INCERCAREA DE REINVIERE A COMUNISMULUI („Balaurul cu multe capete-feseniste/globaliste/Apocalipte”) DE IOSIF TONM…ESAJE TRANSMISE LA RADIO BBC SI RADIO EUROPA LIBERA DE IOSIF TON…DORIM SA PRIMIM DARUL LUI DUMNEZEU, DAR NU SUNTEM GATA SA PRIMIM SI SA IMPLINIM transformarea-MESAJUL LUI DUMNEZEU…Tot ce ne-a învățat Domnul Isus – Partea 13, Autor: Zac Poonen …FILOSOFUL ROMAN GABRIEL LIICEANU NE LASA SA INTELEGEM CA BISERICA ORTODOXA ROMANA COMITE O EREZIE…Mesajele care lipsesc în creştinismul de azi – Înţelegând tot planul lui Dumnezeu   Simbolurile folosite de masoni sunt aceleasi cu cele folosite de satanisti ! Puterea si influenta francmasoneriei asupra lumii…

INCERCAREA DE REINVIERE A COMUNISMULUI („Balaurul cu multe capete-feseniste/globaliste/Apocalipte”)

SA RETINEM CA SCOPUL URMARIT ERA DESFIINTAREA SOCIETATII CRESTINE, DESTRAMAREA STRUCTURILOR SOCIALE EXISTENTE, PANA CAND SE VA AJUNGE LA UN ASEMENEA HAOS INCAT OAMENII SA DOREASCA SOCIETATEA NOUA, SOCIALISTA, APOI COMUNISTA.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Nouă nu ne vine să credem! În ruptul capului nu ne vine să credem! După cei şaptezeci de ani de comunism în Uniunea Sovietică şi după patruzeci de ani de comunism în Europa de Răsărit, mai vrea cineva să repete tragedia? Da, da, da!   În Europa de Apus şi în Statele Unite ale Americii se lucrează intens şi cu mare zel şi entuziasm la realizarea visului lui Karl Marx de a crea societatea comunistă!

La protestele noastre că experimentul acesta a creat iadul pe pământ, ni se răspunde candid că cei ce au condus experimentul în ţările noastre au greşit, nu l-au aplicat corect, dar acum se va aplica în mod corect şi cu siguranţă va produce societatea ideală.

Cei ce au lansat lupta aceasta au fost cunoscuţi sub numele de şcoala de la Frankfurt, care şi-au început activitatea prin anul 1924.  Ei erau marxişti convinşi, dar îşi puneau întrebarea de ce revoluţia comunistă a început în Rusia înapoiată şi refuză să se producă în ţările avansate ale Apusului. Răspunsul lor a fost că în aceste ţări cultura este de vină că oamenii nu pornesc la revoluţie. Cu alte cuvinte, felul de a gândi creştin din aceste ţări este piedica. De aceea, trebuie să se producă mai întâi o revoluţie culturală, care să distrugă felul de a gândi şi structura existentă a societăţii şi să se producă un haos social din care singura ieşire să fie revoluţia comunistă.

Odată cu venirea lui Hitler la putere, profesorii marxişti de la Frankfurt s-au refugiat în America şi au fost primiţi cu braţele deschise la Universitatea Columbia din New York. Acolo, au decis să-şi aplice planul de a realiza o societate comunistă în noua lor ţară. Primul pas a fost să schimbe gândirea din universităţile americane, pe principiul că acolo unde este universitatea astăzi acolo va fi toată societatea peste douăzeci de ani. Ei au început prin a umple universităţile de profesori marxişti. Paralel cu aceasta au acreditat ideea că credinţa în Dumnezeu este contrară ştiinţei şi că, deci, religia creştină n-are ce căuta în şcolile de stat. Printr-o acţiune în justiţie bine argumentată, au reuşit să facă să fie ilegal ca cele zece porunci să mai fie afişate pe pereţii claselor de şcoală. Orice menţionare a lui Dumnezeu şi a credinţelor creştine şi a moralei creştine au fost declarate ca fiind acţiuni politice, şi numite „incorectitudine politică”.

