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu. La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului său Arnold Ruge, care era totodată prieten cu Marx şi Engels:
“Ţin conferinţe aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu. Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon. A cestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă. În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă. urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui… Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial, ca profesor.” [4]
Omul care l-a convins pe Engels să devină comunist a fost acelaşi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelaşi lucru, mai înainte. După ce l-a întâlnit pe Engels, la Köln, Hess scrie:
“Când s-a despărţit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a răvăşi sufletele oamenilor…” [5]
A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare năzuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.
Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodată din mintea lui Engels. În 1865, el îşi exprimă admiraţia pentru cântecul Reformei, “Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l “un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea” [6]. Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.
Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:
Doamne Isuse Cristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

O, pogoară de pe tronul Tău ceresc

Şi mântuieşte-mi sufletul.

Coboară în toată binecuvântarea Ta,

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău,

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine.

Mântuitorule, bucuria pe care Ţi-o înălţăm

Împreună cu lauda noastră,

Este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare

Şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

Ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

Şi când inima mea va înceta să mai bată,

Să-mi pot da duhul în braţele Tale.

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda

Numele Tău în vecii vecilor,

Deoarece el se odihneşte în Tine.
O, de-ar veni mai curând vremea bucuriei

Când din pieptul Tău plin de dragoste,

Voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducându-Ţi mulţumiri,

Îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi,

Pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

Într-o continuă contemplare a Ta,

Viaţa mea se va desfăşura din nou.
Tu ai venit să eliberezi omenirea

De moarte şi de rău, ca să poată exista

Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.

Şi acum, odată cu această nouă coborâre a Ta

Pe pământ, totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cu venită fiecărui om în parte. [7]
Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer i-a semănat îndoiala în suflet:
„Este scris: ‚Cere şi ţi se va da’. Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbră de adevăr. Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru. Cu toate acestea, este scris: ‚Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer’. În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu că sunt un copil al lui Dumnezeu.” [8]
Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului. În cartea sa, „Schelling-filozoful întru Cristos”, Engels a scris:
“De la revoluţia franceză încoace, un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o bună parte din omenire iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate, încât ai crede că prorocii le din Scriptură se împlinesc chiar acum. Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă. Domnul spune în Matei 24:11-13: ‚Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul’. Apoi, în versetul 24: ‚Se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi’. Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2:3 şi în continuare: ‚Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ,Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare… Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi’.”
Engels citează din Scriptură paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:
„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi… Ei călătoresc în toată Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în pieţe şi poartă drapelul Diavolului dintr-un oraş în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prăpastia cea mai adâncă a iadului şi a morţii.”
Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsă:
„Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” [9]
Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică “pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…” [10].
Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată „Problema evreiască”. În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat “Împrumutul rusesc”, în care putem citi:
„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti. Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Isus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim. Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor. Majoritatea lor e formată din evrei. Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizaţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la luptă împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”
A spus Hitler ceva mai rău decât Marx? (E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în „Capitalul”, vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: “Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)
Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul Iui Marx, urându-i pe evrei. Ruth Fisher, o renumită lideră comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: “Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare” [11]. De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.
Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: “Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.” El vorbea despre “stupidul popor german” şi despre “dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că “germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi” [12]. Pe ruşi îi numea “mâncători de varză” [13], iar popoarele slave erau considerate “gunoaie etnice” [14]. El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.
Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre “plebea slavă”, din care făceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor “popoare retrograde”, nu le rămâne decât “să dispară imediat” în furtuna revoluţiei. “Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.” “Până şi numele lor va dispărea” [15].
Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:
“O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăşoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţile omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe carele dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi în frânte.”
Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.
Engels scria în acelaşi spirit:
“Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” [16]
„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale. Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” [17]
Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “băieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: “Nici democraţii de ‚coloratură’ roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.”
În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept “idioţi” vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.
Pe rivalul său, Lassalle, îl numea “evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.
„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… Şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.” Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta s-a certat cu prietenul său Proudhon, care apăra cauza eliberării sclavilor în Statele Unite. Marx îi răspunde acestuia:
„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţară într-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge America de pe harta naţiunilor.“ [18]
Marx a mai scris: “Dă-i dracului de englezi” [19]. În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, există totuşi o mulţime de marxişti englezi şi americani.
Satan în familie
Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatălui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre “răutatea lui Dumnezeu”. (Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă Îl descriu ca fiind rău.) Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu “ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”. El apăra dreptul de a profera blasfemii [20]. Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:
Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

O, Satano, rege al banchetului.

În lături, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale,

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile,

Când din tot sufletul meu desfid zeii.

Al regilor pontificali, al regilor inumani

Al lor este fulgerul care zdruncină minţile.
O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă,

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

Ca vârtejul care-şi întinde aripile,

Trece Satan cel mare, o, voi oameni!

