După cum „preotul criminal” -Saul a devenit „Sfântul Pavel” (prin întâlnirea cu Prietenul păcătoşilor si Dăruitorul pocăinţei şi ale celor Cereşti), voi de ce nu vă pocăiţi, pentru a ridica blestemul de peste această lume păcălită, prostită, manipulată, exploatată de voi?! Până când otrăviţi oamenii cu false învăţături, formalisme, ritualuri, tradiţii, pomeni, idolatrii, moaşterii iconate şi cu alte popisme-datini? „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7/13)? De ce vă este frică de oameni înnoiţi, îmbogăţiţi Duhovniceşte, deşteptaţi şi născuţi din nou din Sămânţa Sfântă (Luca 8/11), cum ne învaţă Hristos în Ioan, cap.3? Vai de voi… Mat. cap. 23 – ” Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!” Vai de voi…” şerpi, pui de năpârci”… Până şi moartea va fugi de voi (Ap.9/6) când o să vă rugaţi de munţi să vă acopere răutatea, falsitatea, Nepocainţa, necredinţa (Ap.6/16,17) etc Vasile Pop Silaghi a fost distins cu titlul de Campion al porumbului! Iata și secretele sale- Va prezentam TOPUL celor mai buni ZOOTEHNISTI, HORTICULTORI, CAMPENI si… cei mai mari latifundiari ai Olteniei; OFERTA locurilor de munca in Spania, Danemarca, Germania si Portugalia;Semănătoarea ideală creată de Agricost și Horsch…Marin Moraru, locul 8 în Top 50 cei mai bogaţi fermieri; Oameni de afeceri din agricultura sunt in TOP 300 cei mai bogati romani  ; Crescători de bovine de Top in România avem; Dar sunt prea multi boi care ne trag INAPOI… si la stanga si pe dreapta… Cel mai mare distribuitor de produse pentru protecția plantelor și de semințe din România,,Igor Grosu: „Ceva-i putred în această ogradă”… Dictatura CIP-uirii isi arata coltii…Sute de cadre medicale italiene, suspendate după ce nu s-au vaccinat…Cum ne-au ucis bolsevicii rusofoni oamenii de stiinta geniali… Cum i-au macelarit comunistii pe crestinii din Romania… Securiştii – criminali odioşi ce-şi plimbă acum nepoţii prin parc, la umbra unor pensii foarte mari… “Specialiştii” Securităţii comuniste n-au şomat deloc după 1989…Convertirea („preotului criminal”) Pavel…Persecutorul bisericii… Lepădarea lui Saul… Cum a ajuns Pavel la cunoaşterea Evangheliei…Capcana fariseilor: Matei 23 – Stephan Isenberg… Neprihănirea noastră și neprihănirea cărturarilor și a fariseilor;CINCIZECIDE PARTICULARITĂŢI ALE FARISEILOR, scris de :   Zac Poonen…

…Profeții în Privința Neamurilor și a Lumii; Profeții în Privința lui Iuda și Israel; Profeții Împotriva Oamenilor Neevlavioși; Profeția lui Mica; Făgăduinţa revenirii Domnului Isus Hristos; Viaţă în Duhul; În aşteptarea judecăţii; CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU FIECARE ZI,  de Ch. H. SPURGEON; Invatatura Bibliei;29 versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită(Daca ramai Una cu Duhul Sfant); Versete de mulțumire din Biblie; Promisiunea lui Iacov; Botez…(Cei 144.000 sunt botezați în moartea lui Christos- Romani 6:3,4); CÂND VEI CREDE CE A PROMIS DUMNEZEU?David Wilkerson (1931-2011); Cârtiri şi capcane; Resursele pustiei de Georges André; Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii; Ce spune Biblia despre închinarea la icoane (parteal si II) Ce spune Biblia despre închinarea la idoli și despre idolatrie ( 9 )…Ce spune Biblia despre închinarea la idoli și despre idolatrie ( 14 )… Nu mai aduceţi jertfe fără rost; Când lui Dumnezeu începe să-i fie scârbă de ceea ce faci (si de fapte si de “vorbarie’’); Poporule, omule, oricine ai fi, ascultă: degeaba postim cu trupul, dacă batem câmpii cu ochii, cu sufletul, cu mintea inveninată de cel rău, refuzând să mâncăm Trupul Lui,(dăruit oricărui păcătos) –caci El… IOSIF ŢON- Studiu: Umblarea cu Dumnezeu; J.C. Ryle – Formalismul (I) ROMÂNIA – Creştinism, tradiţionalism, ritualism, păgânism?Adevărata semnificaţie a arderii-de-tot – Zac Poonen; « Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – Prima FiaraApocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei » Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara; Antihrist si Israelul; Venirea lui Antihrist; Ce este bătălia de la Armaghedon? Începutul semnelor venirii Domnului; DE CE AVEM NEVOIE DE UN MIJLOCITOR, de David Wilkerson (1931-2011) „Stalin și poporul rus, nouă pacea ne-au adus”; Unde sunt fabricile lui Ceausescu?(Precum Satan,Poporul Rus creat prin cotropire, isi sapa  propriul sfarsit )Amenințare fără precedent: „Nu avem de ales, Rusia va trebui să lanseze un atac nuclear asupra Europei”; (Pentru ca au pus umarul la intronarea Burgheziei neo-Marxiste din Romania…)România are cei mai mulți bugetari din UE. Și mai face angajări la început de 2023; Solovioave, vezi că-ți rup urechile! Anatol Țăranu: Destabilizarea internă a Rusiei înseamnă deschiderea de noi oportunități pentru Chișinău, de a rezolva conflictul transnistrean; Epoca Putin, un regim cu final așteptat: Înlăturarea forțată de la putere. ”Nu văd ca Putin să-și dea demisia fără un fel de revoluție” (Zuckerman); (Teatru iliescian-jucat de tovarasii lui…) Prigojin este plătit de CIA, Wagner și Putin au păcălit Ucraina sau complotul anti-Kremlin a implicat armata și FSB. Teoriile; (Nimic nu este intamplator)… Fost deputat rus, care trăiește în exil în Ucraina: Revolta a fost o înscenare, Putin și Prigojin erau puși de acord/ Șeful Wagner avea… Despre Edgar Allan Poe; Crimele Revolutiei. Sangeroasa Diversiune a KGB-istilor din FSN; Descriere – Istoria secreta a inchizitiei; Ce ştim despre Inchiziţie; Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”; Adevărul despre Inchiziție; Realitatea ca delir – o poveste despre Securitatea comunista;Documentele Masoneriei din România au fost scoase la cercetare; Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941;  (Brejnev si pop.rus-ne-au adus…) Jaful sovietic în România; Maxima zilei: Pentru fapte similare cu genocidul comis de psihopatul criminal Putin în Ucraina, ofiţeri nazişti au fost condamnaţi la moarte. (Dumitru Căruntu, administratorul site-ului „A şaptea dimensiune”); Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1 si 2);Templul satanic – o nouă şi periculoasă organizaţie politică care luptă împotriva creştinismului şi conservatorismului;Testamentul lui Abraham (recenzie) de Igor Bergler; Minciuna lui Michelangelo (recenzie), de Igor Bergler; Recenzie „…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic;  Umberto Eco: Numele trandafirului-recenzie, de Mirela Teodorescu; Inchiziția romano-catolică – una dintre cele mai îngrozitoare episoade ale istoriei; Recenzie Fratii Karamazov de F.M. Dostoievski; Beguinele, „femeile sfinte” pe care le-a vânat Inchiziția; 4 mari nebuni ai istoriei: Monarhi care și-au pierdut mințile; Brenda Ralph Lewis-Istoria intunecata a papilor. Vicii, crime si coruptie la Vatican; Brenda Ralph Lewis; Francois Hollande: Vladimir Putin nu este nebun, ci un lider „radical rațional”;ONU acuză Rusia de crime de război; Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul! Delirul unui nebun: Putin se compară cu țarul Petru cel Mare! „În timpul războiului cu Suedia, el n-a cucerit nimic, a luat înapoi teritoriile care ne aparțineau“;Andrei Pleșu despre ÎPS Teodosie: „Un subofițer încruntat, îndrăgostit soldățește de Putin, o versiune virilă a viguroasei doamne Șoșoacă. E… Goliat trebuie să cadă, de Louie Giglio- Cum să câştigi lupta împotriva uriaşilor tăi; Rugăciunea pentru evrei, de Francisca BĂLTĂCEANU; Ortodoxia cosmopolită, de Teodor BACONSCHI; Îngerii păzitori, de Jean DANIÉLOU;  Lupta dintre David şi Goliat, în variantă rusească; Medvedev acuzat că şi-a reparat vila pe bani colectați în scopuri caritabile; Dmitri Medvedev, despre Republica Moldova: „Nici nu există o astfel de ţară”; CASELE CELE NOI ALE NOILOR ÎMPĂRAȚI ROȘII-  În timp ce-și trimit soldații la moarte în Ucraina, ”patrioții” Rusiei se lăfăie acasă într-un lux orbitor…”Pace va fi doar fără Putin”, spune singurul diplomat rus care și-a dat demisia din cauza războiului; Un general rus de rang înalt ar… (Vicleniile lui Satan…) Prigojin și minciunile lui Putin; Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin; Biserica nu mai risipește agheasma pe armele lui Putin; Timpul: Politicienii corupți au adus Moldova la picioarele lui Putin; Ce învață România din revolta lui Prigojin? Unii cu pixul, alții cu gura: Augustin Buzura; Umilirea lui Putin schimbă strategia Occidentului;Criza din Rusia, o reglare de conturi între gangsteri în curtea Kremlinului sau o adevărată lovitură de stat? Cine este Evgheni Prigojin şi Grupul Wagner. Toate detaliile despre omul ce a întors armele împotriva lui Putin… Cehia: Rusia este o amenințare, iar China este o provocare sistemică (Noua strategie de securitate); Noua „axă a răului”. Iranul caută un conflict, Rusia contestă ordinea mondială: „Sunt gata de război cu Occidentul!” Cei patru titani ai neamului Romanesc, editata pe file de aur, in teaca, IVAN BIRTA, 324 pagini; Axa răului a lui Vladimir Putin se prăbușește rapid; Învăţăturile lui Nicolae Iorga pentru români. 10 citate ale celebrului istoric despre succes, greşeli şi prostie; Klaus Schwab, Xi Jinping – frăţie mare la întâlnirea online a grupului Davos; Un futurist şi autor israelian susţine că inteligenţa artificială va „scrie în curând o nouă Biblie”; Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu…Interzis în unele state UE, „putinistul” Dughin (prieten la catarama cu Iliescu-Nastase) lansează o carte la Bucureşti. Ciucu critică Primăria; (Sa nu uitam ca Putin si Klaus Schwab au beberonat de la tata (Ioan 8/44) Satan-IMPREUNA)…Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului?Asasinarea rațiunii. Andrei Pleșu: De la sexul îngerilor la dilema gender-ului; Bestiarul Kremlinului. Adevărata și interminabila listă a agenților ruși din România;Putin e criminal de război? Dodon: Este om de stat și patriot al țării sale; Liderul mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, după rebeliunea din 24 iunie: „Societatea a cerut-o”… DUPĂ LOVITURA DE STAT S-A INSTAURAT JAFUL NAȚIONAL CARE ESTE ÎN PLIN „A VÎNTU”; Privatizarea postcomunistă: devalizare şi eşec. Cum s-a transformat procesul într-un jaf nesfârşit şi systematic; Privatizarea postcomunistă: devalizare şi eşec. Cum s-a transformat procesul într-un jaf nesfârşit şi systematic; Cum a devalizat caracatiţa pesedistă băncile din România; AUR Vaslui, primul examen dat în public: bufonul Vasile Popa a stricat aerul fresh adus de…Cronologia Revoluţiei din Decembrie 1989 prezintă pe… Dosarele Revoluției – Istoria unui eșec judiciar…(Si pentru asta suntem in topul accidentelor) Filiera analfabeților cu permis. Cum și-au…Băutura preferată a românilor duce la cancer de colon, spun cercetătorii Divahair; Stalin și poporul rus libertate ne-au adus; Pârghiile Rusiei în România; Palatul de 18 milioane de dolari al lui Serghei Șoigu, prezentat de presa rusă independent; Vile de lux, podgorii în Toscana, iahturi și fonduri de binefacere. Imperiul de corupție al lui Medvedev, deconspirat; Vilele oamenilor bogați. Case de lux ale celor mai bogați oameni din Rusia. Lămpi de designer pentru scări…

 

 

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Stalin și poporul rus libertate ne-au adus

 

 

Scris de Vasile Popovici

 

 

La Lisabona, prin 2012 sau poate 2013, am primit în dar un volum cu titlul simplu, alb, fără alte precizări: Cartea foametei. Autoarea, Larisa Turea, soția lui Valeriu Turea, ambasadorul Republicii Moldova în Portugalia, era un nume cunoscut din presa culturală, critic de teatru și de cinema.

 

 

 

 

Larisa Turea, „Cartea foametei”, ediția a III-a, completată, Chișinău, Editura Cartier, 2021

 

Însă ce mi se oferise atunci nu făcea parte, nici pe departe, din seria finețurilor critice, lucruri aseptizate, filtrate prin cultură și concepte. Cartea foametei e ca barosul lui Evgheni Prigojin, ți se aplică în moalele capului și te lasă lat. E, fără exagerare, între lecturile cele mai atroce de care am avut parte vreodată, carte-document ce te răscolește și îți pune deodată în față altă bolgie, mai înfricoșătoare parcă decât cele pe care le știai din literatura uriașă despre ororile comunismului adunată după 1990.

 

Tot mai multă lume știe azi că ucrainenii au fost exterminați prin foamete, cu milioanele, în anii 1932 și 1933. Am învățat de-acum și numele acestui tip de genocid, Holodomor, exersat de Stalin asupra unui întreg popor, țintit. Scriem această crimă în masă cu majusculă și o legăm strict de anii respectivi și de comunitatea respectivă, fiindcă acceptăm și în acest caz ideea unicității și irepetabilității fenomenului – așa cum Shoah sau Holocaustul e, în felul lui, unul singur și irepetabil. Cui a citit despre Holodomor nu mai trebuie să i se explice motivul pentru care ucrainenii întorc spatele cu oroare Russkiy mir, „mir” însemnând, ironic și amarnic, nu numai lume, ci și pace, gen de antifrază al cărei secret rușii îl dețin în exclusivitate.

 

Or, iată că Holodomorul are un frate mai mic, dar la fel de atroce. Experimentul bolșevic a dat la vremea lui rezultatele scontate, depășind chiar cele mai optimiste așteptări la Moscova, așa încât irepetabilul a fost repetat și în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Suntem în anii 1946 și 1947. Moldovenii trebuiau pedepsiți exemplar atât pentru desprinderea de Rusia bolșevică și unirea cu România din 1918, cât și pentru cea de-a doua reunificare, din anii de război 1941-1944. Despre cumplita înfometare din anii 1947 si 1948 e vorba, așadar, în cartea Larisei Turea.

 

Cartea foametei a început să fie scrisă înainte ca Gorbaciov să preia puterea (1985), cu gândul obsedant că anii trec și martorii înfometării în masă dispar împreună cu mărturiile lor prețioase. Era urgentă colectarea unor „depoziții” ce se lăsau obținute cu foarte mare greutate – din teamă, desigur, în primul rând; de groaza de a retrăi trecutul prin povestire; negreșit și fiindcă victima unui atât de mare traumatism îl retrăiește, paradoxal, ca pe o vină personală și o rușine copleșitoare. S-a adunat astfel o primă culegere de mici dimensiuni de povestiri despre foamete, publicată în 1987, sub Gorbaciov, în română, dar cu litere chirilice, într-un tiraj de două mii de exemplare ce s-a epuizat instantaneu.

 

De atunci, cartea s-a reeditat de încă trei ori, în formule tot mai ample, fiindcă autoarea n-a încetat de-a lungul a peste trei decenii să adune mărturii și documente de arhivă. Azi, selecta editură Cartier de la Chișinău scoate a patra variantă, deși pagina de titlu nu ia în calcul decât edițiile de după 1990.

 

Fără să minimalizez în nici un fel prețioasele depoziții personale – fiindcă depoziții par ele, ca în fața tribunalului memoriei de neșters a bibliotecilor –, de data asta sunt parcă și mai impresionat de ceea ce au scris cu mâna lor călăii și complicii lor, feluriți procurori, activiști de partid, primari, șefi și subșefi, ofițeri ai serviciilor de Securitate, trimiși speciali să ancheteze la fața locului în numele diferitelor paliere ale puterii bolșevice. Găsim în rapoartele lor secrete, de uz intern strict, grozăvii, lucruri spuse pe șleau, tabele seci cu victimele foametei, pe localități, pe luni și ani, detalii ce vin să confirme și să pună într-o perspectivă cuprinzătoare povestirile din secvențele de mărturisiri publicate în prima jumătate a volumului Larisei Turea şi care puteau lăsa impresia falsă că fiecare experiență transcrisă acolo nu e decât o excepție izolată, un accident survenit într-o singură familie, într-un singur sat, într-un raion sau o regiune restrânsă.

 

Rapoartele oficiale arată însă negru pe alb faptul că foametea s-a organizat științific și uniform pe toată suprafața RSS Moldovenească și că amploarea genocidului e de-a dreptul înfricoșătoare. E suficient să iei un creion în mână și să aduni ce apare în tabelele respective. Repet: e vorba despre ce spun arhivele bolșevice ele însele.

 

Rezultă astfel un total de 250.000 de moldoveni uciși prin înfometare, număr minim. Raportat la cele trei milioane de moldoveni de pe cuprinsul republicii, obținem un record care dă fiori: procentual, raportat la numărul total al populației, fratele cel mic al Holodomorului ucrainean a fost mai eficient, fiindcă a secerat cu și mai mult spor printre moldoveni. Unu din doisprezece moldoveni a căzut victimă foametei! Nu există vreo preferință de vârstă, de sex sau de condiție socială printre cei exterminați.

 

Rețeta foametei a fost relativ simplă: se ia omului toată recolta, se iau și animalele din curte și, în câteva luni de toamnă, iarnă și primăvară, omul respectiv coboară vertiginos sub stadiul de animal. Sfârșește prin a muri de foame, prin a consuma cadavre umane, câini, pisici, broaște, prin a tranșa membri ai propriei familii, copii, rude, părinți, bunici… În doar câteva luni, omul devine canibal și își pierde complet sufletul și rațiunea de om. Ceea ce părea invincibil în om, ce părea câștigat odată pentru totdeauna pe scara lungă a istoriei umane, ceea ce dă omului statut de ființă superioară dispare ca și cum n-ar fi fost în fața unui experiment social pe care comunismul îl poate breveta și înscrie între marele sale invenții în istoria lumii, mai întâi în Ucraina, apoi în Moldova.

 

Iată ce scrie într-un raport oficial și, desigur, secret înaintat conștiincios-ierarhic: “La sovietul sătesc mi s-a raportat situația. În noaptea din ajunul sosirii mele au fost descoperite patru acte sălbatice de omor și canibalism. Consumarea cadavrelor ca hrană are caracter de masă, mai mult chiar, faptul e stimulat de o propagandă religioasă monstruoasă. (Bătrânele pe moarte îi roagă pe copii și pe nepoți să le mănânce, predicându-le despre salvarea vieților, iertarea păcatelor și mântuire de la Dumnezeu.) Mi s-a raportat că în ziua precedentă au decedat 26 de persoane. În prima jumătate a zilei, în urma rondului, au fost identificate 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în șoproane, beciuri, în podurile caselor, în troiene. La o mare parte din cadavre le lipseau membrele și bucăți de carne.”

 

Nu e nevoie de studii istorice. Nu mai e nevoie nici de istoria scrisă cu minusculă și nici de cea scrisă cu majusculă. E suficient să pui la un loc aceste rapoarte bolșevice, scrise pentru informarea bolșevicilor, ca să înțelegi amploarea și hidoșenia absolută a fenomenului înfometării organizate de statul comunist.

 

Nu e nevoie, iată, nici de construirea unor complicate lagăre de exterminare, nici de deportări totuși costisitoare în Siberia, unde trebuie să întreții, tu, stat, un întreg aparat de supraveghere și represiune. Poți să-ți lași victimele la casele lor, unde se păzesc singure, se sfârșesc singure, se administrează singure, se ucid singure, se înmormântează singure… Gestiune perfect autonomă, cum ar veni, perfect economică. Nu costă un sfanț.

 

Pui cote agricole de nesuportat, și mult dincolo de ele, iei totul din pod, din hambar, din șură, încarci în căruțe, pe baza unui sistem imbatabil de denunțuri, tot ce fusese îngropat sub prun, dosit în beci și trimiți întreaga recoltă dintr-un an de secetă în hăurile Uniunii Sovietice, ba chiar, mărinimos, lupta de clasă mondială obligă, exporți grâu și porumb în Franța, da, în Franța, unde partidul comunist era pe punctul să ia puterea prin alegeri libere, trebuia avut în vedere și acest aspect și unde votul popular francez putea fi cumpărat cu grâne moldovenești…

 

Nu e genial de simplu și infailibil ca sistem de represiune?!

 

Cine citește ceea ce a adunat Larisa Turea în Cartea foametei nu mai are nevoie de nu știu ce lucrări complicate pentru a înțelege oroarea comunistă, tragedia unui popor, starea lui de decădere pentru generații, fiindcă genul acesta de teroare intră în gene și nu mai iese de acolo.

 

E ceea ce vrea să spună și citatul din mereu uimitorul Sun Tzu, cu a lui Artă a războiului, scrisă cu cinci secole înainte de Cristos, rânduri reproduse de Larisa Turea ca motto general: “Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, bagă-i în dezbinare, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt! Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci, speriați de ceea ce au devenit, te vor implora pe tine să vii și să-i salvezi de ei înșiși.”

 

Dar să continuăm cu rapoartele oficiale: “Am fost informaţi că locuitoarea s. Sălcuţa, r. Căinări, C.F.I., anul naşterii 1903, originară dintr-o familie de ţărani chiaburi, analfabetă, condamnată în 1946 pentru bătaie, foloseşte în alimentaţie carne de om. Controlul faptelor a stabilit: C.F.I., la data de 18 martie 1947, în timpul odihnei soţului său, C.E.V., anul naşterii 1901, l-a lovit pe acesta de 3 ori cu toporul în cap, l-a decapitat, carnea a fript-o şi a mâncat-o. Sub arest, la interogatoriu, C.F.I. a recunoscut că şi-a omorât soţul pentru a-l mânca. Afară de aceasta, ea a recunoscut că în ianuarie 1947 a născut doi copii, dintre care unul mort. Împreună cu soţul l-au mâncat pe nou-născutul mort, apoi l-au tăiat şi pe cel de-al doilea, folosindu-l în alimentaţie.”

 

Și mai departe, alte orori, așternute pe hârtie de mână oficială, ce nu avea nici un motiv să umfle cifrele, cum se mai întâmplă, nici să le diminueze. Din aceste rapoarte, activistul și funcționarul transmiteau administrativ, fără parti-pris-uri, ceea ce constatau în deplasările lor la fața locului: “În urma aceleiași vizite generale a apărut posibilitatea de a aduna peste 100 de copii orfani, aflați în încăperi reci, fără supraveghere, pe jumătate leșinați. După verificare și examinarea medicală au fost stabilite următoarele date: distrofie în prima fază – 202 persoane, în cea de a doua fază – 640 de persoane, în cea de a treia fază – 403 persoane. Decedate în primele 7 zile ale lui februarie – 93 de persoane. Satul Beșalma este, de asemenea, unul din cele mai mari din Găgăuzia. Situația aici e și mai gravă. Conform unor date incomplete, la sovietul sătesc mi s-a raportat că în luna ianuarie și primele 8 zile ale lui februarie au decedat 630 de persoane. Au fost identificate, în urma investigațiilor efectuate de cadrele medicale, 1340 de persoane cu distrofie.Consumul cadavrelor a căpătat același caracter ca și în satul vizitat anterior. “

 

Avem până și rapoartele unor Menghele bolșevici. Sună așa: “Examinând cazurile de necrofagie şi canibalism, ajungem la următoarea concluzie. În procesul expertizei a ieşit la iveală faptul că nu toate cazurile de necrofagie şi canibalism au fost luate la timp în evidenţă de către organele M.A.I. şi cazurile înregistrate nu reflectă starea reală de lucruri, adică proporţiile mari ale necrofagiei şi canibalismului în acest raion la ora actuală. Primele cazuri de necrofagie şi canibalism n-au implicat luarea de măsuri urgente şi nici penalizarea criminalilor şi, în virtutea acestui fapt, elementele de acest tip şi-au format o impresie eronată că asemenea crime ar rămâne nepedepsite. Marea majoritate a cazurilor cercetate au fost precedate de o flămânzire îndelungată (15-20 de zile), subiecţii prezintă o distrofie moderată (majoritatea suferă de distrofie de gradul I), o retardare intelectuală evidentă, primitivism psihic şi diminuare a tonusului emoţional (caracteristică distrofiei) până la gradul de apatie.”

 

Cum vedem, limbajul medical și administrativ-bolșevic utiliza cu multă artă metonimia, efectul pentru cauză, neologismul eufemistic distrofie pentru mai neaoșa și supărătoarea vorbă foamete, nefăcându-se să scrii oribilul foamete în documente, după ce bolșevicul a învățat un cuvânt nobil, ce făcea pereche cu altul, dizenterie.

 

Și, ca să fim foarte preciși și să revenim la cele scrise anterior, doar de atâta timp era nevoie pentru a obține ce se urmărea: 15-20 de zile. Într-un răstimp atât de scurt se evaporă mii de ani de civilizație din corpul, mintea și sufletul unui om supus înfometării. Dacă socotim de când s-au petrecut aceste atrocități și până azi înțelegem că n-au trecut decât vreo 80 de ani, o viață de om, nu mai mult. Violatorii de la Bucea și din sudul Ucrainei pot fi strănepoții celor ce organizau foametea în Moldova sovietică: marca sălbăticiei e intactă peste timp.

 

La judecata de apoi a istoriei, moldovenii se pot prezenta cu o singură carte în mână, dacă li se cere să aleagă una singură, această Carte a foametei. E blazonul lor în eternitate.

 

 

 

Articol publicat şi în revista Orizont, februarie 2023.

 

 

https://putereaacincea.ro/stalin-si-poporul-rus-libertate-ne-au-adus/

 

 

//////////////////////////

 

Băutura preferată a românilor duce la cancer de colon, spun cercetătorii Divahair

 

 

A venit vara, iar căldura de afară ne face să luăm cu asalt raionul cu băuturi răcoritoare din supermarket. Totuşi, aceste sucuri acidulate sunt pe cât de gustoase, pe atât de periculoase. Cercetătorii au descoperit că una dintre cele mai iubite băuturi răcoritoare poate crește riscul de cancer de colon. Da, este vorba despre cola, favorita tuturor!Consumul frecvent de cola cauzează dependenţă, dar poate duce și la apariţia cancerului. Dr. Lewis Cantley a efectuat un studiu, din care a rezultat că una dintre principalele cauze de cancer la persoanele sub 35 de ani este chiar consumul regulat de băuturi carbogazoase, în special cola. Mai exact, glucoza şi fructoza din compoziţia sucului sunt responsabile pentru apariţia diferitelor tumori la nivelul tubului digestiv. Studiul a fost efectuat pe şoareci de laborator, cărora le era administrată mai puțin de o doză de cola pe zi. În timp, șoarecii au dezvoltat tumori care „se hrăneau” cu îndulcitorii din sucul acidulat.

 Cercetătorii au descoperit că… Continuarea pe divahair.ro.

Citeşte întreaga ştire: Băutura preferată a românilor duce la cancer de colon, spun cercetătorii

 

https://www.libertatea.ro/divahair/bautura-preferata-a-romanilor-duce-la-cancer-de-colon-spun-cercetatorii-4591522?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekend-821

 

 

/////////////////

 

 

(Si pentru asta suntem in topul accidentelor) Filiera analfabeților cu permis. Cum și-au luat carnetul de șofer în București zeci de persoane care nu știau să citească: „Ăluia i-am pus un clip de desene animate, ca să învețe literele”

 De Simona Voicu

 

 

În spatele afacerii se aflau instructorul unei școli de șoferi din București și un fost elev, fiul unui celebru milionar, care avea rolul de sufleor. 25 dintre beneficiarii permiselor obținute fraudulos au fost deja condamnați în baza acordurilor de recunoaștere a vinovăției, au precizat pentru Libertatea procurorii Parchetului din Buftea. Toți erau „cvasianalfabeți”, precizează anchetatorii. Operațiunea a durat 9 ani. Nu cunoșteau literele, dar promovau examenul pentru permisul de conducere, obținând punctaje aproape maxime, după ce plăteau sume cuprinse între 4.000 și 7.000 de euro. Totul s-a întâmplat timp de 9 ani, în București. Până în toamna anului trecut, când procurorii din Buftea au anunțat reținerea mai multor persoane. Investigația Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea avea să scoată la iveală cum instructorul unei școli de șoferi din București le asigura promovarea examenelor celor care erau dispuși să plătească sume considerabile, după cum reiese din motivarea judecătorilor care au validat acordurile de recunoaștere a vinovăției, consultate de Libertatea. Clienții erau persoane neșcolarizate, fără noțiuni elementare de teorie rutieră, care în condiții obișnuite nu ar fi reușit niciodată să treacă examenul.  Instructorul Radu Nicușor Grigore devenise o figură cunoscută în curtea Serviciului Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Vehicule (SRPCIV) București. Printre candidații care picau examenul, vestea că un instructor facilitează, contra cost, promovarea probei teoretice s-a răspândit rapid. Chiar și în afara Capitalei. Racolarea Instructorul Grigore avea o țintă clară, o arată datele anchetei: banii. Cu cât cunoștințele candidaților erau mai puține, cu atât tariful era mai ridicat. Așa a ajuns să fie căutat de persoane analfabete din toate colțurile țării. Pentru a putea susține examenul la SRPCIV București, acestea își mutau fictiv domiciliul în Capitală.  RECOMANDĂRI Reacții dure pentru Putin din China, după revolta lui Prigojin: „Nu se poate ști dacă opiniile rușilor și ale conducătorilor lor sunt sincere. Se bazează adesea pe lăcomie financiară” Timp de patru luni, procurorii din Buftea l-au monitorizat pe instructor. Astfel, aveau să constate că acesta era ajutat de o altă persoană, Paul Gheorghe Banu, care avea rolul de sufleor.  Banu urmase școala de șoferi cu Radu Nicușor Grigore în 2013. La audieri, acesta din urmă a declarat că a fost uimit de istețimea elevului său. Avea o minte sclipitoare, știa răspunsurile la întrebări după ce citea doar primele cuvinte.  Cameră video și cască montate pe candidați chiar în sediul SRPCIV Când candidații aveau programată proba teoretică, instructorul Grigore îi însoțea pe candidați în sediul SRPCIV. Înainte de a intra în sala de examinare, mergeau împreună la baie, unde instructorul monta pe hainele candidatului un dispozitiv de filmat și o cască audio în urechi.  „Despre candidaţii care fraudează examenul se reține că aceștia sunt îmbrăcaţi, de regulă, cu cămaşă, peste care poartă o bluză cu fermoar sau o geacă, dispozitivul de filmat monitorul fiind disimulat cel mai probabil într-un nasture”, au precizat procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea. Paul Banu rămânea în mașina instructorului, parcată la aproximativ 500 de metri de sediu SRPCIV.    În momentul în care candidatul intra în sala de examene, instructorul îl atenționa pe sufleor. Acesta citea întrebările prin intermediul camerei video ascunse în nasture și apoi indica unde să bifeze răspunsul corect.  RECOMANDĂRI ANALIZĂ. Cele două Românii: un elev de la țară are șanse de două ori mai mici decât unul de la oraș să ia peste 5 la Evaluarea Națională Flagrantul delict Pe 17 octombrie 2022, în urma monitorizării, procurorii l-au identificat pe unul dintre clienții pe care Radu Grigore și Paul Banu îl pregăteau să fraudeze examenul. A doua zi, când urma să susțină proba teoretică, a fost organizat flagrantul delict. Totul a decurs potrivit planului obișnuit: La ora 7.15, instructorul Grigore și-a însoțit candidatul în sediul SRPCIV București. Au urcat la etajul 1, unde se afla sala de testare teoretică.  La ora 7.20, au intrat împreună în toaleta din proximitatea sălii de examinare, în vederea aranjării tehnicii pe care o avea asupra lor.  La ora 7.31, candidatul a intrat în sala de examen. La ora 7.40, candidatul a ieșit din sală, după ce a bifat răspunsul corect la 25 dintre cele 26 de întrebări. Când a ieșit din sală a fost ridicat de polițiști. Asupra sa a fost descoperit dispozitivul de comunicare cu exteriorul. Simultan a fost depistat și Paul Banu, care avea dispozitivul conectat la cel al candidatului. Banu se afla într-un autoturism inscripționat cu sigla școlii de șoferi Soft Drive, care era parcat la circa 300 m distanță de SRPCIV.  „Din probele administrate rezultă că beneficiarul nu cunoaşte legislaţie rutieră şi are mari dificultăţi în a citi texte de dificultate medie, întrucât s-a constatat că acesta nu este apt să citească cuvintele din structura sintagmei mandat de aducere”, au precizat procurorii. Au recunoscut faptele Fiind condus la sediul IPJ Ilfov, Paul Banu a recunoscut că, de circa 9 ani, cu diverse pauze și prin diverse metode, împreună cu Radu Grigore sprijină diverși beneficiari pentru a trece proba teoretică în vederea obținerii permisului de conducere auto. A precizat că, în ultimii doi ani, ajutase cel puțin 30 de persoane să fraudeze examenul teoretic pentru dobândirea permisului de conducere, ulterior aceștia obținând permisul.  Paul Banu le-a declarat procurorilor că nu avea cunoștință despre ce se întâmplă cu candidații mai departe la proba practică, deoarece singura lui activitate era să șoptească răspunsurile în cască. Acesta a mai precizat că nu obișnuia să se întâlnească cu beneficiarii, dar că în ultimele luni a fost nevoit, deoarece trebuia să se asigure că aceștia cunosc procedurile minime de înscriere la examen, unii având dificultăți și în ce privește înscrierea efectivă la examen.  La rândul său, instructorul Radu Grigore a recunoscut, în cadrul anchetei, că se ocupă de mai mulţi ani cu ajutarea diferitelor persoane să fraudeze proba teoretică a examenului pentru dobândirea permisului auto, conform probelor din dosarele înaintate instanței. Între 4.000 și 7.000 de euro, pentru un permis Candidatul prins în flagrant delict după fraudarea examenului a declarat că urmase cursurile unei școli de șoferi din județul Ilfov în urmă cu 5-6 ani, însă nu a promovat proba teoretică pentru că nu știa să citească. În iarna anului 2020, a decis să urmeze din nou cursurile unei școli de șoferi din București. La sfatul unor cunoștințe, a mers în parcarea SRPVIC, unde i se recomandase că va întâlni un instructor „de succes”.  Domnul Radu, așa cum fusese informat că se numește, a fost de acord să îl înscrie la școala sa de șoferi, tariful stabilit fiind de 1.200 de lei. I-a cerut un cazier judiciar, o copie după cartea de identitate, anunțându-l că trebuie să își stabilească domiciliul în București. Instructorul i-a indicat adresa și persoana dispusă să îl ia în spațiu. Pentru stabilirea domiciliului fictiv a plătit 500 de lei.  După ce au finalizat formalitățile privind domiciliul, instructorul l-a întrebat dacă vrea să-i obțină permisul de conducere contra cost. Prețul cerut? 4.000 de euro.  Cum abia reușea să deslușească literele, bărbatul a fost de acord. O săptămână mai târziu s-a întors la instructor cu banii ceruți.  Potrivit anchetatorilor, sumele cerute pentru promovarea probei teoretice variau între 4.000 și 7.000 de euro.  Interceptări: „Știe cam 70% dintre litere” Potrivit interceptărilor din dosar, instructorul și sufleorul au ajuns să se plângă că sunt căutați de candidați care nu știau nici măcar să semneze.  Radu Grigore: Cu tăntălăul ăla care nu vorbește nimic ai vorbit ceva? Paul Panu:  Da. Știe (să numere – n.r) până la 100. L-am mai învățat și eu ceva. Ce face copilul tău la grădiniță fac și eu cu ăla. L-am pus să se uite la un clip unde învață literele, desene animate. Știe cam 70% dintre litere. Radu Grigore: Am început să luăm toate rebuturile. Paul Banu: Nu are școală, dar are școala vieții. Prostul ăsta mai poate aduce doi. Arestați, apoi eliberați Atât Paul Banu, cât și Radu Grigore au fost arestați preventiv pe 19 octombrie, anul trecut. Au stat după gratii mai puțin de două luni. Pe 8 decembrie, Judecătoria Buftea a respins propunerea procurorilor privind prelungirea arestării preventive și a decis înlocuirea măsurii cu arestul la domiciliu. O lună mai târziu, aceeași instanță a decis înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar. Libertatea a solicitat Judecătoriei Buftea motivarea celor două decizii. Instanța a refuzat solicitarea, precizând că potrivit reglementărilor stabilite de ghidul elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii, instanța poate da curs unei astfel de solicitări venite din partea presei, dar că nu este o obligație. 25 dintre „beneficiari”, deja condamnați La solicitarea ziarului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea a precizat, în schimb, că 25 dintre beneficiarii permiselor de conducere obținute în mod fraudulos au semnat acorduri de recunoaștere a vinovăției, fiind deja condamnați.  Potrivit procurorilor, toate cele 25 de persoane erau „cvasianalfabete”. Pentru 24 dintre ei, cercetați pentru fals în declarații, fals informatic și participație improprie la fals intelectual, s-au stabilit pedepse între 1 an și 6 luni și 2 ani de închisoare, modalitatea de executare fiind suspendare sub supraveghere.  În cazul candidatului prins în flagrant delict, pedeapsa stabilită a fost de un an de închisoare cu suspendare sub supraveghere. În cazul acestuia, procurorii nu au mai reținut infracțiunea de participație improprie la fals intelectual, deoarece acesta nu a mai apucat să obțină permisul de conducere.  „În ceea ce privește celelalte persoane cercetate în cauză, în calitate de autori sau beneficiari, urmărirea penală este în curs de derulare”, a precizat, pentru Libertatea, prim-procurorul adjunct al PJ Buftea, Diana Călinescu Drăgan.  În total, 58 de persoane sunt suspectate că au obținut în mod fraudulos permise auto. Instructorul auto, către Libertatea: „De ce mă deranjați?” Contactat de Libertatea și întrebat dacă a recunoscut faptele, instructorul auto a refuzat să comenteze. „De ce mă deranjați? Nu vă interesează pe dumneavoastră. Sunați avocatul!”, a declarat Radu Grigore, care nu ne-a pus la dispoziție contactul cu apărătorul său. „Sufleorul” Paul Banu nu a putut fi contactat de ziar. Cine este sufleorul? Presa tabloidă a relatat în urmă cu câțiva ani despre povestea lui Paul Gheorghe Banu. Acesta este fiul profesorului universitar Emilian Banu, doctor în științe matematice și unul dintre fondatorii Universității Valahia din Târgoviște.  Emilian Banu a fost unul dintre primii milionari după revoluția din 1989, fiind acționar majoritar al companiei Astra Holding. După moartea tatălui, Paul Gheorghe Banu și-a disputat moștenirea cu mama vitregă ani la rând, în instanță.

Citeşte întreaga ştire: Filiera analfabeților cu permis. Cum și-au luat carnetul de șofer în București zeci de persoane care nu știau să citească: „Ăluia i-am pus un clip de desene animate, ca să învețe literele”

 

https://www.libertatea.ro/stiri/filiera-analfabetilor-cum-au-obtinut-zeci-de-persoane-permise-auto-dupa-ce-au-platit-mii-de-euro-ca-sa-li-se-sufle-raspunsurile-in-casca-4583014?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-breaking-articles-819

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Dosarele Revoluției – Istoria unui eșec judiciar

 

 

Oana Despa

Sute de mii de oameni au ieșit în stradă în decembrie 1989 pentru dărâmarea regimurilor comuniste în întreaga Europă de Est. Revoluția Română a fost cea mai sângeroasă dintre toate.

Sute de mii de oameni au ieșit în stradă în decembrie 1989 pentru dărâmarea regimurilor comuniste în întreaga Europă de Est. Revoluția Română a fost cea mai sângeroasă dintre toate. 

Evenimentele din Decembrie 1989 au făcut obiectul mai multor dosare penale, unele care împlinesc curând 32 de ani. Numărul vinovaților pentru moartea a peste 1100 de români și rănirea altor 4000 pot fi numărați pe degete. Cei care au ajuns să și ispășească pedeapsa sunt și mai puțin.

 

Dosarele Revoluției își au germenii în decembrie 1989. Imediat după așezarea noii puteri, este deschis primul dosar privind moartea revoluționarilor din Decembrie 1989 și care îi are ca subiecți pe o parte dintre cei care conduseseră instituțiile de forță ale statului până în 1989.

 

O parte dintre procurorii care analizaseră probele în primii ani de după revoluției fuseseră parte a procuraturii comuniste, iar aceasta ar putea fi explicația pentru unele dintre procesele amânate.

 

Cei care au ajuns după gratii în cei 32 de ani de la evenimentele sângeroase sunt, în general, cei care făceau parte din fosta nomenclatură sau foști angajați ai poliției, securității și armatei comuniste. Cei care au preluat puterea în 1989, judecați și ei pentru moartea unor oameni la Revoluție nu au fost condamnați nici până azi. Judecătorii și procurorii fac ping-pong cu dosarul ce îi privește de mai bine de 15 de ani.

 

Revoluționari ieșiți pe străzile din Timișoara, primul mare oraș unde s-a strigat „Jos comunismul”. Imagine din 1989.

### VEZI ȘI… ###

Atunci și acum | Chipurile Revoluției după 32 de ani

Lotul CPEx

Pe 2 februarie 1990, începe procesul celor patru foști miniștri comuniști – Manea Mănescu – ministru de Finanțe și prim-ministru, Emil Bobu – fost ministru de Interne, membru CPEX, Tudor Postelnicu – fost șef al Securității și ministru de Interne și Ion Dincă „Te-Leagă”, fost prim-vicepremier. Toți au fost condamnați la închisoare pe viață și confiscarea averii de către Tribunalul Militar București. Ulterior, li s-a redus condamnarea la pedepse cuprinse între 10 și 14 ani. Au fost condamnați pentru că fuseseră de acord cu hotărârea CPEx din 17 decembrie 1989 de a folosi armele împotriva demonstranților pașnici. Au fost eliberați după 7 ani, în urma aplicării unui decret al lui Nicolae Ceaușescu rămas neabrogat.

 

Dictatorul Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul Comitetului Central al PCR în jurul orei 12.00 pe 22 decembrie 1989.

Dictatorul Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul Comitetului Central al PCR în jurul orei 12.00 pe 22 decembrie 1989.

Unele dintre puținele dosare în care responsabilii au fost trași la răspundere pentru evenimentele din 1989 au fost cele de la Timișoara și Cluj, finalizate cu condamnări.

 

Dosarul Revoluției de la Timișoara

Primul dosar privind represiunea din decembrie 1989 a început la Timișoara, în martie 1990. Mai mulți angajați ai fostei miliții, securități, dar și reprezentanți din vârful partidului au fost considerați vinovați de reprimarea manifestațiilor de la Timișoara din perioada 16-20 decembrie 1989.

 

Procesul început la Timișoara în primăvara lui 1990 a fost printre puținele care vizau Revoluția Română. Imagine cu Ion Monoran unul dintre cei mai înfocați revoluționari de la Timișoara, mort în 1993 de infarct

Procesul început la Timișoara în primăvara lui 1990 a fost printre puținele care vizau Revoluția Română. Imagine cu Ion Monoran unul dintre cei mai înfocați revoluționari de la Timișoara, mort în 1993 de infarct

Procesul s-a desfășurat în sala Casa de Cultură a Tineretului în prezența presei și a societății civile. Acuzații au fost puși într-o boxă amenajată special. Radio Timișoara a transmis procesul în direct. Martorii povestesc de un proces sumar în care toate părțile ar fi avut deja senzația vinovăției celor deferiți justiției. În toamna lui 1991, apar și primele condamnări. Pentru mulți dintre cei condamnați, intervenise deja amnistia prin decretul din ianuarie 1990 semnat de Ion Iliescu. Primesc pedepse mari:

 

Ion Corpodeanu, locotenent colonel, fost adjunct al şefului Miliţiei Timişoara – Condamnat, inițial, la 18 ani închisoare pentru omor. Pedeapsa a fost redusă la 15 ani în 1997. A fost graţiat de preşedintele Ion Iliescu, în 2003, printr-un document publicat în Monitorul Oficial în ziua în care se declanşa revoluţia din 1989.

Ion Deheleanu, fost şef al Miliţiei judeţului Timiş – Condamnat, inițial, la 18 ani închisoare pentru omor. Pedeapsa a fost redusă la 15 ani în 1997.

Ion Popescu, colonel de miliţie, şef al Inspectoratului M.I. Timiş – Condamnat la 20 de ani închisoare pentru omor, tentativă de omor, arestare ilegală, conducere autovehicul cu număr fals. Pedeapsă redusă la 15 ani închisoare (1997).

Iosif Veverca, maior de Miliţie. Condamnat la 15 ani de închisoare pentru omorârea tânărului Ianoş Paris şi pentru favorizarea infractorului. Grațiat pe 23 decembrie 2003 de Ion Iliescu, pe motiv de boală.

Radu Bălan, prim-secretar PCR al județului Timiș, condamnat la 23 de ani de închisoare pentru omor și tentativă de omor. Ulterior, inculpatul a murit pe 14 februarie 1995.

Cornel Pacoste, viceprim-ministru, condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la omor (în 1991). În 1997, pedeapsa a fost redusă la 10 ani de închisoare.

În 1996, după venirea la conducerea țării a lui Emil Constantinescu, dosarul se mută la București, la Înalta Curte de Casație și Justiție. În ecuație apar și primii militari – generalii Mihai Chiţac – fost ministru de Interne, Victor Atanasiu Stănculescu – fost șef al Armatei în momentul execuției lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu şi Ştefan Guşă – șeful forțelor armate în 1989 care a decedat în timpul procesului.

 

Ion Monoran, pe decembrie 1989, în balconul Operei din Timișoara. A fost neobosit în a crede că Revoluția a fost și a rămas a oamenilor care au ieșit, ca și el, în stradă, în bătaia puștii.

### VEZI ȘI… ###

„Libertate” | Timișoara, 16 Decembrie 1989: Monoran oprește tramvaiele. Începe Revoluția

Chițac și Stănculescu au fost condamnaţi la 15 ani închisoare în 2008. La 20 mai 2014, după cinci ani din cei 15 ani de închisoare la care a fost condamnat, Victor Stănculescu a fost eliberat condiţionat. Pe 16 septembrie 2010, Mihai Chiţac a fost eliberat din Spitalul Penitenciar Jilava, după ce a obţinut acordul instanţei pe motive medicale.

 

Pe 1 noiembrie 2010, fostul general-colonel în rezervă Mihai Chiţac, care peste trei zile ar fi împlinit 82 de ani, a murit la Spitalul Militar din Capitală în urma unui stop cardio-respirator. Victor Atanasie Stănculescu moare în 2016.

 

Revoluția de la Cluj – condamnări la 17 ani de la Revoluție

În dosarul de la Cluj, în 2006, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie îi condamnă peIoachim Moga, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid la Cluj în decembrie 1989 la 8 ani de închisoare pentru instigare la tentativă de omor deosebit de grav (avocații au cerut amânarea executării pedepsei. Ioachim Moga a murit un an mai târziu);

Generalul Iulian Topliceanu, fostul comandant al Armatei a 4-a, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pentru instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav; A fost eliberat 3 ani mai târziu. A murit în 2017

Colonelul Valeriu Burtea – condamnat la 9 ani de închisoare pentru instigare la infracţiunea de omor.

lt.colonelul Ioan Laurenţiu Cocan condamnat la 9 ani de închisoare pentru instigare la infracţiunea de omor.

maiorului Ilie Dicu, din instigare la omor în omor calificat, condamnat la 15 ani de închisoare

Revoluția de la Sibiu – 99 de morți, niciun vinovat

Dosarul Revoluției din Sibiu a fost închis definitiv după ce instanța a confirmat rezoluția procurorilor militari în privința scoaterii, încetării sau neînceperii urmăririi penale împotriva unora dintre cei care s-ar fi făcut responsabili de reprimarea manifestațiilor.

În data de 1.03.2010, Secția Parchetelor Militare din dosarul 2000/P/2007, procurorii militari Adrian Nicolau și Marian Tudor dispun

 

scoaterea de sub urmărire penală a col (r) Aurel Dragomir – cercetat pentru participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijență în serviciu.

Încetarea urmăririi penale față de col (r)Gheorghe Moise acuzat de lipsire de libertate în mod ilegal.

Neînceperea urmăririi penale față de cpt (r) Francisc Tobă pentru tentativă de omor și tentativă de omor deosebit de grav pentru că s-a împlinit termenul de prescripție.

După ce a fost un mandat în parlamentul României între 1992 și 1996 pe listele PDSR, în 2020, Francisc Tobă a fost reales pentru un nou mandat în Camera Deputaților, pe listele AUR în 2020.

 

Începutul Revoluției din 1989, în Timișoara.

### VEZI ȘI… ###

DOCUMENT Mărturii din dosarul în care deputatul Francisc Tobă a fost anchetat pentru crime comise în timpul Revoluției

Revoluția de la București – cea mai mare pată pe obrazul Justiției

Cea mai mare palmă pe obrazul anchetatorilor rămâne dosarul revoluției de la București. Dosarul Revoluției de la București, cel din care s-au desprins practic toate celelalte dosare este în impas juridic de zeci de ani. La finalul acestui an s-a întors din nou la Parchetul General pentru continuarea cercetărilor după ce a mai făcut acest drum de câteva ori. 14 inculpați celebri au fost de-a lungul vremii vizați de dosar.

 

Ion Iliescu

Petre Roman

Gelu Voican Voiculescu

Virgil Măgureanu

General Maior Cristian Mugurel Florescu

Amiral Emil Dumitrescu

Cazimir Ionescu

Adrian Sârbu

Miron Cozma

Drella Matei

Cornel Plăieș Burlec

Vasile Dobrinoiu

Petre Petre

Alexandru Ghinescu

Romania – former FM Petre Roman, Bucharest, 01Mar2017

### VEZI ȘI… ###

Parchetul General cere redeschiderea anchetei împotriva lui Petre Roman, în dosarul Revoluției

Pe 9 octombrie 2020, dosarul ajuns în instanță și trimis de aceasta parchetului pentru refacerea cercetărilor mai viza doar trei persoane – Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și gr. (rtr.) Rus Iosif. Principalele nereguli găsite de judecători anchetei procurorilor au în vedere:

 

(neregularitatea actului de sesizare) în ceea ce privește numărul total al volumelor de urmărire penală ce conțin probele relevate de parchet în susținerea acuzațiilor aduse inculpaților atât sub aspectul laturii penale cât și al laturii civile și care, cu respectarea dispozițiilor legale în materia reunirii, compun dosarul nr. 11/P/2014;

verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei a actului de sesizare de către procurorul ierarhic superior;

descrierea faptelor reţinute prin actul de sesizare a instanței în sarcina inculpaţilor Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și gl. (rtr.) Rus Iosif, indicarea şi analiza mijloacelor de probă, identificarea și stabilirea identităţii persoanelor vătămate, părților civile ori succesorilor acestora prin raportare la acuzațiile aduse fiecărui inculpat din cauză;

nelegalitatea „depozițiilor” persoanelor ascultate în fața Comisiilor senatoriale și care au dobândit calitatea de suspecţi/inculpați în cauză;

nelegalitatea administrării unor depoziții de martori/persoane vătămate, după redeschiderea urmării penale în cauză;

nelegalitatea administrării mijloacelor de probă constând în Rapoartele întocmite de Comisia Senatorială privind evenimentele din decembrie 1989, Sinteza aspectelor ce rezultă din analizele efectuate de parchetul militar în perioada 1990-1994 în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, punctul de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989, Documentarul privind Marele Stat Major din cadrul M.Ap.N., „Cartea revoluției române. Decembrie 1989” de Sergiu Nicolaescu, documentele de arhivă ale Statului Major General privind evenimentele din decembrie 1989 cu referire la ac?iunile întreprinse de Direc?ia de Cercetare a Armatei pentru perioada 17.12 – 31.12.1989, datate mai 1991.

Constată că numărul volumelor de urmărire penală înaintate instanţei este de 2995, iar parte din acestea conţin un număr mai mare de acte de urmărire penală decât cele menţionate de parchet.

Constată că dosarul nr. 200/P/2007 ce are în conținut un număr de 234 volume de urmărire penală – incluzând şi volumul 163 bis, lipsă fiind volumul cu nr. 174 menţionat în adresa parchetului (renumerotate de instanţă de la nr. 2762 la nr. 2995) -, a fost atașat prezentului dosar și îl exclude din ansamblul probator.

Reproșurile judecătorilor nu apar pentru prima dată, dosarul fiind refăcut de mai multe ori sub diverse numere.

 

Procurorii trimiseseră dosarul în judecată în 2019 când i-au acuzat pe fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi generalul (rtr.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare, sunt acuzaţi în acest dosar de săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii. și citaseră mai mult de 5000 de părți civile. Timp de un an, judecata a fost blocată pentru soluționarea mai multor cereri și excepții.

 

Ion Iliescu nu a venit niciodată la instanță. România a fost condamnată în mod repetat la CEDO pentru că nu a dat o decizie în acest dosar. Fără niciun efect.

 

Manifestanți care au luat controlul unui tanc, în miezul zilei de 22 Decembrie 1989, în București, pe Calea Victoriei, lângă Cercul Militar Național. Sunt salutați de trecători. Foto: Agerpres

### VEZI ȘI… ###

Revoluția Română din 1989 | Cronologia elementară sau de ce uitarea e riscantă

 

Oana Despa

A lucrat mai bine de 20 de ani în televiziune unde a fost reporter specializat pe domeniul Justiției sau a condus secții de Investigații. A produs una dintre emisiunile de impact despre devalizarea României după 1989 – România furată. În prezent este pasionată de alfabetizare media și combaterea dezinformării.

 

 

https://romania.europalibera.org/a/dosarele-revolutiei-istoria-unui-esec-judiciar/31617963.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

Cronologia Revoluţiei din Decembrie 1989 prezintă pe zile desfăşurarea evenimentelor premergătoare şi a celor din timpul Revoluţiei Române.

 

Ziua:      14    15    16    17    18    19    20    21    22    23    24    25    26    27    28    29    30    31

 

 

23 noiembrie

În timpul Congresului al XIV-lea al PCR, Muncitorii din schimbul I de la Uzinele Mecanice din Timişoara au încercat organizarea unei revolte împotriva regimului comunist. Mişcarea lor a fost înăbuşită de către organele de Securitate.

 

14 decembrie

Piaţa Unirii din Iaşi a fost împânzită de Armată şi organele de Securitate şi Miliţie. Au fost convocate adunări generale de partid în toate instituţiile. În această zi şi în următoarele au fost arestaţi liderii mişcării anticomuniste din oraş, intitulată „Frontul Popular Român”: scriitorul Cassian Maria Spiridon, profesorul universitar Ştefan Prutianu, inginerul Vasile Vicol, scriitorul Aurel Ştefanachi, inginerul Ionel Săcăleanu şi juristul Valentin Odobescu. Aceştia au pus în circulaţie fluturaşi prin care chemau populaţia să vină în Piaţa Unirii în data de 14 decembrie, ora 16, pentru a protesta împotriva regimului comunist şi a condiţiilor grele de viaţă.

 

15 decembrie

La Timişoara, în Piaţa Maria de pe strada Timotei Cipariu, încep să se adune enoriaşi ai Bisericii Reformate pentru a protesta împotriva deciziei de evacuare a pastorului László Tökés. Rândurile lor se îngroaşă cu timişoreni de altă religie. Manifestanţii încep să strige „libertate, libertate”. Autorităţile locale împreună cu un comitet al protestatarilor au purtat un dialog cu pastorul, spre a soluţiona problema. Spre miezul nopţii, manifestanţii au fost împrăştiaţi de organele de Securitate.

 

16 decembrie

La Timişoara se adună din nou cetăţeni pentru a protesta împotriva evacuării pastorului reformat. După-amiaza au început să fie scandate lozinci anticomuniste, iar protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare. Apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi (peste 200 de arestări).

La posturile de radio din străinătate încep să fie difuzate ştiri despre revolta populaţiei din Timişoara.

17 decembrie

În cursul nopţii, Nicolae Ceauşescu a discutat cu generalii Vasile Milea (ministru al apărării) şi Tudor Postelnicu (ministru de interne) măsurile de luat împotriva manifestanţilor de la Timişoara: trimiterea în oraş a unor trupe motorizate şi de grăniceri, înarmate cu muniţie de luptă; executarea unor demonstraţii de forţă pe străzi; somarea şi ulterior deschiderea focului la picioarele „elementelor declasate”.

ora 10:30: În Timişoara Armata defilează pe străzi şi este agresată de către cetăţeni. Militarii execută parţial ordinele primite. În această zi au apărut primele victime ale Revoluţiei: 59 de morţi şi câteva sute de răniţi. Potrivit mărturiilor celor care au participat la evenimente, au tras atât cadrele Securităţii, cât şi cele ale Miliţiei şi Armatei. Manifestanţii au ripostat cu pietre şi sticle incendiare.

ora 14:15: Generalul Vasile Milea dă ordinul „alarmă de exerciţiu” pe întreg teritoriul judeţului Timiş.

ora 16:?: La Bucureşti, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR au fost confirmate măsurile de represiune în Timişoara. Pentru a le aplica, sunt trimişi cu un avion special generalii de miliţie Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea generalul de securitate Emil Macri şi generalii de armată Ion Coman, Ştefan Guşe, Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Milea, Iulian Vlad şi Postelnicu au fost admonestaţi pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii şi au fost propuşi pentru destituire. Pe perioada vizitei în Iran, Ceauşescu lasă problema de la Timişoara în mâinile Elenei Ceauşescu şi a lui Manea Mănescu.

ora 17:00: Nicolae Ceauşescu a purtat o teleconferinţă cu autorităţile locale, în urma căreia a dat ordin să se deschidă foc asupra civililor după nerespectarea somaţiei: „Începînd de astăzi toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe! Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale de somaţie conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat! Nici un fel de justificare!”

ora 18:45: Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”.

18 decembrie

ora 9.30: Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran.

Graniţele României sunt închise.

La Timişoara continuă demonstraţiile şi represaliile autorităţilor. Un grup de copii şi tineri care cântau colinde şi scandau lozinci anticomuniste pe treptele Catedralei Ortodoxe au fost seceraţi de o rafală trasă dintr-un blindat.

ora 18: La decizia Elenei Ceauşescu, 40 dintre cadavrele celor împuşcaţi în Timişoara au fost transportate în secret la Bucureşti, unde au fost arse peste noapte, la crematoriu. Alte corpuri au fost îngropate într-o groapă comună. Documentele care conţineau cauza decesului au fost de asemenea distruse, familiilor celor ucişi urmând să li se spună că au fugit în străinătate.

19 decembrie

Muncitorii din Timişoara intră în grevă generală. Are loc o altercaţie între generalul Ştefan Guşă şi reprezentanţii întreprinderii ELBA, în urma căreia este împuşcată o femeie. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă se adresează mulţimii şi le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”.

20 decembrie

{{#ev:youtube|bvAhJXC-0L0|200}}

În Timişoara muncitorii se îndreaptă spre centrul oraşului. La ordinul generalului Milea, Armata se retrage în cazărmi. Au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente.

ora 13: Mulţimea din Timişoara desemnează un comitet cetăţenesc care să prezinte revendicările sale autorităţilor comuniste. La Comitetul Judeţean de Partid au fost înmânate primele cereri primului ministru Constantin Dăscălescu, venit special: demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului, organizarea alegerilor libere, reformarea învăţământului şi libertatea absolută a presei, Radioului şi Televiziunii, anchetarea şi condamnarea tuturor celor răspunzători pentru represiunea armată din zilele de 17, 18 şi 19 decembrie, eliberarea deţinuţilor politici, înapoierea morţilor pentru a fi îngropaţi creştineşte. În acelaşi timp, a fost creat Frontul Democratic Român, care a proclamat Timişoara drept primul oraş liber din România.

ora 15: Nicolae Ceauşescu se întoarce din Iran şi organizează o nouă teleconferinţă în care expune implicarea SUA, URSS şi Ungariei în evenimentele petrecute în ultimele zile.

după-amiaza şi seara: Revoluţia se extinde la Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare şi Deta. La Lugoj au apărut primele victime ale Revoluţiei.

{{#ev:youtube|x8U-Uo2LxD0|200}}

seara: Este elaborată Proclamaţia Frontului Democratic Român.

seara: Radio Europa Liberă transmite un apel la solidaritate pentru cauza Revoluţiei şi cere românilor să aprindă a doua zi, la ora 19, o lumânare în pervazul ferestrei, pentru morţii Timişoarei.

ora 19: Într-o cuvântare difuzată la televiziune, Nicolae Ceauşescu condamnă manifestaţiile de la Timişoara şi ordonă măsuri drastice de represiune. Dă ordin gărzilor patriotice din unele judeţe din Oltenia să intervină în forţă la Timişoara şi proclamă stare de necesitate pe tot cuprinsul judeţului Timiş. Sunt organizate mitinguri pentru condamnarea Revoluţiei din Timişoara.

aproape de miezul nopţii: Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara.

în noaptea de 20 spre 21 decem­brie 1989: Muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara.

21 decembrie

ora 7: Încep manifestaţiile anticomuniste la Arad.

ora 9: La Timişoara este citită Proclamaţia FDR, din balconul Operei. Se nasc primele manifestaţii şi proteste anticomuniste la Sibiu şi Târgu Mureş

ora 10:30: După ce realizaseră anterior zeci de arestări, forţele militare din Sibiu provoacă primele victime ale Revoluţiei din acel oraş, deschizând focul asupra manifestanţilor.

ora 11: Muncitorii de la Uzina Mecanică din Cugir pornesc o manifestaţie anti-ceauşistă.

ora 11:30: Muncitorii de la IAR Ghimbav se revoltă şi pornesc spre centrul Braşovului.

înainte de ora 12: Muncitorii din Oltenia au fost primiţi în Gara de Nord de către reprezentanţi ai grupurilor de manifestanţi, unde li s-a explicat situaţia şi au fost duşi în centrul Timişoarei. Li s-a dat hrană şi au fost cazaţi în căminele studenţeşti. O parte dintre ei s-au alăturat timişorenilor, alţii s-au întors acasă pentru a răspândi vestea victoriei Revoluţiei din Timişoara.

{{#ev:youtube|YV6v2Hwe3Fs|200}}

ora 12: La Bucureşti începe mitingul de sprijinire a politicii duse de Nicolae Ceauşescu.

ora 12:40: La circa un minut de la începerea discursului, se aude o explozie în mulţime, iar manifestanţii încep să se agite. Nicolae Ceauşescu încearcă să-şi continue discursul printre huiduieli.

ora 12:54: Transmisia Radio-TV este întreruptă.

ora 13: Încep manifestaţiile anticomuniste la Cluj-Napoca. Autorităţile ripostează violent două ore mai târziu.

ora 16: În Braşov are loc o manifestaţie în faţa Comitetului Judeţean de Partid, la care participă muncitori de la uzinele Tractorul, ICA Ghimbav şi Steagul Roşu.

ora 16:45: Încep să se tragă focuri de armă asupra manifestanţilor din Bucureşti

după amiaza şi seara: Revoluţia se extinde şi în alte oraşe ale României (Reşiţa, Făgăraş etc.).

ora 18: Nicolae Ceauşescu organizează o nouă teleconferinţă cu prim-secretarii Comitetelor judeţene de partid în care le cere să reprime drastic revoltele izbucnite în oraşele din Ardeal.

ora 19: Apelul Radio Europa Liberă este urmat de zeci de mii de cetăţeni din toată ţara, care aşează o lumânare aprinsă în geam.

ora 19: Începe programul Televiziunii în care sunt incluse repetate „chemări pentru consolidarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român, apeluri la unitate pentru apărarea independenţei şi suveranităţii ţării”.

seara: În Bucureşti, revoluţionarii organizează o baricadă umană la sala Dalles, care este respinsă de Armată până lângă hotelul Intercontinental. Forţele militare au eşuat în încercarea de a dispersa mulţimea din acea zonă. Imediat după miezul nopţii, tanchetele au deschis focul asupra demonstranţilor.

22 decembrie

{{#ev:youtube|qcmVSQplcs8|200}}

ora 7: Mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului.

ora 8:30: Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă-fulger cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare. Acesta iese din şedinţă la 8:45.

ora 9:20: Generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, se împuşcă în sediul CC şi moare câteva ore mai târziu.

ora 9:54: Prin nota telefonică nr. 36, generalul Nicolae Eftimescu, adjunctul şefului Marelui Stat Major, ordonă trupelor venite din ţară în Bucureşti: „Toate unităţile armatei execută numai ordinele comandantului suprem. Toate unităţile din Târgovişte şi Mihai Bravu se concentrează în Bucureşti în cazărmile din Şoseaua Olteniţei”.

ora 10:40: Generalul Victor Atanasie Stănculescu, numit în locul lui Milea, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi.

ora 10:45: La Radio şi Televiziune este transmis un comunicat prin care se anunţa sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe tot teritoriul României. Comunicatul se retransmite, cu modificări, la 11:02, 11:25 şi 11:37.

după ora 11: La Radio un revoluţionar anunţă populaţia despre mişcarea populară din centrul Bucureştiului.

orele 11-12: Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central.

ora 12: Generalul Ilie Ceauşescu îi primeşte la sediul Ministerului Apărării pe contraamiralul G. A. Mihailov (ataşat militar la Bucureşti) şi pe generalul G. N. Bociaev (reprezentantul Forţelor armate unite ale tratatului de la Varşovia) şi le solicită să îi comunice lui Gorbaciov faptul că în România se intenţionează formarea unui nou guvern şi rugămintea de a da dovadă „de multă reţinere” cu privire la evenimentele din ultimele zile.

ora 12:06: Soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter, la sugestia generalului Stănculescu.

ora 12:20: Elicopterul pilotat de Vasile Maluţan, în care se aflau soţii Ceauşescu, Manea Mănescu şi Emil Bobu, aterizează la Snagov. Ceauşescu încearcă în zadar să intre în contact cu oficialităţile locale. De asemenea, pilotul cere protecţie aeriană, dar este refuzat.

{{#ev:youtube|JdlIIpvqLHc|200}}

ora 12:47: Studioul 5 al Televiziunii emite mira cu Rapsodia lui George Enescu pe fundal. Apoi crezând că emit în continuare, au difuzat genericul TVR şi „Deşteaptă-te, române!”. În fapt, emisia a continuat din Studioul 4 la ora 12:51, când Ion Caramitru şi Mircea Dinescu au anunţat victoria revoluţiei anticeauşiste.

ora 12:47: Elicopterul, având acum la bord două gărzi de la Securitate şi pe soţii Ceauşescu, decolează spre direcţia aerodromului Boteni, Ceauşescu sperând să organizeze o rezistenţă la Târgovişte.

ora 13:09: Elicopterul cu care au fugit soţii Ceauşescu aterizează lângă oraşul Titu. Un om de la securitate îl trage pe dreapta pe medicul Nicolae Deca, iar împreună cu soţii Ceauşescu se urcă în automobilul acestuia.

ora 13:30: Prin nota telefonică nr. 39, generalul Victor Stănculescu ordonă Armatei să nu mai execute decât ordinele ministrului Apărării.

ora 13:55: Invocând o problemă tehnică, Nicolae Deca opreşte maşina în dreptul comunei Văcăreşti. Soţii Ceauşescu şi garda de la Securitate se urcă într-un alt automobil aparţinând lui Nicolae Petrişor, cerându-i acestuia să îi transporte la Târgovişte.

aprox. ora 14:00: Automobilul în care se aflau soţii Ceauşescu ajung la Târgovişte.

ora 14:30: Soţii Ceauşescu ajung la Centrul pentru protecţia plantelor din Târgovişte. Câteva minute mai târziu, un oficial al cooperativei sună la miliţie.

ora 15:00: Soţii Ceauşescu au fost preluaţi din Centrul pentru protecţia plantelor cu o maşină de către sg. maj. Ion Enache şi sg. maj. Constantin Paisie de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa.

ora 18:20: S-au tras primele focuri de armă în Piaţa Palatului, marcând debutul confruntărilor cu „teroriştii”.

ora 18:10-18:15: Soţii Ceauşescu sunt arestaţi în sediul Miliţiei Judeţene Dâmboviţa de către reprezentanţi ai miliţiei şi armatei.

ora 18:30: Soţii Ceauşescu ajung în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor.

ora 19:30: La Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu.

{{#ev:youtube|06a9MImc97s|200}}

ora 23:32: Este transmisă la Radio şi Televiziune Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citită de Ion Iliescu.

23 decembrie

dimineaţa: Comandamentul Aviaţiei Militare a trimis 7 MIG 23 şi 4 elicoptere pentru a survola Bucureştiul. Două elicoptere sunt lovite de gloanţe în zona cimitirului Ghencea şi sunt nevoite să aterizeze.

ora 18: Este deschis focul asupra aeroporturilor Otopeni şi Băneasa.

ora 19: Este deschis focul asupra unităţilor militare din Piaţa Palatului din Bucureşti de pe clădirile din zonă. Se înregistrează schimburi de focuri în clădirea fostului CC al PCR, asupra căreia se trage şi din fostul CC al UTC. Sunt incendiate Palatul Regal şi Biblioteca Centrală Universitară.

ora 20: Din sediul Ministerului Apărării Naţionale i s-a dat ordin colonelului Gheorghe Trosca, şef de Stat Major al USLA, să intervină cu unitatea sa în apărarea sediului ministerului.

ora 20: la Alba Iulia a fost doborât de la sol elicopterul în care se aflau arestaţi generalul de contrainformaţii Constantin Nuţă şi adjunctul acestuia, generalul de miliţie Velicu Mihalea. Pasagerii şi pilotul locotenent-colonel Nicolae Tudor au fost carbonizaţi.

către ora 23: O coloană militară a UM 01065 din Popeşti-Leordeni este atacată în dreptul şoselei de centură din Bucureşti de pe blocurile învecinate. A fost rănit un singur militar. Coloana este atacată din nou în piaţa Aviatorilor, dinspre consulatul sovietic. De această dată este ucis un soldat şi răniţi alţi 4. Unitatea se va mai confrunta cu atacurile teroriste în aceeaşi noapte şi în Piaţa Virgiliu, după care se va retrage la Televiziune.

după ora 23: Colonelul Trosca şi militarii săi au ajuns cu două TAB-uri în dreptul sediului MApN, unde sunt întâmpinaţi cu foc de către militarii detaşamentului de Cercetare din Buzău. Au murit 4 ofiţeri USLA şi au fost răniţi alţi 7. Acelaşi lucru li se întâmplă şi studenţilor Academiei Militare Tehnice, care au fost chemaţi pentru întărirea dispozitivului de pază la minister. Atacaţi cu foc de armă de pe blocurile vecine, aceştia ripostează. Sunt ucişi 5 studenţi şi răniţi alţi 8.

24 decembrie

25 decembrie

ora 13: La Târgovişte aterizează elicopterele venite de la Bucureşti cu completul de judecată al Tribunalului militar excepţional.

ora 13:10: Vizita medicală a cuplului Ceauşescu.

ora 13:20: Începe procesul soţilor Ceauşescu. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul militar excepţional şi refuză recursul.

ora 14:30: Procesul se încheie. Completul de judecată se retrage pentru deliberarea sentinţei.

ora 14:40: Este citită sentinţa. Soţii Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea economiei naţionale (în comunicatul transmis la Radio şi Televiziune apare şi un al cincilea capăt de acuzare, anume încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuşi la bănci străine).

ora 14:50: Sentinţa tribunalului militar excepţional a fost dusă la îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte.

ora 15:05: Elicopterele conţinând completul de judecată şi corpurile soţilor Ceauşescu decolează spre Bucureşti.

ora 21:30: Crainicul Televiziunii Petre Popescu anunţă procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu.

ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate.

26 decembrie

27 decembrie

ora 00:00: La Televiziune este difuzat aproape integral procesul soţilor Ceauşescu. Secvenţele în care apărea completul de judecată sunt înlocuite cu stop-cadre pe cei judecaţi. De asemenea, execuţia a fost înlocuită cu fotografii ale cadavrelor celor doi.

La Bucureşti are loc prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Este constituit întâiul guvern post-revoluţionar, condus de Petre Roman.

Prin publicarea în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 5 din 27 decembrie 1989, intră în vigoare patru Decrete-Lege ale CFSN din 26 decembrie 1989: nr. 1, prin care Petre Roman este desemnat prim-ministru al Guvernului României, nr. 2, privind constituirea şi statutul CFSN, precum şi revenirea la numele de „România”, „Poliţie” şi la drapelul românesc tradiţional, nr. 3, prin care generalul Nicolae Militaru este numit în funcţia de ministru al Apărării Naţionale şi nr. 4, prin care Direcţia Securităţii Statului şi alte organe din subordinea Ministerului de Interne erau trecute în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Este emis un Comunicat publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 4 din 27 decembrie 1989 prin care se anunţă alegerea în funcţia de preşedinte al CFSN a lui Ion Iliescu, iar în cea de vicepreşedinte a lui Dumitru Mazilu.

Conform unui Comunicat, structura Biroului executiv al CFSN era următoarea: Preşedinte – Ion Iliescu; Prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu; Vicepreşedinţi – Cazimir Ionescu, Karol Kiraly; Secretar – Dan Marţian; Membri – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu.

30 decembrie

Are loc prima şedinţă a guvernului provizoriu condus de Petre Roman.

ora 16:00 – 16:30: Are loc înmormântarea cuplului Ceauşescu în cimitirul Ghencea.

31 decembrie

Prin publicarea în „Monitorul Oficial” nr. 9 din 31 decembrie 1989, intră în vigoare Decretul-Lege nr. 8 al CFSN din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România.

Bibliografie

Caietele Revoluţiei, nr. 2/2005, ISSN 1841-6683

Televiziunea Română, Revoluţia Română în direct, vol. 1, Bucureşti, 1990.

Brenciu, Mircea, Revoluţia Luminii, Editura Societăţii Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”, Braşov, 2004, ISBN 973-96529-3-0

 

 

https://www.enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronologia_Revolu%C5%A3iei_din_Decembrie_1989

 

 

////////////////////////////////////////////

 

AUR Vaslui, primul examen dat în public: bufonul Vasile Popa a stricat aerul fresh adus de oamenii lui George Simion: Mugur Mihăescu, generalul Chelaru şi „vasluianul” Chelmu

 

 

Lucian TIMOFTICIUC

 

 

ZI CRUCIALÃ… Ziua de aur a partidului lui George Simion de la Vaslui a fost una specialã pentru cei 400 de membri de partid si simpatizanti veniti sã dezbatã sâmbãtã, la Casa de Culturã, proiectul programului de guvernare, „Reconstruim România – program AUR în 15 puncte”. Ar fi fost o reusitã dacã ar fi venit la Vaslui si liderul partidului, George Simion, fiindcã e stiut faptul cã acesta este cel care creazã emulatie în rândul maselor. O altã prezentã care a stricat aerul acestei manifestatii a fost prezenta bufonului Vasile Popa, fostul sef al Camerei de Conturi Vaslui, travestitul lui Buzatu, un individ care s-a însurubat în acest partid, în mod special, pentru a controla în favoarea PSD noua structurã care prinde contur la Vaslui. În lipsa lui George Simion, de la centru a venit o echipã de soc, formatã din Mugur Mihãiescu, celebrul membru al grupului Vacanta Mare, acum antreprenor, doctorul si filozoful Sorin Lavric, parlamentar AUR de Neamt, dar si fostul sef al Statului Major, generalul Mircea Chelaru. Ca element de surprizã a fost prezenta unui fiu al judetului, fostul secretar general al Guvernului lui Ciolacu, Sorin Chelmu, care a fost cooptat în echipa AUR de la centru pentru sustinerea a trei puncte fierbinti din programul de guvernare: agricultura, satul românesc si mediul. Discursurile……………..

 

 

Cont. aici…https://www.vremeanoua.ro/aur-vaslui-primul-examen-dat-in-public-bufonul-vasile-popa-a-stricat-aerul-fresh-adus-de-oamenii-lui-george-simion-mugur-mihaescu-generalul-chelaru-si-vasluianulchelmu/

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

Cum a devalizat caracatiţa pesedistă băncile din România 

 

 

De câte ori îi văd la tembelizor pe neocomuniştii din PSD, îmi vine în minte un banc. Un tip se întâlneşte cu o tipă şi îi propune să facă sex cu el pentru, să zicem, o mie de euro. Tipa, gândindu-se că 1.000 de euro înseamnă ceva, acceptă. ‘Dar pentru 10 euro ai face-o?’ mai întreabă tipul. ‘Dar ce, se răsteşte tipa, mă crezi curvă?’ ‘Asta am stabilit deja, acum negociem preţul’ adaugă tipul. Stimaţi tovarăşi pesedişti, orice român care gândeşte a stabilit deja: sunteţi o adunătură de hoţi, nu mai este cazul să vă răstiţi pe la tembelizor şi să promiteţi ceea ce niciodată n-o să puteţi oferi României. Pentru cine mai are îndoieli în ceea ce priveşte PSD-ul lăsat moştenire de Ilici-KGB, este mai jos un material preluat de pe site-ul https://www.catavencu.ro/, din care se poate înţelege încă o dată cum ar guverna mafioţii pesedişti România, dacă electoratul asistat social, cel care practic a distrus România după 1989, menţinând la putere eşalonul al II-lea al Partidului Comunist Român, ar vota masiv cu neocomuniştii, în speranţa iluzorie a unei bunăstări care nu se obţine decât eliminând ceea ce pesediştii n-o vor face niciodată: corupţia masivă din România. Articolul a apărut în 2009 şi are titlul ‘Atenţie, PSD transformă Eximbank într-un nou Bancorex!’.

 

Vă mai amintiți de Bancorex, banca de stat care între 1994 și 1999 a servit cu credite năucitoare clientela politică, bancă ce a săpat în bugetul României un găuroi de peste două miliarde de dolari? Ei bine, stați liniștiți, prezentul vă ajută să revedeți Bancorex-ul, din nou, la treabă. Sub alt nume. Se numește Eximbank și este ca o clonă perfectă a Bancorex. În mare, scopul băncii de stat Eximbank, așa cum scrie în cartea ei de vizită, este să susțină proiectele de importanță națională, să bla-bla-bla economia românească, să tri-lu-li-lu-la întreprinderile mici și mijlocii, să tra-la-la-la exportul românesc și să hop-așa-și-așa România întreagă. Numai lucruri de bine. În spatele acestei afișate intenții de joc și voie bună națională se află însă o discretă mașinărie, bine unsă, de tocat banii țării. N-o mai lungesc, hai să vedem mai bine cum lucrează mașinăria.

 

În primul rînd, să facem cunoștință cu eroii noștri de azi

 

Șef peste butoanele Eximbank este cumnatul lui Mircea Geoană, pe care-l cheamă tot Mircea, dar și Ionuț Costea. Cumnățelul Mirciulică a fost uns președinte la Eximbank după ce partidul Mirciulacului a ajuns în Guvern. A fost o mișcare post pe post, ca să nu spunem post pe prost. În aceeași linie de numiri ale PSD-ului ajuns la putere, au fost numiți doi vicepreședinți, ca subalterni ai lui Costea, Paul Ichim și Luminița Manolache. Paul Ichim a fost consilier al ministrului de Finanțe Mihai Tănăsescu și secretar de stat în același minister. Deci și el, clar, un om de nădejde al PSD. Cei trei, Costea, Ichim și Manolache, se regăsesc în Comitetul de Direcție, dar și în Consiliul de Administrație al Eximbank.

 

Acum, o scurtă introducere în metodologie

 

Ca să înțelegeți cum lucrează triada pesedistă Costea, Ichim, Manolache la servirea de credite, trebuie să vă descriem circuitul aprobărilor în Eximbank. O societate comercială face o solicitare de credit. Eximbank pune atent lupa pe societate, să vadă dacă aceasta face afaceri bune, care aduc profit și care, deci, își va putea achita creditul căpătat de la bancă. Se face un raport contabilicesc amănunțit, pe baza căruia se naște decizia dacă societatea poate să se califice sau nu la obținerea unui credit dat de banca aceasta de stat. Concluziile trase pe baza raportului le stabilește un Comitet de Credit, format din cinci directori ai băncii. Din punct de vedere ierarhic, deasupra acestui Comitet de Credit este Comitetul de Direcție și apoi Consiliul de Administrație. Comitetul de Credit, prin votul celor cinci membri, spune „Da“ sau „Nu“ cererii de credit făcute de societatea comercială. Comitetul de Direcție, dacă are vreo obiecție la ce a zis Comitetul de Credit, poate să o discute în Consiliul de Administrație, care e forul suprem. Pînă la numirea cumnatului lui Geoană ca președinte Eximbank, Comitetul de Credit își făcea temele, vota fiecare membru la secret și înainta Comitetului de Direcție concluzia: „Da“ sau „Ba“ pentru cutare credit. De cînd e Costea șef, membrii Comitetului de Credit sînt puși să delibereze în fața Comitetului de Direcție. Nu știu dacă ați prins hora obligatorie în care se învîrt deciziile de acordare a creditelor, de aceea o să dau și nume.

 

E ca la un examen oral la Eximbank, cînd se discută acordarea unui credit. Surse din serviciile de informații românești ne-au povestit că Mircea Costea, Paul Ichim și Luminița Manolache stau la o masă, ca mari șefi din Comitetul de Direcție ce sînt. În fața lor vin cei cinci directori subalterni din Comitetul de Credit, unul lîngă altul. Pe rînd, e întrebat fiecare din cei cinci ce crede despre cutare cerere. E riscant ca Eximbank să-i acorde societății X un purcoi de euro? Cînd unul din membri spune că el nu-i de acord, începe prelucrarea: „Dar de ce, tovarășe? De ce vă opuneți liniei de partid și bunului mers al societății noastre multilateral dezvoltate, de ce, tovarășe, aveți aceste manifestări reacționare? Tovarășe, vă vom propune discuției în forurile superioare ale partidului nostru“.

 

Discuția nu se poartă, bineînțeles, în termenii aceștia comuniști, am făcut uz de ei numai pentru a reda stilul presiunilor, amenințările voalate în maniera ședințelor de partid comunist, la care sînt supuși membrii Comitetului de Credit al Eximbank. Cine nu vrea să înțeleagă că în fața lui Costea-Ichim-Manolache trebuie să spună DA unei cereri de credit care în realitate se califică pentru un binemeritat NU riscă să fie discutat în forurile superioare, adică în Consiliul de Administrație, din care fac parte tot Costea-Ichim-Manolache.

 

Statul poate pierde 8 milioane de euro la un singur credit acordat de banca unde-i șef cumnatul lui Geoană. Societatea Suinprod din Bumbești-Jiu a solicitat de la Eximbank un credit de 29.701.000 ron pe o perioadă de 12 luni, ca să-și cumpere purceluși pentru îngrășat, furaje și medicamente. În raportul de credit făcut de bancă se spune negru pe alb: „Valoarea adăugată, indicator ce permite măsurarea puterii economice a societății, a înregistrat o evoluție nefavorabilă în ultimii doi ani, a înregistrat valori negative. Acest lucru semnifică faptul că societatea nu a creat valoare din activitatea de comerț și producție, lucru ce poate afecta posibilitatea de a plăti costul creditului ce urmează a fi angajat la Eximbank“. Raportul atrage foarte clar atenția că societatea are în cîrcă plata a 124 de bilete la ordin. Ceea ce este enorm, orice contabil de butic o poate spune. Ca urmare a acestui raport, Comitetul de Credit al Eximbank a dat în prima fază următoarea concluzie nefavorabilă creditării Suinprod Bumbești-Jiu: „Istoricul societății indică multe dificultăți în funcționare; problemele nu o ocolesc, astfel încît în perioada 03.06.2008 – 03.06.2009 societatea figurează cu 124 de incidente majore la plăți prin bilete la ordin; societatea figurează cu credite restante la CRB și restanțe la bugetul statului conform raportului SMB; dinamica societății privită prin prisma cifrei de afaceri este deosebit de ridicată în ultimii doi ani. Această creștere se realizează printr-o îndatorare ce prezintă o evoluție mult mai rapidă comparativ cu cea a cifrei de afaceri, ajungîndu-se ca datoriile pe termen scurt să reprezinte circa 79% din cifra de afaceri; garanțiile (excepție cele ale fondurilor de garantare) prezintă un risc ridicat, fiind vorba de ferme a căror evaluare de piață la această dată este dificil a fi exprimată dacă se ia în calcul o posibilă executare a lor“.