Marxiştii de la Frankfurt au ajuns repede la concluzia că cel mai bun aliat al lor în demolarea creştinismului este Sigmund Freud, care atunci mai lucra atunci la Viena. Combinaţia dintre marxism şi freudism a fost făcută cu scopul de a convinge lumea că creştinismul este o ideologie nu numai neadevărată, ci şi una care duce la nefericirea omului şi a societăţii.

Pentru ca omul să fie fericit, spunea teoria lui Freud, atât bărbatul cât şi femeia trebuie eliberaţi din cătuşele căsătoriei, trebuie convinşi să treacă la sex fără inhibiţii şi limite şi să renunţe la orice alte tabu-uri pe care le-au învăţat de la religia creştină. Formele de sexualitate care până atunci erau considerate drept „anormale” (cum ar fi homosexualitatea, lesbianismul, etc.), trebuia să fie acceptate ca fiind mai atrăgătoare decât viaţa sexuală din familie. În special copiii şi tineretul trebuia să fie învăţaţi felul acesta de viaţă. De asemenea, pornografia şi nudismul de orice fel trebuia să fie promovate ca absolut normale şi dezirabile.

Să reţinem că scopul urmărit era desfiinţarea societăţii creştine, destrămarea structurilor sociale existente, până când se va ajunge la un asemenea haos încât oamenii să dorească societatea nouă, socialistă, apoi comunistă.

Timp de zeci de ani, această ideologie a fost predată mai ales în universităţi, unde era prezentată cu numele inocent de „corectitudine politică”. Unii i-au spus „marxism cultural”.  Alţii fac tot ce pot să evite cuvântul „marxism”. Apoi, imediat după 1960, a izbucnit în universităţile din Apus şi din Statele Unite, revolta studenţească anticreştină şi pro sex fără limite. Această revoltă a dus la legalizarea pornografiei, la legalizarea avortului, la legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi lesbiene şi alte asemenea forme de „viaţă nouă”.

Îndată după al doilea război mondial, trei dintre profesorii marxişti germani s-au întors la Frankfurt, au obţinut acolo poziţii de conducere şi au implementat şi în Germania acţiunile care au avut atâta succes în America.

Odată cu revoluţia sexuală a tineretului de după 1960, marxiştii, atât cei din Germania, cât şi cei din America (conduşi acolo de Herbert Marcuse, germanul care a rămas să perfecteze acţiunea de acolo), au considerat că sexul fără limite şi lipsa de orice moralitate este cea mai bună metodă de a distruge structura societăţii. De asemenea „eliberarea femeii din închisoarea familiei” devine parte din mişcarea marxistă a cărui scop final este distrugerea societăţii actuale în aşa mod încât oamenii să dorească societatea comunistă. Pervertirea copiilor prin confuzia de gen (homosexuali, lesbiene, transgenderi) face şi ea parte din acest plan diabolic.

Mişcarea marxistă a câştigat teren enorm în Germania. Vezi pentru aceasta cartea Gabrielei Kuby, „Revoluţia sexuală globală – distrugerea libertăţii în numele libertăţii” (publicată în româneşte în 2015, la Humanitas).

Promotorul acestei mişcări marxiste-comuniste la Bruxelles este luxemburghezul Jean-Claude Junkers, Preşedintele Comisiei Europene, iar elevul lui favorit este Klaus Iohannis (saşii din România sunt originari din Luxemburg!).

Îndată după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a reuşit să impună comunismul în ţările din Europa centrală şi de răsărit şi timp de 40 de ani am trăit iadul pe pământ produs de ideologia marxistă. Pentru noi este un şoc să aflăm că intelectualitatea din Europa de apus a îmbrăţişat ideologia care duce la comunism! Dar trebuie să precizăm că mulţi intelectuali apuseni nu-şi dau seama că ceea ce propagă ei este drumul spre comunism. Chiar şi din ţările noastre (foste comuniste) mulţi nu-şi dau seama spre ce se îndreaptă această ideologie!

Domnul Iohannis nu este atât de naiv încât să nu-şi dea seama unde vrea domnul Junkers să ducă Europa!