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

Către tine se vor înălţa fumul lămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe dumnezeul preotului. [21]

Capitolul IV

PREA TÂRZIU
Dezvăluirile unei servitoare
Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx. Îndurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorbă a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzătoare petrecute în casa lui Marx:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii” [1]. Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evreii ortodocşi în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul iar, mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu. El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune? Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic? Este, de asemenea, cunoscut faptul că Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus. În mitologia greacă, Zeus – o neîndurătoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiară care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai târziu.
(Printr-o coincidenţă, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)
Scrisori de familie
Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: “Dragul meu Diavol.” [2] Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta? Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?
Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:
“Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” [3]
În “Manifestul Comunist”, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte “mare preot şi episcop”. Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul. Şi ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.
Documente biografice
Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective. Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.
Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa „Karl Marx”:
“Cu toate că tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare, demonul din sunetul celui mai iubit fiu al său…” [4]
“Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât Ja dezlănţuirea demonului de care se temea.” [5]
Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii. La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: “Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!” [6]
Marx a fost contemporan cu creştini iluştri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo, predicatorul Charles Spurgeon şi generalul William Booth. Toţi au locuit în preajma lui, în Londra. Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.
Există un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: “După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” [7]
Secretul din viaţa lui Lenin
Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.
Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice. Dar, între timp, am citit cartea „Tânărul Lenin”, scrisă de Troţky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin. El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare – acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13-14 noiembrie 1913:
„Milioane de păcate, pagube, împilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai fira vă idee a unui mic dumnezeu spiritual, oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” [8]
În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.
Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:
“Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.” [9]
Care este deci această “altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?
Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirmă:
“Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. Şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” [10]
Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de luptă pentru cauza comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită. Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care prelinseseră că o susţin. Ce confesiune îngrozitoare: “Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!”
Este interesant de observat că, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:
„Dacă vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi,

E păcat să ai o soartă atât de tristă,

Încât jertfa ta să fie întru totul inutilă.“ [11]
Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:7-8).
Există un “prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual. Esau a regretat, cu multe lacrimi, că şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:
“Am făcut o mare greşeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut într-un ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francesco d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia.”

Capitolul V

O CUMPLITĂ FALSIFICARE
Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni. Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seamă ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârsta de doisprezece ani, după ce a citit cartea Apocalipsa din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Anticrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Anticristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsă, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.
Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: “El nu este om, ci diavol” [1]. Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafară înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:
“Viaţa mea se sfârşeşte, îmi plec capul… Îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic…” [2]
El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victimă a Vrăjmaşului.
Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:
“Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el, sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea că va trăi veşnic… Nu avea nimic omenesc în el…”
Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.
„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”
Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potenţial mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.
El i-a spus lui Kaganovici:
„Dacă trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum această persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela. Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl şterg din inima mea.”
Una din distracţiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i împiedica pe aceştia să vadă păşunile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.
Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:
“Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.
Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect. De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în această privinţă. Pentru mine însă, un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…
În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea opoziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”
A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: “Nu există nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi” [3]. De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că “cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o plăcere să fii de nebiruit” [4].
Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:
“Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturam din calea noastră, într-un fel sau altul.” [5]
Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.
Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:
“Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” [6]
Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:
„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.“ [7] Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:
“Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”
Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi [8].
Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumătate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.
Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită. Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fată, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.
Stalin însuşi a comis flirturi pentru “dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.
A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comuniştii mai importanţi.
Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifică propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.
(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceză „Le Monde” ca pe “un om lipsit de căldură sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)
Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: “Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie [9].
Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.
Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost ”Demonoşvili” [10] care în limba georgiană înseamnă “demonicul” şi “Besoşvili” [11] – „îndrăcitul”.
Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxişti. Troiţkaia, fiica mareşarului sovietic Tuhacievscki, unul din conducătorii Armatei Roşii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei că acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în colţul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşază de obicei icoanele.
Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă “groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.
Un conducător argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla “Satanovsky”.
Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seamă scriitori din Franţa să devină comunişti. La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jilţul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră [12].
Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx. La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagră [13]. Acolo a fost locul de inspiraţie al vampirului Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970 [14].
Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.
Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane “roşii” s-au implicat şi ele în ocultism [15].
Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, “Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, „Nauka I Relighia” (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.
În continuare Mao Tse-Tung a scris:
„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu.” [16]
Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

Cultul violenţei

„Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”