 

Ca o paranteză, garanțiile creditului sînt șmechere, în sensul că statul dă banii, prin Eximbank, dar tot statul garantează că el, statul, îi va și vedea înapoi, tot din banii statului. Un credit precum cel cerut de Suinprod poate obține garanții atît de la FGCR – Fondul de Garantare a Creditului Rural –, cît și de la FNGCIMM – Fondul Național de Garantare a Creditului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii. FGCR și FNGCIMM sînt două instrumente de stat care garantează creditări. În cazul în care o societate nu-și poate plăti creditul obținut de la o bancă, garantat de unul din cele două fonduri, FGCR sau FNGCIMM, după caz, vin și achită datoria, din banii statului. În cazul societății Suinprod au garantat ambele fonduri, FGCR pentru 14.350.000 ron, iar FNGCIMM pentru 7.380.000 ron. S-a mai pus ca garanție ferma, pentru suma de 10.771.547 ron, dar cu specificația că „Solicitarea clientului este cu derogare de la Normele interne de finanțare ale Eximbank“, întrucît ferma nu era în mod normal garanție acceptată.

 

Iată în final cum arată creditul marca Mircea Costea: o societate cu probleme, cu datorii, cu risc de plată, acestea fiind semnalate de raportul de analiză și Comitetul de Credit (în prima fază, căci ulterior, la imboldurile triadei, concluziile s-au îndulcit nițel). Cu o garanție anapoda pusă. Unei asemenea societăți, Ionuț Mircea Costea, secondat de Paul Ichim și Luminița Manolache, i-a acordat fără probleme creditul cerut, de aproape 8 milioane de euro, la începutul lunii iulie. La aproape o săptămînă de la tragerea banilor, Suinprod a intrat în CIP – Centrala Incidentelor de Plăți –, figurînd cu o datorie de vreo două milioane de euro, după cum ne-au spus sursele noastre discrete. Tradus, o societate care figurează în CIP nu poate să-și achite creditul la care s-a angajat și atunci plătește cine l-a garantat. În cazul nostru, statul a dat creditul prin Eximbank, statul îi va recupera de la fondurile de stat. Ce stat prostănac! O manevră care pică excelent în criză, nu-i așa? Mircea Geoană ar putea s-o preia de la cumnatul Mircea Costea și s-o propună ca strategie națională. Dar cînd? A început campania electorală, care înghite timp și finanțare. Nu prea au vreme să se vadă în familie și să discute despre cum se pot face bani pe banii statului. Măcar să-și facă timp Mirciulacul să citească la noi în revistă despre isprăvile lu’ cumnat-su Mirciulică sau să întrebe la DNA, cînd va fi chemat.

 

Apropo, Eximbank este o bancă de importanță națională, cum singură se autodefinește. Automat, este în colimatorul SRI și nu numai. Dacă SRI are habar de ce se întîmplă acolo, de ce nu reacționează justițiarul Traian Băsescu, șeful CSAȚ? Poate că și la acestă întrebare să răspundă tot DNA?

 

Citeste si articolele:

 

Pentru pesedişti, România este doar ţara unde ei pot fura fără probleme

Cum ‘luptau’, în 2009, neocomuniştii din PSD cu criza

Cum a fost falimentată România în guvernarea Adrian Năstase

Cum a falimentat mafiotul PSD-ist Liviu Dragnea unitati economice ale Romaniei

Ion Predescu, unul dintre ‘minerii’ PSD-ului

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Privatizarea postcomunistă: devalizare şi eşec. Cum s-a transformat procesul într-un jaf nesfârşit şi systematic

 

De Dana Mischie, Ana-Maria Şchiopu

 

Marele proces al privatizării, demarat emfatic după Revoluţie, s-a încheiat în butaforie: ceea ce trebuia să fie motorul economiei româneşti libere s-a transformat într-o devalizare generalizată, cu concursul politicienilor, oamenilor din administraţie şi al aşa-zişilor investitori. Companiile privatizate, au ajuns rapid în faliment şi au sfârşit prin a fi vândute, bucată cu bucată, la preţuri mult mai mari decât la achiziţie

 

În 1990, România era un teritoriu gri sub aspect economic. După cinci decenii de economie planificată, în care statul era marele proprietar, aspiraţiile ţinteau către Occidentul capitalist. Iar tranziţia nu se putea face fără privatizarea proprietăţilor de stat. Pentru o mişcare mai fluidă, Guvernul de la Bucureşti a ales privatizarea în masă, numită de economişti o „terapie de şoc“.

 

În teorie cel puţin, era o decizie înţeleaptă, căci, dat fiind mediul politic instabil, timpul era un factor important. Totuşi, când statul le-a împărţit cetăţenilor acţiuni la diverse societăţi de stat, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care se pricepeau mai bine la calcule. În 1997, privatizarea în masă se încheia, iar guvernanţii conturau mai bine legislaţia pentru accelerarea procesului, prin alte metode. Chiar şi-aşa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârşind cu falimentul firmelor. De cele mai multe ori, la mijlocul unei tranzacţii care ducea o întreprindere pe drumul pierzaniei se afla o persoană care ştia să se informeze şi să relaţioneze cu oameni-cheie din stat sau din afara lui. Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potenţial financiar uriaş este cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniştilor. Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceauşescu îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, iar comentatorul TVR vorbea despre „o cetate a maşinilor electrice“. Patru decenii mai târziu, Electroputere a ajuns să fie vândută bucată cu bucată, iar anul trecut – închisă definitiv.

 

ADVERTISING

 

 

VREUN INVESTITOR PUTERNIC FINANCIAR?

 

Imagine indisponibilă

 

 

Procesul de privatizare al Electroputere Craiova s-a terminat în 2007. Sursă foto: Mediafax

 

Pe 12 noiembrie 2001, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) răspundea interpelării unui deputat, în legătură cu procesul de privatizare al Electroputere Craiova, fabrică producătoare de locomotive electrice de mină şi de tramvaie, de locomotive diesel electrice şi de transformatoare pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. „Prin privatizarea SC Electroputere SA, APAPS urmăreşte să găsească un investitor strategic, puternic din punct de vedere financiar, care să asigure aplicarea unui management performant şi o mai largă piaţă internaţională de desfacere a produselor realizate de Electroputere SA“, se arăta în răspunsul oferit de APAPS. Au fost trei ofertanţi înscrişi la licitaţie: americanii de la General Motors Corporation GMC), împreună cu o firmă din Karsdorf, Germania, asociaţia salariaţilor ELPAS şi Compania de Transport Feroviar Bucureşti.

 

Trecuseră deja doi ani de când fabrica fusese transformată în societate pe acţiuni, iar privatizarea bătea pasul pe loc. APAPS, la unison cu ministrul Privatizării, Ovidiu Muşeţescu, invoca complexitatea fabricii ca motiv pentru amânările repetate. „Există decalaje de două-trei săptămâni, dar o abatere de acest gen pentru o privatizare ca la Electroputere cred că nu are semnificaţie“, declara ministrul, citat de „Adevărul“, în vara lui 2001.

 

Premierul Adrian Năstase a anunţat că Guvernul avea să găsească o soluţie prin care procesul de privatizare să fie accelerat la nivel naţional. „Ne-am săturat de întârzierile se produc din cauza ezitărilor de la APAPS şi vom avea la Guvern o sală specială unde se vor desfăşura aceste discuţii“, declara, iritat. Poate că discuţiile au avut loc, însă situaţia de la Electroputere n-a fost rezolvată. În următorii ani, privatizarea fie a fost amânată de Guvern, fie a eşuat, pur şi simplu. Până în 2007, fabrica a tot acumulat datorii, fiind întreţinută de stat.

 

 

TREI ÎNFRÂNGERI CONSECUTIVE

 

La prima încercare de privatizare, Asociaţia Salariaţilor a venit cu cea mai bună ofertă, Năstase considera că un astfel de contract ar fi putut să ajungă pe mâinile unei companii care să aibă o forţă financiară mai mare. Aşadar, salariaţii au fost trecuţi cu vederea şi au fost aleşi, în schimb, cei de la General Motors. Guvernul nu s-a înţeles însă nici cu ei, căci nu erau puse pe masă suficiente garanţii. Doi ani mai târziu, guvernanţii încă se căzneau să privatizeze fabrica. Eforturile n-au ţinut decât câteva zile, apoi au anunţat anularea procesului.

 

Imagine indisponibilă

În 2005, când Cabinetul  Năstase a fost înlocuit cu cel condus de Călin Popescu-Tăriceanu, era timpul pentru o nouă rundă de încercări. Datoriile Electroputere Craiova ajunseseră între timp la 31 de milioane de dolari. Se căuta un investitor străin care s-o ia sub aripa sa, s-o dezvolte, asumându-şi în acelaşi timp şi plata datoriilor. Guvernanţii au intrat în negocieri directe cu conglomeratul european Siemens, cu Asociaţia Salariaţilor şi cu o firmă necunoscută, deţinută de un cetăţean grec. După mai multe întâlniri, Cabinetul Tăriceanu a fost nevoit să suspende negocierile. Tocmai fusese semnat acordul de preaderare la Uniunea Europeană, prin care nu mai era permisă negocierea directă. Privatizarea trebuia să se facă prin licitaţie. „Printre privatizările prioritare se numără Antibiotice, unul dintre cei mai mari producători farmaceutici şi cea mai valoroasă companie din portofoliul AVAS (n.r. – Autoritatea pentru Administratrea Activelor Statului), producătorul de echipamente electrice Electroputere şi cinci societăţi ale Nitramonia Făgăraş (n.r. – companie din industria chimică)“, se arăta în „Raportul de tranziţie“, din 2006, realizat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

 

 

„DE AICI INTERESUL ACESTA MARE DE LA CRAIOVA“

 

În 2007, se confirma că Electroputere era, într-adevăr, o prioritate. Exista un câştigător la licitaţia organizată de stat: firma saudită Al-Arrab Contracting Company Limited. Câteva luni mai târziu, la sediul Electroputere, şeful AVAS şi preşedintele companiei arabe, Said Bahjat, semnau, în sfârşit, contractul. Arabii plăteau 2,34 de milioane de euro pentru 62,8% din acţiuni, după o majorare de capital acestea fiind de 86,28%. Oficial, Electroputere Craiova devenea companie privată şi, conform promisiunilor arabilor, era pe drumul către recăpătarea gloriei de odinioară, prin sporirea producţiei şi prin exporturi. Această promisiune era reiterată şi de cel care intermediase vânzarea, Fathi Taher, un controversat om de afaceri de naţionalitate palestiniană, cu triplă cetăţenie – română, iordaniană şi greacă. Afaceristul dădea asigurări că tot ce-i lipsea uzinei de la Craiova era o gestiune mai bună, de care aveau să se ocupe saudiţii. „Am fost interesat şi separat, dar şi cu Al-Arrab, care este partenerul nostru din Orient de 80 de ani. Sunt interesat de locomotive, pentru că în Orient se fac investiţii mari în locomotive, în calea ferată. De aici interesul acesta mare de la Craiova. M-au întrebat cum e acolo, le-am spus că merită să vină, dar nu sunt eu cumpărătorul“, declara Taher cu câteva luni înainte de-a fi numit preşedintele Consiliului de Administraţie al Electroputere.

 

O AFACERE DE 13 ORI MAI PROFITABILĂ

 

Imagine indisponibilă

Fabrica a fost dărâmată bucată cu bucată şi pe locul ei a fost ridicat un mall. Sursă foto: Mediafax

 

Cum rămânea însă cu retehnologizarea, cu creşterea producţiei şi cu exportul în ţările arabe? Nicicum, căci lucrurile au stagnat. Până la urmă, s-a ales praful de toate promisiunile. În 2010, noii proprietari anunţau vânzarea a 12 hectare de teren din curtea societăţii. Dezvoltatorul imobiliar K&S Developments ar fi plătit pentru ele de aproape 13 ori mai mult decât plătiseră ei pentru întreg complexul: 30 de milioane de euro. Pe acel loc, pe 19 noiembrie 2011, era inaugurat Electroputere Parc, mall-ul craiovenilor. N-a durat un an până ce o altă bucată din complex, fabrica de locomotive, era vândută Grupului Feroviar Român pentru şase milioane de euro – de aproape trei ori mai mult decât plătise firma arabă la momentul privatizării. Ce nu s-a vândut a devenit sinonim cu paragina, adică fabrica de transformatoare şi cea de maşini rotative pentru care contractele deveniseră o raritate.

 

Pe poarta complexului în care intrau zilnic 13.000 de salariaţi, astăzi mai intră doar clienţii mall-ului, căci la finalul anului trecut au fost închise şi ultimele două secţii. Ultimul contract de care s-au ocupat cei de la Electroputere a fost unul pentru reparaţia unui transformator la Centrala de la Cernavodă, iar apoi, ultimii 250 de angajaţi au fost trimişi definitiv acasă. „Din 2019 nu s-au mai luat contracte noi, astfel încât personalul existent să poată lucra şi să îşi ia salariile. Motivele au fost pierderile pe care Electroputere le-a generat din activitatea de producţie, care au crescut în fiecare an, la opt-nouă milioane de euro“, declara anul trecut, pentru Agerpres, Cătălina Tibeică, liderul Sindicatului Electroputere Craiova.

 

Investitorul strategic despre care vorbea APAPS în răspunsul la interpelarea din 2001 s-a dovedit a fi doar o fata morgana pentru Electroputere, o iluzie care a văduvit statul de milioane de euro. Încă din 2015, Curtea de Conturi raporta că firma Al-Arrab Contracting Company Limited şi-a încălcat contractul de privatizare. Una dintre cele mai evidente încălcări de angajament a fost că, în 2012, fabrica ar fi trebuit să aibă 3.353 de angajaţi. Mai avea, în schimb, numai 1.021. Arabii n-au făcut nici investiţia aferentă anului trei, în valoare de cinci milioane de euro pe care au raportat-o ca fiind realizată. AVAS a dat Al-Arrab în judecată, dar, în prezent, cauza figurează la Tribunalul Bucureşti ca fiind suspendată.

 

Un lung şir de înşelăciuni şi promisiuni încălcate

 

Electroputere Craiova nu e singura societate care a fost privatizată pe baza unor contracte care n-au mai fost respectate. A fost, de pildă, şi cazul fabricii Tractorul Braşov, cumpărată, tot în 2007, de către firma Flavius Investiţii. 77 de milioane de euro a fost suma plătită pentru uzina care, conform condiţiilor impuse de AVAS, ar fi trebuit să-şi păstreze obiectul de activitate pentru cel puţin încă zece ani. Odată cu preluarea însă, proprietarii au anunţat că acolo avea să fie ridicat un complex rezidenţial. N-au apucat să-şi pună planul în aplicare căci, odată cu criza financiară din 2008, s-au văzut nevoiţi să vândă mai departe. Astfel, fabrica a ajuns la grupul francez Auchan, care, prin intermediul diviziei sale imobiliare, a deschis, trei ani mai târziu, un centru comercial.

 

Imagine indisponibilă

Şi privatizarea Întreprinderii de Maşini Grele Bucureşti (IMGB) a fost un eşec răsunător. În 1998, a fost preluată de către firma norvegiană Kvaerner în cadrul aşa-numitei privatizări de un dolar. „O altă categorie de «înşelăciune intolerabilă» sunt acele cazuri în care nu e clar cine înşală, dacă e cu intenţie sau nu, dar în care oamenii de rând se simt înşelaţi pentru că se află în mod clar în poziţia de victime“, descrie acest tip de privatizare sociologul Monica Heintz în volumul „Be European, Recycle Yourself!: The Changing Work Ethic in Romania“. Pentru 90% din acţiunile IMGB, Kvaerner trebuia să plătească 25 de milioane de dolari. Suma a scăzut ulterior la 15 milioane, dar au fost majorate investiţiile asumate de firma din străinătate. Preţul de vânzare a ajuns la 10 milioane, însă după plata datoriilor, IMGB a fost cumpărată cu un preţ derizoriu – doar 500.000 de dolari. Norvegienii şi-au încălcat şi ei obligaţiile contractuale, vânzând compania în 2006 gigantului sud-coreean Doosan pentru 26 de milioane de dolari. La începutul acestui an, din cauza problemelor financiare, Doosan a decis întreruperea activităţii în România. A fost anunţată închiderea fabricii şi, la fel ca în cazul Electroputere, cel mai probabil va fi vândută unor dezvoltatori imobiliari.

 

Drumul spre eşec al procesului de privatizare în România

George Copos, Florin Georgescu, Nicolae Văcăroiu şi Ion Iliescu, în august 1998, la Forumul Asociaţiei Oamenilor de Afaceri. Sursă foto: Mediafax

 

Imagine indisponibilă

În 1990, privatizarea era una dintre priorităţile noului regim de la Bucureşti. Însă primii paşi spre capitalism s-au făcut timid. Prima lege a reformei a fost Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome şi societăţi comerciale. Apoi a venit Legea 31, de înfiinţare a societăţilor comerciale private – iar Registrul Comerţului nu mai făcea faţă cererilor.

 

58 din 1991. Aşa s-a numit legea privatizării – cea pe care o aştepta toată lumea, cea mai importantă, dar cea care s-a schimbat continuu în ultimii 30 de ani. Aşadar, statul îşi punea la bătaie toate companiile pentru a fi cumpărate – tot procesul este cunoscut mai degrabă sub denumirea de privatizare în masă. Tot prin această lege s-au înfiinţat şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP), SIF-urile de astăzi. Ultimul şi cel mai important act al anilor ’90 a fost legea unică a privatizării din 1997, care încerca să pună sub aceeaşi umbrelă toate reglementările de la început şi până în acel moment. Cu toate acestea, un posibil motiv pentru eşecul privatizării a fost decalajul instituţie-proces. Fără crearea unui cadru legislativ complet, cu toate componentele de rigoare, procesul nu avea cum să funcţioneze. Spre exemplu, abia în 1997 a fost înfiinţat Ministerul Privatizării – după elaboarea a trei legi de bază.

 

 

O METODĂ FALIMENTARĂ ÎN ROMÂNIA

 

Ca aproape toate reformele, şi privatizarea a avut parte de mai multe abordări, de mai multe metode de implementare. Cea mai cunoscută – şi cea mai folosită în România – a fost metoda MEBO (Management Employee Buyouts). În ţări mai evoluate decât România din punct de vedere industrial, MEBO a fost un succes. La noi, mai puţin – din 1993 până în 1996, doar 837 de societăţi au fost privatizate astfel, adică 28% din privatizările din România. De ce spun unele voci că pentru o ţară ca a noastră metoda MEBO nu a fost fructuoasă? Simplu: investitorul nu era o singură persoană privată sau un grup restrâns, ci chiar salariaţii întreprinderii respective. A fost o lovitură bună pentru campania electorală, dar asta nu a făcut, în final, decât să fie tot în defavoarea României.

 

Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul până la societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar şi taxele poştale depăşesc valoarea dividendelor. Ziarul «Adevărul» despre Cuponiadă, în iulie 1997

A mai fost încercată şi metoda privatizării spontane – crearea unor companii mixte, între stat şi privat. A fost însă un proiect şubred, care în scurt timp s-a dovedit inutil.

 

„AICI A ÎNCEPUT BRAMBUREALA“

 

Însă nimic nu a rămas la fel de răsunător în istoria tranziţiei româneşti ca episodul Cuponiadei. Potrivit legii din 1991, statul oprise 30% din acţiunile companiilor pentru a putea fi cumpărate de simplii cetăţeni, acestea urmând să fie împărţite prin intermediul Fondului Proprietăţii Private. Era, oricum, o loterie: dacă aveai noroc şi compania era profitabilă, „investiţia“ se transforma în dividende. Prima strigare a fost în 1992: fiecare român cu vârsta de peste 18 ani a primit o hârtie cu cinci cupoane, în valoare de 5.000 de lei fiecare. Totalul cupoanelor s-a ridicat la 25.000 de lei. Episodul doi al Cuponiadei, în timpul Guvernului Văcăroiu, a avut loc în 1995, când s-au oferit oamenilor tichete care puteau fi transformate în acţiuni în valoare totală de 975.000 de lei.

 

În 1997, fiascoul Cuponiadelor era sigur. Ziarul „Adevărul“ din 4 iulie 1997 scria că „problemele au început în momentul în care s-a trecut la vărsarea efectivă către acţionari a dividendelor. Practic, aici a început brambureala. Mulţi acţionari nu-şi vor ridica dividendele pentru simplul motiv că deplasarea cu autobuzul până la societate îi costă mai mult decât banii pe care ar trebui să-i încaseze. În numeroase cazuri, chiar şi taxele poştale depăşesc valoarea dividendelor“. O mare parte din oameni nu au apucat să le valorifice la timp, iar inflaţia şi-a spus cuvântul, s-au depreciat.

 

 Citește și: Povestea primului afacerist buzoian de după ’89: „Toate relaţiile comerciale pe care le-am avut atunci erau cu foşti securişti“

ÎN PAS DE RAC

 

Până în jurul anilor 1996-1997, procesul de privatizare a fost greoi şi deficitar: dacă o companie pornea pe drumul cel bun, alte două erau aruncate în prăpastie. Odată cu schimbările legislative din 1997 ale Guvernului Ciorbea, privatizarea a devenit mai vizibilă – nu neapărat prin ritm, dar prin numele companiilor şi fabricilor mari care începeau procesul.

 

Cu toate acestea, directorul executiv al Fondului Proprietăţii de Stat până în decembrie 1995, Sorin Dimitriu, declara pentru presa vremii: „În ultimele opt luni, FPS a privatizat peste 1.110 societăţi comerciale, din care circa 140 mari şi mijlocii. Ritmul privatizării este satisfăcător, ţinând seama de cadrul legislativ în care operează. Alte 470 de societăţi comerciale mari şi mijlocii se află în diverse faze ale procesului de privatizare, cu finalizare în acest an (n.r. – 1995)“.

 

Valentin Ionescu,  fostul ministru al Privatizării: „Privatizarea în masă s-a încheiat cu un chin îngrozitor, prin ’97. Eu, cu Institutul de Informatică, l-am stopat“

valentin ionescu

Privatizarea românescă n-a fost un proces fluid, ci dimpotrivă, unul greoi, care s-a realizat în etape. Într-o Românie care tocmai deschisese larg porţile pieţei libere, marea privatizare în masă n-a produs decât confuzie şi s-a încheiat printr-un eşec. În vara lui 1997, „Adevărul“ titra că visul românilor de fi acţionari s-a transformat într-o „mare brambureală“. Cel care a pus capăt acestei perioade chinuitoare a fost ministrul Privatizării, învestit la finele aceluiaşi an, juristul şi doctorul în economie Valentin Ionescu. Înainte de a ajunge în Guvern, a deţinut funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi a fost consilier al preşedintelui României Emil Constantinescu. În perioada decembrie 1997-aprilie 1998, cât a avut mandatul de ministru, a introdus în legislaţie leasing-ul, sistemul de franciză, bursele de mărfuri, fondurile cu capital de risc şi fondurile de garantare a creditelor. S-a confruntat însă şi cu neajunsuri. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Valentin Ionescu pune reflectorul pe greşelile de logică economică din procesul de privatizare, de la paşii premergători procesului până la metoda aleasă, şi vorbeşte despre lipsa unui plan de integrare a firmelor în strategiile guvernamentale.

 

„Weekend Adevărul“: Domnule Ionescu, cum a început privatizarea în România postdecembristă?

 

Valentin Ionescu: În perioada 1990-1992 s-au pus bazele unei legislaţii prin care, în primă fază, s-au corporatizat firmele de stat – adică au fost transformate în societăţi comerciale. Tot atunci au apărut şi regiile autonome, de pildă. În această primă legislaţie, s-a mers pe două modele: un sistem de privatizare în masă şi un sistem în care apar şi alte metode de privatizare. Privatizarea în masă s-a încheiat cu un chin îngrozitor, prin 1997. Eu, împreună cu Institutul de Informatică din Ministerul Economiei, l-am stopat, ca să zic aşa.

 

Atunci când aţi devenit ministrul Privatizării aţi schimbat legislaţia. De unde aţi început?

 

Când am venit eu la Minister legislaţia nu permitea o accelerare a procesului de privatizare. Erau anumite metode care erau inadecvate momentului respectiv. Şi atunci, am vrut să fac nişte schimbări. Pe unele le-am reuşit, pe altele, nu – din motive politice.

 

Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la nivel economic mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză a fost existenţa acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în România. Erau oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau parte din eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid. Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării

Daţi-ne un exemplu.

 

De exemplu, metoda MEBO (n.r. – Management Employee Buyouts, metodă de privatizare prin trecerea mijloacelor de producţie ale unei unităţi economice din proprietatea statului în proprietatea angajaţilor). Am vrut s-o elimin, dar politic, n-am fost lăsat s-o fac.

 

De ce n-o susţineaţi?

 

Ea presupunea ca asociaţia muncitorilor să participe la procesul de privatizare cu plata în rate. N-aveam cum s-o elimin complet, dar am propus eliminarea plăţii în rate. Nu s-a dorit. Aşa s-a privatizat, de exemplu, Hotelul Ambasador, dar şi fabrica Pionierul, care nu mai există. Era o problemă de logică economică aici. În condiţiile în care am fabrici supradimensionate ca număr de personal, n-am cum să fac privatizarea prin această metodă fără să fi făcut o ajustare a acestui personal în prealabil, pentru că e evident că interesele acţionarilor – adică muncitorii din fabrică – sunt contrare oricărei forme de restructurare. Pe vremea lui Ceauşescu, Pionierul avea un profit de 30 de milioane, cu 6.000 de muncitori. Păi, 30 de milioane puteam să fac şi cu 20 de muncitori. Era ceva de neimaginat. Falimentul fabricii Pionierul a fost din cauza metodei MEBO. Au fost metode de privatizare prost băgate, din motive de populism. Într-o economie relativ stabilă funcţionează, dar la noi n-avea cum să meargă.

 

NOUL TIP DE PRĂDĂTOR: EXTRACTORUL DE RENTĂ

Să revenim la schimbările în legislaţie pe care le-aţi făcut când aţi devenit ministru.

 

După o perioadă destul de lentă – între 1992 şi 1996 –, când a venit Convenţia Democrată Română la guvernare şi, apoi, eu la Minister, am schimbat toată legislaţia, iar procesul a accelerat. Pe lângă faptul că am introdus o serie de măsuri de accelerare, am eliminat şi o parte din instituţiile vechi, care au avut un efect negativ asupra investiţiilor care se puteau face în comerţ şi turism. Încercam o corelare între privatizare şi piaţă. Au fost momente în care, spre deosebire de alte ţări, noi nu ne-am pus problema restructurării prealabile a unor companii, pentru că în România erau mulţi extractori de rentă şi nu ne puteam permite.

 

Ce este extractorul de rentă?

 

Extractorul de rentă este la tot pasul. El câştigă bani din poziţia privilegiată pe care o are, adică dintr-un

venit neproductiv, deci din trafic de influenţă, din achiziţii trucate, din tranzacţii cu societăţi comerciale de stat unde el are de câştigat şi firma – de pierdut. Fabricile româneşti au suferit din varii motive – de la schimbările tehnologice accelerate la nivel economic mondial până la modul defectuos în care s-au făcut nişte privatizări –, dar principala cauză a fost existenţa acestor extractori de rentă care au apărut în ’90, când puterea politică s-a modificat în România. Erau oameni care deţineau informaţii, în special din Serviciul de Informaţii, oameni care făceau parte din eşaloanele doi-trei ale nomenclaturii de partid, deci oameni care lucrau fie în aparatul de partid, fie în gospodării de stat – cum ar fi Viorel Hrebenciuc.

 

Extractorii de rentă erau doar din cercuri politice?

 

În categoria asta îi includ şi pe sindicalişti – nişte profitori ordinari. Îmi aduc aminte de Camioane Braşov (n.r.– întreprindere specializată în proiectarea şi construcţia de autocamioane, autobuze şi autoutilitare, care s-a numit Steagul Roşu în comunsim), care nu mai există. Avea nişte datorii imense, nu mai putea să producă acele camioane Roman, cu licenţă germană, pentru că erau foarte poluante. Înainte de ’89, erau exportate parţial în Ungaria şi în Cuba. În momentul în care s-a rupt legătura, nu mai avea românul unde să exporte. Plus că acele camioane nu erau competitive cu ce era pe piaţă la momentul respectiv.

 

„MINISTRUL REMEŞ A FOST DESCĂLŢAT“

 

Cum au reacţionat sindicaliştii?

 

Sindicatul s-a complăcut în situaţia asta pentru că avea de câştigat. În 1999, pe vremea ministrului de Finanţe Decebal Traian Remeş, a venit acolo, la Braşov, o delegaţie de saudiţi. Sindicaliştii s-au revoltat că vin străinii. Remeş a fost descălţat, i s-a rupt cămaşa. A fost o mică revoltă. Aşa că delegaţia saudită s-a dus prin Poiana Braşov, a luat masa şi s-a întors la Bucureşti. Cu orice altă delegaţie se întâmpla la fel, din cauza sindicatului, nu a nu-ştiu-cărui securist. Deci noi, după 1990, am creat un sistem de extractori de rente, cu oameni din diverse sfere, care au profitat ca nişte paraziţi de distrugerea unei economii întregi. Dacă ne referim la devalizare, există o multitudine de tranzacţii care s-au făcut în general de oameni pe care îi socotim ca fiind extractori de rentă. Asta s-a întâmplat în toată Europa Centrală şi de Est, nu suntem noi un caz aparte.

 

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de securitate naţională. Valentin Ionescu

După ce n-aţi mai fost ministru, cum aţi văzut procesul de privatizare?

 

Prin 1998-1999, a început să se pună stop unor transformări instituţionale pentru ca procesul de privatizare să fie mai bine controlat de extractorii de rentă, iar activele să fie preluate controlat cumva – adică să nu fie vândute chiar la întâmplare. După 2000, s-a modificat iar legislaţia, a venit PSD la guvernare şi privatizarea a început să cadă într-o fază involutivă accentuată. Şi aşa a rămas de atunci.

 

PRIVATIZAREA ÎN MASĂ, O IDEE AMERICANĂ

 

Dar cum ar fi trebuit să se desfăşoare privatizarea în masă?

 

Privatizarea în masă a început cu o lege din 1991, făcută cu asistenţă internaţională. Ideea de privatizare în masă a pornit de la americani şi are la bază capitalismul. Prin Banca Mondială, ei au dorit să aducă în Europa Centrală şi de Est ideea că trebuie creată o clasă de mijloc, în sensul că îi facem pe oameni proprietari – îi împroprietărim cu acţiuni. Apoi, oamenii vor şti ce să facă cu aceste titluri – le vor vinde, le vor schimba, treaba lor. Ideea lor era: „Îi facem acţionari şi, în felul ăsta, am făcut o mutaţie socială şi economică în societăţile respective“. Era viabilă ideea, dar nu s-a întâmplat chiar aşa.

 

Ce n-a mers?

 

Petre Roman a făcut o gravă eroare, nu ştiu dacă voit sau dintr-o estimare greşită. În martie 1990, după ce a apărut legea societăţilor comerciale, s-a pus problema restituirii unor sume de bani pe care toţi salariaţii din România le aveau la fabrici. Este vorba de banii care li se reţineau din salariu, această cotă fiind numită parte socială. Dacă acei bani nu erau daţi înapoi şi erau transformaţi în acţiuni, nu aveai nevoie de nicio altă lege de privatizare. Pur şi simplu, le dădeai oamenilor acţiuni şi făceai o privatizare în masă chiar mult mai mare decât s-a făcut. Măsura de a le da bani oamenilor în martie 1990 a fost un moment ratat de privatizare. Se putea face o privatizare pe scară largă, iar ulterior puteai să creezi nişte instituţii ale pieţei – aveai nevoie de un cadru în care să vinzi acele acţiuni, aveai nevoie de o piaţă de capital. Aşa, s-au dat înapoi banii oamenilor, s-a creat un puseu inflaţionist, banii s-au dus şi oamenii n-au rămas cu nimic.

 

Erorile pornesc de la aranjamentul instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale. Singura noastră strategie a fost cum să dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală nu este a celor care au făcut tranzacţiile astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la putere în 1990. Valentin Ionescu

Nu se poate discuta despre privatizare fără Fondul Proprietăţii de Stat, care, de altfel, încă există, sub altă denumire. Cum îi evaluaţi activitatea?

 

Situaţia de acolo era destul de confuză, în sensul că au avut o structură puternic birocratizată şi care, după părerea mea, a constituit o frână la privatizare. Şi nu discut aici de ritmul privatizărilor, ci de rigoarea cu care le organizezi şi le planifici. Pe de altă parte, n-a fost nici vina exclusivă a Fondului Proprietăţii de Stat, pentru că sunt privatizări unde statul, printr-un minister cum e cel al Economiei, de exemplu, trebuie să creeze o strategie pe un sector anume.

 

ROMÂNIEI I-A LIPSIT POLITICA STRATEGICĂ

 

Deci n-am avut strategii integrative.

 

Exact. Să luăm drept exemplu sectorul petrolului: tu, ca stat, ar trebui să ştii cum se integrează Petrom în strategia ta pe următorii 10-15 ani. Noi n-am avut această strategie. Erorile pornesc de la aranjamentul instituţional, de la faptul că noi n-am avut nişte strategii sectoriale. Singura noastră strategie a fost cum să dezvoltăm şi să perfecţionăm sistemul de hoţie. Şi vina principală nu este a celor care au făcut tranzacţiile astea, ci a celor care au creat sistemul, oamenii care au venit la putere în 1990.

 

Să facem o comparaţie cu un caz din altă ţară.

 

Ungurii au avut o politică strategică. Au avut câteva întreprinderi mari şi le-au gândit să devină companii transnaţionale. De exemplu, au luat MOL (n.r. – companie petrolieră cu cea mai mare cifră de afaceri din Ungaria), care a fost privatizată parţial, după care a început un proces de expansiune în exteriorul ţării. În schimb, noi am devalizat Petrom şi l-am vândut austriecilor, făcându-i pe ei companie transnaţională, în loc să ne ducem noi în Austria şi să cumpărăm OMV. Petrom, cu activele pe care le avea, era peste OMV! Dar nu s-a întâmplat pentru că, la vremea aceea, OMV era în creştere, iar Petrom era într-o scădere alarmantă, pentru că era devalizat de Liviu Luca şi Sorin Ovidiu Vântu.

 

„Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul şefului SIE, Cătălin Harnagea“

 

Studiile spun că România şi Bulgaria au avut un ritm mai lent de privatizare decât alte ţări foste comuniste. Aşa e?

 

Noi am avut un ritm de privatizare la fel ca polonezii. Diferenţa este că în Polonia cadrul instituţional s-a dezvoltat, a evoluat permanent. Şi mă refer la toate reglementările, la modul în care se operează în piaţă. Dacă ai un cadru instituţional evoluat, atunci şi firma de stat, aşa cum este, operează un pic diferit, într-un mediu concurenţial deschis. Aşadar, ei au avansat mai repede. Interesant este că polonezii n-au transformat firmele de stat. Ei au mers pe o idee diferită, mai ales în privinţa firmelor mari, în sensul că au rămas în continuare firme de stat necorporatizate, adică n-au fost transformate în societăţi pe acţiuni. Ele se transformau în momentul în care erau privatizate. Noi am făcut invers: mai întâi le-am transformat în societăţi pe acţiuni şi abia apoi le-am privatizat, în sensul că am vândut nişte acţiuni.

 

De ce unele companii nu s-au putut privatiza?

 

Există situaţii în care n-ai cum să privatizezi, nu neapărat din motive de patriotism, ci intervin elemente de securitate naţională. Spre exemplu, dacă ne referim la Romgaz, evident că nu-l pot privatiza, pentru că cele mai mari interese privind gazul le au ruşii. Mai sunt şi situaţii în care, deocamdată, noile tehnologii din piaţă nu-mi permit să transform un monopol legal într-o activitate de piaţă. E cazul Transelectrica, Transgaz. Pentru că dacă ele ar fi dobândite direct sau indirect de o firmă străină relaţionată politic la un stat anume, îmi creez o problemă de securitate naţională, nu doar una economică.

 

Pare că privatizarea a fost o mare degringoladă, în care regulile puteau fi schimbate în timpul jocului. De pildă, chiar în timpul mandatului dumneavoastră a fost privatizat Petrotel de ruşii de la Lukoil.

 

N-am făcut eu această tranzacţie, eu m-am opus şi, din acest motiv, n-am mai fost ministru. Privatizarea aceasta s-a desfăşurat astfel: preşedintele Lukoil a venit în România şi am avut o întâlnire de o jumătate de oră cu el şi cu prim-ministrul. Ei voiau două lucruri: să cumpere compania şi să beneficieze de o amânare la plata datoriei pe 25 de ani, amânare de care nu beneficiase niciun investitor. Eu am refuzat. Emil Constantinescu a dorit privatizarea Petrotel, la îndemnul lui Dorin Marian, consilier prezidenţial, şi al lui Cătălin Harnagea, şeful SIE, cel din urmă insistând cel mai mult pentru ea. Şi pentru că n-am dorit această privatizare, am fost eliminat.

 

A fost, deci, o privatizare pe interese strict politice?

 

Consider că privatizarea Petrotel a fost eroare economică şi strategică. Când vin într-o ţară, ruşii nu pot face separarea între politic şi economic. Eu le-am spus atunci că nu pot fi de acord cu privatizarea ei pentru că va fi un instrument de susţinere a intereselor politice ruseşti la noi în ţară. Interesele lor au fost ţintite. În mod ironic, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Petrotel se numea Societatea Româno-Americană. După război, ruşii au făcut nişte investiţii acolo, în anii ’50, când existau companiile mixte SOVROM, prin care ne jefuiau încontinuu. Rafinăria aceea ţinea cont de cifra octanică (n.r. – indicator privind cât de mult poate fi comprimat un carburant înainte de a exploda) a petrolului rusesc şi din acest motiv au dorit să o cumpere.

 

În 2012, un studiu realizat de cercetători de la Cambridge şi Harvard arăta că falimentul şi nivelul de sărăcie şi de corupţie din fostele ţări comuniste au fost provocate de programele de privatizare în masă create de economiştii occidentali şi impuse de instituţii precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială. Are Occidentul vreo vină în eşecul privatizării româneşti?

 

Problemele de sărăcie au o cauză internă, nu neapărat externă. Pe de o parte, trebuie să admitem că anumite corporaţii occidentale au avut interesul să distrugă concurenţial nişte fabrici din Europa de Est. Da, există situaţii de genul acesta, aşa cum au existat şi între estici. A fost, de exemplu, cazul Tepro Iaşi (n.r.– firmă producătoare de ţevi). A fost în interesul unei firme din Cehia s-o facă praf. Într-o economie deschisă, într-o economie de piaţă, fireşte că din concurenţă apar atât acte constructive, cât şi distructive. Aşa s-a întâmplat şi în Germania de Est. Dar nu putem spune că a fost politica Occidentului de a distruge economiile estice. În momentul în care se produce o schimbare de sistem economic, apare o distrugere creativă de fapt. Şi acum se produce o distrugere creativă, dar este una diferită faţă de cea de atunci, pentru că se produce din motive tehnologice, având în vedere că traversăm o revoluţie digitală.

 

 https://adevarul.ro/economie/privatizarea-postcomunista-devalizare-si-esec-2050952.html

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

DUPĂ LOVITURA DE STAT S-A INSTAURAT JAFUL NAȚIONAL CARE ESTE ÎN PLIN „A VÎNTU”

 

In România, după lovitura de stat din decembrie 1989, s-au creat grupuri financiare, mafiote și criminale de tip masonic, care și-au constituit servicii secrete proprii, sub acoperirea unor instituții mass-media. Ele acționează pe întreg teritoriul țării și sînt sprijinite de persoane care au funcții importante în instituțiile statului.

 

Un asemenea caz este cel al fostului puscarias Sorin Ovidiu Vântu, condamnat pentru delapidare și furt la 7 ani de detenție în perioada de dinainte de 1989. El și-a format un imperiu de criminalitate organizata, STAT în STAT, format din francmasoni și membri ai Serviciilor Secrete românești și străine, cu care a jefuit Romania. SOV este mason și a condus, practic, Serviciul Român de Informații în perioada cît la conducerea acestuia a fost prietenul și concitadinul său Radu Timofte, cunoscut cu legături pe linia serviciilor speciale sovietice KGB și GRU. Aceste două personaje au participat la pulverizarea economiei românești, la devalizarea unor bănci din România și la înființarea sistemelor de tip FNI și altele, fiind beneficiarii tuturor acestor jafuri naționale. Legătura cu maiorul de grăniceri Radu Timofte l-a dus pe Sorin Ovidiu Vîntu și mai adînc în anturajul Serviciilor Secrete rusești, care i-au speculat ” inteligența nativă” de care dădea dovadă în fel de fel de aranjamente mai mult sau mai puțin legale, găsind astfel omul ideal pentru a fi introdus ” la înaintare” în mai toate afacerile oneroase prin care orice serviciu special se alimentează cu bani. Sorin Ovidiu Vîntu este protejatul membrilor Serviciului Secret sovietic GRU, respectiv a lui Vitalie Ustroi, Vitalie Dobîndă și alții, care se află în România din decembrie 1989, participanți activi la reu șita loviturii de stat din decembrie 1989, alături de alte personaje asemenea lor, inclusiv membri ai ambasadelor străine acreditate în România.

 

Iata ADEVARUL despre Vantu si infractiunile sale Persoane din structurile GRU, FSB-KGB, STASI, CIA, NATO și alte entități de acela și gen – finanțatori și programatori de lovituri de stat, războaie civile, atentate, autoatentate, asasinate politice și multe altele – sînt implicate în toate afacerile, privatizările, restructurările și disponibilizările abuzive și ilegale din România, în traficul de arme, droguri, carne vie, cafea, alcool, țigări și așa mai departe. Din planul pentru distrugere a României, prin sărăcire și înfometare rapidă, plan pus în practică de serviciile specializate la comanda celor care se luptă pentru supremația mondială atît în Europa de Est, SUA și Rusia, cît și în alte părți din lume, cum este zona Golfului Persic, fac parte și persoane care au beneficiat de pe urma CEC, FNI, GELSOR, SOVINVEST, cum este Sorin Ovidiu Vântu, cu 341,2 miliarde lei (în afară de sacii cu bani care ajungeau zilnic la el din depunerile cetățenilor români la FNI, GELSOR, SOVINVEST).

 

În momentul în care a dobîndit suficientă putere economică, a cumpărat IMAS – institut de marketing și sondaje, care a fost și realizatorul exit poll-urilor din 1996, 2000, iar în ultimii ani ai unor studii de audiență media, în special pe segmentul radio, a înființat INSOMAR-ul executantul exit poll-urilor din 2004 și 2008, dar și CallBridge. Acesta este un serviciu de call center al grupului Realitatea-Cațavencu. Call center-ul funcționează de mai bine de un an (2007) și folosește cel mai performant sistem tehnic de operare din Europa de Est, Cisco 512. Serviciul de call center ajută companiile-client să își externalizeze operațiunile bazate pe apeluri telefonice. Serviciile oferite acoperă eficient majoritatea nevoilor companiilor de la client service, help desk, telesales, telemarketing, pînă la servicii suport pentru acțiuni de fundraising, RSVP pentru evenimente mari etc..

 

Și toate acestea pe banii celor 300.000 de cetățeni români furați de Sorin Ovidiu Vântu cu sprijinul SIE, prin Gheorhe Fulga, al SRI- KGB, prin Radu Timofte, și nu în ultimul rînd al lui Ion Iliescu. Iată pe cine a mînjit Vântu cu banii FNI: Popa Nicolae 28,6 miliarde de lei; Carabulea Ilie 14,9 miliarde de lei; Ionescu Iulia 10,4 miliarde de lei; Rudăreanu Cornel 10,4 miliarde de lei; Saidac Alexandru 10,3 miliarde de lei; Ionuț Cojoacă 10,2 miliarde de lei; Livadariu Marilena 10,2 miliarde lei; Niță Eugen 10,2 miliarde lei; Achimescu Emil 10,1 miliarde lei; Marian Șerban 10,1 miliarde lei; Hoanță Nicolae 7,3 miliarde lei; Radu Sîrbu 5,5 miliarde lei; Sîngeorzan Anton 5 miliarde lei; Decebal Traian Remeș 4,7 miliarde lei; Nicolae Noica 4,2 miliarde lei; Remus Opriș 3,8 miliarde lei; Ion Diaconescu 3,6 miliarde lei; Hagiu Traian 3,6 miliarde lei; Ioan Avram Mureșan 3,4 miliarde lei; Traian Băsescu 3,3 miliarde lei; Radu Berceanu 3,3 miliarde lei; Constantin Dudu Ionescu (fost ministru de Interne) 3,3 miliarde lei; Valeriu Stoica (fost Ministru de Justiție) 3,3 miliarde lei; Vlad Roșca 3,2 miliarde lei; Dăncuța Dobrin 3 miliarde lei; Dragoș Constantinescu (fiul fostului președinte Emil Constantinescu) 2,8 miliarde lei; Vasile Lupu 2,6 miliarde lei; Chalfa Gheorghe 2,5 miliarde lei; Minculete Dan 2,5 miliarde lei; Cristea Valentin 2,2 miliarde lei; Ulm Spineanu 2,2 miliarde lei; Paul Păcurariu 1,8 miliarde lei; Cioscu Constantin 1,6 miliarde lei; Badea Vasile 1,2 miliarde lei; Ionescu Valentin 1,1 miliarde lei; FPS pt. Cojocaru Neculai (acțiuni Vinalcool) 1 miliard lei; Minculete Ion 959.134.442 lei; Dolmanian Sarchis Mahitar 912.012.091 lei; Taloș Dan 840.570.660 lei; Albu Liviu Florian 807.987.812 lei; Bațagoi Natalia 257.354.958 lei.

 

Lista este cu mult mai mare și beneficiarii sînt mult mai numero și. Se regăsesc în ea membri în conducerea sindicatelor din multe întreprinderi din România care au depus fondurile acestora la FNI, iar în momentul deconspirării acestui jaf național au ridicat și sumele respective, dar și partea cuvenită lor personal, devenind peste noapte milionari în euro și acționari în mass-media. Nicolae Popa, inculpat in dosarul Gelsor FNI a fost dat în urmărire generală prin Interpol și s-a stabilit că el locuiește în Jakarta. Un alt caz este Liviu Luca, fost lider de sindicat la SNP Petrom. După episodul FNI, el devine acționar împreună cu Sorin Ovidiu Vântu la Grupul Media Dramiral, respectiv Realitatea TV. Cei doi mai controlează și firma Comac Limited, societate off-shore cu sediul în Cipru. Aceasta este compusă din Fercell Limited (50%) și Elbahold Industries Limited (50%). Fercell Limited are un singur acționar unic, și anume pe LMNT Nominees Limited, care însă, la rîndul său, are ca acționari alte două off-shore-uri: A.T.S. Nominees Limited (99%) și A.T.S. Trustees Limited (1%). Elbahold Ltd. (Cipru), ” mama” Comac Limited, este acționar majoritar (49,3508%) la Petromservice, înființată de sindicaliștii din Petrom (FSLI) aflați sub conducerea lui Liviu Luca, firmă care a devenit astfel un canal de externalizare a unor profituri uriașe. Petromservice controlează trustul de presa ” Ziua” . Elbahold Limited apare printre acționarii Expresiv SA, care deține licența pentru Radio Total (Radoway Limited) prin intermediul Comac Limited. Astfel, conform ONRC, Comac Limited deține 51% din Expresiv SA, alături de FSLI Petrom (39%), Cornel Nistorescu (7%), Andrei Dan Anghel, Călin Ionuț Anghel și Alina Tudora Mantea (ultimii trei cu cîte 1%). Elbahold Limited are ca acționar unic pe A.T.S. Nominees Limited „în spatele căreia (la fel ca în A.T.S. Trustees Limited) se regăsesc la vedere trei ciprioți, frați, avocații Antis, Georgios și Stelios Triantafyllides. Cei trei ciprioți sînt doar niște paravane, ei fiind doar împuterniciți să reprezinte interesele adevăraților proprietari ai căsuțelor poștale menționate. Potrivit legislației cipriote, adevăratul proprietar de off-shore are mai multe variante pentru a rămîne ascuns: 1) Scrisoare de renunțare. Reprezentantul poate prelua și rolul de acționar majoritar în scripte. Pentru a se asigura că acesta nu va ie și de sub autoritatea sa, adevăratul proprietar are la mînă o hîrtie ” de demisie” din funcție a reprezentatului, cu data ” în alb” . 2) Cesiunea de acțiuni – este un formular pentru transmiterea drepturilor de proprietate, semnat de reprezentant, tot fără dată, care se află la adevăratul proprietar. 3) Controlul asupra conturilor. Doar adevărații proprietari au acces la conturile firmei. Expresiv SA din București deține licența și pentru firma de imagine Red Apple Communication International SRL. Comac Ltd. mai controlează și 50% din firma Conservil SRL, în care este asociată direct cu FSLI, organizația sindicaliștilor din Petrom. Conservil are sediul chiar în clădirea Petrom, sucursala Ploiești, colonel(r) SRI Păltînea fiind naș în toate combinațiile de aici. Administratorul firmei este Gheorghe Rațiu, fostul șief al Direcției I din cadrul Securității. Trecut în rezervă, Rațiu a fost preluat de Vântu și a devenit unul dintre oamenii fideli ai acestuia, lucrînd în Gelsor, numele său fiind implicat și în cumpărări de acțiuni la Banca Internațională a Religiilor. Gheorghe Rațiu, Sorin Ovidiu Vântu și Dan Andronic au fost, la un moment dat, asociați cu Ion Cristoiu în Editura Ion Cristoiu. Comac Ltd. deține și 80% din participații la Accent Travels & Events SRL. Lucian Boronea, directorul general al acestei firme, a fost manager al sucursalelor din SUA și Canada ale companiei Tarom, de unde a plecat la agenția de turism patronată de Vântu: Gelsor Travel &Tour. Comac Ltd. mai este acționar la GM Invest, ai cărui cenzori și administratori provin din Gelsor. După ce Gelsor a fost suspendată de CNVM și declarată falimentară, GM Invest, profilată pe activități de brokeraj, a fost aruncată de Vântu pe piața de capital. Comac Ltd. controlează și firmele CGR Media SRL și Print Multicolor SRL. CGR Media SRL editează revista ” Bilanț” , asociată direct cu soții Carmen și Constantin Rudnițchi. În Print Multicolor SRL, Comac Ltd. îl are partener pe Daniel Condurache, fondatorul revistei ieșene ” Opinia Studențească” . Comac este asociată și cu X-Oil, care aparține lui Nipomici Ghenadie, ” consultant financiar” din Republica Moldova. Administrator al X-Oil este Publipetrosport, firma lui Florin Bercea, președinte al Ligii Asociațiilor Sportive din Petrom și unul dintre ” locotenenții“ credincio și ai lui Liviu Luca. Nipomici Ghenadie este aghiotantul lui Sorin Ovidiu Vântu, fiind prezent în toate dintre afacerile legate de FNI. Sorin Ovidiu Vântu, afaceristul de al cărui nume este legat cel mai mare scandal financiar din istoria postdecembristă a României, era considerat în 2000, anul prăbu șirii FNI, cel mai bogat om din România. “Anchetat” de procurori și polițiști pentru prăbu șirea FNI, a Fondului Național de Acumulare (FNA), pentru devalizarea Băncii Române de Scont și a Băncii de Investiții și Dezvoltare, Vântu declara precaut, în 2003, că nu mai face afaceri în România. ” De circa un an și jumătate, eu nu mai fac nici o afacere în România” , afima într-un interviu la ” Marius Tucă Show” . Două sînt motivele pentru care a preferat ca numele său să nu mai fie asociat zonei de business din România. Unu – în 2002, Parchetul General a început să instituie sechestru pe bunurile personale sau pe companiile deținute de Vântu. Doi – credibilitatea, care în lumea afacerilor reprezintă totul, îi era serios zdruncinată. Ca atare, Vântu a ales să- și deruleze interesele prin paravane și interpu și. Treptat, în locul lui sau al societăților sale au început să apară firme off-shore, cu rezidența în paradisuri fiscale, care nu permit aflarea numelui proprietarului real al companiei. ” Am vîndut firmele unde aveam acțiuni. Companiile care mai funcționează acum le-am vîndut. Cele pe care le-am închis, le-am închis pentru că nu le-a cumpărat nimeni” , susținea afaceristul. Scos de sub urmărire penală de Parchetul General în cazul FNI la sfîr șitul anului 2004 și cu sechestrul de pe bunuri ridicat, Vântu a mai așteptat un an, pînă în ianuarie 2006, pentru a recunoaște că face din nou bani în țara natală. Anunțul că deține postul Realitatea TV nu a luat pe nimeni prin surprindere. Rămas cu un singur dosar penal, în care faptele urmau să se prescrie în cîteva luni, Vântu îndrăznește să spună că va anunța că face și alte afaceri de anvergură ” cînd acest lucru va fi de interes pentru opinia publică din România” . Un păienjeniș de zeci de firme reprezintă, în perioada scandalurilor financiare în care a fost implicat numele lui Sorin Ovidiu Vântu, în 2000-2001, o parte din averea sa spectaculoasă, pe care unii o considerau cea mai mare din România acelei vremi. ” Am avut peste 700 de firme” , a susținut mai tîrziu afaceristul. Cert este că, în momentul în care Angelica Vântu a intentat divorț de soțul său, aceasta a depus la Judecătoria Sectorului 1 o listă cu mai multe bunuri comune ale familiei, printre care se regăseau și 25 de societăți comerciale. Potrivit Registrului Comerțului, în 2006 Sorin Ovidiu Vântu mai apare ca acționar persoană fizică în 20 de firme, însă o parte din acestea erau în faliment, dizolvate, radiate, lichidate sau închise. Doar 13 societăți care au făcut parte din imperiul financiar al ” părintelui FNI” au rămas în funcțiune, în unele dintre ele acesta regăsindu-se acționar, altele fiind plasate unor firme sau oameni din zona sa de interese. Potrivit Registrului Comerțului, acestea sînt: Grupul Gelsor SA (fost Grupul Financiar Gelsor), Imobiliar Network 2002, Gelsor SRL (fosta Gelsor SA), Gelsor Assets Management, Institutul de Economie și Afaceri, New Leasing SA, Imola SA, Accent Travel & Events SRL, Grupul de Media Gelsor, Gelcoop, Regisco SA – firma registrator al valorilor mobiliare emise de companiile listate la Bursa de Valori București, Victoria Business Center, Deltarom. Asociații lui Vântu sînt fideli ai săi din perioada de ” glorie” a FNI: Sorin Ovidiu Freciu, fost președinte al grupului Gelsor, fost realizator la Realitatea TV, actualmente administrator al The Money Channel Consulting SRL în care deține 20% (restul aparținînd Realitatea Media SA); Vlad Soare, și el fost președinte al grupului Gelsor pînă la prăbu șirea FNI; Ioan ” Niki” Andrei, fost funcționar de rang înalt al statului, primul președinte al SOV Invest și foarte bun prieten cu Sorin Ovidiu Vântu; Gheorghe Rațiu. Aceștia dețin procente nesemnificative, care ajung la maximum 5%. O prezență mai aparte în acționariatul firmelor este Teodor Nicolaescu, fostul președinte al Băncii Române de Scont. Acesta sugerează că firmele în care figurează sînt ” în tabăra lui Vântu” . ” Începînd cu decembrie 2001, cînd a izbucnit scandalul cu mine și cînd am fost arestat, nu m-am mai interesat absolut deloc de situația firmelor din grup în care eram asociat. Eram oricum în situație de ostilitate cu Vântu și cu colaboratorii lui și nu am luat legătura cu niciunul. Unele erau în procedură de lichidare, altele și-au schimbat numele. Erau în tabăra lui Vântu și nu m-a preocupat chestiunea” , a declarat Teodor Nicolaescu. De și nu recunoaște că el este acționarul nevăzut din spatele off-shore-urilor, Vântu s-a dat de gol prin cîteva declarații banale. În 2000, în plin scandal FNI, varianta de ” avarie” a lui Vântu a fost să- și vîndă firma cea mai importantă, Grupul Gelsor. Compania, cu un capital social de cîteva milioane de dolari, a fost cumpărată de Ioan Chelaru, avocat din Roman, senator din partea PSD începînd cu 2004, bun prieten din copilărie al lui Sorin Ovidiu Vântu. Valoarea din acte a tranzacției încheiate în iulie 2000 a fost de 30 de miliarde de lei, plătibili eșalonat în 25 de ani. Valoarea reală a Grupului Gelsor SA era de 199,87 miliarde de lei. Vântu susține că nu a fost interesat să- și răscumpere afacerea vîndută la subpreț vechiului său prieten: ” Domnul Chelaru a vîndut mai departe. Nu m-a interesat. Aveam alte preocupări” . Într-adevăr, Ioan Chelaru a vîndut mai departe Grupul Gelsor, dar nu oricui, ci către off-shore-ul Anwin Alliance Limited, tranzacția fiind încheiată în mai 2002, dar menționată la Registrul Comerțului o lună mai tîrziu. Întrebat cine era patronul firmei, Chelaru a declarat că nu își mai amintește. Fisura în cele afirmate de Sorin Ovidiu Vântu intervine într-o altă declarație a sa: ” La o vreme, grupasem toate activitățile imobiliare pe o companie care se chema Gelsor Network. Am vîndut această companie unei companii din exterior, care se numește Stonecome Ltd.” . Potrivit documentelor, vînzarea lui Gelsor Network (actuala Imobiliar Network 2002) către Stonecom Ltd. s-a făcut în 2002. Problema este că, în 2002, atunci cînd acesta susține că a vîndut Gelsor Network, patronul societății era Grupul Gelsor. Iar Vântu nu mai avea nimic de-a face cu Grupul Gelsor din 2000, cînd i-a vîndut compania lui Ioan Chelaru. Întrebarea este cum putea Sorin Ovidiu Vântu să vîndă Gelsor Network în 2002 în condițiile în care ultimii acționari ai companiei au fost Ioan Chelaru și Anwin Alliance Ltd., în spatele cărora susține că nu s-a aflat? Firma care a preluat în scripte din 2002 Gelsor Network, devenită Imobiliar Network 2002 SA, este Stonecom Ltd., companie off-shore cu rezidența fiscală în Cipru. Cum singur recunoaște, Vântu și-a grupat toate proprietățile imobiliare pe Imobiliar Network înainte să vîndă către Stonecom Ltd. Interesant este că în proprietatea firmei figurează acum fostele proprietăți ale lui Sorin Ovidiu Vântu: sediile filialelor Gelsor, amplasate în 22 de mari orașe ale țării, apartamente în zone ultracentrale din București, spații comerciale și, în fine, piesa de rezistență, sediul central al fostei Bănci Române de Scont. Partea cea mai spectaculoasă este că cele două reședințe ale lui Sorin Ovidiu Vântu, de pe Strada Paris 34 și din Corbeanca, sînt trecute în acte pe compania Imobiliar Network 2002. ” Eu operez, în general, cam pe jumătate din suprafața globului pentru optimizări fiscale, prin paradisuri fiscale. Sînt instrumente de lucru folosite de multe corporații internaționale. Nu văd de ce românilor le-ar fi refuzate aceste facilități” , declara cu nonșalanță Sorin Ovidiu Vântu într-un interviu. Dincolo de facilitățile invocate de SOV, cele mai multe paradisuri fiscale garantează și secretizarea patronilor, aspect ce se potrivește mănușă unui întreprinzător ca el cu credibilitatea redusă la zero de scandalurile financiare în care a fost implicat. Firma GM Invest SA, una dintre societățile de valori mobiliare care intermediază pe bursă, a stat în anonimat din 1994, cînd a fost fondată, pînă în 2002, cînd a fost preluată de off-shore-ul cipriot Comac Ltd..Tranzacția a avut loc la doar două luni după ce Comisia Națională de Valori Mobiliare (CNVM) a decis să lase Gelsor fără obiectul muncii, retrăgîndu-i autorizația. Ulterior preluării, GM Invest a înflorit, ajungînd între primii zece intermediari de pe bursă. Ajunsă pe poziția a șasea ca volum de tranzacționare, a devenit chiar acționar la Bursă. GM Invest are sediul în centrul Capitalei, chiar în clădirea fostei Băncii Române de Scont, înființată de Vântu. Comac Ltd. deține peste 87% din acțiunile societății de brokeraj, iar restul participațiilor se împarte între ” locotenenții” lui SOV: cetățenii moldoveni Tatiana și Ghenadie Nipomici – consultant financiar, fost consultant principal în Aparatul Președintelui Republicii Moldova, Petru Lucinschi, Darius Golgojan – fost acționar la urmașul Gelsor Travel & Tours, și Mircea Solomon – avocat implicat în numeroase tranzacții ciudate din zona Vântu – Liviu Luca. Iar ” coincidența” cea mai frapantă este că unul dintre președinții Gelsor SA a ajuns să conducă GM Invest. Este vorba de Andrei Dorinel Valeriu, directorul general al GM Invest. Nici șiefii agențiilor din țară nu sînt străini de ” familia” Gelsor. Liviu Stoica, de la Ploiești, și Dorin Compera, din Ia și, au păstrat tradiția. Excepție nu fac nici cenzorii GM Invest: Costică Rucărescu, Marin Șerban, Mircea Prăvălici, Dumitru Mihuț și.a. Toți aceștia au fost traderi sau colaboratori ai Gelsor. Comac Ltd., firma cu care Vântu susține că n-are nici o ” tangență acționarială” , mai deține participații importante în alte patru societăți care duc spre marele infractor. Cea mai evidentă este firma rebotezată Accent Travels & Events. Managerul societății este Lucian Boronea, neschimbat de pe vremea cînd Sorin Ovidiu Vântu era, oficial, stăpîn. Alta este Conservil SRL, în care Comac Ltd. este asociată direct cu FSLI și care are sediul chiar în clădirea Petrom, sucursala Ploiești. Celelalte două firme unde mai apare Comac Ltd. sînt: Print Multicolor SRL, din Ia și, și CGR Media București, ambele active în mass-media. O altă afacere marca Sorin Ovidiu Vântu se derulează prin firma Delta Asigurări SA, care vinde polițe de asigurări de viață și de sănătate. Înființată în octombrie 2003, societatea a obținut un profit record, de 38 de miliarde de lei vechi, încă din primul an de funcționare. A beneficiat de o campanie publicitară generoasă, difuzată chiar de postul Realitatea TV, și funcționează, alături de GM Invest, într-un luxos sediu din Piața Unirii, fostul sediu central al Băncii Române de Scont, aflat în proprietatea Imobiliar Network 2002 SRL. ” Acționariatul nostru și planurile ambițioase pe termen lung oferă credibilitate clienților noștri” , se laudă site-ul firmei Delta Asigurări SA. De fapt, exact acționarii cei ” credibili” îl indică pe adevăratul stăpîn al companiei. După schema afacerilor actuale cu amprenta ” părintelui FNI” , profitul societății de asigurări se scurge într-un off-shore din Marea Britanie. Se numește Tabor Project Limited, deține 82,8% din acțiuni și are un aport de capital de aproape 50 de miliarde lei vechi. Legislația britanică permite secretizarea identității patronilor de firme cu răspundere limitată. Reprezentantul off-shore-ului în România este un anume Octavian Turcan, cu domiciliul în Chi șinău și cetățenie moldovenească. Personajul se înscrie în galeria interpu șilor fideli lui Sorin Ovidiu Vântu: a administrat Banca Româna de Scont și, în prezent, deține un procent în Imobiliar Network 2002. Actele de la Registrul Comerțului arătau că, în 2006, unul dintre acționarii minoritari ai Delta Asigurări SA era Sorin Ovidiu Freciu, fost președinte al grupului Gelsor și ulterior realizator de emisiuni economice la Realitatea TV. Acesta susține însă că s-a retras din firmă la șiedința de bilanț a AGA din mai 2006. Un pachet semnificativ (17,14%) de acțiuni Delta Asigurări era gestionat în 2006 de Asociația Salariațior din Petrom, organizație înființată în 2000 de sindicalistul Liviu Luca și de 24 de mahări din Petrom, pentru achiziționarea de acțiuni în procesul privatizării colosului petrolier. Oamenii-cheie ai lui Luca au primit acțiuni sau funcții la Delta Asigurări. Unul dintre ei este Gheorghe Supeală, fost director în Petrom și consilier la Petromservice, care are 0,0001% din firmă. Altul este Gabriel Comănescu, administrator la Delta Asigurări. Comănescu este boss-ul grupului Upetrom, partener cu Liviu Luca și prieten vechi cu fostul ministru al Finanțelor, Sebastian Vlădescu. Și tot pe filiera sindicaliștilor din Petrom, Delta Asigurări a cumpărat în 2006 o altă companie de profil: Petrol Asigurare – Reasigurare (Petroas), înființată de petroliști. Un alt partener de afaceri al lui Sorin Ovidiu Vântu este Adrian Petrache. Acesta și Alexandru Bittner sînt cunoscuți drept șiefii grupării de afaceri ” Mafia de Băneasa. ” Sînt prieten cu Adrian Petrache de ani de zile” , a recunoscut Vântu, evitînd să menționeze dacă are interese comune și cu Bittner. 45% din acțiunile postului Realitatea TV au avut la un moment dat un traseu curios. Participațiile au trecut de la fondatorul Silviu Prigoană la Ștefan Lucov, un alt membru al grupării patronate de Petrache-Bittner, și înapoi. Ulterior au ajuns la un anume Radu Mărgineanu, care le-a cumpărat, în mai 2004, de la Prigoană cu numai 4,5 milioane de lei vechi. O lună mai tîrziu, Mărgineanu le vinde cu fix 5.553.297 dolari către o firmă controlată de Radoway Limited (Radio Total), un off-shore din Cipru, reprezentat de Mircea Solomon, omul lui Vântu. Mărgineanu fusese recomandat de Blue Link Comunicazzioni, firma elvețiană a lui Vântu, care deținea deja 55% din Realitatea TV. Radu Mărgineanu este nașul fiului lui Adrian Petrache și, în acela și timp, finul lui Gheorghe Rotaru, fost director adjunct al Serviciului de Informații Externe, pe linie de contraspionaj. Sorin Ovidiu Vântu și-a ridicat noul imperiu la adăpostul mogulului sindical Liviu Luca. Instrumentele de lucru au fost firmele sau asociațiile sub care s-au grupat salariații Petrom, precum și banii lor. Oficial, Vântu a pretins că prestează servicii pentru Liviu Luca din poziția de consilier al acestuia. În realitate, firmele off-shore reprezentate de oamenii ” părintelui FNI” făceau tranzacții directe, de milioane de dolari, cu entitățile sindicaliștil or din Petrom. În 2005, Elbahold Ltd. din Cipru – reprezentată în România de Dan Stratan, ultimul președinte al grupului Gelsor – a devenit cel mai important acționar (49,35%) al companiei Petromservice SA. Prin Petromservice, off-shore-ul Elbahold Ltd. face parte dintr-o adevarată suveică de firme. Editura Ziua SRL, care scoate ziarul cu acela și nume, este una dintre acestea. Urmează Insomar SA, celebrul institut de sondare a opiniei publice, Petro Security Group SRL (activități de protecție), Compania de Navigație Giurgiu Nav SA, Dixit Press SA (ziarul ” Telegraful de Prahova” ), Ana Maria Press SRL (grupul de presă ” Ziua” ), Realitatea Media SA (Realitatea TV) și Union Oil Software SA sînt alte piese din suveica Petromservice (Elbahold Ltd). Multă vreme, Petromservice a participat cu 99% și în X-Oil Grup SRL. Apoi, Petromservice a fost înlocuit de Comac Ltd., deci, indirect, tot de Elbahold Ltd.. Pînă în 2012, Petromservice are asigurate venituri de peste 937 milioane de euro de la OMV, în urma unui contract controversat. Nu este, de altfel, singura afacere suspectă pusă în practică de Sorin Ovidiu Vântu. Rețeaua de firme off-shore înregistrate în paradisul fiscal din Cipru și reprezentate în România de apropiați ai controversatului Sorin Ovidiu Vântu gravitează strategic pe lîngă Petrom. Primul pas a fost făcut chiar înainte de privatizarea din 2004 a colosului petrolier. Atunci, societatea Petromservice SA, cea mai mare ” căpușă“ a SNP Petrom, înființată de sindicaliștii lui Liviu Luca, a încheiat un contract de management cu Comac Ltd. din Cipru, reprezentată de aghiotanții lui Vântu: Dan Stratan (fost președinte al grupului Gelsor), avocatul Mircea Solomon și cetățeanul moldovean Ghenadie Nipomici. În 2005 s-a făcut pasul următor: printr-o inginerie financiară a fost cooptat în acționariatul Petromservice SA un alt off-shore cipriot legat de Comac, Elbahold Ltd.. Miza: aproape 1 miliard de euro de la Petrom, arvunit companiei Petromservice SA, care ia drumul Ciprului cu un bilet de doar 13 milioane de euro plătiți de off-shore-ul Elbahold Ltd.. Contractul de management încheiat cu off-shore-ul Comac a fost propus de însu și Liviu Luca și aprobat de Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) Petromservice SA pe 20 octombrie 2003. În aceea și perioadă a apărut și informația potrivit căreia Vântu îl consilia pe Liviu Luca.

 

Pe teritoriul României, Comac Ltd. este implicată în mai multe afaceri din zona de interes a lui Sorin Ovidiu Vântu, controlînd firme specializate în brokeraj, media și petrol.

 

La rîndul său, Comac este deținută de alte două căsuțe poștale, înființate tot în Cipru. Una dintre acestea este Elbahold Ltd., care stăpînește 50% din Comac. Totodată, Elbahold a devenit cel mai important acționar al companiei Petromservice SA. Această tranzacție a fost, de departe, foarte suspectă. Practic, cu mai puțin de 13 milioane de euro, off-shore-ul Elbahold Ltd. a cumpărat o afacere de sute de milioane de euro, cît reprezintă 49,35% din acțiunile Petromservice SA. Și Elbahold este reprezentată tot de Dan Stratan. Cooptarea noului acționar în firma sindicaliștilor din Petrom, condu și de Luca, s-a plănuit încă din martie 2005, cînd AGA companiei a decis majorarea capitalului social, avîndu-se în vedere dublarea acestuia. Conducerea Petromservice SA și-a justificat decizia prin necesitatea unei infuzii de capital în societate, pentru restructurare și retehnologizare. În mod normal, acționarii vechi ai firmei beneficiază de dreptul de preemțiune, fiind primii întrebați dacă vor să cumpere acțiuni din noul pachet emis de societate, înaintea unui eventual ofertant din exterior. Suspect este că în cazul Petromservice SA prea puțini dintre vechii acționari au beneficiat de această normativă, arătîndu-se interesați doar de 1,3% din noile acțiuni oferite. Prin urmare, aproape 1,5 milioane de acțiuni au rămas fără stăpîn deoarece Asociația Salariaților Petrom (PAS), care deținea atunci 50% din Petromservice SA, n-a vrut să mai cumpere nici un titlu, și asta în condițiile în care PAS ar fi putut achiziționa mai mult de jumătate din acțiunile nou emise de companie cu profitul ce-i revenea pe anul 2004 (peste 8 milioane de euro). Acestea, în toamna lui 2005, s-au ” plasat” . Astfel a intrat în acționariat off-shore-ul Elbahold Ltd. din Nicosia. În cazul de față, Elbahold figurează ca acționar la Petromservice SA cu 49,35% din acțiuni.

 

Cu doar 13 milioane euro, off-shore-ul a devenit astfel proprietarul a aproape 1,5 milioane de acțiuni (fiecare cu o valoare nominală de 31,04 lei noi), achitînd însă numai 10 milioane de euro. După comunicarea noului acționariat, s-a aprobat un nou termen maxim pentru achitarea diferenței de aproape 3 milioane de euro de către Elbahold. Specialiștii în fuziuni și achiziții consideră că prețul plătit pentru pachetul de 49,35% din acțiunile Petromservice SA este dubios de mic, mai ales că firma figura în 2004 printre primele 50 de companii românești cu cea mai mare cifră de afaceri: 271,5 milioane euro. Concret, cele aproape 13 milioane de euro plătite pentru 49,35% din acțiuni reprezintă mai puțin de 75% din profitul Petromservice SA pe 2004, de 17,6 milioane euro. Consultantul financiar Bogdan Baltazar a susținut că prețul pentru preluarea acțiunilor unei companii se stabilește în funcție de profit. În cazul societăților de top, investiția poate fi recuperată din profitul pe 17-20 de ani. Potrivit lui Baltazar, valoarea ” conservatoare” a Petromservice SA s-ar fi ridicat la peste 130 de milioane de euro, deci pachetul achiziționat de Elbahold ar fi valorat nu mai puțin de 64 de milioane de euro, respectiv de 5 ori mai mult decît prețul plătit efectiv. Alți specialiști spun că un preț normal variază între de 2 ori și de 7 ori valoarea activului net. Această metodă de calcul arată, în cazul Petromservice SA, că valoarea investiției ar fi trebuit să fie undeva între 53 și 160 de milioane de euro.

https://www.facebook.com/NEAMULVALAH/photos/a.2186980028196110/2216622321898547/?type=3

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Liderul mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, după rebeliunea din 24 iunie: „Societatea a cerut-o”

 

Sabina Șancu

Mercenarii Wagner au intrat relaxat în Rostov pe Don (Rusia) pe 24 iunie, mercenarii fiind întâmpinați cu entuziasm de către localnici.

În prima sa declarație publică de după revolta din 24 iunie, liderul mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, transmite că „societatea a cerut-o”. El și-ar fi trimis trupele către Moscova ca protest față de inițiativa Ministerului Apărării de a-i desființa gruparea de luptători.

 

Autoritățile ruse au decis să desființeze gruparea mercenară de la 1 iulie și să o integreze în Ministerul Apărării.

 

Prigojin, liderul acestora și creatorul armatei de mercenarii de care regimul de la Kremlin s-a folosit în multe zone de conflict din lume, a transmis că se opune acestei decizii. Comandanții Wagner ar fi refuzat să semneze contractul cu Ministerul.

 

Într-un mesaj vocal de 11 minute publicat luni pe Telegram, Prigojin spune că trupele sale de mercenari nu au încercat să-l înlăture pe Putin sau pe regimul său. Din contră, civilii ruși au ieșit în stradă să-i întâmpine cu steaguri ruse și embleme Wagner.

 

Cu toate acestea, rebeliunea sa, care s-a desfășurat cu mare ușurință de la granița cu Ucraina și până în apropierea Moscovei a dezvăluit „grave probleme de securitate pe întreg teritoriul țării”, transmite Prigojin.

 

„Ne-am oprit în momentul în care părea evident că s-ar fi scurs prea mult sânge”, a repetat liderul Wagner. El adaugă că trupele sale au ajuns în rază de tragere față de Moscova.

 

Rusia | Rebeliunea Wagner a durat o zi. Ce s-a întâmplat în Voronej și Rostov pe Don

 EMBED RĂSPÂNDEȘTE

Rusia | Rebeliunea Wagner a durat o zi. Ce s-a întâmplat în Voronej și Rostov pe Don

 EMBED RĂSPÂNDEȘTE

Codul a fost copiat

<iframe src=”https://romania.europalibera.org/embed/player/0/32476027.html?type=video” frameborder=”0″ scrolling=”no” width=”640″ height=”360″ allowfullscreen></iframe>

 

width

640

 px Înălțime

360

 px

Trimite pe Facebook

Trimite pe Twitter

Codul URL a fost copiat

https://romania.europalibera.org/a/declaratii-evgheni-prigojin-dupa-rebeliunea-rusia-24-iunie/32476027.html

 

Auto240p360p480p720p1080p

Nici o sursă media

 

0:001:20

0:00

„De aceea credem că demonstrarea capacității noastre este de ajuns”, continuă Prigojin.

 

El acuză trupele guvernamentale ale Rusiei că au tras în trupele Wagner.

 

„Scopul marșului a fost să tragem la răspundere oficialii care, prin acțiunile lor neprofesionale, au comis un mare număr de greșeli. Societatea a cerut-o”.

 

Prigojin a precizat că luptărorii săi au ucis piloți ruși în timpul rebeliunii, o decizie pe care o „regretă”, dar care ar fi fost necesară pentru că armata trăgea în ei. Liderul Wagner spune că trupele sale nu au ucis niciun soldat la sol, dar că 30 dintre mercenari ar fi fost uciși.

 

„Am intrat și am preluat complet controlul orașului Rostov. Civilii s-au bucurat să ne vadă. Mișcarea trupelor Wagner este un exemplu pentru cum ar fi trebuit să arate 24 februarie”, adaugă Prigojin. El consideră că, dacă Wagner ar fi desfășurat primul atac asupra Ucrainei, ar fi cucerit țara rapid.

 

Fondatorul grupului privat de mercenari Wagner, Evgheni Prigojin, face o declarație cu privire la începutul retragerii forțelor sale din Bahmut și predarea pozițiilor acestora trupelor obișnuite ruse, în cursul conflictului Rusia-Ucraina din Bahmut. 25 mai 2023

### VEZI ȘI… ###

Grupul Wagner a capturat un comandant rus. Evgheni Prigojin acuză armata rusă că a încercat să-i arunce oamenii în aer

Nu se știe cu siguranță unde se află Prigojin, însă un canal de știri rus a raportat că liderul mercenar a fost văzut într-un hotel din Minsk.

 

Până în dimineața de luni, dosarul penal împotriva liderului mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, a rămas în continuare deschis. Prigojin este acuzat de trădare și răzvrătire, transmite presa rusă.

 

Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, ar fi apărut luni în public, pentru prima dată după revolta armată de sâmbătă.

 

Ministerul a difuzat o înregistrare în care Serghei Șoigu apare în timpul unui zbor cu avionul, ascultând rapoarte la un post de comandă condus de gruparea militară rusă Zapad (Vest).

 

Înregistrarea era fără sunet și nu au fost precizate locul și timpul vizitei.

 

Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu (al doilea din stânga), a vizitat un post de comandă al grupării militare Zapad (vest), conform unei înregistrări difuzate pe 26 iunie 2023.

### VEZI ȘI… ###

Ministrul rus al apărării a apărut public după revolta Wagner. Evgheni Prigojin nu a mai comunicat de sâmbătă

În timpul revoltei, Prigojin ceruse ca Serghei Șoigu și Valeri Gherasimov, șeful Statului Major General, să fie predați forțelor sale pentru a putea „restabili justiția”.

 

Tot luni a apărut și primul mesaj video al președintelui Putin de după rebeliunea Wagner. El s-a adresat poporului rus condamnând mercenarii care „au înjunghiat în spate” țara, pe care a jurat să-i zdrobească. Nu este clar când a fost înregistrat acest mesaj.

 

Ce s-a întâmplat sâmbătă în Rusia?

În dimineața zilei de 24 iunie, Evgheni Prigojin a anunțat pe Telegram la forțele sale ocupă sediul militar din Rostov pe Don și controlează sediile militare și aeroportul orașului din sudul Rusiei.

 

Scopul mercenarilor ar fi fost să schimbe conducerea Ministrului rus al Apărării, inclusiv pe ministrul Serghei Șoigu și pe șeful de Stat Major al forțelor armate ruse, Valeri Gherasimov.

 

Șeful mercenarilor Wagner a mai spus că forțele sale au trecut din Ucraina în Rusia și nu s-au confruntat cu vreo rezistență din partea recruților ruși pe care i-ar fi întâlnit. Prigozhin a spus că Wagner nu „luptă împotriva copiilor” și „va distruge pe oricine ne stă în cale”.

 

Evgheni Prigojin, liderul Grupului Wagner, pozează cu un localnic pe 24 iunie. Oamenii i-au aplaudat pe luptătorii Wagner care au luat cu asalt sediul militar din orașul Rostov-pe-Don, din sudul Rusiei.

### VEZI ȘI… ###

A fost sau n-a fost tentativă de lovitură de stat? Ce urmează în Rusia după revolta de o zi a lui Prigojin

Videoclipurile postate pe rețelele de socializare au arătat vehicule militare, inclusiv tancuri, pe străzile din Rosto-on-Don și scene în care mercenarii lui Wagner s-ar fi întâlnit față în față cu oficiali militari ruși în oraș.

 

Rostov pe Don este o bază logistică principală pentru operațiunile de război ale Rusiei în Ucraina.

 

De acolo, Prigojin le-a ordonat trupelor sale să înceapă marșul spre Moscova. După ce au trecut de Voronej, și au ajuns la doar 200 de km de capitală, Progojin le-a ordonat trupelor să se oprească și să se întoarcă în Ucraina. Decizia ar fi fost luată după medierea prin președintele Belarusului, Aleksandr Lukașenko.

 

Istoricul Cosmin Popa a analizat într-un interviu acordat Europei Libere situația din Rusia: „sistemul putinist a început să se clatine”.

### VEZI ȘI… ###

Interviu | Istoricul Cosmin Popa: Sistemul lui Vladimir Putin începe să se descompună

Înțelegerea negociată a fost ca Prigojin să-și ducă în Belarus toate trupele, iar astfel nu vor fi urmăriți penal în Rusia. Ca parte a acordului, luptătorii Wagner care nu au luat parte la marș vor intra sub controlul direct al armatei ruse, o mișcare căruia Prigojin i-a rezistat vehement.

 

Duminică seara, mercenarii Wagner ieșiseră din Rostov. Ei s-au îndreptat spre Belarus, unde li s-a acordat amnistie.

 

Cine este Evgheni Prigojin?

Șeful mercenarilor Wagner are 61 de ani, este originar din Sankt Petersburg și a operat timp de mulți ani din umbră. A fost numit „bucătarul lui Putin”.

 

După ce și-a început viața ca infractor (în anii ’80), a acumulat o avere consistentă din contracte guvernamentale de catering și conducea o faimoasă „fabrică de troli” în Sankt Petersburg, vârful de lance al eforturilor Moscovei de a influența alegerile din alte țări.

 

Prigojin (stânga) servindu-i cina premierului rus Vladimir Putin la restaurantul lui Prigojin de lângă Moscova, în 2011.

### VEZI ȘI… ###

Cine este șeful grupului Wagner. Evgheni Prigojin, de la bucătarul lui Putin la comandant militar al mercenarilor

În ultimele luni, pe măsură ce grupul său de mercenari Wagner, aparent privat, a preluat greul luptelor crâncene din orașul Bahmut din estul Ucrainei și din jurul acestuia, Prigojin a ieșit la rampă căptătând statut de vedetă și vizibilitatea unui om de stat.

 

Frecventele sale comunicate de presă, redactate fără menajamente, și criticile sale necontrolate și pline de înjurături la adresa înalților oficiali ruși și a șefilor militari au devenit un fel de marcă personală.

 

Mercenarii săi au intervenit în țări precum Siria sau Mali.

 

https://romania.europalibera.org/a/declaratii-evgheni-prigojin-dupa-rebeliunea-rusia-24-iunie/32476672.html

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Putin e criminal de război? Dodon: Este om de stat și patriot al țării sale

 

 

„Este om de stat și patriot al țării sale”. Astfel, a răspuns fostul șef de stat, Igor Dodon, întrebat, dacă l-ar numi pe președintele rus, Vladimir Putin, „criminal de război”.

Totodată, Dodon a menționat că Republica Moldova și Rusia trebuie să întoarcă „colaborarea strategică”, transmite Știri.md cu referire la Unimedia.

 

„Vladimir Vladimirovici Putin este om de stat și patriot al țării sale. Am avut cu el mereu relații foarte bune și sper că la o etapă noi vom întoarce colaborarea noastră la nivelul potrivit, ceea ce doresc și majoritatea cetățenilor din Moldova și, sunt sigur, că și majoritatea oamenilor din Federația Rusă”, a spus Igor Dodon.

 

„Noi astăzi cu toții sărbătorim Ziua Victoriei, în același timp vreau să menționez că este Ziua Păcii. Noi suntem împotriva războiului, oriunde ar fi el, fie că în Ucraina, fie în alte țări”. Declarația îi aparține fostului șef de stat, Igor Dodon, și a fost făcută la Marșul „Memoriei”, organizat de Partidul Socialiștilor.

 

https://stiri.md/article/politica/putin-e-criminal-de-razboi-dodon-este-om-de-stat-si-patriot-al-tarii-sale/

 

//////////////////////////////////

 

(Cu gandul la o UNGARIE mai mare…)”Nu-mi pasă de Putin sau de Rusia”. Orban joacă cartea realismului și susține că nu e pro-rus

 

 

 

 

Premierul ungar Viktor Orbán vine cu o interpretare demnă de propaganda sovietică din perioada stalinistă, atunci când se referă la situația delicată în care se află președintele rus Vladimir Putin, acuzat de Curtea Penală Internațională de crime de război.