O clarificare. Domnul Iohannis i-a numit pe cei ce vor căsătorie numai între un bărbat şi o femeie „fanatici religioşi”. Ce înseamnă aceasta? Răspund eu: Un om religios „fanatic” este un om care ia foarte în serios religia lui şi este pasionat pentru religia lui, fiind gata chiar şi să moară pentru ea. Care este opusul la religios fanatic? Este un om care are o religie „formală”. Adică, el merge din când în când la biserică, dar o face mai mult „de formă”. Adică, el nu dă mult pe religia lui. Şi, la strâmtoare, lui nu-i este greu să-şi abandoneze religia.

Domnul Iohannis este de religie luteran. Dar el nu este „fanatic”. Atunci, el este un luteran „de formă”. Iată de ce a îmbrăţişat el ideologia anti-creştină care vrea să introducă în societatea noastră ateismul ateu, conceput pentru a reintroduce comunismul în ţara noastră!

Poate că dânsul protestează faţă de această interpretare. Dar logica tuturor celor expuse mai sus ne duce la această concluzie!

Cele trei milioane de români care cer ca în Constituţie să fie înscris că numai un bărbat şi o femeie pot alcătui o familie, sunt oameni care iau în serios religia lor creştină (indiferent de ce cult creştin aparţin). Domnul Iohannis se opune tuturor acestora. Noi am crezut că el este creştin şi că îşi ia în serios creştinismul lui. Acum vedem că el ni se opune. Cu aceasta, el se înstrăinează de creştinii români care îşi iau în serios credinţa.

Vă las pe toţi să trageţi concluziile!

Iată că în 2016, în Statele Unite a apărut un canditat la preşedinţia ţării care se declara pe faţă „socialist” şi care era aproape să câştige la alegerile preliminare. Iar acum, citim să 57% dintre tinerii americani ar prefera să trăiască în comunism! Aceste fapte arată cât de mare succes a avut aici mişcarea marxist-comunistă.

Minunea lui Dumnezeu este că în atmosfera aceasta alegerile au fost câştigate de Donald Trump, care a declarat pe faţă că este creştin şi că vrea să redea libertate creştinismului evanghelic! Nu este de mirare că  stânga „democrată” este atât de furios dezlănţuită împotriva lui! Este un război pe viaţă şi pe moarte între marxism şi gândirea creştină!

Isus Cristos ne-a învăţat că de la început Creatorul i-a făcut pe oameni „parte bărbătească şi parte femeiască” (Evanghelia după Matei 19:4). Atunci când vom înscrie în Constituţie că familia este alcătuită dint-un bărbat şi o femeie, vom arăta lumii întregi că noi suntem urmaşii lui Isus Cristos, adică suntem creştini.

Să nu lăsăm pe nimeni să ne oprească. Nici măcar pe Preşedintele ţării!

DARUL LUI DUMNEZEU

DORIM SA PRIMIM DARUL LUI DUMNEZEU, DAR NU SUNTEM GATA SA PRIMIM SI SA IMPLINIM transformarea-MESAJUL LUI DUMNEZEU.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

La sărbătoarea naşterii Domnului nostru Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de Bunătate şi de Adevăr Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos (Ioan 1:14 şi 17)

Când Dumnezeu I S-a descris pe Sine lui Moise, El a spus că este „plin de Bunătate şi de Adevăr” (Exodul 34:6). Când apostolul Ioan Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, el foloseşte aceleaşi cuvinte: „plin de Bunătate şi de Adevăr” ( ţinând seama că „haris” înseamnă „bunătate”,  iar cuvântul tradus la noi prin „credincioşie” este de fapt „adevăr”).

Se cuvine ca tabloul naşterii Domnului Isus să poarte cuvintele: „Bunătatea şi Adevărul au venit prin Isus Cristos”!

Referindu-se la Persoana Domnului Întrupat, Ioan scrie că „noi am primit din Plinătatea Lui Bunătate peste Bunătate” (v.16).  Bunătatea aceasta stă atât în faptul că El ni L-a adus pe Dumnezeu Însuşi, cât şi în ceea ce a făcut El pentru noi. „Adevăr” se referă la tot ce ne-a vorbit Domnul Întrupat.