Engels scria în „Anti-Duhring”: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degrabă de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”
Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă. În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:
“Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ură care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti, făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece.” [17]
Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. Şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.
Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:
“Comuniştii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”
Şi mai departe:
„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” [18]
Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. În revoluţia americană, de pildă, oamenii au luptat pentru obţinerea independenţei naţionale. În cea franceză – pentru democraţie. Marx este singurul adept al “revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.
Marx îi numea pe teroriştii care au fost executaţi pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, “martiri nemuritori” sau “tovarăşi de nepreţuit” [19].
Şi Engels scria despre “răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: “În inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. “Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.” [20]
Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:
“Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” [21]
Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comuniştilor:
Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”
Manifestul Partidului Comunist: “Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!”
Lenin: “Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”
Lenin: „Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.”
Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele din Asia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”
Hruşciov: „Dacă cineva crede că zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”
Cruzime satanică
Soljeniţîn, în monumentalul său roman „Arhipelagul Gulag”, afirmă că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Isus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste. De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Isus – un proletar – sau pe aceea a fecioarei Maria – o femeie săracă?
Nişte creştini penticostali relatează un incident care a avut loc în Rusia. În timpul celui de al doilea război mondial. Unul dintre predicatorii lor scosese un duh rău dintr-un om îndrăcit. Când demonul a ieşit din cel posedat, a ameninţat: “Mă voi răzbuna.” După ani de zile, predicatorul penticostal care realizase acest exorcism, a fost împuşcat pentru că nu s-a lepădat de credinţa sa. Ofiţerul care l-a executat a spus cu puţin înainte de a apăsa pe trăgaci: “Acum suntem chit”.
Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?
În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: “N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertaţi-mă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.
„Ruskaia Misl”, o revistă scrisă în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:
D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părinţilor ei: “Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.
Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu posedă nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.
După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:
“Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartă-mă, tată, m-am hotărât să mor.”
Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui [22].
Preotul Kowalyk a fost arestat de bolşevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fugă pe bolşevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Isus Cristos. Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafă, pe care bolşevicii i-au îngrămădit unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.
Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.), după ocuparea oraşului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în închisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce. În stomacul său ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk [23].
În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:
“Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare. Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” [24]
În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.
Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului. Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omorâţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i împuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.
Diavolul Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi. De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai puţin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult. Pentru a câştiga încrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decăt la mizerie, moarte şi distrugere.
Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauza trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos. Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos. De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.
Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Piteşti ca şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.
Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu. Cel care le urează “Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).
Păcatul satanic
Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice păcat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la această întrebare. Şi, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.
În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din biserică. Am întrebat-o: “Ce te face să “lucrezi” tocmai aici?” Ea a răspuns: “Îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. În Noul Testament, cuvântul grecesc folosit pentru noţiunea de slujbă religioasă este proskuneo, a cărui semnificaţie etimologică este “a săruta”. Când credinciosul iese din biserică, poartă încă pe gură pecetea sărutărilor lui Isus. Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: “Vezi, Isus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El”.”
Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la biserică – avem de-a face cu un păcat satanic.
Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Cristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.
A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.
A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masă – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti. Dar comuniştii ruşi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai iluştri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului. În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte “revoluţia permanentă”.
Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum “duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis [25]. A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figură proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:
“Crima este o necesitate inevitabilă, însă are întotdeauna o motivaţie. La noi, crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual, este exclusă. Noi respingem, de pildă, “vendeta transversală”, adică uciderea cu bună ştiinţă a vreunei persoane din anturajul “ţintei” vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”
Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles ca membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.
Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – împiedicat de a mai studia.
Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcătui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţiş caracterul satanic.
Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea: “Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale” [26].
Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: “M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă” [27].
Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!
Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea sa în practicile oculte:
“Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni. Îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” [28]
“Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiţi. Dar eu sunt cel despre care este scris: “El îi va înşela pe cei aleşi”…”
„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase… “ [29]
“Ce artă frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte.” [30]
Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

Versiuni hulitoare ale rugăciunii “Tatăl nostru”

Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovadă în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist. În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:
Tatăl nostru, care eşti în Petersburg,

Blestemat fie numele tău,

Sfărâmă-se împărăţia ta,

De nu s-ar mai face voia ta,

Nici măcar în iad.

Dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o,

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită,

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehve (primul ministru ţarist)

Şi pune capăt guvernării lui blestemate.

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin. [31]
Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi, nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci “de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Uniunea Studenţilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că “adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:
Capitalul nostru care eşti în Vest,

Sigure fie investiţiile tale,

Fie ca să obţinem profituri,

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

În Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi şi măreşte-ne creditele,

După cum şi noi le mărim pe cele ale debitorilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi la faliment,

Ci ne izbăveşte de sindicate

Căci ale tale sunt o jumătate din această lume,

Puterea şi bogăţiile, pentru două sute de ani.

O, Mamona! [32]
Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata biserică ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.
Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al Împărăţiei lui Dumnezeu care este adevăratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Isus.
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatăl Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:
Partidul nostru care stăpâneşti

În Uniunea Sovietică,

Sfinţească-se numele tău,

Vie împărăţia ta,

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Şi nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta,

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.
La o staţie de radio lutherană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, sună astfel:
“Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… Şi acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”
În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe străzile Parisului, sub următoarea lozincă: “Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”). De ce “demonii”? De ce nu “proletariatul” sau “poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi. Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, 10 martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):
Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor mării îi cântă o odă lui Stalin.

Albul orbitor al piscurilor munţilor, cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

La fel şi mesele îmbelşugate.

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.
Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al IV-lea şi din secolele următoare:
O, mare Stalin, o conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască,

Tu care purifici pământul,

Tu care reclădeşti veacurile,

Tu care faci ca primăvara să înflorească,

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.
Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:
El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

Aşa va fi, precum vrea Stalin…

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.
O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:
L-aş fi comparat cu un munte alb – dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării – dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare – dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor – dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.
Mao Tse-Tung a fost aclamat ca omul “a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist din România.
Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Penele, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham. Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi “Dumnezeul nostru laic”.
(Apropo, comuniştii