 

 

Orbán nu se consideră pro-rus și aduce ca argument poziția sa din 1989, când a cerut deschis retragerea trupelor sovietice din Ungaria. „Dacă spui că ungurii sunt prietenoși cu rușii, asta contrazice experiența noastră istorică. Lupt pentru Ungaria, nu-mi pasă de Putin sau de Rusia”, a spus el.

 

Întrebat de Bild dacă Ungaria l-ar fi arestat pe Putin pe baza unui mandat de arestare emis de Curtea Penală Internațională dacă ar vizita Ungaria, Orbán a spus că Putin nu plănuia să viziteze țara, deci era doar o întrebare ipotetică.

 

În plus, premierul ungar reinterpretează după bunul plac normele de drept internațional. „Pentru mine nu este (criminal de război) pentru că suntem în război. Nu putem vorbi despre crime de război decât după război”, a spus el. Practic, premierul Orban vrea să sugereze că orice criminal trebuie lăsat să-și termine treaba, urmând ca ulterior să-i analizăm faptele.

 

Şeful guvernului ungar a subliniat din nou că sunt necesare negocieri de pace şi încetarea focului. „Trebuie să convingem părțile implicate în conflict să se așeze la masa negocierilor. Nu ar fi o idee bună să le spuneți, veniți și acționați și apoi vă vom aresta”, a adăugat el.

 

Ca să mai slăbească din unitatea europeană Orbán are grijă să ne aducă aminte că timpul lucrează în favoarea Rusiei. El și-a exprimat convingerea că Ucraina nu poate câștiga războiul și că Putin va rămâne la putere în 2024.

 

 

 

Orban vede partea plină a paharului: Nu e grav că a avut loc o rebeliune, ci că aceasta a fost rezolvată în 24 de ore

 

 

Orbán nu acordă prea multă importanță evenimentelor de sâmbătă, inclusiv marșul ”wagnerienilor” către Moscova. „Faptul că (rebeliunea Wagner) s-a întâmplat nu este deloc un indiciu al slăbirii poziției lui Putin. Mai degrabă puterea poziției sale a fost demonstrată prin faptul că conflictul a fost rezolvat în 24 de ore”, a spus el.

 

„Putin este președintele Rusiei și dacă cineva crede că poate eșua sau îl poate înlocui, nu înțelege poporul rus și structura rusă de putere, care este foarte stabilă. Se bazează pe armată, serviciul secret și poliție. Este o altă țară decât, de exemplu, Germania sau Ungaria”, a adăugat Orban.

 

Aici, fără să vrea, Orban arată cu degetul exact spre zonele de unde ar putea să vină o schimbare de putere – mai exact structurile de forță ale statului. O revoltă populară este exclusă într-un stat hiper-controlat precum Rusia, așa cum opinează majoritatea analiștilor.

 

 

 

 

 

”Ucraina nu este suverană pentru că nu are bani și arme”

 

 

Potrivit lui Orbán, Ucraina nu procedează suveran, pentru că totul este decis de Statele Unite.

 

„Ucraina nu este o țară suverană. Nu au bani. Nu au arme. Ei pot merge la război doar pentru că Occidentul îi sprijină. Dacă americanii decid că vor pace, atunci va fi pace”, a spus el. „Ucraina va rămâne fără soldați mai repede decât Rusia și asta va decide lucrurile”, a adăugat el.

 

Orbán nu crede că Rusia va continua războiul împotriva Europei, dacă va câștiga în Ucraina. „Nu sunt suficient de puternici pentru asta. Acest război a arătat clar că NATO este mult mai puternică decât Rusia. De ce ar vrea cineva care este mai slab decât NATO să atace NATO?”, a întrebat retoric prim-ministrul Ungariei.

 

https://www.defenseromania.ro/nu-mi-pasa-de-putin-sau-de-rusia-orban-joaca-cartea-realismului-pentru-a-justifica-relatiile-apropiate-cu-liderul-de-la-kremlin_623313.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

Bestiarul Kremlinului. Adevărata și interminabila listă a agenților ruși din România

 

Articol scris dePetrişor Peiu

 

Recentul spectacol al agenților putiniști care incriminează lucrările absolut legitime pe care eroicul guvern ucrainean le face pentru adâncirea canalului Bâstroe a adus în actualitate ideea nobilă de a avea, în sfârșit, o listă interminabilă și deschisă veșnic în care să figureze toți susținătorii orcilor de la Kremlin.

 

 

Pentru a nu ne duce cu lista până la voievodul Ștefan cel Mare care a domnit în toată Moldova, inclusiv în Bugeac (ucrainean din vremuri imemoriale), m-am decis să încep lista doar de pe la prima treime a secolului al XIX-lea. Adică pe la 1829, când s-a semnat pacea de la Adrianopol, cea care termina unul dintre multele conflicte ruso-otomane. Atunci, Rusia a îndeplinit profeția marelui om politic Traian Băsescu și a ocupat gurile Dunării, adică brațele Chilia, Sulina și Sfântul Gheorghe. Intrând în posesia celor trei brațe, rușii au rărit lucrările de decolmatare în brațul Sulina, oprind astfel circulația pe acest canal. În rarele perioade când mai dragau canalul natural Sulina, instituiau câte o carantină pe motiv de boli transmisibile, prilej să care toate vasele care se încumetau să treacă prin carantină tocmai la Odesa.

 

Europenii din acele vremuri susțineau că politica rusească de sistare a lucrărilor de decolmatare se făcea cu scopul de a ruina porturile românești Galați și Brăila și de a favoriza dezvoltarea portului Odesa. Ei bine, frâna rusească pusă navigației pe canalul Sulina a contribuit la marea foamete (zisă „a cartofului”) din 1845 din insulele britanice, foamete care a cauzat moartea a un milion de irlandezi. Motiv pentru britanici să caute un conflict militar cu Imperiul țarist pentru a putea deschide circulația prin gurile Dunării, guri degrabă aducătoare de grâne moldo-valahe. Și motivul le-a fost furnizat de armata țaristă care a încercat să ocupe principatele Române la 1853.

 

Războiul pornit de ruși se termină catastrofal pentru ei, căci Occidentul se solidarizează cu Imperiul Otoman și își trimite armatele (francezii și britanicii, în primul rând) să debarce în Crimeea. În urma lungului asediu al Sevastopolelui, rușii pierd războiul și acceptă condițiile păcii impuse de puterile occidentale. Printre deciziile luate în 1856 se numără și reîmpărțirea Deltei Dunării, Moldovei revenindu-i Bugeacul (cele trei județe din sudul Basarabiei), iar Imperiul Otoman recăpătând Dobrogea.

 

Ca urmare a noii împărțiri teritoriale, englezii preiau inițiativa și creează Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Sulina. Punctul 15 al tratatului de pace de la Paris din 1856 stipulează clar înființarea acestei Comisii Europene, în care „Franța, Austria, Marea Britanie, Prusia, Sardinia și Turcia vor fi fiecare reprezentate prin delegat, va fi însărcinată de a specifica și executa lucrările necesare de la Isaccea în jos, de a curăța de nisip și alte obstacole Gurile Dunării, în părțile mării învecinate lor, și de a pune această parte a fluviului și zisele părți ale mării în cele mai bune condițiuni posibile pentru navigațiune”.(sursa aici).

 

 

DOI BRITANICI PUTINIȘTI

Și aici intră în scenă primii agenți ruși, care aleg brațul Sulina, în dauna brațului Chilia, pentru a deschide navigația la gurile Dunării. Mai precis, maiorul John Stokes este numit membru din partea Angliei în această comisie. Acesta a cerut Londrei să îi fie puși la dispoziție trei ingineri, printre care și un anume Charles Hartley, pe care îl cunoscuse cu ocazia construcției fortificațiilor de la Kerci, din timpul războiului Crimeii.

 

 

Charles Hartley (1825-1915) a fost un cunoscut inginer civil britanic din epoca victoriană. Datorită lucrărilor sale extinse de cartografiere a unuia dintre cele mai lungi fluvii din Europa, și a proiectării unor remarcabile lucrări de regularizare pentru navigație pe cursul inferior al acestuia, a devenit cunoscut sub numele de „Părintele Dunării”.

 

În 1857, Hartley este angajat la  Comisia Europeană a Dunării, cu toate că nu era membru al Institutului Inginerilor Civili din Londra și își ia postul în primire la Galați în luna ianuarie 1858. Ei bine, inginerul englez Hartley, desemnat de aliații occidentali, alege brațul Sulina ca braț pe care să se desfășoare navigația la gurile Dunării și tot el decide și amenajarea actualului canal Sulina prin îndreptarea cursului Dunării vechi. Deci aviz marilor apărători ai Ucrainei, care ne tot spun că românii au fost primii care au săpat un canal navigabil cu adâncimea de 7 metri, ceea ce le dă astăzi dreptul ucrainenilor să facă același lucru cu canalul Bâstroe: decizia de a îndrepta Dunărea veche și de a construi canalul Sulina a fost luat de puterile occidentale reunite în Comisia Europeană a Dunării, nu de România, care nici nu exista pe atunci (1857) și, în consecință, nici nu stăpânea Delta sau Dobrogea! Sper că nu este vreun ideolog pro-Zelenski atât de incorect politic încât să sugereze că occidentalii și mai ales aliații noștri de nădejde de la Londra au luat decizii care să afecteze Ucraina. Mai degrabă eu cred că englezii Stokes și Hartley erau agenți ruși care doreau să ajute la înflorirea porturilor dunărene românești în dauna poporului ucrainean asuprit de cizma ocupanților ruși încă de atunci, din secolul XIX. Motiv să deschid, curajos, lista agenților putiniști cu cei doi britanici.

 

Ulterior, după ce Dobrogea și Delta au ajuns să aparțină României (după tratatul de pace din 1878), lucrările de amenajare și adâncire ale canalului Sulina au fost făcute sub domnia regelui Carol I, de origine germană.

 

Date fiind tradiționalele legături dintre Berlin și Moscova, cred că putem să-l includem și pe Carol I pe lista agenților Moscovei, care au tras apa Dunării spre România, dezavantajând Ucraina ocupată de hoardele țariste chiar și pe atunci. Mai ales că Bugeacul revine, tot la 1878, teritoriului ucrainean (repet, ocupat pe atunci de către ruși).

 

E drept că agenții Moscovei ne explică cum că numita Comisie Europeană a Dunării a lust o decizie fundamentată științific de inginerul Hartley, dar asta nu ne împiedică să bănuim că și ingineria poate fi pusă, la un moment dat, pe lista putiniștilor.

 

Și pentru a continua cu isprăvile nemților pro-ruși, să observăm că regele Ferdinand smulge, la 1918, cu forța armelor, Bugeacul din componența tinerei republici ucrainene, alături de întreaga Basarabie.

 

Ocupația militară a întregii Basarabii, deci inclusiv a Bugeacului, îl găsește pe regele Ferdinand în complicitate cu românii Ionel Brătianu, Alexandru Averescu și alți politicieni interbelici, ceea ce ne îndreptățește să îi bănuim pe toți de o atitudine anti- Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, deci, implicit, de pro-rusism. Și iată cum lista crește.

 

Din fericire, pe 27 iunie 1940, draga Ucraină, în continuare sub cizma rusească, își recâștigă posesiunile dunărene, împreună cu nordul Bucovinei și cu ținutul Herța. Apoi apare agentul rus Ion Antonescu care re-ocupă Bugeacul plus întreaga Basarabie și care își trimite hoardele prădătoare tocmai la Odesa. Pe Antonescu îl scoatem, totuși, de pe lista agenților ruși, căci el a fost deja pedepsit de fostul consilier al lui Traian Băsescu, Cristian Preda, prin retragerea titlului de doctor honoris causa acordat de Universitatea București. Mă întreb, totuși, cum o fi suportat Cristian Preda povara opiniei fostului său șef Băsescu despre Ion Antonescu? Iar dacă e să-l credem pe Băsescu am putea să-l includem pe lista agenților Moscovei și pe regele Mihai, considerat „la fel de criminal precum Antonescu”. Mai ales că tot Băsescu ne-a reamintit că regele a fost și decorat de Moscova. A, pardon, Stalin nu era rus, era georgian și gerorgienii sunt aliați.

 

Evident că de pe lista agenților pro-ruși nu putem să-l excludem pe sinistrul dictator Nicole Ceaușescu, care a avut grijă și el să decolmateze canalul Sulina. Asta așa ca o palmă dată blajinului ucrainean bătător din pantof la tribuna ONU Nikita Sergheevici Hrușciov, care ne-a scăpat de trupele rusești staționate pe tărâmul patriei noastre. Slava!

 

WWF, PUTINISTĂ ȘI EA

Trecând la spionii ruși aflați în viață, să menționăm întregul guvern Tăriceanu, care s-a opus lucrărilor justificate pe care eroicii ucraineni le-au început în anul 2004 pe canalul Bâstroe, pe vremea pro-occidentalului președinte Viktor Iușcenko. Opoziția nedemnă a guvernului Tăriceanu era, atunci, motivată prin salvarea ecosistemului din Delta Dunării. Evident o invenție și această ecologie. Oare n-ar trebui să trecem și ecologia pe listă, că doar subminează lupta împotriva lui Putler?

 

Nu mai spun de organizații mai mult decât suspecte precum subversiva Salvați Dunărea și Delta ale deja-bine-cunoscutului agent moscovit Liviu Mihaiu, demascat de societatea civilă cu prilejul apariției buletinului de luptă anti-rusească de la Iași, sub coordonarea unui distins și reputat condamnat penal. Oare judecătorii care l-au condamnat n-or fi și ei buni de trecut pe lista putiniștilor?

 

Și pentru că rușii s-au infiltrat peste tot, să știți că până și occidentalii de la reputata WWF- World Wildlife Fund au căzut în plasa rusească și au susținut în 2008 că adâncirea canalului Bâstroe ar dăuna ecosistemului Deltei.

 

Rusia și-a găsit, se pare, un aliat și la Atena, pe Stavros Dimas, fost comisar european pentru mediu care le scria ucrainenilor în 2008, cerându-le să înceteze adâncirea canalului Bâstroe, invocând lucruri mărunte precum „nerespectarea obligațiile internaționale în cadrul convențiilor ecologice aplicabile”.

 

 

Este de la sine înțeles că și convențiile Espoo și Aarhus invocate de comisarul Stavros își găsesc și ele locuri de cinste pe lista pro-rușilor care nu sprijină eroismul ucrainean de la Bâstroe.

 

Nu prea înțeleg, însă, cum i-au silit cei de la Espoo pe ucraineni să semneze chiar în noiembrie 2022, împreună cu România, ditamai acordul privind implementarea convenției Espoo pentru evaluarea impactului de mediu în context transfrontalier ( Agreement on the Implementation of the Convention on Environmental Impact Assessment in a Transboundary Context)?

 

 

Bogdan Aurescu, Foto MAE

 

Există și unii care, deși manifest anti-ruși, se cam joacă cu focul și nu prea știu pe ce listă să-i încadrez. Iată, bunăoară, cam ce spunea prin 2006 distinsul nostru ministru de Externe: „Bogdan AURESCU, Lector universitar doctor, Proiectul ucrainean al Canalului Bâstroe din Delta Dunării – o provocare pentru dreptul internaţional al mediului, aplicat de organizaţiile internaţionale specializate

 

Proiectul Ucrainei de a construi un canal de navigaţie de mare adâncime în Delta Dunării, un habitat natural strict protejat de dreptul internaţional al mediului, a provocat nu doar îngrijorarea României (pe al cărei teritoriu se află cca. 80% din Delta Dunării), dar şi la nivel internaţional şi european. Acest articol prezintă reacţiile organizaţiilor internaţionale ce au competenţe în domeniu, care au considerat, fără excepţie, că această iniţiativă a Ucrainei prezintă pericolul potenţial de a induce daune ireparabile acestui exemplu de biodiversitate unic în lume. Unele din cele mai recente concluzii în acest sens au fost adoptate în 2006 de Comisia de Anchetă creată, pentru prima oară, la iniţiativa României, conform Convenţiei de la Espoo din 1991”.

 

Mi s-a părut mie, dar parcă și Ciolacu a mototolit niște nedumeriri prin barbă.

 

Poate facem și o listă cu rezerve la lista putiniștilor titulari!

 

Cea mai mare neclaritate o am, însă, în privința fostului președinte Traian Băsescu, cel despre care presa susținea că „îi taie lui Iușcenko apa la canalul Bâstroe”, pentru că fostul președinte a adoptat atunci un discurs un pic cam prea obraznic la adresa Ucrainei: „Președintele Traian Băsescu a avertizat ieri Ucraina cu posibilitatea blocării canalului Bâstroe prin micșorarea debitului apei Dunării pe teritoriul României. În cazul în care Ucraina nu se va conforma acordurilor internaționale de protejare a Deltei Dunării (ESPOO și celalalte) și România poate executa lucrări hidrotehnice pe teritoriul ei  „pentru a împiedica lucrările de construcție a canalului Bâstroe prin modificarea debitului apei, a atras atenția Băsescu în cadrul unei Ediții speciale a emisiunii Nașul de la B1TV, cu Radu Moraru”.

 

Deci, Băsescu ar cam trebui să fie pe listă. Pe de altă parte, liderii celor care sar astăzi în apărarea dreptului sacru al ucrainenilor la adâncirea canalului Bâstroe sunt chiar intelectualii lui Băsescu, adică cei care s-au plimbat cu avionul până la Neptun pentru a se desfăta spiritual cu prezența reputatului cititor multi-anual al Levant-ului lui Cărtărescu…

 

Ei, până la urmă să-i înțelegem și pe ei, căci și intelectualii trebuie să se adapteze nevoilor cetății, nu-i așa? Când cetatea este Băsescu, zburăm la el la Neptun pe banii statului, iar când cetatea devine Elena Udrea ne plimbăm cu ea pe malul mării. Nu prea știu ce mai fac intelectualii când cetatea a devenit Iohannis, căci acesta nici nu  hăhăie și nici nu pare genul să-l ții de mână pe malul mării. Grea încercare și pe intelectualii ăștia care rezonează cu cetatea. Noroc că sunt un simplu inginer și n-am astfel de dileme.

 

În fine, dragii mei, am ajuns la final doar pentru că un articol nu poate fi prea mare, dar, altminteri, lista cu agenții ruși este, desigur, interminabilă. Pe ea poate apare oricând oricare dintre noi. După necesități. De altfel, fiind o listă de putiniști, aceasta este și discriminatoare, pe ea apărând cu predilecție bărbați, albi și creștini. Proporția femeilor este încă mică, deși au mai apărut firav și ceva doamne. Afro-americani nu avem pe această listă a rușinii și nici lgbtq-iști. Deocamdată.

 

 

Canalul Bâstroe, Infografic Agerpres, 2008

 

Ucraina a încheiat pe 26 august 2004 prima fază de execuție a canalului maritim de acces al navelor la gura Bâstroe. A două etapă a lucrărilor pe brațul Bâstroe trebuia să înceapă în vara lui 2008, pentru extinderea până la 80 de metri a lățimii canalului, precum și pentru adâncirea acestuia. La finalul lucrărilor de adâncire și extindere a albiei, canalul Bâstroe ar fi trebuit să aibă o adâncime de 8,5 metri față de 7 metri cât au Sulina și Dunare – Marea Neagră. România a cerut Ucrainei să oprească acest proiect, având în vedere că noua legătură de 10 kilometri dintre Dunăre şi mare trece prin mijlocul Deltei Dunării şi încalcă o serie de convenţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului. În 2006, Comisia Economică a ONU a dat dreptate României şi a arătat că acest canal poate afecta unele specii de faună din Delta Dunării. Autorităţile de la Kiev susţineau însă că pretenţiile de mediu ale României sunt motivate economic – ţara noastră ar pierde bani în urma apariţiei unui competitor pentru canalul Sulina. În pofida numeroaselor proteste emise de Bucuresti, Kievul a inaugurat în 2007 canalul Bâstroe.

 

 

În iulie 2006, Ministrul Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu și omologul său din Ucraina, Boris Tarasiuk s-au întâlnit la Odessa, pe agenda discuțiilor figurând subiecte precum conflictul transnistrean, canalul Bâstroe și delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. Cu acest prilej are loc ceremonia semnării unui angajament de respectare a concluziilor Comisiei de Anchetă Internațională constituită în baza prevederilor Convenției de la Espoo, privitoare la proiectul ucrainean al canalului navigabil de mare adâncime Dunăre – Marea Neagră.

 

CRONOLOGIE

Situația Ceatal Izmail-Bâstroe-Marea Neagră

 

09.02.2022

 

Consiliul de Miniștri din Ucraina aprobă Rezoluția nr.136/09.02.2022.

 

În rezoluție se precizează, la pagina 9, că proiectul prevede:

 

-pe Sectorul (de Dunăre) Izmail Ceatal-Vâlcovo (95,445 km) o lățime de 120 m și o adâncime de 8,23 m

 

-pe Sectorul (de Dunăre) Izmail Ceatal -Reni (54,06 km), o lățime de 120 m și o adâncime de 8,03 m

 

-pe sectorul (de Dunăre) Vâlcovo-Marea Neagră, care include și canalul Bâstroe (19,021 km), o lățime cuprinsă între 60 m și 85 m, și adâncimi cuprinse între 8,66 m și 7,65 m.

 

22.06.2022

 

Ministerul Mediului din Ucraina a trimis o notificare Ministerului Mediului din România în care a cerut acordul DOAR pentru lucrări în Portul Izmail.

 

04.07.2022

 

Ministerul Mediului din România a transmis Ministrului Transporturilor și Infrastructurii din România un document prin care a solicitat un punct de vedere privind solicitarea părții ucrainene.

 

12.07.2022

 

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (Ro) îi răspunde Ministerului Mediului (Ro) printr-un punct de vedere în care exprimă dezacordul privind lucrările ucrainenilor.

 

04.08.2022

 

Ministerul Mediului (Ro) transmite către Ministerul Mediului (Ucraina) un punct de vedere în care afirmă că nu este de acord cu lucrările.

 

21.12.2022

 

Ministerul Mediului (Ro) informează Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (Ro), că pe siteul Ministerului Mediului (Ro) a fost publicat Studiul de evaluare a impactului pentru investițiile notificate de Ucraina.

 

Notă:

 

Acest Studiu a fost elaborat de Ministerul Mediului ucrainean și a fost transmis Ministerului Mediului român.

În Studiul elaborat de partea ucraineană se precizează (PENTRU PRIMA DATĂ DE LA ÎNCEPEREA CORESPONDENȚEI), că investiția se efectuează în lungul canalului navigabil Ceatal Izmail-Vâlcov

De asemenea, TOT ÎN ACEST STUDIU (pct 1.1, pagina 9, penultimul paragraf), se precizează (TOT PENTRU PRIMA DATĂ) că investiția Ucrainei se realizează în baza Rezoluției Consiliul de Miniștri din Ucraina, nr.136/09.02.2022.

09.02.2023

 

Direcția navală a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii (Ro) a organizat o întâlnire cu reprezentanții MAE, Ministerului Mediului, Poliției de Frontieră, Garda de Coastă, în cadrul căreia a pus la dispoziție elementele pe care le avea privind anumite activități pe Dunăre ale părții ucrainiene. Întâlnirea a fost de natură să sprijine MAE român în sensul demersului acestui minister pentru formularea unei poziții ferme a României față de acțiunile Ucrainei.

 

16.02.2023

 

Partea ucraineană anunță armatorii că adâncimea canalului Bâstroe este de 6,5 m (de la 3,9 m cât avea anterior) iar navele mari pot tranzita canalul.

 

19.02.2023

 

Ministerul Infrastructurii din Ucraina anunță oficial (pe tweeter) că adâncimea pe canalul Bâstroe a ajuns la 6,5 m (de la 3,9 m), iar navele mari pot tranzita canalul.

 

 

„Pentru prima dată în timpul independenței Ucrainei, pescajul care trece prin Canalul Bâstroe a crescut de la 3,9 la 6,5 m. Este o mare oportunitate pentru capacitatea fluviului Dunărea și pentru cifra de afaceri a porturilor de export. Continuăm să dezvoltăm clusterul portuar dunărean împreună cu partenerii noștri europeni”, se arată în postarea publicată pe Twitter.

 

Concluzie:

 

Acesta este momentul în care partea română a descoperit situația reală.

Între timp însă, partea ucraineană a început lucrările la întregul proiect (nu doar la Portul Izmail) fără a mai aștepta punctul de vedere al părții române, fără a urma procedurile Convenției ESPOO și fără a respecta celelalte Convenții și Acorduri internaționale relevante:

-Convenția de la Belgrad, privind regimul navigației pe Dunăre/ 18.08.1948

 

-Acordul Guvernelor român și ucrainean, privind cooperarea în domeniul gospodăririi apelor de frontieră/ 30.09.1997

 

În această situație, nu se știe exact când a început partea ucraineană lucrările la acest proiect, atât pe Canalul Chilia, cât și pe canalul Bâstroe.

Este cert că partea ucraineană a avut intenția de a demara acest proiect încă de dinainte să înceapă războiul cu Rusia.

Putem să presupunem că Ucraina a folosit situația de conflict ca acoperire pentru a efectua lucrări fără acordul părții române.

Sub pretextul necesității de a exporta grâne, ca urmare a conflictului cu Rusia, Ucraina a cerut României (prin excepție de la acordurile internaționale și bilaterale) să permită tranzitarea canalului Bâstroe de nave cu pavilion al unor state terțe. Acesta a reprezentat un prim pas pentru începerea dragajelor pe canalul Bâstroe (una din navele de dragaj având pavilion Tanzania).

https://www.qmagazine.ro/bestiarul-kremlinului-adevarata-si-interminabila-lista-a-agentilor-rusi-din-romania/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

Asasinarea rațiunii. Andrei Pleșu: De la sexul îngerilor la dilema gender-ului

 

 

 

Articol scris deAndrei Pleșu

 

 

 

 

De la învățământul primar la lumea academică, progresismul și noile repere politice corect compromit excelența în educație. Experiențele lui ANDREI PLEȘU și DANIEL FUNERIU din interiorul sistemului, împărtășite pentru Q Magazine.

 

 

Gafele lui Biden. „E clar că Putin pierde războiul din Irak”

Zelenski: Soldaţii noştri vor avea întotdeauna arme!

Rezultatele de la Evaluarea Națională, publicate. 1454 elevi au luat 10 la română și 3066 – la matematică

Atac rusesc asupra orașului ucrainean Kramatorsk

ONU acuză Rusia de crime de război

Acum aproape 30 de ani, am reușit să înființez, la București, un Institut de Studii Avansate (New Europe College), din dorința de a propune un spațiu de lucru, în care fiecare cercetător să se ocupe de tema care îl interesează, fără amestecul forurilor ideologice de la centru, cum se întâmpla de obicei înainte de 1989. Am constatat însă, perplex și melancolic, că a apărut tendința de a înlocui o cenzură cu alta.

 

ESTE CULTURA MĂRGINITĂ DE POLITICALLY CORRECTNESS?

Subiectul cercetării, temele abordate în noul context trebuie, și de data aceasta, să fie teme relevante geopolitic, teme care sunt în trend, politically correct, gender și așa mai departe.

 

Așa se face că ceea ce era cenzură înainte de ’89 a devenit un nou ghiont în mintea candidaților la o bursă a noii instituții (nu numai în București), ei știind că au puține șanse să fie selecționați, dacă nu vin cu o temă care să convină acestui nou trend. Și atunci toți s-au acomodat acestor noi criterii și, încet-încet, cercetarea a devenit un fel de gazetărie de lux – abordând de preferință teme actuale, teme întreținute provocator în media curentă, restul fiind evazionism, elitism, absenteism civic dezonorant.

 

Temele de succes care au fost imediat percepute ca fiind garanția reușitei la un concurs pentru o bursă, nu numai în București, repet, sunt: tema gender, tema minorităților în general, tema societății civile. Dacă vrei să faci o cercetare despre Platon, trebuie, de pildă, să eviți abordările de strictă specialitate: să propui, de exemplu, mai curând, ceva de tipul: «Platon și societatea civilă.» Cu o astfel de temă ai mult mai multe șanse să fii imediat acceptat. Holocaustul, feminismul, LGBT-ul, discriminarea și așa mai departe – sunt, de asemenea, în mult mai mare măsură, eligibile…

 

NEOCENZURA: DE LA CONFORMITATE LA ELIGIBILITATE

În general, nu sunt prea vioi încurajate subiectele religioase, (ca și pe vremuri…), sau sunt, doar dacă sunt luminat critice, dacă pun, între altele, problema rolului nefast jucat de-a lungul timpului de misticism. Am avut primul șoc pe tema asta cu mai mulți ani în urmă, când făceam parte din juriul internațional al unui institut asemănător, fondat tot cu sprijinul occidental la Budapesta- Collegium Budapest-, un foarte bun institut de cercetări, închis între timp de domnul Orban.

 

Îmi aduc aminte cât de șocat am fost când a venit un tânăr cercetător din Vest și a spus «am descoperit un manuscris la o mănăstire grecească de secol IV, un manuscris necunoscut până acum și eu vreau ca în timpul bursei, să-l traduc, să-l editez, să fac o ediție critică.» Am fost foarte entuziasmat, dar toți ceilalți membri ai juriului, care erau mai actuali, au refuzat. Au spus «domne, n-are decât să facă, dar de ce trebuie să ia o bursă pentru asta?» și n-a fost acceptat.

 

Numai că omul a înțeles despre ce e vorba și după un an s-a prezentat iar, cu același proiect, numai că avea alt titlu, «Probleme de gender în mânăstirile grecești din secolul IV». A fost imediat acceptat cu entuziasm de tot juriul. Și atunci am simțit că e groasă, ca să zic așa, pentru că numai dacă formulezi cum trebuie un proiect, în stilul breaking news, ai toate șansele să fii primit cu aplauze.

 

NICI MUNCĂ FĂRĂ PÂINE, NICI REMBRANDT FĂRĂ ZOOLOGIE

Dar chestia asta era cu mulți ani în urmă, or în primăvara asta am fost din nou invitat două luni la Institutul de Cercetări din Berlin, unde fusesem cu 20 de ani în urmă – și acolo am avut de-a face iarăși cu noile tendințe ale cercetării occidentale. Și fiindcă eram acolo, doamna rector mi-a spus – tocmai era sesiunea de selecție, de primire de noi bursieri –  «dacă tot sunteți aici, faceți și un referat. Uite, avem un proiect de la un profesor de la Stanford, în care e vorba și de muzeele de artă.» Bineînțeles că n-am refuzat. Am citit proiectul și proiectul avea următoarea idee: să nu mai vizităm muzee de artă, fără să vizităm în paralel și grădini zoologice. De ce? Pentru că dacă nu facem asta încurajăm o discriminare. Pentru că omul nu e numai spirit, artă sublimă, nu, omul este și animal. Trebuie să arătăm și legătura lui cu specia din care face parte. Deci trebuie cuplate astea două, să nu mai existe prejudecata că muzeul de artă e ceva fin și grădinile zoologice sunt pentru copii.»

 

De altfel, în textul proiectului, apărea și un plan subiacent: «vreau să cercetez, dacă obțin bursa, și de ce copiilor le plac mai mult tigrii, maimuțele, pisicile decât Rembrandt, Rubens și El Greco.» În comentariul meu, am spus, mai în glumă mai în serios, că și eu sunt curios să aflu răspunsul la această problemă și că, dacă primește bursa, rog să fiu invitat și eu la expunerea domnului de la Stanford, ca să mă lămuresc… Am adăugat, în aceeași cheie, că, dacă luăm în calcul pasiunea nediscriminatorie a candidatului, trebuie să adăugăm muzeelor de artă și de zoologie și muzeele de geologie, pentru că omul nu e numai spirit și corp, e și oase, e și mineralitate, ceea ce trebuie recunoscut comemorativ…

 

Față de acest tip de exigență tematică, au fost și reacții de sens contrar: mulți s-au gândit că ar putea avea succes dacă s-ar rupe radical de contextul ideologizant și ar veni cu evaziuni neconjuncturale, la polul opus noilor mode academice, stârnind, eventual,  perplexitatea juriului care să zică «stai, domne, că e interesant totuși, hai să încercăm!»

 

DE CE N-ARE ZEBRA DUNGI ORIZONTALE?

Și așa se face că acum câțiva ani (februarie 2016), tot la Berlin fiind, am ascultat conferința unui profesor din California, care, împreună cu o echipă de mari cercetători în materie de biologie, era finanțat de 10 ani ca să răspundă la întrebarea «de ce au zebrele dungi?» Conferențiarul era un domn foarte simpatic, foarte cordial, care a încercat să lămurească lucrurile.

 

Și dacă vă amuză, vă pot spune rapid care erau ipotezele pe care le-a bifat.

 

1. Dungile ar putea fi o formă de camuflaj avantajos, o adaptare la mediu. (Ceea ce nu e prea convingător, pentru că pretinsul camuflaj are mai curând efect contrar: dimpotrivă, le vezi imediat, sar în ochi în orice mediu s-ar mișca. Plus că, dacă ar fi așa eficientă chestia cu dungile, și alte animale ar adopta dungile ca pe o soluție optimă, ceea ce nu e cazul).

 

2. Dungile sunt un fin regulator termic, te răcoresc puțin când e prea fierbinte în jur.

 

3. Dungile sunt un semn de recunoaștere între indivizii comunității zebrelor. Adică dacă unul (un zebroi?) ochește o zebră – știe el de ce – simte unele subtile diferențe între dungile fiecărei zebre și, în funcție de diferențele astea, alege și procedează în consecință. Bun, dar de ce neapărat dungi? De ce nu o stea în frunte sau de ce nu un semn pe spate, sau de ce nu un miros specific? ș.a.m.d.

 

4. Alții spun că dungile sunt necesare (dezavantajos) pentru că, atunci când o specie dușmană vrea să vâneze o zebră, un anumit instinct al vânătorului îl ajută să recunoască acel exemplar din turmă pe care l-a ales ca victimă optimă…

 

5. Mai e un avantaj – pentru zebre de data asta. Alergarea turmei dungate, grămada de dungi în mișcare îi zăpăcește pe cei care le fugăresc. La un moment dat, ei nu mai disting bine între mulțimea de semnale pe care le vizează. Atenție, noi ne amuzăm acum, dar să știți că vorbim despre subiectul unei dezbateri publice într-unul din cele mai mari institute de cercetare din Europa.

 

 

Au apărut și unele întrebări după finalul conferinței. De pildă: «de ce dungile sunt, totuși, verticale și nu orizontale?» Nu v-ați gândit la asta? Dar poate nu v-ați gândit să tatonați și o altă fatală problemă: «Sunt zebrele albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe?» E o dilemă care a declanșat mari cercetări de embriologie, la capătul cărora s-a aflat că embrionul zebrei e negru și că, deci, dungile albe au apărut ulterior.

 

EVOLUȚIONISM SAU DEUS LUDENS?

Apropo de întrebarea asta, «de ce au zebrele dungi?», mi-am dat brusc seama câte perplexități poți să acumulezi dacă îți pui întrebări de tipul ăsta, contemplând spectacolul lumii create… De pildă, de ce au girafele gâtul atât de lung – să nu spuneți că e pentru a ajunge la frunzele din vârful copacilor, pentru că atunci ar trebui ca mai toate animalele de prin păduri să aibă gâtul foarte lung. Sau: de ce hipopotamul, care este ierbivor și are o alură benignă, de boulean leneș, e mult mai periculos decât rinocerul, care arată mult mai agresiv dar nu e deloc amenințător. E, mai curând, cumsecade… Dar de ce există pe lume crocodilii? Niște animale scârboase, urâte, crude, sângeroase, a căror necesitate lumească e greu de explicat. De ce există pești care seamănă a balauri? Dacă vă uitați, la televizor, la filmele documentare despre universul zoologic, veți fi uimiți câte tipuri de pești și alte fiare există pe lume. E greu de înțeles  de ce e nevoie de această abundență, fiindcă legile lui Darwin nu explică întru totul diversitatea asta delirantă. Problemele de adaptare, de selecție naturală, ar trebui, cred, să implice și un coeficient de uniformitate funcțională, de varietate previzibilă.

 

Or lumea creată, în policromia ei, dă mai curând senzația că universul este ceva de tip experimental, nu sistematizabil. Când văd multitudinea de inovații biologice de pe pământ (florile carnivore, iată, altă drăcie…) îmi vine să spun că am fi îndreptățiți să vorbim nu numai despre homo ludens, cum a vorbit Huizinga cu câteva decenii în urmă, ci și despre un Deus ludens.

 

Ai senzația că Dumnezeu experimentează, verifică tipuri diferite de morfologie cosmică… Creația nu pare un spațiu al legii geometrice, ci un spațiu al posibilului, al fanteziei, dacă nu chiar și al umorului divin.

 

PARABOLELE LUI ISUS ȘI PALAVRELE CERCETĂRII APROFUNDATE

O altă temă de care m-am izbit în această ordine de idei este legată de încercarea mea de a scrie o carte despre parabolele lui Iisus. A trebuit să parcurg cuminte o amplă bibliografie și am aflat lucruri incredibile despre erudiția exegetică universală. Și vă dau câteva exemple. Apropo de Parabola drahmei, un savant e preocupat de întrebarea «cât valora de fapt o drahmă?» Valora foarte puțin – era cam cât salariul zilnic al unui soldat sau muncitor agricol. Înseamnă că femeia care voia să-și găsească drahma era la pământ, era de o sărăcie lucie și febrilitatea căutării ei se explică strict prin asta. Dar savanții au mai avut și o altă curiozitate: drahma asta din parabolă făcea parte dintr-o salbă cu mai multe drahme, sau dintr-un simplu ornament capilar? Și cât era de mare, în fond, această drahmă? Era ea cumva găurită, pentru a putea fi pusă pe un șnur? Ia să analizăm această problemă! Mai departe: în Parabola prietenului de la miezul nopții, vizitatorul nocturn cere trei pâini. De ce trei? Erau prea mici și nu te puteai sătura cu una singură? Sau e vorba de respectarea a unui model vechi-testamentar în care se preciza  că trebuie să ai mereu la îndemână trei pâini – una pentru gazdă, una pentru a o mânca pe loc și una pentru a o lua pe drum. Și tot discutând despre toate astea, problema propriu-zisă a parabolei nu mai există. E pretextul unor investigații colaterale. Alte exemple: Parabola celor zece fecioare. De ce zece? Parabola semănătorului. De ce nu și a semănătoarei? Erau, pe atunci, și femei care se ocupau cu semănatul. Și discuțiile ajung, astfel, în zone extraordinare.

 

 

PESCUIREA MIRACULOASĂ CA STUDIU PISCICOL

Un cercetător neamț spune că pornind de la această parabolă, se poate face o comparație între Iisus și Che Guevara. Totul e o aluzie la sărăcia maselor din vremea aceea… La fel: Parabola năvodului vorbește despre o recoltă «de tot felul de pești», din care se aleg numai cei buni. «Tot felul»? Dar cam câte feluri? Ia să vedem: cam câte feluri de pești erau în lacurile din zonă în perioada cu pricina. Încet, încet, în varianta asta, exegeza nu mai este exegeză. Etimologic vorbind, exegeza înseamnă să scoți afară din text înțelesul lui. Dar în exemplele menționate, exegeza devine eisegeză: bagi tu un înțeles în text. Nu mai contează ce a vrut autorul acelui text, contează ce îi pui tu în cârcă.

 

SHAKESPEARE, CONTEMPORANUL NOSTRU ÎN OBSTETRICĂ ȘI GINECOLOGIE

Îmi amintesc cum, student fiind, am găsit în fișierul Bibliotecii Academiei titlul unei lucrări care suna așa: «Probleme de ginecologie și obstetrică în teatrul lui Shakespeare.» V-ați gândit vreodată la acest tip de lectură? Am pus această întrebare și într-o conferință de la Berlin, cu un public de specialiști, care au fost foarte dezamăgiți de obtuzitatea mea. Mi-au explicat că, pentru un adevărat om de știință, orice întrebare e legitimă. Era de față și o doamnă care m-a întrebat tăios: «adică de ce n-am voie să-mi pun întrebarea dacă Fecioara Maria avea menstruație sau nu?» Aveți voie, doamnă – am răspuns stingherit, dar n-o să aflați nimic cu întrebarea asta despre textul pe care îl studiați.

 

Mai am câteva asemenea exemple de problematizare. Iată, de pildă, Parabola casei zidite pe stâncă. Era ea vecină cu aia zidită pe nisip? Și apropo, cum se făcea fundația unei case pe vremea aia? Hai să citim Vitruviu, să ne lămurim cum se construia, pe vremea lui, o casă.

 

O altă dezbatere, veche, e legată și de o problemă de – aș spune – fiziologie mistică, ceea ce demonstrează că acest tip de interogație științifică are o pre-istorie surprinzătoare. Mă refer la o spectaculoasă dispută între Sfântul Irineu și Clement din Alexandria legată de întrebarea: «de vreme ce Iisus mănâncă și bea, cum arată digestia lui?» Sfântul Irineu spune că da, avea digestie și ăsta e semnul că întruparea Lui era totală; ca semn al umanității lui, trebuia să se ajungă și la asta. Tertulian spune că nu, n-avem nevoie de dovezi de tipul ăsta. Iar Clement din Alexandria încearcă să concilieze cele două poziții, arătând că, în cazul Iisus, trebuie să ne imaginăm un fel de combustie stomacală spontană, care distruge fără reziduuri hrana asimilată. Deci vedeți că încă din antichitatea târzie această versiune a sondajului realist era deja activă.

 

În această tradiție, o cercetătoare germană poate declara că Parabola slujitorului credincios și înțelept e o critică a sclavagismului din Imperiul Roman. Nu te-ai fi gândit… Nu mai știi să faci diferența dintre adevăr și exactitate, dintre tema constitutivă a unui text și întrebările anexe pe care le poți formula, ocupându-te de el.

 

„NU MAI ȘTII CE ÎNTREBĂRI SĂ ÎȚI PUI”

Asta îmi aduce aminte de o întâlnire pe care am avut-o în 1976, când am căpătat o bursă Humboldt și am profitat de această miraculoasă ocazie pentru a face câteva călătorii decisive pentru un istoric de artă în formare. Între altele, am ajuns și la Londra (pentru British Museum) și am ținut să-l întâlnesc pe Ernst Gombrich, care era directorul Institutului Warburg. Un faimos specialist, dar și un om foarte simpatic. Și, la un moment dat, apropo de meseria noastră, mi-a spus: «domnule, problema pe care o avem, ca profesioniști în domeniul umanioarelor, este că, la un moment dat, cu cât specializarea e mai adâncă, cu atât ne e mai greu să păstrăm în minte întrebările de la care pornisem, fără a ne pierde în alei auxiliare.»

 

De exemplu – adăuga el, referindu-se la tema tezei mele de doctorat – « dacă dumneavoastră vă ocupați de pictura europeană de peisaj, vă veți gândi, inevitabil, între altele, să faceți și o comparație cu peisajul chinezesc. Și, dacă sunteți un cercetător scrupulos, o să decideți că, pentru a înțelege peisajul chinezesc, trebuie să va familiarizați cu limba chineză. Numai că, investind energie în învățarea unei limbi nu prea la îndemână, problema comparației dintre peisajul european și cel chinezesc pălește,  devine o chestie colaterală, secundară, între altele și pentru că adâncirea în universul culturii chinezești te trimite la cu totul alte întrebări și teme de reflecție.»

 

Bun, deci, conchidea dl. Gombrich, problema cu specializarea e că la un moment dat nu mai știi ce întrebări să-ți pui. E ceea ce, în felul lui, a spus și Lucian Blaga: «există un risc al hipertrofiei mijloacelor auxiliare.» Te pierzi în rețele colaterale, te ocupi intens de probleme care nu țin de axialitatea obiectului de care te ocupi și pierzi și obiectul, și toată problematica lui.

 

 

Nu mai știi să faci diferența dintre adevăr și exactitate, dintre tema constitutivă a unui text și întrebările anexe pe care le poți formula, ocupându-te de el.

 

PANDEMIA CORECTITUDINII POLITICE       

Cam aici suntem în momentul de față și mă tem că nu avem un orizont de așteptare încurajator, pentru că, în continuare, tipul ăsta de interogativitate derapantă e încurajat, promovat, pus în valoare. Acum, n-aș vrea să înțelegeți din discursul meu că sunt împotriva unei interogații diversificate. Eu nu cer, de pildă, să terminăm cu obligația de a te ocupa de Holocaust. (Aș adăuga doar, poate, că ar fi bine să ne ocupăm, simetric, și de Gulag).

 

Studiul Holocaustului e, din multe puncte de vedere, un efort esențial pentru a ne înțelege istoria și pe noi înșine. Ceea ce mi-aș dori  e doar ca un studiu mediocru despre Holocaust să nu fie preferat unui studiu bun despre orice altceva, numai pentru că e despre tema asta. La fel și cu feminismul, cu problema discriminării etc. Deci nu e vorba să evacuezi interogativitatea (chiar în variante suprarealiste – de ce au zebrele dungi?). Poți să te întrebi orice, dar problema este ca nu prestigiul (sau insolitul) subiectului să fie criteriul promovării științifice, ci performanța profesională a cercetătorului.

 

Ceea ce trebuie evitat, cu alte cuvinte, este ca, în loc să evaluezi valoarea în sine a proiectului, să te gândești strategic la actualitatea lui conjuncturală, la criterii de  politically correctness, la virtuțile lui doctrinare. Ce urmează, nu vă pot spune. E un fapt că  problemele astea apar și la noi în țară, dar apar și la Berlin, apar și la multe alte institute de studii avansate, provocând reacții diverse. Unii sunt de acord cu ele, unora li se pare că e vorba de spiritul vremii, altora li se pare că avem de a face cu o formă de divagație care nu poate aduce un plus de cunoaștere autentic. Acestea au fost, în rezumat, perplexitățile pe care vroiam să vi le raportez”.

 

 

 

https://www.qmagazine.ro/asasinarea-ratiunii-andrei-plesu-de-la-sexul-ingerilor-la-dilema-gender-ului/

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

(Sa nu uitam ca Putin si Klaus Schwab au beberonat de la tata (Ioan 8/44) Satan-IMPREUNA)…Rusia și Marea Resetare. Este Putin complice sau inamic al Davosului?

Articol scris deAmbrus Bela

 

Teoriile avansate de Forumul de la Davos au zguduit lumea nu tocmai prin inteligența noilor paradigme avansate cât mai ales prin constrângerea întregii elite politice globale să se conformeze teoriilor și totodată prin acapararea instituțiilor internaționale. Toate acestea n-ar fi fost posibile fără concursul nemijlocit al corporațiilor, băncilor și, mulțumită banilor de aici, al întregii prese.

 

UMBRA LUI PUTIN. LA DAVOS

 

Așadar, marea întrebare a momentului este dacă Vladimir Putin, al cărui nume a fost pronunțat în clar de Klaus Schwab și care susține că președintele Federației Ruse a făcut parte din această cabală alături de Angela Merkel, Emmanuel Macron și alții, în Young Global Leaders, mai este sau nu un partener al Davosului?

 

Cea mai bună șansă de a descoperi adevărul este, probabil, opțiunea empirică. Vom putea astfel constata că Davos-ul s-a lepădat de unele „cadre” (cancelarul Sebastian Kurz – care s-a opus primirii migranților ilegali în Austria etc.), dar i-a păstrat pe cei supuși, precum premierul canadian Justin Trudeau.

 

Putin nu a mai participat la vreo 10-12 întruniri de la Davos, iar ultimele două apariții au fost de sfidare totală a Forumului Economic Mondial, el catalogând teoria lui Schwab drept „distopie totalitară”. Opinia exprimată de Putin concordă și cu opiniile exprimate pe parcursul altor apariții publice și interviuri acordate presei occidentale, de unde s-a putut observa că Putin nu este tocmai un fan al ideilor Forumului de la Davos.

 

Apoi, ceea ce i se întîmplă chiar acum lui Putin și Rusiei, este un alt semn cât se poate de evident că nici cei de la Davos nu mai nutresc cele mai calde sentimente față de liderul rus. Mai mult, foștii „colegi” susțin acum textual că Putin reprezintă „o amenințare pentru planetă” și că trebuie eliminat. Iar pentru asta, mobilizează miliarde de dolari. Această schimbare a devenit evidentă. Cum la fel de evident este că NATO e mai mult decât o structură defensivă, iar Uniunea Europeană nu este o democrație.

 

 

ÎN FOND, CE PROPUNE DAVOSUL?

Să aducă omenirea la stadiul în care cetățenii „să nu dețină nimic, să nu aibă intimitate și să fie fericiți”, în timp ce vor fi etern bolnavi de Covid și vor avea o durată de viață limitată, o existență controlată în care nu vor mai fi stăpâni nici chiar pe propriile lor gânduri? Ce om normal și-ar dori așa ceva?

 

Pe urmă depopulare, dezumanizare, dezindustrializare? Foamete, privarea de viață socială și religioasă? Sigur, toate acestea vin frumos ambalate în fraze ce vorbesc despre echitate, salvarea climei planetei, libertăți sexuale și alte asemenea, toate exploatând numai și numai posibile frustrări umane.

 

 

Klaus Schwab, autorul tezelor privind Marea Resetare / Foto: Twitter

 

DESPRE CE VORBEȘTE PUTIN?

Despre industrializare, dezvoltare, cooperare, respect reciproc între state, arbitrajul unor instituții internaționale dezinteresate, încetarea războaielor economice, a sancțiunilor, sfârșitul hegemoniilor. Sigur, s-ar putea spune că el însuși abuzează de putere în Rusia, că țara pe care o conduce nu este vreo campioană a libertăților. Și poate că așa e într-adevăr.

 

Dar putem compara Rusia de astăzi cu Rusia pe care a moștenit-o Putin. Dincolo de propaganda rusofobă, e greu să nu observăm că schimbările survenite sunt uriașe.

 

Putem compara libertatea din Rusia cu cea din Belgia, de exemplu? Sigur că da. Este identică. Și la Bruxelles ești zvântat în bătaie la demonstrații, ba încă te mai sfâșie și un câine de atac special antrenat. În Olanda ești împușcat. În Marea Britanie încarcerat. Care să fie diferența? Ai mai multă libertate pe Facebook sau pe VKontakte? Răspundeți singuri.

 

 

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin / Foto: Kremlin.ru

 

Respect reciproc între state, scriam mai sus, și probabil că mulți au ridicat din sprâncene. Serios? Dar Rusia respectă pe ceilalți? Să observăm aici că nu Rusia și-a așezat bazele în jurul țărilor NATO, ci NATO își împinge structurile până în ușa Rusiei.

 

Dar avea Rusia dreptul să atace Ucraina? Potrivit dreptului internațional, nu. Dacă se gândea la propria ei securitate, da. Cu atât mai mult cu cât organismele internaționale – ONU etc. – se află cu arme și bagaje în tabăra celor care au desemnat Rusia ca țară inamică fără ca Rusia să le fi cauzat ceva.

 

Iar cei care fac recurs în propaganda și retorică generală la legalitate sînt exact cei care au nesocotit orice înțelegere, orice tratat sau convenție internațională, în special cele care privesc securitatea (OSCE), situație în care Rusia a ales să nu se mai deranjeze nici ea cu asemenea „fleacuri”, mai ales că organismele internaționale, dar și sponsorii victimei invadate – SUA, UE, NATO, politicienii „progresiști” și presa mainstream închid ochii la orice ilegalitate săvîrșită de Ucraina. Suprimarea partidelor pare ceva perfect acceptabil pentru democrațiile lumii.

 

Rusia se găsește, mai mult sau mai puțin, în situația Germaniei la începutul Primului Război Mondial. Nici atunci nu era vorba, de fapt, despre agresiunea sârbilor la adresa arhiducelui austro-ungar, ci exista o imensă dorință împărtășită de „marile puteri” ale vremii – Rusia, Anglia și Franța – de a sări la beregata Germaniei, țară abia ivită pe hartă și care devenea una din marile puteri economice, adjudecând piețe și capitaluri râvnite de competitorii economici ai vremii. Cam la fel se poate explica astăzi ura resimțită de economiile slabe, bazate pe revînzarea de datorii, față de Rusia, bogată în resurse, capabilă de manufacturare și aptă de comerț.

 

Și mai avem „noua normalitate” a dublelor standarde. Legea li se aplică doar unora. Mai mult, există acum posibilitatea ca întregul sistem mondial să se alinieze împotriva celui care nu se află în acord cu SUA, NATO și aliații „progresiști” ai planetei.

 

Toate acestea au mai fost experimentate, rînd pe rînd, pe cei „mici”, pe Bolivia – când cineva a vrut să îi ia litiul, pe Venezuela – când cineva a vrut să-i ia petrolul, astfel că acum, în cazul Rusiei, singurul element nou este dimensiunea: sancțiunile, confiscarea activelor, decuplarea de la sistemul financiar internațional etc. Vorba aia: armele financiare de distrugere în masă.

 

LA MASĂ CU GLOBALIȘTII?

Mai merită discutat aici un aspect: la o primă vedere, nu ar exista o mare diferență între versiunea schwabiană a lumii celei de a patra revoluții industriale și versiunea ruso-chineză. Ar părea mai curând o scindare a actualei „ordini mondiale” din dorința de a produce o lume bi sau multipolară în locul lumii unipolare.

 

Aici, deja, nu mai vorbim despre o singură guvernanță mondială, așa cum preconizau cei de la Davos, ci de cel puțin două. Vorbim despre economii distincte, sisteme financiar-bancare distincte, relații comerciale distincte, tehnologii distincte, comunicații distincte etc.

 

Adică, iată un prim argument că Putin nu se află deloc în barca celor de la Davos.

 

 

Președintele chinez Xi Jinping și președintele rus Vladimir Purtin, o coaliție fără limite / Foto: Twitter

 

Deci, în timp ce occidentul pare că se autodistruge, noul pol (ruso-chinez) pare că tocmai se construiește, doar că, partenerul chinez al lui Putin, Xi Jinping, a spus tot la Davos, inițial că vrea un loc la masa celor care conduc, iar apoi că el este cel care vrea să conducă lumea către globalism, guvernanță planetară etc. Deci, iată-ne de unde am pornit!

 

Stăm la fel de rău și dacă analizăm implementarea „stakeholder capitalism”-ului (capitalismului părților interesate), dar și a supravegherii indivizilor de Big Brother-ul chinez, prin sistemul de credite sociale. La fel, Rusia este pentru „revoluția verde”, pentru lupta cu „schimbările climatice” și, urmărind pagina celor de la Davos, chiar și cu „revoluția digitală”.

 

Le putem pune pe acestea pe seama unor manevre făcute de dragul de a câștiga timp pentru „resetarea Marii Resetări”? Sau pe cei infiltrați în sistemul rusesc încă de pe vremea lui Boris Yelțîn și care continuă să paraziteze sistemul public, exact la fel cum fac funcționarii publici din sistemul public românesc? Posibil și probabil.

 

COȘMARUL COVID-19

Nici chestiunea „pandemiei” nu pare să ajute analiza. Atât China, cât și Rusia, au marșat la această luptă „globală” cu un virus care se dovedește că era mai puțin letal decât vaccinul produs ca să salveze omenirea, ambele țări au produs vaccinuri, China a fost campioană și în ceea ce privește „lockdown”-urile.

 

Mai mult, tezele lui Dmitri Medvedev privind izolarea nevaccinaților, îngrădirea accesului lor în societate, învățământ la distanță, privarea nevaccinaților de anumite drepturi și libertăți pentru binele general al societății, împiedicarea deplasării lor etc. este copie la indigo a tuturor măsurilor restrictive aplicate și în Occident. Chiar dacă Putin le anula pe urmă.

 

Am putea concluziona că neopunându-se propagandei Covid (nici Rusia și nici China), ceea ce vedem este de fapt o bătălie în interiorul Marii Resetări pentru preluarea controlului. A puterii. Sau, poate, arată doar corupția din interiorul sistemului din Rusia. Indivizii „coloanei a 5-a”. Un balast de care, la momentul oportun, Putin va scăpa. Dar asta vom ști tot atunci când vom auzi și despre naționalizarea activelor Băncii Centrale din Rusia. Probabil anul viitor.

 

OLIGARHII DIN EST ȘI DIN VEST

Marea diferență dintre Est și Vest mai are însă o componentă. Occidentalii au tendința să fie autocentrici. Situație ce derivă din cultură, religie, tradiții, ocupații, politică etc. Esticii privesc mai curând societatea ca un întreg. Este, așadar, destul de dificil să măsori sistemul unora cu instrumentele celorlalți.

 

Occidentul susține că prezența „oligarhilor” reprezintă corupția. Rușii, văd însă că banii oligarhilor au fost utilizați, atunci când a venit criza din Occident, pentru binele societății, nu pentru binele liderului sau pentru binele oligarhului. La fel, în China, indiferent câți bani sau ce acțiuni ar deține Jack Ma (jucăria de pluș a Davosului), până la urmă, toate sumele ajung înapoi în societatea chineză, iar „oligarhul” nu mai contează. Singurele diferențieri posibile sunt cele între „patrioți” și „trădători”.

 

Pe de altă parte, „oligarhii” s-au născut exact în 1971, când Nixon a renunțat la sistemul Bretton Woods, la aur. Ce altceva decât un „oligarh” este George Soros? Dar când a investit Soros bani în societate? Nu în așa-zisa „societate deschisă”, în lovituri de stat, revoluții portocalii și alte inginerii menite să-i țină în viață pe cei care tipăresc bani fără acoperire în încercarea de a stăvili o așa-zisă creștere, materializată în fond într-o inflație nesfârșită?  Iar în baza acesteia, banii virtuali sunt produși cumpărând „bunurile de astăzi la prețul de ieri, cu banii de mâine”. Plus comisioane.

 

DEDOLARIZAREA LUMII

Recentele evoluții pe care le vedem venind dinspre Rusia și China, anume restabilirea valorilor în tranzacțiile economice, odată cu vânzarea gazului și petrolului contra aur, deschid perspectiva limpede al unui alt sistem decât cel imaginat de Davos.

 

Tranzacționarea rublelor pe aur exact asta arată. Mărfurile nu mai pot fi achiziționate pe pixeli, pe promisiuni. Viitoarea economie impusă dinspre Rusia și China este o economie bazată pe mărfuri reale, pe active fizice, aur, argint, petrol etc. Bunurile de astăzi, cumpărate la valoarea de astăzi, cu banii de astăzi.

 

 

Dolarul american continuă să se deprecieze în raport cu rubla / Foto: Q Magazine

 

Cum însă dolarul american a reprezentat și moneda de rezervă globală, toți dolarii în exces (fără acoperire reală), rezultați din împrumuturi etc.  vor fi aruncați de națiunile străine, în căutarea unei monede mai stabile și bazate pe active reale, precum yuanul sau rubla, poate chiar rupia indiană sau lira turcească, iar dolarii se vor întoarce acasă, în Statele Unite, provocând o hiperinflație.

 

Deocamdată, Putin a pus în mișcare un plan mult mai ambițios decât cel așteptat de Occident. Cei care au mai încercat o asemenea resetare (Saddam, Gaddafi), au sfârșit urât.

 

Totuși, lumea așteaptă de 50 de ani apariția cuiva care să poată întoarce lucrurile la normalitate. La aur. La active reale. Ceea ce, totodată, suprimă puterea „oligarhilor” occidentali și ai Davosului, puterea bancherilor, Wall Street-ului, pentru că întreaga această putere se bazează pe active fictive. Pe „aur de hârtie”, nu pe aur real. Pe „derivate” și bani inexistenți. La precedenta criză, din 2008, „oligarhii occidentali” au socializat pierderile, aruncându-le în cârca cetățenilor. În 2020, au inventat criza Covid. Împrumuturi fantasmagorice, bani din elicopter etc.

 

PANICA

Odată rămas fără bani, Davosul nu-și va mai putea plăti armata de politicieni, armata de așa-ziși ziariști, armata de ONG-iști și nici armata din Ucraina.

 

Larry Fink, CEO și președinte al celui mai mare fond de administrare de active din lume, BlackRock, a declarat că invadarea Ucrainei de către Rusia a schimbat ordinea mondială care exista de la sfârșitul Războiului Rece, punând capăt globalizării. Fondurile americane Vanguard și BlackRock au fuzionat. Împreună, cele două dețin mare parte din corporațiile occidentale aflate în plin război cu Rusia. În primul rând, cele ale complexului militar-industrial.

 

Ca globaliștii să reziste, este necesar ca economiile din țările NATO să reziste și guvernele lor să se mențină la putere, în pofida crizei economice ce se prefigurează. SUA este probabil să intre într-o recesiune totală până în 2023, Franța ia în considerare tichetele alimentare și se așteaptă ca țările din întreaga lume să înceapă să raționalizeze combustibilul. Germania deja se gândește serios la asta.

 

 

Aurul fizic va deveni cheia noii orânduiri financiare

 

Tot ce trebuie să facă Putin este să înceapă o cursă globală pe aur fizic. Asta va determina prăbușirea tuturor activelor raportate la prețul aurului fizic. Ceea ce va obliga Occidentul să clarifice cât de mult aur are de fapt, va crea o rulare masivă pe termen scurt pe aur fizic și va forța o reevaluare a tuturor bilanțurilor.

 

Ca atare, Putin obligă lumea să schimbe prețul petrolului în funcție de aur și apoi, prin extensie, mai degrabă pe ruble decât pe dolar. Pe măsură ce diversele monede se vor decupla de la dolar, se deschide calea către o reevaluare completă a energiei. Importatorii de energie vor fi cei mai expuși. De exemplu, Europa.

 

În timp ce dolarul se prăbușește, împreună cu euro și cu yenul japonez, celelalte mărfuri vor începe să aibă prețuri tot mai mari, indiferent că vorbim despre metale, cereale, îngrășăminte etc. Iar Rusia deține pârghiile pentru a regla aceste prețuri. Pentru că Rusia le produce și Rusia le exportă.

 

În ceea ce privește platina, Rusia exportă 10% din producția mondială, în timp ce paladiu – 40% din producția mondială. Dacă paladiul rus ar înceta să mai circule pe piață, ar exista probleme serioase, în special pentru industria auto mondială și a cipurilor de computer. Ca să nu vorbim despre grâu.

 

Martin Brudermuller, CEO-ul multinaționalei germane BASF SE, cel mai mare producător de produse chimice din lume, a avertizat că reducerea sau întreruperea importurilor de energie din Rusia ar periclita existența  companiilor energetice mici și mijlocii și, probabil, ar duce Germania în cea mai mare criză economică de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

 

Ca atare, Davosul va trebui să-l învingă pe Putin înainte ca planul lui să izbutească. Numai că, ei se luptă pe terenul ales de Putin, atât militar, cât și financiar. Deocamdată, UE pare cea mai grăbită să sară în ajutorul celor de la Davos, Ursula von der Leyen a și gratificat Ucraina cu un miliard de euro și se străduiește să mai facă rost de o jumătate de miliard. Dar până și banii aceștia vin tot din economia europeană.

 

LUMEA LUI PUTIN

În timp ce Occidentul își produce micile șlagăre rusofobe, așteptând intrarea triumfală a lui Zelensky în Piața Roșie din Moscova și fuga disperată a lui Putin, să observăm că „gașca” lui Putin se întinde pe câteva continente, însumează cea mai mare parte a populației globale, ajunge să ne gândim la China, India, Iran, Turcia, o sumedenie de țări africane, arabe sau latino-americane. Mai mult, la fel ca și China și Rusia, multe din aceste țări au o „clasă muncitoare”, aptă să lucreze în fabrică sau pe câmp, ceea ce Occidentului îi lipsește cu desăvârșire.

 

Vor ajuta dronele? Roboții? Dar cine spune că rușii și chinezii, indienii și ceilalți, nu vor dispune de aceleași mijloace? Va ajuta corporatismul? Tehnocrația? Hipercentralizarea? Hiperreglementarea impusă în UE? Greu de crezut.

 

Hai să mai punem pe listă un aspect important: utilizarea tehnologiei în scopuri diferite. Control în zona Davosului, producție corporatistă, redistribuire clientelară. O societate de tip fascist, cu birocrație greoaie, cu indivizi constrânși să muncească și să trăiască precum animalele, fără școală, fără libertate și prin urmare fără creativitate. Pe deasupra, cu un program de reducere a populației. Un alt program de transumanism. Ca să obții, ce? Zombi. Cyborgi. Gender-fluizi? Aerosexuali? Aceasta este o societate în care guvernul, fie el și global, îl consideră inamic pe cetățean, singura soluție pentru a-l păstra fiind controlul total. O guvernanță globală asta ar presupune: un sistem nesustenabil.

 

De cealaltă parte, avem ideea de suveranitate, de națiune pentru care merită să muncești. O națiune care produce pentru ea și este dispusă la comerț cu cei din afară. O națiune de indivizi având aceeași cultură, același trecut, aceleași tradiții, organizați în continuare în familii, trăind în comunitățile lor, ca oameni. Timpul ne va spune care a fost propaganda câștigătoare.

https://www.qmagazine.ro/pedepsit-pentru-10-ani/

 

 

////////////////////////////////////////

Interzis în unele state UE, „putinistul” Dughin (prieten la catarama cu Iliescu-Nastase) lansează o carte la Bucureşti. Ciucu critică Primăria

 

 

Evenimentul revistei DOR dedicat protestelor pentru apărarea statului de drept declanşate de adoptarea OGU 13 nu şi-a găsit loc într-o instituţie patronată de primărie, în schimb lansarea de carte a ideologului lui Putin da.

Ciprian Ciucu

 

Pentru un eveniment al revistei DOR despre protestele anti-OUG 13 din iarnă nu s-a găsit spaţiu la Teatrul Excelsior, instituţie aflată tot în subordinea Primăriei Capitalei, însă pentru „putinistul” Dughin, s-a putut organiza o conferinţă într-o instituţie aflată în subordinea primăriei conduse de Gabriela Firea, remarcă, pe Facebook liberalul Ciprian Ciucu.

 

Postarea lui Ciucu vine în contextul în care Alexander Dughin, cunoscut opiniei publice ca „ideologul” lui Putin, şi-a lansat miercuri, la Bucureşti, volumul „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roşca, fost vicepremier al Republicii Moldova.

 

 

„Dughin este un propagandist al statului autoritar, împotriva democraţiei liberale, pe model putinist.

 

 

Universitatea Populară „Ioan I. Dalles” îi organizează o lansare de carte de propagandă anti-occidentală şi anti-democractică. Acest om a militat pe faţă pentru război împotriva Occidentului.

 

Universitatea Populară „Ioan I. Dalles” este în subordinea CGMB. Consider că democraţia liberală trebuie apărată împotriva duşmanilor ei şi acest fascist nu este bine-venit nici în România şi cu atât mai puţin într-o instituţia publică a Bucureştiului.

 

Nu pot să nu remarc cum pentru revista DOR nu se găseşte spaţiu la Teatrul Excelsior pentru un eveniment dedicat protestelor împotriva OUG13 de anul acesta, dar repede, pentru putinistul Dughin, „se organizează” (a se remarca implicarea”) o conferinţă.

 

Zic acestea în calitatea mea de consilier liberal în CGMB”, scria Ciucu pe pagina sa de socializare înaintea evenimentului.

 

Merită menţionat că ideologul rus are interdicţie de intrare în Statele Unite ale Americii şi în Canada. În 2014, i-a fost refuzată inclusiv intrarea în Ungaria, iar în 2016, acelaşi lucru s-a petrecut când a încercat să ajungă în Grecia, arată republica.ro. În România, Dughin nu a întâmpinat însă niciun obstacol, ba chiar i-a fost organizată lansarea de carte într-o instituţie de stat.

 

Dughin a mai fost în România şi în septembrie 2013, întâlnindu-se cu Adrian Năstase la Fundaţia Titulescu.

 

Despre Dughin

 

Născut în 1962, fiul unui înalt membru al spionajului militar sovietic, Dughin este un politolog cunoscut pentru teoriile sale despre învierea unui imperiu rus care să reziste intereselor nord-atlantice, simpatizant al multor idei fasciste şi apropiat al Kremlinului şi armatei ruse; este cunoscut pentru cartea sa „Bazele geopoliticii” şi ca un ideolog vocal al revirimentului imperialist rus prin mişcările politice pe care le-a fondat sau organizat, precum Partidul Bolşevic Naţional, Frontul Bolşevic Naţional sau Partidul Eurasia.

 

În 1979, Dughin s-a înscris la Institutul de Aviaţie al Moscovei, dar a fost exmatriculat în al doilea an de studiu din cauza rezultatelor academice slabe. Acest fapt nu l-a oprit pe Dughin să prezinte o diplomă de absolvire la prezentarea tezei sale în faţa Consiliului Academic al Universităţii de stat Rostov. Diploma respectivă provenea de la Institutul de Inginerie Novorcherkassk, însă nu se cunoaşte nici până în acest moment când l-a absolvit.

 

În 1980, împreună cu Geydar Dzhemal, Dughin s-a înrolat în cercul ”Ordinului Negru SS”, fondat şi condus de Yevgeny Golovin (aşa-numitul ”Reichsfuhrer”), unul dintre primii membri ai ”noii drepte” ruseşti. Încă de atunci, Dughin se consideră un discipol al lui Golovin.

 

În 1988, Dughin şi Dzhemal s-au înrolat în Frontul Naţional Patriotic Memorandum al lui Dimitri Vasilyev, însă, la scurt timp după, Dughin a fost dat afară din cadrul organizaţiei.

 

Conform comunicatelor oficiale, Dughin a fost dat afară din cauza ”contractelor întreţinute cu reprezentanţii cercurilor oculte şi sataniste dizidente” şi, în particular, cu scriitorul Yuri Mamleyev.

 

Din 1990 şi până în 1992, Dughin a lucrat la arhivele declasificate ale KGB, pe care le-a folosit la publicarea unor serii de articole, a unor cărţi şi la lansarea unui program de televiziune denumit ”Secretele Secolului”.

 

Un an mai târziu, reconstrucţia şi distrugerea Uniunii Sovietice l-au determinat pe Dughin să-şi schimbe atitudinea faţă de regimul sovietic şi comunist. Acesta a analizat înfrângerea USSR-ului în timpul Războiului Rece dintr-un punct de vedere geopolitic degenerat – ”civilizaţia maritimă” (atlantică) a câştigat în faţa ”civilizaţiei terestre”.

 

Treptat, Dughin şi-a alcătuit o nouă ideologie bazată pe un talmeş-balmeş de idei marxiste, bolşevic-naţionaliste combinate cu ortodoxia pravoslavnică, bazată pe ideologia noii stângi şi pe „metafizica consumerismului”, ducând un pas mai departe coruperea religiei de către comunişti prin implicarea acesteia în geopolitică.

 

În 1993, Dughin a apărat Sovietul Suprem al Rusiei, iar căderea Parlamentului a devenit pentru el o tragedie personală. La scurt timp după, Dughin a creat Partidul Naţional Bolşevic (PNB) împreună cu Eduard Limonov şi Yegor Letov, aflându-se într-o opoziţie ireconciliabilă cu preşedintele de atunci, Boris Elţîn. La acel timp, partidul acestora era binecunoscut pentru viziunile radicale, antiliberale şi antiamericane.

 

În anii următori, Dughin a publicat, în calitate de lider ideologic al PNB, un număr mare de texte radical-politice şi „metafizice” ce se diferenţiau de restul scriiturilor prin natura lor metaforică.

 

Pe parcurs, Dughin a dezvoltat şi un interes în aşa-zisele ritualuri vechi al ortodoxiei ruseşti, ce l-ar fi făcut să promoveze păstrarea mai multor ritualuri şi credinţe vechi.

 

În 1998, Dughin şi Limonov au luat-o pe drumuri diferite. După despărţire, Dughin a devenit consilierul lui Gennady Seleznyov, şeful Dumei de Stat, iar din 1999 a condus Centrul de Expertize Geopolitice al Consiliului Securităţii Naţionale afiliat şefului Dumei de Stat. În tot acest timp, Dughin lectura pentru membrii Statului Major al Rusiei.

 

Cu venirea lui Vladimir Vladimirovici Putin la putere, activitatea politică a lui Dughin s-a transformat, devenind dintr-un opozant radical al guvernului anterior un loialist al guvernului actual de la Kremlin, iar în prezent, acesta coordonează din cercul intim al lui Putin ambiţiile eurasiatice ale Federaţiei Ruse şi chiar mai mult.

 

La finele lunii martie, publicaţia online BY24.org a difuzat o înregistrare video în care pravoslavnicul analist politic al Moscovei, Alexei Dughin, o instruieşte pe Katerina Gubareva cu privire la noile directive ale grupărilor extremiste din estul Ucrainei. Katerina Gubareva este soţia lui Pavlo Gubarev, unul dintre liderii separatiştilor din regiunea Doneţk. Gubarev a fost reţinut recent de Serviciile Secrete Ucrainene (SBU) pentru tulburări.

 

https://epochtimes-romania.com/news/putinistul-dughin-isi-lanseaza-o-carte-la-bucuresti-ciucu-critica-alegerile-primariei—259504

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx.

Decriptarea lui Build Back Better

 

DE PĂRĂU VLAD 

 

„Marea Resetare” este tema de discuții și a celei de a 51-a ediții a Întâlnirii Anuale a Formului Economic Mondial, care va avea loc între 18-21 mai 2021 în Bürgenstock, Elveția. Potrivit organizatorilor, întâlnirea se va concentra pe găsirea de soluții pentru cele mai presante provocări ale lumii actuale. Liderii globali se vor întâlni pentru a gândi un plan comun de redresare care să configureze „Marea Resetare” din era post-Covid-19 – așa cum o prezintă, fără a se mai ascunde, chiar Forumul Economic Mondial. Însă planul a fost trasat dinainte și vădește intenția schimbării din temelii a sistemului socio-economic global, considerat învechit și defectuos, cu unul deocamdată incert, dar prezentat elogios ca aparținând viitorului, în termeni care par extrași din manualele ideologice ale secolului trecut.

 

Acesta este și sensul sloganului Marii Resetări, dar și al lui Joe Biden, în timpul campaniei sale prezidențiale, și anume Build Back Better – Să reclădim mai bine. BBB, scris și bbb, înseamnă de fapt reclădirea idealurilor marxiste într-o formă nouă, „mai bună”.

 

”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial

 

 

Iată ce spune globalistul Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al „Forumului Economic Mondial”, într-un discurs în care anunță nici mai mult, nici mai puțin decât utopia secolului al XXI-lea. Un discurs care ne face să ne punem întrebări despre adevăratele urmări ale pandemiei de coronavirus.

 

 

„Criza Covid-19 ne-a arătat că sistemele noastre învechite nu mai sunt potrivite cu secolul al XXI-lea. Ea a evidențiat lipsa fundamentală a coeziunii sociale, a corectitudinii, incluziunii și egalității. Acum este momentul istoric, timpul nu doar pentru a combate virusul real, ci și pentru a configura sistemul pentru nevoile erei post-corona. Dar avem o altă alegere: putem construi un nou contract social. Pe scurt, avem nevoie de o Mare Resetare. Trebuie să mobilizăm toți constituenții societății noastre globale să lucreze împreună. Nu trebuie să ratăm această fereastră de oportunitate”, a declarat Klaus Schwab, președintele executiv al „Forumului Economic Mondial”. VIDEO AICI

 

Abordarea lui Klaus Schwab nu este o noutate pe piața de idei a agitatului an 2020. Pe 16 septembrie, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat în fața Parlamentului European un plan de redresare a U.E. care părea mai degrabă axat pe noi direcții ideologice decât pe strategii sanitare: punerea pe picioare a unui cadru comunitar pentru instituirea de salarii minime pentru toți, implementarea agendei ecologiste „Green Deal” care vizează o economie independentă de emisiile de carbon, înăsprirea legislației privind așa-zisa „incitare la ură”, care apără minoritățile sexuale, identitare și rasiale, precum și un nou Pact al UE pentru migrație și azil, cu o abordare „mai umană”, adică favorabilă noilor veniți.

 

Mult mai puțin idealist a interpretat analistul Martin Armstrong mesajul lui Klaus Schwab și al celorlalți lideri mondiali care rostogolesc în spațiul public ideile „revoluționare” ale „Marii Resetări”. Martin Armstrong observă că această agendă pornește de la obsesia egalității cu orice preț, care este visul de aur al lui Karl Marx și al continuatorilor săi, Lenin și Stalin.

 

Pe blogul Armstrong Economics, el face 8 predicții care pot deveni realități până în 2030, rezumând pe puncte planul Marii Resetări ce ar urma să fie pus în operă în următorii 10 ani de către liderii globaliști. Startul acestuia ar depinde și de rezultatul alegerilor din SUA, actuala super-putere mondială, care va înclina balanța între valorile lumii vechi și noile direcții globalizante.

 

Dacă va câștiga tabăra progresistă, viitorul omenirii va arăta astfel:

 

1. Nu veți mai deține nimic și veți fi mulțumiți de asta.

 

2. Statele Unite nu vor mai fi super-puterea care conduce lumea.

 

3. Nu veți mai muri așteptând după un donator de organe, acestea urmând a fi obținute prin imprimare 3D.

 

 

4. Veți mânca mult mai puțină carne, aceasta va deveni un „răsfăț ocazional” și nu va mai fi inclusă în hrana de bază, iar asta pentru binele mediului înconjurător și al sănătății voastre.

 

5. Un miliard de oameni vor fi strămutați geografic de schimbările climatice – Granițele Deschise teoretizate de Soroș.

 

6. Poluatorii vor avea de plătit pentru emisiile de dioxid de carbon, impunându-se un preț global pentru acestea. Aceasta va face combustibilii fosili de domeniul trecutului.

 

7. V-ați putea pregăti să mergeți pe Marte. Oamenii de știință vor fi descoperit până atunci cum să vă mențină sănătoși în spațiu.

 

8. Valorile occidentale vor fi fost testate până la punctul de rupere. Mecanismele de control și echilibrare care stau la baza democrațiilor noastre nu trebuie uitate.

 

Conform predicțiilor lui Martin Armstrong, pandemia ar fi mai degrabă o criză pusă în scenă de liderii globaliști pentru a determina implementarea agendei Marii Restări, iar carantinările ar fi instrumente de punere pe butuci a economiei în scopul naționalizării întregii industrii și a falimentării micilor afaceri care țineau în viață clasa de mijloc. În ultimă instanță, se va trece de la acest socialism prefigurat, în care cetățenii încă mai dețin mici proprietăți, la adevăratul comunism, în care guvernele dețin tot ce există.

 

 

https://www.activenews.ro/stiri/Klaus-Schwab-tatukul-Marii-Resetari-%E2%80%9ENu-veti-mai-detine-nimic-si-veti-fi-fericiti-pentru-asta-%E2%80%9EProfetii-Forumului-Economic-Mondial-anunta-ca-Era-Post-Corona-se-reseteaza-pe-urmele-lui-Karl-Marx.-Decriptarea-lui-Build-Back-Better-163800?fbclid=IwAR1xZUmRCZF3tuDUGYsgb9fULGjgw5dYP_HyNp4XtBKLPbAXAi3yaLc3sys

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Un futurist şi autor israelian susţine că inteligenţa artificială va „scrie în curând o nouă Biblie”

 

 

Yuval Noah Harari, un scriitor israelian, profesor şi consilier al influentului Forum Economic Mondial, crede că Inteligenţa Artificială (IA) nu numai că este pe punctul de a crea un nou text religios, dar şi unul despre care Harari afirmă că ar putea fi chiar adevărat, informează The Christian Post.

 

Harari a făcut această afirmaţie uluitoare în timpul unei conversaţii despre IA şi „viitorul omenirii” cu jurnalistul Pedro Pinto luna trecută la Lisabona, Portugalia, în care a comparat ascensiunea puterii calculatoarelor IA cu alte invenţii care au schimbat istoria, cum ar fi tiparniţa.

 

 

Dar, spre deosebire de tiparniţă sau de Biblia lui Gutenberg, a explicat Harari, IA are potenţialul de a veni cu idei complet noi, distincte de dezvoltarea umană anterioară.

 

„Presa tipografică a tipărit atâtea exemplare ale Bibliei câte exemplare a instruit Gutenberg, dar nu a creat nici măcar o pagină nouă. Nu a avut idei proprii despre Biblie. Este bună, este rea, cum să interpretezi asta, cum să interpretezi aia. IA poate crea idei noi. [Ea] poate chiar să scrie o nouă Biblie”, a spus el.

 

Aruncând parcă la o parte mileniile de pretenţii de inspiraţie divină nu doar din partea creştinismului, ci a tuturor religiilor lumii, Harari a spus că IA ar putea îndeplini „visul” religios al unei cărţi scrise de o „inteligenţă supraumană”.

 

„De-a lungul istoriei, religiile au visat să aibă o carte scrisă de o inteligenţă supraomenească, de o entitate non-umană. Fiecare religie pretinde … toate celelalte cărţi ale celorlalte religii, ei, oamenii, le-au scris. Dar cartea noastră, nu, nu, nu, nu, nu, nu, a venit de la o inteligenţă supraumană”, a spus el.

 

Harari a sugerat apoi că, în ciuda faptului că cele trei credinţe abrahamice din lume cuprind peste 3,8 miliarde de oameni la nivel global, inteligenţa artificială ar putea oferi în cele din urmă ceea ce el pretinde că ar fi o religie „corectă” pentru mase.

 

„În câţiva ani, ar putea exista religii care să fie cu adevărat corecte. Gândiţi-vă doar la o religie a cărei carte sfântă este scrisă de o IA. Aceasta ar putea fi o realitate în câţiva ani”, a spus el.

 

Harari, care este homosexual şi este autorul bestsellerurilor Sapiens: A Brief History of Humankind (2014) şi Homo Deus: A Brief History of Tomorrow (2016), a numit Biblia o carte de „mituri” şi „doar poveşti”.

 

Într-un articol pentru The Guardian din octombrie anul trecut, Harari a subliniat faptul că, în Israel, copiii mici aud despre relatările biblice despre Grădina Edenului şi Arca lui Noe cu mult înainte de a fi învăţaţi despre neanderthalieni sau despre picturile rupestre.

 

„Pentru a obţine o oarecare libertate faţă de aceste naraţiuni şi a ne comporta diferit, trebuie să înţelegem cum au fost create şi răspândite în primul rând”, a scris Harari. „Altfel, nu le vom vedea niciodată aşa cum sunt: doar poveşti”.

 

De asemenea, el a descris creştinii ca fiind cei care „s-au închis în interiorul unei bule mitologice care se consolidează de la sine, neîndrăznind niciodată să pună la îndoială veridicitatea faptică a Bibliei”.

 

Harari a dat un interviu în 2018 pentru Google în care a încercat să explice cum un rabin evreu ar putea respinge credinţele creştine – inclusiv învierea lui Hristos – ca fiind „fake news” atunci când îşi promovează propria credinţă.

 

Şi în timp ce comentariile lui Harari despre IA creând o nouă Biblie sunt susceptibile de a deranja creştinii, el nu este primul care sugerează că AI ar putea inaugura un nou tip de religie.

 

Într-un interviu acordat în aprilie lui Tucker Carlson, magnatul miliardar al tehnologiei Elon Musk a dezvăluit că Larry Page, cofondatorul Google, i-a spus odată că speră să construiască o super-inteligenţă AI pe care Musk a descris-o ca fiind un „zeu digital”.

 

Potrivit lui Musk, în vârstă de 51 de ani, schimbul de replici a avut loc atunci când a stat în casa lui Page din Palo Alto, California, când cei doi erau „prieteni apropiaţi”.

 

„Vorbeam cu el până târziu în noapte despre siguranţa inteligenţei artificiale şi cel puţin percepţia mea era că Larry nu lua suficient de în serios siguranţa inteligenţei artificiale”, a declarat Musk, adăugând că Page dorea o „superinteligenţă digitală, practic un zeu digital, dacă vreţi, cât mai curând posibil”.

 

https://epochtimes-romania.com/news/un-futurist-si-autor-israelian-sustine-ca-inteligenta-artificiala-va-scrie-in-curand-o-noua-biblie—344030

 

/////////////////////////////////////////

Klaus Schwab, Xi Jinping – frăţie mare la întâlnirea online a grupului Davos

 

Xi Jinping ajunge poster-boy pentru agenda grupului globalist de la Davos

 

Cum reuniunea de la Davos a fost anulată pe fondul celei mai noi încarnări a virusului Wuhan în varianta Omicron, grupul globaliştilor de la Davos a decis să se reunească anul acesta online.

 

Klaus Schwab a făcut o scurtă declaraţie introductivă, în care a subliniat evoluţiile pe care grupul le are în vedere în viitor.

 

Citiți și Ce-i lipseşte „Marelui Reset” propus de Forumul Economic Mondial? Busola morală!

 

„În acest moment important văd mai multe priorităţi pentru agenda globalistă. Trebuie să continuăm să luptăm împotriva pandemiei globale, trebuie să revitalizăm economia globală şi să îi accelerăm tranziţia către NetZero. Trebuie să sprijinim biodiversitatea prin aplicarea de soluţii bazate pe natură şi să micşorăm diferenţele dintre săraci şi bogaţi pentru a obţine o dezvoltare mai sustenabilă.”