Aşadar, Bunătatea se referă la Persoana şi la lucrarea Lui pentru noi, iar Adevărul se referă la învăţătura Lui.

Isus a făcut această afirmaţie fundamentală: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16-17). La care trebuie să adăugăm aceste cuvinte: „Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi fi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi… Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8: 31-36).

Să extragem esenţa din aceste texte:

Învăţătura Domnului Isus vine direct de la Dumnezeu şi, deci, reprezintă voia lui Dumnezeu. Dacă vrei să verifici dacă aşa stau lucrurile, aplică această învăţătură în viaţa ta. Când vei trăi un anumit timp după învăţătura Lui, ceva miraculos se va întâmpla în tine şi vei cunoaşte că totul este de la Dumnezeu, adică vei cunoaşte Adevărul! 

Acum tu urăşti, tu faci răul, tu comiţi incorectitudini, nu fiindcă ai ales tu să faci aceste lucruri şi altele asemenea lor, ci ceva din tine te determină să le faci, adică tu eşti rob să le faci. Când vei începe să trăieşti din toată inima după învăţăturile lui Isus, dintr-o dată te vei trezi că eşti liber: Eşti liber să iubeşti, eşti liber să faci binele, eşti liber să trăieşti în corectitudine!

Cu alte cuvinte, învăţăturile lui Isus au în ele forţa eliberării şi forţa împlinirii! Domnul Isus ne eliberează prin însuşi faptul că ne dă învăţăturile care vin direct de la Dumnezeu şi care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Dar El le însoţeşte de un „dacă”: „Dacă vrea cineva să facă… va ajunge să cunoască.”

În sărbătoarea aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un Dar, un Cadou (pe Isus) şi un Mesaj (învăţăturile lui Isus).

Se întâmplă ceva ciudat în creştinism: Dorim să primim Darul lui Dumnezeu, dar nu suntem gata să primim şi să împlinimMesajul lui Dumnezeu.

Încerc să ilustrez situaţia. Să presupunem că ai primit un pachet de la Bill Gates. Da, nu-i greşeală, un pachet personal de la Bill Gates. Îl deschizi emoţionat şi în cutie găseşti ultima tabletă produsă de Microsoft, înzestrată cu toate programele posibile şi inscripţionată cu numele tău.  Tu scoţi tableta, o studiezi şi începi să te foloseşti de ea. Şi o arăţi la toţi prietenii tăi cu încântare şi cu mândrie.

După trei luni, vine la tine un reprezentant al firmei Microsoft şi te întreabă dacă ai primit cadoul de la ei. „Da, desigur”, îi răspunzi tu.

Atunci el te întreabă: „Domnule, (sau Doamnă), în pachet era şi o scrisoare însoţitoare; ai citit-o?” Tu stai înlemnit şi te gândeşti la ce s-a întâmplat. Când ai deschis pachetul, emoţionat fiind, ai scos tableta, dar n-ai observat că era acolo şi o scrisoare. Şi nu mai ştii ce ai făcut cu cutia şi cu scrisoarea!

Atunci reprezentantul companiei îţi spune calm şi grav: „Domnule (sau Doamnă), în pachet era o scrisoare prin care Domnul Gates te anunţa că îţi oferă să te adopte  în familia lui şi să te trateze ca pe unul dintre copiii lui. Şi, ca semn de bună credinţă, îţi dă instrucţiuni să te duci la o anumită bancă şi să afli acolo că ai un cont deschis pe numele tău şi ai, pentru început, un miliard de dolari în cont! Dar, din păcate, oferta era cu termen şi termenul tocmai a trecut. Dacă vei mai merge la bancă, te vei trezi că ai venit prea târziu”.

Aceasta este povestea imaginată de mine. Îmi vei spune că este incredibil ca cineva să fi scos din cutie un asemenea cadou fără să observe şi scrisoarea. Exact acesta este punctul crucial! Tot atât de incredibil este să vrei să primeşti un Dar extraordinar de la Dumnezeu, dar să nu bagi în seamă „scrisoarea”, adică cele patru Evanghelii, care conţin mesajul Celui ce-ţi trimite cadoul! Este „incredibil”, dar fă un sondaj şi vei descoperi mii de „creştini” care zic că „L-au primit pe Domnul Isus”, dar care niciodată n-au citit mesajele de la Dumnezeu pe care ni le-a adus Fiul lui Dumnezeu! Şi, chiar dacă le-au citit, au făcut-o ca o formalitate, fără să intenţioneze să le aplice în viaţa lor.

Noi vrem Darul, dar nu şi Mesajul!

Din fericire, deşi în epistola către Evrei suntem avertizaţi să nu ne trezim veniţi prea târziu, tot acolo ni se spune că Dumnezeu „hotărăşte din nou o zi: „Astăzi… zicând: Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4:1 şi 7).

„Darul lui Dumnezeu nespus de mare” (2 Cor.9:15) este Bunătate şi Adevăr. Nu numai Bunătate şi nu numai Adevăr. Cadoul lui Dumnezeu este un întreg şi El aşteaptă să-l primeşti în totalitate.

Să ţinem cont că atunci când primim Mesajul şi îl aplicăm în propria noastră viaţă, primim eliberare din sclavia răutăţii şi primim cunoaşterea Realităţii lui Dumnezeu în însăşi trăirea noastră.

Domnul  Isus Se identifică cu învăţătura Lui, atunci când ne spune „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

Să adăugăm că Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi trăi după învăţăturile Mele” şi urmarea va fi că în voi va veni Duhul lui Dumnezeu, va veni Domnul Isus şi va veni Dumnezeu Tatăl ca să-şi facă locuinţa în voi.

Când toată Sfânta Treime a lui Dumnezeu locuieşte în tine, cum să nu fie posibil să trăieşti după învăţăturile Lui?

Toate acestea sunt bogăţiile Darului lui Dumnezeu nespus de mare pe care ni l-a făcut prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o sărbătorim în aceste zile.

Deschide tot pachetul şi bucură-te de toate bogăţiile lui Dumnezeu. Sunt ale tale. Astăzi!

Sărbători fericite si Un An Nou bogat in Bunătate şi Adevăr !

BIBLIOTECA LUI ADRIAN ROGERS

AM PARTICIPAT, IMPREUNA CU SOTIA MEA ELISABETA, CA INVITATI SPECIALI AI LUI JOYCE ROGERS, LA EVENIMENTUL ACESTA.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Adrian Rogers ( a trăit între 1931-2005) a fost un foarte bun prieten al meu. Printre altele, el m-a ajutat substanţial la începutul Institutului Emanuel (acum Universitatea Emanuel) din Oradea. Fiindcă nu aveam cămin pentru studenti, el mi-a dat cate 60 de mii de dolari pe an, timp de doi ani, de am închiriat un hotel întreg la Băile Felix pentru studenţii noştri.

Ca să înţelegem cine a fost Adrian Rogers, trebuie să vă spun câteva lucruri despre teologia liberală. Pentru aceasta, trebuie să mergem cu 250 de ani în urmă; la începuturile mişcării numite „iluminism”. În cadrul acesteia, filosoful scoţian David Hume a scris cartea „Miracole”, în care a argumentat că nu există şi nu au existat niciodată minuni, şi nici profeţii. Filosofia iluministă s-a extins cu putere întâi în Franţa şi apoi în Germania, unde a fost îmbrăţişată de câţiva teologi de seamă. Fiindcă aceştia nu mai credeau în minuni şi în profeţii, dar Biblia este plină de relatări despre minuni şi profeţii, şi-au pus în gând să explice cumva că aceste minuni şi profeţii nu au avut loc. Cum să facă lucrul acesta?