 

După ce şi-a îndemnat colegii globalişti să „reducă diferenţa dintre bogaţi şi săraci”, Schwab l-a prezentat pe preşedintele chinez Xi Jinping, care a intrat direct în subiect, avertizând împotriva „avântării pe calea antagonismului ideologic şi a politizării problemelor economice, ştiinţifice şi tehnologice”.

 

Citiți și Jocul „Squid Game” al Chinei: Organe recoltate cu forţa de la mii de persoane săptămânal, în cadrul unui sistem de omor la comandă, ajung pe piaţa de transplant

 

China este acuzată că a permis virusului Wuhan să se extindă în afara ţării, generând o pandemie care a ucis peste 5 milioane de persoane şi cauzând pierderi economice masive. La începutul pandemiei, unele ţări – în general SUA sub administraţia Trump, Australia şi Marea Britanie – au cerut efectuarea unei anchete internaţionale independente care să verifice originea virusului Wuhan.

 

Regimul de la Beijing a răspuns cerând Occidentului să nu „politizeze” pandemia.

 

Liderul comunist chinez Xi Jinping a mai avertizat naţiunile împotriva „protecţionismului”, a „hegemoniei şi a hărţuirii”, îndemnând ţările să coopereze către rezolvarea provocărilor globale.

 

Citiți și 100 de ani de crime odioase. Partidul Comunist Chinez la centenar

 

„Trebuie să renunţăm la mentalitatea Războiului Rece şi să căutăm o coexistenţă paşnică şi rezultate de tip win-win”.

 

„Lumea noastră de astăzi este departe de a fi liniştită. Abundă retorica ce stârneşte ura şi prejudecăţile. Actele de izolare, suprimare sau confruntare care decurg din acestea fac rău, nu în ultimul rând binelui, păcii şi securităţii mondiale”, a adăugat Xi Jinping.

 

„Protecţionismul şi unilateralismul nu pot proteja pe nimeni. În cele din urmă, ele rănesc atât interesele celorlalţi, cât şi interesele proprii. Chiar mai rele sunt practicile de hegemonie şi agresiune, care sunt contrare evoluţiei istoriei.”

 

Citiți și Parlamentul britanic, în unanimitate: Partidul Comunist Chinez comite un genocid în Xinjiang

 

Regimul comunist chinez a militarizat insule şi recifuri din Pacific, a impus un control draconic asupra dizidenţilor şi mass-media din Hong Kong, susţinând, în acelaşi timp un program de presiune asupra ţărilor care aleg să strângă cooperarea cu Taiwanul.

 

Citiți și Oficial chinez: credinţa în Marx mai bună decât „vrăjitoria” credinţei în religie

 

Xi Jinping a părut să sprijine ideea unui guvern mondial în paragraful său de încheiere:

 

„Economiile mari ar trebui să considere lumea ca o singură comunitate, să gândească într-un mod mai sistematic, să sporească transparenţa politicilor şi schimbul de informaţii şi să coordoneze obiectivele, intensitatea şi ritmul politicilor fiscale şi monetare, pentru a preveni o nouă prăbuşire a economiei mondiale. Principalele ţări dezvoltate ar trebui să adopte politici economice responsabile, să gestioneze deversările politice şi să evite impactul sever asupra ţărilor în curs de dezvoltare. Instituţiile economice şi financiare internaţionale ar trebui să-şi joace rolul constructiv pentru a pune în comun consensul global, a spori sinergia politicilor şi a preveni riscurile sistemice.”

 

Citiți și Patru inimi primite în zece zile. Industria jafului de organe al Chinei comuniste merge înainte

 

„Ar trebui să urmăm tendinţa istoriei, să lucrăm pentru o ordine internaţională stabilă, să susţinem valorile comune ale umanităţii şi să construim o societate cu un viitor comun pentru omenire, să respingem orice unilateralism, protecţionism, hegemonie sau politică de forţă”.

 

https://epochtimes-romania.com/news/klaus-schwab-xi-jinping-fratie-mare-la-intalnirea-online-a-grupului-davos—323158

 

 

//////////////////////////////////////////// 

 

 

Învăţăturile lui Nicolae Iorga pentru români. 10 citate ale celebrului istoric despre succes, greşeli şi prostie

 

 

📁 Curiozităţile şi culisele istoriei

 

 

Autor: Florin Jbanca

 

„Omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz“, spunea istoricul român Nicolae Iorga, care se năştea la Botoşani pe 5 iunie 1871.

 

Nicolae Iorga (5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) a fost istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii  .Personalitate care a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale, s-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

 

 

 

 

 

 

Vasta operă istorică cuprinde numeroase domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc.

 

George Călinescu spunea că Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. Vă prezentăm alăturat zece citate rămase celebre din opera lui Nicolae Iorga:

 

„Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii“

 

„Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă“

 

„Viciile sunt călăi care te omoară încet, ca o sabie neascuţită“

 

„Cel care stă jos să nu râdă de cel care cade de pe vârfuri“

 

„Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte“

 

„Dacă ataci replica unui prost, rişti să te trezeşti cu tot prostul în discuţie“

 

„Surdul vorbeşte mai tare decât cel care aude şi prostul mai mult decât cel ce înţelege“

 

„Sufletul e ca fierul. Nu poţi lucra cu el până nu l-ai încălzit“

 

„Greşelile nu se iartă, ci se repară“

 

„Omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz“.

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/invataturile-lui-nicolae-iorga-pentru-romani-10-2279509.html

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Axa răului a lui Vladimir Putin se prăbușește rapid

Protestele care zguduie deopotrivă Iranul și China au aruncat în aer ideea cum că autocrația e superioară democrației.

 

Unul dintre calculele esențiale pe care și le-a făcut Vladimir Putin atunci când și-a lansat prost conceputa invazie din Ucraina a fost acela că, în ciuda tuturor condamnărilor internaționale pe care faptele sale le vor fi atras inevitabil, el va fi măcar în măsură să conteze pe sprijinul aliaților Rusiei, relatează The Telegraph.

 

Putin și-a luat precauția de a-l avertiza la Jocurile Olimpice de Iarnă pe președintele chinez Xi Jinping despre intențiile sale, pentru a se asigura că invazia plănuită de el în Ucraina nu va afecta în nici un fel așa-zisul pact „fără limite” dintre cele două țări. Unicul răspuns al lui Xi a fost, conform rapoartelor spionilor occidentali despre acea întâlnire, să-i ceară lui Putin să-și amâne invazia până după încheierea evenimentului sportiv.

 

Iran e un alt aliat important pe al cărui ajutor Putin conta în contextul în care Rusia se lupta cu sancțiunile economice occidentale adoptate după pornirea ofensivei lui militare. Teheranul, el însuși cu decenii de experiență în evitarea sancțiunilor vestice, i-a oferit Moscovei acces la așa-zisa lui flotă întunecată de petroliere, permițându-i Rusiei să vândă clandestin petrol pe piața internațională.

 

Putin credea că prin crearea acestei noi „axe a răului” poate depăși cele mai grave efecte ale oricăror sancțiuni comerciale contra Moscovei și, concomitent, că mulțumită susținerii Chinei se va putea baza pe sprijin diplomatic în cadrul organismelor internaționale precum ONU pentru a dejuca orice tentativă occidentală de a izola și mai mult Rusia.

 

În consecință, Putin trebuie să fie acum foarte îngrijorat de faptul că acești aliați esențiali sunt ei înșiși puternic afectați de cea mai gravă perioadă de instabilitate civică prin care au trecut în ultima vreme.

 

În China, unde luna trecută Xi abia își îndeplinise ambiția de a fi încoronat „președinte pe viață”, conducerea comunistă a țării se confruntă cu cea mai puternică contestare de după mișcarea pro-democrație din 1989, care a dus la masacrul din Piața Tiananmen.

 

Actualele proteste au început cu moartea a 10 oameni într-un incendiu dintr-un apartament din provincia Xinjiang, în timp ce erau supuși politicii draconice „zero-Covid” a Beijingului, însă pe parcurs au evoluat într-un atac mai general, la adresa regimului însuși. În majoritatea orașelor mari din China au avut loc proteste, iar în cadrul acestora în special studenții nemulțumiți au cerut demisia lui Xi, scandând lozinci precum: „Democrație, stat de drept și liberă exprimare”.

 

Între timp, Iranul trece prin cele mai mari proteste antiguvernamentale de după Mișcarea Verde din 2009. Ele au început în septembrie, când poliția religioasă a fost acuzată că provocase moartea unei femei de 22 de ani, arestată pentru că nu purta regulamentar voalul.

 

De atunci au fost uciși cel puțin 500 de iranieni, inclusiv femei și copii, iar alți 18.000 au fost închiși de forțele de securitate. Chiar și așa, sentimentele anti-regim au luat o asemenea amploare în Iran încât echipa de fotbal a țării a refuzat săptămâna trecută să cânte imnul național la meciul de cupă mondială cu Anglia.

 

Nici Rusia nu a fost imună la contestarea internă tot mai puternică a regimului autoritar. În ciuda eforturilor organelor de propagandă ale lui Putin de a prezenta conflictul din Ucraina drept război patriotic, poporul rus e tot mai conștient de pierderile teribile pe care le-a suferit armata rusă. Ceea ce i-a determinat pe mulți tineri să fugă în străinătate pentru a scăpa de înrolare, în vreme ce în țară protestele antiguvernamentale au devenit ceva obișnuit.

 

Din perspectiva lui Putin, problemele interne care îi afectează pe cei doi cei mai importanți aliați ai săi n-ar fi putut surveni într-un moment mai prost.

 

După abandonul umilitor al orașului sudic Herson, a cărui cucerire în primele zile de război fusese proslăvită drept un triumf național, abia dacă trece o zi fără noi dezvăluiri despre eșecurile armatei ruse, de la penuria de echipamente și până la privațiunile îndurate de trupele din prima linie. Dificultățile tot mai mari cu care se confruntă Putin și aliații săi ar trebui totodată să încurajeze democrațiile occidentale, care până nu demult păreau prost echipate pentru a face față provocărilor unor regimuri autocrate precum cele din Rusia și China.

 

Xi a contestat fățiș capacitatea democrațiilor de a supraviețui, argumentând că statele democratice necesită consens, iar obținerea consensului durează mult prea mult într-o lume care se mișcă acum rapid. După mintea lui, numai autocrațiile sunt capabile să soluționeze provocările extraordinare ale vremurilor moderne.

 

Însă chiar astăzi consensul din China pare a fi acela că Xi însuși nu mai este capabil să conducă țara. Între timp, democrațiile occidentale par să-și fi descoperit noi rezerve pentru a supraviețui, inspirate în mare măsură de răspunsul lor robust la criza din Ucraina. Contrar evaluării lui Xi, Vestul a constatat că-i vine surprinzător de ușor să decidă că invadarea Ucrainei constituie un atac la adresa securității globale și să-și ofere ajutorul poporului ucrainean în lupta lui pentru libertate.

 

Acest ajutor, și mai ales echipamentele militare sofisticate, s-a dovedit a fi esențial pentru apărarea ucrainenilor în fața invadatorilor ruși. El a demonstrat totodată că, atunci când sunt puse la încercare, guvernele democratice sunt mai mult decât capabile să se ridice la înălțimea provocărilor lansate de rivalii lor autocrați.

 

sursa: RADOR

 

 

 

https://www.euractiv.ro/extern/axa-raului-a-lui-vladimir-putin-se-prabuseste-rapid-31703

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Cei patru titani ai neamului Romanesc, editata pe file de aur, in teaca, IVAN BIRTA, 324 pagini

 

 

 

 

 

https://www.emag.ro/cei-patru-titani-ai-neamului-romanesc-editata-pe-file-de-aur-in-teaca-ivan-birta-324-pagini-7/pd/DSGZK5MBM/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Noua „axă a răului”. Iranul caută un conflict, Rusia contestă ordinea mondială: „Sunt gata de război cu Occidentul!”

 

Ciprian Dumitrache  

De la începutul războiului în februarie, una din marile realizări ale NATO a fost împiedicarea extinderii conflictului dincolo de granițele Ucrainei. Acest lucru a fost realizat în primul rând prin faptul că țările NATO și-au limitat sprijinul pentru Kiev la arme și antrenament, mai degrabă decât să se implice direct într-un conflict militar cu Rusia.

 

Această politică a fost crucială pentru a-i refuza lui Putin justificarea că rușii sunt în război cu NATO.

 

Cu toate acestea, dependența crescută a Kremlinului de Iran în desfășurarea unei campanii de teroare împotriva populației ucrainene amenință să deschidă posibilitatea unui război care s-ar extinde dincolo de granițele Ucrainei.

 

Implicarea iraniană lasă să se întrezărească o nouă „axă a răului”, cea între Moscova și Teheran. Din punct de vedere istoric, Rusia și Iranul au petrecut mai mult timp ca rivali decât aliați, dar aceste relații s-au îmbunătățit radical recent.

 

(Foto: Ebrahim Raisi și Vladimir Putin). După vizita lui Putin la Teheran în iulie, Iranul s-a oferit să ajute Rusia să evite sancțiunile folosind așa-numita „flotă întunecată” de petroliere.

 

Putin compensează înfrângerile umilitoare cu barajul dronelor iraniene care a lovit în ​​ultimele săptămâni infrastructura energietică din Ucraina, iar cooperarea rusă iraniană riscă să escaladeze conflictul care se va răspândi dincolo de granițele Ucrainei, scrie The Telegraph.

 

Moscova primește din Iranul 2.400 de drone Shahed-136, iar o echipă a Gărzii Revoluționare iraniene s-a deplasat în Crimeea, într-o operațiune de asistență a Rusiei în agresiunea militară din Ucraina.

 

Teheranul a recunoscut că va furniza și Moscovei rachete sol-sol, iar sprijinul iranian tot mai semnificativ crește riscul ca Occidentul să fie atras într-un război care implică nu unul, ci două „state necinstite”.

 

 

 

Apărare antiaeriană sporită

 

 

Disponibilitatea Iranului de a furniza arme Moscovei trezește temeri și în Orientul Mijlociu. Astfel, unii politicieni israelieni au cerut flexibilizarea politicii Israelului în ceea ce privește vânzările de arme către Kiev, în special ale sistemelor antiaeriene.

 

Escaladarea conflictului din Ucraina este ilustrată foarte bine de sosirea urgentă la Washington a lui Ben Wallace pentru a stabili cu omologul său Lloyd Austin un acord prin care să crească sprijinul pentru Ucraina împotriva dronelor.

 

(Foto: Președintele iranian Ebrahim Raisi). Prin poziționarea sa alături de Moscova, Iranul și-a arătat adevăratul scop – acela de a provoca Occidentul prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin forța militară.

 

New York Times scrie că noile sancțiuni impuse Iranului de Uniunea Europeană pot fi citite în această direcție. Sancțiunile vor viza în primul rând compania care a produs dronele Shahed-136.

 

Ursula von der Leyen a numit atacurile rusești împotriva civililor ucraineni și infrastructurii „crime de război”: „Regulile internaționale sunt clare. Acestea sunt crime de război”, a spus ea la Strasbourg. „Atacuri țintite asupra infrastructurii civile cu scopul clar de a refuza bărbaților, femeilor și copiilor apă, electricitate și încălzire odată cu sosirea iernii – acesta este un act de teroare pură”.

 

 

https://www.defenseromania.ro/noua-axa-a-raului-iranul-cauta-un-conflict-rusia-contesta-ordinea-mondiala-sunt-gata-de-razboi-cu-occidentul_619011.html

 

 

/////////////////////////////////////////////

Cehia: Rusia este o amenințare, iar China este o provocare sistemică (Noua strategie de securitate)

 

Ciprian Dumitrache

 

Petr Fiala, premierul Cehiei, transmițând un mesaj pe un tanc T-72 modernizat care va ajunge în Ucraina: „Bravii apărători ai Ucrainei vor învinge”

 

 

Guvernul ceh a numit Rusia o amenințare directă, iar China o provocare sistemică într-o nouă strategie de securitate adoptată miercuri de cabinet. Potrivit acesteia, Republica Cehă trebuie să poată rezista acțiunilor ostile în domeniile cibernetic, informațional, economic și, în același timp, trebuie să fie bine pregătită pentru posibilitatea de a intra într-un conflict armat.

 

 

Stat membru al NATO și UE, Cehia „trebuie să se pregătească cu atenție pentru posibilitatea de a intra într-un conflict armat”, deși riscul unui atac asupra țării rămâne scăzut, potrivit documentului strategic.

 

Strategia de securitate prezentată este fără precedent în ceea ce privește identificarea explicită a amenințărilor și a impactului acestora pentru societatea cehă.

 

Actuala Strategie afirmă că Rusia slăbește instituțiile democratice și destabilizează societatea prin acțiuni hibride, relatează Reuters.

 

„Dacă în Rusia nu vor avea loc schimbări politice și sociale fundamentale și profunde, Rusia va rămâne o amenințare pentru spațiul european, indiferent de rezultatul războiului din Ucraina”, se arată în document. O idee care se regăsește și în viziunea altor state. Astfel, zilele trecute, Șeful de Stat Major al Armatei Marii Britanii prezenta o concluzie similară, conform căreia Rusia va reprezenta o amenințare pentru Europa și după încheierea războiului din Ucraina.

 

Cehia a început să reconsidere relațiile cu Rusia și China abia când actualul guvern a preluat mandatul la sfârșitul anului 2021, după ce guvernul anterior al fostului președinte Miloș Zeman a menținut contacte strânse cu ambele țări.

 

După invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, actualul guvern de centru-dreapta a sprijinit rapid Kievul prin trimiterea de echipamente militare, inclusiv tancuri.

 

„Rusia acționează în mod deliberat împotriva stabilității politice, economice și sociale a Cehiei”, se arată în documentul strategic. „Reprezintă o amenințare fundamentală la adresa securității noastre”, a adăugat acesta.

 

China, se subliniază în documentul strategic, „pune la îndoială ordinea internațională”, ceea ce are consecințe dăunătoare pentru securitatea euro-atlantică.

 

„Interesul comun al Rusiei și Chinei este de a slăbi influența și unitatea țărilor democratice. Această rivalitate sistemică este pe termen lung”, a subliniat el.

 

Practic, Strategia de securitate a Cehiei preia temele ce se regăsesc în Noul Concept Strategic adoptat la Summitul NATO de la Madrid, din 2022.

 

În strategia anterioară de securitate cehă din 2015, Rusia și China nu sunt menționate.

 

Legăturile cu Rusia au devenit tensionate în 2021, înainte de războiul din Ucraina, când serviciile de securitate cehe au acuzat Rusia că se află în spatele unei explozii la un depozit de arme în 2014, fiind atunci expulzați zeci de diplomați ruși. Rusia a negat acuzațiile.

 

Relațiile cu China s-au răcit când planurile pentru investiții mari chineze nu s-au materializat și când liderii parlamentari cehi și actualul guvern au adâncit legăturile cu Taiwan, deși cele două țări nu au relații diplomatice oficiale.

 

De asemenea, cehii au avertizat împotriva utilizării tehnologiei și infrastructurii critice chineze. „Există pericolul investițiilor chineze în infrastructura cehă și europeană, dominație în lanțurile strategice de aprovizionare, controlul bunurilor cheie și dezvoltarea de noi tehnologii, în principal inteligență artificială…

 

 

https://www.defenseromania.ro/cehia-rusia-este-o-amenintare-iar-china-este-o-provocare-sistemica-noua-strategie-de-securitate_623340.html

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Cine este Evgheni Prigojin şi Grupul Wagner. Toate detaliile despre omul ce a întors armele împotriva lui Putin

 

Lupu Eduard

 

Evgheni Prigojin a declarat război conducerii militare a Rusiei. Cel ce până de curând era un om cheie al Moscovei în războiul din Ucraina a întors armele împotriva conducerii armatei ruse. Dar cine este Prigojin şi cum a ajuns să conducă o armată privată.

 

 

Prigojin a condus implicarea grupului privat Wagner Group în războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Istoria sa cu conducerea de la Moscova datează de zeci de ani.

 

Ce este Grupul Wagner?

Grupul Wagner este o organizaţie de mercenari militanţi care au lucrat alături de armata rusă în timpul invaziei ţării în Ucraina. Originile Grupului Wagner par să fie din 2014, când a izbucnit conflictul dintre Ucraina şi Rusia cu privire la regiunea Crimeea. Prigojin a declarat pe reţelele de socializare că a căutat să construiască un grup de luptători care să apere interesele ruseşti în regiune. Grupul a fost legat de conflictele din Libia, Siria şi alte câteva ţări africane.

 

Forţa paramilitară a cunoscut o creştere explozivă în timpul războiului din Ucraina, zeci de mii de luptători aflându-se acum sub controlul său. În calitate de şef al Grupului Wagner pe tot parcursul conflictului, Prigojin s-a confruntat frecvent cu liderii militari ruşi. El a publicat videoclipuri care contrazic naraţiunea rusă privind o operaţiune militară fără probleme. El susţine adesea că forţele sale au condus lupta în Ucraina, punând în acelaşi timp la îndoială competenţa armatei ruse. În luna mai, el a înregistrat un videoclip alături de cadavre în uniformă, înjurând liderii pentru lipsa de pregătire.

 

Cine este Prigozhin şi ce relaţie are cu Putin?

Preşedintele rus Vladimir Putin şi Prigojin au acelaşi oraş natal, Sankt Petersburg (pe atunci Leningrad). În timp ce Putin a trecut de la statutul de membru al KGB la cel de lider rus, Prigojin a executat o pedeapsă cu închisoarea de un deceniu înainte de a deschide un stand de hot-dog.

 

El a început rapid să acumuleze influenţă în industria ospitalităţii înainte de a atrage atenţia lui Putin. În momentul în care Putin a ajuns la cele mai înalte niveluri ale guvernului rus, Prigojin a ajutat la servirea dineelor de stat – cum ar fi cel organizat în 2006 cu preşedintele de atunci George W. Bush – ceea ce i-a adus porecla de „bucătarul lui Putin”.

 

Putin l-a ajutat pe Prigojin să deschidă un restaurant masiv şi să obţină un contract pentru prânzurile copiilor din şcoli cu ajutorul unor împrumuturi generoase finanţate de stat. Prigojin a deţinut, de asemenea, cel puţin o parte din Concord Management and Consulting, firmă suspectată că a finanţat operaţiuni de trolling online, pro-Trump, în timpul alegerilor din 2016 şi în timpul Brexitului.

 

https://bani.md/cine-este-evgheni-prigojin-si-grupul-wagner-toate-detaliile-despre-omul-ce-a-intors-armele-impotriva-lui-putin/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Criza din Rusia, o reglare de conturi între gangsteri în curtea Kremlinului sau o adevărată lovitură de stat?

 

 

De Universul.net

 

O dispută politică în Rusia a explodat într-o criză. Șeful unei armate de mercenari ruși care luptă în Ucraina alături de forțele militare oficiale ale Moscovei a declarat război ministerului rus al apărării, susținând că războiul Rusiei din Ucraina este rezultatul unui complot uriaș al birocraților din domeniul apărării pentru a-l induce în eroare pe președintele rus Vladimir Putin și a-l face să intre într-un conflict inutil, scrie The Atlantic.

 

 

Evgheni Prigojin, șeful companiei militare private Wagner, susține, de asemenea, că forțele guvernamentale rusești au tras în oamenii săi și le-au provocat numeroase victime. Ministerul rus al apărării neagă orice implicare în această lovitură, dar Prigojin a pornit, la propriu, pe picior de război, afirmând că va mărșălui în orașul Rostov din sudul Rusiei și mai departe, dacă va fi necesar, pentru a-i răsturna pe oficialii corupți care conduc ministerul rus al apărării și înaltul comandament militar. El cere poliției și forțelor militare ruse să se dea la o parte și să-l lase să facă „dreptate” trupelor sale, iar apoi „dreptate Rusiei”.

 

 

Guvernul rus, care a salutat mult timp asistența lui Prigojin în conflictele din Siria și Ucraina, se pare că s-a săturat de toate acestea, mai ales acum că Prigojin demontează raționamentele Kremlinului pentru război și, prin extensie, îl face pe Putin să pară un prost sau un mincinos sau ambele. Serviciile de securitate rusești au deschis un dosar penal împotriva lui Prigojin pentru instigare la o lovitură de stat și au emis un mandat de arestare, lucru pe care îl pot face doar cu aprobarea lui Putin.

 

 

Asta este tot ce știm în acest moment, așa că luați tot ceea ce urmează cu înțelegerea faptului că, în acest moment, aproape nimeni – poate nici măcar oficialii de la Kremlin – nu știe exact ce se întâmplă. Se pare că poliția și unele forțe militare din Rostov și Moscova sunt în stare de alertă, iar Casa Albă spune că monitorizează situația.

 

Dincolo de acest aspect, tot ce avem sunt întrebări și câteva posibilități provizorii.

 

De ce se întâmplă acest lucru și de ce se întâmplă acum?

Gândiți-vă la acest conflict nu ca la o competiție între statul rus și un grup de mercenari, ci ca la o ceartă între gangsteri, un fel de război mafiot.

 

Un guvern care face o mulțime de lucruri rele în lume se poate folosi lejer de o șleahtă de mercenari duri și răi, iar Prigojin și-a forja ani de zile imaginea de tip dur care conduce alți tipi duri, patrioți ultranaționaliști cărora le pasă mai mult de Mama Rusia decât de birocrații presupus leneși și corupți de la Moscova. Ministerul Apărării, între timp, este condus de un supraviețuitor politic pe nume Serghei Șoigu, care a reușit să rămână la Kremlin, într-o funcție sau alta, din 1991. Șoigu nu a servit niciodată în armata sovietică sau rusă.

 

Prigojin și Șoigu, ambii apropiați personal de Putin, au motive întemeiate să se urască reciproc. Forțele lui Șoigu au fost umilite în Ucraina atât de ucraineni, cât și de mercenarii lui Prigojin (un aspect pe care Prigojin îl subliniază cu fiecare ocazie). Prigojin susține că Șoigu a reținut muniții și provizii care trebuiau să ajungă la luptătorii Wagner, ceea ce este probabil adevărat; un ministru al apărării va avea grijă mai întâi de propriile forțe. Între cei doi bărbați există multă dușmănie, iar Prigojin ar spera să-l înlocuiască pe Șoigu sau să avanseze cumva în structura de putere de la Moscova. Dar Șoigu nu este un începător, iar un edict al Ministerului rus al Apărării urma să intre în vigoare, cerându-le tuturor mercenarilor să se înscrie în armata rusă, ceea ce i-ar fi plasat sub controlul lui Șoigu.

 

Acest ordin a fost probabil o parte importantă a conflictului pe care îl vedem acum. Nu știu de ce rușii ar fi lovit forțele Wagner – sau dacă asta s-a întâmplat -, dar tensiunea dintre Prigojin și Șoigu era de nesusținut. Prigojin, însă, de data aceasta a mers prea departe, forțându-l, în esență, pe Putin să aleagă între ei. Faptul că există acum un mandat de arestare pe numele șefului Wagner înseamnă că Putin se află de partea ministrului său al apărării; între timp, serviciul rus de securitate, FSB, a numit acțiunile lui Prigojin o „lovitură de cuțit în spate” dată soldaților ruși care luptă în Ucraina.

 

 

Veteranul Nikolas Gvosdev, observator veteran al Rusiei, spune că o fi Prigojin cel mai bun luptător și lider, dar Putin alege loialitatea în locul competenței. Așa cum ar putea spune Michael Corleone: este o mișcare inteligentă.

 

Este aceasta izbucnirea unui război civil în Rusia?

Un conflict civil la scară largă – deocamdată – pare puțin probabil, fie și numai pentru că Prigojin nu are o bază instituțională și nici o forță majoră în afară de luptătorii săi, care sunt o gașcă destul de nesuferită. El susține că forțele sale au intrat în Rostov, dar nu este clar dacă acest lucru s-a întâmplat. (Dacă trupele lui Wagner vor prelua controlul asupra Rostovului, ar putea captura mai multe arme și ar putea pune în pericol liniile de aprovizionare militară rusești din Ucraina).  În orice caz, Prigojin face un apel periculos la furia și dezolarea militarilor ruși obișnuiți, oamenii care au primit o bătaie cruntă în Ucraina, cerându-le să se dea la o parte în timp ce el îl vânează pe ministrul apărării.

 

Deși poate că nu se va ajunge la război civil, cineva la Moscova pare îngrijorat. Televiziunea rusă a relatat povestea seara trecută, denunțând afirmațiile lui Prigojin privind un atac ca fiind minciuni și menționând cazul penal deschis acum împotriva sa. În mod ciudat, doi generali ruși au considerat că este o idee bună să difuzeze videoclipuri sinistre în care cer armatei să ignore apelurile lui Prigojin. Unul dintre ei este generalul Serghei Surovikin, liderul cu mână de fier pe care Putin l-a numit anul trecut pentru a distruge rezistența ucraineană. Acesta a eșuat și Putin l-a concediat.

 

Surovikin a apărut în fața camerei de filmat cu o pușcă în poală și a vorbit cu o voce lentă și ezitantă. „Inamicul”, a spus el, „așteaptă ca situația noastră politică internă să se deterioreze”. Astfel de apeluri din partea unor militari de rang înalt ridică o altă posibilitate.

 

 

Dacă nu este un război civil, este vorba de o lovitură de stat, cu sprijin la Moscova, pentru înlăturarea lui Putin?

În trecut, Prigojin a avut întotdeauna grijă să evite să-l critice pe Putin, în schimb i-a criticat pe Șoigu și pe șeful Statului Major General rus, Valeri Gherasimov. Totuși, după un an și jumătate de dezastre în Ucraina, o mulțime de ofițeri furioși de la Moscova ar putea fi de acord cu Prigojin și să vrea ca Șoigu și Gherasimov să plece – și ar putea foarte bine să îl considere pe Putin responsabil pentru că nu i-a concediat. Dar Șoigu este omul lui Putin și, în timp ce această relație este în mod clar supusă unor mari tensiuni, să te opui ministrului apărării și să ameninți clica conducătoare de la Kremlin în timp de război nu sunt lucruri mărunte.

 

În acest moment, nimic din toate acestea nu pare suficient de organizat pentru a fi o lovitură de stat. Dar loviturile de stat par uneori ridicole în perspectivă – lovitura de stat din 1991 împotriva liderului sovietic Mihail Gorbaciov a fost un spectacol complet de clovni – astfel încât rămâne posibilitatea ca Prigojin să aibă prieteni la Moscova care lucrează cu el. Se știe că eșecurile militare au amenințat stabilitatea guvernelor rusești în trecut, așa cum s-a întâmplat în 1905 și apoi, pentru ultima dată, în 1917.

 

Pune ceva din toate acestea în pericol Statele Unite sau NATO?

Instabilitatea într-o țară înarmată nuclear este întotdeauna îngrijorătoare. Deocamdată, deși Kremlinul este probabil în agitație, nu există dovezi de violență iminentă sau de prăbușire a guvernului. Controlul nuclear rusesc este probabil împărțit între Putin, Șoigu și Gherasimov, și niciunul dintre ei nu a dispărut sau nu a fost strămutat (din câte ne putem da seama). Aceasta este vestea bună.

 

Mai îngrijorătoare este posibilitatea ca gambitul lui Prigojin să fi fost tot timpul vârful de lance al unui efort al naționaliștilor ruși de dreapta de a-l împinge pe Putin să fie și mai violent în Ucraina, mai conflictual cu Occidentul și poate chiar să provoace un conflict cu NATO. Până acum, haosul de seara trecută nu pare să implice SUA, NATO sau chiar Ucraina, dar o luptă între gangsterii ruși, în parte pentru a stabili dacă Rusia este suficient de brutală într-un război de agresiune neprovocată, este ceva de urmărit.

 

Deocamdată, cu Wagner scos din peisaj – sau poate chiar în revoltă deschisă împotriva forțelor regulate rusești – ucrainenii au prins o pauză. Dar există încă o mulțime de lucruri rele care se pot întâmpla la Moscova în următoarele câteva zile sau chiar ore. După cum a remarcat aseară politologul și președintele Grupului Eurasia, Ian Bremmer: „Putin nu a părut niciodată mai slab ca acum, în războiul din Ucraina și acasă, ceea ce este binevenit – și extrem de periculos”.

 

Și acum ce urmează?

Amenințările lui Prigojin ar putea face Kremlinul să strângă din dinți până la emiterea de alerte și emisiunile de știri sugerează că Prigojin nu este singurul ultranaționalist furios de acolo. Este, de asemenea, posibil ca nimic din toate acestea să nu fie adevărat, că nu este vorba atât de o lovitură de stat, cât de o reglare de conturi între un grup de oameni violenți și teribili. Poate că Prigojin este doar un caz greu care a crezut că se poate muta la Moscova călcându-l în picioare pe Șoigu, la propriu și la figurat, și și-a jucat prea mult cartea. Dar indiferent cum se va termina totul, Prigojin a spulberat narațiunea lui Putin, incendiind războiul ca pe-o greșeală inutilă și chiar criminală. Aceasta este o problemă pentru Putin care ar putea dura mai mult decât această rebeliune.

 

https://universul.net/criza-din-rusia-o-reglare-de-conturi-intre-gangsteri-in-curtea-kremlinului-sau-o-adevarata-lovitura-de-stat/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Umilirea lui Putin schimbă strategia Occidentului

 

de Şerban Mihăilă   

 

Liderii planetei tocmai au simțit gustul unui viitor tentant, dar, foarte posibil, mai periculos – unul din care lipsește liderul de la Kremlin, Vladimir Putin. „Pregătiți-vă pentru o Rusie profund primejdioasă și imprevizibilă”, dacă șeful de la Kremlin va fi înlocuit, avertizează însă un cunoscut expert britanic în probleme de securitate. După rebeliunea grupării paramilitare Wagner, miza occidentală a războiului din Ucraina a crescut vertiginos.

Un weekend năucitor, în care șeful mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, și-a bătut joc pe față de Kremlin înainte de a opri marșul insurgenților săi spre Moscova, a evocat istoria plină de sânge a Rusiei, cu numeroase revoluții și lovituri de stat.

 

În tot acest timp, eforturile Casei Albe și ale aliaților săi de a afla exact ce se întâmpla în tabăra inamicului răsăritean au dezvăluit volatilitatea unui conflict militar care ar putea rescrie harta Europei și a istoriei moderne.

 

În cele din urmă, războiul civil care se prefigura pe teritoriul rusesc a fost evitat, cel puțin pentru moment.

 

 

Putin a lăsat impresia că se teme de o confruntare cu membrii grupării paramilitare Wagner și a dat înapoi, printr-o decizie care îl menține momentan la putere. Sfidarea lui Prigojin și șovăiala lui Putin – care l-a acuzat inițial de trădare pe șeful Wagner, dar ulterior a acceptat o înțelegere pentru a-l lăsa aparent să scape în exil, în Belarus – au dat însă cele mai grele lovituri autorității președintelui rus, de când acesta se află la putere, de mai bine de două decenii.

 

Acum, nu mai există nicio îndoială că războiul declanșat de Putin pentru a șterge Ucraina de pe hartă reprezintă o amenințare existențială la adresa viitorului politic al liderului de la Moscova. Iar restul lumii trebuie să se confrunte în momentul de față cu posibilele implicații ale rebeliunii inițiate de Prigojin.

 

Chiar dacă Kremlinul a făcut un pas înapoi pentru a evita războiul civil cu Wagner, pericolul nu a trecut, avertizează experții.

 

„Nu este vorba de un episod de 24 de ore. Este ca și cum Prigojin ar fi persoana care a privit în spatele ecranului la Vrăjitorul din Oz și a văzut că marele și teribilul Oz era doar acest omuleț speriat. Putin va fi de acum înainte slăbit pentru totdeauna de aceste evenimente!”, a remarcat fostul ambasador al SUA în Ucraina, John Herbst, intervievat de Christiane Amanpour, de la CNN.

 

Concomitent, schismele de la Moscova și cele dintre administrația centrală și grupul Wagner – singura forță de luptă a Rusiei care a repurtat mai multe succese recente pe câmpul de luptă din Ucraina – ar putea constitui acum o șansă nesperată pentru Kiev, care face eforturi susținute pentru a înregistra progrese împotriva trupelor deja demoralizate și prost conduse ale Moscovei, în cadrul noii contraofensive ucrainene.

 

Aceasta ar fi o veste bună pentru Occident, care continuă să susțină masiv Kievul cu arme și ajutoare financiare. Și, fără îndoială, liderilor NATO le-ar plăcea să îl vadă pe Putin plecat, deoarece nu există niciun semn că acesta va pune capăt războiului, prin retragerea trupelor sale din Ucraina.

 

 

Din rău, în mai rău

La un moment dat, evenimentele din weekend au sugerat izbucnirea unui război civil între un autocrat cu poziția serios șubrezită, armata sa regulată și liderii unor grupări militare puternice, pentru controlul unei națiuni care dispune de un imens arsenal nuclear. O astfel de instabilitate și scenariul unor lupte interne în Rusia ar trimite însă unde geopolitice de șoc în întreaga lume.

 

Oricum, Occidentul nu poate alege nicio parte în conflictul intern apărut de nicăieri. Aceasta a fost o confruntare între Prigojin – ai cărui combatanți sunt acuzați de abuzuri brutale ale drepturilor omului în Ucraina, Siria și Africa – și Putin, care a reînviat în Europa ororile din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a sfidat dreptul internațional prin invadarea unui stat vecin suveran și care se confruntă cu un mandat de arestare pentru presupuse crime de război.

 

Mai mult, Prigojin nu a fost niciodată o persoană agreată în SUA; el a recunoscut că a intervenit în alegerile americane și a promis că va face din nou acest lucru.

 

De altfel, declarațiile liderilor occidentali, potrivit cărora evenimentele din weekend au fost o problemă internă a Rusiei, par să fi fost menite să-i refuze lui Putin pretextul de a-și reînnoi acuzațiile preferate la adresa Vestului.

 

Liderul rus susține deseori că este victima unui complot occidental, prin care se încearcă răsturnarea sa de la putere și „suprimarea demnității Rusiei” ca putere majoră, pentru a-i reduce sfera de influență geopolitică.

 

Potrivit mass-media de peste Ocean, în convorbiri telefonice cu liderii Franței, Marii Britanii și Germaniei, șeful Casei Albe, Joe Biden, a subliniat necesitatea de a nu inflama spiritele și de a permite ca tot ceea ce se întâmplă în Rusia să se desfășoare în conformitate cu principiul său de bază în conflictul din Ucraina și anume prevenirea unui „al treilea război mondial”.

 

Și, deși este posibil ca o fisură în regimul Putin să prefigureze o eventuală prăbușire ce ar putea elimina una dintre provocările majore ale Washingtonului în materie de politică externă – o nouă confruntare cu Rusia în stilul Războiului Rece – nimeni la Washington nu pariază pe acest lucru.

 

„Nu cred că ne dorim ca o țară care se întinde pe 11 fuse orare și care include republici din Federația Rusă, cu multe grupări etnice și sectoare diferite, să se destrame pe la cusături.”, a declarat generalul în retragere David Petraeus, la CNN.

 

„Este acesta începutul sfârșitului lui Putin? Nu știm. Va fi cel care îl va urma, dacă va fi cazul, și mai dictatorial decât el? De acest lucru ne temeam că s-ar putea întâmpla dacă Prigojin ar fi repurtat un succes. Ar putea exista, de fapt, un lider pragmatic care să intervină și să realizeze ce eroare catastrofală a fost tot acest demers în Ucraina și să realizeze că trebuie să aibă cumva o abordare mai rațională față de Europa și față de Occident? Sunt multe, multe necunoscute!”, a  precizat Petraeus, fost director al CIA.

 

Planeta trebuie să se pregătească pentru o Rusie post-Vladimir Putin „profund periculoasă și imprevizibilă”, a avertizat, la rândul său, Edward Lucas, consilier principal la „Centrul pentru Analiza Politicilor Europene”, pentru BBC Radio 4.

 

„Ne-am pregătit foarte puțin și nu ne-am gândit aproape deloc la Rusia post-Putin (…) Vor fi tot felul de dileme și dificultăți cu care ne vom confrunta și trebuie să începem să ne gândim chiar acum la modul în care le vom face față.”, a precizat el.

 

„Iar asta înseamnă orice. Dacă Rusia va cădea în brațele Chinei? Dacă va exista o dezintegrare? Dacă țara va deveni fascistă? Dacă vom avea acolo o lungă perioadă de confuzie și haos? Dacă își vor folosi armele nucleare ca monedă de schimb pentru a încerca să obțină ceva? Acestea sunt întrebările pe care ar trebui să ni le punem și pur și simplu nu văd acest lucru în cele mai multe dintre capitalele occidentale.”, mai spune Lucas.

 

„Ne vom confrunta poate cu un deceniu sau mai mult în care vom avea de-a face cu o Rusie profund periculoasă și imprevizibilă, fără a avea nici măcar genul de certitudine superficială pe care o avem cu Putin la putere!”, a încheiat el.

 

„Un lider rănit e mai periculos”

Încă de la începutul conflictului militar, a devenit clar faptul că succesul ucrainean în acest război ar putea constitui o amenințare politică serioasă la adresa domniei lui Putin. Până la rebeliunea lui Prigojin, această ipoteză era pură teorie. După acest weekend, noua realitate plasează Occidentul în ipostaza de a-și recalibra strategia pentru Ucraina.

 

Este posibil ca umilința îndurată de liderul rus timp de o zi și jumătate să îl determine pe acesta să exercite o presiune și mai puternică asupra comandanților săi, într-un război care a provocat deja zeci de mii de victime în rândul civililor ucraineni și al militarilor din ambele tabere. Putin are nevoie de victorii importante pe linia frontului, pentru a-și salva imaginea în fața conaționalilor.

 

Dacă bătăliile politice din Rusia vor afecta și mai mult moralul trupelor sale și vor duce la pierderi și mai mari pe câmpul de luptă, poziția lui Putin ar putea deveni și mai dificilă. Acest lucru alimentează îngrijorarea că liderul rus ar putea ordona o escaladare catastrofală a conflictului, după luni de amenințări cu arsenalul nuclear al Rusiei.

 

Iar dacă weekendul a oferit o avanpremieră a unei posibile prăbușiri a regimului Putin și războiul continuă să meargă tot mai rău pentru Rusia, Occidentul s-ar putea trezi cu o altă durere de cap.

 

După luni de pierderi grele pe câmpul de luptă și criza economică acută de acasă, provocată de sancțiunile occidentale, s-a observat că cea mai puternică rezistență față de Putin nu a venit din partea unei mișcări democratice pe care acesta o zdrobește de ani de zile.

 

Rebeliunea contra sistemului a venit din partea unei forțe mai de dreapta și mai brutale decât cea exercitată de Putin: cea a lui Prigojin. Concomitent, un alt adept al războiului extremist, liderul cecen Ramzan Kadîrov, s-a oferit sâmbătă să ajute la reprimarea rebeliunii wagneriene în numele lui Putin, acesta fiind unul dintre motivele pentru care au existat temeri în privința unei băi de sânge pe străzile Moscovei.

 

Mișcările din culisele politicii moscovite – o gaură neagră plină de șefi de miliție corupți, șefi ai serviciilor de informații și oligarhi – sunt imposibil de prezis. Evenimentele imprevizibile din weekend sugerează însă că oricine va conduce Rusia după Putin poate să fie chiar mai nemilos și mai greu abordat pentru Occident decât dușmanul său tradițional din ultimii peste 20 de ani.

 

Unul dintre proiectele preferate ale lui Prigojin, de exemplu, a fost Agenția de Cercetare pe Internet, o fermă de troli folosită de Rusia pentru a trimite un torent de dezinformare pe rețelele de socializare în încercarea de a interveni în alegerile prezidențiale din SUA, din 2016.

 

„Poate că suntem cu toții entuziasmați să vedem că stăpânirea lui Putin asupra puterii este mai șubredă, iar statul rus este mai fragil decât credeam, dar ar trebui să ne gândim la fel de mult și la ce se va întâmpla în continuare.”, a afirmat Robert English, expert în Rusia și Europa de Est, care conduce Școala de Relații Internaționale de la Universitatea din California de Sud.

 

„Probabil că va fi cineva precum un Prigojin sau un alt fel de lider militar care țintește la putere, nu un liberal precum Alexei Navalny sau alți critici liberali ai lui Putin, ci un populist de dreapta care apelează la aceleași instincte antielită, anticorupție, dar care are propriile tendințe dictatoriale brutale.”, a mai avertizat English.

 

 

https://jurnalul.ro/stiri/externe/occident-umilire-lider-kremlin-putin-wagner-razboi-935872.html

 

////////////////////////////////////////

 

 

Unii cu pixul, alții cu gura: Augustin Buzura

 

S-o spunem de la început: Augustin Buzura n-a dat informații scrise la Securitate. A purtat însă lungi discuții cu ofițerii. De la înălțimea lui de scriitor publicat în anii în care erau publicați doar cei care cîștigau încrederea cenzurii, li s-a adresat securiștilor cu prietenie, ca unor egali, i-a invitat la el acasă, le-a arătat manuscrisele, i-a rugat să-i facă rost de o casă mai arătoasă în Cluj și să-l ajute să se mute în București. Din dosarele în care apare cu nume conspirative – Gusti și Oșanu – nu răzbate, însă, nimic care să-l acuze cu adevărat. E destul de clar, de pildă, că nu a făcut poliție politică. În același timp, un scriitor de succes ca Augustin Buzura, cu influență în societate, nu avea cum să fie lăsat în pace de Securitate. Prezența lui în documentele Securității e, astfel, explicabilă fără ca el să fie un turnător cu note informative și angajament.

 

Vorbim despre un scriitor important, unul dintre cei mai talentați romancieri din epoca socialistă. De profesie medic psihiatru, și-a luat licența cu o lucrare originală, Shakespeare în psihiatrie. Dar a a renunțat repede la medicină ca să se dedice scrisului. Nu era un moment bun. În anii ’60, scrisul trebuia pus în slujba poporului și a revoluției socialiste. Publicau doar autorii adăpați la valorile lui Hrușciov și hrăniți cu ideile lui Gheorghiu-Dej. Cu toate astea, Buzura a arătat de la primele fraze abilitatea de a se strecura printre aceste pietre de hotar și a reușit să-i păcălească pe cerberii cenzurii la fiecare carte. Romanele lui au avut succes de critică și de public și, pentru că autorul se pricepea la stilul aluziv, treceau ca dovezi de rezistență împotriva regimului. Augustin Buzura avea o imagine de disident discret, de scriitor cu finețe subversivă, pe care cititorii îl răsfoiau cu plăcere și înfrigurare ca să descopere micile îndrăzneli la adresa comunismului.

 

Atît maiorul Oprea Florian, cît și colonelul Merce Ilie, care-l aveau în lucru pe Buzura, vorbesc despre relații calde cu autorul. Se vizitau, se întîlneau în oraș, discutau probleme generale ale socialismului. Buzura le dădea cărți cu dedicație, le scria scrisori de mulțumire cît se poate de lingușitoare, iar securiștii îl elogiau în rapoartele către superiori. Uneori, spun rapoartele, Gusti „a relatat unele aspecte cu caracter operativ“, adică fapte, date, nume și prenume. Alteori, aceste rapoarte spun lucruri incendiare: „A.B. este în contactul organelor noastre, demascînd uneori poziția și activitatea negativă a unor personalități din mediul scriitoricesc“.

 

Cu toate astea, la sfîrșitul zilei se constată absența unor documente produse de mîna scriitorului. Se poate spune că Augustin Buzura a trecut la proba scrisă. Dacă a avut probleme, le-a avut la oral.

 

El rămîne un scriitor important în literatura anilor ’60-’90, cu merite culturale care depășesc paginile cărților sale. A fost decorat de Nicolae Ceaușescu în 1971 și de Ion Iliescu în 2000 cu aceeași medalie, „Meritul Cultural“.

 

 

https://www.catavencii.ro/unii-cu-pixul-altii-cu-gura-augustin-buzura/

 

/////////////////////////////////////////////

 

Ce învață România din revolta lui Prigojin?

 

DORU BUŞCU

Ca de obicei, aproape nimic. Cînd furtuna îi linge frontierele și cînd istoria i se poate prăbuși în cap într-o după-amiază, România cască și se întinde la umbră, asemenea președintelui Iohannis, învelită cu sforăitul de la Neptun, cu prostia politică a unei generații de neisprăviți și cu promisiunile tot mai neclare ale articolului 5.

 

Revolta lui Prigojin poate însemna multe. Clovnul sîngeros și-a isprăvit, probabil, banii și a pus la cale o răzmeriță falsă, care a încins spiritele pe întreaga planetă. Ca să ții cu plata la zi, pe salarii, muniție, armament, combustibil, cazare și transport, cîteva zeci de mii de oameni sălbăticiți în războaie sau scăpați de pușcărie e nevoie, pe lîngă crimă și jaf, de o fabrică de bani pe care doar statul oligarhic rus o poate oferi, furînd de la cetățeni. Fără permisiunea și fără banii lui Putin, soldații Wagner ar trage în inamic cu sîmburi de corcodușe și și-ar mînca bocancii, după ce, mai întîi, i-ar bea sîngele patronului Prigojin. De aceea, e de presupus că bucătarul, măcelarul și mandatarul lui Putin a făcut o schemă rusească și a scăpat de povara unei morți violente sub barosul oamenilor săi.

 

Prigojin n-a avut o intenție reală de a ajunge cu războiul la Moscova, fiindcă el însuși a rămas la Rostov și a trimis doar cinci mii de wagneriști. Asta explică de ce Putin nu s-a deranjat cu măsuri de combatere și apărare. Poate că Putin a făcut parte un pic din acest teatru care-i permite să întărească restricțiile „antiteroriste“, să țină mai bine sub control populația din marile orașe și să scape de anumiți „trădători“ din anturajul său. Sau poate că a fost un început de rebeliune în care Prigojin conta pe sprijinul unor generali din armată care, pînă la urmă, s-au dezis de el.

 

Oricum ar fi, faptele petrecute arată că în Rusia răsar mugurii anarhiei, că puterea e pîndită de clanuri politice și militare, că Putin mai are doar un control parțial asupra armatelor private și de stat, tăcute, dar active, și că imperiul mai rezistă, deocamdată, prin complicitatea sîngeroasă și bogată a loialiștilor corupți. În Federația Rusă s-au încăierat deja cîinii turbați ai revoluției slave, care curge prin venele fragilizate de vodcă ale aparatului opresiv. Statul își devorează progenitura, bandele se pregătesc să se extermine, depozitele uriașe de armament sînt la cheremul generalilor, iar corbii Kremlinului se rotesc deja deasupra valizei nucleare. Rusia e azi, mai mult ca altădată, un arsenal apocaliptic înfipt pe un munte de resurse naturale, bîntuit de nebunie medievală.

 

Din toate astea, România nu învață nimic.

 

Dar ce ar trebui să învețe? Ce ar trebui să înțeleagă? Ce ar trebui să facă?

 

Ar trebui să-și întărească imediat armata. Să recupereze cei opt ani pierduți de la invadarea Crimeei și cele 488 de zile pierdute de la izbucnirea războiului în apropierea frontierelor ei. Să conceapă rapid un plan de mobilizare, recrutare și perfecționare a resursei umane, nicidecum cu arcanul, ci cu programe motivaționale, finanțate cu dare de mînă din cele 2,5 procente din PIB. Să-și astupe rapid uriașele goluri din înzestrare și să pună capăt contractelor politice, achizițiilor de armament scump, livrat la secole după efectuarea plății, cu zero offset și zero penalități, negociate de loaze cu chipiu, cocoțate apoi în fruntea țării. Să-și pună la vîrful armatei oameni pregătiți, capabili să înțeleagă în ce găleată se află securitatea națională, și să scape de cătanele corupte care se pun de-a curmezișul modernizării, doar ca să-și rotunjească ele pensia și comisionul. În fine, să pornească de îndată industria militară, curtată în prezent de zeci de oportunități.

 

Comandantul suprem al forțelor armate e, prin absența, suficiența și nerușinata lui durere în cot, una din amenințările serioase la adresa capacității de apărare a țării. E drept că el luptă din interiorul granițelor, fortificat în aroganță și nepăsare, dar poate nimici divizii întregi. În rarisimele întruniri ale CSAȚ, de pildă, a impus un regim drastic de conformism și tăcere, în care, în afară de discursul său de amator și tremuratul miniștrilor-slugă, se aud doar muștele.

 

Sîmbătă, cînd a început Prigojin să umple televiziunile de titluri, toate statele din NATO și-au convocat consiliile de război, generalii, Serviciile, s-au sfătuit între ele, s-au coordonat, s-au pregătit. Lloyd Austin, șeful Pentagonului, i-a sunat pe miniștrii Apărării din Franța, Germania, Marea Britanie și Polonia. Premierul Canadei, țară aflată la 7.000 de kilometri de rebeliunea lui Prigojin, și-a alertat guvernul și înalții oficiali din armată pentru a pune la punct un plan de acțiune. România se află la 300 de kilometri de zona de război, dar tot ce a produs șeful statului a fost un mesaj pe Twitter: „Autoritățile române monitorizează îndeaproape evenimentele din Rusia“. Doar nu degeaba ne aflăm în cea mai expusă și mai vulnerabilă poziție în raport cu Federația Rusă și la distanța cea mai mică de război. De altfel, se observă că singura țară de pe flancul estic consultată de Lloyd Austin e Polonia. Asta arată cîtă bază se pune pe România.

 

Din teatrul lui Prigojin, România trebuie să înțeleagă în ceasul cel din urmă că dacă nu ai armată, nu contezi. Nu contezi politic, economic, geo-strategic sau militar. Ești pe nicăieri. Nu stai la masă, stai la coadă. La viza de SUA, la frontiera Schengen, la investiții străine, la fonduri europene și, desigur, la sprijin militar, cînd lucrurile o iau razna în iadul rusesc.

 

https://www.catavencii.ro/editorial/ce-invata-romania-din-revolta-lui-prigojin/

 

 

////////////////////////////////////////////////

Timpul: Politicienii corupți au adus Moldova la picioarele lui Putin

 

În urma unei mobilizări pe rețelele de socializare, oamenii s-au adunat în fața Guvernului și și-au exprimat îngrijorarea față de situația politică din țară și de faptul că Republica Moldova ar putea ajunge din nou pe mâna comuniștilor.

 

Totodată protestatarii s-au arătat indignați de faptul că Republica Moldova ar putea să nu depună cererea de aderare la Uniunea Europeană în acest an. „Noi vrem în Europa. Vrem o țară în care să ne putem crește copiii”, spune o femeie venită la protest.

 

 

Politicianismul de la Chișinău provoacă dezamăgire în România, titreaza Adevărul. Apariția alianței tacite PLDM-PD-PCRM în Parlamentul de la Chișinău a stârnit îngrijorare în România față de posibilitatea ca viitorul guvern al Republicii Moldova să nu își îndeplinească angajamentele europene asumate. Voci din zona cercetării relațiilor internaționale, dar și din mediul politic românesc și-au exprimat scepticismul față de angajamentul european al Republcii Moldova în condițiile dependenței viitorului guvern de la Chișinău față de voturile deputaților comuniști.

 

Din păcate, R. Moldova nu se poate rupe de trecutul sovietic, constată Timpul. Indiferent de schimbări, în ultimii 20 de ani, soarta acestei țări este decisă de aceleași figuri (Lucinschi, Diacov, Filat, Voronin, Lupu, etc). Aceasta este, după Timpul, una din explicațiile de ce Rusia este marele învingator al alegerilor din 2014. Occidentul a fost învins de politcienii corupți care în realitate nu au nici un proiect pentru această țară, fiind preocupați exclusiv de propriile interese. Dacă Putin vrea să cucerească Ucraina pe cale militară, politicienii corupți au adus Moldova la picioarele lui Putin, fără costuri prea mari, observă publicația. Prezența PCRM la guvernare este pentru ruși cea mai solidă garanție că nu va urma nici o apropiere periculoasă între R. Moldova și UE sau România și că vom ramâne într-o zona gri, un fel de Transnistrie europeană, „protejată” de neutralități iluzorii, conchide Timpul.

 

Ziarul Național ne informează  când ar putea primi PCRM RECOMPENSA pentru VOTAREA Guvernului. Partidul Comuniștilor a dat asigurări că nu va revendica nicio funcție în viitorul Guvern, în schimbul votului pe care este gata să îl dea pentru învestirea noului Cabinet de miniștri. În schimb, comuniștii au lăsat să se înțeleagă că și-ar dori controlul asupra unor instituții publice cum ar fi Curtea de Conturi, Comisia Electorală Centrală și Consiliul Coordonator al Audiovizualului.

 

Liderul PLDM Vlad Filat a declarat zilele trecute, în cadrul unui interviu TV, că i se pare firesc faptul ca opoziția să poată propune membrii și conducătorii acestor instituții, iar această solicitare a PCRM va fi examinată în momentul în care vor expira mandatele actualilor conducători și membri ai CCA, CEC și Curtea de Conturi. În aceste condiții, PCRM ar putea primi „recompensa” abia anul viitor.

 

Astfel, mandatul actualului președinte al Curții de Conturi, Serafim Urechean, expiră pe 21 aprilie 2016.

 

Lucrurile se PRECIPITĂ. Zece TERORIȘTI ar fi tranzitat vineri R. Moldova, titrează Ziartul Național. Zece suspecți de terorism au trecut prin România numai vineri. În drumul lor spre frontul din Siria, luptătorii Statului Islamic au tranzitat teritoriul statului vecin, a declarat șeful SRI, George Maior. Cel mai probabil, în drumul lor, aceștia au trecut și prin R.Moldova, informație care însă este ținută în secret de Serviciul de Informații și Securitate. Serviciile secrete române dau asigurări că monitorizează situația.

 

 

https://radiochisinau.md/timpul–politicienii-corupti-au-adus-moldova-la-picioarele-lui-putin—19103.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

Biserica nu mai risipește agheasma pe armele lui Putin

 

de Marius Bâtcă

 

 

Într-o încercare de a se delimita de eșecurile frecvente ale noilor arme comandate de țarul de la Kremlin, Vladimir Putin, Biserica Ortodoxă Rusă a luat o decizie cel puțin surprinzătoare. Mai precis, dorește să renunțe la practica, veche, de binecuvântare a armelor și sistemelor de armamente.

Binecuvântarea oricăror tipuri de arme a căror utilizare poate duce la moartea unui număr nedefinit de persoane, inclusiv a armelor de distrugere în masă, nu reflectă tradiţia bisericii ortodoxe şi trebuie exclusă din practică, se precizează într-un proiect supus unei dezbateri interne și postat pe site-ul patriarhiei Moscovei. Elaborat de un organ consultativ al Bisericii Ortodoxe Ruse, prezidat de patriarhul Kirill, acest text lansează o discuţie publică pe subiectul respectiv. Credincioşii şi responsabilii clerului au termen până la 1 iunie să se pronunțe asupra temei.

 

În ultimii ani, Biserica Ortodoxă Rusă a primit lovitură după lovitură, iar imaginea sa a ieșit grav șifonată nu numai pe plan internațional, dar și pe plan intern. Schisma bisericii ortodoxe ucrainene, conflictele cu patriarhia de la Ierusalim, dar și cea greacă, au slăbit influența ecumenică a Moscovei în spațiul ortodox, pe care încearcă, de câteva secole, să-l domine și să-l unifice sub pretextul panslavismului și panortodoxiei. De asemenea, apropierea fățișă de regimul autocrat și militarist, promovat de două decenii de Vladimir Putin, a dus la scăderea încrederii în biserică a unei pături importante din societatea rusă, în special persoane educate și cu viziuni democratice.

 

Însă nu trebuie uitat că biserica ortodoxă de la Moscova începe să piardă tot mai multă încredere și în rândul celor mai puțin instruiți și cu venituri mici, din cauza opulenței afișate de fețele bisericești cu statut înalt și a corupției endemice din sânul bisericii. Astfel că, de cele mai multe ori, reprezentanții clerului, în frunte cu patriarhul Kirill, asupra căruia oricum planează suspiciuni de contrabandă și alte afaceri necurate, au ajuns să fie asimilați politicienilor corupți și oligarhilor care fac legea în Rusia, sub oblăduirea lui Vladimir Putin.

 

De altfel, anumite practici neortodoxe și încercarea de implicare în treburile armatei, au făcut subiectul unor articole de presă nu tocmai favorabile bisericii ortodoxe ruse. În 2018, presa de la Moscova scria despre apariția unor cluburi militaro-patriotice ortodoxe pentru copii, înființate de diverse eparhii ale bisericii ruse, care cumpărau arme de foc și de airsoft. Preoții se arătau convinși că, în acest fel, adolescenții vor fi mai interesați de cultura ortodoxă rusă. Tot în 2018, armata rusă anunțase că intenționează să instruiască preoţii bisericii ortodoxe să conducă vehicule militare şi să opereze echipamente militare de comunicații.

 

Revenind la intenția bisericii ruse de a renunța la sfințirea armelor, trebuie precizat totuși că documentul subliniază că apărarea Patriei cu arma în mână va fi, în continuare, binecuvântată. De asemenea, vor rămâne în vigoare rugăciunea pentru soldaţi, binecuvântarea recruţilor şi sfințirea mijloacelor de transport. Tradiţia binecuvântării armelor în Rusia datează de la mijlocul secolului al XII-lea. Preoţii binecuvântau săbiile tinerilor prinţi ruşi, confirmându-le, astfel, statutul superior şi voinţa de a-şi apăra pământurile.

 

Slujbe de binecuvântare a rachetelor intercontinentale, a sistemelor de apărare antiaeriană şi a avioanelor de vânătoare au loc cu regularitate în armata rusă de la începutul anilor 2000, când biserica ortodoxă a început să capete influenţă după decenii de ateism sovietic.

 

 

 

http://presamil.ro/biserica-nu-mai-risipeste-agheasma-pe-armele-lui-putin/

 

///////////////////////////////////////

Cum arată armata de miliardari a lui Vladimir Putin

 

 

 

ANDREI LUCA POPESCU

 

 

Vladimir Putin este înconjurat de oameni care s-au îmbogățit și l-au îmbogățit. Oligarhi miliardari, bancheri sau oameni de încredere funcționează într-un sistem total dependent de liderul de la Kremlin. Tot Putin este cel care i-a pus pe mulți în pozițiile în care se află acum și din care s-au îmbogățit. Alții sunt bogați doar pentru că Putin le permite, atât timp cât joacă cum vrea el. Este așa-numita kleptocrație care domnește peste Rusia. O castă de oameni care exploatează exclusiv resursele statului, adunând averi uriașe, cu protecția unui sistem politic corupt. Al cărui cap stă la Kremlin.

 

 

ADVERTISEMENT

Putin și-a creat o camarilă pe care a recrutat-o meticulos, încă din tinerețe. Fie dintre colegii săi din KGB, de la Dresda, fie de la începuturile sale de lucrător la stat în primăria din Sankt Petersburg, imediat după căderea URSS, unde a îmbinat ca un maestru al combinațiilor relațiile din serviciile secrete cu oportunitățile de făcut bani pe seama unui stat prăbușit. Cu toții l-au urmat, fideli, pe Putin la Moscova. Pe măsură ce Putin a avansat în FSB, apoi la vârful statului rus, ajungând premier și președinte, au avansat și ei. Putin le-a facilitat afacerile, i-a pus în poziții de putere sau direct șefi ai unor companii de stat care gestionează imensele resurse naturale ale Rusiei.

 

Sancțiunile pe care Vestul – SUA, Uniunea Europeană, Marea Britanie – le-a țintit asupra lor au început încă din 2014, când Putin a decis să invadeze Estul Ucrainei și să rupă din ea Crimeea. Acum, în 2022, ele s-au intensificat și s-au extins, inclusiv asupra familiilor lor. Interdicțiile aplicate îi lovesc pe îmbogățiții lui Putin exact acolo unde îi doare: la bani. Nu mai pot circula și cheltui banii în locurile europene sau americane unde făceau afaceri și își clădeau luxul cu achiziții de tot felul, de la iahturi la vile, conace și avioane. Mai mult, autoritățile au început să le sechestreze bunuri deținute în țările unde au interdicții.

 

Panorama a făcut o colecție de oligarhi, bancheri și oameni de încredere ai lui Vladimir Putin, pe care Occidentul i-a sancționat ca răspuns la războiul declanșat de Rusia în Ucraina, în februarie 2022. Aici poți vedea un material interactiv despre cercul de încredere din jurul lui Putin.

 

Oligarhii care au crescut cu Putin

Familia Rotenberg: Frații miliardari Arkadi și Boris Rotenberg se află pe lista de sancțiuni a SUA încă din 2014, de când Putin a invadat prima oară Ucraina. Sunt prietenii din copilărie ai lui Vladimir Putin, din Sankt Petersburg (la vremea aceea – Leningrad). În adolescență, își petreceau timpul împreună și se antrenau la judo și sambo (artă marțială dezvoltată în URSS de NKVD, strămoșul KGB-ului).

 

Cei doi frați au ajuns să pună mâna pe subisidiare ale gigantului energetic de stat Gazprom și să devină practic niște intermediari pentru compania de stat, care cumpăra de la ei țevi de gaz, de exemplu. Frații Rotenberg au grupat firmele-satelit cumpărate de la Gazprom în compania lor, Stroigazmontaj (SGM Group), care a ajuns cel mai mare constructor de infrastructură din domeniul gazelor și petrolului și, evident, un important subcontractor al Gazprom.

 

Împreună dețin banca SMP (Severnîi Morskoi Put – Traseul Mării Nordului).

 

Firmele celor doi frați au primit de la statul rus contracte estimate la 7 miliarde de dolari, pentru organizarea și infrastructura Olimpiadei de iarnă de la Soci, din 2014.

 

arkadi rotenbergArkadi Rotenberg (sancțiuni SUA, UK, UE): 70 ani. Averea lui este estimată la 3 miliarde de dolari. În 2015, pe când deținea firma Stroigazmontaj (SGM Group), Arkadi a primit de la guvernul condus de Dmitri Medvedev contractul pentru construcția podului Kerci, care leagă Peninsula Crimeea (anexată ilegal de Rusia în 2014) de teritoriul Rusiei. Construcția a fost de importanță strategică pentru Putin, pentru că a legat fizic Crimeea de Rusia, dar și pentru că a putut aproviziona mai ușor regiunea ruptă de la Ucraina. Ulterior, în 2017, tot compania lui Arkadi a primit și contractul pentru construirea unei linii de tren pe podul respectiv.

 

Arkadi a mai deținut Mostotrest, cea mai mare companie de construcții de poduri din Rusia, cu care a luat o parte din contractele Olimpiadei de la Soci, dar a lucrat și la podul Kerci, din Crimeea. A mai deținut TPS Avia (infrastructură pentru aeroporturi), Invest Capital Bank sau Mineral Fertilizers (fabrică de îngrășăminte agricole).

 

O editură deținută de Arkadi, Prosvescenie, a implementat în Crimeea o campanie de PR care avea drept țintă să convingă copiii din regiune că acum sunt cetățeni ruși care trăiesc în Rusia, deci ar trebui să susțină integrarea Peninsulei în Federația Rusă, notează guvernul britanic, în motivarea sancțiunilor asupra lui Arkadi.

 

În 2014, sancțiunile UE asupra lui Arkadi i-au atins active în valoare de circa 30 de milioane de euro. Autoritățile din Italia i-au luat un hotel la Roma, și două vile în Sardinia.

 

În 2021, după ce organizația lui Alexei Navalnîi a documentat palatul construit la malul Mării Negre pentru Putin, Arkadi a susținut că de fapt proprietatea i-ar aparține lui.

 

Fiica sa, Lilia Rotenberg (43 ani), dar și fiul său, Pavel Rotenberg (22 ani, jucător profesionist de hochei la Dinamo Sankt Petersburg), au fost puși și ei pe lista de sancțiuni a SUA.

 

boris rotenbergBoris Rotenberg (sancțiuni SUA, UK): 65 ani. Are o avere estimată la 1,1 miliarde dolari. Are și cetățenie finlandeză, iar UE nu l-a inclus pe lista sancțiunilor. La fel ca și la precedenta rundă de sancțiuni, cea din 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea și a deschis practic războiul din Ucraina. Atunci, Boris a rămas cu proprietăți imobiliare de milioane de euro neatinse în Europa – mai multe vile pe Riviera Franceză.

 

Sub sancțiunile SUA au fost puși și fiii săi: Boris Junior Rotenberg (35 ani), cu reședințe la Moscova și la Londra, precum și Roman Rotenberg (40 ani). Ambii au dublă cetățenie, rusă și finlandeză. De asemenea, actuala soție a lui Boris, Karina (43 ani), care concurează din partea Rusiei la concursuri internaționale de echitație, e și ea pusă pe lista de sancțiuni a SUA.

 

Igor Rotenberg (47 ani), fiul lui Arkadi, este și el pe lista de sancțiuni a SUA și UK. Averea lui este estimată la peste un miliard de dolari. Este prezentat de guvernul britanic drept un proeminent afacerist în domeniul transporturilor, cu legături de familie cu Vladimir Putin. Este șeful consiliului de administrație al NTS (National Telematic Systems) și al RTITS, companie care gestionează „Platon”, sistemul automatizat de plată a taxelor de circulație pe șoselele din Rusia, pentru camioane.

 

Dezvoltă soft pentru „șosele inteligente”, de la sisteme de semaforizare inteligentă la management al locurilor de parcare.

 

Până în 2021, Igor deținea și Gazprom Burenie, cel mai mare contractor de foraje pentru gaze și petrol, companie desprinsă din Gazprom și intrată în proprietatea familiei Rotenberg.

 

Ghennadi Timcenko (sancțiuni SUA, UK, UE): 69 ani. Născut în Armenia, are cetățenie rusă, armeană și finlandeză și o reședință în Elveția. Prieten apropiat al lui Putin, averea lui este estimată la peste 16 miliarde de dolari. Deține Volga Group, un holding cu afaceri în energie, transporturi, infrastructură și finanțe. Controlează părți din Sibur, gigant din petrochimia rusă, din Novatek, al doilea mare producător de gaze din Rusia, din Stroytransgaz (grup de construcții care lucrează cu Gazprom și statul rus) sau din banca Rossia, prin care cercul apropiat al lui Putin își rulează banii și face investiții.

 

A fost printre fondatorii Gunvor, cea mai mare companie de comerț internațional cu petrol din Rusia. Conform guvernului SUA, care l-a pus sub sancțiuni încă din 2014, „Putin are investiții în Gunvor și e posibil să aibă acces la fondurile Gunvor”. Prin această companie, care a profitat și de destrămarea Yukos, a oligarhului căzut în dizgrația Kremlinului, Mihail Hodorkovski, Timcenko și-a construit averea. Și pe cea a lui Putin, după cum arată unele investigații.

 

De altfel, Timcenko provine din domeniul petrolului, unde activa încă din anii ’80, la Sankt Petersburg și unde a beneficiat imediat după căderea URSS de relația cu Putin, care controla comerțul exterior în regiune, din poziția sa de la primăria din Sankt Petersburg. Imediat după căderea URSS, comerțul exterior cu petrol era interzis în Rusia și putea fi făcut doar cu dispensă de la stat. Dispensă pe care Putin o controla, la Sankt Petersburg. Petrolul era aproape gratis în Rusia în anii ’90, însă la export putea fi vândut la prețul pieței. Astfel că Putin și Timcenko s-au asociat într-o schemă de export de petrol la rafinăria Kirish, făcând bani pe care statul rus nu i-ar mai fi văzut înapoi.

 

Nikolai Șamalov (sancțiuni UK): 72 ani. Fost dentist, este un vechi prieten al lui Putin și fondatorul așa-numitei „cooperative Ozero”, un club din care fac parte cei mai influenți oameni din jurul președintelui rus. Șamalov este un acționar important al băncii Rossia, considerată o bancă la care apelează prietenii Kremlinului și al cărei acționariat e controlat strict de apropiații lui Putin. Datele din „Panama Papers” au arătat că banca respectivă a rulat banii mai multor oficiali ruși pentru a-i ascunde în offshore-uri. Se presupune că inclusiv banii lui Vladimir Putin.

 

Banca are acțiuni și în grupul de presă National Media Group, care deține mai multe posturi tv (printre care Pervîi Canal – Canalul 1, cea mai mare televiziune rusească) și publicații fidele propagandei de la Kremlin.

 

Legătura dintre Șamalov și Putin a apărut însă la începutul anilor ‘90, imediat după căderea URSS, când compania germană Siemens a câștigat contracte în Rusia, aprobate de biroul de comerț exterior unde lucra pe atunci Putin – KVS din Sankt Petersburg. Reprezentantul Siemens în Rusia era pe atunci Șamalov. Cei doi au ajuns să se asocieze pentru a aduce echipamente medicale Siemens, pentru utilarea spitalelor din oraș, în firma Petromed. Ulterior au extins afacerea la nivel național. Astfel, în conturile offshore ale companiei ar fi ajuns să se strângă în jur de 500 de milioane de dolari, de pe urma acestor contracte „vămuite” de Putin și de apropiații săi. Folosind bani sifonați din aceste contracte, a fost creat un mecanism financiar care, în afară că i-a îmbogățit pe cei din spatele său, a ajutat și la finanțarea palatului lui Putin de la Marea Neagră, din localitatea Gelendjik.

 

În 2008, Siemens a plătit guvernelor din SUA și Germania despăgubiri de 1,6 miliarde de dolari, după ce a recunoscut că a făcut plăți ilegale de 1,4 miliarde dolari în mai multe țări, inclusiv în Rusia, pentru livrarea de echipamente medicale (era vorba practic de șpăgi).

 

Serghei Kolesnikov, unul dintre cei care a participat la aceste combinații financiare, dar care ulterior a ieșit cu dezvăluiri în public despre ele, a arătat că împreună cu Șamalov a pus la punct și un fond de investiții, Rosinvest, în care de asemenea Putin avea băgați bani. Prin acest fond ar fi fost rulați și ascunși banii președintelui rus.

 

 

Kirill Șamalov (sancțiuni SUA, UK): 39 de ani. În 2018, averea lui era estimată la 1,4 miliarde de dolari. E cunoscut ca fiind cel mai tânăr miliardar al Rusiei și fostul ginere al președintelui Putin. Este fiul lui Nikolai Șamalov. Este acționar și vicepreședinte al consiliului de administrație al grupului Sibur, cea mai mare companie rusească din domeniul petrochimiei, care se bucură de finanțări și contracte directe de la guvernul rus. A preluat acțiuni la Sibur de la un alt oligarh favorit al lui Putin, Ghennadi Timcenko, după ce acesta a fost pus sub sancțiuni de SUA, în 2014. Însă primul pas intrarea în companie l-a făcut plătind circa 100 de dolari pentru o acțiune la un offshore care controla compania-gigant. A ajuns astfel să controleze câteva procente, în valoare de miliarde de dolari, plătind o sumă derizorie.

 

A fost însurat câțiva ani cu una dintre fiicele lui Putin, Katerina Tihonova, din 2013 până în 2018. În timpul mariajului, porțile și cuferele Kremlinului i s-au deschis. În perioada respectivă a și intrat, de altfel, în acționariatul gigantului petrochimic Sibur. Cuplul a dus o viață de lux în Rusia, dar și în Europa, arată o serie de emailuri scurse în presă. Aveau o vilă la Usovo, suburbie de lux a Moscovei, dar și una la Biarritz, în Franța, care costa peste 4 milioane de euro și pe care au cumpărat-o tot de la oligarhul Timcenko.

 

Cercul „securiștilor”: KGB și GRU

Serghei Cemezov (sancțiuni SUA, UK, UE): 69 ani. Este președintele Rostec, cea mai mare companie de armament a Rusiei, și un vechi prieten de-al lui Putin – ambii au fost ofițeri KGB la Dresda, în Germania de Est, în anii ’80.

 

Rostec a sprijinit anexarea Crimeei în 2014: a început să integreze companiile regionale din domeniul apărării și să construiască centrale electrice acolo.

 

Legătura sa cu Putin a început în KGB, dar a continuat după căderea URSS, lucru care l-a îmbogățit pe Cemezov. Acesta a intrat în conducerea Sovintersport, la Moscova (compania de stat controla toate relațiile sportive ale Rusiei cu Vestul, încă de pe vremea URSS), apoi l-a urmat pe Putin la Kremlin, la departamentul de gestionare a proprietăților prezidențiale, unde au lucrat amândoi la departamentul de relații economie externe. Ulterior, după ce Putin a ajuns președinte, Cemezov a fost propulsat în poziții de conducere la diverse companii de stat (printre altele Aeroflot sau Kamaz).

 

Averea familiei sale era estimată de Forbes, în 2012, la circa 500 de milioane de dolari, iar prin conturi și firme offshore ei controlau bunuri în valoare de circa 400 de milioane de dolari. Printre exemple, super-iahtul Valerie, de 140 milioane dolari, o vilă de 15 milioane de euro în Costa Brava (Spania), o alta de aproape 5 milioane pe Costa del Sol (Spania).

 

Pe lista sancțiunilor SUA se află de asemenea soția Ekaterina Ignatova (54 ani), fiul său, Stanislav Cemezov (49 ani), fiul Alexander Cemezov (37 ani), fiica vitregă Anastasia Cemezov (35 ani) și fiul Serghei Sergheievici (19 ani).

 

Igor Secin (sancțiuni SUA): 61 ani. Conduce de 10 ani Rosneft, cea mai mare companie de petrol din Rusia. A fost vicepremier între 2008 și 2012 și este unul dintre apropiații lui Putin, de pe vremea când acesta făcea combinațiile de comerț exterior la Sankt Petersburg, imediat după căderea URSS. Este pus sub sancțiuni de SUA încă din 2014, după invadarea Ucrainei.

 

Secin a fost privit de-a lungul timpului drept aghiotantul cel mai de încredere al lui Putin, fiindu-i cel mai loial din cercul de „securitate”, format din foștii colegi din KGB. „Îmi plăcea de Secin. Când m-am mutat la Moscova, mi-a cerut să vină și el. L-am luat”, descrie sec Putin relația lor, în autobiografia sa.

 

Secin, ca mulți alții din anturajul de putere și afaceri al lui Putin, l-au urmat pe acesta la Moscova, unde a ajuns la un moment dat adjunct al cancelariei de la Kremlin. Pe vremea URSS, Secin a lucrat în străinătate, cu forțele sovietice din Mozambic, ca traducător, fiind școlit ca lingvist și fluent în portugheză și franceză. S-a speculat că lucra pentru GRU, serviciul secret al armatei. La întoarcerea în Rusia, a ajuns să lucreze sub Putin, la biroul de relații economice externe al primăriei din Sankt Petersburg.

 

În fruntea Rosneft, Secin a supervizat preluarea companiei petroliere Yukos, a oligarhului Mihail Hodorkovski, căzut în dizgrația lui Putin.

 

La începutul lunii martie 2022, autoritățile din Franța i-au sechestrat lui Secin super-iahtul „Amore Vero”.

 

În 2022, SUA l-au pus sub sancțiuni și pe Ivan Secin, fiul său de 33 de ani.

 

Nikolai Tokarev (sancțiuni SUA, UE): 71 ani. Născut în Kazahstan, este șeful Transneft, una din marile companii de petrol, care transportă circa 90% din petrolul extras în Rusia. În 2012, salariul său anual era de 6 milioane de dolari, conform Forbes. A fost general KGB și șeful lui Putin, la Dresda, și face parte din cercul său de încredere creat pe baza legăturilor din serviciile secrete. Ca și restul „securiștilor” lui Putin, l-a urmat pe acesta la Moscova și apoi la Kremlin, unde a lucrat pentru administrația prezidențială.

 

Americanii le-au mai pus sub sancțiuni pe soția Galina Tokareva și pe fiica Maia Tokareva, despre care Trezoreria SUA spune că deține un imperiu imobiliar în valoare de peste 50 de milioane de dolari, la Moscova, dar și pe o insulă din Croația.

 

Serghei Ivanov (sancțiuni SUA, UE): 69 ani. Este unul dintre prietenii apropiați ai lui Putin, pe care acesta și i-a păstrat aproape din vremea postului KGB de la Dresda. Când Putin a ajuns să conducă FSB, serviciul secret rusesc, Ivanov a fost numit adjunctul său. A ocupat postul de șef al cancelariei lui Putin, la Kremlin, vicepremier sau ministru al Apărării. În prezent este emisarul lui Putin pe probleme de mediu și transporturi și face parte din Consiliul de Securitate al Rusiei. A fost pus sub interdicții încă din 2014, după invadarea Crimeei.

 

Fiul său, Serghei Sergheievici Ivanov (41 ani), a fost pus și el în 2022 pe lista de sancțiuni, fiind directorul companiei de extras diamante Alrosa și membru în consiliul de administrației al Gazprombank, banca gigantului energetic al Rusiei.

 

Nikolai Patrușev (sancțiuni SUA, UK): 70 ani. Este pus sub sancțiunile SUA din 2018, iar în UK din 2020. Un alt fost coleg din KGB al lui Putin, a ajuns șeful Consiliului de Securitate al Rusiei, cercul de decizie pe care se bazează Putin. El era deja în KGB, la unitatea de contrainformații din Leningrad, când Putin și Ivanov au intrat în serviciu, și a ajuns să se ocupe de combaterea contrabandei și corupției din regiune. Ca și Ivanov, în ce instituții a ajuns șef Putin, acolo a ajuns și Patrușev. Putin i-a lăsat, în 1999, moștenire șefia FSB, când el a ajuns premierul Rusiei, sub Boris Elțîn. Patrușev ar deține o vilă de 17 milioane de dolari în Moscova, conform dezvăluirilor organizației lui Alexei Navalnîi.

 

Fiul său, Andrei Patrușev (41 ani), a fost pus sub sancțiuni în 2022. Activează în domeniul de stat al energiei, unde se află în conducerea Gazprom Neft, subsidiară a grupului energetic rus de stat.

 

Oligarhii prieteni cu Putin

Alișer Usmanov (sancțiuni SUA, UK, UE): 68 ani. Născut în Uzbekistan, are reședință în Rusia, dar și la Monaco. Averea sa este estimată la peste 16 miliarde de dolari. Afacerile sale, desfășurate în principal prin USM Holdings, îl leagă de Kremlin și de Putin. Controlează Metalloinvest, gigant rus care extrage minereu de fier și produce oțel. A condus Gazprom Investholding, o subsidiară a gigantului energetic rus care se ocupa cu investițiile companiei.

 

Și-a pornit averea făcând afaceri cu pungi de plastic în URSS, o marfă pe care rușii puneau mare preț. A făcut 6 ani de pușcărie în Uzbekistan, în anii ’80, pentru fraude. Face afaceri în Marea Britanie, unde s-a implicat în fotbal – a deținut clubul Arsenal, până acum câțiva ani, și până să înceapă războiul în Ucraina, finanța clubul Everton. E pasionat de sport, el însuși fiind fost scrimer și până de curând președintele Federației Internaționale de Scrimă.

 

Acum, bunurile sale înregistrate în Europa au început să fie vânate de autorități – iahtul său, Dilbar, care valorează 600 de milioane de dolari, a fost sechestrat în portul Hamburg, iar avionul său de lux, care costă circa 500 de milioane de dolari și e poreclit Bourhan, după numele tatălui oligarhului, e și el căutat. În Marea Britanie, Usmanov deține proprietăți de lux cum ar fi Beechwood House, în nordul Londrei (aproape 50 milioane lire sterline) sau Sutton Place, un conac din Surrey (circa 25 milioane lire sterline).

 

Andrei Skoci (sancțiuni SUA): 56 ani. Este un oligarh din domeniul oțelului și deputat în Duma de Stat, din partea partidului lui Putin, Rusia Unită.

 

E pus sub sancțiuni de SUA încă din 2018, iar Trezoreria SUA spune că „are legături îndelungate cu grupări criminale ruse, inclusiv conducând o perioadă o astfel de grupare”.

 

Are o avere estimată de Forbes la 7,7 miliarde de dolari. S-a aliat în afacerile cu oțel cu Alișer Usmanov.

 

 

 

Oleg Deripaska (sancțiuni SUA): 54 ani. Are cetățenie rusă și cipriotă și reședințe în Moscova și Londra. Oligarh din domeniul energiei, cu o avere estimată la 2,6 miliarde de dolari, se află pe lista sancțiunilor americane încă din 2018, pentru că ar fi susținut financiar operațiunile militare ruse din Ucraina și Siria. Până la criza financiară din 2008, era cotat ca fiind cel mai bogat oligarh din Rusia și unul dintre favoriții lui Putin. Conform Trezoreriei SUA, Deripaska se identifică cu statul rus, are pașaport diplomatic și a fost anchetat pentru spălare de bani, dar și pentru practici de crimă organizată.

 

Controlează grupurile EN+ și Basic Element, cu afaceri în energie, aluminiu, construcții, agricultură, etc. Prin EuroSibEnergo, a investit în producția de energie electrică în Siberia, unde controlează și resurse de cărbune. Un alt domeniu în care Deripaska a făcut avere este industria de mașini, cea mai notabilă fiind preluarea grupului GAZ de la stat. Deripaska are o participație indirectă și în grupul de construcții austriac Strabag, care activează și în România. Tot în România a preluat și Alor Oradea, producător de alumină, fabrică pe care a închis-o la începutul anilor 2000.

 

Deripaska și-a clădit averea din resursele din subsolul Rusiei, controlând bucăți din industria extractivă de metale – aluminiu în special. S-a asociat la un moment dat cu oligarhul Roman Abramovici în compania Rusal, iar cei doi au ajuns să controleze circa 80% din producția de aluminiu din Rusia. Istoria ascensiunii lor conține ceea ce s-a numit „războiul aluminiului”, în care mai mulți oligarhi s-au luptat la propriu, prin metode criminale, cu grupuri infracționale asupra controlului pe resurse și industria de aluminiu.

 

Deripaska a fost implicat și în eforturile Rusiei de a deturna alegerile prezidențiale din SUA, din 2016, în urma cărora Donald Trump a ajuns președinte. El l-a contractat pe Paul Manafort, fostul manager al campaniei electorale a lui Trump, pentru a promova interesele Rusiei în SUA.

 

 

Viktor Vekselberg (sancțiuni SUA): 64 ani. Născut în Ucraina, în regiunea Lviv, deține grupul Renova, cu afaceri în energie. Averea sa este estimată la 6,4 miliarde de dolari. E pus sub sancțiuni de SUA încă din 2018, lucru care i-a afectat averea și l-a forțat să iasă din afaceri pe care le avea în Elveția și Italia.

 

Afacerile sale se învârt în jurul aluminiului. În anii ’90, a cumpărat câteva topitorii de aluminiu și mine de bauxită. S-a asociat Oleg Deripaska în Rusal.

 

Cu oligarhii Mihail Fridman și Len Blavatnik s-a asociat în afaceri cu petrol, la TNK-BP, alături și de British Petroleum, din care a ieșit vânzându-și partea către gigantul de stat Rosneft, pe 7 miliarde de dolari, conform Forbes.

 

Alexei Mordașov (sancțiuni UE): 56 ani. Este cotat în prezent drept cel mai bogat oligarh al Rusiei, cu o avere estimată de Forbes la peste 29 de miliarde de dolari.

 

A fost pus sub sancțiuni de UE în 2022. Mordașov controlează Severstal, companie din domeniul oțelului. Are însă afaceri diverse, de la producția de echipamente electrice, la grupul de turism TUI, unde deține un pachet de 30% din acțiuni, sau firma de investiții Severgroup.

 

Prin companii offshore, Mordașov și alți oligarhi au contribuit la un fel de fond despre care se presupune că ar aparține chiar lui Vladimir Putin, banii fiind colectați cu ajutorul violonistului Serghei Roldughin, poreclit și „portofelul” lui Putin.

 

Alexander Ponomarenko (sancțiuni UE): Are o avere estimată la 2,6 miliarde dolari. Și-a început afacerile în Crimeea, în anii ’90, alături de Alexander Skorobogatko. Cei doi au venit apoi la Moscova, unde au afaceri în domeniul bancar, imobiliar și de construcții de aeroporturi și porturi.

 

Conduce consiliul de administrație al aeroportului Șeremetievo, din Moscova, pe care l-a dezvoltat firma sa, asociată cu cea a lui Arkadi Rotenberg, oligarh și prietenul din copilărie al lui Putin.

 

Tot împreună cu Rotenberg are o companie de imobiliare, prin care controlau o parte din cel mai mare mall din Kiev, Ocean Plaza, conform Forbes. El este cel care ar fi cumpărat terenul și câteva imobile, pe malul Mării Negre, pe locația unde s-a dezvoltat ulterior „palatul lui Putin”.

 

Suleiman Kerimov (sancțiuni SUA): 56 ani. Născut în Daghestan, reprezintă această republică în Senatul Rusiei. Kerimov și familia sa au o avere estimată de Forbes la peste 9 miliarde de dolari.

 

Kerimov deține cel mai mare producător de aur din Rusia, compania Polyus.

 

A fost acuzat că a spălat bani și a făcut evaziune fiscală în Franța, aducând valize cu sute de milioane de euro în cash, unde cumpăra proprietăți de lux și fenta taxele.

 

 

 

 

Evgheni Prigojin (sancțiuni SUA, UK, UE): 60 ani. Poreclit „bucătarul lui Putin”, pentru că și-a făcut averea în afaceri cu restaurante și organiza mesele festive oficiale ale liderului de la Kremlin, Prigojin a ajuns să finanțeze gruparea de mercenari Wagner, pe care Putin a folosit-o în mai multe războaie, inclusiv în Ucraina, Siria sau Libia. De asemenea, este implicat în finanțarea „fabricii de trolli” de la Sankt Petersburg, Agenția de Cercetare a Internetului, de unde propaganda de la Kremlin invadează rețelele sociale cu fake news și prin diverse operațiuni digitale.

 

Firmele sale au devenit foarte active în Africa, unde se implică în domeniul militar, dar și cel minier. O companie legată de grupul său de firme, Concord, a primit licență de explorare pentru aur și diamante în Republica Centrafricană.

 

În tinerețe, pe vremea URSS, a făcut 9 ani de pușcărie pentru jafuri și fraude. După 1990, și-a început afacerile (restaurante, cazinou) la Sankt Petersburg, unde Putin era influent.

 

Pe lista sancțiunilor SUA și UE se mai află, din 2022, și familia sa: fiul Pavel (23 ani), fiica Polina (29 ani), soția Liubov (52 ani) și mama Violetta.

 

Vladimir Leonidovici Bogdanov (sancțiuni SUA): 70 ani. Are o avere estimată la un miliard de dolari, făcută din afaceri cu petrol, prin compania Surgutneftegas, din Siberia.

 

E poreclit „Pustnicul din Siberia”, pentru că nu are apariții publice.

 

 

 

 

 

Influenții pioni ai lui Putin

Serghei Kirienko (sancțiuni SUA, UK): 59 ani. Născut în Georgia, a ajuns să fie adjunctul cancelariei lui Putin, de la Kremlin, și este responsabil pentru direcția politicii interne a liderului rus. Este pus sub sancțiuni după atentatul cu Noviciok asupra lui Alexei Navalnîi.

 

A fost cel mai tânăr premier al Rusiei, la doar 35 de ani, pentru câteva luni în mandatul președintelui Boris Elțîn.

 

A condus Rosatom, compania rusă de energie nucleară. Sub primul mandat de președinte al lui Putin, a fost numit de acesta la conducerea districtului federal Volga.

 

Vladimir Kirienko (sancțiuni SUA): 38 ani. Este fiul lui Serghei Kirienko și conduce VK Group, compania care controlează VKontakte, populara rețea socială rusească. A fost pus sub sancțiuni de SUA, în 2022, după ce Rusia a invadat Ucraina.

 

Alexei Miller (sancțiuni SUA): 60 ani. Este șeful Gazprom, gigantul energetic de stat al Rusiei, prin care Putin își exercită influența în Europa și în spațiul ex-sovietic. Miller este un apropiat al lui Putin încă din vremea tinereții, de la Leningrad, unde s-a format ca economist.

 

I-a fost adjunct lui Putin când acesta conducea comitetul de relații economice externe (KVS) al primăriei din Sankt Petersburg. Când Putin a plecat la Moscova, Miller a rămas în oraș, unde a lucrat în conducerea portului din Sankt Petersburg și a concernului conductei de petrol Baltic, deținută de Transneft.

 

Sub conducerea lui Putin, a fost pus șeful Gazprom unde, conform Forbes, câștiga 25 de milioane de dolari pe an, în 2012.

 

Bancherii lui Putin

Igor Șuvalov (sancțiuni SUA, UK, UE): 55 ani. Este președintele consiliului de administrație al Vneșeconombank (VEB), deținută de statul rus, care joacă rolul de bancă de dezvoltare a statului. Apropiat al președintelui Putin și fost vicepremier, Șuvalov a lucrat la stat zeci de ani. Totuși, el și familia dețin proprietăți de lux și rulează bani prin companii offshore care au ieșit la iveală în urma scurgerilor de date din ultimii ani.

 

Cu o avere estimată la 200 de milioane de dolari, Șuvalov deține o vilă de 8 milioane de dolari în Dubai, dar și un apartament de lux în Londra, la Whitehall, estimat la peste 11 milioane de lire sterline. La un moment dat, închiria și un castel în Austria.

 

Tot printr-un offshore, familia Șuvalov deținea un avion privat cu care, printre altele, și-ar fi transportat câinii la concursuri internaționale, conform dezvăluirilor organizației lui Alexei Navalnîi. A cumpărat acțiuni de zeci de milioane de euro la Gazprom și a investit alături de alt oligarh rus, Alișer Usmanov, într-o companie producătoare de oțel.

 

Pe lista sancțiunilor SUA se află și fiul său, Evgheni Șuvalov (28 ani), implicat în schemele offshore ale tatălui.

 

Denis Bortnikov (sancțiuni SUA, UK, UE): 47 ani. Este fiul lui Alexander Bortnikov, șeful FSB, serviciul secret intern al Rusiei, și el aflat pe lista de sancțiuni occidentale. Este vicepreședintele și șeful consiliului de administrație al VTB Bank și are legături de familie strânse cu Kremlinul. Banca respectivă este controlată de guvernul rus.

 

Tatăl său se află pe lista sancțiunilor încă din 2021, după ce agenții secreți ruși l-au atacat pe activistul de opoziție Alexei Navalnîi cu Noviciok, agent neurotoxic folosit de asasinii Kremlinului pentru a elimina persoane care amenințau prin dezvăluirile lor regimul lui Vladimir Putin.

 

 

 

Petr Fradkov (sancțiuni SUA, UK, UE): 44 ani. Este directorul PSB (Promsviazabank), o bancă rusească de stat care finanțează armata și industria de apărare din Rusia.

 

Este fiul lui Mihail Fradkov, fost premier rus și fost șef al SVR, serviciul de spionaj extern al Rusiei. Tatăl său se află pe lista sancțiunilor SUA încă din 2018.

 

Conform guvernului american, Petr Fradkov s-a implicat în transformarea PSB într-o bancă dedicată finanțării contractelor de înarmare ale armatei ruse și participă la întâlniri de lucru cu Vladimir Putin.

 

Andrei Kostin (sancțiuni SUA): 65 ani. Este președintele băncii de stat VTB, pusă sub sancțiuni de SUA și UE, pentru asocierea cu invazia asupra Ucrainei și Crimeei, în 2014. Kostin face parte din conducerea partidului Rusia Unită, care îl susține pe Putin.

 

În 2022, SUA a adăugat pe lista sancțiunilor încă doi directori din conducerea VTB: Andrei Pucikov și Iuri Soloviev. De asemenea, a fost pusă sub sancțiuni soția lui Soloviev, Galina, pentru că ar fi fost implicată într-o schemă frauduloasă cu „pașapoarte de aur”, conform Trezoreriei SUA.

 

 

 

Elena Georgieva (sancțiuni UK): 45 ani. Este șefa consiliului de administrație al Novikombank, o subsidiară a Rostec, companie de stat care produce armament și tehnică de luptă.

 

 

 

Andrei Luca Popescu

Editor Panorama.ro

 

S-a apucat de jurnalism crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București. După aproape 20 de ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul, Europa Liberă sau Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă. Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film.

 

 

https://panorama.ro/armata-miliardari-putin-oligarhi-rusia-sanctiuni/

 

 

//////////////////////////////////////

(Vicleniile lui Satan…) Prigojin și minciunile lui Putin

 

Nimeni nu știe ce se va întâmpla în Rusia după rebeliunea bizară a șefului mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, revoltă care a luat forma unei tentative de lovitură de stat de doar o zi, comentează publicația spaniolă 20 Minutos.

 

Este prea devreme să știm care au fost motivațiile exacte și de ce convoiul militar care a ajuns să fie la doar 200 km de Moscova a dat înapoi, iar forțele lui Prigojin au abandonat capturarea Rostovului. Ce s-a negociat? Deocamdată, singura certitudine este că Vladimir Putin a reușit să supraviețuiască din punct de vedere politic și că șeful mercenarilor a plecat în exil în Belarus, unde sinistrul Aleksandr Lukașenko probabil îi va facilita asasinarea atunci când Kremlinul va decide.

 

Moscova dorește dizolvarea Grupului Wagner și transferul oamenilor săi în armata regulată. Dar cele mai interesante și mai puțin comentate despre această criză sunt dezvăluirile pe care Prigojin le-a făcut într-un videoclip exploziv de 30 de minute, pe care ziarul britanic The Guardian l-a publicat și în care Prigojin acuza Moscova că a mințit cu privire la motivele invaziei și cursul dezastruos al conflictului.

 

„Clanul oligarhic care conduce Rusia avea nevoie de război”, a exclamat el. Pe scurt, Prigojin respinge justificarea lui Putin potrivit căreia Kievul era pe cale să lanseze un atac masiv în februarie 2022 asupra teritoriilor controlate de separatiștii ruși în Donbas și, de asemenea, asupra Crimeii, cu ajutorul țărilor blocului NATO.

 

Pe scurt, invazia Ucrainei nu a fost preventivă, așa cum susținea Kremlinul, ci a avut ca scop jefuirea țării în beneficiul lui Putin și al camarilei sale. Prigojin subliniază, de asemenea, că Volodimir Zelenski era gata să negocieze și că liderul de la Moscova „trebuia doar să coboare din Olimp”.

 

Este uluitor faptul că prea mulți oameni din Occident au cumpărat scuzele lui Putin, inclusiv teza că Rusia a fost umilită de expansiunea spre est a NATO și au căutat echidistanța sub principiul că vina pentru război este împărțită.

 

Desigur, nici ucrainenii, nici europenii nu au avut nevoie de Prigojin pentru a ne spune adevărul despre război, dar nu este rău deloc că rușii l-au auzit de la acest mercenar, ale cărui critici au vizat conducerea Statului Major al Apărării, în special pe ministrul Serghei Șoigu, pe care l-a semnalat ca fiind responsabil pentru eșecurile de pe câmpul de luptă.

 

Sâmbătă, părea că rebeliunea Wagner ar putea declanșa un război civil și ar putea duce la un reviriment în invazia Ucrainei. Deși revolta s-a încheiat foarte repede, iar astăzi se pare că nimic nu s-a schimbat, Putin a fost umilit, minciunile sale explicate poporului rus, iar baza sa de putere pusă sub semnul întrebării, conchide Joaquim Coll.

 

Sursa: RADOR

 

https://www.euractiv.ro/extern/prigojin-si-minciunile-lui-putin-62488

 

///////////////////////////////////////

Un general rus de rang înalt ar fi știut dinainte de planurile lui Prigojin – New York Times

 

Generalul Serghei Surovikin, comandantul adjunct al operațiunilor militare ale Rusiei în Ucraina, știa dinainte că șeful mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, plănuia o rebeliune împotriva oficialilor din domeniul apărării de la Moscova.

 

Dezvăluirea aparține cotidianului New York Times, preluat de Reuters.

 

Publicația, care citează oficiali americani informați de serviciile secrete americane despre acest subiect, a relatat că responsabilii „încearcă să afle dacă generalul Serghei Surovikin, fostul comandant rus în Ucraina, a ajutat la planificarea acțiunilor lui Evgheni Prigojin la sfârșitul săptămânii trecute”.

 

Prigojin ar fi plecat în exil marți în Belarus, în cadrul unui acord care a pus capăt unei scurte rebeliuni a unor unități Wagner în weekend, în timp ce președintele Vladimir Putin și-a lăudat forțele armate pentru evitarea unui război civil.

 

New York Times a relatat că oficiali americani au declarat, de asemenea, că există semne că și alți generali ruși s-ar putea să-l fi susținut pe Prigojin.

 

Reuters nu a fost în măsură să verifice aceste informații în mod independent.

 

Pentagonul nu a răspuns deocamdată la o solicitare Reuters de a face un comentariu. Nici Kremlinul și nici Ministerul rus al Apărării nu au răspuns pentru moment la întrebările Reuters.

 

 

https://www.euractiv.ro/extern/un-general-rus-de-rang-inalt-ar-fi-stiut-dinainte-de-planurile-lui-prigojin-new-york-times-62497

 

 

//////////////////////////////////////////

„Pace va fi doar fără Putin”, spune singurul diplomat rus care și-a dat demisia din cauza războiului

Occidentul trebuie să-și intensifice sprijinul militar pentru Ucraina pentru a învinge regimul lui Vladimir Putin, care va fi întotdeauna „o sursă de război, agresiune și destabilizare“.

 

Declarația îi aparține singurului diplomat rus care și-a dat demisia în semn de protest față de invadarea Ucrainei de către Moscova, într-un interviu acordat agenției EFE, partener EURACTIV.

 

Boris Bondarev, în vârstă de 42 de ani, care locuiește în prezent în Elveția, a demisionat după o carieră diplomatică de 20 de ani, printr-o scrisoare publică în mai anul trecut, în timp ce se afla la post, la Misiunea Permanentă a Rusiei pe lângă Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva.

 

În scrisoarea de demisie, el a criticat un război „fără sens”, a spus că îi este rușine de țara sa și a atacat Ministerul de externe al Rusiei pentru că a răspândit „minciuni, declarații belicoase și ură”.

 

Acum spune că este bine, dar preferă să nu vorbească despre securitatea lui sau dacă a primit amenințări.

 

„Sunt o piesă prea mică pentru ca ei să se deranjeze pentru mine”, a spus el.

 

Pasivitate și loialitate

 

Niciun alt diplomat rus nu i-a urmat exemplul, cel puțin nu public.

 

„Nu pot să spun că sunt dezamăgit pentru că nu mă așteptam la nimic. Îmi cunosc colegii. Dacă mai mulți oameni ar fi vorbit public, poate că ar fi fost diferit. Dar, dacă acești oameni ar exista, ar fi un alt minister și acest război ar fi posibil să nu fi avut loc”, a declarat Bondarev pentru EFE.

 

Fostul diplomat a spus că nu a crezut niciodată că Putin, pe care îl consideră responsabil pentru război, va invada Ucraina.

 

„Știam că este un regim corupt, că sunt hoți, dar nu m-am gândit niciodată că vor trece de la a fi hoți la a fi criminali și criminali de război”, a spus el.

 

Bondarev a rezumat situația din Rusia lui Putin: Dacă eviți să te implici în politică și să critici guvernul, nu vei avea probleme. În schimb, viața ta va continua mai mult sau mai puțin ca de obicei, chiar și în timpul războiului.

 

„În Moscova magazinele sunt deschise, iar restaurantele sunt pline. Oamenii se distrează. Nu există nimic care să arate că există un război”.

 

„Nimănui nu îi pasă de ceea ce se întâmplă în unele părți îndepărtate și mai sărace ale Rusiei, unde sunt recrutați mai mulți soldați”, a adăugat el.

 

Această mentalitate de a nu interveni în ceea ce se întâmplă, cu excepția unei minorități active, este o moștenire a trecutului sovietic de care beneficiază Putin.

 

„Putin îi învață pe oameni de 20 de ani că ar trebui să aibă grijă doar de propria lor viață și să lase în seama lui toate treburile statului”, a explicat fostul diplomat.

 

El spune că, în acest an de război, ceea ce l-a surprins cel mai mult este performanța slabă a armatei ruse, mult mai proastă decât bănuia, din cauza corupției larg răspândite.

 

„Corupția și incompetența sunt trăsături centrale ale regimului lui Putin. Deci nu ar trebui să fiu surprins”, a adăugat el.

 

„Pace, doar fără Putin”

 

Bondarev crede că, „dacă vrei pace, trebuie ca Putin și regimul său să fie scoși din ecuație”.

 

Putin nu mai are nimic de oferit poporului rus și tot ce face acum este să dea vina pe presupușii inamici externi pentru răul țării și propriile sale greșeli, a spus Bondarev.

 

„El va fi întotdeauna o sursă de război, de agresiune, de destabilizare. Dacă Putin este învins și rămâne la putere, o va lua ca pe o insultă personală și va căuta răzbunare”, a prezis fostul diplomat.

 

„Acest război este războiul lui personal, pentru că nimeni din jurul lui nu și-a dorit acest război. Și nici acum nu-l vor. Ei doar îl urmează pentru că nu este responsabilitatea lor să gândească și să decidă”.

 

Bondarev a criticat acele țări care susțin Ucraina, dar nu trimit arme care ar putea oferi Kievului victoria finală.

 

„Europa și Statele Unite par să nu-și dorească ca Ucraina să câștige acest război. Se pare că vor să împingă Ucraina spre pacea cu Rusia. Ca o formulă pentru a-l scoate pe Putin basma curată”, a subliniat el.

 

„Nu știu câte tancuri are Spania, dar dacă are 100 de tancuri, să le livreze Ucrainei. Ar fi o mare contribuție la securitatea întregii Europe”.

 

El i-a criticat, de asemenea, pe liderii europeni pacifiști care se opun acordării de ajutor militar Kievului: „Războiul nu se va opri miraculos, dacă nu sunt furnizate arme”.

 

Această narațiune pacifistă, a spus Bondarev, este condescendentă și arogantă și folosește suveranitatea Ucrainei ca monedă de schimb.

 

„Ucrainenii ar trebui să aibă dreptul de a decide dacă vor pacea sau dacă vor să lupte sau să-și ia înapoi tot teritoriul”, a spus el.

 

„Iar acești pacifisti par să spună: Ucraina poate fi divizată. Dă-i lui Putin o parte din Ucraina în schimbul a altceva, de parcă nu ar fi un popor liber, ci ceva inferior care poate fi sacrificat”.

 

 

 

https://www.euractiv.ro/extern/pace-va-fi-doar-fara-putin-spune-singurul-diplomat-rus-care-si-a-dat-demisia-din-cauza-razboiului-32810

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

CASELE CELE NOI ALE NOILOR ÎMPĂRAȚI ROȘII-  În timp ce-și trimit soldații la moarte în Ucraina, ”patrioții” Rusiei se lăfăie acasă într-un lux orbitor!

 Eugen Cișmașu  

 

 

 În timp ce-și trimit soldații la moarte în Ucraina, ”patrioții” Rusiei se lăfăie acasă într-un lux orbitor!

 

Soldații ruși mor pe capete în Ucraina, într-un război absurd, la ordinul lui Putin. În tot acest timp, președintele și membrii camarilei sale locuiesc netulburați în suburbiile de lux ale Moscovei. Una dintre locațiile selecte preferate de nomenclatura neosovietică este moșia Novo Ogaryovo, situată în afara Moscovei, care în anii comunismului a servit ca reședință de stat și casă de oaspeți pentru vizitatorii internaționali. În 2000, Vladimir Putin și-a declarat proprietatea din Novo Ogaryovo ca fiind reședința sa oficială. De atunci, așezarea vecină, Ussovo, a devenit cea mai scumpă zonă rezidențială din Moscova.

 

Armata Rusiei se rărește încet și sigur pe fronturile din Ucraina, în vreme ce Vladimir Putin și Dmitri Medvedev sau chiar fostul președinte ucrainean pro-rus, Viktor Ianukovici, duc o viață de fast, nu departe de capitala Rusiei. Până de curând, și Jan Marsalek, fostul director executiv al scandaloasei companii germane Wirecard, locuia și el la doar câțiva kilometri de Putin și de ministrul Apărării Serghei Shoigu.

 

 

Marsalek este cunoscutul fugar austriac, fost membru al consiliului de administrație și director de operațiuni al companiei germane de procesare a plăților Wirecard, dispărut din iunie 2020 din cauza rolului său în scandalul ce poartă numele companiei. Financial Times a raportat că Marsalek este o persoană de interes pentru o serie de guverne europene din cauza presupuselor legături ale sale cu serviciile secrete ruse iar anchetele Bellingcat, Der Spiegel și The Insider au indicat faptul că Marsalek a zburat la Minsk la câteva ore după ce a fost concediat, și apoi a plecat în Rusia, unde se crede că locuiește sub supravegherea GRU într-un conac de lângă Moscova.

 

Razdory, unde se află moșia lui Marsalek, se află la doar cinci kilometri de Moscova și face parte dintr-o întreagă așezare finanțată de miliardarul Roman Abramovici. Potrivit rapoartelor din Moscova, compania sa britanică de construcții Millhouse Capital le-a cerit arhitecților să proiecteze o „așezare confortabilă în stil gregorian”. Majoritatea caselor amintesc prin urmare mai mult de Anglia cu fațadele lor din cărămidă. Cu toate acestea, în partea de nord a orașului, unde se află ascunzătoarea lui Marsalek, există proiecte individuale mult mai scumpe, cu prețuri de achiziție de cel puțin zece milioane de euro.

 

 

Shoigu, conac în stil japonez de 18 milioane de euro

 

 

Potrivit portalului rus de investigații „Project”, în imediata apropiere locuiesc doi vicepreședinți ai producătorului rus de petrol Lukoil , un fost ministru al economiei și un vicepreședinte al grupului minier Norilsk Nickel. La nord, mai aproape de meandrele Moskvei, există o zonă special împrejmuită. Ministrul de Finanțe Anton Siluanov și Ruslan Zalikov, ministrul adjunct al apărării, locuiesc aici într-o proprietate.

 

Barwikha shoigu

Razdory oferă doar un mic fragment din lumea superbogaților din Moscova. La doar câțiva kilometri spre vest se află moșia lui Shoigu, care joacă un rol cheie în conflictul actual cu Ucraina. Fapt care nu e deloc de mirare, avându-se în vedere faptul că prietenia lui cu Putin durează de două decenii. În calitate de ministru al protecției civile, Shoigu a câștigat popularitate în rândul poporului rus, iar ca lider al noului partid ”Kremlin Unity”, care mai târziu a devenit Rusia Unită, actualul ministru al Apărării a făcut campanie masivă pentru Putin. Din 2012, când Putin s-a întors la Kremlin, Shoigu este cel dintâi responsabil de existența și funcționarea armatei ruse.

 

Proprietatea opulentă în stil japonez din așezarea Barwikha a lui Shoigu a fost descoperită în 2015 de liderul încarcerat al Opoziției ruse, Alexei Navalnîi și de colegii săi activiști. Valoarea estimată la acea vreme era de 18 milioane de euro, o sumă în mod normal inaccesibilă pentru un ministru. În plin scandal cu acuzații de corupție, Shoigu a încercat să mascheze proprietatea. Mai întâi complexul a fost trecut pe numele unei fiice iar mai târziu i-a aparținut surorii soției sale. Astăzi, proprietatea este deținută de o companie-fantomă.

 

Putin, palat exclusivist cu elicopter ”la scară”

 

Vladimir Putin trăiește și mai la adpost de ochii lumii. De la Razdory, prin satul Barvikha, trecând pe lângă câteva magazine de lux, un showroom de mașini Ferrari și o școală pentru copii de VIPuri, strada Rublevka duce direct în satul Usovo. De lângă Usovo, o centură ocolitoare duce direct la moșia lui Putin, situată în Nowo Ogaryovo. În perioada sovietică, proprietatea a servit ca reședință de stat și casă de oaspeți pentru vizitatorii internaționali. Numărul mare de astfel de reședințe de stat și case de oaspeți din perioada sovietică a fost lucrul care a făcut din suburbiile de vest ale Moscovei unele dintre cele mai scumpe zone imobiliare ale Europei, în perioada capitalistă. Din 2000, Putin și-a transformat reședința din Novo Ogaryovo într-un fel de reședință privată.

 

Novo

Retrasă în pădure, nu departe de cursul Moscovei, casa oferă securitate și intimitate – exact ceea ce președintele rus a ajuns să aprecieze în ultima vreme.

 

În ultimii ani, în jurul proprietății au mai fost construite și alte case. Puțin la vest de vila principală, în ultimii ani a fost construit de la zero un întreg complex sportiv și de sănătate. La nord de râul Moscova, în ultimele luni a fost adăugat un fel de terminal pentru elicoptere, care este legat de moșia lui Putin mai la sud printr-un pod nou.

 

 

Politicienii și VIP-urile de pe orbita Kremlinului nu s-au stabilit doar în vestul Moscovei. În sudul capitalei, de exemplu, se află fostul sat al artiștilor Peredelkino. În Uniunea Sovietică, așezarea era considerată un refugiu pentru intelectuali, poeți și scriitori.

 

Kirill, băiatul de altar al lui Putin, și ucraineanul Ianukovici, răsplătiți cu lux imobiliar pentru serviciile aduse Moscovei

 

În vreme ce comandourile Kremlinului încearcă să-l asasineze în Ucraina pe liderul Kievului, ”nazistul” Volodimir Zelenski, fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici locuiește lângă Moscova, nu departe de satul Peredelkino. După ”Maidanul” galben – albastru, politicianul pro-rus a fugit în Rusia. Locația lui a devenit cunoscută după ce un alt deținător de proprietăți în zonă, deputatul Iosif Kobzon, s-a plâns de gardurile groase și înalte ale casei lui Ianukovici.

 

kirill

Proprietatea nu aparține, însă, lui Ianukovici însuși, ci Ministerului de Interne al Rusiei, care i-a oferit-o la ordinele lui Putin. Fostul președinte locuiește într-un cartier cu vecini selecți. Puțin la sud de reședința lui se află un alt complex ,și mai mare, asemănător unui parc. Proprietarul acestuia este nimeni altul decât Patriarhul Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Dar nu numai Moscova este renumită pentru așezările sale de vile din centura de navetiști. Confidenții președintelui locuiesc și în Sankt Petersburg și în apropiere. Unul dintre locuri a fost botezat de constructorii „Versailles of the North”. Este vorba despre un nou complex de locuințe pompos în nord-vestul orașului. Este alcătuită din aproximativ trei duzini de case decomandate în stil pseudoclasic. Palatele țarului în miniatură. Așezarea a fost construită de o companie deținută de prietenul lui Putin, Evgheni Prigojin. Jurnaliştii de investigaţie ruşi îl descriu pe bărbat ca fiind şeful celebrei armate private Wagner, care luptă în prezent alături de trupele ruse obişnuite în estul Ucrainei.

 

 

Totuși, în ciuda locației bune, în apropierea Mării Baltice și a Centrului Lakhta – cel mai înalt zgârie-nori din Europa – așezarea se bucură de o reputație proastă printre agenții imobiliari din Petersburg. Potrivit industriei, în timp ce prețurile caselor sunt de până la cinci milioane de euro, designul arhitectural și calitatea construcției nu se ridică la acest standard ridicat.

 

Medvedev, complex personal renovat cu peste 500 de milioane de euro

 

Departe de Moscova, Dmitri Medvedev și-a aranjat un complex impunător. Potrivit cercetărilor jurnaliştilor ruşi de investigații, fostul preşedinte are o reşedinţă neoficială în orăşelul liniştit Pljos. Odată aparținând unui proprietar bogat de fabrică din timpul erei țariste, complexul a rămas în mare parte nefolosit până în 2008 și a intrat în paragină. După ce Medvedev a venit la putere la Kremlin, complexul a suferit ample operațiuni de renovare. Au fost construite heliporturi, o pensiune, o piscină, un teatru în aer liber și un dig pentru iahturi.

 

medvedev

Fundația anticorupție a lui Alexei Navalnîi FBK estima costul renovării la cel puțin 500 de milioane de euro. La acea vreme, s-a atras atenția asupra faptului că, pe iazul din centrul proprietății, Medvedev a cerut chiar construirea unei cabane pentru rațele care populează suprafața de apă.

 

În timpul mandatului său, între 2008 și 2012, Medvedev a stat în Pljos de cel puțin nouă ori, dar se spune că a folosit locul mai târziu ca reședință cvasi-privată. Liniştitul Pljos, situat la aproximativ 400 de kilometri nord-est de Moscova, a devenit de atunci o staţiune populară pentru elita capitalei ruse, dar şi pentru turiştii obişnuiţi.

 

https://www.podul.ro/articol/17830/casele-cele-noi-ale-noilor-imprai-roii-in-timp-ce-i-trimit-soldaii-la-moarte-in-ucraina-patrioii-rusiei-se-lfie-acas-intr-un-lux-orbitor

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Dmitri Medvedev, despre Republica Moldova: „Nici nu există o astfel de ţară”

Declaraţiile lui Medvedev vin pe fondul unor relaţii tensionate între Chişinău şi Rusia

Fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev, în prezent vicepreşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, face comentarii sarcastice la adresa Chişinăului, după ce premierul Dorin Recean a anunţat că mai mulţi oficiali ruşi, inclusiv Vladimir Putin, sunt persoane indezirabile în Republica Moldova, şi spune că Republica Moldova nici măcar nu mai există ca ţară, pentru că „a fost vândută” României.

 

Acesta amenință Chișinăul și spune că „poate, cumva, mai târziu” rușii vor intenționa să meargă acolo.

 

 

Dmitri Medvedev a declarat că oficialii ruşi nu intenţionează „deocamdată” să vină în Republica Moldova

Dmitri Medvedev a comentat o declaraţie a premierului moldovean Dorin Recean, care joi seara a anunţat la TV8 că a fost întocmită o „listă neagră” cu oficiali din Federaţia Rusă declaraţi indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

 

Pe listă se regăseşte inclusiv preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, precum şi omul de afaceri cu legături strânse în mediul politic din Rusia şi Republica Moldova, Igor Ceaika, relatează NewsMaker.

În replică, Dmitri Medvedev a declarat că oficialii ruşi nu intenţionează „deocamdată” să vină în Republica Moldova şi a spus că Moldova nu mai există ca ţară, pentru că a fost „vândută” României de guvernarea prooccidentală, ocazie cu care a cerut oficialilor moldoveni să respecte „suveranitatea Republicii Moldoveneşti Nistrene”, numele cu care este desemnată Transnistria.

„Fiinţa misterioasă pe nume Recean a anunţat că nici preşedintele Rusiei, nici feţele oficiale ruse nu vor putea intra în ţara lor – Moldova. În primul rând, nimeni nici nu intenţiona să plece acolo. Poate, cumva, mai târziu… În al doilea rând, nici nu există o astfel de ţară. Şefii locali au vândut-o României, devenind trădători ai propriei patrii”, a scris Medvedev.

 

„Şi nu are niciun sens să discuţi cu ei. Să se lămurească poporul cu ei. Şi să decidă, în sfârşit, cine sunt – moldoveni sau români”, a adăugat Medvedev, citat de NewsMaker.

 

 

În finalul mesajului, într-un post scriptum, Medvedev spune: „Evident, cu menţiunea că toţi „recenii” şi „alde sandu” trebuie să respecte suveranitatea Republicii Moldoveneşti Nistrene”.

Declaraţiile lui Medvedev vin pe fondul unor relaţii tensionate între Chişinău şi Rusia şi în condiţiile în care duminică au loc în regiunea semiautonomă Găgăuzia, majoritar prorusă, alegeri pentru desemnarea liderului regional (başcanul).

 

 

Acest context electoral a determinat autorităţile din Republica Moldova să interzică la 17 aprilie intrarea pe teritoriul ţării a liderului republicii ruse Tatarstan, un incident diplomatic ce s-a soldat ulterior cu gesturi în oglindă la Chişinău şi Moscova: ambasadorii au fost chemaţi la sediile ministerelor de externe respective şi au fost anunţaţi de expulzarea cîte unui membru al personalului lor diplomatic.

 

///////////////////////////////////////////

Medvedev acuzat că şi-a reparat vila pe bani colectați în scopuri caritabile

 

 

Fundaţia pentru Combaterea Corupţiei, condusă de Alexei Navalnîi, a publicat o investigaţie dedicată vilei prim-ministrului Federației Ruse, Dmitri Medvedev. Este vorba despre conacul Milovka, situat la un kilometru de la centrul oraşului Ples, regiunea Ivanovo. Faptul că la Milovka vine sistematic Medvedev cu familia sa se ştia mai demult, dar fotografia reşedinţei, înconjurate de un gard de şase metri, niciodată nu a fost publicată – numai imaginea gardului. Pe blogul lui Navalnîi sînt publicate fotografii de la înălţime ale reşedinţei. Opozantul afirmă că suprafaţa complexului nu este de două hectare, precum se afirma în presă, ci de 80. Pe teritoriu se află un debarcader privat (sectorul este adiacent rîului Volga), o pîrtie de schi, trei piste pentru elicoptere, cîteva case, un hotel şi alte edificii şi obiecte de parc, inclusiv o tablă gigantică de şah şi o căsuţă pentru răţuşcă. Conacul istoric Milovka ca atare serveşte drept casă principală şi este înconjurat de un gard intern suplimentar. Costul restaurării conacului şi construcţia celuilalt complex FCC l-a evaluat la 25-30 de miliarde de ruble. Potrivit FCC, teritoriul a fost procurat de Fundaţia „Dar” cu banii puşi la dispoziţie de acţionarii Companiei „Novatek” (33 de miliarde alocate pentru caritate). Din aceleaşi mijloace a fost plătită restaurarea conacului şi construcţia celorlalte obiecte. Fundaţia „Dar”, scrie Navalnîi, are legătură directă cu soţia lui Medvedev, Svetlana, iar conducătorul Consiliului de observatori al Fundaţiei a fost colegul de facultate al prim-ministrului Ilia Eliseev. După anul 2011, complexul a fost transmis Fundaţiei pentru conservarea patrimoniului istorico-cultural. În acest mod, vila nu este proprietatea lui Medvedev, dar premierul se odihneşte acolo sistematic, fapt confirmat de fotografiile geoetichetate ale acestuia pe Instagram. Alexei Navalnîi consideră procurarea teritoriului de către fundaţia apropiată lui Dmitri Medvedev drept act de corupţie.

 

https://noi.md/md/news_id/90956?com_page=1

 

 

/////////////////////////////////////////////

Lupta dintre David şi Goliat, în variantă rusească

 

 

Viorica Marin 

 

 

 

Preşedintele rus Vladimir Putin încearcă toate metodele pentru a-i închide gura celui mai periculos critic al său, Aleksei Navalnîi.

 

Justiţia rusă a condamnat marţi organizaţia principalului oponent al Kremlinului Aleksei Navalnîi la plata a trei amenzi, în special pentru că nu a şters de pe Youtube o anchetă în care-l acuza pe fostul premier Dmitri Medvedev că a fost în fruntea unui imperiu imobiliar, potrivit AFP. Ivan Jdanov, directorul Fondului Anticorupţie (FBK), colegul lui Navalni, a declarat pe Twitter că a fost amendat cu 100.000 de ruble (1.175 euro la rata actuală). El a fost judecat la Moscova pentru că nu s-a supus unei ordonanţe judecătoreşti prin care i-a cerut să şteargă de pe Youtube o anchetă difuzată în martie 2017 de echipa lui Navalnîi. Acest film documentar îl acuză pe Dmitri Medvedev, pe atunci premier, că ar avea o imensă avere imobiliară finanţată de oligarhii ruşi, acuzaţii respinse de Medvedev. Miliardarul Alişer Uusmanov, unul dintre cei mai bogaţi ruşi, menţionat în acest videoclip, a obţinut în instanţă ca acest video să fie retras.

 

Navalnîi îşi închide Fundaţia Anticorupţie

Aleksei Navalnîi a anunţat că îţi închide Fundaţia Anticorupţie (FBK), prin care a dezvăluit corupţia de la Kremlin. Măsura anunţată de activistul rus vine după ce fundaţia sa, FBK, a pierdut şi un proces de defăimare şi trebuie să plătească despăgubiri de peste un milion de euro către un apropiat al Kremlinului, Evgheni Prigojin, poreclit „bucătarul lui Putin”, pe care l-a acuzat că a provocat un val de toxiinfecţii alimentare în şcolile din Moscova, prin firma sa de catering, care deserveşte unităţile de învăţământ.

 

 

 „Nu e glumă. Nu e un truc de marketing. Fundaţia Anticorupţie, pe care am înfiinţat-o acum nouă ani, va fi preluată în curând de bucătarul lui Putin şi de prietenii lui”, a anunţat Aleksei Navalnîi, într-un mesaj pe Twitter. Pentru a evita ca banii celor peste 7.600 de donatori care susţin fundaţia să ajungă în conturile lui Evgheni Prigojin, „bucătarul lui Putin”, Navalnîi a decis să renunţe la fundaţie şi să creeze o nouă organizaţie. FBK a publicat de-a lungul anilor mai multe investigaţii video despre oligarhi, oficiali guvernamentali, şefi ai companiilor de stat, prieteni şi rude ale acestora – toţi implicaţi în corupţie. În timp ce presa instituţională din Rusia este puternic controlată sau influenţată de Kremlin, anchetele de presă au rămas în mare parte în seama unor platforme independente, precum FBK a lui Aleksei Navalnîi.

 

Cele mai populare investigaţii ale FBK, amintite de Europa Liberă:

1. Vilele lui Medvedev

În ancheta intitulată „Nu-i spuneţi Dima”, a fost dezvăluită faţa necunoscută a averii premierului rus Dmitri Medvedev, care a pozat mereu într-un politician liberal şi susţinător al anticorupţiei. Publicată în martie 2017, acesta este cea mai de succes producţie a FBK, cu peste 35 de milioane de afişări pe YouTube. Ancheta a pornit de la informaţiile publicate de un hacker care i-a spart telefonul lui Medvedev în 2014 şi a dezvăluit mesaje, dar şi achiziţii de diverse aparate şi gadget-uri, făcute online de premierul rus. Folosindu-se de aceste informaţii, fundaţia lui Navalnîi a descoperit un adevărat imperiu de afaceri controlat în secret de Medvedev, prin ONG-uri. Inclusiv vile, iahturi sau podgorii.

 

 Citește și: Noul război al stelelor. Rusia a tras „primul glonţ“ în spaţiu INFOGRAFIE

 

 

2. 2. Procurorul şi fiii lui

A doua cea mai populară anchetă video a fundaţiei lui Navalnîi, cu peste 12 milioane de afişări pe YouTube, a fost publicată în decembrie 2015. În ea, cei doi fii ai procurorului general al Rusiei de la vremea respectivă, Iuri Ceaika, sunt acuzaţi că s-au îmbogăţit ilegal, folosindu-se de subordonaţii tatălui lor. Ancheta susţine că familia lui Ceaika şi oficiali din biroul procurorului general aveau legături de afaceri cu o bandă de infractori din sudul Rusiei. Liderii acestui clan au fost condamnaţi pentru uciderea a 12 persoane, inclusiv patru copii, în 2010. Filmul mai arată că Artiom, unul dintre fiii lui Ceaika, care trăieşte în Elveţia, a beneficiat de privatizări ilegale în Rusia, care i-au permis să îşi cumpere un hotel în Grecia şi o vilă în Elveţia. Celălalt fiu, Igor Ceaika, deţinea mai multe afaceri în Rusia, care ar fi primit ilegal contracte cu statul pentru construcţii şi proiecte de dezvoltare.

3. Oligarhul şi profesoara de sex

În investigaţia intitulată „Iahturi, oligarhi, fete: un vânător de oameni dezvăluie un şpăgar”, fundaţia lui Navalnîi a urmărit postările pe social media ale Nastiei Ribka, o tânără din Belarus care se intitulează antrenoare de sex. De aici, au fost descoperite legături între oligarhul Oleg Deripaska şi un înalt oficial din diplomaţia rusă. În postările Anastasiei Vaşukevici, alias Nastia Ribka, reieşea că vicepremierul rus Serghei Prihodko beneficia de tratament de lux pe iahturile lui Deripaska, în 2016, unde discutau şi despre politica americană. După publicarea acestui material, „profesoara de sex” Vaşukevici a fost arestată în Thailanda, sub acuzaţia de încălcare a legilor muncii, şi a fost deportată în Rusia, unde a fost arestată în ianuarie 2019. În cele din urmă, a fost eliberată şi trimisă în ţara de origine, în Belarus.

4. Ascunzătoarea lui Putin

Materialul din 2017 arată că preşedintele Rusiei foloseşte o veche vilă de pe o insulă rusească de la graniţa cu Finlanda, pentru a-şi petrece vacanţa. Proprietatea de 50 de hectare, de pe insula Lodohny, nu departe de oraşul Vyborg, se află într-un golf de lângă Finlanda. În acte, ea aparţine lui Oleg Rudnov, un om de încredere al lui Putin, din Sankt Petersburg, care deţine compania Baltic Media Group. Rudnov a mai condus şi o altă firmă deţinută de un alt apropiat de-al lui Vladimir Putin, muzicianul Serghei Roldugin, care ar fi canalizat prin offshore-uri o parte din averea secretă a preşedintelui rus, după cum reiese din dezvăluirile Panama Papers.

 

5. Banii lui Mişutin

Una dintre cele mai recente investigaţii FBK, din ianuarie 2020, dezvăluie averea noului premier al Rusiei, Mihail Mişutin, numit de Putin în locul lui Medvedev. Familia acestuia deţine proprietăţi în zona Moscovei, în valoare de 40 de milioane de dolari, deşi Mişutin a lucrat toată viaţa la stat. Înainte de a fi numi premier, Mişutin a condus Fiscul rusesc. Mişutin a declarat că şi-ar fi câştigat averea de-a lungul a doi ani în care a lucrat pentru o firmă de investiţii din Moscova, între 2008 şi 2010, apoi ar fi investit banii în depozite bancare cu dobândă mare.

 

 Citește și: Controale la staţiile Peco, firme şi mijloace de transport în comun. 86 de brăileni au fost amendaţi pentru purtarea necorespunzătoare a măştii

 Citește și: VIDEO Despre ce au discutat Dodon şi Krasnoselski la cea de-a şaptea întâlnire

 

https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/lupta-dintre-david-si-goliat-in-varianta-ruseasca-2038239.html

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Îngerii păzitori, de Jean DANIÉLOU

 

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1002 din 22 iunie – 28 iunie 2023

Un alt nume ale îngerului păzitor este cel de „înger al păcii”. Am văzut că Apocalipsa ni-i arată pe îngeri prezentînd înaintea lui Dumnezeu rugăciunile sfinților. Acest lucru, adevărat despre rugăciunea liturgică, este adevărat și în privința rugăciunii particulare. Găsim deja o astfel de învățătură în Vechiul Testament. Arhanghelul Rafael este „unul din cei șapte sfinți îngeri, care ridică rugăciunile sfinților și le înalță înaintea slavei Celui Sfînt” (Cartea lui Tobit, XII, 15). Clement al Alexandriei vorbește de „îngeri care sînt în slujba ridicării rugăciunilor” (Excerpt., 27) și știe că, chiar și atunci cînd omul se roagă singur, el este împreună cu cetele îngerești (Strom., VII, 78; vezi și VI, 2). Tertulian îi recomandă creștinului să nu se așeze cînd se roagă, din respect pentru „îngerul rugăciunii care stă în preajma noastră” (De Or., 16; P. L. I, 1174 A; vezi Ciprian, De Orat., 32-33; P. L. IV, 540 B-C).  

 

 

Origen distinge prezența generală a îngerilor în preajma celui care se roagă de prezența îngerului păzitor (De Or., XI, 5). Această participare a îngerului păzitor la rugăciune, unirea lui cu implorarea noastră, revine adesea în scrierile lui. Creștinul nu trebuie să se teamă deloc de demoni pentru că „îngerul Domnului va străjui împrejurul celor ce se tem de Elși pentru că el pururea vede fața Tatălui care este în ceruri, aducînd neîncetat rugăciuni, prin mijlocirea Arhiereului, la Dumnezeu Atotțiitorul și unindu-se chiar în rugăciune cu cei care se află sub ocrotirea lor” (Contra Cels., VIII, 36). Astfel, îngerul pendulează între suflet și cer: „Îngerii se suie să ducă rugăciunile oamenilor în locurile cele mai presus de ceruri și mai curate sau în cele și mai curate de deasupra acestora. Și de acolo coboară iarăși, aducînd fiecărui om, după vrednicia lui, ceva din cele rînduite de Dumnezeu ca să fie împărțite acelora care Îi primesc binefacerile” (Contra Cels., V, 4. Vezi și Ho. Num., XI, 5; Ho Lev., IX, 8).

 

O trăsătură demnă de remarcat a vechii tradiții este aceea că omul are totodată un înger și un demon care se ocupă de el. Este ca și în cazul popoarelor, care își au îngerii și demonii lor. Aceasta era deja viziunea lui Pseudo-Barnaba (XVIII, 1), legată de învățătura despre cele două căi, a binelui și a răului. Îngerul atrage sufletul spre bine, demonul îl atrage spre rău. Avem aici începutul învățăturii despre deosebirea duhurilor. Herma insistă mai mult asupra acestui aspect: „Sînt doi îngeri cu omul, unul al dreptății și unul al răutății. (…) Îngerul dreptății este delicat și rușinos și blînd și liniștit. Așadar, cînd acesta îți urcă la inimă, pe dată îți grăiește despre dreptate, despre puritate, despre demnitate și despre mulțumirea cu ale tale și despre tot lucrul cel drept și despre toată virtutea cea slăvită. Cînd toate acestea îți urcă spre inimă, să știi că îngerul dreptății este cu tine. (…) Iată acum și lucrările îngerului răutății. Mai înainte de toate este oțărît și amar și fără minte (…). Astfel, cînd ți se urcă acesta la inimă, să-l știi după lucrările lui” (Prec., VI, 2, 1, 3-4; trad. rom., Părinții apostolici, Scrieri I, Polirom, 2010, p. 275).

 

Origen va moșteni de la Herma această învățătură, după cum o spune în mod explicit. Prin intermediul lui, ea va trece la Atanasie și ulterior la toată tradiția spirituală. „Iar cartea numită Păstorul afirmă și ea că doi îngeri însoțesc pe om: cînd gîndurile bune urcă în inimile noastre e semn că ele sînt trimise de la îngerul bun, iar dacă gîndurile sînt rele, e semn că ni le trimite îngerul cel rău. Și epistola zisă a lui Barnaba ne dă aceeași învățătură” (De Princ., III, 2, 4; Koetschau, 251). Aici, Origen este doar reprezentantul unei vechi tradiții. Dar din această tradiție el face un element fundamental al învățăturii spirituale: „Toți oamenii sînt vegheați de doi îngeri, cel rău, care îi împinge spre rău, și cel bun, care îi împinge spre bine” (Ho. Luc., 35; Rauer, 207). Sau în alt loc: „Ceea ce spune despre fiecare provincie trebuie să fie spus, la modul general, despre fiecare om. Fiecare este vegheat de doi îngeri, unul al dreptății, altul al nedreptății. Dacă în inimă noastră se ridică gînduri bune, ele provin de la îngerul bun; dacă gîndurile sînt rele, înseamnă că provin de la îngerul rău” (Ho. Luc., 12; Rauer, 86).   

 

 

(fragment din cartea cardinalului Jean Daniélou (1905-1974), Îngerii în învățătura Părinților Bisericii, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, în pregătire la Editura Spandugino)

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/ingerii-pazitori-2277448.html

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Ortodoxia cosmopolită, de Teodor BACONSCHI

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1001 din 15 iunie – 21 iunie 2023

 

 

Un tînăr chinez, care a copilărit în Brazilia, s-a convertit la creștinism și urmează acum studii doctorale în România, a surprins recent agora virtuală prin postări articulate, dovedind o serioasă cultură generală și un stimulator talent speculativ: se numește Kenan Wang. Am surîs observînd odată că un confrate autohton de credință ortodoxă i s-a adresat cu familiarul apelativ „frate Chenane”, de parcă dialogul pe Facebook s-ar fi desfășurat într-o lavră nemțeană… Povestea de viață a junelui chinez – care se ferește de geopolitică, asumă deschiderea ecumenică spre catolici și vădește o gîndire proaspătă, plină de optimism – îmi amintește (tocmai cînd era să uit) că privirea străinului oferă oglinda ideală, întrucît îți arată cu mai multă acuratețe ce ești (și nu mai știi), dar mai ales ce ai putea să fii (și nu înveți să vrei). Omul are priză în dezbaterea digitală întrucît încarnează punctual vocația intensiv universală a Ortodoxiei.

 

Din motive ce țin de „viclenia istoriei”, tradiția creștinismului răsăritean e perpetuată mai cu seamă în Europa de Est, chiar dacă s-a răsfirat (cumva artizanal) într-o diaspora globală. Cu excepția Bizanțului, în procesul de creștinare a slavilor, și apoi a imperiului țarist, care a trimis misionari în Extremul Orient, Biserica Ortodoxă „modernă” a căzut în capcana filetismului centrifugal, uitînd că mesajul Evangheliei se adresează întregii omeniri și are vocația de a se adapta oricărui context cultural sau lingvistic. În vreme ce catolicii și protestanții au împînzit lumea – cucerind cu secole în urmă nenumărate teritorii și națiuni –, ortodocșii au 80% din „efective” pe solul bătrînului continent acum secularizat, mai cu seamă în partea lui apuseană.

 

 

Urmarea pomenitului imobilism geografic se traduce printr-un anumit provincialism sectar, adică prin constituirea unui ghetou spiritual, asortat cu psihologia colectivă a cetății asediate. Dacă Rusia n-ar fi căzut în delirul ideologic asasin și sinucigaș al bolșevismului ateu, impactul misionar al Ortodoxiei ar fi fost mult mai vizibil, reușind să contribuie la vitalitatea globală a creștinismului. Cum Rusia post-comunistă a reluat teologia politică a celei de-a treia Rome, adică a redevenit ortodoxistă, trădînd astfel libertatea evanghelică, echilibrul moștenirii patristice și filonul mistic al predaniei filocalice, ea n-a reușit decît să accentueze naționalismul defensiv al suratelor sale și să compromită atractivitatea supranațională a creștinismului de matrice răsăriteană.

 

Pînă a se instala în țara noastră (unde va fi pesemne hirotonit), dl Kenan Wang a cunoscut și alte Biserici Ortodoxe, așa că știe ce spune cînd afirmă că la noi a descoperit clerul cel mai instruit și bine educat. Ne plîngem de parțiala înstrăinare dintre ierarhie și laicat, acuzăm rutina academică din facultățile de Teologie, ridiculizăm numerele de conspiraționism ale unor călugări smintiți (care zăbovesc mai mult pe Internet decît la pravila lor), dar iată că expatriatul asiatic ne spune, din proprie experiență, că alții stau cu mult mai rău… Măcar din această comparație (de altfel mioritică) am putea fi mai senini, mai încrezători în greutatea BOR la nivel panortodox și mai dornici ca Patriarhia Română să corecteze, prin contraexemplul ei bine promovat, jalnicele derive ale lumii pravoslavnice. Cu patru milioane de credincioși în Europa occidentală, BOR chiar face misiune, așa cum dl Jourdain, burghezul gentilom, făcea proză. Văd pe rețelele sociale că episcopii români din diaspora botează relativ frecvent adulți din țările-gazdă, care descoperă frumusețea și profunzimea Ortodoxiei (și pentru că, în prealabil, fuseseră dezamăgiți de ultrasecularizarea propriei confesiuni). Însă „cazul Wang” mi se pare cel mai fructuos la nivelul alterității care trezește o nouă conștiință identitară. Una menită să ne scoată din „cercul nostru strîmt” de ontologie românească bazată pe fantasme protocroniste și să ne împingă spre o mai lucidă civilitate creștină, acasă și în străinătate. Domnule Wang, vă așteptăm nerăbdători contribuțiile la o teologie românească deopotrivă doctă, realistă și pe deplin europeană…

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/ortodoxia-cosmopolita-2275399.html

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Rugăciunea pentru evrei, de Francisca BĂLTĂCEANU

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1002 din 22 iunie – 28 iunie 2023

 

La momentul unei frumoase aniversări, ne face plăcere să reamintim cititorilor noștri un text al doamnei Francisca Băltăceanu, publicat în numărul 263/2009 al revistei noastre. L-am ales anume pentru că textul îmbină erudiția profundă și rafinată a intelectualului cu sufletul bun și spiritul înțelept al creștinului, fiind într-o mare măsură elocvent pentru modul în care dna Băltăceanu înțelege raportul dintre prezentul și tradiția relației creștinismului cu iudaismul. Este vorba despre așa-zisa controversă iscată în 2007 de posibilitatea acordată de Papa Benedict al XVI-lea credincioșilor tradiționaliști de a utiliza o mai veche formulă din Liturghierul 1962, suspectă de antisemitism pentru unii. (S. V.)

 

Felicitări pentru curajul de a aborda în Dilema veche problema „fierbinte“ a Liturghierului din 1962, încadrînd-o echilibrat în ansamblul relaţiilor între Bisericile apusene şi evrei; e păcat să se încingă atmosfera degeaba! O singură clarificare poate că ar fi necesară, apropo de textul liturgic. Acceptarea (la începutul lui 2008) a folosirii de către unii a Liturghierului din 1962, deci de dinaintea Conciliului Vatican II, este o concesie făcută paseiştilor, care oricum nu sînt prea mulţi: ideea e că grupul retro mai bine să folosească Missalul vechi (cu ilustraţiile lui de epocă cu tot), decît să nu se mai ducă la biserică sau să-şi facă una clandestină! Nu se spune nicăieri în el că evreii ar fi „deicizi“, niciodată nu s-ar fi admis aşa ceva astăzi. Rugăciunea „incriminată“ nu face parte din textul Liturghiei, deci nu riscă să fie auzită toată ziua de credincioşii „nostalgici“. Este vorba de textul vechi (remaniat totuşi, faţă de ediţia din… 1570, pentru că s-au scos expresii care puteau suna prea de tot, există un tabel comparativ în http://veritatis.free.fr/Documents/) al unei rugăciuni care se spune o singură dată pe an, anume în Vinerea Mare. Atunci se face, tradiţional, o rugăciune universală, pentru toţi şi toate (cler, popor, conducători, credincioşi, necredincioşi etc., un fel de ectenie amplificată). În ea, a 8-a invocaţie are ca titlu Pro conversione Iudaeorum, iar textul din 1962, zis/cîntat numai de preot, sună aşa: Oremus et pro Iudaeis: ut Deus et Dominus noster auferat velamen de cordibus eorum; ut et ipsi agnoscant Iesum Christum Dominum nostrum. Oremus „Flectamus genua” Levate! Omnipotens sempiterne Deus, qui Iudaeos etiam a tua misericordia non repellis: exaudi preces nostras, quas pro illius populi obcaecatione deferimus; ut agnita veritatis tuae luce, quae Christus est, a suis tenebris eruantur. Per eundem Dominum… Amen. Adică: „Să ne rugăm şi pentru iudei: ca Domnul şi Dumnezeul nostru să îndepărteze vălul de pe inimile lor, ca şi ei să-l recunoască pe Isus Cristos, Domnul nostru.“ „Să ne rugăm. Să ne plecăm genunchii“ (aici lumea îngenunchează)“ „Ridicaţi-vă!“ (lumea se ridică: gestul e la fel la toate rugăciunile din serie). „Atotputernice, veşnice Dumnezeule, care nu-i îndepărtezi nici pe iudei de la îndurarea ta: ascultă-ne rugăciunile pe care le aducem pentru orbirea acelui popor, ca, recunoscînd lumina adevărului tău, care este Cristos, să fie scoşi din întunericul lor. Prin acelaşi Domn Isus Cristos… (finalul obişnuit al rugăciunilor). Amin.“ Evident, nu e foarte politicoasă, reflectă nişte mentalităţi depăşite, dar expresiile de tip „întunericul necredinţei“, „orbirea…“ apăreau frecvent în rugăciunile pentru păcătoşi/necredincioşi/cei care credeau altfel etc. Unii rabini s-au supărat (ex. conferinţa rabinică italiană), alţii nu (iar unii evrei au zis că „între prieteni, criticile sînt permise“!). În Osservatore Romano din 10 aprilie 2008, cardinalul Walter Kasper, preşedintele Comisiei pentru relaţiile religioase cu ebraismul, a scris un articol în care a explicat că rugăciunea are un caracter total eshatologic şi nu e nicidecum un apel la o misiune concretă către evrei, ci o încredinţare în mîinile lui Dumnezeu. La 14 mai 2008, Cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat al Vaticanului, a trimis o scrisoare către Marele Rabinat al Israelului, în care aprofundează această poziţie. La 17 aprilie 2008, la vizita în SUA, Papa Benedict s-a întîlnit cu reprezentanţii evrei, a vizitat o sinagogă, cu mare respect, la fel la vizitele în Australia, în Franţa. S-a opus din nou oricărei forme de antisemitism (Osservatore Romano, 14 septembrie 2008) etc. (am o listă întreagă de evenimente). Ceva cu totul deosebit a fost faptul că, la Sinodul episcopilor din 2008, care avea ca temă Biblia, după deschiderea oficială (6 octombrie 2008), Rabinul-şef de Haifa a fost invitat să le vorbească episcopilor despre semnificaţia Bibliei în viaţa religioasă ebraică (e o premieră absolută!) etc. etc. Toate astea le-am luat din Osservatore Romano din 17 ianuarie 2009 (http://www.vatican.va/news_services/or/or_qo/commenti/2008/ – dar se intră mai greu direct, eu nu reuşesc decît cerînd pas cu pas de la www.vatican.va, ediţia italiană). Toate concesiile acestea cu Missalul vechi şi cu ridicarea excomunicărilor vor să atenueze o tensiune pornită de mult, în Occident, între retrograzi (puţini) şi Biserica mare, primii şocaţi cîndva şi de unii „inovatori“ care au sărit peste cal, aşa cum se întîmplă la orice reformă. Ideea cu ridicarea excomunicărilor a fost cam ca la şcoală: decît să exmatriculezi elevii de nesuportat, riscînd să-i împingi în găşti, mai bine îi ţii la marginea şcolii, cu notă mică la purtare, dar înăuntru, sperînd să-i mai educi… Normal, majoritatea mare din Biserică se roagă în Vinerea Mare şi pentru evrei, cu respect şi afecţiune, după Liturghierul curent: VI. Pro Iudaeis Orémus et pro Iudaeis, ut, ad quos prius locatus est Dominus Deus noster, eis tribuit in sui nominis amore et in sui foderis fidelitate profacere. Oratio in silentio. Deinde sacerdos: Omniapotens sempitérne Deus, qui promissiones tuas Abrahae eiasque sémini contuati, Ecclésiae tuae preces cleménter exaudi, ut populus acquisitionis prioris ad redemptionis mereatur plenitudinem pervenire. Per Christum Dominum nostrum. R. Amen. VI. Pentru iudei: „Să ne rugăm şi pentru evrei, pentru ca Domnul, Dumnezeul nostru, care le-a vorbit lor mai întîi, să le dea harul să crească în iubirea faţă de numele său şi în fidelitate faţă de legămîntul său.“ Rugăciune în tăcere (aşa cum e în Liturghierul actual la toate invocaţiile din serie). Apoi, preotul: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai dăruit făgăduinţele tale lui Abraham şi urmaşilor lui, ascultă cu bunătate rugăciunile Bisericii tale, pentru ca poporul pe care ţi l-ai dobîndit la început să se învrednicească a ajunge la plinătatea răscumpărării. Prin Cristos Domnul nostru. Amin“. N-am îndrăznit să scriu direct Dilemei vechi. Dar ar fi bine ca lumea să afle cumva despre ce e vorba exact. Ar fi păcat să se redeschidă răni vechi, care şi aşa se închid greu…

 

 

Cu drag şi cu cele mai bune urări,

 

Francisca Băltăceanu

 

(apărut înDilema veche, nr. 263, 2 martie 2009)

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/rugaciunea-pentru-evrei-2277445.html

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Goliat trebuie să cadă, de Louie Giglio-

Cum să câştigi lupta împotriva uriaşilor tăi

 

Dacă uriaşii noştri cad, lucrul acesta I se datorează lui Isus. El este ucigaşul de uriaşi. Eroul acestei istorisiri (al istorisirii noastre) nu este un tânăr băiat cu prăpastie, ci un Salvator îmbrăcat în trup de om care a murit pentru a pune capăt oricărui lucru care a încercat să ne răpească viaţa.

 

Frica

Respingerea

Dependenţa

Mânia

Comoditatea

… trebuie sa cadă

 

Te-ai simţit vreodată aşa cum s-a simţit regele Saul în faţa lui Goliat? Există în viaţa ta un uriaş care te ameninţă… un adversar sau o fortăreaţă care îţi reduce capacitatea de a trăi o viaţă împlinită şi liberă? Încremenit sub constrângerea respingerii, a fricii, a mâniei, a comodităţii sau a dependenţei, s-ar putea să pierzi din vedere promisiunea pe care ţi-a făcut-o Dumnezeu: Poţi să trăieşti o viaţă de victorie! Nu te mulţumi cu mai puţin. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu l-a redus la tăcere pe uriaşul tău o dată pentru totdeauna.

În Goliat trebuie să cadă, Louie Giglio prezintă un aspect nou al relatării clasice despre David şi Goliat. Secretul unei vieţi trăite în libertate faţă de uriaşii noştri nu depinde de o mai mare măiestrie în mânuirea prăştiei, ci de aţintirea privirilor noastre asupra singurului Biruitor al uriaşilor, Isus. Pune-ţi nădejdea în El şi vei vedea căderea lui Goliat.

 

Cuprins

Mulţumiri

Uvertura: Uriaşul tău se prăbuşeşte

 

1. Mai mare decât uriaşul tău
2. Mort, dar încă mortal
3. Frica trebuie să cadă
4. Respingerea trebuie să cadă
5. Comoditatea trebuie să cadă

 

Interludiu: Uriaşul tău este mort

 

6. Mânia trebuie să cadă
7. Dependenţa trebuie să cadă
8. O masă întinsă în prezenţa duşmanilor
9. Combustibil pentru lupta

 

https://clcromania.ro/produs/goliat-trebuie-sa-cada-louie-giglio-9786068712864

 

 

////////////////////////////////////////

 

Andrei Pleșu despre ÎPS Teodosie: „Un subofițer încruntat, îndrăgostit soldățește de Putin, o versiune virilă a viguroasei doamne Șoșoacă. E, s-ar zice, o versiune a lui Goliat, dar un Goliat victorios. Bravo lui! Vai nouă!“

 

de Matei Udrea

 

IPS Teodosie, Arhiepiscopul rusofil al Tomisului și Dobrogei, a turbat la auzul ideii că ar trebui să recalculăm data sărbătoririi Paștelui după calendarul corect

Pe pagina neoficială de Facebook a filosofului și scriitorului Andrei Pleșu, administrată de un grup de admiratori ai acestuia, a apărut joi un mesaj de un imens umor negru la adresa Înalt Prea Sfințitului Teodosie, Arhiepiscopul rusofil și conspiraționist al Tomisului. Textul îi creionează, în doar câteva rânduri, un portret foarte reușit arțăgosului prelat, despre care Pleșu observă că indiferent ce ar face ori ar spune scapă mereu fără consecințe.

Andrei Pleșu se numără pe lista inițială a celor 23 de intelectuali care au semnat petiția către Sfântul Sinod al BOR, cerând găsirea unei soluții pentru ca toți creștinii să sărbătorească Paștele în aceeași zi. ÎPS Teodosie a reacționat dur, spunând că ortodocșii nu au voie să schimbe modul de calcul al datei Paștelui deoarece în caz contrar ar rămâne fără lumina sfântă de la Ierusalim.

A urmat apoi un schimb de replici din ce în ce mai dur cu inițiatorul petiției, profesorul Adrian Papahagi, și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu. În final, Teodosie a ajuns să jignească membrii familiei lui Vasile Bănescu – un gest atât de reprobabil încât a fost condamnat și de alți prelați care până atunci stătuseră deoparte.

În discuție a intervenit acum două zile un alt ierarh conspiraționist, ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, care s-a situat de partea lui Teodosie.

 

 

 

Prigojin s-a cazat la ultimul etaj din singurul zgârie-nori din Minsk, ale cărui ferestre nu se deschid

Ambasadorii Superbet despre campioana și golgheterul din SuperLiga, sezonul 2023-2024

Andrei Pleșu, unul dintre cei mai importanți intelectuali ai României, este și un foarte bun cunoscător al istoriei teologiei creștine, iar dialogurile sale televizate cu Gabriel Liiceanu pe aceste teme sunt absolut memorabile.

 

Iată observațiile lui Andrei Pleșu despre ÎPS Teodosie: „Sînt uimit, de mai multă vreme, de comportamentul public al ÎPS Teodosie de la Constanța. Vorbește și acționează cu o siguranță de sine, cu o radicalitate care nu au nimic de a face cu smerenia, cu slujirea, cu iubirea aproapelui. Iubirea și slujirea de sine prevalează. Are mereu dreptate, face fișe de cadre «adversarilor» (cu neveste prost alese), evacuează, nemilos, cel puțin jumătate din lumea creștină («Au catolicii Sfînta Lumină? N-au!»). Un adevărat apostol al neamului, un Sfînt Pavel (redevenit Saul din Tars…), un subofițer încruntat, îndrăgostit soldățește de Putin, o versiune virilă a viguroasei doamne Șoșoacă. OK, se mai întîmplă! Dar ce mă tulbură e transferul, în lumea Bisericii, al conceptului «parlamentar» de imunitate. Orice ar face și orice ar spune, ÎPS Teodosie nu poate fi amendat instituțional de nimeni și de nimic. E mai liber și mai «legitim» decît toată «breasla», decît Patriarhia, decît întregul Sinod, decît toată comunitatea ierarhilor cuviincioși. E, s-ar zice, o versiune a lui Goliat, dar un Goliat victorios împotriva lui David, altfel decît în narațiunea biblică… Bravo lui! Vai nouă!“.

 

https://ziaristii.com/plesu-despre-ips-teodosie-un-subofiter-incruntat-indragostit-soldateste-de-putin-o-versiune-virila-viguroasei-doamne-sosoaca-e-s-ar-zice-o-versiune-lui-goliat-dar-un-goliat-victor/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Delirul unui nebun: Putin se compară cu țarul Petru cel Mare! „În timpul războiului cu Suedia, el n-a cucerit nimic, a luat înapoi teritoriile care ne aparțineau“

 

 

de Matei Udrea

 

Putin se compară cu Petru cel Mare: „Nu cucerim nimic, luăm doar înapoi ce este al nostru”

Dictatorul rus Vladimir Putin le-a dat joi o nouă lovitură celor care încă mai cred că se poate negocia cu el, comparându-se cu țarul Petru cel Mare. Într-o răstălmăcire tipică a istoriei, Putin a pretins că el nu face acum, asemenea fostului țar, decât să recupereze teritoriile care le aparțin de drept rușilor. În realitate, războaiele duse în preajma anului 1700 de țarul Petru cel Mare au fost de cotropire: teritoriile baltice capturate de la suedezi nu le aparținuseră niciodată rușilor și erau locuite de alte popoare.

Joi, 9 iunie 2022, când s-au împlinit 350 de ani de la nașterea lui Petru cel Mare, Putin a vizitat o expoziție dedicată țarului, iar la final a făcut o paralelă între acesta și el însuși: „Petru cel Mare a purtat marele război nordic timp de 21 de ani. În timpul războiului cu Suedia, el n-a cucerit nimic, a luat înapoi ceea ce ne aparținea, chiar dacă toată Europa recunoștea ca fiind al suedezilor. Se pare că este rândul nostru acum să ne luăm pământurile înapoi”.

 

Putin is just obsessed with unlimited territorial gains, “bringing back what’s ours.”

Big greetings to everyone who really thinks Russia will stop after it swallows Ukraine. pic.twitter.com/BCr7yNpxNm

 

— Illia Ponomarenko 🇺🇦 (@IAPonomarenko) June 9, 2022

 

O comparație falsă și incompletă: Petru cel Mare a fost un admirator al Occidentului și a încercat să-și modernizeze țara după modelul european. Putin urăște Occidentul și încearcă să-și îndepărteze poporul de acest model

Viziunea este nu doar falsă, ci și incompletă.

 

Falsă, pentru că Petru cel Mare a anexat în urma acestor războaie teritorii locuite de alte popoare și care nu fuseseră niciodată ale Rusiei – precum țările baltice unde locuiau letonii, estonii și lituanienii. Unele din aceste anexiuni au fost rusificate în timp, altele n-au putut fi rusificate în ciuda tuturor politicilor de teroare și deznaționalizare purtate de imperiul țarist.

Incompletă,pentru că Putin este tipul de dictator complet opus lui Petru cel Mare. Acesta din urmă era un mare admirator al Occidentului și al civilizației europene, pe care a încercat să o impună și în societatea arhaică rusească.

 

Petru a făcut o lungă călătorie prin Europa, unde a cercetat îndeaproape societatea, economia și cultura. Tot ceea ce a făcut în Rusia a avut ca scop imitarea Europei. A adus oameni de cultură și de știință din Vest, i-a pus pe boieri să-și taie bărbile și i-a silit să renunțe la caftanele lor în favoarea costumelor apusene, iar orașul Sankt Petersburg l-a construit la Marea Baltică, pe teritoriile proaspăt anexate de la suedezi, special pentru a avea deschidere către Europa. Tot în acest scop a mutat capitala imperiului de la Moscova la Sankt Petersburg – să fie mai aproape de Occident.

 

Prin contrast, Putin urăște Europa și tot ce înseamnă ea. De peste 10 ani a început un război nedeclarat împotriva civilizației europene, finanțând tactici hibride, cu ferme de troli, campanii de dezinformare și manipulare, încercări de a fărâmița unitatea socială a națiunilor și de a influența procesele electorale. În paralel, Putin își izolează poporul de restul lumii, îndoctrinându-l cu propagandă anti-europeană și anti-occidentală, încercând să-l întoarcă în epoca sovietică după care este nostalgic.

 

 

Etapele expansiunii rusești în Europa și Asia. Teritoriile ocupate la Marea Baltică de Petru cel Mare nu fuseseră niciodată până atunci ale Rusiei și erau locuite de alte popoare

În timp ce vorbește despre faptul că ucrainenii și rușii sunt același popor, Putin duce un război de purificare etnică și teroare împotriva statului vecin

În acest context, comentariile făcute de Putin când țara sa intra în a 106-a zi a invaziei sale în Ucraina nu reprezintă decât încă o mostră de răstălmăcire a realității. „Se pare că și nouă ne-a revenit sarcina de a returna (ceea ce este al Rusiei – n. red.) și de a întări (țara – n. red.). Și dacă pornim de la faptul că aceste valori fundamentale stau la baza existenței noastre, vom reuși cu siguranță să rezolvăm sarcinile cu care ne confruntăm”, a promis dictatorul în fața unei audiențe formată din tineri.

 

Un alt paradox este că Putin, în timp ce propovăduiește o viziune conform căreia Ucraina nu există, de fapt, iar ucrainenii sunt ruși care sunt readuși la patria-mamă, duce un război devastator și de purificare etnică împotriva acestora. Armata rusă este acuzată de crime îngrozitoare împotriva umanității, cu masacre împotriva civililor neînarmați și practicarea violului la scară largă, ca armă de război. Peste un milion de ucraineni din teritoriile ocupate în estul și sudul țării vecine au fost deportați în zone îndepărtate din Siberia, cel mai adesea în preajma Cercului Polar, exact așa cum procedau țarii ruși și, apoi, comuniștii în epoca lui Stalin.

 

Înainte de vizita lui Putin la expoziție, televiziunea de stat a difuzat un documentar care îl lăuda pe Petru cel Mare ca fiind un lider militar dur, care a extins foarte mult teritoriul rusesc în detrimentul Suediei și al Imperiului Otoman, cu ajutorul armatei și al marinei modernizate pe care le-a construit. Paralela cu Putin era evidentă.

 

„Lui Putin îi plac liderii pe care îi vede ca pe niște manageri duri și puternici. Vrea să fie văzut ca un modernizator în stilul lui Petru cel Mare, chiar dacă va rămâne în istorie ca un conducător crud, mai degrabă ca Ivan cel Groaznic“

În ultimii ani, interesul dictatorului pentru istoria Rusiei a devenit tot mai evident în aparițiile sale publice.

 

În iulie 2021, Kremlinul a publicat un eseu de aproape 7.000 de cuvinte scris de Putin, intitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, în care susținea că Rusia și Ucraina erau o singură națiune divizată în mod artificial. Această teză a pus bazele invadării Ucrainei în februarie.

 

Lucrurile nu s-au oprit aici. Cu doar 2-3 zile înaintea atacului criminal, Putin l-a acuzat pe Vladimir Lenin, fondatorul Uniunii Sovietice, că a creat Ucraina pe ceea ce Putin a spus că a fost istoric teritoriul rusesc și că a plantat astfel sămânța prăbușirii URSS. Apoi l-a lăudat pe Iosif Stalin pentru crearea „unui stat puternic centralizat și absolut unitar”, chiar dacă a recunoscut represiunea „totalitară” al dictatorului sovietic.

 

„Lui Putin îi plac liderii pe care îi vede ca pe niște manageri duri și puternici”, a explicat Andrei Kolesnikov, cercetător senior la Carnegie Endowment for International Peace. „Vrea să fie văzut ca un modernizator în stilul lui Petru cel Mare, chiar dacă va rămâne în istorie ca un conducător crud, mai degrabă ca Ivan cel Groaznic.”

 

 

 

https://ziaristii.com/video-delirul-unui-nebun-putin-se-compara-cu-tarul-petru-cel-mare-timpul-razboiului-cu-suedia-el-n-cucerit-nimic-luat-inapoi-teritoriile-care-ne-apartineau/

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul!

 

E-Mail

emilian.isaila

EMILIAN ISAILĂ

 

A inventat vinovați pentru lăcomia sa, pentru setea de sânge și pentru incapacitatea de a înțelege lumea. A pornit un război, dorind să reînvie un capitol încheiat al istoriei, sacrificând mii de vieți pentru asta. A ajuns într-un punct în care-și poate contempla sfârșitul, dar vrea să tragă după el întreaga civilizație.

Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul!

 

Președintele Rusiei dă senzația că nu știe încotro merge războiul. Evenimentele au preluat controlul și se derulează cu viteză.

Mobilizarea parțială e un cadou pe care l-a oferit populiștilor care au criticat dur eșecurile sale militare.

Armata Rusiei, nici cu un milion de noi militari, nu va reuși să învingă Ucraina. Vine dintr-o altă epocă și nu poate fi modernizată peste noapte.

Erdogan a avut dreptate. La o zi după mult comentatul discurs, Putin face un schimb de prizonieri care i-a scos din minți pe naționaliștii ruși, eliberând comandanții Batalionului Azov.

Amenințările lui Putin cu bombe atomice trebuie luate în serios, dar a venit momentul să găsim soluții astfel încât niciun nebun să nu mai poată șantaja lumea cu ele.

Cu o figură rigidă și aspră, încordat și răstit, Vladimir Putin li s-a adresat rușilor după cea de a doua mare înfrângere a trupelor sale pe frontul din Ucraina.

La începutul lunii martie a fost obligat să se retragă din jurul Kievului, iar în septembrie, armata Moscovei a fost pusă pe fugă din regiunea Harkov, aflată în estul Ucrainei.

 

Discursul de aproape jumătate de oră a fost o justificare a agresiunii asupra Ucrainei. Și ca orice dictator postmodern, vina o poartă americanii, occidentalii, în general, care nu-l lasă să arunce lumea în aer și să-și împlinească visele.

 

ADVERTISING

 

Dar deasupra cuvintelor răstite plutea un nor de neliniște. Putin dădea senzația că nici el nu știe încotro merge războiul. Evenimentele au preluat controlul destinului său și se derulează cu viteză, președintele rus fiind ca un înotător prins în vârtejurile unui râu, care se lasă purtat de ape și încearcă să se mențină la suprafață, folosindu-se de puterea brațelor, dar și de ce plutește în jur, un buștean, un colac de salvare, o barcă de pescuit.

 

Dar aflat acolo, în mijlocul râului, nu știe dacă va scăpa cu viață sau nu.

 

Iarna lui Putin

Mobilizarea parțială e un cadou pe care liderul rus l-a oferit susținătorilor săi radicali care au criticat dur, în ultimele zile, eșecurile sale militare.

 

Extremiștii cu influență pe rețelele sociale, dar și cei care apar în emisiunile TV au cerut război, mobilizare generală, iar Putin le-a dat, parțial, satisfacție.

 

Poziția lui, în urma înfrângerilor, s-a fragilizat, iar în jur se desfășoară o viermuială de intrigi, de conspirații și de jocuri de interese încât face o adevărată echilibristică pentru a-și menține controlul.

 

După cum se vede, chiar și o mobilizare parțială a creat tensiune și haos în Rusia. Unii vor să fugă din țară, alții protestează sau se ceartă în fața centrelor de recrutare. Nu se mai găsesc bilete de avion, sunt cozi de mașini la unele puncte de trecere a frontierei. Rușii fug în Finlanda.

 

Dar în fața lui Putin sunt și alte provocări în afara mobilizării. Va trebui să-i înarmeze pe noii soldați, iar ritmul de producție a industriei de armament e scăzut. Sancțiunile îngreunează achiziția de piese, de semiconductori și de sisteme computerizate.

 

Pe lângă înarmare, noii militari trebuie să se antreneze, să lupte și să-i livreze lui Putin victoriile necesare pentru a supraviețui.

 

Dar asta e puțin probabil. Armata Rusiei, nici cu un milion de noi militari, nu funcționează. Vine dintr-o altă epocă și nu poate fi modernizată peste noapte.

 

Singura perspectivă favorabilă lui Putin e să reușească să înghețe conflictul și, astfel, să câștige timp, sperând să apară o fisură în solidaritatea occidentală.

 

Nu cred că, azi, există vreo viețuitoare pe pământ care să aștepte o iarnă friguroasă mai nerăbdătoare ca Putin. Toate speranțele lui stau într-un anotimp.

 

Răul absolut poate învinge

La o zi după mult comentatul discurs, liderul de la Kremlin face un schimb de prizonieri care i-a scos din minți pe naționaliștii ruși.

 

A eliberat 215 ucraineni, printre care și comandanții Batalionului Azov, luptătorii eroi din Mariupol în schimbul lui Viktor Medvedciuk, un fost deputat ucrainean, pro-rus, prieten cu Putin.

 

De șapte luni propaganda Kremlinului vorbește de naziștii din Batalionul Azov, iar acum sunt eliberați pentru un politician, a scris Igor Girkin, un fost luptător rus în Donbass, personaj influent pe rețeaua socială Telegram.

 

 

Citește discursul integral al Lui Vladimir Putin din data de 21 septembrie, comentat și adnotat, dar și pe cel al lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989 ca să descoperiți asemănările – Foto: Kremlin.ru / Wikimedia

 

Recep Erdogan anunța la începutul acestei săptămâni, într-un interviu pentru postul public de radio din SUA, PBS, că Putin își dorește să încheie războiul și că a stabilit un canal de comunicare cu ucrainenii, urmând să se facă un schimb de prizonieri.

 

Președintele Turciei a avut dreptate, dar după discursul violent de ieri, e greu pentru cineva din afară să înțeleagă în ce mod vrea liderul rus să încheie rapid războiul, cum a susținut Erdogan, altfel decât printr-o retragere din Ucraina.

 

Mai e și celălalt mod, amintit de Putin în discurs, prin folosirea armelor nucleare.

 

Comentatori occidentali au anunțat că amenințările ar trebui luate în serios pentru că știm prea puțin din ce se întâmplă la Moscova, iar un Putin încolțit poate face gesturi nebunești. “Acesta nu e un bluf”, a spus el, dar pentru civilizația umană nu există o altă posibilitate decât cea de a sprijini Ucraina.

 

Ne aflăm într-una dintre cele mai clare confruntări dintre Bine și Rău. Viața, în general, e gri și rareori se ivește posibilitatea de a vedea un tablou clar.

 

Invadarea Ucrainei, modul în care Putin a început războiul, cruzimile și distrugerile, teroarea, tortura și suferințele îndurate de oameni nevinovați nu pot fi ascunse.

 

Dacă vom proceda altfel și i se va oferi o șansă de victorie, întreaga civilizație se poate prăbuși. Valorile etice și morale pe care e construită societatea noastră s-ar risipi. Deziluzia, Minciuna și Răul absolut vor învinge.

 

Operațiunea „Stopați nebunul”

Amenințările lui Putin și ale lui Medvedev cu bombe atomice trebuie luate în serios, dar a venit momentul pentru societatea noastră să găsim soluții astfel încât niciun nebun să nu mai poată șantaja lumea cu ele.

 

Din februarie, de când a început conflictul, se desfășoară un efort conjugat pentru a se găsi un set de soluții prin care Putin să fie stopat să declanșeze o catastrofă.

 

Pornind de la sistemele de interceptare ale rachetelor, până la diplomație, acțiuni de spionaj, lobby și desant, nimic nu a fost aruncat de pe masă.

 

E ca în scena din Apollo 13, când inginerii de la NASA, din obiectele aflate pe navetă, s-au apucat să inventeze un sistem de filtrare a aerului pentru a salva echipajul aflat în derivă.

 

Se poate observa cu ușurință că, din punct de vedere al informațiilor, operațiunile militare din Rusia sunt monitorizate și interceptate într-o mare măsură. Nimic din ce face Putin nu mai reprezintă o surpriză pentru SUA și Uniunea Europeană, dar e doar primul pas.

 

Pornind de aici, e nevoie de strategii amănunțit planificate și testate care să dejoace orice gest nesăbuit a lui Putin sau a altui lider rus care ar putea prelua puterea în convulsiile din Moscova.

 

Din păcate nimeni nu știe când se va termina războiul și câți oameni vor mai muri. Până atunci, în Rusia, mame îndurerate își conduc fiii în stația de autobuz, cu destinația moarte.  

Citește și:

 

Şeful NATO:

Şeful NATO: Am fost foarte clari în comunicarea cu Putin că un război nuclear nu poate fi câștigat de Rusia

Kievul avertizează

Kievul avertizează că Rusia are agenţi infiltrați în sectorul de apărare al Ucrainei

Încă un

Încă un deces suspect în Rusia. Un apropiat al lui Putin a căzut pe scări şi a murit

„E clar

„E clar că Rusia a terminat așa-zisa operațiune specială militară și a început războiul” Interviu

 

 

/////////////////////////////////////

ONU acuză Rusia de crime de război

Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU (OHCHR) a consemnat că Rusia a executat pe loc 77 de civili reţinuţi arbitrar în teritoriile ocupate din Ucraina începând din februarie anul trecut, ceea ce constituie „o crimă de război şi o încălcare flagrantă a dreptului umanitar internaţional”, transmite AFP.

 

27 Iunie 2023, 15:55 (actualizat 27 Iunie 2023, 16:03) Știrile TVR |

FOTO 1COMENTARII

ONU acuză Rusia de crime de război / Facebook, Volodimir Zelenski

ONU acuză Rusia de crime de război / Facebook, Volodimir Zelenski

  1    1

Matilda Bogner, şefa biroului pentru Ucraina al OHCHR, a apreciat într-o videoconferinţă în direct că numărul real al unor astfel de execuţii este probabil mult mai mare, „poate chiar dublu”, însă nu a reuşit să ancheteze decesele altor deţinuţi civili.

 

Raportul OHCHR privind Ucraina, prezentat marţi la Geneva, se referă la perioada dintre 24 februarie 2022 – începutul invaziei ruse în Ucraina – şi 23 mai 2023. Documentul prezintă dovezi privind peste 900 de arestări arbitrare ale unor civili, inclusiv copii şi bătrâni; în majoritatea cazurilor, răspunzătoare de faptele respective este Federaţia Rusă.

 

OHCHR a înregistrat 864 de arestări arbitrare efectuate de militarii ruşi, de forţele de ordine şi de autorităţile penitenciare, care au comis şi „acte de tortură şi rele tratamente generalizate împotriva deţinuţilor civili”.

 

Şi autorităţile ucrainene, în special Serviciul de Securitate, se fac vinovate de astfel de abuzuri, în general împotriva unor suspecţi de infracţiuni legate de război. Multe din cele 75 de arestări arbitrare dovedite au fost urmate şi de dispariţia celor reţinuţi, iar „peste jumătate” din suspecţi au fost maltrataţi sau chiar torturaţi de forţele de securitate în timpul interogatoriilor, în general imediat după arestare, arată raportul citat.

 

Concluziile OHCHR se bazează pe 1.136 de dialoguri cu victime, martori şi alte persoane, pe 274 de vizite la faţa locului şi 70 de inspecţii în spaţii de detenţie oficiale gestionate de autorităţile ucrainene, care au acordat acces „complet liber, dar confidenţial” în toate locurile şi la toţi deţinuţii, cu o singură excepţie, notează Agerpres.

 

Aceasta se referă la 87 de marinari civili ruşi obligaţi să rămână pe navă timp de câteva luni, în regiunea Odesa, înainte de a fi eliberaţi sau schimbaţi cu alţi prizonieri. Bogner nu a dat nicio explicaţie cu privire la interdiciţa de acces în cazul respectiv.

 

Autorităţile ruse nu au permis accesul în niciunul din locurile unde a fost solicitat de OHCHR.

http://stiri.tvr.ro/onu-acuza-rusia-de-crime-de-razboi_933875.html#view

 

 

///////////////////////////////////////

 

Francois Hollande: Vladimir Putin nu este nebun, ci un lider „radical rațional”

Vladimir Putin este un lider „radical rațional” care pariază că țările occidentale vor obosi să sprijine Ucraina și vor conveni asupra unui final negociat al conflictului favorabil Rusiei, a declarat fostul președinte francez François Hollande pentru POLITICO.

 

 

Hollande, care a fost în funcție din 2012 până în 2017, are o consistentă experiență directă cu Putin. El a condus negocierile cu liderul rus, împreună cu fostul cancelar german Angela Merkel, în cadrul așa-numitului format Normandia, în 2014, după ce Moscova a anexat Crimeea.

 

Dar acele eforturi de dialog s-au dovedit a fi zadarnice, expunându-l pe Putin ca pe un lider care înțelege doar limbajul puterii și punând la îndoială toate încercările ulterioare de discuții – inclusiv un controversat efort individual condus de actualul președinte francez Emmanuel Macron, a declarat Hollande într-un interviu realizat în biroul său din Paris.

 

„El [Putin] este o persoană radical rațională sau o persoană radicală din punct de vedere rațional, dacă doriți să-l numiți așa”, a spus fostul lider francez, întrebat dacă Putin ar putea căuta să extindă conflictul dincolo de Ucraina. „El are propriul raționament și, în acest cadru, este gata să folosească forța. Este capabil să înțeleagă doar dinamica [de putere] pe care noi suntem capabili să o stabilim împotriva lui.”

 

Înaintea împlinirii unui an de la invazia totală a Rusiei în Ucraina, la 24 februarie, Hollande a adăugat că Putin va încerca „să-și consolideze câștigurile pentru a stabiliza conflictul, sperând că opinia publică va obosi și că europenii se vor teme de escaladare pentru a aduce în acel stadiu perspectiva unei negocieri.”

 

Dar, spre deosebire de perioada în care era la putere și Parisul și Berlinul conduceau discuțiile cu Putin, de data aceasta sarcina de mediere va reveni probabil Turciei sau Chinei, „ceea ce nu va fi liniștitor pentru nimeni”, a spus Hollande.

 

Macron, care a fost ministrul economiei al lui Hollande înainte de a părăsi guvernul acestuia și de a câștiga președinția în 2017, și-a încercat propria mână în diplomația cu Rusia, purtând numeroase convorbiri individuale cu Putin atât înainte, cât și după declanșarea invaziei.

 

Dar acțiunile de apropiere nu au dat rezultate clare, provocând critici din partea Ucrainei și a est-europenilor, care au obiectat, de asemenea, la faptul că Macron a spus că Rusia va avea nevoie de „garanții de securitate” după ce războiul se va încheia.

 

Hollande s-a abținut de la a-l critica pe succesorul său în legătură cu apropierea de Putin. Era logic să vorbească cu Putin înainte de invazie pentru „a-l lipsi de orice argumente sau pretexte”, a spus el. Dar, după o „scurtă perioadă de incertitudine” în urma invaziei, „întrebarea [privind utilitatea dialogului] a fost din păcate rezolvată”.

 

Frustrarea față de conducerea Franței și a Germaniei, sau lipsa acesteia, în timpul războiului din Ucraina a întărit argumentele că puterea în Europa se deplasează spre Est, în mâinile unor țări precum Polonia, care a fost cea mai directă în susținerea Ucrainei.

 

Dar Hollande nu a fost convins, susținând că țările din Nord și Est își aruncă soarta alături de Statele Unite pe propriul risc. „Aceste țări, în esență țările baltice, scandinave, sunt legate de Statele Unite. Ele văd protecția americană ca pe un scut”.

 

„Până astăzi”, a continuat el, președintele american Joe Biden a dat dovadă de „o solidaritate exemplară și s-a ridicat perfect la înălțimea rolului său în alianța transatlantică. Dar mâine, cu un alt președinte american și un Congres mai izolaționist, sau cel puțin mai puțin dornic de cheltuieli, vor avea Statele Unite aceeași atitudine?”.

 

„Trebuie să-i convingem pe partenerii noștri că Uniunea Europeană este despre principii și valori politice. Nu trebuie să ne abatem de la ele, dar parteneriatul poate oferi și garanții de securitate prețioase și solide”, a adăugat Hollande.

 

Hollande a fost unul dintre cei mai nepopulari președinți ai Franței în timpul mandatului, cu cote de popularitate de o singură cifră. Dar el s-a bucurat de o oarecare renaștere de când a părăsit Elysée și este acum al doilea cel mai popular politician al țării, după fostul prim-ministru Edouard Philippe, cu cinci locuri înaintea lui Macron – în conformitate cu adagiul conform căruia francezii își preferă liderii atunci când nu mai sunt la butoane.

 

Perioada în care a fost în funcție a fost presărată cu crize. Pe lângă diplomația eșuată în privința Ucrainei, Hollande a condus răspunsul Franței la o serie de atacuri teroriste, a prezidat împreună cu Merkel criza datoriilor suverane din Europa și s-a confruntat cu proteste masive de stradă împotriva reformelor din domeniul muncii.

 

În ceea ce privește acest ultim aspect, Macron simte acum o parte din sudorile pe care Hollande le-a simțit în ultimele luni ale președinției sale. Peste un milion de cetățeni francezi s-au alăturat marșurilor împotriva unei reforme planificate a sistemului de pensii, iar alte greve sunt planificate. Hollande a criticat planurile de reformă, care ar crește vârsta de pensionare la 64 de ani, ca fiind prost planificate.

 

„A ales președintele momentul potrivit? Având în vedere succesiunea de crize și cu o inflație ridicată, francezii vor să fie liniștiți. A propus guvernul reforma potrivită? Nici eu nu cred că da – este văzută ca fiind nedreaptă și brutală”, a declarat Hollande. „Dar acum că un proces parlamentar a fost pus în mișcare, executivul va trebui să găsească un compromis sau să își asume riscul de a merge până la capăt și de a crește nivelul de furie.”

 

O diferență notabilă între el și Macron este calitatea relației franco-germane. În timp ce Hollande și Merkel s-au străduit să prezinte o formă de prietenie politică, cele două părți au fost în mod evident în dezacord sub conducerea lui Macron – ceea ce a provocat un avertisment atent formulat de fostul comandant-șef.

 

„În aceste momente în care totul se redefinește, cuplul franco-german este nucleul indispensabil care asigură coeziunea UE. Dar trebuie să redefinească contribuțiile celor două părți și să stabilească noi obiective – inclusiv apărarea europeană”, a declarat Hollande.

 

„Nu este vorba de a ne vedea mai des sau de a ne vorbi mai clar, ci de a ține cont de noua situație, pentru că, dacă nu se face această muncă, dacă nu se asigură această bază politică și dacă neînțelegerile persistă, nu vom avea doar un dezacord bilateral între Franța și Germania, ci o Uniune Europeană blocată”, a spus el, adăugând că „speră” că un recent summit franco-german a „clarificat neînțelegerile”.

 

http://stiri.tvr.ro/francois-hollande-vladimir-putin-nu-este-nebun-ci-un-lider-radical-ra-ional_923857.html#view

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Brenda Ralph Lewis-Istoria intunecata a papilor. Vicii, crime si coruptie la Vatican

Rezumat

 Istoria intunecata a papilor. Vicii, crime si coruptie la Vatican – Brenda Ralph Lewis

Aspectele malefice ale unei instituții sacre

 

 

În cei aproape 2000 de ani de existență, papalitatea a contribuit la făurirea istoriei Europei. Această carte reflectă atitudinile ciudate, extravagante, și atrocitățile săvârșite de cei care au deținut de-a lungul secolelor cea mai veche funcție aleasă din lume.

 

 

 

Cititorii au ocazia de a descoperi fața mai puțin vizibilă, ba chiar ascunsă cu orice preț până acum, a multora dintre ocupanții scaunului papal. Au uneltit, au mituit, au furat. Au ucis sau au păcătuit trupește. Au comis fapte terifiante, care i-au șocat până și pe contemporanii lor, în vremuri în care sadismul și brutalitatea făceau parte dintr-un comportament social acceptat. Au instrumentat unele dintre cele mai îngrozitoare crime comise vreodată în numele religiei. I-au condamnat la tortură și la moarte prin metode oribile pe cei care s-au dezis de credință și pe oricine au considerat că putea fi „agent al diavolului”. La rândul lor, numeroși suverani pontifi au fost trădați, detronați, mutilați sau asasinați de rivalii lor.

 

 

 

Cartea semnată de Brenda Ralph Lewis se bazează pe o documentare riguroasă pentru a prezenta într-un mod inedit și captivant o mulțime de astfel de cazuri. Expunerea sa se încheie cu povestea lui Papa Pius al XII-lea, care în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și-a păstrat neutralitatea într-o lume în care lupta dintre bine și rău ajunsese la apogeu. Volumul se bucură de un format grafic de excepție, întrunind și calitățile unui album de colecție, datorită imaginilor color care însoțesc textul.

 

 

 

Dintre scandalurile și secretele pe care le puteți descoperi în paginile cărții:

 

 

 

Stefan al VII-lea (928-931)

 

A dispus dezgroparea cadravrului putrezit al înaintașului său, Papa Formosus (891-896), apoi judecarea și aruncarea acestuia în râul Tibur – de două ori chiar.

 

 

 

Ioan al XII-lea (955-964)

 

A înființat și a condus un bordel la Vatican, a orbit un cardinal, l-a castrat pe altul și se spune că ar fi închinat în cinstea Diavolului, amețit de aburii alcoolului.

 

 

 

Inocențiu al III-lea (1198-1216)

 

A inițiat cruciada împotriva catarilor, considerați eretici, făcându-se responsabil pentru moartea a 1 milion de oameni în doar 20 de ani.

 

 

 

Alexandru al VI-lea (1492-1503)

 

A facut 8 copii cu trei sau patru amante. A devenit papă prin mită, după care a numit în funcția de cardinal o serie de rude și a acumulat o avere uriașă.

 

 

 

 

https://bookzone.ro/carte/istoria-intunecata-a-papilor-vicii-crime-si-coruptie-la-vatican

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Brenda Ralph Lewis

Brenda Ralph Lewis este un magician al cuvintelor, aduce la viata povesti captivante si idei provocatoare. Brenda Ralph Lewis are propria viziune si creativitate unica, pe care o transpune in operele sale. Fie ca este vorba despre un roman epic, o colectie de povestiri sau o carte de poezie,Brenda Ralph Lewis ne surprinde si ne incanta cu fiecare pagina.

 

Unul dintre cele mai memorabile lucrari ale autorului Brenda Ralph Lewis este Istoria întunecată a papilor. Vicii, crime și corupție la Vatican, o capodopera care a captivat inimile cititorilor de-a lungul anilor. Aceasta carte impresionanta ne introduce intr-o lume plina de aventura, emotie si intelepciune. Fiecare personaj este atent conturat, fiecare detaliu este meticulos infatisat, iar fiecare pagina ne lasa in suspans si nerabdare de a afla ce se va intampla in continuare.

 

Ca si in cazul altor autori talentati, procesul creativ autorului Brenda Ralph Lewis a fost unul plin de munca asidua si pasiune. Brenda Ralph Lewis a petrecut ore intregi in fata tastaturii sau a paginilor albe, in cautarea cuvintelor perfecte care sa transmita emotiile, atmosfera si profunzimea povestii sale. Fiecare fraza a fost modelata cu grija, fiecare dialog a fost intesat cu replici memorabile si fiecare descriere a fost pictata cu o maiestrie desavarsita.

 

In momentul in care Brenda Ralph Lewis a publicat Istoria întunecată a papilor. Vicii, crime și corupție la Vatican, lumea literara a fost cucerita de valul de entuziasm si admiratie. Criticii au laudat originalitatea stilului sau de scriere, profunzimea personajelor si mesajul puternic pe care l-a transmis cititorilor. Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca Istoria întunecată a papilor. Vicii, crime și corupție la Vatican sa devina un bestseller international si sa ajunga pe lista celor mai bine vandute carti ale anului.

 

Impactul autorului Brenda Ralph Lewis si al cartii sale nu se limiteaza doar la succesul comercial. Mesajul universal din Istoria întunecată a papilor. Vicii, crime și corupție la Vatican a atins inimile cititorilor de pe tot globul.

 

Asadar, daca ti-a placut cartea Istoria întunecată a papilor. Vicii, crime și corupție la Vatican Intr-o lume in continua schimbare, autorii de carti au jucat intotdeauna un rol crucial in transmiterea ideilor si a valorilor societatii. Prin intermediul scrierilor lor, acesti autori ne-au provocat sa reflectam asupra problemelor actuale, sa ne confruntam cu provocari si sa ne deschidem mintea catre perspective noi.

 

Pe langa capacitatea lor de a ne captiva cu povesti remarcabile, autorii de carti au si responsabilitatea de a aduce in prim-plan subiecte importante si de a stimula dialogul social. Prin abordarea unor teme precum justitia sociala, inegalitatea, libertatea sau mediu, ei pot schimba perceptiile si pot contribui la crearea unei lumi mai bune.

 

Nu putem uita nici de relatia speciala dintre autor si cititor. Cartile devin prieteni de incredere si confidenti, oferindu-ne confort, inspiratie si evadare din cotidian. Prin intermediul cartilor, autorii pot ajunge la sufletele noastre si pot crea conexiuni puternice care depasesc granitele timpului si spatiului.

 

https://bookzone.ro/autor/brenda-ralph-lewis

 

////////////////////////////////////////

 

4 mari nebuni ai istoriei: Monarhi care și-au pierdut mințile

 

 

Bolile psihice nu ocolesc pe nimeni, cu atât mai puțin capetele încoronate.

 

De la prințesa care era convinsă că a înghițit un pian de sticlă, la regele care și-a pierdut mințile și și-a măcelărit camarazii, iată cazurile a patru monarhi care au căzut pradă nebuniei.

 

1

Regina Maria I a Portugaliei

Maria I a urcat pe tronul Portugaliei în 1777. Cunoscută în țara ei drept Maria cea Pioasă, iar în Brazilia drept Maria cea Nebună, regina a început să dea semne de instabilitate psihică în 1786, când a căzut într-o stare de delir.

 

După acest episod, sănătatea mintală a Mariei s-a deteriorat progresiv, iar moartea soțului ei, în luna mai a aceluiași an, i-a pecetluit soarta.

 

 

Devastată de pierderea soțului (care, culmea, îi era și unchi), regina a interzis orice petrecere la curte, iar festivitățile de stat au început să semene cu ceremoniile religioase.

 

Starea reginei s-a degradat și mai mult după ce fiul ei cel mare a murit de variolă, la doar 27 de ani. Maria, devenită fanatică religioasă, a început să aibă viziuni și halucinații.

 

În februarie 1792, a fost declarată nebună, iar fiul ei, Ioan, a preluat frâiele țării, ca prinț regent.

 

2

Carol al VI-lea al Franței

Carol al VI-lea a condus Franța între 1380 și 1422. Monarhul a avut primul episod de nebunie în 1392, când prietenul și sfătuitorul său, Olivier de Clisson, a fost ținta unei tentative de asasinat.

 

 

Pornit într-o expediție de răzbunare împotriva celui care încercase să-i asasineze prietenul, Carol al VI-lea a început să manifeste un comportament ciudat, părând că a intrat în transă. În timpul acestei expediții, unul dintre paji a scăpat o lance pe jos.

 

Aflându-se într-o stare emoțională foarte fragilă, regele s-a speriat atât de tare, încât și-a măcelărit patru însoțitori. După masacru, monarhul a intrat în comă și a rămas în această stare timp de două zile, fiind transportat înapoi la curte într-o căruță.

 

Pe parcursul vieții, Carol a avut numeroase episoade de nebunie. În timpul unui astfel de episod, a uitat cum îl chema și faptul că era rege. De asemenea, Carol a început să creadă că oasele îi erau făcute din sticlă și că se putea sparge în orice moment.

 

Pentru a se proteja, monarhul le-a ordonat croitorilor să îi coasă bare de fier pe haine, ca să nu se spargă. Deși pare greu de crezut, Carol al VI-lea nu a fost singurul care a suferit de această iluzie.

 

 

În istorie, în special în secolele XV-XVII, mulți europeni au suferit de „iluzia sticlei”, așa cum a fost denumită afecțiunea psihică.

 

3

Prințesa Alexandra a Bavariei

Printesa Alexandra

Prințesa Alexandra era o tânără inteligentă, dar excentrică. Foto: Wikimedia

Prințesa Alexandra a Bavariei (1826-1875) nu s-a căsătorit niciodată și și-a dedicat majoritatea timpului scrisului. Deși a reușit să își construiască o carieră literară de succes, publicând numeroase cărți de-a lungul vieții, suferea de probleme psihice.

 

Avea o obsesie pentru curățenie și purta doar haine albe (la fel ca scriitoarea Emily Dickinson). De asemenea, la vârsta de 20 de ani, Alexandra a dezvoltat convingerea că în copilărie a înghițit un pian din sticlă, care a rămas în ea.

 

4

Maria Eleonora de Brandenburg

 

Maria Eleonora de Brandenburg (1599-1655) a fost o prințesă germană și soția Regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei. După două sarcini eșuate și un copil mort înainte de a împlini un an, Maria era disperată să îi ofere regelui un moștenitor.

 

În 1626, Maria a reușit să rămână din nou gravidă. Astrologii i-au prezis că va naște un băiat, iar regina era absolut încântată că îi va oferi regelui un fiu.

 

Maria Eleonora

Regina Maria Eleonora – circa 1650. Foto: Wikimedia

Pe 8 decembrie, Maria a intrat în travaliu, iar medicii au anunțat inițial că a adus pe lume un băiat. Totuși, s-a dovedit că Maria dăduse naștere unei fete.

 

 

Când a aflat adevărul, regina a înnebunit.

 

„În locul unui fiu, mi s-a dat o fiică, neagră și urâtă, cu nas mare și ochi negri. Luați-o de lângă mine, nu vreau să am un asemenea monstru!”, a urlat Maria.

 

În timp ce regele s-a consolat cu ideea și a poruncit ca fata să fie botezată Christina, Maria nu a putut trece peste dezamăgire. Deși nu au fost confirmate de surse istorice, în epocă au circulat zvonuri potrivit cărora regina a încercat de mai multe ori să își ucidă fiica.

 

 

În 1632, Gustav al II-lea a murit pe câmpul de luptă. Maria a fost atât de afectată de moartea soțului, încât nu a permis înmormântarea cadavrului timp de peste un an.

 

A păstrat trupul la castelul din Nyköping, pentru a-l avea aproape de ea. De asemenea, Maria a ordonat ca inima lui Gustav să fie pusă într-un sicriu aurit, pe care l-a atârnat deasupra patului Christinei.

 

Ca să știi mai mult, citește „Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii”

 

De la Imperiul Akkadian la America vremurilor moderne, „Mărire și decădere” cartografiază istoria lumii prin zece imperii majore. Prin prisma lor este sondată aspirația omenirii pentru putere și este urmărită evoluția impulsului imperial de la directa agresiune militară a imperiilor antice la subtila, dar ampla influență culturală a superputerilor de azi.

 

Îmbinând o perspectivă amplă cu o concizie remarcabilă, Paul Strathern stabilește conexiuni pe durata a cinci milenii și aruncă o lumină revelatoare asupra acestor mari civilizații – de la Imperiul Mongol și dinastia Yuan până la azteci și otomani, prezentând inclusiv imperii mai recente: cel Britanic, Ruso-Sovietic și American. Sintetizând 5000 de ani de istorie universală în zece capitole succinte, Mărire și decădere oferă o lectură incitantă și instructivă oricărui pasionat de istoria lumii.

 

„Mărire și decădere” se deschide cu o incursiune în Imperiul Akkadian, care a dominat o mare parte din vechea Mesopotamie, ca apoi să prezinte vastul Imperiu Roman, în căutarea rădăcinilor noastre occidentale și răsăritene. În continuare, autorul se îndreaptă spre Califatele Abbasid și Umayyid, unde s-au dezvoltat multe elemente care și-au adus contribuția la cultura clasică occidentală. Mai apoi, pe măsură ce ieșea dintr-o perioadă de stagnare culturală, Europa s-a văzut confruntată cu iureșul unor invazii dinspre răsărit, moment în care facem cunoștință cu împărații Imperiului Mongol…

 

Rând pe rând ne sunt prezentate marile imperii cu contradicțiile lor. Mai presus de toate, vedem cum ambiția de măreție imperială – de la împărații romani la Hitler – este înrădăcinată în visuri utopice și de nemurire. Fiecare imperiu conține semințele propriei sale distrugeri: prin urmare, ce este de fapt progresul social? Cine beneficiază de pe urma lui și cine are de suferit?

 

„Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.

 

 

 

https://incredibilia.ro/4-mari-nebuni-ai-istoriei/

 

///////////////////////////////////////

 

Beguinele, „femeile sfinte” pe care le-a vânat Inchiziția

 

 

Beguinele au fost femei care, în timpul Evului Mediu, și-au dedicat viața credinței, dar fără a depune jurămintele de sărăcie sau castitate perpetuă și fără a se închide în mănăstiri, rămânând ferm independente de autoritatea ecleziastică instituțională.

 

Cunoscute și sub numele de „femei sfinte” (în latina vulgară: „mulieres sanctae” sau „mulieres religiosae”), acestea proveneau adesea din familii nobile și au început să apară în Liege, în Belgia de astăzi, la sfârșitul secolului al XII-lea.

 

Comunități de femei educate

 

Beguinele și-au dedicat viața credinței

Mișcarea beguinelor s-a răspândit rapid în Belgia, Olanda, Germania și Franța, devenind o opțiune populară pentru femeile din mediul urban. Pe lângă satisfacerea nevoilor spirituale ale celor care aderau la mișcare, aceasta a încercat să rezolve și problemele socio-economice care decurgeau din excesul de femei care nu se căsătoreau, dar nici nu doreau să fie călugărițe.

 

Merită să ne amintim că cruciadele au dus la moarte mii de bărbați, astfel încât multe femei nu mai aveau cu cine să se căsătorească.

 

 

Spre deosebire de călugărițe, beguinele trăiau în comunități autonome care aveau câteva zeci de membre. Mai mult, spre deosebire de călugărițele din ordinele catolice, aceste femei erau libere să se căsătorească sau să părăsească grupul oricând doreau, dar multe dintre ele rămâneau alături de celelalte pentru toată viața.

 

Viața lor era dedicată rugăciunii, dar efectuau și munci care le permiteau să se întrețină. Unele s-au angajat în producția de țesături sau dantelă, în timp ce altele lucrau ca sore medicale.

 

Contribuții culturale și persecuții din partea Inchiziției 

Unele beguine au fost acuzate de erezie din cauza operelor lor literare. Sursa: Getty Images

Pentru că erau în general bine educate, multe beguine au scris și texte spirituale în limba lor maternă, jucând un rol important în crearea și răspândirea literaturii vernaculare, adică a literaturii scrise în alte limbi decât latina, care era standardul pentru scrierea textelor literare.

 

Tocmai din această cauză, mulți au suspectat că beguinele promovau idei religioase neortodoxe, iar unele au fost chiar acuzate de erezie și executate. De pildă, Marguerite Porete, care a trăit în secolul al XIII-lea, a fost arsă pe rug la Paris pentru lucrarea sa mistică „Le Miroir des âmes simples” („Oglinda sufletelor simple”, în traducere liberă), un dialog între Iubire, Rațiune și Suflet care este considerat unul dintre cele mai mari tratate religioase scrise în franceza veche.

 

 

Pe lângă faptul că a scris cartea, Marguerite obișnuia să o citească cu voce tare în diverse localități, în fața mulțimilor, ceea ce a contribuit la condamnarea ei, autoritățile temându-se că atitudinea femeii arăta că nu mai era nevoie de preot pentru a exprima iubirea față de Dumnezeu.

 

4 boli și simptome pentru care puteai fi ars pe rug

Acuzațiile de erezie au luat o proporție atât de mare, încât Consiliul de la Viena din 1311 a ordonat dizolvarea comunităților de beguine. Deși politica oficială față de aceste grupuri a variat de-a lungul secolelor, multe au fost în cele din urmă suprimate sau dizolvate ori s-au contopit cu ordine religioase consolidate.

 

Unele comunități încă mai există, în special în Belgia, unde majoritatea operează organizații caritabile. Echivalentul masculin al beguinelor era cunoscut sub numele de begharzi. Aceși „semicălugări” nu au atins niciodată aceeași importanță, iar cele câteva comunități care au supraviețuit în Belgia au fost suprimate în timpul Revoluției Franceze.

 

Ca să știi mai mult, citește „Primele religii”

 

Asemenea limbilor vii care își au rădăcinile în limbile „moarte”, religiile vii își au rădăcinile în religiile dispărute sau se înscriu în continuitatea ritualurilor dintâi pe care le-au reluat, le-au reformulat, le-au încărcat cu alte sensuri, fără să le păstreze întotdeauna amintirea.

 

Momentele importante ale vieții – nașterea, pubertatea, moartea -, penitențele și sacrificiile, raportul dintre om, natura și animale descoperă urmele profunde lăsate de gândirea animistă în peisajul religios de astăzi. Istoricul religiilor Odon Vallet încearcă să regăsească moștenirea credințelor animiste în religiile actuale.

 

„Primele religii” se găsește cu reducere pe Cărturești sau pe eMag.

 

 

 

https://incredibilia.ro/beguinele-femeile-sfinte-pe-care-le-a-vanat-inchizitia/

 

 

////////////////////////////////////////////

Recenzie Fratii Karamazov de F.M. Dostoievski

 

de Adelina Sănduleac  

 

Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui. (pag.339)

 

Au spus-o și alții, o spun și eu – și încă răspicat – Frații Kramazov (1880) este un roman extraordinar, iar Feodor Mihailovici Dostoeivski (n.11 nov/30 oct stil vechi 1821, Moscova, Rusia  – d.9 febr/28 ian 1881, St Petersburg, Rusia) un scriitor genial.

 

Îmi plăcuse mult Idiotul, citisem cu înfrigurare Crimă și pedeapsă, de curând  Adolescentul, Umiliți și obiditi îmi dăduseră multe lecții prețioase, dar Frații Karamazov  m-a câștigat definitiv.

 

Un echilibru minunat între acțiune, introspecție, amuzament, suspans, acest roman stufos pare să  dețină secretul absolut, rețeta perfecțiunii, care absoarbe cu totul cititorul, de la primele pagini.

 

Dacă îți place recenzia cărții FRATII KARAMAZOV, atunci vezi 👉 lista cărților scrise de F.M.Dostoievski

Ce devine aproape imposibil, după ce ai citit Frații Karamazov?  Să ieși de sub influența cărții și…să scrii despre ea; atât de multe impresii și atât de puternice, de unde să începi și ce să notezi mai întâi?

 

Ca o sfidare adusă logicii, eu voi începe cu Razvratirea și Marele inchizitor (Cartea a cincea) și asta pentru că m-au impresionat profund.

 

În ele, Ivan, fratele  mijlociu din cei trei fii ai fzănaticului Feodor Pavlovici ( cu 2 mame diferite ) îi vorbește lui Alexei, mezinul, despre viață, relația cu Divinitatea, în încercarea disperată de a-și umple și liniști sufletul chinuit.

 

De prisos a remarca  imaginația, inteligența, viziunea, profunzimea, meticulozitatea (căci niciun colț nu scapă neexplorat ), calitatea discursului narativ – adică părțile componente – atunci când întregul este atât de bine închegat.

 

Ca să simți Frații Kramazov, ca să înțelegi  scriitorul Dostoievski, aș spune că trebuie mai întâi să fi experimentat și explorat propriile exasperari, să fi bifat măcar câțiva pași pe drumul maturizării. Altfel, s-ar putea să receptionezi povestea pasionalilor Karamazov doar ca pe o carte lungă și greoaie.

 

Moșierul Feodor Pavlovici provine dintr-o familie modestă. Dar ambițiile sale sunt mari și pentru asta pune totul în joc. Reușește să  se căsătoarească de două ori foarte avantajos și să facă trei copii – Dmitri, Ivan, Alexei – fără că asta să însemne mai mult decât că trebuie să se fofileze de la a împărți din avere.

 

Rob al desfrânărilor, al viciilor și un măscărici notoriu, își lasă copiii la mila sorții, încât ajung să fie crescuți ba de slugi, ba de unchi, sau în alte combinații bizare. Așa se face că până la vârsta majoratului unii dintre membrii familiei nu s-au văzut niciodată.

 

Se ivește însă prilejul pentru reîntregirea familiei. Regretă  oare bătrânul  greșelile trecutului? se deschid și  apropie frații ? Își iartă fiii tatăl depravat?  Ce loc au dragostea și Dumnezeu în sânul acestei familii ciudate? Multe întrebări și chiar mai multe răspunsuri.

 

Angajamentul  față de logodnica  Ivanovna Katerina  nu-l păzește pe Dmitri de a se amoreza puternic de Grușenka; dar tot ea este dorită cu disperare de bătrânul Karamazov. Tensiunea crește rapid, evenimentele se precipită.

 

Prins în iureșul stârnit, Aliosa încearcă zadarnic să aplaneze conflictele. În plus, are de înfruntat propriile obstacole și lupte interioare; decizia de a se dedica vieții monahale pare să nu-i fie chiar simplu de urmat…

 

Citiți! Citiți F.M. Dostoievski! Citiți Frații Karamazov!

 

https://booknation.ro/recenzie-fratii-karamazov-de-f-m-dostoievski/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Inchiziția romano-catolică – una dintre cele mai îngrozitoare episoade ale istoriei 

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE

 

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual.

Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru.

Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea).

Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6). I

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari.

 

Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou.

Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole însânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

 

 

 

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul.

Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor.

În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori.

Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica.

Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu.

Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni.

Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii.

Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual!

 

 

 

 

 

 

 

Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor.

Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

 

 

 

 

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2017/06/51464-dfgjjkfg.jpg

 

 

 

 

 

 

 

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu.

Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville.

A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville. În rechizitoriu s-a consemnat:

„Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

 

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre, reprezentând supliciul acestuia

 

 

 

 

 

 

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința.

A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii.

A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său.

Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat.

Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă.

Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă.

Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia.

Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară.

Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau.

Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

 

Surse:

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

Umberto Eco: Numele trandafirului-recenzie, de Mirela Teodorescu

 

Numele trandafirului (Il nome della rosa) este un roman al scriitorului Italian Umberto Eco. Este o povestire istorică, dar și o anchetă pentru găsirea criminalului, având loc într-o mănăstire italiană în anul 1327. Elemente de  semiotica, analiză biblică, studii medievale și teorie literară se adaugă ficțiunii. Publicat mai întâi în limba italiana în 1980, cu titlul Il nome della rosa (Numele trandafirului), traducerea în limba română a apărut 1984. Cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981.

 

Rezumatul subiectului

 

 

Călugărul Franciscan William de Baskerville ajunge într-o mănăstire în care s-a comis o crimă. El este însoțit de Adso din Melk, numit astfel după mănăstirea  benedectină Stift Melk, unde a făcut primii pași în profesia de călugăr.

 

Pe măsură ce povestirea evoluează, alți călugări mor în mod misterios. Cele două personaje principale studiază o bibliotecă medievală labirintică, înțeleg forța distrugătoare a râsului și ajung față în față cu Inchizitia, pe care William de Baskerville o slujise în trecut, dar a părăsit-o între timp. Cu ajutorul logicii, și comițând greșeli semnalate de Adso (căruia Eco îi atribuie narațiunea), el reușește să dezlege misterul crimelor de la mănăstire, fără însă să reușească să prevină nici una.

 

La un nivel strict elementar, romanul exemplifică metoda scolastică pentru rezolvarea unei crime; este o metodă care era foarte cunoscută în secolul al XIV-lea, bazată pe raţionamentul deductiv, în special pe silogisme. William refuză să accepte ca motiv al crimelor simpla posedare demonică, în ciuda faptului că demonologia servea adesea ca explicație. Deși în mănăstire există o înțelegere greșită a evenimentelor, iar călugării cred că trăiau ultimele zile înainte de venirea lui Anticrist(Apocalipsa după Ioan era o carte cunoscută în amănunt, și frecvent citată), William, prin concepțiile sale empirice, reușește să demonstreze că, de fapt, criminalii sunt oameni în carne și oase. Adunând fapte și observații, urmându-și intuiția și metoda dialectică, el hotărăște ce trebuie investigat, așa cum era prescris unui scolastic. Totuși, simpla folosire a logicii nu ajunge. Variatele semne și întâmplări au semnificație numai în contextele lor date, iar William trebuie să fie mereu atent la contextul în care interpretează misterul. Într-adevăr, întreaga povestire îl determină pe narator, Adso, și pe cititor să recunoască mereu contextul pe care îl folosește pentru interpretare, ridicând întregul text la niveluri variate, la care au semnificații hermeneutice diferite. Există de fapt cel puțin două narațiuni (activitatea de detectiv a lui William grefată pe dezbaterea religioasă, dar cu profunde implicații politice, dacă Cristos a avut în proprietate bunuri, mobile sau imobile) fiecare având interpretări și surse de semnificație variate. Multe interpretări și surse erau controverse în cadrul dezbaterii politico-religioase medievale, gravitând în jurul a ceea ce pare cheia spre înțelegerea și adevărata interpretare a cazului. Deși unele speculații ale lui William nu corespund exact cu evenimentele ulterioare, ele duc la rezolvarea cazului de la mănăstire.

 

Subiecte principale

 

Eco este un deschizător de drumuri al teoriei privind reacția cititorului și al ideeii de text deschis. Adesea el se concentrează asupra rolului pe care îl joacă cititorul în a crea însemnătatea și experiența unei opere literare. El combină aceste elemente cu altele de semiotica care studiază semnele, crearea și interpretarea simbolurilor.

 

Eco folosește procesul de soluționare a crimelor ca o metaforă extinsă pentru experiența cititorului în interpretarea unui text. Faptul că William caută adevărul reflectă ideile post-moderniste asupra naturii complet relative a adevărului și a semnificației în cadrul acestui proces. Semnele și evenimentele variate din Numele trandafirului au semnificație numai în contextele lor date, iar William trebuie mereu să fie atent care este contextul relevant când interpretează misterul. Deși ultimele teorii ale lui William nu se potrivesc exact cu evenimentele reale, ele îi permit să rezolve misterul de la mănăstire și astfel să obțină o dimensiune a adevărului.

 

Eco a afirmat că în timpul Evului Mediu a existat un conflict între „o schemă geometrică rațională a ceea ce ar trebui să fie frumusețea și viața artei, fără intermediar, cu dialectica sa, de formă și intenție”. Eco folosește mai multe dialoguri și evenimente pentru a face legătura dintre aceste idei și dorința de a rezolva conflictul aparent dintre spiritualitate si religia structurată. El descrie mai multe conflicte filozofice în cadrul romanului: adevărul absolut contra interpretării individuale, arta stilizată contra frumuseții naturale, predestinație contra liberului arbitru, religie contra spiritualității.

 

Eco transformă aceste controverse și erezii religioase medievale folosind termeni politici și economici moderni. Acest lucru îi oferă cititorului modern un context în care să poată ajunge la propriile lui concluzii în ceea ce privește semnificația romanului și cercetările făcute de personaje.

 

Semioticianul Eco este apreciat de studenții lui, care preferă să folosească romanul său pentru a explica disciplina lor de studiu. Tehnica de a folosi povestirea în ramă, povestirile fiind parțial fictive și ambiguitatea lingvistică intenționată sunt tipice pentru stilul narativ al lui Eco. Mobilul crimei principale este legat de conținutul cărții Poetica, scrisă de Aristotel, al cărei unic exemplar existent s-ar afla în bibliotecă; totuși Eco o descrie în mod plauzibil, iar personajele sale reacționează adecvat decorului medieval, care, totuși, chiar dacă realist, este parțial bazat pe imaginația și presupunerile lui Eco. Este imposibil să deosebim faptul istoric de ficțiune sau ipoteză în cadrul romanului.

 

Totuși există o explicație alternativă și mai plauzibilă – o soluție extrem de ingenioasă, care a fost luată de Eco din „Nopțile Arabe”: povestirea „Vizirul care a fost pedepsit” se bazează pe aceeași temă.

 

Umberto Eco este un teoretician postmodern important, și Numele trandafirului este un roman postmodern. De exemplu, el afirmă în roman că „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă.” Deși ideea a fost exprimată deja de Ecleziast, este, poate, potrivit să se considere ca această afirmație se referă la idealul postmodern conform căruia textele fac trimitere la altele, mai degrabă decât la realitatea exterioară. În stil postmodern, romanul are un final incert: s-a descoperit foarte puțin și detectivul este învins (post-scriptum). William de Baskerville găsește din greșeală soluția misterului; el credea că toate crimele erau făcute după același tipar, însă erau doar întâmplătoare. Astfel, Eco a răsturnat căutarea modernă a finalității, certitudinii și semnificației, lăsând intriga să fie rezultatul întâmplării și lipsită de semnificație. Chiar și titlul romanului face aluzie la posibilitatea existenței mai multor semnificații sau a unei semnificații confuze; Eco a precizat în Post scriptum că a ales acest titlu „pentru că trandafirul este un simbol atât de plin de semnificații încât până acum abia mai are vreo semnificație nouă”.

 

Titlul

 

Eco brodează în jurul titlului în Post scriptum. De fapt, Eco a afirmat că a avut intenția de a găsi un „titlu complet neutru”. Într-o versiune a povestirii, după ce a terminat romanul, Eco a propus în grabă vreo zece titluri pentru roman, cerând câtorva prieteni să aleagă unul dintre ele. Ei au ales Numele trandafirului.

 

Ultimul rând al cărții, Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus se traduce literal: „Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost”. Sensul general, după cum a spus Eco, era că din frumusețea trecutului, care acum a dispărut, ne-a rămas doar numele. În acest roman, „trandafirul” pierdut poate fi considerat a fi asemenea volumului Poetica de Aristotel (acum pierdută pentru totdeauna), deoarece splendida bibliotecă a fost distrusă, iar frumoasa fată din carte este acum moartă. Noi știm aceste lucruri doar din descrierea făcută de Adso — noi avem doar numele cărții despre comedie, dar nu avem conținutul. Așa cum afirmă Adso, la finalul celei de a cincea zi, el nu mai știe nici măcar numele fetei pentru a o jeli. Oare acest lucru înseamnă că ea nu rezistă deloc trecerii timpului?

 

Este posibil ca aceasta să fie o greșeală intenționată de traducere. Acest citat a fost tradus și ca „Romei de ieri i-a rămas doar numele, ne-au rămas doar simple nume”. Acest rând este un vers scris de Bernard de Cluny,  un călugăr din secolul al XII-lea, cunoscut și ca Bernard de Morlaix. Manuscrisele medievale ale acestui rând nu sunt identice; Eco citează o variantă medievală, cu exactitate, însă Eco nu știa, la vremea aceea, de existența unui text tipărit pentru publicul larg în edițiile moderne, în care se face referire la Roma nu la trandafir (rosa). Textul alternativ, cu ceea ce conține, sună astfel: Nunc ubi Regulus aut ubi Romulus aut ubi Remus? / Stat Roma pristina nomine, nomina nuda tenemus. Acest text se traduce ca „Unde sunt acum Regulus, sau Romulus, sau Remus? / Romei de ieri i-a rămas doar numele, ne-au rămas doar simple nume”. Apărut în 1980, romanul Numele Trandafirului, care l-a impus pe semioticianul Eco drept romancier este o carte cât o întreagă bibliotecă, cât biblioteca din Edificiu și la fel de labirintică și plină de sensuri ascunse.

 

Aluzii la alte opere

 

Numele personajului principal, William de Baskerville, face aluzie la două personaje, detectivul fictiv Sherlock Holmes (comparat cu Cainele din Baskerville, romanul lui Conan Doyle) și William Ockham. Descrierea fizică a lui William și a comportamentului său sunt foarte asemănătoare cu ale lui Holmes. Numele naratorului, ucenicul său Adso, este, printre altele, un joc de cuvinte, asemenea lui Simplicio din Dialogul lui Galileo Galilei; Adso = ad Simplicio („pentru Simplicio”). Numele Adso poate fi comparat cu dr. Watson, numele partenerului de investigații pe care îl avea Sherlock Holmes.

 

Ca de obicei în romanele lui Eco, și aici se face risipă de eruditie. Numele bibliotecarului orb, Jorge din Burgos este construit pe baza unui joc de cuvinte, pornindu-se de la numele scriitorului argentinian, Jorge Luis Borges, care l-a influențat mult pe Eco. Borges a fost orb în ultimii săi ani de viață și a fost directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei; povestirea sa  “Biblioteca Babel”a fost în mod clar inspirația lui Eco pentru biblioteca secretă din roman: „Biblioteca este compusă dintr-un număr nedefinit, poate chiar infinit de galerii hexagonale, cu ventilatoare enorme în centru, înconjurate de balustrade foarte joase”. O altă povestire scrisă de Borges, , “Miracolul Secret”are ca personaj un bibliotecar orb. În plus, din opera lui Borges au fost luate și alte variate subiecte pentru a fi folosite în Numele trandafirului: labirinturi, oglinzi, secte, manuscrise enigmatice și cărți. Mai mult, Jorge din Burgos, ca și Borges, care a susținut lovitura de stat din 1976, este „reacționar”.

 

Eco a petrecut o perioadă de timp la Universitatea din Toronto, în timp ce a scris acest roman. Scările din biblioteca mănăstirii seamănă mult cu cele din Biblioteca Robarts. De-a lungul cărții sunt multe citate latine autentice sau apocrife. Cartea redă numeroase discuții asupra filosofiei lui  Aristotel și a unei varietăți de erezii milenariste, în special acelea asociate cu grupul Romano-Catolic numit fraticelli. Există în cadrul cărții numeroase alte referiri, adesea anacronice, la filosofi, de exemplu la  Witgenstein. Subiectul „paginii otrăvite” este preluat dintr-un roman classic chinez, numit Jin Ping Mei, de obicei tradus în engleză ca Floarea de lotus aurie.

 

Aluzii la istorie, geografie și știință

 

William Ockham, care a trăit în perioada reprezentată în roman, a descris principiul cunoscut ca “Briciul lui Ockham”: adesea rezumat ca dictum (cuvântul, vorba) că omul ar trebui întotdeauna să accepte ca fiind plauzibilă cea mai simplă explicație care stă la baza tuturor lucrurilor (metodă folosită de William de Baskerville în romanul său).

 

Există Cărţi care ne seduc, ne fac să le iubim şi ne dau peste cap întregul sistem de valori. Sunt pagini a căror amintire rămâne impregnată în vălurile memoriei noastre mult timp, la care gândurile noastre se întorc mereu, a căror fascinaţie continuă să se facă simţită şi după ani. Noi ne continuăm drumul, cunoscând noi cărţi şi noi înţelesuri. Apoi, într-o zi, fără niciun preaviz, aparent fără un motiv special, recădem în mrejele acelor Cărţi.

 

Numele trandafirului este o astfel de Carte!

 

 

 

 

https://revistaderecenzii.com/umberto-eco-numele-trandafirului/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Recenzie „…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic

Diana Daniela Macovei

 

Cu talentul scriitoricesc al lui Oliviu Crâznic m-am familiarizat citind Ceasul fantasmelor. În timp ce acel volum a fost ca o provocare pentru mine datorită combinării tip puzzle de povestiri aparent fără legătură între ele, volumul …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul este o poveste singulară, cu un fir narativ uşor de urmărit pe tot parcursul lecturii.

 

Deşi autorul ne spune că această carte este o culegere de mituri şi poveşti medievale, între paginile ei vom descoperi altceva. Partea de culegere constă mai mult în avalanşa de mituri şi poveşti pe care autorul maiestuos le împleteşte într-o poveste gotică plină de enigme ce ne conduc spre acelaşi rezultat: răul poate lua multe chipuri şi noi, întotdeauna, vom fi ameţiţi şi îndrumaţi pe drumul greşit.

 

-Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că îl facem să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit.

 

…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul ne invită la nuntă. Ne face invitaţi de onoare şi ne crează iluzia că suntem purtătorii emblemei nobiliare şi că avem o şansă unică de a participa la un grandios eveniment. Curând, vom realiza însă că am fost traşi pe sfoară, nefiind decât piese nedemne de a fi luate în seamă ca şi martori cu credibilitate sau simpli pioni uşor de debarasat odată epuizat rolul nostru în cadrul scenetei. Şi totuşi, ce piesă se joacă şi ce personaje întruchipăm?

 

Era ca şi cum Josephine de Lauras se străduise să adune cele mai pitoreşti personaje din toate colţurile ţării, pentru a-i oferi soţului ei un adevărat spectacol, nu neapărat de cea mai bună calitate. Şi persista senzaţia că suntem manipulaţi, că jucăm nişte roluri pe care ni le-au hotărât alţii. Erau prea multe coincidenţe.

 

În primă fază, suntem doar simpli observatori. Unii cu o mai multă perspicacitate şi spirit de observaţie, alţii, mult prea naivi şi necugetători. Pe de o parte suntem călăi, pe de altă parte suntem victime. În final, fiecare suntem câte o monedă cu două faţete: una a binelui, cealaltă a răului. Care dintre cele două faţete va străluci mai tare, rămâne de văzut.

 

-Să îi executăm?… şovăi el. Păi dacă sunt nevinovaţi?…

 

Ochii inchizitorului ardeau în orbite.

 

-Nimeni nu e nevinovat, monseniore. Toţi avem de plătit pentru ceva. Mi-aş da bucuros viaţa dacă aş şti că acceptând asta aduc celorlalţi siguranţa.

 

 

Oliviu Crâznic presară indiciul unui mister încă de la început. Cel ales ca purtător de avertismente conform cărora nimic nu s-a întâmplat cum era prevăzut este Arthur de Seragens, care primeşte rol şi de narator în acelaşi timp. Pe tot parcursul lecturii el este cel care ne şi avertizează că nimic nu a mers conform planului, că de fiecare dată s-au omis informaţii parcă tocmai pentru a uşura lucrurile pentru cel întunecat. Tot el este şi cel ce ocheşte îngerul din mijlocul mulţimii pestriţe de la nuntă, cel ce se autodenumeşte ocrotitor al făpturii îngereşte, cel ce îi pune bulina înşelăciunii şi cel ce rămâne martorul atrocităţilor din Castelul de Lauras. Am putea spune că Arthur de Seragens este un fel de epicentru al poveştii.

 

…omul e învăţat să tragă concluzii din informaţiile pe care le are, în vreme ce adevărul se află, de cele mai multe ori, în informaţiile care lipsesc…

 

Cu fiecare nou invitat apărut pentru marele eveniment, semnale de alarmă pornesc. Inchizitori, suflete naive, oameni cu secrete întunecate, persoane cu imaginea denigrată, dar şi personaje obscure şi necunoscute. Această lume pestriţă nu anunţă decât un eveniment cu secrete şi un scop întunecat în fundal. Când în jurul acestora pluteşte şi aerul misterios al istoriei Castelului de Lauras, porţile coşmarului se deschid într-un sunet lugubru.

 

Când nu-ţi mai rămâne decât un singur ochi, începi să vezi lucrurile cu adevărat bine.

 

Primul mort aduce cu sine panica şi isteria insinuată încă de la primele rânduri. Cu fiecare teorie, apar noi nume pe lista de intriganţi şi eventuali criminali. Fiecare gest este observat şi etichetat. Fiecare cuvânt este o probă folosită împotriva propriei persoane. Răul poate îmbrăca însă felurite veşminte şi poate purta nenumărate chipuri. Singurul mod de a-l dibui şi de a-l privi în ochi, este cunoscându-ţi propria inimă. Dar când fiecare este atins de întuneric într-un mod distinct, care sunt şansele de a descoperi adevărul?

 

-Data viitoare când mai împuşti pe cineva, poate îmi spui şi mie ca să fiu pregătit. Chestiile astea se plătesc întotdeauna.

 

-Crede-mă, omul o merita.

 

-Nu mă îndoiesc. Dar de obicei îi împuşti în faţă.

 

-Dacă poţi. Dacă nu, îi împuşti aşa cum îi găseşti. Nu puteam să îl împuşc din faţă. Şi nu puteam să îl las viu.

 

…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul ne poartă paşii într-o poveste a incertitudinii, panicii şi a fricii. Puşi într-o luptă cu răul, Oliviu Crâznic ne demonstrează că fiinţa umană este uşor de influenţat şi manipulat. Incertitudinea este cea mai puternică armă. Aruncă-i incertitudine omului, presară-i dubii şi-l transformi într-o armă mijlocitoare, de unde răul poate rămâne simplu spectator. La finalul luptei însă, cel atins de întuneric va fi şi salvatorul lumii. De ce? Cel mai vulnerabil se va dovedi a fi cel mai puternic.

 

Vampirism, licantropie, hârci, demoni, exorcism şi nu numai, toate îşi fac loc într-o poveste menită să-ţi amintească că răul poartă chipuri stranii menite să se culcuşească în coşmarurile tale. …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul nu este doar o poveste de groază ci şi un ghid în lumea miturilor şi legendelor medievale frumos construit pentru toţi iubitorii genului.

 

…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul de Oliviu Crâznic poate fi achiziţionat de pe site-ul editurii Vremea.

 

 

 

Titlu: …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

 

Autor: Oliviu Crâznic

 

Editura: Vremea

 

An publicare: 2010

 

Nr. pagini: 384

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////

Minciuna lui Michelangelo (recenzie)

de Igor Bergler

 

Editura Litera, București 2021, cu subtitlul Catedrala în flăcări

 

Doamne, ce carte mi-a fost dat să citesc! Minciuna lui Michelangelo este una dintre acele cărți pe care, dacă le-ai citit, nu le vei mai uita niciodată. Este o carte, care pe lângă faptul că te ține cu sufletul la gură, fiind concepută ca un thriller, te face să-ți pui întrebări fundamentale despre ce și cine suntem noi de fapt, despre cum este alcătuită lumea în care trăim și despre ce oare ne mai așteaptă în viitor.

 

Dincolo de acțiune și de intrigă, pe mine m-au fascinat în mod deosebit discuțiile dintre personaje, foarte filozofice cel mai adesea, pe tema felului în care biserica și-a fundamentat de două mii de ani poziția pe care o are acum în societate.

 

minciuna lui michelangelo

 

Minciuna lui Michelangelo nu poate fi citită decât de acei cititori care au puterea să o facă, cititori cu spirit critic și care manifestă deschidere spre deslușirea adevărului, oricare ar fi acesta. În urma unei munci de documentare de excepție, Igor Bergler a reușit să scrie un roman care cu siguranță nu va trece „neobservat” în literatura română și cea mondială.

 

Asta pentru că, pentru cine nu știe, Igor Bergler este român și a fost deja tradus în multe limbi de circulație internațională, cărțile lui fiind deja cunoscute și cititorilor din alte țări. De fapt am citit că el este cel mai bine vândut scriitor român din ultimii treizeci de ani.

 

Dar să revenim și la acest roman, care este al treilea dintr-o serie. s-o numim așa, Charles Baker. Acesta este un celebru profesor american, care, la fel ca la Dan Brown, se va găsi mereu în mijlocul evenimentelor. De data aceasta evenimentele se petrec la Roma și la Vatican, cetatea stat care este capitala catolicismului.

 

O serie de crime misterioase și îngrozitoare, după modul în care au fost concepute și realizate, pune pe jar întreaga Biserică Catolică, mai ales că victimele sunt înalte fețe bisericești, oameni cu funcții înalte în ierarhia Vaticanului. Dacă în alte circumstanțe biserica a reușit să mușamalizeze alte cazuri asemănătoare, pentru faptul că erau izolate, acum nu mai este posibil așa ceva.

 

 

Mai șocant este faptul că și în altă parte a lumii, în Mexic mai exact, o mulțime de episcopi catolici sunt uciși ritualic am putea spune. Adică nu avem de a face, nici într-un caz, nici într-altul, de crime banale, care au la bază cine știe ce motive particulare. Totul este un plan bine închegat, bine pus la punct și pare că este în esență un atac de o anvergură fără precedent, la adresa bisericii.

 

Și totuși victimele nu sunt alese la întâmplare, iar modul în care sunt ucise se aseamănă cu felul în care au fost uciși mulți dintre sfinții apostoli ai creștinismului în primele decenii de răspândire a acestuia. Profesorul Baker, ajuns și el în Italia, ca să-și viziteze niște rude, ia parte la evenimente, fiind și el un detectiv apreciat de echipele puse să investigheze crimele, mai ales că el are, spre deosebire de polițiștii profesioniști, o erudiție excepțională. Doar el poate găsi legături pe care ceilalți nu au cum să le vadă, deoarece nu au cultura lui.

 

De cealaltă parte a oceanului, în Mexic, americanul Columbus Clay, cel mai bun detectiv al lor și mare „mahăr” în serviciile secrete, participă la elucidarea misterelor de acolo. Columbus Clay este un profesionist desăvârșit, un om care le cam spune lucrurilor pe nume, indiferent de alte constrângeri exterioare. El este un om dintr-o bucată și cu o uriașă experiență în spate.

 

La un moment dat toate încep să se lege între ele și ceea ce s-a petrecut la Vatican a fost în strânsă legătură cu evenimentele din Mexic. În anii în care se petrece acțiunea cărții, Biserica Catolică a fost pur și simplu zguduită din temelii de uriașe scandaluri de corupție, de scoaterea la suprafață a multor detalii legate de homosexualitatea multor membri ai clerului și ce este mult mai grav, de nenumărate cazuri de pedofilie în rândul așa-zișilor reprezentanți ai lui Dumnezeu pe Pământ.

 

Chiar dacă personajele romanului sunt „create”, dar după alte personaje reale, multe dintre fapte au fost, din păcate (și o spun cu mare părere de rău), adevărate. Presa vremii a relatat cazurile concrete care au „ieșit la suprafață”, deși biserica a făcut, așa cum a făcut mereu, încercări de mușamalizare.

 

În orice caz, personalul clerical dovedit vinovat de homosexualitate și ce-i mai rău, de pedofilie, a primit „pedepse” mult prea blânde, prin mutarea dintr-un loc într-altul. Un fel de rotație a cadrelor, cum se practica și la noi pe vremea comunismului și se mai practică încă…

 

Dar ce treabă are Michelangelo în toată povestea? Ei bine, marele artist, care era un fervent apărător al catolicismului, un om cu trăiri puternice legate de creștinism, se pare că găsise niște lucruri care ar fi zguduit puternic fundamentul bisericii. El a căutat să ascundă ceea ce aflase, atât de teama a ceea ce ar fi putut păți (Inchiziția era încă în putere și puteai fi de urgență condamnat la arderea pe rug), dar și pentru că îi erau zdruncinate propriile convingeri. În carte, la Roma, profesorul american Baker, caută să afle și secretul lui Michelangelo, care potrivit ultimelor argumentări, chiar fusese aflat de genialul artist.

 

Independent de Michelangelo, un profesor american a descoperit și el recent aceleași lucruri, pe care vă las să le descoperiți și voi, citind cartea pe care o puteți comanda de la Libris.ro, de unde mi-am luat-o si eu.

 

https://lecturidemamica.ro/2022/04/29/minciuna-lui-michelangelo-igor-bergler-recenzie/

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Testamentul lui Abraham (recenzie) de Igor Bergler

 

 Editura Litera, București 2018

 

Vă place să citiți cărți? Deși iubitorii de cărți reprezintă din păcate un procent destul de redus din populația țării noastre, românii fiind codași în Europa și din acest punct de vedere, eu cred că dintre cei ce intră aici, pe blog, un procent uriaș, poate chiar 100%, iubește și lectura.

 

Acum avem acces neîngrădit la cărți, pe care le putem cumpăra, așa cum am cumpărat eu aceasta serie de la Libris, sau le putem împrumuta de la bibliotecile publice. Putem citi orice fel de carte dorim fără să fim condamnați pentru asta, putem comanda cărți și din străinătate și putem să le discutăm cu prietenii, în cluburi de lectură sau pe forumuri. Însă nu a fost întotdeauna așa.

 

testamentul lui abraham

 

Un tiran, un dictator, o organizație sau o instituție refractară la progres, religiile de orice fel, se tem cel mai mult nu de atacurile fizice violente ale contestatarilor lor, ci de cuvântul adevărului. Iar cuvântul, ideile, criticile etc. se propagă prin cartea scrisă. Poate că nu știm încă, sau poate că nu ne dăm seama, dar au existat perioade în istoria umanității în care cărțile au fost arse, autorii lor omorâți, la fel ca și cei ce încercau să conserve câte ceva din bogăția intelectuală a lumii. Pentru aducerea la lumină a bogăției și bucuriei din cărți, mulți oameni au plătit cu viața.

 

Acum putem citi ceea ce dorim, dar totuși pericolul nu a trecut, deoarece ura unora pentru cărți este patologică. În lume, nu doar la noi, statisticile arată că politicienii sunt inculți în proporție de peste jumătate. Iar aceștia ne conduc pe noi, aleși de alți inculți sau analfabeți funcționali.

 

De ce v-am spus toate acestea? Pentru că ideea de bază a cărții despre care vă vorbesc astăzi, Testamentul lui Abraham, este chiar lupta pentru păstrarea cărților și a întregului patrimoniu literar a umanității. Igor Bergler, așa cum „l-am cunoscut” din romanele anterioare pe care le-am citit cu sufletul la gură (vezi AICI si AICI) este un intelectual erudit, foarte bine documentat și care întreprinde o muncă uriașă de promovare a culturii.

 

 

El ar putea fi unul dintre marii maeștri ai organizației Omnes Libri, organizație (ipotetică) ce apare în roman și care luptă de mii de ani pentru salvarea cărților de urgiile vremurilor și de a celor care nu le vor, pentru că au ceva de ascuns.

 

Romanele lui nu sunt doar romane polițiste sau din genul thriller, ci sunt adevărate lecții de istorie, de psihologie socială și de îmbogățire a culturii generale. Am aflat din cărțile sale mult mai multe lucruri decât aș fi aflat dacă aș fi citit tratate întregi de istorie. Acest roman este al doilea al seriei Charles Baker, dar al treilea pe care l-am citit eu.

 

Din punct de vedere cronologic însă, ar fi primul după ordinea desfășurării evenimentelor. Dar asta contează mai puțin la urma urmei, pentru că acțiunile cărților lui nu se continuă, așa că acestea pot fi citite separat, în ce ordine „le apucă” cititorul, așa ca și mine.

 

Așadar, profesorul Charles Baker de la celebra universitate Princeton, din SUA, care în treacăt spus are și ceva origini românești (dacă scriitorul este român cum altfel?) este pus în fața unor mari dileme pe care trebuie să le rezolve. O serie de crime misterioase se leagă de cercetările pe care asistentul profesorului nostru le făcea despre viața marelui președinte american Abraham Lincoln, pe timpul căruia a fost abolită sclavia. Dar se pare că cei ce se temeau teribil de aflarea unui secret din viața lui Lincoln, secret care putea zdruncina din temelii America, mai au și alte planuri de acțiune.

 

Controlul maselor este unul dintre ele și cine crede că în acest domeniu nu s-au investit sume uriașe, înseamnă că nu a înțeles încă felul în care funcționează lumea noastră. Cine ar vota politicieni semianalfabeți dacă nu ar exista și o manipularea colosală a maselor de votanți?

 

În fine, dacă la toate acțiunile mai adăugăm și pregătirea unui atentat la viața președintelui american de la acea vreme (Obama), vom avea pare în carte de acțiune pe muchie de cuțit. Iar toate se leagă și cu ale evenimente, petrecute cu sute de ani în urmă sau chiar cu două mii de ani înainte, de la fondarea misterioasei organizației Omnes Libri, cea care s-a străduit din răsputeri să protejeze cărțile.

 

Credeți că am terminat? Dar oare Vaticanul nu și-a băgat și el nițel coada în toate astea? Iar serviciile secrete americane, mai multe dintre ele nu unul singur și chiar un serviciu secret din Italia, credeți că dorm? Cu toții sunt implicați în acțiune, cu toții caută să-și protejeze banii și interesele.

 

Desigur nu vă pot povesti romanul, dar vă pot îndemna să-l citiți, deoarece veți deveni mai bogați spiritual și vă veți îmbogăți cultura generală. Abia îl aștept pe următorul din serie, Minciuna lui Michelangelo – Profeți și Sibile!

 

 

https://lecturidemamica.ro/2022/11/30/testamentul-lui-abraham-igor-bergler-recenzie/

 

 

//////////////////////////////////////////////

Templul satanic – o nouă şi periculoasă organizaţie politică care luptă împotriva creştinismului şi conservatorismului

 

Probabil că mulţi dintre voi aţi auzit de Biserica Satanistă; adepţii săi cred în Satana, văzută ca o fiinţă reală şi realizează o mulţime de ritualuri negre. Dar, în 2013, a apărut ceva asemănător, „Templul Satanic”, care, spre deosebire de Biserica Satanistă, se vrea a fi o mişcare politică. Pentru adepţii Templului Satanic, adevăraţii adversarii sunt „conservatorii şi creştinii”.

Iată ce spune unul dintre fondatorii acestui curent: „În mod tradiţional, practica satanistă era una privată, în spatele uşilor închise, cu lumânări negre. Spre deosebire de filozofia satanistă, în care satanismul reprezintă o rebeliune contra autorităţii arbitrare, noi credem că este nevoie de un anumit nivel de participare politică. Cred că trebuie să mergem în spaţiul public şi să ne anunţăm fără ruşine”.

 

 

În 2016, pe Facebook „Templul Satanic” anunţa că are 50.000 de membri; probabil că acum numărul lor este mult mai mare. În mass-media oficială, Templului Satanic a început să i se facă reclamă pozitivă. Iată o reclamă de pe „Huffington Post”:

Sataniștii se dovedesc a fi tot ceea ce credeți că nu sunt: ​​patrioți, caritabili, etici, egalitarişti. Acest lucru reiese din documentarul „Heil Satana?” – cel care prezintă crearea Templului Satanic, o mișcare care nu are nimic de-a face cu Satana. Înființată în 2013, organizația este parte integrantă a religiei moderne, a coaliției activiste politice și a revoluției meta-culturale. Respingând iconografia care a speriat mult timp America Evanghelică – diavolul, sacrificiul ritualic, coarnele, pentagramele, așa-numita Liturghie Neagră – Templul Satanic urmărește să atragă atenția oamenilor, oferindu-le mesaje de libertate, compasiune și dreptate pentru toți.

 

 

Dar, în ciuda faptului că cei de la Templul Satanic pretind că „nu se închină lui Satana”, ei realizează „ceremonii negre”, fac ritualuri cu pentagrame și caută să instaleze statui cu Baphomet în locații publice proeminente.

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1)

 

 

 

În primele trei secole ale existenţei Bisericii creştine, Sfinţii Ignaţiu, Irineu, Justin, Origen, Clement din Alexandria, Tertulian s-au mulţumit să scrie împotriva ereticilor şi când un popor fanatic a vrut să-l masacreze pe Manes (fondatoul maniheismului, teorie care atribuie creaţiei ideea celor două principii, binele şi răul, în luptă unul contra celuilalt), episcopul de Gashara, Arhelaus a alergat să-i ia apărarea şi l-a scos din mâinile acestor furibunzi. Poate că această conduită provine din neputinţa de a acţiona altfel, pentru că de la începutul secolului al IV-lea, când împăraţii s-au creştinat, papii şi episcopii au început persecuţiile imitându-i pe păgâni. Până atunci ereziile nu erau pedepsite decât pe linie canonică.

 

Primele semne de Inchiziţie au apărut încă din anul 382: secta manihesită era condamnată la moarte

 

 

Împăratul roman Teodosiu (379—395, ce a susţinut creştinismul, creând şi primele legi care să-l consolideze), precum şi urmaşii lui au ordonat pedepse corporale pentru ereticii creştinismului. Cei mai periculoşi erau consideraţi maniheiştii: în anul 382 Teodosiu a emis o lege care îi condamna la pedeapsa capitală, la confiscarea bunurilor în folosul statului şi-l însărcina pe prefectul pretoriului să numească inchizitori şi delatori pentru a-i descoperi şi trage la răspundere. Puţin după aceea, un alt împărat roman, Maximus, a dat pe mâna călăului, la Treves, pe spaniolul Priscillian şi pe adepţii lui, ale căror opinii au fost considerate eronate de către episcopii spanioli. Aceşti prelaţi au cerut cu o „milă” atât de zeloasă ca priscillianiştii să fie schingiuiţi, încât împăratul nu le-a putut refuza nimic. Nu a depins însă de ei ca să nu i se taie capul Sfântului Martin, ca unui eretic, pentru că a cerut ca lui Priscillian şi adepţilor lui să li se comute pedeapsa cu moartea şi să fie trimişi în exil. Sfântul Martin a fost fericit să plece din Treves şi să se întoarcă la Tours.

 

 

Puterea imensă a Papilor

 

Asemenea măsuri s-au înmulţit în secolele următoare. Papii au profitat de slăbiciunea suveranilor lor pentru a-şi asuma drepturi fără limită. Puterea lor în timp a ajuns atât de mare, încât tronurile n-au mai avut stabilitate decât dacă erau date sau acceptate de papă. În anul 754, papa Ştefan al II-lea i-a dezlegat pe francezi de jurământul de credinţă făcut lui Childeric al IIIl-lea, regele lor legitim, şi a permis cu de la sine putere lui Pepin, fiu al lui Carol-Martel, să se încunune cu coroana Franţei. În anul 800, papa Leon ai IIIl-lea l-a încoronat pe Carol ce! Mare ca împărat al Orientului. Aceşti doi regi au primit, cel puţin în aparenţă, ca pe o mare onoare sceptrul din mâna papei. Ei nu prevăzuseră că acest sistem nepolitic îi obliga, pe ei şi pe urmaşii lor, să se târască la picioarele Romei.

 

La sfârşitul secolului al IX-lea, papa Ioan al VIII-lea a inventat indulgenţele pentru cei ce mureau luptând împotriva ereticilor. 120 de ani mai târziu, Silvestru al II-lea chema pe creştini la eliberarea Ierusalimului. Prima cruciadă a avut loc sub pontificatul lui Urban al II-ea, care a propovăduit-o în toată Europa. Acest război nedrept şi fără motivaţie, murdărit de cele mai monstruoase crime şi cele mai crude excese era comandat de Godefroi de Bouillon, care a cucerit Ierusalimul în anul 1099. Armata cruciaţilor era imensă, dar compusă mai cu seamă din fanatici sau sceleraţi care aveau la activ crime, care mergeau să caute în Ţara Sfântă indulgenţele Sfântului Părinte şi bogăţiile sarazinilor.

 

 

Bunurile ereticilor creştini erau confiscate

 

Alexandru al III-lea a urcat în scaunul Sfântului Petru în anul 1181. El i-a excomunicat pe creştinii eretici şi, confundându-i cu necredincioşii, el a dat indulgenţe şi a acordat viaţă veşnică celor care mureau combătându-i. De atunci, toţi creştinii ortodocşi trebuiau să-i denunţe pe fraţii lor bănuiţi de erezie. Nenorocire pentru cel care îndrăznea să le ofere adăpost! Duceau cu ei anatema. Excomunicarea se întindea şi asupra celui ce aţâţa la erezie, ca şi asupra ereticului, iar bunurile celui ce i-ar fi protejat erau confiscate, ca şi ale proscrisului pe care l-a protejat.

 

Papa Inocenţiu al III-lea, creatorul Inchiziţiei

 

La începutul secolului al XIII-lea, ereticii din oraşul Albi, din sudul Franţei, au fost acuzaţi de tulburări, li s-a declarat război, care a fost cumplit. A fost propovăduit de Sfântul Dominic, în numele papei Inocenţiu al III-lea. Simon, conte de Montfort, a fost şeful, iar contele de Toulouse şi cea mai mare parte a oamenilor săi au fost victimele. Ca urmare a acestui război, Inchiziţia a început să se ridice. A instituit-o Inocentiu al III-lea, în anul 1208, în ţinutul Languedoc din Franţa, nu fără mari eforturi. Pierre de Castelnau, trimis de papă ca să predice împotriva ereticilor, a fost asasinat de cei din Albi, deoarece îl ameninţa pe contele Raymond, protectorul lor. Când s-a aflat despre moartea sa, a fost pus în rândul martirilor Bisericii şi au încercat să-l răzbune: mii de nenorociţi din acest oraş au pierit în flăcări, spre cinstea unei religii care avea la temelie blîndeţea şi toleranţa.

 

Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea…patru papi care au desăvârşit Inchiziţia

 

 

Inocenţiu al III-lea a murit în  1216, înainte de a fi putut să pună Inchiziţia pe baze solide. Honorius al III-lea, care i-a urmat în scaunul papal, a fost dispus să continue această nobilă experienţă. El i-a scris Sfântului Dominic încurajându-l să continue cu zel lucrările pe care le conducea, pentru cea mai mare slavă a Domnului. Dominic s-a achitat foarte bine de această misiune, în timp ce el organiza inchiziţia la Albigeni, Honorius o făcea în Italia. În 1224 ea funcţiona aici, încredinţată călugărilor dominicani. Cinci ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea a îndreptat Închiziţia spre tribunal, consfinţind-o prin legi.

 

În 1233, când Sfântul Ludovic a dat Inchiziţiei din Franţa o consistenţă solidă, după legile conciliului de la Toulouse,  Narbonna şi  Beziers, Grigore al  IX-lea s-a gândit s-o facă să înflorească şi în Spania. Încă de la înfiinţarea Inchiziţiei existau călugări dominicani în regatele Castiliei, Navarei şi Aragonului. Prin urmare, e posibil ca ea să fi funcţionat deja, deşi era departe de splendoarea pe care avea să i-o dea Sfântul Ferdinand, regele Spaniei. Papa Grigore al IX-lea a trimis tuturor episcopilor acestor regate, în special Iui Esparrago, episcop de Tarragona, dispoziţii în care îi cerea să numească inchizitori şi să-i trimită în parohii.

 

Papa Inocentiu al IV-lea a sfârşit prin a perfecţiona această sfântă instituţie. Papa Urban al IV-lea, devenit de atunci sfânt, s-a ocupat şi el cu spor de aceasta şi a ştiut să aprecieze zelul călugărilor predicatori.

 

Şiretlicul Inchiziţiei care n-a avea voie să condamne la moarte

 

Imediat puterea Inchiziţiei n-a mai avut limite. La început, totuşi, ea nu avea dreptul să pronunţe pedeapsa cu moartea. Dar s-a consolidat repede, pentru că legea unui suveran obliga pe judecător să condamne la moarte orice acuzat trimis la tribunal de Inchiziţie cu acuzaţia de erezie. E destul de surprinzător să observăm că inchizitorii inserau la sfârşitul sentinţei o formulă în care judecătorul era rugat să nu aplice ereticului pedeapsa capitală, în vreme ce s-a dovedit, prin multe exemple, că dacă judecătorul, pentru a se conforma rugăminţii inchizitorului, nu trimitea pe vinovat la moarte, era el însuşi dat în judecată, ca suspect de erezie, conform unei dispoziţii din regulament, articolul 9. Bănuiala rezulta bineînţeles din neglijenţa judecătorului, care nu respecta legile civile cu privire la eretici, deşi se angajase prin jurământ să o facă. Deci această rugăminte nu era decât o formalitate zadarnică, dictată de ipocrizie, care singură ar fi fost capabilă să dezonoreze sfânta instituţie.

 

Inchiziţia, mână în mână cu episcopii catolici

 

Cum prima lege a conciliului de la Toulouse, din anul 1229, ordonase episcopilor să aleagă în fiecare parohie un preot şi doi-trei laici cu o bună reputaţie, care să jure că vor căuta permanent pe eretici, în case, în pivniţe, în orice loc s-ar fi ascuns şi să-l anunţe imediat pe episcop, pe seniorul locului sau pe administratorul lui, după ce şi-au luat toate măsurile ca ereticii descoperiţi să nu poată fugi, inchizitorii acţionau cu acordul episcopilor. Închisorile episcopale şi ale Inchiziţiei erau adesea aceleaşi şi cu toate că în cursul procedurii inchizitorul putea acţiona în numele lui, el nu putea, fără intervenţia episcopului, pronunţa sentinţa definitivă, nici condamna la închisoare pe viaţă.

 

Glorioasa Inchiziţie spaniolă, consolidată de regele Ferdinand şi regina Isabela

 

Regele Ferdinand si regina Isabela, intemeietorii Spaniei

Regele Ferdinand si regina Isabela, intemeietorii Spaniei

Disputele frecvente între episcopi şi inchizitori asupra limitelor autorităţii lor, asupra rămăşiţelor pământeşti ale condamnaţilor, l-au determinat pe papa Sixtus al IV-lea, în 1473, să declare Inchiziţia independentă şi s-o separe de tribunalul episcopilor. Disensiunile dintre episcopi şi inchizitori au slăbit vechea inchiziţie în Spania. Se pretinde chiar că aici ar fi fost îndepărtată cu totul, când Ferdinand al V-lea, soţul celebrei Isabella, s-a urcat pe tronul Castiliei. El a adăugat acestei coroane pe cea a Aragonului, prin moartea lui Ioan al II-lea, tatăl său, cea a Grenadei, pe care a cucerit-o de la mauri şi cea a Navarrei, pe care a răpit-o lui Ioan Albert. Imediat ce s-a urcat pe tron, Ferdinand şi Isabella s-au preocupat de întărirea glorioasei Inchiziţii. Aceasta este cea care a dominat în Spania de la 1481 până în secolul al XIX-lea. Inchizitorii şi-au stabilit tribunalul în mănăstirea Sf. Paul a părinţilor dominicani din Sevilla, şi aceasta s-a întâmplat la 2 ianuarie 1481, când a fost promulgat primul lor act juridic.

 

Când a văzut că Inchiziţia se întărea, papa a fost rugat să dea acestui tribunal o formă care să mulţumească pe toată lumea. Se cerea ca procesele care au loc în Spania să fie definitive şi fără apel la Roma. Isabella se plângea, în acelaşi timp, că a fost acuzată că n-avea alte scopuri decât să-şi însuşească, împreună cu inchizitorii, averile celor condamnaţi. Papa Sixtus al IV-lea a acceptat totul, a lăudat zelul reginei şi şi-a reprimat orice mustrare de conştiinţă în legătură cu confiscările.

 

Torquemada, marele monstru inchizitor

 

Torquemada

O bulă din 2 august 1483 stabilea, în Spania, un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Thomas de Torquemada, fanatic de o cumplită sălbăticie, capabil, mai mult decât oricare altul, de a îndeplini intenţiile lui Ferdinand şi Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

 

Inchiziţia a condamnat, sub acest monstru, mai mult de 10.000 de victime pe an, iar el a deţinut funcţia de mare inchizitor timp de 18 ani… Era atât de detestat, încât nu ieşea decât escortat de 250 funcţionari ai Inchiziţiei. Avea pe masă, în permanenţă, un dinte de licorn, căruia i se atribuia virtutea de a descoperi şi de a anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras numeroase plângeri, încât însuşi papa a fost înfricoşat şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa sfântului părinte.

 

La solicitarea Inchiziţiei, peste un milion de evrei au fost deportaţi

 

La solicitarea aceluiaşi Torquemada, Ferdinand al V-lea, supranumit Catolicul, a alungat din regatul său toţi evreii, acordându-le trei luni, din clipa publicării edictului, după care le era interzis sub pedeapsa cu moartea să mai rămână pe pământurile Spaniei. Aveau voie să  ia cu ei tot avutul, însă fără aur şi argint. Torquemada şi-a întemeiat acest edict, în dioceza din Toledo, pe o interdicţie dată tuturor creştinilor, sub pedeapsa de excomunicare, de a oferi ceva evreilor, chiar şi lucrurile necesare vieţii. După aplicarea acestei legi, au plecat din Catalonia, din regatul Aragon, Valencia şi alte provincii supuse dominaţiei lui Ferdinand, aproximativ un milion de evrei, dintre care cei mai mulţi au pierit în mizerie. De aceea evreii au comparat răul pe care l-au suferit în acele timpuri cu cele de pe vremea lui Titus şi Vespasian.

 

Expulzarea evreilor a produs o mare satisfacţie tuturor regilor catolici. După ce  s-au  scurs cele trei luni acordate prin edict, inchizitorii au început cercetările. Cu toate că nu mai rămăseseră atunci decât puţini evrei în Spania, au fost o mulţime de victime şi numărul nenorociţilor condamnaţi ca evrei a fost enorm, în comparaţie cu numărul real de evrei ce au făcut imprudenţa de neconceput să nu fugă din ţările lui Ferdinand al V-lea. Au fost prinşi, ca evrei eretici, cei care mâncau împreună cu evreii, sau chiar numai aceeaşi carne pe care o mâncau evreii, cei ce recitau psalmii lui David fără să adauge la urmă Gloria patri, cei care mâncau lăptuci în ziua de Paşti, cei care făceau horoscopul copiilor !or, cei care luau masa cu rudele şi prietenii în ajunul unei călătorii, aşa cum fac evreii, cei care, pe patul de moarte, întorceau capul la perete, cum a făcut regele Ezechia, cei care făceau, elogiul funebru al morţilort cei care stropeau cu apă în casa morţilor etc.

 

Marele număr de condamnaţi la moarte prin foc a obligat pe prefectul de Sevilla să construiască în afara oraşului un eşafod de piatră permanent, care s-a păstrat pînă în zilele noastre sub numele de Quemadero (loc al focului). Aici erau aduşi ereticii şi ei piereau în flăcări.

 

Asasinarea unui inchizitor a adus drept represalii arderea a 200 de eretici

 

În 1484, Ferdinand al V-lea a stabilit sediul sfântului oficiu în Aragon. Aragonezii, după numeroase eforturi de a împiedica înălţarea acestui odios tribunal în ţara lor, l-au asasinat pe primul inchizitor ce le-a fost trimis. El se numea Pierre Arbues d’Epila. El purta sub haine o cămaşă din zale iar sub bonetă o calotă de fier. Conjuraţii, lovindu-l la gât, au rupt brida armurii de la cap şi i-au aplicat lovitura mortală, în biserica metropolitană din Saragosa, la 15 septembrie 1485. Această crimă a produs o răzmeriţă care a înspăimântat lumea şi a uşurat instalarea Inchiziţiei la Saragosa. Pierre d’Epila a fost considerat martir al credinţei. El făcea minuni şi papa Alexandru al VII-lea l-a canonizat în 1664. Inchizitorii i-au prins pe asasini şi au ars 200 de aragonezi. Un număr şi mai mare a pierit în temniţe sau din cauza ereziei sau pentru că au aprobat uciderea lui Epila. Asasinii principali au fost târâţi pe străzile Saragosei, apoi au fost spânzuraţi, cadavrele le-au fost despicate şi membrele expuse pe drumurile publice. Printre aceştia se numărau câteva nume ilustre ale familiilor din Saragosa. Inchiziţia nu i-a cruţat deloc: se ştia că acest tribunal insolent nu are nimic sfânt.

 

Inchiziţia nu iartă pe nimeni…chiar şi pe nepotul regelui!

 

Un nepot al lui Ferdinand al V-lea, fiul nefericitului Don Carlos, a fost târât în închisorile Inchiziţiei, de unde nu a ieşit decât ca să-şi ispăşească public pedeapsa, pentru că ar fi ajutat câţiva cetăţeni acuzaţi de erezie să fugă. În sfârşit, în ciuda opoziţiei tuturor provinciilor aragoneze, Inchiziţia a prins rădăcini în acest regat şi îndată i s-au făcut văzute ravagiile. În 1492, Ferdinand şi Isabella au cucerit regatul Grenadei. Maurii le-au oferit noi victime şi noi bogăţii, pe măsura avidităţii inchizitorilor. În 1502, maurii au fost alungaţi din Grenada, aşa cum fuseseră alungaţi evreii din toată Spania.

 

Continuarea, aici: Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 2)

 

Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 2)

 

 

 

Continuare a articolului precedent: Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1)

Cum a apărut Sfânta Inchiziţie şi în Portugalia

 

Portugalia nu cunoştea decât puţin Sfânta Inchiziţie, cu toate că, de la începutul secolului al XV-lea, papa Bonifaciu al IX-lea avusese acolo delegaţi fraţi predicatori, care mergeau din oraş în oraş să-i ardă pe eretici, pe musulmani şi pe evrei. Ei erau însă ambulanţi şi chiar regii se plângeau de abuzurile lor. Papa Clement al VII-lea a vrut să le dea posibilitatea să se fixeze în Portugalia, cum era în Aragon şi Castilia. Au existat dispute între pontificatele de la Roma şi cel din Lisabona. Spiritele s-au încins, Inchiziţia era în suferinţă şi nu era instalată perfect.

 

 

Regele Portugaliei a fost păcălit de un escroc în numele Inchiziţiei

 

 

În 1539 a apărut la Lisabona un legat al papei care – spunea el – dorea să instaureze Sfânta Inchiziţie pe baze de neclintit. El aducea regelui scrisori din partea papei Paul al III-lea, având scrisori şi pentru principalii ofiţeri de la curte. Patentele lui erau parafate şi sigilate. El pretindea că are cele mai mari drepturi pentru a numi un mare inchizitor şi pe toţi judecătorii sfântului oficiu. Era un om viclean, pe nume Saavedra, care ştia să falsifice orice semnătură, să fabrice şi să aplice sigilii false. Învăţase această meserie la Roma şi se perfecţionase la Sevilla, de unde venea împreună cu alţi doi escroci. Avea o mare suită, formată din 120 slujitori. Pentru a subvenţiona aceste imense cheltuieli pentru el şi oamenii lui, a împrumutat sume mari, la Sevilla, în numele camerei apostolice de la Roma. Totul era pus la cale cu şiretlicurile cele mai orbitoare.

 

Inchizitie20Mai întâi, regele Portugaliei a fost mirat că papa i-a trimis un legat fără să-l fi prevenit. Acesta i-a răspuns cu demnitate că într-o chestiune atât de grabnică cum era instituirea Inchiziţiei, sfinţia sa nu putea accepta nicio amânare şi că regele ar fi trebuit să fie onorat că primul curier care îi aducea noutatea era un legat al sfântului părinte. Regele nu a îndrăznit să se opună. Chiar în aceeaşi zi, legatul a numit un mare inchizitor, trimiţând peste tot să se strângă impozite. Şi înainte ca regele să aibă un răspuns de la Roma, acesta strânsese mai mult de 200.000 de scuzi.

 

 

În acest timp, marchizul de Villanova, senior spaniol, de la care legatul împrumutase bani, cu semnături false, s-a hotărât să se descurce singur, decât să se compromită cu acest pungaş la Lisabona. Legatul îşi făcea atunci turneul la frontierele Spaniei. El l-a ajuns împreună cu 50 de oameni înarmaţi, l-a legat şi l-a dus la Madrid. Escrocheria a fost descoperită la Lisabona. Consiliul de la Madrid l-a condamnat pe legatul Saavedra să fie biciuit şi la 10 ani de galeră.

 

Opinia filozofului Voltaire despre Inchiziţie

 

Iată ceea ce filozoful Voltaire despre Inchiziţie: „Se cunosc toate procedurile acestui tribunal: eşti arestat pe baza unei simple denunţări, din partea unei persoane oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat în faţa acuzatorilor; bunurile sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre: ea s-a răspândit în toată lumea creştină, ceea ce l-a făcut pe Luigi Paramo să spună, în cartea sa despre originile Inchiziţiei, că acel arbore înflorit şi verde şi-a întins rădăcinile şi crengile peste tot pământul producând fructele cele mai dulci.

 

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu le-a luat din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora le-a adăugat noi orori. Au fost găsite toate aceste opere îngrozitoare, care au revoltat omenirea la gândul că li s-ar putea supune. Germania şi Anglia s-au revoltat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi s-ar putea spune că dacă Sfântul Oficiu n-ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea impunătoare pe care Spania o găsea atât de reuşită, clericii n-ar fi exterminat mai puţini eretici şi necredincioşi.

 

Sfântul Ludovic a fost acela care a stabilit Inchiziţia în Franţa. A fost o mare mulţime de oameni condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi, la cererea inchizitorilor. Persecuţiile din timpul lui Francisc I, şi a urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască ca operă a sa.”

 

 

Dacă citeai o carte interzisă sau mâncai carne de porc, puteai fi ars pe rug!

 

Se înţelegea sub numele de erezie orice greşeală neacceptată de concilii, orice opinie contrară deciziilor papei, orice fel de neîncredere în decretele Inchiziţiei, faptul că papa nu este infailibil, ca nu are o putere fără margini asupra timpului de domnie al regilor, că bulele pe care le dă nu sunt tocmai bune. Lectura unor cărţi condamnate de Inchiziţie, faptul că nu ţi-ai denunţat tatăl, mama, soţia, în caz de erezie, faptul că dai un sfat unei persoane aflată sub observaţia Sfântului Oficiu, faptul că scrii o scrisare de comapasiune unui prieten prizonier…toate acestea erau condamnate. De asemenea, trebuia să nu mănânci carne de porc pentru că nu se digeră, să nu faci ceva care miroase a evreu etc, căci, la fel, toate acestea erau considerate erezii, pentru care erai ars, îmbrăcat într-o cămaşă îmbibată cu pucioasă.

 

Cine nu recunoştea acuzaţiile, era torturat

 

Când acuzatul nu-şi recunoaştea vina de la început, după ce era introdus în subteranele Sfântului Oficiu, era adus în faţa tribunalului a doua oară. Şi dacă se încăpăţâna să nu recunoască nici acum, i se dădeau în scris amănunte despre ticăloşiile pe care le-a comis, dar nu i se spunea cine sunt delatorii, nici nu era confruntat cu ei, pentru că aceştia erau de fapt spioni ai Inchiziţiei sau un fiu, o soţie, un soţ, un frate, care-şi denunţă tatăl, soţul, soţia, sora.

 

Tortura funiei

 

Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat. Această tortură, care de obicei frângea membrele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii, care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

 

Tortura apei

 

Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. I se dădea acuzatului să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată în mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, în cazul că inchizitorul poruncea, îi frângea coloana vertebrală…

 

Tortura focului

 

Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice materie absorbantă şi combustibilă; era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau, până când el mărturisea tot ce Inchiziţia vroia.

 

Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate ocoluri, pentru ca strigătele îngrozitoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite. Subteranul nu era luminat decât de făclii a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi, ca şi pe inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi cu robă neagră, aveau obrazul mascat de un capişon din aceeaşi stofă, tăiat în dreptul ochilor, nasului şi a gurii.

 

Inchiziţia tortura şi femei

 

Legile omeneşti au exceptat întotdeauna femeile de la tortură, oricare ar fi fost crimele lor, menajându-le fragilitatea şi respectând pudoarea. Sfântul Oficiu s-a situat deasupra acestor considerente şi s-a văzut, de exemplu, cum judecătorii ecleziaşti au supus la tortură de trei ori la rând o fată tânără.

 

Metoda şireteniei, ultima metodă în cazul eşecului metodelor de tortură

 

 

Când supliciul nu a obţinut rezultate şi au fost epuizate toate metodele de tortură imaginate, prizonierii erau duşi în carceră şi atunci se aplica metoda şireteniei. Li se trimiteau spioni ai tribunalului, care simulând că ei înşişi sunt prizonieri şi nevinovaţi, criticau Inchiziţia şi metodele ei condamnabile. Prin aceste discursuri pe cât de adevărate pe atât de mincinoase, agenţii apostaţi îi atrăgeau pe condamnaţi în capcană, cu atât mai uşor cu cât nu puteau să nu-şi amestece plânsetele, aceştia crezând că le împărtăşesc soarta. Atunci, tot ce se vorbea de rău despre Inchiziţie era memorat, amplificat, iar judecătorii nu aveau nevoie de alte probe ca să-i condamne la moarte prin foc.

 

Înainte de arderea pe rug…

 

Preoţii şi călugării care erau judecători şi părţi în aceste tribunale nu se mulţumeau să pronunţe condamnarea la moarte, ei asistau la torturile morţii şi dădeau acestei ceremonii toată importanţa pompei ecleziastice. Ei au dus atât de departe barbaria, încât aceste execuţii însângerate făceau parte din distracţiile publicului…Celor care trebuiau să fie arşi li se citea sentinţa cu 15 zile înainte, pentru a li se oferi timpul necesar să-şi simtă groaznicul destin. În noaptea care preceda «actul de credinţă», li se aduceau hainele destinate acestei sărbători. Ele consistau dintr-o vestă cu mâneci lungi şi un pantalon de pânză neagră cu dungi albe. Apoi erau conduşi într-o galerie lungă, unde erau aşezaţi după gravitatea crimelor şi felul torturii ce li se pregătea.

 

Aici li se dădeau principalele piese de îmbrăcat. Acestea erau un scapular de pânză, care semăna puţin cu un patrafir preoţesc. Erau de trei feluri: san-benifo, făcut din pânză galbenă, având în faţă şi în spate prinsă o cruce a sfântului Andrei, pictată în roşu. Aceasta se dădea necredincioşilor, evreilor, mahomedanilor şi ereticilor. Cei care persistau să nege faptele de care erau acuzaţi, şi care totuşi erau dovediţi vinovaţi prin depoziţiile martorilor Sfântului Oficiu, primeau o samarra din pânză cenuşie. Atât în faţă cât şi pe spate avea pictat portretul vinovatului, aşezat sau în picioare, pe tăciuni încinşi, învăluit în flăcări şi înconjurat de demoni. Cei care au recunoscut crimele care li s-a ordonat să le mărturisească, purtau o samarra acoperită cu flăcări răsturnate. De obicei aceştia nu erau arşi, ci condamnaţi la o pedeapsă pe care nu o cunoşteau până în momentul ceremoniei.

 

Pe lângă scapularul de uniformă, condamnaţilor li se mai punea pe cap o bonetă de carton numită carrochas, în formă de căpăţână de zahăr, acoperită de flăcări şi de demoni în miniatură. Procesiunea era deschisă de o mulţime de călugări. Apoi veneau condamnaţii purtând în mână o lumânare de ceară galbenă. Li se dădea câte un naş, căci aceştia vor fi botezaţi în sângele victimelor, pentru gloria credinţei. După cei vinovaţi şi care au rezistat torturilor erau aduşi cei care au murit deja sau chiar au fost dezgropaţi. Li se aduceau în cufere osemintele, iar în vârful unei prăjini efigia cu numele fiecăruia, coafată cu carrochas-ul şi ornată cu tot echipamentul pe care-l au şi cei vii. Acest înspăimântător marş era încheiat de marele inchizitor, urmat de toţi ofiţerii săi şi de o mulţime imensă de curioşi care sperau în indulgenţele papale.

 

Când procesiunea ajungea la biserică, se făcea o rugăciune cu privire la utilitatea şi blândeţea Sfântului Oficiu. Apoi se citea tuturor condamnaţilor sentinţa, iar un preot trăgea câte o nuia tuturor celor care şi-au recunoscut vina, pentru a le ridica excomunicarea pe care au riscat-o prin erezia lor. După aceea se făcea împărţirea torturii finale: erau ştrangulaţi şi arşi cei ce mureau creştineşte şi erau arşi la foc mic cei care refuzaseră să facă vreo mărturisire.

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/inchizitia-600-de-ani-de-crime-in-numele-crestinismului-partea-1/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Maxima zilei: Pentru fapte similare cu genocidul comis de psihopatul criminal Putin în Ucraina, ofiţeri nazişti au fost condamnaţi la moarte. (Dumitru Căruntu, administratorul site-ului „A şaptea dimensiune”)

 

 

 

Cu… ce rahaturi vin ăştia de la AUR pe Facebook sau pe alte reţele sociale, „globaliste” prin definiţie, Internetul fiind o reţea globală de calculatoare/servere conectate între ele.

 

Un limbric de la AUR (ăştia nici nu merită să le pronunţi numele) afirmă, fără să se crape pământul în jurul său, că „se doreşte distrugerea creştinismului. Depinde cine va câştiga războiul, Putin sau globaliştii” (citat aproximativ).

 

Lăsând la o parte că „globaliştii” i-au adus Internetul, acolo unde-şi depune ăsta icrele extremiste, fără să-l întrebe nimeni de sănătate (nu-i aşa, tanti Românika?), haideţi să vedem cum stă treaba cu „creştinismul” lui Putin. Iată câteva exemple sugestive.

 

„Creştinul” Putin este cel care a ordonat uciderea ziariştilor/disidenţilor care-l criticau, în cel mai pur spirit „creştinesc”, conform îndemnului lui Hristos, „Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt”.

 

„Creştinul” Putin este cel care a ordonat asasinarea celor fugiţi din Raiul creştin „Rusia lui Putin”, fiind care otrăviţi, care împuşcaţi, care ucişi prin alte metode KGB-iste.

 

„Creştinul” Putin este cel care a declanşat genocidul din Ucraina, în cel mai autentic spirit creştin, creştinismul fiind religia păcii şi iubirii aproapelui.

 

„Creştinul” Putin nu i-a trimis în Ucraina pe „creştinii” lui cu alimente şi alte ajutoare, adică pentru a-i ajuta pe fraţii ortocşi, ci a trimis bombe peste grădiniţe, spitale, blocuri de locuinţe, magazine, bombe aducătoare de moarte şi suferinţă nemărginită.

 

„Creştinii lui Putin” au violat copii şi fete minore în Ucraina, le-au furat bunurile, au comis atrocităţi inimaginabile, evident în spiritul „Bibliei lui Putin”.

 

„Creştinul” Putin a trimis mii de ruşi la puşcărie pentru „vina” de a cere pace, cea mai importantă virtute creştină.

 

„Creştinul” Putin a lăsat poporului ucrainean, conform liberului arbitru creştin, posibilitatea să aleagă între sclavia rusească şi moartea putinistă.

 

„Creştinul” Putin se declară fanul lui Stalin, ateul comunist care a ucis zeci de milioane de oameni, inclusiv preoţi, a dărâmat biserici, a interzis o perioadă creştinismul ortodox în Rusia.

 

„Creştinul” Putin a ucis, a întemniţat, a asasinat, a dus suferinţă, sărăcie, lipsuri, lacrimi etc. cu dictatura sa odioasă.

 

Cât de ticălos, cât de neom, cât de canalie poţi fi să vii cu asemenea rahaturi în faţa amărâţilor fără şcoală şi fără educaţie, adică în faţa electoratului AUR?!

 

AUR trebuie scos în afara legii, iar liderii lui judecaţi pentru înaltă trădare de ţară şi, mai ales, pentru intenţia de a ne ucide sau de a ne vinde drept sclavi acestui criminal dement şi psihopat numit Putin!

 

Criminalul Putin

 

Citește, analizează, discerne

 

Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”

 

Ion Cristoiu, vârful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei

 

Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

 

1989 – repere cronologice

 

Revoluţia în date statistice oficiale

 

România a cheltuit, în primii 10 ani după 1989, aproximativ 4,7 miliarde de dolari pentru dotarea, inexistentă, a armatei

 

Cum a supravieţuit Securitatea momentului 1989 prin intermediul SRI

 

Partidul Comunist Român, filială a Moscovei în România

 

Luptele interne din cadrul Partidului Bolşevic Român în perioada 1944 – 1948

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

(Brejnev si pop.rus-ne-au adus…) Jaful sovietic în România

 

 

 

Jaful sovietic (analiza preluata din colectia Cotidianul)

 

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad.

 

Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent. Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

 

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

 

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii.

 

La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati!

 

In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic.

 

Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor.

 

Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent.

 

Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

 

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.

 

Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte?

 

Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau.

 

Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.

 

Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate“.

 

Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa.

 

La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor. Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei.

 

Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante. Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin.

 

De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.

 

In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia.

 

Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“ Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

 

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la capat nu au pierdut niciodata.

 

In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“ Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

 

 

Prima perioada de teroare; evacuarea: 28 Iunie – 3 Iulie 1940: „La Chisinau era exercitata (teroarea) de catre «patrulele de autoaparare», cu sediul pe strada Armeneasca si dirijata de faimoasa „Rozenberg cea Roscata”, de Bubis, de Klinicikov si de Melnic. Avocatul Sternberg a actionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule.

A doua perioada: de la 3 Iulie la sfarsitul lunii August.

— Preluarea administratiei de catre functionari adusi din Rusia;

—Inlocuirea «patrulelor de revolutionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionisti»;

— Arestarea tuturor persoanelor suspecte, in primul rand a oamenilor politici, mai ales cei din Sfatul Tarii, care militasera pentru unirea Basarabiei cu Romania din 1917: 5 fosti deputati in Sfatul Tarii (printre care: Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli), un fost senator – acuzati de… tradare de patrie (sovietica, se intelege);

— fosti ofiteri in Armata Alba;

— functionari civili si militari – toti acestia au fost transferati pentru mai multa siguranta la Tiraspol, pe malul stang al Nistrului, pretextand ca nu mai era loc la Chisinau…

Sarbatorirea liberarii Basarabiei de sub jugul boierilor romani – la Chisinau – la 6 Iulie 1940:

Statuia Regelui Ferdinand pe care evreii scrisesera lozinci profanatoare si antiromanesti a fost invelita in panza rosie si impodobita cu portretul lui Stalin; pe coloanele Clopotnitei Catedralei (invelite in rosu): portretele lui Stalin si Molotov;

In tribuna oficiala: N.S. Hrusciov, comisarul Mehlis, maresalul Timosenko (el condusese «operatiile militare»).

Reprezentanti ai truditorimii localnice: fratele lui Timosenko, taran analfabet din Furmanovka, Cetatea Alba; Kralov, primarul Chisinaului, Sviridov, responsabilul Komsomolului.

Cordoanele Garzii de Onoare (comandata de generalul NKVD Bodin) erau alcatuite din trupe NKVD si trupe SS (un batalion de SS-isti se afla in Basarabia, pentru a-i conduce in Germania pe colonisti germani din Sud – vezi si marturia lui Gr. Vindeleanu).

In aceasta perioada au fost confiscate aparatele de radio si introdusa radioficarea.

S-au infiintat organizatii de partid in toate localitatile.

La 2 August a fost adoptata legea de «Alcatuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti Unionale».

Tot atunci s-a declarat «reuniunea RSSMU cu RSSAM»(!)

Nou presedinte al guvernului, tovarasul Konstatinov anunta ca judetul Hotin si Sudul (judetele Ismail si Cetatea Alba) nu mai fac parte din Basarabia, ci din Ucraina.

Organizare:

RSSM (U) condusa de o «comisie guvernamentala creata de catre Sovietul Comisarilor Poporului», in care intra:

– tov. Ilinski, loctiitor al presedintelui (Konstatinov);

– tov. Sazakin – ministrul de Interne

– tov. Orlov. seful Carmuirii Republicane (?)

– tov. Soracian, – gospodaria comunala

– tov. Melnic, pres. al sovietului orasenesc Chisinau.

Dupa cum se vede: nici un aborigen…

Colectivizarea s-a facut fara opozite: taranii erau deja terorizati, traumatizati de brutalitatea ocupatiei – si au «consimtit».

S-au ridicat din biblioteci, de la particulari toate cartile tiparite cu litere «burgheze» si au fost arse.

Scoli de rang secundar, la Chisinau: 25 rusesti, 17 «moldovenesti», 5 evreiesti.

Facultati la Chisinau si Cernauti – de filologie-pedagogie – insa numai in ucraineana si rusa. Facultati tehnice: numai in afara «republicii», cu precadere in Ucraina; aceeasi politica si cu scolile de meserii: adolescentii care doreau sa invete o meserie, dupa un examen de limba rusa, erau trimisi la scoli-intemat (FUZ) in Ucraina.

La 1 Ianuarie 1941 s-a anuntat: alfabetul latin a fost inlocuit cu cel chirilic.

Fabricarea „limbii moldovenesti” – din arhaisme, din rusisme, din adaptarea rusismelor si eliminarea neologismelor franceze – dar nu si germane!

„Biserica” – a fost interzisa abia in faza a doua (la 1 Ianuarie 1941). Lacasurile au fost prefacute in cluburi, magazii, grajduri. In «campania contra ateismului» majoritatea zdrobitoare a comisarilor: evrei.

Inchisoarea: pana la 15 Februarie 1941: arestate 48.000 persoane.

Deportarea: fara judecata – «pe baza de lista»;

1. a) capi de familie
2. b) familii intregi

Pe vagoane scria «Tren cuprinzand muncitori romani care au fugit din Romania de sub jugul boierilor, ca sa vina in raiul sovietic. Iesiti-le in cale cu flori».

Numarul deportatilor nu se cunoaste cu precizie. Se crede ca cel putin 300.000 de persoane.

In locul lor au fost adusi circa 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportari fusese pus la punct mult timp inainte de ocuparea Basarabiei si a Bucovinei.

Scopul: deznationalizarea.

In toamna anului 1941 unitati ale Armatei romane au descoperit, langa Odesa, un tren de marfa; in fiecare vagon (din cele 22) cate 40-60 persoane impuscate prin peretii de lemn (Doar acest tren a cuprins 1.000 de victime). Adulti, femei, copii – fusesera arestati si trimisi in Siberia cu cateva zile inainte de izbucnirea razboiului…

«Rezolvarea somajului» (deportarea mascata) prin «deplasare benevola»:

— pana in Septembrie 1940 trimisi in URSS (din Teritoriile Ocupate: 135.000 muncitori

— in Octombrie-Noiembrie: 19.200

— in Decembrie: 27.000

— Acestia erau «trimisi liberi».

Asasinatul individual, colectiv:

— arestatii mai putin periculosi erau deportati;

— periculosii erau asasinati pe loc, dupa ce, sub tortura, li se smulgeau scrisorile care trebuiau sa para expediate din… Siberia.

— la Chisinau, executiile: in beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. In Septembrie ’41 (trei luni dupa liberare) au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 intr-o groapa comuna – maini, picioare legate;

— la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Vaitoianu: 6 cadavre (5 barbati, o femeie), mainile legate la spate;

— la Cetatea Alba: 19 Aprilie 1941 – 19 cadavre;

— la Cernauti: inainte de 22 Iunie 1941 au arestat «prea multi, nu-i mai puteau transporta»; i-au legat, i-au asezat cu fata in jos – au trecut cu tancurile peste ei.

Orchestra simfonica a Basarabiei fusese surprinsa de cedare intr-un turneu prin tara. S-a intors in 3 Iulie (1940). In gara Chisinaului toti muzicienii au fost suiti in camioane, dusi langa Orhei si impuscati in Valea Morii;

Dupa izbucnirea razboiului: la Sorotov, au fost executati 15.000 ostatici si prizonieri romani ca represalii pentru impuscarea ostaticilor evrei dupa explozia Comandamentului de la Odessa.

Dupa o statistica sumara alcatuita de romani: intre 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941 au fost asasinate sau moarte sub tortura circa 30.000 de persoane.

In ajunul Pastelor 1941, un grup de 40 de elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice – Dumitru Avramoglu: «Ne-am saturat de regimul si de painea sovietica! Vrem paine romaneasca! Jos Bolsevicii! Jos NKVD! Jos Stalin»

Tradati de o colega evreica, au fost arestati. In frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigorie Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeachi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executati ca «spioni si tradatori de tara»; minorii au fost condamnati la cate 25 de ani.

Pe ocupanti îi impresionasera magazinele alimentare (…). Cumparau cantitati enorme de alimente. Mancau pe loc, pana li se facea rau. Trimiteau colete uriase la ei, in Rusia.

Spre uimirea localnicilor, Rusii cumparau mari cantitati de vase de bucatarie, mosorele de ata, zeci de metri pe panglica, ace de cusut, ace pentru masini de cusut nasturi – mai cu seama nasturi. In magazinele de imbracaminte erau uluiti de ce se putea gasi – nu se atingeau de palarii, cravate (considerate «burgheze»). Era frecvent ca rusoaicele sa iasa in oras imbracate in camasi de noapte, crezand ca sunt rochii de strada. Au fost vazute purtand sutien peste rochii, peste bluze.

In noaptea de 13 spre 14 Iunie 1941 (joi spre vineri) a inceput deportarea masiva a basarabenilor si a bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contesta cifra astfel: «Numai 100.000») oamenii au fost deportati in Siberia.

«Intr-un sfert de ora sa fiti gata!»

De acasa erau urcati in camioane militare. La gara, in tren, cate 60-70 persoane in fiecare vagon (de marfa).

Pe vagoane scria: «Emigranti voluntari».

Au fost deportati si evrei – dintre cei foarte bogati.

In judetele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost despartite familiile; in RSSM: barbatii dusi separat in lagare de munca fortata, familiile in Siberia.

La Comrat denuntatorul-sef: Rimanov. Spre deosebire de alti ticalosi, el nu s-a retras cu Armata Rosie dupa 22 Iunie 1941. Localnicii l-au linsat.

Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apa. NKVD-istii le aruncau prin ferestrele zabrelite peste sarat, spunandu-le: «Na, apa sovietica pentru banditi romani!».

«Supravietuitorii, cand primeau Adeverinta de reabilitare (!), constatau ca data condamnarii era cu cel putin un an ulterioara arestarii. Deci fusesera deportati fara decizie juridica.

Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – intre 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941:

Serov – inalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;

Dmitrenko, inalt comisar NKVD al RSS Moldovenesti;

Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin (a fost executat odata cu Beria – ce tarziu, ce tarziu!);

Nasedkin, seful Gulag-ului pe intreaga Uniune Sovietica (in luna Mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportari masive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia si Bucovina de Nord);

Borodin – prim-secretar al PCM…

Bilantul unui (mai putin de) un an de putere sovietica:

— arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 romani, reprezentand 12,23% din pop_ulatie – dupa revenirea sovieticilor, in 1944, procentul victimelor avea sa urce la peste o treime din total.

— Foametea organizata intre 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane (vezi, pe larg in volumul Basarabia, la ed. Jurnalul Literar 2002).

— Arestarile in vederea deportarii din 1949: peste 11.000 de familii.

Cateva din faptele si numele unor evrei care si-au aratat „iubirea” fata de bastinasii romani, dupa 28 Iunie 1940 – am mai spus-o? – foarte bine am facut!, am s-o repet, pana va intra bine in urechile si in inima celor care resping- resping-resping acest adevar istoric:

La Chisinau: din ziua de 28 Iunie 1940: Etea (Petia?) Beiner, doctorul Derevici, avocatul (un articol de ziar bulgar il desemna ca inginer) Steinberg (Strenberg) – locuitori ai orasului au pornit in patrulele de autoaparare, conduse de Tovarasa cu Parul Rosu, Rozenberg, de pe strada Armeneasca, sediul NKVD. Ei au fost primii care si-au manifestat, pe strazi, bucuria de a fi fost „liberati de sub jugul mosieristilor romani”, agitand listele negre (alcatuite de cine stie cand…) si urland amenintarea:

«Ne-a venit noua randul sa va ardem noi pe rugul Inchizitiei!» – daca i-ai fi intrebat cine/cand ii arsese pe rugul Inchizitiei (Basarabenii? Care nici nu stiau ce-i o Inchizitie?), ar fi pretins ca insasi intrebarea ta este, cum altfel: antisemita;

— tot ei s-au aflat in fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiatii ce incercau sa iasa din oras pentru a se indrepta spre Prut – coloane alcatuite din functionari, profesori, elevi, studenti;

— la indemnul si prin exemplul celor trei (dirijati de la sediu de Tovarasa-Rosie, Rosenberg), „pop_ulatia pasnica indignata” – alcatuita de Evrei locali, adusi de peste Nistru (dar si dintre cei veniti din timp de peste Prut – nici o greutate: atunci nimeni din Romania mosieristilor si burghezistilor nu avea nevoie de pasaport ca sa treaca Prutul de pe malul drept pe cel stang) – tineau deja pregatite: pietre, bate, vase cu uncrop, oale de noapte, pline. Refugiatii romani au fost batuti cu pietre, opariti, ciomagiti, dezbracati, scuipati, stropiti cu fecale (pe teologii si preotii cazuti la pamant, femeile doar mimau sau chiar urinau cu adevarat), apoi tarati si inchisi in subsolurile cladirilor Facultatii de Teologie, unde NKVD-ul amenajase una dintre inchisori, specializata in, mai cu seama, anchetarea ostasilor rapiti in timpul retragerii;

Si ce daca am mai spus-scris? – rescriu, re-spun (de la evrei am invatat: „Repetitia: mama sanatatii”):

— aceiasi (Beiner, Derevici, Sternberg) s-au aflat in fruntea haitelor de enkavedisti care, in urmatoarele zile au operat mii de arestari (doar in orasul Chisinau) – dupa listele lor negre.

— La Tighina: in 28 Iunie 1940 avocatul Glinisberg a impuscat demonstrativ, in strada, doi functionari ai Prefecturii;

— acelasi impreuna cu alti evrei i-au taiat limba si urechile, in plina strada, preotului Motescu, apoi l-au dus in altor si au dat foc bisericii – in foc a sfarsit si preot si biserica;

— La Soroca: avocatii Fluchser (Flexer?), Pikraevski (si ei autori de liste negre) au impuscat in strada, la 28 Iunie 1940, mai multi functionari superiori, avocati, ofiteri romani;

La Cetatea Alba: autorii de liste-negre Zuckermann si Burmann i-au impuscat in strada pe preotii Eusebie Popovici si Nicador Maleski;

La Orhei si in satele invecinate: Popauti, Oliscani, Isacova bande de evrei purtand steaguri rosii si portretul lui Stalin au terorizat localitatile numite, au ucis preoti, strigand:

«Vrem Moldova pana la Siret!»

(Nu va fi momentul insa nu ma pot stapani: de ce nu strigau – ca tot impuscau ei popi: « Vrem Moldova pana la… Atlantic!», desi nici «pana la Pacific», n-ar fi stricat – sa nu fi fost inca momentul?)

La Cernauti – inca din 27 Iunie 1940 (ce precocitate!) evreii au alcatuit un comitet popu_lar condus de Sallo (Solo?) Brunn (Braun?), autonumit primar; impreuna cu adjunctul Glaubach (numit de catre autonumitul Brunn/Braun) au pornit in fruntea cetelor de evrei cautatori mai cu seama de preoti, de studenti la Teologie, de profesori, de inalti functionari – ca sa-i ucida (ceea ce au si facut). Inca o data – nu, nu e inutila repetarea: aceste acte de barbarie au avut loc incepand din 28 Iunie 1940, in Teritoriile revendicate de Sovietici – dar inca necedate oficial – si perpetuate mai cu seama de evrei asupra Romanilor localnici.

La o eventuala obiectie, martorul mincinos de profesie Elie Wiesel ar raspunde ca asta nu este decat un amanunt – oricum. Francezii nu stiu istorie… (dar bineinteles ca lui Wiesel ii convine perfect analfabetismul in materie de istorie al francezilor, astfel si poate desfasura mitologia unicului genocid: Holocaustul) – iar A. Spire, jurnalist la France Culture (dupa ce a trudit cu drag la organul PCF L’Humanité) ar justifica injustificabilul – cum a mai facut-o pe platoul canalului de televiziune Paris Premiere sustinand cu o obraznicie egalata de inconstienta (bine stapanita…); dreptul la consideratie (!?) al evreilor este mult mai mare decat dreptul la viata si la justitie al africanilor!, plus necomunisti, nesovietici si, pacat de moarte: goi…

In Iulie 1941, dupa liberarea Chisinaului de bolsevici, in curtea Consulatului italian, unde NKVD-ul isi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, in majoritate ramase neidentificate, intr-atat fusesera mutilate (membre, capete taiate), batjocorite (organe sexuale in gura), arse la flacara in timpul „anchetei”, iar dupa moartea anchetatului cu var viu si cu acizi. Dupa resturile de imbracaminte, s-a dedus ca martirizatii fusesera preoti, studenti, elevi, ceferisti (dupa chipie);

S-a constatat ca in subsolurile Palatului mitropolitan fusesera amenajate celule individuale pentru „nationalistii romani”;

Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, cateva cifre:

— La data de 7 Septembrie 1941, la Chisinau au avut loc funeraliile nationale ale celor 450 persoane gasite in gropile din curtile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultatii de Teologie – multe ramase neidentificate din pricina mutilarilor

— In mai putin de un an de ocupatie bolsevica s-au inregistrat in afara de… lipsa celor cca 300.000 refugiati in ce mai ramasese din Romania) in jur de 30.000 arestati, din care unii au fost impuscati pe loc, altii au fost deportati, au murit in detentie, au disparut…;

— In Basarabia, pe langa secerisul rosu al oamenilor, dintre 1940 – 1941 au fost dinamitate, incendiate de autoritatile sovietice: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 ale autoritatilor. La aceste crime impotriva Romanilor din Basarabia si din Bucovina de Nord au participat cu zel (si eficace) foarte, prea multi evrei, unii numiti de noua autoritate directori de scoli, de institutii, de colhozuri, de sovhozuri etc., insa cei mai numerosi erau voluntari in aparatul politico-represiv: partid, Komsomol, sindicat, militie, NKVD. Dupa retragerea sovieticilor din Basarabia si din Bucovina de Nord, in Iulie 1941, alde Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluchaser, Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar si Marii Rusi de la Popauti care, pe cand ucideau popi, declarau ca ei vor «Moldova pana la Seret!», au sters-o in furgoanele Armatei Rosii, in Kazahstan, nu au ramas, sa dea seama de faptele lor, oalele sparte le-au platit nevinovati, unii (medici, profesori, negustori, bancheri, sionisti), victime ale bolsevicilor. Dar chiar daca cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit adevarului istoric, fara a manipula cronologia – ce-ar fi? Ar fi pedepsiti intr-un Nürnberg II (pe care il imaginam in romanul Ostinato, scris in Romania incepand din 1965) si marii-vinovati-comunisti, aflati de ani buni la adapost in Lumea Capitalista?: in USA (unde nu sunt tolerati criminalii nazisti-fascisti; criminalii bolsevici, da, cu precadere „lucratorii” din politiile politice comuniste, fiice ale NKVD-ului – numai daca sunt evrei), in Germania (ca despagubiti); in Franta ca pensionari ai Rezistentei, desi dupa razboi fusesera expulzati cu sutele ca spioni sovietici. Dupa decenii de activitate in aparatele represive ale democratiilor pop_ulare, unde fusesera tot raul imaginabil (mai degraba din razbunare oarba si din interes material decat din convingere politica), au dat fuga la adapost la capitalisti plangandu-se ca, in Ungaria, in Cehoslovacia, in Polonia, in Bulgaria, in Romania (tovarasii-justi ca Perahim, Marcou, Mirodan, Maria Bonus, Tertulian, G. Horodinca, Nina Cassian, Crohmalniceanu, Ana Novak s.a.) fusesera cumplit persecutati, in dubla lor calitate de… comunisti si de evrei! In „prelungirea in Orient a Occidentului”: Israel, pensionarii NKVD, KGB, komisarii politiilor politice ale tarilor sovietizate isi petrec ultimele momente din viata lor dedicata triumfului bolsevismului in toata lumea (dar nu in Israel!), in reculegere, in pace si in „rugaciune-mistica” – nu era un pleonasm in gura lor atunci cand ii vanau, cu revolutionara daruire, pe nefericitii crestini din Tarile Comunismului Biruitor. Din pacate, nu. Ceea ce nu inseamna ca cei care pot da glas indignarii – sa taca. Vorba mea: «Daca tac ma doare si mai tare».

Paul Goma

Suplimentul Aldine al ziarului Romania Libera, 28 Iunie 2003.

 

Citeste si articolul:

 

Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!

 

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Documentele Masoneriei din România au fost scoase la cercetare

 

 

 

Din luna ianuarie 2012 la Arhivele Naţionale pot fi cercetate documentele fondului Francmasoneria română. Puteţi citi aici rezumatele dosarelor din acest fond.

 

Din păcate inventarul de pe internet al fondului Francmasoneria română nu prea respectă tipicul inventarelor arhivistice, mai precis îi lipseşte introducerea. De obicei introducerea unui inventar vorbeşte despre originea documentelor, se referă la istoria creatorului lor, aminteşte modul în care aceste documente au intrat în patrimoniul Arhivelor Naţionale, descrie modul iniţial de organizare a evidenţei documentelor, dacă şi cum a fost modificat acesta etc. De obicei chestiuni folositoare celor care vor să înţeleagă mai multe despre respectiva arhivă.

 

Cum au ajuns documentele Masoneriei la Arhivele Naţionale

În lipsa unei introduceri a inventarului arhivistic îmi voi permite nişte presupuneri cu privire la originea acestor documente. Prin octombrie sau noiembrie 1940 (nu-mi amintesc data exactă şi nici nu am la îndemână cărţile necesare) Mişcarea Legionară a organizat mai multe raiduri la sediile lojelor masonice. Atunci au fost confiscate toate documentele masonice, care ulterior au fost prezentate publicului într-o mare expoziţie la Bucureşti. Legionarii au editat cu această ocazie şi un volum de documente masonice, volum care în ziua de azi este o raritate (eu nu am reuşit încă să găsesc vreun exemplar şi nici nu ştiu dacă a fost re-editat după 1989).

 

Prin anii ’90 am auzit ceva zvonuri că documentele confiscate de legionari de la masoni ar fi ajuns la Arhivele Naţionale, însă nu se ştia nimic precis. Este posibil ca acest fond abia dat în cercetare să fie alcătuit din documentele confiscate de legionari. Oricum, după ce am citit inventarul fondului nu am fost foarte tentat să merg să citesc dosarele, cel mult m-ar interesa cele cu listele de membrii ai diverselor loje masonice din România. Mult mai interesante mi se par dosarele referitoare la francmasoneria din România aflate în arhiva CNSAS.

 

Securitatea şi Masoneria

La CNSAS se găseşte un aşa numit Fond Documentar Bucureşti, colecţia de documente istorice a Securităţii Municipiului Bucureşti considerate de interes, chiar dacă erau destul de vechi. Puteţi citi aici rezumatele dosarelor din acest fond. La fel ca şi în cazul de mai înainte nu pot decât să fac presupuneri cu privire la originea documentelor. Posibil ca documentele de la CNSAS să facă parte din „captura” legionarilor din toamna anului 1940 – iar securiştii şi-au ales cele mai interesante/folositoare documente. Alte dosare par să fi fost create de seriviciile de informaţii din perioada interbelică (SSI, Poliţia de Siguranţă).

 

Din ce am citit în acest inventar (şi el lipsit de o introducere!) la CNSAS se găsesc mai multe liste cu membri ai Francmasoneriei din România şi chiar fotografii. Din perioada 1937-1943 avem nişte rapoarte alcătuite de „Comisia pentru cercetarea activităţii masonice din România” – acestea mi se par de departe a fi cele mai interesante.

 

De asemenea există un dosar care prin titlu se anunţă interesant (din păcate nu este datat): „Francmasoni – istoric. Francmasoneria în România. Sarcinile Securităţii în luptă cu Francmasoneria”. Un alt dosar din anul 1984 are titlul „Program de măsuri pentru cunoaşterea şi contracararea acţiunilor oastile ţării noastre preconizate de Francmasonerie”. Doar titlurile acestor dosare spun multe despre relaţia dintre Securitate şi Francmasonerie.

 

 

 

https://historice.ro/documentele-masoneriei-din-romania-au-fost-scoase-la-cercetare/

 

 

/////////////////////////////////////////

Realitatea ca delir – o poveste despre Securitatea comunistă

”Agentul nostru Victor” de Stejărel Olaru este o carte ce te aruncă în vârtejul turbării generale care a cuprins România în anii 40 ai secolului trecut și nu s-a mai potolit până în ziua de azi. Este povestea unui șef legionar devenit traficant, spion, deținut și torturat în închisorile comuniste, din nou spion și în sfârșit mic-burghez londonez deținător de proprietăți imobiliare dedicat misticismului.

 

 

Agentul Victor a fost un supraviețuitor și Stejărel Olaru spune povestea destructurării unui om, intrarea lui într-un mecanism de minciuni din care nu mai este în stare să iasă – prețul supraviețuirii a fost anihilarea lui ca personalitate. Cu foarte puține excepții personajele cărții trăiesc și acționează în afara realității obiective, într-o lume paralelă construită de fiecare din ei pornind de la psihoza denumită generic ”regimul comunist din România”. Efectiv oamenii își construiesc o lume din cuvinte și acționează în această lume, care este independentă de mersul realității.

 

Psihoza din Securitatea comunistă

Ce este fascinant? Că oamenii ăștia chiar au trăit și faptele lor au avut efecte asupra altor oameni – mulți au murit, și mai mulți au putrezit nevinovați prin pușcării, cei mai mulți au fost siliți să trăiască în spitalul de nebuni denumit Republica Populară România, fără posibilitate de externare. Povestea agentului Victor este varianta românească a ”Struțocămilei” lui Vladimir Volkoff (istoria unui KGB-ist trimis să se infiltreze în rândurile preoțimii ortodoxe care sfârșește prin a deveni credincios). Însă în vreme ce ”Struțocămila” este o ficțiune, agentul Victor a fost real, încă trăiesc oameni care l-au cunoscut. Această micro-istorie îmi pare una dintre cele mai veridice reflectări ale macro-istoriei: Stejărel Olaru a refăcut în baza documentelor de arhivă o adevărată foaie de evoluție a unei psihoze personale cauzată de o psihoză la nivel național. Când și când mai apar ”consilierii sovietici” – adevărații agenți purtători ai nebuniei.

 

Ioan Petru Culianu spunea că Securitatea comunistă a fost o instituție a cărei colosală eficiență a fost egalată doar de gigantica sa prostie. Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi când afli de la Stejărel Olaru că ofițerii de Securitate au furat din banii de misiune ai agentului trimis să-i spioneze pe americani și care – culmea culmilor! – chiar reușise să se infiltreze în principalele organizații de spionaj SUA. Un furt a cărui acoperire declanșează ruperea de realitate și deschide larg ușile psihozei de care vorbeam. La fel de suprarealiste sunt și aventurile ofițerilor de Securitate trimiși în misiune la Londra sau Paris fără să știe boabă de engleză sau franceză și care își ratează misiunile pentru simplul motiv că nu reușesc să ajungă la adresa indicată – efectiv nu au fost în stare să ceară o simplă îndrumare de la un trecător.

 

Istoria unei trădări totale

O carte de o veselie depresivă. Agentul Victor a trădat pe toată lumea fără nici un fel de discriminare și a sfârșit trădându-se pe sine, rătăcit într-o lume a fantasmelor construite de el însuși pentru a se apăra, dar care până la urmă l-a înghițit cu totul, lăsându-l aproape fără nici un punct de orientare. Arghirofilia și setea de acumulare de proprietăți imobiliare au fost ultimul refugiu, ancora ce l-a ținut în viață.

 

Stejărel Olaru a reușit să etaleze această frescă detaliată în baza documentelor din arhiva Securității și a serviciilor de informații occidentale, memorii și mărturii personale, presa contemporană și documente diplomatice – arsenalul obișnuit al unui istoric. Însă radiografia aceasta a unui caz personal este oglindirea fidelă a delirului general în care s-a zbătut România aproape jumătate de secol – și încă ne mai scutură convulsiile cauzate de lipsa unui tratament.

 

Cartea ”Agentul nostru Victor” o găsiți aici cu o reducere de 30% (încă).

 

https://historice.ro/realitatea-ca-delir-o-poveste-despre-securitatea-comunista/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Adevărul despre Inchiziție

 

”Biserica a ars sute de mii de oameni pe rug!” îmi explica un tânăr bezbojnic de ce urăște el Biserica Ortodoxă. Am încercat să-i explic că Inchiziția a fost o instituție a Bisericii Catolice, că ortodocșii nu au practicat sportul ăsta, degeaba! m-am lovit de aceeași ofilire a spiritului ca în cazul tânărului care îmi explica că SS vine de la Sieg und Sozialismus nu de la Schutz Staffel sau cel al tânărului care este ferm convins că Basarabia nu a existat decât între anii 1812-1918, nici o secundă în plus sau în minus.

 

Și nu știu ce se poate face în astfel de situații. Bibliotecile sunt pline de cărți, trebuie doar să vrei să afli. În cazul Inchiziției adevărul istoric este stabilit de multă vreme, însă orbirea bezbojnică insistă cu crimele acestei instituții.

 

Cea mai mare cifră a victimelor Inchiziției am găsit-o la Dave Hunt: peste 3 milioane, dintre care 300.000 arși pe rug.

 

Puteți găsi prin alte părți cifre mai mici, am zis să vă spun maximul. Impresionant, nu? Ca să nu mai spunem de torturile din beciurile Inchiziției. De fapt Helen Rawlings a demonstrat că umflarea cifrelor cu victimele Inchiziției a fost sportul favorit al propagandiștilor protestanți englezi și olandezi din timpul războaielor cu Spania din secolul XVI – iar multe din aceste lucrări sau derivatele lor sunt luate în serios până în ziua de azi.

 

Dar care sunt cifrele reale? Henry Kamen a cercetat arhivele și a ajuns la următoarea concluzie: Inchiziția din Spania a cercetat între anii 1540-1700 un număr de 44.674 cazuri de erezie, dintre care 826 au dus la executarea acuzaților. Și în Spania Inchiziția a fost cea mai activă din toată Europa, tocmai în perioada analizată. Sub nici o formă nu se poate ajunge la 3 milioane de anchete și 300.000 de arderi pe rug, chiar dacă luăm în considerare toate țările în care a existat Inchiziția.

 

Toți culții din România au văzut filmul ”Numele trandafirului” cu Sean Connery, dacă nu cumva au citit și cartea lui Umberto Eco și au rămas cu imaginea inchizitorului Bernado Gui care vrea să ardă pe rug o fată frumoasă și săracă, acuzată de vrăjitorie pentru că avea asupra ei niște organe de vită. Nu mai contează că adevăratul Bernardo Gui a condamnat ca inchizitor 900 de oameni, dintre care au fost condamnați la moarte doar 42. (Povestea ereziei catare din sudul Franței din epoca lui Bernardo Gui este prea complicată pentru aceste câteva rânduri, rămâne pentru altădată).

 

Însă intelectualii noștri au la îndemână ceva tradus în română pentru a se lămuri cum a stat treaba cu Inchiziția: Montaillou, sat occitan. Cartea spune povestea unui sat eretic înregistrată de papa Benedict XII, pe când era episcop de Foix. Inchiziția a arestat câteva sute de oameni (printre care și toți cei 250 de locuitori ai satului Montaillou) care au fost puși să-și povestească viața. Ancheta a durat din 1318 până în 1325 și din cei 578 de acuzați doar 5 au fost arși pe rug (3 dintre ei parcă au fost predicatorii catari, cei care răspândeau erezia). Benedict al XII a folosit tortura în această anchetă doar de câteva ori – pe el îl interesa de fapt îndreptarea păcătoșilor, nu să-i execute.

 

Papa Benedict XII. Sursa foto.

Papa Benedict XII. Sursa foto.

Acum să vă dau un exemplu documentat despre cum tratau inchizitorii vrăjitoarele, nu din imaginația anti-creștină a lui Umberto Eco. Beatrice de Planissoles (46 de ani), castelana din Montaillou, a fost arestată în 1321 de Inchiziția condusă de Benedict XII sub acuzația de vrăjitorie și erezie. Asupra ei au fost găsite următoarele: 2 cordoane ombilicale ale nepoților ei (se credea că acestea îl protejau pe purtător în fața tribunalului), cârpe îmbibate cu sânge din prima menstruație a fiicelor ei (Beatrice de Planissoles a avut 5 fiice, sângele de la prima menstruație era păstrat pentru fabricarea unei poțiuni magice ce ar fi asigurat iubirea soțului), diferite semințe și frunze de plante (pentru dureri de cap și ridicarea virilității), formule codate scrise pe hârtie și bucăți de pâine uscată. În realitate, spre deosebire de literatura lui Umberto Eco, pe inchizitori i-au interesat mai puțin cordoanele ombilicale și sângele menstrual (dovezi mult mai limpezi pentru practici magice decât organele de bou din ”Numele trandafirului) – atenția le-a fost atrasă de bucățile de pâine uscată, primite de la predicatorii catari și care dovedeau adeziunea Betricei la erezie (la momentul arestării aceasta era combinată cu un preot catolic, femeia a avut o viață extrem de intensă). Chiar cu toate aceste dovezi (plus trecutul eretic de 20 de ani al acuzatei) nici vorbă de ars pe rug: Beatrice de Planissoles a stat un an în închisoare, și-a reconfirmat credința catolică și singura ei pedeapsă a fost să poarte pe haine o cruce de pânză galbenă până la sfârșitul vieții.

 

În realitate procesele de vrăjitorie erau mult diferite față de ce se vede prin filme și cărți – aici am povestit delirul din jurul unui caz de vrăjitorie de la Brașov din 1709, brașovenii au avut destulă minte să nu o ardă pe rug pe acuzată.

 

[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

 

ABONARE PE EMAIL

 

https://historice.ro/adevarul-despre-inchizitie/

 

 

/////////////////////////////////////

 

Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”

 

 

Din stenogramele discutiilor purtate de liderii PSD in spatele usilor inchise rezulta ca Nastase si oamenii sai voiau sa aiba control total asupra mass-media. Preocuparea pentru imaginea proprie este aproape patologica. Acolo unde conducatorii tarii nu puteau interveni prin autoritate, cumparau institutii sau jurnalisti. Presa este pentru PSD nu doar un mijloc de manipulare a electoratului, ci si o marfa. Mass-media este conceputa de Nastase ca instrument de acoperire a minciunilor guvernantilor, a traficului de influenta si a coruptiei la nivel inalt.

 

Adrian Nastase:

„Avem nevoie de zece oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar. Asta este complicat si de asta cine se ocupa la noi de lucrurile astea? Unul scrie desene, altul face desene, altul face diagrame, altul pune pe pereti, este vorba de munca aia de saiba. (…) Dar noi am lasat Televiziunea Romana sa preia ce a vrut ea, noi nu i-am spus vrem mesajul asta, nu am spus la PRO TV: vrem mesajul asta. Cineva care sa stea la pupitru sa vada tot ce s-a intimplat si sa spuna, domnule, noi vrem sa apara pe televiziune mesajul asta, vrem imaginea asta. La Televiziunea Romana a aparut Octav Cozmanca din spate filmat de trei ori. (…) Dar pentru asta trebuie sa avem noi un om care sa stabileasca mesajul pe care il vrem.

(29 septembrie 2003)

 

Valer Dorneanu: „Apropos de stradania televiziunilor, incepind cu televiziunea nationala si a celorlalte si a presei, eu tot ma intreb de ce noi continuam sa sprijinim in diverse modalitati institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame, iar ceea ce primim noi sint cel mult vagi scutiri individuale. In rest, dv., presedintele, partidul, guvernul s-au lasat… Parlamentul, cred, nu mai conteaza, ca in capul lui se sparg toate. Sintem tinte si la televiziunea nationala, si la toate ziarele pe care noi le sprijinim. Nu cred ca tot trebuie sa ne intrebam retoric despre aceste lucruri si sa vedem totusi ce trebuie facut. Eu nu zic ca trebuie sa revedem ordonanta aceea cu facilitatile, ar fi o greseala, dar macar sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei. Repet, ma gindeam la un moment dat asa, in naivitatea mea, probabil cind o incepe campania electorala, toate ziarele astea pe care le tinem asa serios sa existe, sa aiba audienta si sa prospere, poate atunci vor veni si ne-or ajuta, dar pina atunci ne toaca atit de solid incit nu stiu daca ne mai revenim in campania electorala cu sprijinul lor consistent.”

(29 septembrie 2003)

 

Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer

Nastase:

„Chiar daca este foarte bine intentionata, ea nu stie ce vrem noi. Asta este problema. Ea este, dupa parerea mea, fata asta, Ghiurco, foarte bine intentionata. Ce anume?”

Dorina Mihailescu: Nu se intelege… Jumatate dintre ei (jurnalisti – n.r.) sint anti-PSD. Nu poti sa-i determini… Asa se intimpla cu… Dar daca noi am avea o echipa foarte bine asezata si… Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer, nu trebuie sa asteptam noi ca altii sa ne faca jobul… decit corpul politic in sine care este interesat. Imi cer scuze, evaluezi… Cu exceptia lui Gherasim, care a aratat asa, pe ici, pe colo, cu Basescu…

Nastase: Alea au costat. (29 septembrie 2003)

 

Nastase: Chiar Televiziunea Publica Nationala a aratat astazi un caz de persoana care a murit din cauza ca sistemul nostru sanitar este la pamint. Aici practic ar trebui intervenit. Cum a fost in perioada anterioara, ce s-a intimplat acum, cit s-a dat la sanatate, ce s-a intimplat in ultimele saptamini, deci ar trebui un mesaj de reactie de la nivelul ministerului. (29 septembrie 2003)

 

Cu urechea mereu ciulita

Nastase: Eu, de dimineata, fac urmatorul lucru, dau drumul la radio la stiri si in acelasi timp ma uit la imaginile de la TVR 1, la ora 7.00. Si rugamintea mea, daca puteti sa faceti, Dorina si Vasile, un sincron pe o singura caseta si puneti sunetul de la Radio Romania pe imaginile de la TVR 1. La radio a inceput cu Ziua Unirii, cu nu stiu ce, cu ce trebuie. In imaginile de la TVR 1 era tipul ala care a intrat cu masina in pom. Pe urma, era cineva cu medicamentele. Daca ascult radioul si nu inteleg ce spune… deci tot ce a insemnat. In momentul in care astia de la Radio Romania ajunsesera deja la sport si nu mai stiu pe unde, a inceput si la televiziune sa dea ceva cu Ziua Unirii. (2 decembrie 2003)

 

Miron Mitrea: Eu cred ca aici trebuie sa facem niste miscari simbolice si singurul lucru care poate sa atraga atentia populatiei este Televiziunea Nationala prezentindu-l pe presedintele partidului, viitor sau neviitor vom vedea, nu asta vom vedea, actualul prim-ministru, in discutia cu oamenii simpli. (2 februarie 2004)

 

“Nasul” lucreaza pentru PSD

Nastase: In orice caz, vreau sa va spun – ma uit acum rapid pe scriptul de la B1 TV – baiatul asta (n.r. – Radu Moraru, emisiunea “Nasul”) a facut tot ce a putut, a pus intrebari mai bune decit noi, adica…

Dorina Mihailescu: Mai avea un pic si…

Nastase: O stringea de git! (n.r. – pe Emma Nicholson, raportor la acea data al Parlamentului European pentru Romania). Adica a tocat-o – cel putin asa cum am vazut eu foarte rapid – extraordinar de interesant. (…) Am o rugaminte, sa faceti liniste si sa-i ascultati pe cei care vorbesc. (10 februarie 2004)

Nastase: Presa este tema pe care noi o gestionam cel mai prost si asta pentru ca nu vrem sa ajungem pina la urma la o formula coagulata. (…) E vorba de mass-media in general, pentru ca, practic, mass-media doreste sa arate ca ea de fapt este singura putere care conteaza in tara si ca ea schimba guvernele si regimurile politice. Si asta este de fapt tema foarte clara. Si nu conteaza ca noi sintem la putere, a facut acelasi lucru si in 2000. Este o problema de mentalitate. Presa nu este in concurenta, cum sint partidele politice, ziarele sint cartelate, ele nu sar unul la altul, se fac intelegeri si se stabilesc. Cred ca aici avem o foarte mare problema si daca nu ne trezim rapid sa vedem ce facem… (…) La televiziune – m-am uitat duminica – era o emisiune de divertisment. Cine era marea vedeta a Televiziunii Romane? Marcel Iures, care vorbea despre statul care ne supara pe toti. Cel care facea emisiunea nu a stiut sa-i spuna sau nu a vrut ca el a participat la campania electorala a lui Constantinescu si a fost intr-un clip care-l recomanda pe Constantinescu poporului sa fie sef de stat. Chiar nu mai exista nici un alt actor din Romania capabil sa vina la prima emisiune de divertisment a anului? Noi am mai facut la un moment dat, l-am rugat pe Valentin Nicolau (presedintele TVR – n.r.) sa faca nu numai o analiza a stirilor. La stiri lucrurile se echilibreaza cumva, ca rar mai reusim noi sa dam o informatie pe pozitiv, dar, in orice caz, nu intra nimic pe negativ despre ceilalti. (…) TVR 2, in orice caz, a crescut foarte mult, ceea ce este bine, dar daca 1 discuta criticindu-ne pe noi nu e bine. (…)

Nicolae Vacaroiu: O ora a fost numai cu scandalurile din agricultura. (5 ianuarie 2004)

 

Valer Dorneanu: Eu nu am spus totul despre televiziunea nationala, totusi. Si presedintele si cei de la stiri si cei de la TVR International sint absolut impotriva noastra. Eu vad emisiunile de la TVR International vara. (…). Este inadmisibil. Si ne urmaresc efectiv asa, cu binoclul si in camere, si guvernul si va spun, uneori cu subtilitate, uneori… Cred ca ar trebui sa ne gindim la ceva cu privire si la presedinte si la cei de la stiri. Daca noi tot asteptam… (29 septembrie 2003)

 

Nastase: M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a parut foarte bun si mai optimist decit l-as putea face eu. In orice caz, cred ca este foarte bun asa, ca mesaj, si cred ca este foarte bine felul in care a comentat el anul 2003 si perspectivele pentru 2004. (5 ianuarie 2004)

 

Fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda

Nastase: Este foarte greu. Trebuie facuta o monitorizare de la cap la coada, ca altfel, asa, nu ne dam seama. TVR 2 insa a inceput sa creasca si devine un canal si ar trebui sa-l folosim mai bine. (…) Mai avem niste probleme legate de monitorizari, de reactie rapida. Nu stim unele lucruri care par mai importante. Noi monitorizam numai ziarele centrale, nu avem o monitorizare atenta sau in orice caz eu am una. (…) Cu presa locala. Bun. Este foarte important sa vedem cum reactionam, ce introducem. Nu reusim sa dam suficient de… (…) Acum, ca este domnul Seuleanu presedinte executiv (la Radio Romania Actualitati – n.r.) cred ca lucrurile se vor rezolva. (…) Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe. (5 ianuarie 2004)

 

Si cu banii luati, si criticati

Nastase: Sa incepem sa aratam cel putin care este situatia, pentru ca totusi sintem si cu banii luati si mi se pare ca nu este normal. Se vorbeste despre lipsa de libertate a presei si daca te uiti, practic, singurii care sint atacati in presa in mod obisnuit sintem noi. Cel putin sa aratam aceste lucruri. La televiziuni o sa va uitati, la televiziuni lucrurile sint mult mai echilibrate. Nu stim noi sa lucram suficient de bine si, iata, spunea Valentin Nicolau, ca sint colegi din guvern care nu accepta sa mearga la talkshow-uri la TVR 1. La Foc incrucisat si altele. Dan Matei stie despre cine e vorba, dar n-o sa dea acum exemple, dar rugamintea mea… (…) E foarte important. Daca avem un format la care putem sa vorbim la doua milioane de oameni este foarte important. Trecem la monitorizari radio. Aici va trebui efectiv sa vedem ce se intimpla. Problema este ca unele dintre zonele astea de mass-media isi fac rating atacindu-ne pe noi, chiar daca sint mai apropiate de noi, dar dimensiunea comerciala intra in functiune. (…) Eu cred ca in curind vom avea si un format de ziar comercial, un ziar la care vom avea actiuni si vom vinde actiunile cui vrea sa le cumpere. Va fi un ziar cumva… Nu va spun pina apare formatul. Va fi un format foarte sobru. Serban (Mihailescu – n.r.), vorbeam despre tine acum. Hilde a ascultat Radio 21 si era extrem de nemultumita si i-am spus ca tu te ocupi de Radio 21.

Serban Mihailescu: Mie mi l-ati dat… Radio 21 e…

Nastase: Ce anume?

Ioan Mircea Pascu: Radio 21 face parte din vechea filiera…

Nastase: Da, pentru ca ei au jumatate din actiuni, asa este. Nu stiu, hai sa clarificam lucrurile astea, Puiu. Ce anume? Am spus. Victor este acolo, am vorbit cu Serban, care e prieten cu…

Ioan Mircea Pascu: 51%… 49% noi…

Nastase: Victor, la sfirsitul saptaminii vreau un raport in legatura cu situatia, cu actiunile, propuneri si asa mai departe. Ce spui?

Victor Ponta: Va dau raportul si acuma…

Ioan Mircea Pascu: Dar Nica de ce a…

Nastase: Nu stiu. Victor, vezi de ce au vindut licenta unor unguri radicali cei de la Radio 21.

Valer Dorneanu: Au vindut licenta Radio 21, deci Radio 21 din Harghita a ramas fara licenta ca au vindut-o unuia din Gheorghieni, care este printre sponsorii celor din tinutul secuiesc. Putem sa anulam licenta acuma, avind in vedere ca nu avea voie sa vinda licenta.

(1 martie 2004)

 

Avem nevoie de 10 oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar.

Adrian Nastase, prim-ministru

„Continuam sa sprijinim institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame…”

Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor: „Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe.”

 

Adrian Nastase, 5 ianuare 2004

Steno decriptaj: Iluzionistii

Inca in papuci, cu ochii cirpiti de somn, Nastase da drumul la radio si la televizor. Asculta si se enerveaza. Citiva “idioti de ziaristi” il critica. Culmea, exact pe posturile platite de ei. “Asa nu mai merge. Si cu banii luati, si criticati”, tuna premierul in sedintele de partid. Toti sint de acord. Trebuie facut ceva. Dar ce? Mass-media, o marfa ca atitea altele, le mai scapa uneori printre degete. Dar Partidul e inventiv. Metodele de control au fost experimentate si de inaintasi: PCR si Securitate. Acum trebuie doar diversificate si nuantate. Scopul ramine insa acelasi, subordonarea totala. De departe, cel mai versat in aceasta actiune e Adrian Nastase. Cele mai bune idei, cele mai subtile sau mai dure metode vin de la el. Delegatii la sedintele PSD sint simpli executanti, iar propunerile lor par niste glumite in comparatie cu machiavelismul ideilor sefului. Aproape te pufneste risul cind il auzi pe Mitrea indemnindu-l “sa se arate la geaca, la caminul cultural” din Dimbovita. Flacaul nu stie meserie. Lectia i-o da Nastase. “Trebuie sa avem oameni care sa spuna pe caseta respectiva, de la secunda cutare la secunda cutare si asta dam, deci control”. Premierul viseaza ceva de genul echipelor de securisti din televiziunea ceausista, care stateau la pupitru si nu le scapa nici un amanunt. Tovarasa era filmata numai din dreapta, pomii vestejiti din fundal erau scosi, iar sincroanele erau lucrate la secunda. Acum, in campanie, se vede ca lectia este pusa in practica. La televiziunea platita de contribuabili lucrurile sint relativ simple. Valentin Nicolau, directorul general, este chemat si tras de urechi. Daca nu se executa imediat, i se arata pisica Raportului parlamentar. La fel de simplu e si la PRO TV, unde Adrian Sirbu “cere in fiecare zi cite ceva”. Printre care si reesalonarea datoriilor. La Antena 1 nu sint motive de nemultumire, “ca lucrurile merg bine”. Iar la o adica, mai e si ordonanta cu facilitatile, sponsorizarile, reclamele. “Sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei”.Cit despre ceilalti, presa scrisa si radiouri, aici trebuie lucrat mai finut. Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti. Dar mentalitatea de samsar a PSD este cea care isi spune ultimul cuvint. Totul are un pret. “Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer”.

 

PSD si Nastase sint obsedati de imagine. Motivul este simplu. Ea trebuie sa camufleze realitatea. Sa acopere coruptia si jaful. Sa le implementeze saracilor un zimbet nating si fericit pe fata. Evident, in fata camerelor de luat vederi, pentru ca in rest nu are nici cea mai mica importanta. Mortii de prin spitale trebuie pusi in circa vointei divine. Asta doar daca nu se reuseste raportarea lor la guvernarea Constantinescu. Fara imaginea prefabricata in sedintele de iluzionism de la Delegatia Permanenta, intreg edificiul s-ar prabusi rapid. De aceea Partidul si maestrul de ceremonii Nastase consuma cea mai mare a timpului punind la cale strategii de control si subordonare ale presei. Cu cit realitatea devine mai infricosatoare, cu atit intregul mecanism de recompunere a ei, felie cu felie, trebuie mai bine elaborat. E o cursa contra cronometru. Spre propria nefericire, PSD nu a reusit sa aiba controlul total. Asa ca presa ramine in continuare cosmarul care ii bintuie somnul de marire.

 

Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.

 

Citeste si articolele:

 

Stenogramele PSD (controlul justitiei)

Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)

Stenogramele PSD (II)

Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I)

Sex si santaj in Famiglia PSD

 

////////////////////////////////////////

 

 

Ce ştim despre Inchiziţie

 

Inchiziţia a fost un episod negru în istoria bicericii catolice. Crimele şi barbaria Inchiziţiei dovedesc necesitatea ‘liberului arbitru’ şi răspund la întrebarea ‘De ce Dumnezeu îi lasă pe unii să fie atât de ticăloşi?’. Până la urmă, fiecare om este liber să aleagă, lucru ignorat complet de Inchiziţie. Dacă urmaţi link-ul de mai sus, veţi afla informaţii interesante despre apariţia şi metodele Inchiziţiei.

 

Un alt site dedicat acestui subiect este https://www.inchizitia.info.ro/. Iată un citat, referitor la Inchiziţia catolică spaniolă. ‘Inchizitia catolica spaniola a fost infiintata de catre regele Ferdinand al-II-lea de Aragon si de regina Isabella a Castiliei in 1478. Inchizitia catolica spaniola functiona in Spania, dar si in teritoriile si coloniile Spaniei. Inchizitia catolica spaniola s-a focalizat pe maurii care populau aceste teritorii. Cei care nu acceptau convertirea la religia catolica si nici parasirea tarii erau intai torturati si apoi omorati. Vreme de aproape trei secole si jumatate, Inchizitia catolica spaniola:

 

a ars de vii 35.000 de indivizi

19.000 de indivizi au fost arsi dupa ce au fost ucisi (in efigie)

29.000 de indivizi au fost condamnati la inchisoare pe viata,

5.000.000 de indivizi exilati, ei si familiile lor (aproape toti mauri si evrei)

20.000 de indivizi torturati si ruinati.

Daca ar fi ales convertirea, Inchizitia catolica ar fi pedepsit acesti indivizi astfel:

 

-posturi si participarea la slujbe intr-un colt al bisercii, stand cu o lumanare in mana si descult,

-opere de binefacere, pelerinaje in locuri sfinte, zidirea unei biserici

-purtarea unor obiecte de imbracaminte specifice sau a unui semn distinctiv pe haine.

-amenzi

-confiscarea bunurilor

-inchisoare pe un timp determinat.

La 4 decembrie 1808, Napoleon Bonaparte suprima Tribunalul Inchizitiei in Spania, ca atentand la suveranitatea regala. Astfel, Inchizitia catolica spaniola isi incepe sfarsitul.’

 

Citeste si articolele:

 

Câţi atei sunt în România

În România, religia face legea într-un stat aşa-zis laic

Unii români se despart de religia multora dintre noi

Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

În Moldova lui Ilici, mămăliga n-a explodat în 1989 şi nu explodează nici după 20 de ani

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Descriere – Istoria secreta a inchizitiei

 

 

Istoria secreta a inchizitiei

Autor: Benazzi, Natale

Editura: PRO EDITURA

 

Din Peru pana in Renania, din Algrave pana in Boemia, de la mijlocul secolului al XIII-lea la inceputul secolului al XIX-lea, Biserica Catolica a

intretinut tribunale a caror unica sarcina era judecarea devierilor religioase si a tuturor celor ce se indepartau de o credinta a carei pazitoare se

conasidera institutia ecleziastica. Aceste organisme sunt cunoscute sub numele de Inchizitie.

 

A vorbi despre Inchizitie, inseamna sa-ti imaginezi scene populate cu oameni in negru, agitand crucifixe deasupra unui rug, si calai „indreptand”

articulatiile victimelor lor. Catarii au constituit, in secolul al XIII-lea, pretextul Inchizitiei, care s-a grabit sa-si exercite talentele impotriva

tuturor ereziilor: ale evreilor, protestantilor si vrajitorilor, precum si ale celor mai luminate spirite ale stiintei.

 

Autorii lucrarii se opresc asupra marilor momente si a marilor procese care au jalonat istoria Sfantului Oficiu, prezentandu-ne mecanismele mai mult sau

mai putin cunoscute ale aparatului comandat de Torquemada.

 

Pagina dupa pagina, aflam cum, timp de aproape sapte secole, aceasta masina de normalizare sociala a functionat cu sustinerea puterii politice,

producand propria legenda, datorita unei arte de punere in scena care ne uimeste si astazi. Istoria secreta a Inchizitiei constituie o remarcabila carte

de istorie a mentalitatilor despre una dintre paginile cele mai negre ale crestinismului.

 

Autori: Natale Benazzi, Matteo D’Amico

Nr. pagini: 224

Format: 15.5 x 23 Cartea „Istoria secreta a inchizitiei”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Benazzi, Natale si a fost publicata la Editura PRO EDITURA .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/istoria_secreta_a_inchizitiei-benazzi_natale-pro_editura-p10016384

 

///////////////////////////////////////////

 

Crimele Revolutiei. Sangeroasa Diversiune a KGB-istilor din FSN

 

 

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/crimele_revolutiei_sangeroasa_diversiune_a_kgb_istilor_din_fsn-cartianu_grigore-neverland-p10187558

 

Autor: Cartianu, Grigore

Editura: NEVERLAND

Categoria: Stiinte umaniste » Istorie

 

 

Transport gratuit in Bucuresti si Ilfov la comenzi de peste 150 lei

Drept de retur 30 zile

Livrare in Pachetomat

cu doar 8.00 lei

PRP:29,90 Lei

22,43 Lei

Diferența: 7.47 Lei

 

Descriere – Crimele Revolutiei. Sangeroasa Diversiune a KGB-istilor din FSN

 

 

„Important nu este doar sa stii adevarul, ci sa-l sicauti. Iar Grigore Cartianu l-a cautat cu tenacitate sirabdare. Vazand rezultatul muncii sale, mi-l imaginez pe autor in mijlocul desertului, sapand cu mainile in nisip dupa un strop de apa, care pana la urma iese la iveala din strafundurile pamantului si se transforma intr-un rau, potolindu-i setea. Si nu doar setea sa, ci a tuturor celor carora le era sete.” (Iarina Demian, actrita si regizoare)

 

„Printr-un efort colosal si printr-o buna-credinta rar intalnita in zilele noastre, Grigore Cartianu reuseste sa ne restituie un moment important al istoriei noastre. El apeleaza la tehnica istoriei orale, ceea ce face demersul sau si mai placut lecturii, si mai credibil.” (Gheorghe Gorun, istoric)

 

„Cartea lui Grigore Cartianu face lumina in cel mai tulbure, controversat si masluit eveniment al ultimilor 25 de ani. Scriitura este alerta, placuta, aproape cinematografica. Este rusinos ca mai sunt oameni care contesta si astazi adevarul. Adevarul trebuie spus chiar daca este dureros. Sunt interesat de aceasta carte pentru a face un film.” (Radu Gabrea, regizor)

 

Nr. pagini: 272

 

Format: 13×20

 

Anul aparitiei: 2021

 

Cartea „Crimele Revolutiei. Sangeroasa Diversiune a KGB-istilor din FSN”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Cartianu, Grigore si a fost publicata la Editura NEVERLAND .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/crimele_revolutiei_sangeroasa_diversiune_a_kgb_istilor_din_fsn-cartianu_grigore-neverland-p10187558

 

 

Si

 

 

https://www.librariaonline.ro/advanced_search_result.html?keywords=crimele+inchizitiei+sau+tainele+mormintelor+din+barcelona

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Despre Edgar Allan Poe

 

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un poet, romancier, nuvelist si critic literar american, creator al genului de scurte povestiri si precursor al literaturii moderne de fictiune stiintifico-fantastica.

 

A dus o viata de boem si a sfarsit tragic in mizerie, opium si alcoolism, dar tocmai din acest infern al existentei sale s-au nascut multe dintre creatiile ce aveau sa impuna literaturii universale norme de evaluare estetica necunoscute pana atunci. In cei patruzeci de ani ai unei vieti halucinante, scriitorul a izbutit sa publice multe volume de versuri, de proza, estetica si teorie literara, facand dovada unei forte de creatie extraordinare.

 

Nascut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe ramane orfan de ambii parinti la varsta de 3 ani si este adoptat de familia John Allan, un negustor instarit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. Dupa studii secundare in Liverpool (Anglia) si in Richmond, se inscrie in 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit sa o paraseasca dupa un an, lipsit de mijloace materiale si inglodat in datorii in urma unei vieti extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatal sau adoptiv.

 

Poe incearca sa urmeze o cariera militara, dar este exclus din Academia Militara West Point din cauza savarsirii unor acte deliberate de indisciplina. In aceasta perioada publica fara prea mult succes primele sale poezii. In 1833 inregistreaza primul succes cu povestirea „Manuscris gasit intr-o sticla” (A MS. Found in a Bottle), castigand concursul organizat de revista Baltimore Saturday Visiter. Se stabileste in Baltimore, dupa ce se casatorise in 1836 cu verisoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul dupa scurt timp datorita exceselor sale alcoolice. Aparitia romanului Aventurile lui Arthur Gordon Pym (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atentia publicului si a criticilor. Poe devine editor asistent la revista Burton’s Gentleman’s Magazine, trece dupa un an la revista Graham’s Magazine, unde publica numeroase articole, povestiri si eseuri, aducandu-i reputatia unui critic competent si sever. In 1839 apare in doua volume un ciclu de nuvele „Povestiri ale Grotescului si Arabescului” (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fara succes material.

 

In ianuarie 1845 publica in revista New York Evening Mirror celebrul sau poem „Corbul” (The Raven), care a provocat o adevarata senzatie. Imbolnavirea si moartea sotiei sale Virginia in 1847 ii accentueaza insa abuzul de bauturi alcoolice, Poe duce o existenta tot mai dezorganizata, care ii precipita ruina fizica si spirituala. Hotarat sa se recasatoreasca, imbibat cu opiu si alcool, a plecat sa-si aduca fosta soacra la nunta, dar nu a mai ajuns la destinatie.

 

Dupa o disparitie de cateva zile, este gasit in ziua de 3 octombrie 1849 este gasit cazut pe un trotuar in orasul Baltimore, in stare de confuzie mintala.

 

Moare patru zile mai tarziu intr-un spital din Baltimore, la 7 octombrie 1849, cauza mortii – ca intr-o poveste de suspans de E.A. Poe – a fost rabia (turbare).

 

 

Titlurile autorului Edgar Allan Poe (34 titluri prezente pe site)

 

 

https://www.librariaonline.ro/autori/poe_edgar_allan

 

 

////////////////////////////////////////////

 

(Nimic nu este intamplator)… Fost deputat rus, care trăiește în exil în Ucraina: Revolta a fost o înscenare, Putin și Prigojin erau puși de acord/ Șeful Wagner avea nevoie de o scuză pentru a părăsi Ucraina, interesele sale sunt în Africa

 

REDACȚIA

 

”Totul a fost o farsă”. Ilia Ponomarev, om de afaceri și fost deputat al Dumei ruse care din 2016 trăiește în exil în Ucraina și este unul dintre fondatorii Legiunii pentru Libertatea Rusiei, are idei clare despre revolta, ulterior abandonată, a Grupului Wagner, ale cărui forțe au ajuns la porțile Moscovei fără a întâmpina rezistență, scrie publicația italiană Adnkronos, citată de Rador.

 

 

”Cred că Prigojin și Putin au avut de la început un acord cu privire la ceea ce urma să se întâmple, o înțelegere despre care nimeni altcineva nu era la curent”, explică Ponomarev într-un interviu acordat agenţiei Adnkronos, subliniind că șeful grupării Wagner „este un om de încredere al lui Putin. Se cunosc de multă vreme și împrejurările în care s-au întâlnit au creat între ei o relație de mare încredere”.

 

Fostul deputat, singurul care a votat împotriva anexării Crimeei, evidențiază motivele care, în opinia sa, i-au determinat pe Putin și Prigojin să acționeze în acest fel. Pe de o parte, scopul președintelui rus a fost ”să sperie atât elitele ruse, cât și pe cele internaționale. Avea nevoie să transmită un mesaj din care să reiasă că el nu este cea mai proastă alternativă” și că există ”un căpcăun, pe nume Prigojin, pe care nimeni din comunitatea internaţională nu şi-aș dori să-l vadă ţinând mâna pe un buton nuclear”.

 

Potrivit lui Ponomarev, Putin a vrut să demonstreze că posibilitatea înlocuirii lui este ”reală” și că înlocuitorul este mai rău decât el. ”Și, din păcate, cred că şi-a atins obiectivul, deoarece toată lumea a crezut în acest spectacol”.

 

Prigojin, la rândul său, avea nevoie să găsească o modalitate de a părăsi Ucraina ”cu demnitate”, susţine miliardarul rus. „Luptă de mult timp și este obosit. A pierdut mulți oameni, dar mai ales are oportunități financiare imense în Africa, contracte militare importante pe care le poate onora, numai că nu putea să plece aşa, pur și simplu. Avea nevoie de o scuză”, subliniază Ponomarev, potrivit căruia Belarusul, care, aşa cum a anunţat aseară Kremlimul, îl va găzdui pe Prigojin, este doar ”un loc de tranzit”. ”Nu va rămâne mult timp și de acolo va pleca în Africa”.

 

 

Fostul deputat al Dumei subliniază că, în orice caz, evenimentele de sâmbătă vor avea consecințe pozitive asupra Kievului. „Cu siguranţă, deoarece moralul trupelor ruse nu este prea ridicat și după toate aceste evenimente va fi și mai scăzut. În acelaşi timp vor fi probleme în lanțul lor de comandă. Lucruri cu siguranță pozitive, pentru noi”, declară el.

 

Putin însă, continuă el, și-a atins scopul. ”Rușii îl consideră un învingător și consensul lui va crește mult după tot ce s-a întâmplat, însă în termeni reali” – avertizează Ponomarev – „este evident că au ieşit la suprafaţă toate slăbiciunile lui. A sosit timpul ca Moscova să fie eliberată, și când Legiunea noastră pentru Libertatea Rusiei va crește şi va ajunge la nivelul necesar, cu siguranță că vom transforma planul neterminat al lui Prigojin în realitate”.

 

Sursa: Adnkronos/ Rador/ Traducerea Cătălina Păunel

 

 

 

 

https://www.g4media.ro/fost-deputat-rus-care-traieste-in-exil-in-ucraina-revolta-a-fost-o-inscenare-putin-si-prigojin-erau-pusi-de-acord-seful-wagner-avea-nevoie-de-o-scuza-pentru-a-parasi-ucraina-interesele-sale-sunt.html

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

(Teatru iliescian-jucat de tovarasii lui…) Prigojin este plătit de CIA, Wagner și Putin au păcălit Ucraina sau complotul anti-Kremlin a implicat armata și FSB. Teoriile conspirației au invadat Internetul după evenimentele dramatice din Rusia

 

 ADRIAN NOVAC

 

Incertitudinea și confuzia care au dominat ziua de sâmbătă din Rusia, când mercenarii din Grupul Wagner au declanșat „o rebeliune” împotriva șefilor armatei, preluând controlul asupra cartierului general militar din regiunea Rostov și avansând spre Moscova, pentru ca apoi să se răzgândească aproape inexplicabil și să se reîntoarcă la bazele lor la ordinul șefului companiei, Evgheni Prigojin, au dat naștere la sute de teorii ale conspirației despre evenimentele dramatice din federație. Prigojin a fost plătit de NATO și aliații occidentali ai Ucrainei sau mercenarii Wagner și Kremlinul au pus la cale o „revoltă falsă” pentru a atrage Ucraina într-o cursă sunt câteva dintre opiniile cele mai controversate apărute pe paginile de socializare și pe forumurile de discuții.

 

O zi confuză

 

Evenimentele care au avut loc în ultimele 24 de ore în Rusia au alimentat un șir întreg de teorii ale conspirației legate de ceea ce s-a întâmplat în Federația Rusă.

 

Reamintim că, potrivit relatărilor din presa internațională, șeful Wagner, Evgheni Prigojin – considerat până de curând un apropiat al președintelui Vladimir Putin – , a declanșat „o rebeliune” în Rusia, susținând că a preluat controlul asupra cartierului general militar din regiunea Rostov.

 

Prigojin – împotriva căruia serviciul secret rus de securitate FSB a anunțat vineri noapte că a început o anchetă – a cerut să se întâlnească cu șefii ruși ai Apărării.

 

Într-o alocuțiune televizată, liderul de la Kremlin a răspuns la „tentativa de lovitură de stat,” afirmând: „Aceasta este o campanie aventurieră criminală. Este echivalentă cu o revoltă armată. Rusia se va apăra. Luptăm pentru viața și securitatea cetățenilor noștri și pentru integritatea noastră teritorială. Este o încercare de a ne submina din interior. Aceasta este trădare.”

 

Înregistrări video, postate aparent de localnici ruși, dar care nu au fost confirmate independent, au arătat convoaie ale grupului Wagner îndreptându-se spre capitala federației, în timp ce luptătorii ceceni conduși de Ramzan Kadîrov au fost trimiși să le oprească înaintarea. Diferite informații au indicat, de asemenea, că omul forte de la Kremlin a părăsit capitala la bordul unui avion, refugiindu-se la una din locuințele prezidențiale din St. Petersburg.

 

Primarul din Moscova a anunţat că impunerea de măsuri antiteroriste pentru a întări securitatea în capitala Rusiei. În acest timp, autostrăzile spre Moscova au fost blocate cu camioane cu nisip și ciment, iar unele dintre drumuri au fost excavate – totul pentru a opri înaintarea mercenarilor rebeli.

 

Într-un final, Prigojin a fost de acord să oprească avansarea spre Moscova pentru a nu declanșa un „masacru sângeros” în Rusia – decizia fiind luată după o discuție cu președintele de la Minsk, Aleksandr Lukașenko. De altfel, liderul mercenarilor Wagner a plecat în Belarus, în timp ce luptătorii săi au primit imunitate totală din partea autorităților ruse pentru rolul lor în „revolta” de sâmbătă.

 

Teoriile conspirației

 

Evenimentele care au avut loc sâmbătă în Rusia au determinat apariția a zeci de teorii ale conspirației. Pe parcursul întregii zile, forumurile de discuție și paginile de socializare media au fost martorele unor teorii dintre cele mai controversate legate de evenimentele care se derulau în federație.

 

Înainte de a prezenta câteva dintre ele, aș vrea să reamintesc că, într-un dialog pe care l-am purtat în vara anului 2009, Todd Leventhal, in acel moment expert în teoriile conspirației la Departamentul de Stat, ne-a declarat că „teoriile conspirației sunt atat de mult raspandite încât ele ar putea sa reflecte cateva aspecte fundamentale ale naturii umane, asa cum este de exemplu suspiciunea. În urma cu sute de ani in urma, suspiciunile aveau tendinta sa fie mai mult religioase in natura lor – despre unii oameni se credea ca erau vrajitori sau posedati de diavol. În vremurile moderne, suspiciunile înclină sa ia mai mult o forma politică.”

 

Referindu-se la teoriile conspirației, expertul a afirmat că ele „ofera o intrigă dramatică de genul alb si negru, bunul impotriva raului, care face apel la simtul nostru pentru dreptate, eroism si neliniste in fata pericolului. Ele ofera simplitate si convingere morala intr-o lume care poate fi tulburator de complexa, confuza si îndoielnică din punct de vedere moral. Și, în plus, ele ofera un statut special si prestigiu celor care, se presupune, au strapuns valul masinatiunilor secrete si, chipurile, au cunostinte speciale despre felul in care lumea functioneaza cu adevarat.”

 

Iată câteva dintre teoriile apărute în timpul „tentativei de lovitură de stat” care a avut loc în Federația Rusă, cu mențiunea că acestea sunt doar o mică parte din opiniile exprimate de internauți.

 

Prigojin a fost plătit de către NATO și aliații occidentali ai Ucrainei cu scopul de a-l doborî de la putere pe președintele Putin și de a pune capăt războiului cu Ucraina. Unul dintre motivele „puciului eșuat” ar fi fost acela de a afecta și mai mult moralul armatei lui Putin, dar și al populației ruse. Pentru mulți ruși, evenimentele de sâmbătă ar putea fi un semn că războiul cu Ucraina este deja pierdut – acesta fiind unul dintre obiectivele ascunse ale „revoltei.”

„Revolta” celor din Wagner Group – sponsorizată cu fonduri de CIA – a fost declanșată într-un moment delicat pentru președintele Joe Biden. Liderul american și fiul său sunt în centrul unui scandal de corupție, fiind acuzați de avertizori de integritate că au primit șpăgi de milioane de dolari de la asociați din Ucraina, China și alte țări. Unii internauți susțin că evenimentele din Rusia nu au fost deloc întâmplătoare, ci au fost declanșate de serviciile secrete americane, la ordinul lui Biden, cu scopul de a distrage atenția de la problemele legale în care este implicat liderul de la Casa Albă și alți membri ai familiei sale.

Mercenarii Wagner au acționat la ordinal serviciilor secrete din SUA, Marea Britanie și Israel, care au și finanțat „revolta” de sâmbătă. Unul dintre motive a fost atitudinea anti-semită a unor oficiali de la Kremlin, dovedită de exemplu prin declarațiile făcute la adresa lui Volodimir Zelenski.

CIA a sponsorizat acțiunea celor din Wagner prin care a urmărit îndepărtarea lui Putin de la putere și oprirea războiului din Ucraina. Motivul ar fi unul electoral, legat de alegerile din Statele Unite din 2024, când Biden ar fi putut face campanie susținând că a pus capăt conflictului din Europa și l-a eliminat pe „criminalul” de la Kremlin.

Evenimentele de sâmbătă arată ca o operațiune de dezinformare clasică, tipică pentru Rusia și Prigojin. Totul pentru a deruta opoziția, tabăra ucraineană și alianța NATO.

Prigojin a fost nemulțumit de modul în care conducerea armatei ruse a condus campania din Ucraina – prea încet, prea moale, prea puțină muniție pentru oamenii săi – și a vrut să-și expună punctul de vedere în cel mai dramatic mod posibil.

Șeful Wagner ar fi mințit constant, timp de 2 luni, în legătură cu lipsa de muniție. În schimb el ar fi făcut rezerve de arme și echipament militar, inclusiv lansatoare de rachete portabile și de rachete Javelin, capturate de la armata ucraineană. Prigojin ar fi stocat aceste arme în așteptarea momentului prielnic de a confrunta regimul de la Kremlin.

În acest context, reamintim că Wagner Group a anunțat în mai că va renunța la pozițiile sale din Bahmut, unde avea loc o confruntare pe viață și pe moarte cu trupele ucrainene, cerând ca mercenarii săi să fie înlocuiți cu unități obișnuite ale armatei ruse.

 

Retragerea cu care a amenințat Wagner a fost percepută atunci de analiști ca semn al rupturii tot mai mari între figurile care conduc efortul de război al Rusiei exact în momentul în care Kievul se pregătea să-și lanseze așteptata contraofensivă de primăvară. Oficialii ucrainieni au respins însă amenințările lui Prigojin, despre care au afirmat că sunt „o capcană” specifică tacticilor de război folosite deseori de Moscova.

 

În mai multe videoclipuri, Prigojin a criticat puternic liderii apărării din Rusia, acuzându-i direct de comportament inadecvat și de eșecul de a-și atinge obiectivele. El a spus că armata rusă și luptătorii Wagner ar fi trebuit să pună mâna pe Bahmut până pe 9 mai, dar „birocrații” au tăiat muniția de artilerie și ar fi mințit cu privire la numărul de trupe ruse care luptă în oraș.

 

Prigojin a filmat luptători Wagner morți și i-a înjurat pe ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, și pe generalul Valeri Gerasimov, care conduce războiul din Ucraina pentru Moscova, numindu-i „târfe,” „ticăloși,” „persoane de nimic.”

 

Ulterior, după ce solicitările sale ar fi fost „satisfăcute,” Prigojin a anunțat că mercenarii săi vor rămâne pe poziții în Bahmut.

 

Prigojin ar fi fost doar partea vizibilă al unui complot anti-Putin mai mare, care a fost susținut de lideri ai armatei și din serviciile de informații din Rusia. Obiectivul complotiștilor ar fi fost să-l elimine pe Putin, să retragă soldații din Ucraina și, mai ales, să reînceapă să facă afaceri de miliarde de dolari cu Occidentul.

Compania Wagner a acționat la ordinal Kremlinului. Intenția „răzvrătiților” a fost aceea de a face ca Rusia să pară slabă, pentru a-i păcăli pe ucrainieni și a-i determina să lanseze mai multe atacuri în regiuni unde erau pregătite ambuscade.

„Cascadoria” pusă la cale de Prigojin – considerat mereu un apropiat al liderului de la Kremlin – a fost menită să-i scoată în față pe liderii armatei dispuși să se revolte împotriva lui Putin. Orice general sau ofițer superior care a arătat o simpatie cât de mică față de „rebeli” ar fi fost demascat imediat ca acționând împotriva regimului și considerat trădător.

Putin și Prigojin s-au folosit de confuzia aparentă de sâmbătă pentru a mișca unități dintr-o parte în alta a frontului, păcălindu-i pe ucrainieni și pe cei din NATO.

Putin a fost cel care a planificat personal „revolta” mercenarilor Wagner. Eșecul acesteia de a se materializa nu face altceva decât să întârească puterea lui Putin și să demonstreze influența majoră pe care acesta continuă să o aibă în Rusia. Putin iese mai puternic în urma „puciului eșuat” și ar putea să arate și mai multă determinare în ceea ce privește atacarea Ucrainei. Țara și opinia publică sunt și mai unite acum în jurul omului forte de la Kremlin.

Graba cu care Prigojin a oprit înaintarea oamenilor săi spre Moscova, deși unele dintre unități erau la doar câteva zeci de kilometri de capitală, pare suspectă. El a spus că a făcut acest lucru pentru a opri „vărsarea de sânge.” Această declarație, venită din partea unuia care a încurajat omorârea cu barosul a unor unor foști mercenari Wagner, a fost respinsă de unele voci – inclusiv de Bill Bowder, opozantul anti-Kremlin – ca „dramatică,” „nefirească pentru un individ care n-a dat niciodată doi bani pe vărsarea de sânge” și „aranjată din timp”.

În ciuda știrilor explozive, multe dintre ele neverificate, singurul „război civil” care a avut loc în Rusia s-a petrecut pe Internet. „Revolta” de sâmbătă nu a provocat victime civile sau militare, doborârea elicopterelor și avioanelor rusești – inclusiv înregistrările video care au apărut și au devenit virale pe rețelele sociale – a fost aranjată în laboratoarele FSB, iar evenimentele de sâmbătă au fost puse la cale de Putin cu Prigojin. Cum altfel, se întreabă unii, mercenarii au avut nevoie de 18 luni pentru a avansa 7 km în Bahmut și doar o zi pentru a străbate 350 km spre capitala Rusiei, un avans fulger, în care nu au întâmpinat practic nicio rezistență, iar unitățile militare au părut că „le fac loc” ca să avanseze nestingherite spre Moscova?

Înțelegerea pe care a făcut-o Prigojin, anunțată de Lukașenko, nu a fost cu Putin, ci cu altcineva de la Moscova. Putin ar fi părăsit în fuga capitala, nu mai deține frâiele puterii, iar Rusia este în pragul unei schimbări de regim iminente.

Retragerea lui Prigojin și a mercenarilor săi în Belarus este un plan bine pus la punct de strategii de la Moscova. Pe de o parte, Wagner îl va ajuta pe Lukașenko să rămână la putere, în condițiile în care opoziția – inclusiv armată – împotriva dictatorului de la Minsk capătă un contur tot mai vizibil. În al doilea rând, mutarea mercenarilor Wagner în Belarus este strategică. Ei se apropie de Polonia și țările baltice și, în plus, vor fi o amenințare constantă pentru nordul Ucrainei, complicând planurile de atac ale armatei lui Zelenski. Un nou front ar putea fi deschis cât de curând în conflictul actual dintre Rusia și Ucraina.

 

Surse: Facebook, Twitter, Reddit, YouTube

 

 

https://www.g4media.ro/prigojin-este-platit-de-cia-wagner-si-putin-au-pacalit-ucraina-sau-complotul-anti-kremlin-a-implicat-armata-si-fsb-teoriile-conspiratiei-au-invadat-internetul-dupa-evenimentele-dramatice-din-rusia.html

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Epoca Putin, un regim cu final așteptat: Înlăturarea forțată de la putere. ”Nu văd ca Putin să-și dea demisia fără un fel de revoluție” (Zuckerman)

 

Ciprian Dumitrache

 

Putin a pierdut o mare parte din autoritate după episodul rebeliunii lui Prigojin, crede și Adrian Zuckerman, ambasador al SUA în România, în perioada 2019-2021.

 

Evenimentele de sâmbătă nu fac decât să adâncească criza de autoritate în care se află Vladimir Putin. Dacă până acum poziția sa a fost contestată doar în plan extern (inclusiv prin mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internațională), iată că încep să apară primele fisuri vizibile în structura de securitate internă a Rusiei, așa cum remarca și Secretarul de Stat al SUA Antony Blinken.

 

Putin și camarila sa sunt deja compromiși pe plan extern, iar revolta inițiată de Prigojin arată că nici în interior lucrurile nu stau prea bine pentru președintele rus.

 

Într-un interviu pentru DefenseRomania, fostul ambasador în România a analizat ultimele evenimente din Rusia și este de părere că președintele rus Vladimir Putin iese mult mai slăbit din această înțelegere ciudată între el și, deja, fostul șef al grupului Wagner, Evgheni Prigojin.

 

Ambasadorul Zuckerman, este foarte direct și tăios atunci când îl descrie pe ”țarul” de la Kremlin. În opinia lui Zuckerman, președintele Putin a acționat în afara normelor de drept internațional și este compromis ca om de stat. Liderul rus nu mai are credibilitate pentru a negocia un acord internațional, arată Zuckerman.

 

”(Rușii n.r.) Au ucis civili, au distrus orașe. Putin e un criminal, un mincinos. Nu se poate încheia pace cu el. Cum poți semna orice fel de document cu un om ca el și să spui că te bazezi pe înțelegere?”, se întreabă retoric fostul ambasador american în România.

 

Putin trebuie și cei din jurul lui trebuie să plătească pentru crimele din Ucraina conchide Adrian Zuckerman.

 

 

 

Schimbarea de putere la Kremlin – o afacere violentă

 

 

Zuckerman remarcă faptul că elita rusă este surprinsă de evoluția evenimentelor din Ucraina, estimările rușilor fiind date complet peste cap. Acesta nu vede o tranziție pașnică de putere la Kremlin.

 

”Nu văd ca Putin să-și dea demisia fără un fel de revoluție acolo. Așa cum am văzut în trecut, schimbările de putere în Rusia sunt revoluții violente”, crede fostul ambasador american.

 

Rebeliunea lui Prigojin arată că în Rusia cresc nemulțumirile, dar nu este clar care sunt forțele care i se vor opune lui Vladimir Putin.

 

Prigojin este, în cel mai bun caz, parte a unui grup de interese, dacă nu chiar doar un instrument al acestora. Având în vedere structura de putere din Rusia, varianta ca șeful Wagner să fi acționat de capul lui este mai mult decât improbabilă.

 

Zuckerman vine cu o observație similară și este convins că Prigojin a plănuit acțiunea împreună cu persoane din cadrul FSB sau/și GRU.

 

”Sunt sigur că ce a făcut Prigojin n-ar fi putut să se întâmple dacă nu ar fi fost ajutat de unele tabere, chiar de unii de la serviciile de intelligence de acolo”.

 

https://www.defenseromania.ro/dosarul-putin-are-o-singura-rezolvare-plecarea-fortata-de-la-putere-nu-vad-ca-putin-sa-si-dea-demisia-fara-o-schimbare-violenta-zuckerman_623291.html

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Anatol Țăranu: Destabilizarea internă a Rusiei înseamnă deschiderea de noi oportunități pentru Chișinău, de a rezolva conflictul transnistrean

 

Situația internă a Rusiei devine una din ce în ce mai tensionată, după ce Președintele rus Vladimir Putin a vorbit în adresarea sa despre tentativa de lovitură de stat împotriva statului rus, a comentat expertul Anatol Țăranu pentru Radio Moldova. Potrivit acestuia, destabilizarea internă a Rusiei va însemna și slabirea regimului de la Tiraspol, iar autoritățile de la Chișinău, trebuie să profite de situație și să înlăture acest regim, sau să facă în așa fel încât Rusia să nu manifeste acțiuni provocatoare în raport cu Republica Moldova.

 

 

“Situația devine una destul de complicată, dar este clar că superioritatea este de partea organelor oficiale ale Federației Ruse. În același timp, rebeliunea lui Prigojin vorbește de un foarte puternic seism care a zbuciumat temelia regimului lui Putin. Deci, ceea se întâmplă astăzi în Rusia, deschide niște ferestre de oportunități pe care Chișinăul ar putea să le folosească. Slăbirea regimului lui Putin, înseamnă inclusiv slăbirea acelui suport pe care îl are regiunea transnitreană, pozițiile regimului de la Tiraspol ar putea să se șubrezească foarte serios”, a menționat Anatol Țăranu.

 

Anatol Țăranu a mai adăugat că luptele interne din Rusia va schimba raportul de forțe din Ucraina, iar Kievul va profita de această situație pentru a-și lansa ofensiva la scară largă.

 

Amintim că în noaptea de vineri spre sâmbătă grupul militar privat Wagner, condus de controversatul Evgheni Prigojin, considerat anterior un apropiat al liderului de la Kremlin, Vladimir Putin, a început un marș militar pe teritoriul Rusiei. Acesta a acuzat Ministerul rus al apărării că ar fi comandat un atac asupra forțelor sale care luptă pe teritoriul Ucrainei și a anunțat o acțiune de pedepsire a celor care ar fi ordonat atacul.

 

Într-un discurs către popor Vladimir Putin a declarat că răscoala grupului militar privat Wagner în Rusia este “un cuțit în spate” și o trădare de patrie. Liderul de la Kremlin a numit complicată situația din regiunea Rostov pe Don, dar și în alte regiuni, unde trupele Wagner au intrat cu tehnică militară. Președintele rus, a declarat că a dat ordinele necesare pentru a asigura securitatea cetățenilor și suveranitatea rusă, iar organizatorii acțiunilor ofensive și luptătorii acestora împotriva statului rus vor răspunde în fața legii și a poporului Rusiei. Toate festivitățile din Moscova dedicate încheierii anului școlar au fost amânate cu o săptămână, anunță ministerul rus al educației. Potrivit sursei, dacă situația va reveni la normal petrecerile de absolvire vor avea loc pe 1 iulie.

 

https://radiomoldova.md/p/15540/anatol-taranu-destabilizarea-interna-a-rusiei-inseamna-deschiderea-de-noi-oportunitati-pentru-chisinau-de-a-rezolva-conflictul-transnistrean

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Solovioave, vezi că-ți rup urechile!

de Grigore Cartianu

 

Ce ziseși, mă? „România va trebui atacată cu arme nucleare tactice”? „România nu va mai fi”? Așa ziseși, mă, derbedeule? Ei, las’ că ne-om întâlni noi odată, când Putin nu va mai fi… și când Rusia asta, în forma ei barbară, nu va mai fi… Să vezi ce ți-oi face eu ție atunci!

Scrisoare deschisă

Domnului Vladimir Soloviov, propagandist-șef al tiranului Vladimir Putin

Sinistre domnule Vladimir Soloviov,

 

Vă scriu pentru că de o vreme vă cam preocupă România. Ați tot spus una-alta despre țara noastră – o țară măruntă, dacă te uiți pe hartă, în comparație cu măreața dvs. Rusie; „măreață”, vorba vine…

 

 

 

Ați vorbit urât, domnule Soloviov. Foarte urât. Afirmații de canalie mizerabilă, de javră absolută.

 

Vă dau numai două exemple recente.

 

În octombrie 2022 ați cerut, la TV, să fie atacate cu rachete bazele din România folosite pentru transferul echipamentelor militare către Ucraina. Ați zis așa: „Poate a venit timpul să le explicăm indivizilor din Vest, care devin tot mai obraznici, că bazele unde antrenează în prezent ucraineni naziști, cele din Franța, Polonia, Germania și Marea Britanie, pot fi considerate ținte legitime. Aeroporturile poloneze unde aterizează avioane cu ajutoare din SUA și Marea Britanie, bazele din România și așa mai departe. Nu vedeți cum iar și iar extind raza și complexitatea armelor livrate? Noi am spus deja că tot ce intră pe teritoriul ucrainean este o țintă legitimă. Dar să efectuezi lovituri pe teritoriul unor state membre NATO este, desigur, o declarație de război”.

 

Asta v-a ieșit pe gură, sinistre domnule Soloviov. Am înțeles, vreți să fie lăsată Ucraina singură și neajutorată, s-o măcelăriți voi cum vreți, așa cum ați tot făcut cu multe țări – și cu România, evident – în mizerabila voastră istorie.

 

 

 

Dar vremurile s-au mai schimbat, iar noi, popoarele astea micuțe care stăm în calea ambițiilor voastre bolnave de a stăpâni Balcanii până la Strâmtori (Bosfor și Dardanele) și până la Insula Creta, iar Europa până la Oceanul Atlantic, ne-am unit puterile și, între timp, am trecut în tabăra marilor democrații, a Lumii Libere.

 

 

Ați fost oleacă neatenți și am evadat din oribila voastră lume, Solovioave! Și noi, și lituanienii, și estonienii, și letonienii (oftați rău după ținuturile astea – of, of, of, URSS!), și polonezii, și ungurii, și cehii, și slovacii, și bulgarii, și albanezii, și nemții de răsărit…

 

 

O evadare similară au încercat și georgienii, dar v-ați dus cu tancurile peste ei și i-ați ocupat în 2008.

 

Acum, în Ucraina, faceți la fel: dorința de libertate a unui popor o tratați cu gloanțe, obuze și rachete ucigașe, la pachet cu tradiționalele voastre jafuri și violuri.

 

 

În Republica Moldova ați acționat preventiv, plasând spurcata voastră Armată a 14-a în Transnistria încă de la destrămarea URSS, ca să țineți Basarabia noastră captivă.

 

Dar să revenim la România. Nu v-ați răcorit suficient, se pare, cu declarațiile neroade din urmă cu opt luni. Ați recidivat zilele astea, furios că militarii ucraineni ar putea fi antrenați în țara noastră să piloteze avioane F-16 occidentale.

 

 

Ați spus așa: „Înseamnă că România nu va mai fi! Înseamnă că România va trebui atacată cu arme nucleare tactice!”.

 

 

Bă, Solovioave – ca să mă adresez cum îmi vine pe suflet –, ia băgați-vă voi în cur armele alea nucleare cu care vă tot lăudați și cu care ne tot amenințați! Băgați-vi-le în cur și tratați-vă de hemoroizi!

 

Nu ne e frică, bă, de armele voastre nucleare! În orice caz, nu mai mult decât ar trebui să vă fie frică vouă de armele noastre nucleare! Cum, n-avem așa ceva?! Avem, bă, scârnăvie, și noi, și lituanienii, și estonienii, și letonienii, și polonezii, și ungurii, și cehii, și slovacii, și bulgarii, și albanezii, și nemții de răsărit… Prin alianța noastră cu Mari Puteri nucleare, dar civilizate, precum SUA, Franța și Marea Britanie, suntem și noi apărați în fața Marii Puteri nucleare, dar barbare, care e scârbavnica voastră Rusie!

 

 

Când ne amenințați pe noi, vă amenințați de fapt pe voi! Iar asta vă doare, că nu ne mai tremură izmenele în fața amenințărilor voastre, după ce ne-ați terorizat o întreagă istorie!

 

Solovioave, i-ai auzit zilele trecute pe senatorul democrat și pe cel republican, aflați umăr la umăr, dincolo de răfuielile lor politice interne? Ai auzit ce-au spus? Ai sesizat cuvântul pe care au apăsat? Hai să te ajut: dacă veți trimite chiar și o singură bombă nucleară într-o țară NATO sau în proximitate (se înțelege Ucraina, Moldova, Georgia, Suedia etc., de unde radiațiile ar pune în pericol unele țări NATO), atunci „veți fi eviscerați”! Ai înțeles, Solovioave? „Veți fi eviscerați”! Nici nu vei avea timp să-ți dai seama că ești deja dezintegrat, canalie! Niciun cuvânt nu-ți va mai putea ieși din gura aia spurcată!

 

 

Ascultă o poveste, Solovioave! Când eram noi copii, pe vremea când vecinii Republicii Socialiste România se numeau Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS – CCCP în literele voastre de stepă), Republica Populară Ungaria, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSFI) și Republica Populară Bulgaria, oamenii mai în vârstă aveau obiceiul – prostul obicei, după normele actuale – să-i tragă de urechi pe cei mici. Dacă nu știai lecția, învățătorul te avertiza: „Ai grijă că-ți rup urechile!”. Dacă te hârjoneai cu un coleg, dascălul trecea direct la fapte, fără avertisment: te apuca de-o ureche și ți-o lungea până urlai de durere. Chiar și câte-un uncheș de pe uliță te atenționa, când bănuia că ai pus gând rău cireșelor coapte ori gutuilor galbene din grădina sa: „Vezi că te trag de urechi!”. Sau: „Să nu te prind, că-ți rup urechile!”.

 

 

Solovioave, atâta-ți spun: vezi că te trag de urechi! O să pice Putin, o să se mai schimbe și Rusia, că n-o să rămână-n veci primitivă, barbară și agresivă ca în prezent. Vin din spate generații care nu mai suspină după URSS și după harta ce se întindea până dincolo de Berlin.

 

Solovioave, trag nădejde că, până atunci, nu va fi nevoie să fii eviscerat. Lumea se va schimba, totuși, fără suferințe mai mari decât cele pe care le provocați voi acum poporului ucrainean. Așadar, vei supraviețui acestei nebunii și te vei trezi, poate, într-o lume liberă.

 

Ei bine, în acea lume liberă te voi căuta, te voi găsi și te voi trage de urechi! Nu-ți voi spune de ce – vei ști tu mai bine. Mai als că-ți spun o dată în plus: Solovioave, ai grijă că-ți rup urechile!

 

1. S. Solovioave, să-i spui și lui Vladimir Saldo, rahatul-cu-ochi pe care l-ați pus voi guvernator în Herson-ul ocupat (temporar, evident, iar asta veți vedea curând), că-i rup și lui urechea. Ba chiar îl pun și la Calul Bălan, cum era moda pe la noi, pentru că a amenințat cu distrugerea podului de la Giurgiulești, de peste Prut. Dobitocilor, voi n-ați înțeles că nu s-au inventat arme care să poată distruge podurile vizibile și invizibile care ne leagă pe noi, românii din stânga și din dreapta Prutului?!

 

 

https://ziaristii.com/solovioave-daca-te-prind-iti-rup-urechile/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 (Pentru ca au pus umarul la intronarea Burgheziei neo-Marxiste din Romania…)România are cei mai mulți bugetari din UE. Și mai face angajări la început de 2023

 

 

 

România are peste 1,2 milioane de bugetari, mult peste media Uniunii Europene, dar se pregătește să angajeze și alții, încă din prima zi a anului viitor. Asta, după cinci luni în care recrutările pentru posturi publice au fost înghețate.

În septembrie anul acesta, erau peste un milion 255 de mii de angajați la stat. Cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut cu peste 60 la sută în ultimii 5 ani. În 2017, costurile erau de 70 miliarde de lei, iar în 2021, acestea au ajuns la 112 miliarde de lei. În primele 10 luni din an, statul a cheltuit peste 97 de miliarde de lei cu salariile angajaților săi. „Dacă ne uităm, de exemplu, la ponderea din venituri bugetare, noi suntem pe primul loc în Uniunea Europeană cu o alocare de 37% din venituri către plata bugetarilor. Versus 16% în Germania, sau 23% media Uniunii Europene. Putem reduce din cheltuieli pe termen lung, informatizând administrația publică. Va necesita o resursă umană mai mică și în același timp va oferi servicii mai bune contibuabililor. Acest lucru va duce treptat la o reducere de angajați în sistemul bugetar. Deci, Guvernul nu trebuie să concedieze, ci doar să nu mai angajeze și să digitalizeze sitemul.”, a declarat pentru Digi 24 Adrian Codirlașu, analist fiscal CFA.

 

https://www.monitorulexpres.ro/2022/12/22/romania-are-cei-mai-multi-bugetari-din-ue-si-mai-face-angajari-la-inceput-de-2023/#comment-1145

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 (Precum Satan,Poporul Rus creat prin cotropire isi creaza propriul sfarsit )Amenințare fără precedent: „Nu avem de ales, Rusia va trebui să lanseze un atac nuclear asupra Europei” 

 https://www.monitorulexpres.ro/2023/06/26/amenintare-fara-precedent-nu-avem-de-ales-rusia-va-trebui-sa-lanseze-un-atac-nuclear-asupra-europei/

 

Agenția de presă RIA Novosti a publicat un editorial al unui important membru al elitei ruse intitulat „Nu avem de ales: Rusia va trebui să lanseze un atac nuclear asupra Europei”, probabil cel mai direct mesaj de amenințare nucleară al unui oficial rus, în condițiile în care Kremlinul a preferat până acum să transmită doar avertismente voalate pe această temă.

Articolul publicat de agenția de presă de stat rusă este ilustrat cu un nor „ciupercă” de după o explozie nucleară și este semnat de Serghei Karaganov, considerat un apropiat al lui Vladimir Putin și al lui Serghei Lavrov.

Karaganov este șeful Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare, decanul Facultății de Economie Mondială și Afaceri Internaționale și a fost consilier prezidențial atât pentru Boris Elțîn, cât și pentru Putin.

„Timp de șaptezeci și cinci de ani de descurajare reciprocă, armele nucleare au salvat lumea, iar oamenii tocmai s-au obișnuit cu asta. Acum vedem cu ochii noștri că armele nucleare nu mai salvează lumea, pentru că se întâmplă ceva de neconceput: Occidentul a început un mare război în suburbiile unei mari puteri nucleare”, își începe Karaganov editorialul. Acesta susține că „istoria oficială a creării armelor atomice este cunoscută, dar, din punctul meu de vedere, există încă o super-idee a apariției sale. Ca și cum Domnul Dumnezeu a văzut că o mare parte a omenirii a înnebunit, după ce a declanșat două războaie mondiale într-o singură generație, și le-a înmânat oamenilor arme nucleare, arme ale apocalipsei, pentru a fi tot timpul în fața oamenilor și pentru a-i speria. Și acum oamenii și-au pierdut frica.”

Karaganov spune că în SUA, Europa și chiar și în Rusia s-a răspândit „credința” că nu poate exista un război nuclear niciodată. „Drept urmare, din cauza acestor 70 de ani de pace, sentimentul de autoconservare a încetat să mai funcționeze în societate și, cu ajutorul unei propagande încântător de vicioase, acest sentiment de autoconservare este în continuare suprimat, precum și prin declarații că Rusia nu va lovi niciodată în Europa. Propaganda oficială occidentală pompează ideea că Occidentul poate face orice, iar Moscova va tolera totul”, scrie politologul rus.

 

„Sper să nu folosim niciodată armele nucleare”, continuă Karaganov, care aduce însă argumente pentru un război nuclear în Europa: „Faptul că refuzăm să le folosim în orice situație, cu excepția cazului în care există un pericol mortal pentru statul însuși, mi se pare frivol. Dacă adversarii noștri nu își vor veni în fire, conducerea politico-militară a Rusiei se va confrunta cu o alegere morală teribilă și cu necesitatea de a lua o decizie dificilă.

Cred că președintele nostru trebuie să își proiecteze hotărârea de a folosi arme nucleare la un moment dat. Se pune însă întrebarea cine ar putea și ar trebui să fie ținta unui astfel de atac”, scrie acesta. Karaganov exclude un atac nuclear asupra Ucrainei pentru că deși „sunt un popor mizerabil de iluzionați care sunt persecutați pentru a fi măcelăriți.

Dar totuși ei sunt poporul nostru, nu-i vom lovi. Dacă se va ajunge la lovituri nucleare, acestea ar trebui să se îndrepte către o serie de țări din Europa care au sprijinit cel mai mult regimul mercenar de la Kiev.” Politologul rus mai spune că „atunci când se discută subiectul unui ipotetic atac nuclear asupra Europei, se pune întrebarea: cum vor răspunde SUA? Practic, toți experții sunt de acord că americanii nu vor răspunde în niciun caz la un atac nuclear asupra aliaților lor cu un atac nuclear pe teritoriul nostru.” „Înțeleg perfect chinul moral al celor care spun că în niciun caz folosirea armelor nucleare nu este de neconceput și inacceptabilă. La care eu le răspund: prieteni, îi respect pe pacifiști, dar ei există și trăiesc în această lume doar pentru că luptătorii luptă și mor pentru ei, așa cum luptă acum soldații și ofițerii noștri din Ucraina”, își încheie Karaganov editorialul.

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Unde sunt fabricile lui Ceausescu?

 

Mihai Maci

 

 

În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”.

 

 

 

Pentru cei trecuţi de 45 de ani, clădirile fără ferestre şi uşi, invadate de ierburi, înseamnă cu totul altceva: mulţi şi-au început în ele viaţa de adulţi, iar unii şi-au trăit în perimetrul lor o bună parte a vieţii. Pentru ei, ruina clădirilor e pandantul propriei decreptitudini fizice: dovada cea mai bună că lumea se precipită, buimacă, spre propriul ei sfârşit. Toate clădirile dau impresia durabilităţii; acestea erau – în plus – populate de o groază de oameni şi zidurile lor întorceau ecoul a nenumărate voci: comenzi răstite, râsete, ţipete, discuţii la o ţigară, şedinţe şi discursuri pe care nu le asculta nimeni. Peste tăcerea de acum va veni huruitul mecanic al utilajelor ce vor schimba peisajul. Atât mall-ul, cu învelişul lui de tablă şi plexiglas, cât şi blocurile noi, învelite în polistiren, sunt departe de-a oferi impresia de stabilitate a vechii fabrici. Lucrurile noi par a fi făcute pentru a fi înlocuite cu altele – căci poate tocmai aceasta e esenţa “schimbării” pe care o invocăm atât de des. Lucrurile vechi se duc pentru totdeauna şi-i antrenează în naufragiul lor pe cei care şi-au împletit destinul cu ele. Cândva, ruinele de azi erau mândria lui Ceauşescu: fabricile “epocii de aur”. Deşi faptul de-a fi muncitor nu era un ideal în acele vremuri, mulţi din angajaţii lor au ajuns să se identifice cu ele. Şi mulţi din aceşti mulţi – deşi le-au trăit istoria – n-au înţeles cum au putut ajunge marile fabrici nişte ruine cărora li se şterg şi urmele.

 

Povestea lor începe demult, cu toate că industria noastră e tânără – cea mai mare parte a ei nedepăşind viaţa activă a celor care acum se apropie de 80 de ani. Un volum dedicat industriei româneşti sub Carol al II-lea (şi publicat după fuga acestuia), în 1940[1], recunoştea – în prima frază – că, până în 1918, România (pe atunci mică) fusese “o ţară eminamente agricolă”.  Aceeaşi sursă menţionează, în acelaşi an, numărul de 260.000 de muncitori industriali în întreaga ţară. Cifra aceasta trebuie raportată la o populaţie de 20.000.000 de locuitori ai ţării (19.933.802 recenzaţi în 1939), înainte de pierderile teritoriale din vara lui 1940. După cum e de aşteptat, majoritatea fabricilor semnificative în diversele ramuri ale industriei (exceptând-o pe cea petrolieră, centrată în jurul Ploieştiului), precum şi majoritatea muncitorimii (aproape 20 %) era localizată în capitală. România era, într-adevăr, o ţară agrară. Publicat în 1933 la prestigioasa editură Brockhaus din Leipzig, albumul “Rumänien. Landschaft. Bauten. Volksleben.”, nu are, între cele 304 fotografii ce prezintă detaliat lumea românească a epocii decât două (!) care trimit la industrie: una cu sondele de la Moreni şi alta cu rezervoarele de petrol din portul Constanţa. Să nu uităm că petrolul e, totuşi, o materie (aproape) primă, iar exploatarea lui (atât extragerea, cât şi rafinarea) era făcută fie de consorţii străine, fie în colaborare cu acestea. “România pitorească” era, într-adevăr, o ţară agrară. Numai că nici cu agricultura nu stăteam prea bine. Pe cât de adevărat e faptul că – în 1938 – România era a treia ţară europeană ca suprafaţă agricolă (fiind devansată doar de Franţa şi de Polonia), pe atât de adevărat e şi acela că, în acelaşi an, ţara noastră era antepenultima (înaintea Portugaliei şi a Greciei – care nici nu contau la scara europeană a teritoriilor arabile) la randamentul cerealelor – principalele culturi agricole – la hectar.[2] Raţiunea acestei discrepanţe e simplă: agricultura României era una primitivă, bazată pe practici ancestrale, lipsită de mecanizare (România e antepenultima şi la numărul de hectare ce reveneau unui tractor în epocă), de un sistem de irigaţii, de selecţie a soiurilor de plante (şi a raselor de animale), de ierbicidare (sau de vaccinare), de centre teritoriale de prelucrare a materiei prime (industria conservelor e ca inexistentă în 1940) şi – neîndoielnic – de specialişti agricoli. Imaginile rurale ale albumului editat de Brockhaus ne arată o agricultură de Ev Mediu în anii ’30 ai secolului XX. Şi totuşi, ceva se schimbase: crearea statului modern (român după 1859 în vechiul Regat şi consolidarea celui maghiar după 1867 în Transilvania) are ca efect integrarea satelor ancestrale în plasa administraţiei moderne. Aceasta înseamnă, între altele, două împroprietăriri (pe vremea lui Cuza şi în 1921), o primă reţea de drumuri (cele mai multe de pâmânt), imergenţa unei legislaţii care să reglementeze suprafeţele funciare şi a relaţiilor de producţie, igienizarea unei lumi cvasi-naturale, generalizarea (treptată) a educaţiei primare şi, încet – încet, o uşoară modificare a tehnologiilor agricole (de pildă trecerea de la plugul de lemn cu brăzdar de fier (ce ne vine de la romani) la plugul integral metalic (al cărui brăzdar pătrunde mai adânc în pământ). Toate acestea au un efect direct la nivel demografic: puţinele lucruri făcute la finele secolului XIX şi începutul secolului XX sunt suficiente pentru a reduce mortalitatea infantilă în rural (la care, cu toate acestea, suntem campioni europeni, cu 182,5 copii morţi până la un an la mia de născuţi vii – adică aproape 20 % !) şi a majora numărul celor care au şansa de a creşte (România fiind în epocă a doua ţară europeană, după Albania, ca rată a natalităţii). Acest lucru înseamnă că populaţia rurală creşte în continuu – aproape ca în logica malthusiană – în vreme ce suprafaţa agricolă rămâne constantă, sau se măreşte mult mai puţin (în urma împroprietăririlor). De aici două consecinţe: prima – un excedent de mână de lucru în rural care are ca efect imposibilitatea introducerii unor tehnici şi tehbologii mai performante în agricultură. Evident că agricultura mecanizată era mult mai eficientă în epocă, însă introducerea ei în România – fără absorbţia surplusului de mână de lucru – ar fi lăsat literalmente muritori de foame o mulţime enormă de oameni. Astfel că în satele noastre se munceşte epuizant – şi primitiv – pentru o producţie minimală. (Același lucru se va întâmpla după Revoluție: menținerea tuturor muncitorilor pe ștatele de plată ale fabricilor înseamnă imposibilitatea restructurării și retehnologizării acestora. Părțile neproductive nu pot fi eliminate – pentru a stopa deficitele în creștere și a orienta bugetul spre sectoarele rentabile – din rațiuni electorale.) A doua consecinţă (legată de primă) e tocmai aceasta – excedentul populaţiei rurale, pentru a permite eficientizarea agriculturii, ar trebui drenat în altă direcţie. Aceasta e problematica cu care Virgil Madgearu îşi deschide clasica sinteză cu privire la “Evoluţia Economiei Româneşti după războiul mondial” din 1940. Concluzia cărţii lui Madgearu e aceea că dezvoltarea viitoare a României presupune deopotrivă industrializarea şi raţionalizarea producţiei agricole (realizată în bună măsură prin pătrunderea producţiei industriale în lumea satului). Virgil Madgearu nu era socialist – şi cu atât mai puţin comunist (deşi comuniştii îi vor exploata memoria dat fiind dramaticul său sfârşit în perioada guvernării legionare), ci ţărănist. Însă, departe de viziunea bucolică a sămănătorismului, el înţelegea că satul nu se poate dezvolta decât schimbându-se. Pe de altă parte, în epocă mai era clar încă un lucru: lipsită de industrie, România avea profilul tipic al unei ţări coloniale. Adică a unei ţări care are resurse, dar care nu are capitalul, expertiza şi tehnologia necesară pentru a le exploata şi, ca atare, e nevoită să le concesioneze străinilor. Pozitivul balanţei comerciale – atât cât era el – era dat, pe de-o parte, de importul redus (produsele de lux erau pentru o mică protipendadă, iar industrie care să fie dotată cu cele necesare nu prea era), pe de alta, de exportul de materie primă (petrol, cherestea şi crereale). Demografia galopantă, excesul de mână de lucru (lipsită de specializare), exportul de materii prime, incapacitatea exploatării propriilor resurse, concesiunile străine (la care poate fi adăugată instabilitatea politică şi proverbiala corupţie balcanică) făceau ca România acelui timp să arate – în ciuda vârfurilor la care ne raportăm metonimic – exact ca o ţară tipică a lumii a treia. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ţara mai cunoaşte trei valuri de dezorganizare economică: cel antrenat de “românizare” (confiscarea în perioadă legionară şi antonesciană a industriilor şi comerţului evreiesc), mobilizarea unei părţi semnificative a mâinii de lucru şi rechiziţionarea unei bune părţi a producţiei pentru front şi, în fine, ocupaţia rusescă cu spolierea sistematică a tot ceea ce putea fi luat drept “contribuţie pentru armata aliată”. Dacă ni se spune că în România se trăia mai bine decât în alte ţări europene din perioada Războiului e din cauză că ţara nu a fost – decât în mică măsură (în decursul a două luni) teatru de operaţiuni militare şi pentru că marea majoritate a populaţiei se mulţumea cu puţin. Ultimul act al vechilor nenorociri îl reprezintă foametea din 1946 – 1947 datorată secetei şi slabelor recolte agricole. Aceasta e ţara pe care, în 1948, pun mâna comuniştii.

 

1948 nu înseamnă doar acapararea întregii puteri de către comunişti, ci şi fixarea definitivă a modelului comunizării în toate ţările aflate la discreţia armatelor lui Stalin. După ce refuzase (şi-şi obligase acoliţii estici să refuze) Planul Marshall şi pus în faţa integrării economiilor vestice pe care acesta o accelera, Stalin hotărăşte să unifice şi el, cât mai rapid cu putinţă, economiile estice într-un sistem comun. Modelul acestuia urma să devină “marea economie sovietică” cu reţeta ei bazată pe industrializarea masivă, cu accent pe industriile grele (extractivă, siderurgică şi de constructoare de maşini). Trebuie spus că, dincolo de voinţa lui Stalin (care era, în sine, o limită idepasabilă), acest model de dezvoltare exercita în epocă o reală fascinaţie chiar asupra unor oameni ce nu simpatizau cu dictatorul de la Kremlin. Căci industrializarea forţată la care acesta supusese – fără nici un interes faţă de costuri (mai ales de cele în vieţi umane) – Rusia Sovietică îşi dovedise valabilitatea în războiul împotriva Germaniei Naziste. Orice război modern e, în primul rând, un război al economiilor şi în mod particular al industriilor producătoare de armament. Or, economia lui Stalin a făcut faţă cu succes acestui tip de război. Nu trebuie ignorată contribuţia celorlalţi aliaţi, în mod particular a americanilor – cu faimoasele acorduri de land-leasing (de la care porneşte Planul Marshall) şi cu convoaiele Mării Nordului – însă greul l-a dus industria sovietică (înfruntând carenţa mâinii de lucru şi, adesea, delocalizările impuse de evoluţia frontului). Până la urmă capacitatea acesteia de a produce pe bandă rulantă tancuri T 34 şi avioane Iliuşin e cea care, dublată de o rezervă inepuizabilă de soldaţi, a întors înapoi – până la Berlin – armatele lui Hitler. Şi cum succesul justifică orice, şi industrializarea stalinistă – oricât de violentă a fost ea – şi-a găsit post-factum justificarea.  În ceea ce priveşte România de după 1948, partea proastă e aceea că violenţa statului la adresa societăţii, ce devine din ce în ce mai puternică, nu e însoţită (în primul deceniu) de accelerarea procesului de industrializare. Stalin – şi după el încă un timp Hruşciov – tratează România efectiv ca pe o colonie proaspăt cucerită, pe care o exploatează cu brutalitatea (şi impunitatea) învingătorului. Faimoasele sovromuri nu sunt forme de trasfer tehnologic, ci pur şi simplu alocarea unor echipamente (cel mai adesea maşini industriale) cu un scop precis: anume acela de a exploata maximal o anumită ramură economică. O mică franjă a populaţiei rurale e absorbită în aceste activităţi (altminteri bine remunerate), alta în reconstrucţia oraşelor care fuseseră afectate de război, în fine, o alta în rudimentele industriei care se începe să se dezvolte (copiind echipamente ruseşti – precum faimoasele IMS-uri care erau varianta locală a GAZ-urilor sovietive). Chiar dacă mişcarea de populaţie nu e încă de amploare, ea face vizibilă discrepanţa de venituri dintre muncitorul urban şi ţăranul aservit statului. Căci, din momentul în care România începe să se industrializeze, modelul stalinist funcţionează la turaţie maximă. La începutul anilor ’30, când Rusia intră în epoca piatiletkăi (a planurilor cincinale), Stalin rezolvă în modul cel mai brutal cu putinţă problema fondului de investiţii pe baza căruia se poate dezvolta industria: transformând ţăranii sovietici în ocnaşi condamnaţi la muncă silnică. Tot produsul lor – uneori tot la propriu, inclusiv sămânţa pe anul viitor (aşa cum s-a întâmplat în Ucraina în perioada Holodomor-ului) – este rechiziţionat de stat pentru alimentarea muncitorilor industriali, iar ce rămâne e vândut, la preţ de dumping, pe pieţele internaţionale pentru a obţine valuta necesară licenţelor, instalaţiilor şi investiţiilor industriale. Soluţia e barbară – căci face milioane de victime – dar rezolvă trei probleme: aduce rapid hrană şi bani în oraşe şi industrie, suprimă (prin genocid) excedentul demografic din rural şi frânge rezistenţa ţărănimii la politicile arbitare ale statului. Aşadar, deloc întâmplător, Gheorghiu-Dej adoptă modelul rusesc al colectivizării ca precondiţie a industrializării României. Foametea intenţională e sporadică în comunismul autohton, ţăranimea fiind supusă – încă înaintea colectivizării – prin sistemul cotelor (menite atât susţinerii populaţiei urbane în creştere, cât mai ales plăţii în natură a datoriei de război faţă de ruşi) şi, mai apoi, prin deportări masive, reprimarea violentă a răscoalelor şi arestări ale elitei rurale (asimilată chiaburimii). Dacă în interbelic ţăranul era doar sărac, în comunism el devine un adevărat paria al lumii noi. Această degradare a condiţiei rurale e un motiv în plus al exodului rural care se accentuează în a doua jumătate a anilor ’50, odată cu începutul industrializării efective a României.

 

Schema dezvoltării comuniste e cea stalinistă (în fapt occidentală, dar de secol XIX), în care accentul cade pe industria extractivă, cea siderurgică şi, în fine, cea constructoare de maşini. Rudimentele unor asemenea industrii existau în România interbelică (de pildă oţelăriile de la Reşiţa sau uzinele Malaxa din Bucureşti), însă “transpunerea în practică a programelor Partidului” obligă nu doar la refacerea lor radicală, ci şi la deschiderea altor centre şi la dezvoltarea unei reţele (naţionale) de industrii conexe pe lanţul de producţie. Cele mai multe sunt create de la zero, adică de la clădirile propriu-zise. Această activitate titanescă are un avantaj social: ea valorizează preponderent munca fizică şi nespecializată a cohortelor rurale care, în marea lor majoritate, nu aveau decât şcoala primară. “Şantierele socialismului” – de la Bumbeşti-Livezeni la “23 August” şi de la asamblarea traverselor pe noile linii ferate (CFR-ştii fiind – sub Dej – “avangarda clasei muncitoare”) la construcţia infrastructurii combinatului siderurgic de la Galaţi – devin debuşeul tineretului rural, care “se califică la locul de muncă” şi primeşte şi un apartament (din cele pe care tot el le construieşte) în “cartierele-dormitor” din jurul noilor fabrici. Oricât de grele sunt condiţiile acestor începuturi, pentru cei mai mulţi din tinerii acelor vremuri condiţia de muncitor – fie şi necalificat – era infinit superioară vieţii pe care o părăsiseră în rural.

 

 

 

Angajarea la stat presupunea garanţia unui venit minim (dar care creşte în timp) – spre deosebire de dependenţa de condiţiile meteorologice şi de ciclurile entomologice ale vieţii agricole, presupunea o hrană zilnică cu aport proteic – în vreme ce cea rurală era, prea adesea, doar vegetală şi bazată pe cereale (o arată incidenţa pelagrei la sate), de asemenea mai presupunea posibilitatea schimbării hainelor (salopetele fiind adesea oferite de fabrică), a unei igiene corporale (la început în băi publice şi incluzând dezinsecţia cu DDT) şi a unor servicii medicale mult mai generoase decât cele de acasă şi, în fine, presupune din ce în ce mai mult o locuinţă personală – fie şi de “confort redus” – care asigura spaţiul de intimitate al familiei nucleare. Evident că prin căsătorie veniturile familiei se multiplicau, iar copiii – de la vârsta creşei – erau preluaţi (gratuit) de sistemul de stat pe perioada cât părinţii erau la slujbă. În fine, deloc neglijabil era şi faptul că oamenii acelui timp aveau posibilitatea de a-şi completa studiile – tot gratuit – şi de a avansa profesional (ceea ce se traducea, adesea, şi prin mutări – profesionale sau de domiciliu – mai avantajoase). Dacă-i judecăm după standardele noastre de astăzi, oamenii acelui timp ne par, neîndoielnic, săraci. Dar, aşa săraci cum erau, aveau o condiţie mult mai avantajoasă decât cea a părinţilor lor care crescuseră în rural şi rămăseseră captivi în sclavia la care comunismul incipient condamnase satul. Deja la începutul anilor ’60 tendinţa e marcată: copiii satului – şcolarizaţi până la nivelul a opt clase – sunt din ce în ce mai animaţi de tentaţia oraşului. Şi astfel asistăm la primul exod al lumii noastre – cel al urbanizării.

 

În 1964 Dej îi spune “nu!” lui Hruşciov şi economistului său, Evgheni Valev, care vedea posibilă o “diviziune a muncii” între ţările blocului estic, de pe urmă căreia România s-ar fi ales (alături de Bulgaria şi vestul Ucrainei) cu statutul de producător agricol. Mai înainte de toate, era limpede că tendinţa urbanizării nu mai putea fi oprită. Pe de altă parte, condiţia de ţară agricolă ar fi condamnat România la un statut subaltern faţă de ţările estice industrializate (şi în primul rând faţă de Rusia Sovietică) deoarece cu greu – dacă nu imposibil – materia primă poate suplini prin cantitate ceea ce produsul industrial încorporează ca şi calitate. Dej înţelegea bine că defazajul cronic – în defavoarea noastră – al balanţei de plăţi, dublat de incapacitatea de-a produce produse industriale de masă înseamnă dependenţă eternă de Rusia Sovietică. În fine – aşa cum a văzut-o bine Gregor von Rezzori – edificarea industriilor ar fi dus la crearea clasei muncitoare care, la rândul ei, oferea “baza de masă” a Partidului şi legitima pretenţiile conducătorilor săi. Cert e că în aprilie 1964 România alege tranşant industrializarea masivă şi rapidă, eliberează deţinuţii politici (dintre care unii cu competenţe utile în noile proiecte), se reorientează spre vest (ca sursă a licenţelor şi a tehnologiilor) şi, în reacţie la Rusia şi la acoliţii ei estici, începe pe de-o parte să viseze la autarhia economică, pe de alta să vizeze pieţe tot mai îndepărtate pentru desfacerea produselor ei. “Declaraţia de independenţă” a lui Dej şi, apoi, “fronda” lui Ceauşescu – culminând în 1968 cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia – sunt vectori eficienţi în contactele economice dintre România şi ţările occidentale (sau cele extrem-orientale). Se multiplică joint veture-urile precum autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC, iar stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (în 1967),  păstrarea celor cu Israelul în timpul Războiului de Şase Zile (tot 1967), medierea apropierii americano-chineze şi, în fine, acordarea “clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către Statele Unite (din 1975)  încadrează aderarea României 9 ca primă țară comunistă) la Fondul Monetar Internaţional, în 1972.  Racordurile externe ale ultimului Dej şi, mai ales, cele ale primului Ceuşescu (perioada ce-i leagă pe cei doi fiind aceea a prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer) aduc în ţară, sub forma creditelor sau a contractelor externe, o parte însemnată din fondurile necesare edificării şi dezvoltării industriilor. Acest lucru are o consecinţă socială directă, căci Ceauşescu îşi poate permite un timp să relaxeze presiunea pe care-o presupunea acumularea exclusiv internă a fondului de investiţii industriale. Drept urmare, satul – deşi integral colectivizat – recuperează parte din declajul ce-l separă de oraş. Aceasta e perioada construcţiilor de cărămidă ce redefinesc arhitectura rurală românească şi marchează – mai mult chiar decât impunerea CAP-urilor – ruptura cu tradiţia ancestrală a casei de pământ bătut şi a inventarului minimal (şi aproape exclusiv de lemn) al interiorului.

 

Însă marea schimbare se produce în urban: faţa oraşelor româneşti se schimbă decisiv şi acestea îşi dobândesc fizionimia care le face recognoscibile. Oraşele trecuseră prin două mari mutaţii până la venirea comunismului: mai întâi la finele secolului XIX, când se construiesc – de către marii proprietari locali – centrele istorice, apoi în anii ’30, când apar “cartierele funcţionarilor” şi se implantează primele industrii la marginea lor. Repede de tot, aceste industrii – extinse – sunt înglobate în oraşul comunist, care darâmă cartierele rurale periferice şi le înlocuieşte cu ansambluri de blocuri. Între acestea din urmă apar magazinele, şcolile, dispensarele şi parcurile; o întreagă lume “sistematizată” pentru dezrădăcinaţii satului. Astăzi, aceste blocuri au un aer cenuşiu şi trist (majoritatea fiind neîntreţinute sau slab înreţinute în ceea ce priveşte aspectele comune: faţadă, scară interioară, reţea termică), însă – în epocă – “mutarea la bloc” a reprezentat o promovare socială pentru o enormă masă de populaţie rurală (până în 1989 aproape jumătate din lumea satului se mută la oraş). În majoritatea cazurilor, noii urbanizaţi descopereau nu doar confortul unui spaţiu personal – în rural, la fel ca-n primul deceniu postbelic (dar, fireşte, din alte raţiuni), trăindu-se adesea “la comun” – ci şi igiena pe care o aduce racordarea fiecărei familii la reţeua de apă. Generalizarea electrocasnicelor, a radioului şi apoi a televiziunii şi, în egală măsură, a concediilor plătite au ca efect creşterea timpului liber, lărgirea orizontului şi relativa “îmburghezire” a clasei muncitoare. În fine, şcolarizarea gratuită dă oricui e capabil să înfrunte examenele – pe atunci riguroase – şansa unei ascensiuni sociale de nesperat într-o singură generaţie. Toate acestea fac ca nu doar peisajul fizic al oraşelor să se schimbe, ci şi peisajul lor uman. Ceea ce s-a văzut bine în epocă, dar tinde să să fie erodat de nostalgie acum, e faptul că această schimbare a fost tot timpul “încadrată”: în fapt, ea era expresia “programului Partidului de transformare socialistă a României”. Urbanizarea (accelerată), la fel ca şi şcolarizarea erau doar două din colţurile unui triunghi care avea în al treilea vârf (cel ce le determina pe toate) industrializarea. Împrumuturile externe şi mâna de lucru ieftină a noilor orăşeni sunt puse la lucru în edificarea fabricilor şi a combinatelor cu care Ceauşescu reconfigurează harta României. În decurs de 16 ani – între 1965 şi 1981 – apar industrii întregi, cu uzinele aferente, se naşte o interconectare a sectoarelor productive necunoscută până atunci, se construieşte într-un ritm greu imaginabil – şi nu doar fabrici şi blocuri, ci şi hotelele Litoralului şi ale staţiunilor – iar drumurile încep să se umple de maşini personale. Orice s-ar spune retrospectiv, perioada aceasta a fost aceea a unui boom economic, iar cei care l-au trăit îi păstrează amintirea. Ar mai trebui adăugat un lucru: descoperirea noului nu a dus, pe vremea aceea, la excesele cu care suntem obișnuiti astăzi. Asta deoarece morala socială restrictivă a “gurii satului” a fost înlocuită cu “etica şi echitatea” statului autoritar. Toată lumea ştia – căci acesta o reamintea mereu (şi prin media, şi direct, prin nesfârşite şedinţe) – că Partidul e pe poziţii şi veghează ca “totul să se desfăşoare în ordine”. Faptul că în oraşe trăiau şi victimele represiunii din anii ’50 nu e o evidenţă pentru mulţi; căci pe de o parte proaspeţii urbanizaţi sunt prea prinşi cu treburile lor, pe de alta cei ce cunoscuseră represiunea preferă, cel mai adesea, să tacă. Dar, în mod cert, ei – vechii orăşeni – văd cum lumea lor e submersă de mulţimea de muncitori care, dincolo de salopetă şi de costumul ieftin, îşi păstrează reflexele rurale. Urbanitatea generaţiilor crescute la oraş se restrânge şi apoi dispare înecată de această maree umană care investeşte blocurile la fel de natural ca iedera balcoanele. Poate că nu era neapărat un lucru care să stârnească melancolie, căci noii veniţi aspiră – în chip firesc – la mai mult: un apartament mai mare, mobilier (dacă se poate) “ de epocă” şi, mai ales, să-şi vadă copiii cu studii, ajunşi în acele profesii în care altădată se ilustra burghezia urbană: medici, profesori, avocaţi, ingineri. Dar n-a fost să fie. Epocii de creştere, i-a urmat penuria anilor ’80.

 

Creşterea însăşi purta în ea germenii a ceea ce va distruge economia comunistă a României. Problema era aceea că nimeni nu putea vedea de unde a pornit avalanşa, căci, în bună logică leninistă, totul era centralizat la extrem şi doar din punctul focal (care era Tovarăşul) puteau fi înţelese conexiunile care legau acel sistem. Fără îndoială, Ceauşescu le-a văzut, însă nu e clar dacă le-a şi înţeles. Chiar dacă le-a înţeles – fie doar parţial – e cert că nu le-a acceptat. Logica internă a lumii comuniste favoriza, la vârf, un voluntarism căruia era greu să i se fixeze limite. Principalul corectiv al unei economii normale, piaţa, fusese suprimat şi planificarea economică, urmată de creşterea dintre 1965 şi 1975 lăsa să se creadă că totul e posibil, România trăind – la un deceniu distanţă – euforia hruşciovismului economic. De la autonomia lui Dej, Ceauşescu trece la o viziune autarhică, în care România trebuie să fie în măsură a-şi produce – intern – toate bunurile necesare, căci adevăratul nume al “neatârnării” e autosuficienţa. Asta vrea să spună că economia românească trebuie să dezvolte cât mai multe ramuri economice complete, cu toate segmentele de producţie integrate. Or, dacă lucrul acesta era perfect coerent pe hartie, în practică era greu realizabil, căci, pe de o parte, România nu dispunea (în cantităţi suficiente) de toate materiile prime, pe de alta noile industrii (siderurgice în special) nu erau suficient de performante pentru a crea – la calitatea necesară – utilajele necesare altor segmente industriale.  În loc să se concentreze pe câteva ramuri industriale – favorizate de materia primă locală – în care, ulterior, să se specializeze, Ceauşescu vrea totul, rapid şi cu (cât mai multe) resurse interne. Rezultatul e acela că, pe măsură ce economia se complică, problemele cresc, iar birocraţia ce le guvernează le amplifică şi mai mult. Fabricile produc, însă sub parametrii prevăzuţi, atât în ceea ce priveşte cantitatea, cât – mai ales – calitatea. Iar acest fapt înseamnă că produsele româneşti nu sunt în măsură a se vinde pe marile pieţe ale lumii şi a aduce valuta de care e nevoie deopotrivă pentru rambursarea datoriei externe şi pentru retehnologizarea industriilor. Mai mult decât atât, exodul din rural ia o asemenea amploare încât pune în discuţie politica agricolă a Partidului. Deşi (parţial) mecanizată şi beneficiand de suprafeţele largi de după concentrarea colectivizării, agricultura rămâne în continuare cea mai subdezvoltată ramură a economiei. Plecarea tinerilor la oraş lasă descoperit necesarul mâinii de lucru care, deşi paleat cu munca forţată a militarilor, elevilor şi studenţilor, va fi tot timpul nesatisfacător. Pentru a opri valul urbanizării, Ceauşescu impune – din 1976 – faimoasele “buletine de oraş” menite a filtra la maximum doritorii de stabilire în marile oraşe. Sistemul de servicii conceput la finele anilor ’60 dădea semne de sufocare, iar fabricile – pentru a rămâne competitive – ar fi trebuit să-și deplaseze interesul de la munca brută la cea cea specializată, ce presupunea o calificare superioară. În perioada în care Mircea Maliţa e Ministrul Educaţiei (la începutul anilor ’70), se încercă o structurare a învăţământului în jurul disciplinelor reale menite a constitui baza cunoştineţelor viitorilor politehnişti care, la rândul lor, ar fi trebuit să se specializeze în cibernetică şi automatizare (foarte în vogă în epoca respectivă). Formula, care ar fi fost bună pentru o elită bine selectată, beneficiind de dotări din ce în ce mai complexe, de contactul cu informaţia domenială din întreaga lume şi (eventual) de stagii în străinătate, sfârşeşte prin a fi democratizată sub forma “liceelor industriale” şi al “îmbinării învăţământului cu producţia”. Rezultatul lui e acela că, în ultimii ani ai comunismului, aceste licee nu mai sunt în masură să facă nici şcoală, nici practică industrială şi rămân suspendante într-un spaţiu de incetitudine care, treptat, se va umple cu primii şomeri ai tranziţiei. La jumătatea anilor ’70, Ceauşescu e nevoit să constate că nu are nici resursele, nici personalul necesar ambiţiilor lui autarhice.

 

Ceva mai devreme avusese loc, în Occident, prima criză petrolieră (consecventă boicotului petrolului de către ţările arabe în urma sprijinului dat de către Vest Israelului în Razboiul de Yom Kippur). În mai puţin de un an preţul petrolului la pompă a crescut în Europa de patru ori şi, pentru prima dată după război s-au format cozi la staţiile de benzină (criza aceasta punând capăt faimoşilor “les trentes glorieuses” de creştere continuă a economiilor occidentale). România nu e afectată în mod major de această criză – aveam petrol din producţie internă şi economia nu era atât de dezvoltată încât să necesite cantităţi exorbitante de combustibil – însă Ceauşescu descoperă cu această ocazie o modalitate de a face bani de pe seama Vestului. Ideea era aceea de a duce din “ţări prietene” ţiţei brut în România, de a-l rafina şi apoi de a vinde benzina în Occident, dezvoltând în acelaşi timp o industrie petrochimică (de care urma să se ocupe Tovarăşa) care să prelucreze – mai ales ca mase plastice – derivatele petroliere. În sine, ideea nu era rea, însă era dependentă de o mulţime de dacă: dacă criza petrolieră persista şi Occidentul nu găsea alte surse de energie, dacă Ceauşescu îşi putea construi în timp capacităţile de rafinare a petrolului, în fine, dacă-şi găsea furnizori constanţi de materie primă (care să nu fie tentaţi să o vândă direct Occidentului). Deşi atenuată, criza combustibililor a persistat, noi împrumuturi au permis construirea rafinăriilor (Petromidia – cu ieşire la mare, e cazul cel mai cunoscut) şi a flotei de petroliere (din care cea mai celebră avea să fie nava Independenţa). Buturuga care a răsturnat carul s-a dovedit a fi materia primă. Ceauşescu miza pe relaţia lui personală cu Şahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi (cu care avea în comun tendinţele autoritare), numai că acesta era deja prins în turbionul care va sfârşi cu Revoluţia Islamică de la începutul lui 1979. Astfel că proiectul de a importa ţiţei la preţ preferenţial, de a-l rafina în România şi de a-l vinde la preţ de piaţă (occidentală) în Europa sucombă practic înainte de a începe. Iar Ceauşescu se vede victima propriei şmecherii: pentru a întreţine industria şi petrochimică pe care o crease, trebuie să importe brut la preţul pieţei. Nici măcar prietenia cu Gaddafi nu e în măsură a umple instalaţiile de rafinare gândite de autocratul român; în fapt, acestea vor funcţiona mereu la maximum jumătate din capacitatea lor.

 

Problema e însă mult mai mare, dat fiind că eşecul acestor ultime investiţii se adaugă randamentului mediocru al celorlalte şi, luate împreună, industriile ceauşiste nu sunt în măsură să asigure venitul necesar plăţii datoriei externe (contractate pentru crearea lor). Astfel că, în 1981, România s-a aflat în situaţia de a nu-şi putea plăti obligaţiile asumate (multe din ele cu termen scurt) şi de-a apela la restructurea datoriei de către Fondul Monetar Internaţional. A fost singura dată în istoria noastră când am fost obligați să ne recunoaștem incapacitatea de plată. Aşa cum o ştim din ultimul sfert de veac, reeşalonarea datoriei de către FMI se asociază cu analiza datelor statistice ale ţării şi cu recomandările menite a stopa deficitul comercial. Or toate aceste lucruri erau văzute de Ceauşescu ca un “amestec în treburile interne” ale României. Atunci, la începutul deceniului opt, ia hotărârea de a plăti integral datoria externă. Lucrul acesta era cu putință doar inversând balaţa de plăţi, iar acest lucru nu era posibil decât reducând drastic importurile şi crescând volumul exporturilor. Numai că aici, la acest prag, ne găsim din nou în situaţia pe care o schiţase Planul Valev: România nu e capabilă să exporte – la scară mare – decât materii prime (în mod particular alimentare, mai ales către URSS, de unde ne veneau petrol şi gaze), iar stoparea importurilor înseamnă oprirea intrărilor de tehnologie (atât efectivă, cât mai ales sub formă de licenţe de producţie). Nu portocalele şi bananele erau principalele articole de import, ci noile tehnologii fără de care imensele uzine erau incapabile să producă ceva vandabil; Să nu uităm că anii aceştia – ’80 – sunt cei ai pătrunderii masive a informaticii în producţia industrială, precum şi ai unei interconectări din ce în ce mai strânse a pieţelor economice. România autarhică nu poate ţine pasul cu toate acestea şi, la început mai încet, apoi accelerat, se prăbuşeşte în criză. Exportul de materii prime (alimente, energie electrică) şi produse slab prelucrate (haine, mobiler) determină o penurie internă care face ca oraşele să devină aglomerări ale mizeriei, în vreme ce satele – în care gospodăriile îşi asigurau subzistenţa – să-şi ia o stranie revanşă asupra urbanizării. Lipsite de noutăţi tehnologice şi de patente de producţie, fabricile sfârşesc prin a produce “pe stoc”, adică lucruri care nu pot fi vândute şi ruginesc în depozite. Practic, în 1990, fabricile noastre aveau o tehnologie de anii ’70 și un personal rămas la nivelul de calificare al acesteia. Retrospectiv, fiecare muncitor şi mai ales inginer al ultimilor ani ai ceaușismului are orgoliul de a fi “lucrat pentru export”; în fapt şi exportul României – atâta cât era – se făcea adesea la preţ de dumping. Introducerea “acordului global” şi a “autogestiunii muncitoreşti” (din 1983) nu e nimic altceva decât tentativa lui Ceauşescu de a naţionaliza pagubele unei economii falimentare. În egală măsură, ele făceau vizibil faptul că statul devenea tot mai puţin capabil să plătească salariile muncitorilor – de la o asemenea problemă porneşte, în noiembrie 1987, revolta de la Braşov – şi asta în condiţiile în care în România muncitorii erau consideraţi a fi principala forţă socială, iar Constituţia interzicea şomajul. Întreţinerea mamuţilor industriali se face pe seama “fondului de investiţii”, care era o spoliere suplimentară a angajaţilor. Adâncită în frig, în sărăcie şi în întuneric, România lui 1989 e departe de promisiunile pe care Ceauşescu i le făcea în 1965. Scoaterea armatei “la munci” şi semimilitarizarea unor fabrici face vizibilă şi vârfurilor militare starea deplorabilă a vieţii oamenilor şi nemulţumirea surdă ce se canaliza spre “Europa Liberă”. Disperarea lui Ceauşescu e atât de mare, încât în chiar zilele izbucnirii Revoluţiei la Timişoara se duce în Iran, încercând să obţină de la ayatollahi ceea ce nu-i mai putuse da Şahul. Ultima năstruşnicie la care cugeta era aceea a unei bănci (sau sistem de land-leasing) cu “ţările lumii a treia” (în mod particular cele africane), prin care România să facă economic ceea ce Cuba făcuse militar: să ofere expertiză, tehnologii sau chiar împrumuturi, contra unor concesiuni economice. Cine se uită la viteza cu care cad dictaturile în aceste ţări îşi dă seama că aceasta nu era o soluţie, ci o serie de partide de pocher. Plata datoriei externe şi renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate (pentru a evita retragerea ei) nu mai par gesturi de independenţă, ci dimpotrivă, fundăturile unei politici economice nesăbuite. Cert e faptul că, în decembrie 1989 (o atestă discuţiile cu Mihail Gorbaciov), Ceauşescu nu mai avea nici o soluţie la criza care ruina ţara.

 

Da, Ceauşescu e cel care a făcut fabricile ce au împânzit România şi i-au schimbat profilul de ţară agrară, dar e la fel de adevărat că prin deciziile lui arbitare, prin ignorarea logicii economice, nevalorizarea expertizei specialiştilor şi obsesia unei autarhii totale, tot el este cel care le-a distrus. Chiar dacă în 1989 clădirile erau în picioare – şi vopsite – cele mai multe dintre ele pierduseră ocazia de a fi ceea ce fuseseră destinate. Halele neâncălzite din care muncitorii furau ce li se nimerea la îndemână, birourile în care se croşetau “realizări” în acord cu discursurile “Celui mai iubit fiu al Patriei”, înţelegerile dintre directori pentru a menţine o aparenţă de producţie, lipsa de calitate şi defectele produselor finite (care le făceau inutile şi nevandabile), stocurile ce rugineau pe marginea liniilor ferate, absenţa cercetării (comasată cu producţia), lipsa iniţiativei şi apatia generalizată; toate acestea au fost cât se poate de reale chiar pe vremea lui Ceauşescu. Căci Ceauşescu nu e doar cel de până în 1981, ci şi – şi poate mai ales – cel din ultimul deceniu de comunism românesc. Iar acest ultim deceniu nu a fost opera manevrelor unei “oculte străine”, ci consecinţa logică şi necesară a politicilor din deceniile anterioare. Comunismul nu a creat doar fabrici, ci şi birocraţie, supraplanificare, s-a lăsat purtat de voluntarismul liderului maxim, a tratat cu dispreţ expertiza şi a negat piaţa. De aceea, peste tot, nu doar la noi, a eşuat în asigura prosperitate pe termen lung.

 

Şi apoi tot Ceauşescu i-a făcut pe cei care au pus efectiv la pământ fabricile lui. În 1995, majoritatea conducătorilor de întreprinderi (rebotezaţi manageri) – aproximativ 74 % – erau ingineri, formaţi “şi afirmaţi” pe vremea Tovarăşului. Să nu uităm că printre primele acte abrogate de Frontul Salvării Naţionale e cel cu privire la pedeapsa capitală pentru infracţiuni economice depăşind un milion de lei. Majoritatea proaspeţilor manageri intră în Front, unde se cunosc mai bine şi descoperă că pot lucra în comun. Nu totul ţinea de ei; după Revoluţie muncitorii se comportă adesea anarhic, fură şi vând tot ce pot lua, indiferenţi la apelurile puţinilor ingineri care înţelegeau ce urma să se întâmple. Devalizarea internă a fabricilor e sincronă cu destructurarea lanţurilor de producţie: scoaterea unui singur furnizor din circuit, blochează întregul mecanism al unei ramuri industriale. Mai mult, introducerea banilor într-un sistem gândit a funcţiona doar pe comanda de stat încurcă definitiv lucrurile şi nu naşte nimic altceva decât faimoasele “căpuşe” (fabrica vindea produsul la preţ de producţie unei firme – adesea a directorilor – care-l livra mai departe/uneori statului/ la preţul pieţei şi încasa diferenţa). “Privatizările” eşuează una după alta, căci “investitorii” înţeleg repede că cel mai productiv bun al fabricii e terenul de sub ea (ne amintim că multe din aceste întreprinderi sunt – sau erau – încastrate în oraşe). Astfel că, după 2000, o triadă alcătuită din directori, lideri de sindicat şi politicieni locali girează lichidarea clădirilor şi vânzarea terenurilor către “dezvoltatorii imobiliari”. În locul multor “fabrici şi uzine”, printre blocuri au apărut mall-uri, ca un semn ironic al noii doctrine post-integrare: motorul economiei e consumul. Câţiva potentaţi ai defunctei industrii s-au îmbogăţit, au intrat în politică şi/sau şi-au deschis firme, care – culmea! – nu funcţionează în pagubă. Prăbușirea – foarte rapidă – a principalilor angajatori urbani nu doar împinge într-o pensionare precoce fosta muncitorime, ci lasă fără posibilitate de angajare noua generație de absolvenți ai liceelor industriale și, mai ales, tineretul rural, care ia cu asalt orașele după 1990. Toți aceștia vor fi deversați către sistemul de servicii – mai ales administrative – ale statului (până când îl vor bloca prin supradimensionare) și, în mai mică măsură, spre micul comerț ce se dezvoltă în epocă. Dar adevăratul debușeu al acestei mase slab calificate va veni după 2002 – în speță după liberalizarea circulației europene pentru români. De atunci asistăm la un exod – simetric celui al urbanizării – care are ca efect, pe de o parte, scăderea presiunii sociale în România (fapt avantajos din perspectiva statului), pe de alta dispariția progresivă a segmentului de vârstă activ din economia țării. În fine, prăbușirea învățământului într-un formalism birocratic a dus la o acută lipsă a competențelor și a specializării în domenii de mare rentabilitate. Într-o anumită măsură, industria României s-a refăcut, dar – de cele mai multe ori – ca o industrie de lohn, care valorizează preponderent mâna de lucru ieftină, dezorganizarea sindicală și corupția guvernamentală, precum și pretențiile reduse ale unei populații care nu are mijloacele de a cupla consumul cu calitatea.

 

Abandonată de dinamica rapidă a istoriei din ultimii ani, generaţia foştilor muncitori şi ingineri, a pensionarilor cărora toţi le promit şi pe care toţi îi înşeală, îşi împarte timpul între raftul cu reduceri de la supermarket şi lumina spectrală a televizorului din apartamentul de la bloc. Iar când noaptea se lasă peste lumea lor, oamenii aceştia viseză vocile cărora zidurile fabricilor le reverberau ecoul. Voci care acum îi cheamă într-o altă lume, plină cu uzine mari şi frumoase, dar în care nu (mai) munceşte nimeni.

 

 

 

NOTE ________________________

 

[1] Ministerul Economiei Naţionale – « Industria Românească. Situaţia şi înfăptuirile realizate sub 10 ani de domnie ai Majestăţii Sale Regelui Carol II », fără editură, Bucureşti, 1940

[2] Datele sunt din Gh. Dobre (coordonator) – « Economia României în context european », Editura Fundaţiei Ştiinţifice « Memoria Oeconomica », Bucureşti, 1996

https://www.contributors.ro/unde-sunt-fabricile-lui-ceausescu/

 

///////////////////

 

„Stalin și poporul rus, nouă pacea ne-au adus”

ZOOM

 

AUTOR: REDACTIA

 

 

 

 

„Limbajul şi reprezentările fricii se manifestă, ȋn forme mult mai greu detectabile, prin intermediul unei memorii procedurale, care a instituit diverse condiționalități mentale şi sociale perfect funcționale până ȋn zilele noastre” — Dinu Gherman, istoric

 

Pe rețele sociale dar și în stradă, publicul nostru e împărțit în tabere aparent ireconciliabile. Cu un război la graniță și toate canalele media și social-media pline de informări și dezinformări, românii ca mai toți locuitorii Planetei supuși presiunii sunt și ei vulnerabili, memoria colectivă, rapelul la istoria trăită, joacă și ea un rol important. De ce ar putea fi românii mai mult sau mai puțin vulnerabili, mai creduli în fața propagandei ruse?

 

Într-o lucrare având ca temă de cercetare frica și folosirea ei de către propaganda comunist-sovietică, istoricul Dinu Gherman consideră că sentimentul fricii „a fost inoculat ȋn mentalul colectiv ȋn durata lungă a istoriei printr-o contagiune inter-generațională, reuşind să creeze grile mentale de semnificare a realității care alterează notabil şi ȋn prezent atât comportamentele umane cât şi funcționarea ȋn genere a societății, chiar dacă amenințarea regimului comunist nu mai există ȋn mod real”. De asemenea, mai spune istoricul, propaganda a reuşit să inculce „un reflex de condiționare la patternuri originate ȋn sentimentul fricii, făcându-l adeseori pe individ incapabil să disjungă ȋntre informații ca atare (ştirile, de exemplu) şi propagandă, ori dezvoltând chiar o necesitate constantă de a i se „servi” şi de a „consuma” aceste patternuri informaționale, cu efecte vizibile ȋn comportamentul social sau politic actual”.

 

Cum ne amintim de sovietici

„Soldații sovietici au intrat în oraş, cu nişte căruțe cu coviltir, cum văzusem înainte la țigani. Majoritatea lor aveau fețe asiatice. În fruntea lor călare pe cai, un general şi o femeie, fără grade pe epoleți”. Femeia de lângă generalul rus, despre care relata istoricul Şlomo Leibovici la intrarea armatei sovietice în Botoșani, era Ana Pauker”, consemna Cornel Simirgean într-o lucrare de cercetare istorică.

 

Este știut faptul că după 1944, România a fost sub ocupație militară sovietică, efectivele militare aflate pe teritoriul României având în primii ani aproximativ 145.000 de soldați sovietici. Ei au supravegheat, exploatat și controlat militar, economic și politic instaurarea comunismului în România. Și deși oficial Armata Rusă a părăsit țara în 1958 în realitate aici au lăsat muniții, carburanți, şi alte feluri de obiecte de rezervă, cu depozitarea cărora România cheltuia anual sume însemnate. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desființarea Organizației Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de „specialişti militari”.

 

Violență, teamă, umilință

Populația și-o amintește ca pe o armată de ocupație, brutală, barbară, fără limite umane și nu ca pe una „eliberatoare” cum probabil că și-ar fi dorit. La fel reiese și din documente: „Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă”, rezumă o publicație de specialitate situația de atunci.

 

Armata Română se pare că era și ea la capătul răbdării, pentru că un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, spunea următoarele: „Armata, poliția şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolați sau în grupuri, sau alți indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forța sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare”.

 

Satele în fața armatelor ruse. Oamenii

„Toate casele de pe lângă drum au fost „vizitate” de ruși și au fost deposedate de bunurile mai de preț. Casa și grădina „diacului bătrân” au fost „ocupate” de trupelor rusești pentru a-și instala aici bucătăria. Rușii au luat caii „diacului”, însă în cele din urmă caii au fost recuperați. Potrivit mărturiei Ioanii Diacului se întâmpla în toamna anului 1944”, consemnează Tia Sîrca într-un volum de mărturii „Fizeș-itinerarii afective”.

 

Bătrânul intervivat de Tia a murit de curând. El descria un sat cotropit, care privea înspăimântat cum tot avutul lor și așa puțin era confiscat de armata „eliberatoare”: „Rușii o mărs în ogradă și o căutat caii. O văzut că nu-s caii. I-o căutat pă teren. O venit acolo la noi și o luat: o iapă, una era știoapă un pic dă picior. Avem și un mânz mic. O dus caii la evrei, acolo erau o grămadă de ofițeri. Și aci la noi erau. Aveau o bucată mare dă carne pă masă. Tăieu și mâncau. Aveau și șapte-opt animale pe care le tăieu și făceau mâncare. Pălincă aveu pă masă, erau morți dă beți. Făceau foc. Curetiul tăt ni l-o cules. La Petre Ioanii Pavelii s-o mai instalat, la secretaru, la toate casele de pe lângă drum.” Tot el își amintea cum rușii, amatori de acool, dacă nu au găsit tărie în casele oamenilor, au tras în căzile pline cu prune: „Aici nu aveau de unde să beie pălincă. Erau căzile plini cu prune. Au pușcat prin cadă și țâneau gamela și beieu mustul”.

 

„Aveam o groapă săpată în curte, în spatele casei, era ca un buncăr, dar e prea mult spus, mai degrabă o ascunzătoare sub pământ și acolo stăteam, acolo dormeam”, își amintește Valeria Mureșan, 82 de ani, dintr-un sat transilvănean. Rușii le-au luat găinile, le-au scos vaca din șură și au adăpostit caii lor acolo. Vaca a fătat în frig și vițelul a murit. „Goleau cămările și ogrăzile de tot ce se putea mânca. Pe fetele mai mărișoare le căutau, tot întrebau de „barișna, barișna”. Târziu am înțeles ce însemna și de ce fugeau și tot satul le ascundea pe Irina, pe Marioara sau pe Liuca Marie. Ele erau codane și pe ele le vânau rușii”.

 

„Când au trecut pe la noi n-au mai găsit mare lucru”, își amintește Maria, 83 de ani, din Oltenia. „Eram singuri, copii mulți și doar cu mama, n-au prea avut ce să ne ia, eram sleiți de război. Doar niște funii cu ceapă și cu usturoi mai aveam, pe alea le-au luat. Pe fetele mari le ascundeam prin beciuri sau în pădure. Pentru ele rușii erau periculoși, cum se zvonea că mai vin niște trupe cum fugeau. Și în veceul din grădină se mai ascundeau, dacă nu aveau timp să ajungă în pădure.”

 

„Bunica îmi povestea că atunci când au trecut pe la ei, într-un sat de munte de pe Valea Jiului, rușii au fost primiți cu spaimă, cu groază. Aveau o fereastră micuță în zidul din spate al casei, dar destul cât să încapă prin ea și toate femeile casei săreau pe acolo și se ascundeau în glugile de coceni de pe câmp când se anunța că vin rușii”, își amintește Corina Meșteroiu. Tot Corina spune acum, când războiul i-a obligat pe ucraineni să-și părăsească țara, că în și cel de-al doilea război mondial bunica ei a găzduit o ucraineancă refugiată în România. Femeia era gravidă și a născut în casa bunicii ei, la Curtișoara. „Îmi povestea că a spălat-o, i-a schimbat hainele, le-a călcat și auzea cum pocneau păduchii sub cusăturile hainelor. I-a dat să mănânce și a ținut-o la ea și după ce a născut. Până când li s-a dat voie să plece înapoi în Ucraina. S-au urcat în trenuri și au plecat, apoi au auzit că trenurile ar fi fost bombardate. Așa își explica bunica și de ce femeia aceea de care se legase nu a mai dat niciodată vreun semn de viață.”

 

Închisoare pentru bancuri. Tăcerea

Potrivit documentelor, păstrate la Arhivele Naționale din județul Hunedoara unde se află mai multe dosare penale în care au fost anchetați opozanți ai regimului comunist de după 1945, citate de cotidianul Adevărul oamenii au ajuns în închisoare și pentru simplul fapt de a fi spus glume pe seama sovieticilor.

 

Sabin Nistor (41 de ani) un plugar din satul Brotuna (comuna Vața de Jos), a ajuns în închisoare în martie 1948, după ce fusese denunțat de un localnic pentru că a spus o anecdotă despre Petru Groza şi Iosif Stalin.

 

„Recunosc că în vara sau în toamna anului 1947 am spus la mine în casă, la soția mea, fiind prezenți şi alți locuitori, între care Cristian Partenie o poveste auzită şi de mine acum vreo doi ani în tren de la un țăran necunoscut şi anume că o femeie a născut trei copii, doi băieți şi o fată, şi le-a pus numele Stalin, Petru şi Ţara. Într-o zi s-a dus cineva la femeia aceasta şi a întrebat-o ce îi fac copiii, iar ea a răspuns: Petru doarme, Stalin suge şi Țara plânge”, a mărturisit săteanul din Brotuna. Procurorii l-au trimis în închisoare, pentru ofensă adusă națiunii. Plugarul Cristian Partenie, cumnat al lui Sabin Nistor, a fost denunțătorul, mărturia lui fiind și ea consemnată la dosar.

 

În aceleași documente, autorul articolului din ziarul Adevărul găsește cazul preotului ortodox Nicu Solomon (46 de ani), din satul Voia, care a ajuns şi el în puşcărie în primăvara anului 1948, pentru că ar fi afirmat că „agenții staliniştilor înşală oamenii cu raiul bolşevic, iar dacă oamenii votează soarele vor trebui la vară să facă 10 mătănii ca să poată mânca o prună din propriul lor pom, îndemnându-i să se ducă la vot sau să îşi anuleze votul, că nu va trece mult până ce anglo-americanii vor începe războiul care ne va scăpa de clica lui Stalin”. Dar și Maria Herța, Ioan Dobrean şi Viorica Cotârlea, trei tineri din Orăştie, au fost denunțați şi arestați apoi, pentru că ar fi spus “bancuri de prost gust” la adresa regimului comunist. Martorii afirmau că aceştia au declarat, în spitalul din localitate, că oricine va pleca din țară nu va mai avea chef să revină dacă se uită la fotografia Anei Pauker.

 

Grigore Munteanu din comuna Bărbătești, Gorj, a spus și el o glumă la prăvălia din sat, cum că rusul are niște rațe care fac Makarenko-Makarenko, americanul – niște porumbei care cântă Truman-Truman, în timp ce românul are doar niște pisici care miaună: mi-e foame, mi-e foame. Inofensiv, dar destul ca să-l denunțe prietenul lui care ascultase bancul și să fie arestat.

 

„L-au dus la securitate”, povestește fiul lui, medicul Cornel Munteanu „și acolo era șef unul care-l cunoștea pe tata. I-a dat drumul noaptea la trei, undeva lângă calea ferată, destul de departe de casă. Tata spunea că făcea câțiva pași și se uita în spate să vadă dacă nu cumva îl împușcă, dacă nu trag după el. Îi era teamă, pentru că ei ar fi putut să spună că a fugit din arest.”

 

Istoricul Dinu Gherman în lucrarea sa „Frica în memoria colectivă În România comunistă (1948-1965)” explică modul în care aparatul ideologic şi de propagandă al regimului comunist a constituit un mijloc represiv ȋn sine, arătând că „adevărata esență a ideologiei comuniste a fost violența și că propaganda comunistă a utilizat ȋn mod larg tehnici propagandistice care au folosit forța destructivă a sentimentului fricii”.

 

Ȋn acelaşi timp, „pentru elitele comuniste – cei care aveau ca meserie fabricarea fricii, propaganda a servit drept suport motivațional, complementar legislației comuniste care a oferit suportul unei reprezentări a justiției şi un cadru legal de desfăşurare a activităților represive ȋn conformitate cu convențiile ideologice ale vremii. Aidoma şi alături de organele de partid şi securitate, aparatul propagandistic a avut misiunea de a reifica frica şi de a o transforma ȋntr-o marfă livrată de regim supuşilor săi”.

 

Teroare și exploatare

Într-un raport CIA din 1954, citat ca sursă de ziarul Adevărul este prezentat controlul sovietic în România în perioada (1944-1958). „În general, se poate spune că în toate fazele vieții şi producției din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga țară într-o uzină imensă pentru folosința sovieticilor”, concluziona raportul CIA.

 

„Tot mai mult, trupele sovietice ocupă zonele strategice din România. Ele au posturi de comandă în Galați, Iaşi, Brăila şi Bucureşti”, arată o notă informativă a CIA, din 1954, citată de cotidianul amintit.

 

Cel mai mare depozit de petrol pe care Armata Sovietică îl avea în România era la Brăila, iar pe calea ferată dintre Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, în vecinătatea localității Daeşti, se afla în construcție un depozit subteran de combustibil.

 

„Hangare de avioane sunt construite acum la aerodromul de la Băicoi, lângă Câmpina, şi hangare subterane la Ianca, în regiunea Dunării, lângă frontiera cu Bulgaria. Vechiul aeroport civil de la Turnişor, lângă Sibiu, a fost mărit şi transformat într-un aerodrom militar. Un centru de observație a fost amplasat pe Muntele Omu, în regiunea Sinaia, pentru a fi folosit de aviația sovietică. În apropiere se află o platformă pe care pot ateriza elicoptere. Centrul este echipat cu aparate radio. Deşi în trecut locul era unul favorit pentru excursionişti, muntele a devenit un teritoriu interzis. O şcoală de piloți funcționează lângă Târguşor, în regiunea Prahovei”, se arăta în raportul CIA din 1954, preluat de sursa citată.

 

Tot acolo este publicată o notă informativă CIA din 1952 care se referă la uzinele Sadu. În ea se spune cum se purtau și ce făceau specialiştii sovietici la Uzina construită la începutul anilor ’40, în munți, la ieşirea din Defileul Jiului (Gorj). Ea producea în anii ’50 modele sovietice de pistoale, cu calibrul 7,62 mm, dar şi grenade şi diverse mecanisme explozibile. „Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau aşa-zisele indicații, întotdeauna zbiară la ei. Programul lor zilnic începe dimineața la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”. Fabrica avea circa 1.000 de angajați și era păzită de 120 de soldați înarmați, iar Securitatea din Târgu Jiu asigura protecția acesteia.

Articolul a fost publicat pe site-ul Presshub.ro, unde poate fi citit în forma sa integrală.

 

 

https://www.revistasinteza.ro/stalin-si-poporul-rus-noua-pacea-ne-au-adus

 

 

 

/////////////////////////////////////