Mai întâi, ei au observat că cele mai multe minuni sunt relatate în cărţile lui Moise, iar cele mai multe profeţii sunt relatate în cartea lui Daniel. Ce-au decis ei? Au decis să schimbe data scrierii acestor cărţi. Astfel, au spus că cele cinci cărţi „atribuite” în Biblie lui Moise, n-au fost scrise de Moise, care a trăit pe la anul 1400 înainte de Cristos, ci au fost scrise mult, mult mai târziu, undeva după anul 1600 î.Cr., de cărturari evrei exilaţi în Babilon, care au cules legendele poporului evreu. Fiindcă poporul evreu şi-a transmis amintirile prin tradiţie orală atâtea secole, prin această tradiţie orală s-au creat minunile legendare atribuite lui Moise. Aşa au „explicat” ei formarea minunilor din cărţile lui Moise.

Cu privire la cartea lui Daniel, aceasta cuprinde înşiruirea de imperii de la cel persan, la cel al lui Alexandru Macedon şi apoi a celui roman. Dar cum să fi ştiut Daniel (care a trăit pe la anul 600-530 î.Cr.) despre imperii care aveau să vină? Teologii liberali germani au spus: Cartea n-a fost scrisă de Daniel, ci a fost scrisă de un anonim pe la anul 150 î.Cr., după ce au existat aceste imperii, şi doar a fost „atribuită” lui Daniel, ca să pară că evenimentele au fost spuse dinainte ca profeţii.

Tot astfel, când au venit la Noul Testament, teologii liberali germani au văzut că minunile lui Isus sunt scrise în cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan). Ce-au făcut ei? Au spus că aceste cărţi nu au fost scrise de cei al căror nume îl poartă, ci au fost scrise mult mai târziu, pe la anul 80-100 după Cristos, iar evenimentele au fost transmise până atunci prin tradiţie orală, tradiţie care tot timpul exagerează şi creează minuni. Apoi, ele au fost atribuite unor persoane care ar fi trăit pe vremea când au avut loc evenimentele.

Să facem o precizare de cea mai mare importanţă. Când şi-au lansat aceşti teologi liberali germani teoriile lor (cam pe la anul 1830 d.Cr.), ei nu au descoperit nimic care să le susţină teoriile, ei se foloseau de renumele lor ca mari savanţi şi au afirmat cu aroganţă că „ştiinţa a descoperit” şi „ştiinţa a dovedit” că aşa stau lucrurile. Elevii lor le-au luat drept afirmaţii  „ştiinţifice” şi, pe baza aceasta au început să spună că minunile şi profeţiile scrise în Biblie nu au avut loc, deci Biblia nu este adevărată.

Subliniez că pe vremea aceea nimeni nu s-a trezit să verifice pe ce bază, adică pe ce descoperiri istorice îşi bazează aceşti teologi afirmaţiile lor. Ei au fost crezuţi pe baza renumelui lor de profesori universitari şi atâta tot! Rezultatul a fost că absolvenţii acestor seminarii teologice, a căror credinţă în Biblie a fost ruinată de profesorii lor, s-au dus pastori în diferite biserici şi acolo, de la amvoane, au început să spună că Biblia nu este adevărată. Şi băncile bisericilor au început atunci să se golească. Aşa a fost distrusă în mare parte credinţa creştină în Europa apuseană!

Teologia liberală a început să se răspândească, în prima jumătate a secolului al XX-lea, şi în America. Cel care a înţeles cel mai bine fenomenul a fost Billy Graham. El a spus că trebuie să ne formăm teologi de acelaşi nivel academic ca şi teologii liberali, care să fie în stare să arate unde stă minciuna liberalilor şi să dovedească, cu date istorice, că Biblia este scrisă de cei al căror nume îl poartă şi că este totuşi adevărată. Darorită lui, s-au deschis Seminarii ca Fuller Seminary (California), Trinity Seminary (lână Chicago, Illinois) şi Gordon Conwell Seminary (lângă Boston, Massachusetts).

Teologia Liberală a cuprins şi denominaţia Southern Baptist Convention, cel mai mare cult protestant din Statele Unite (cu cca 17 milioane de membri), toate cele şase mari Seminarii ale acestei denominaţii au ajuns să fie dominate de profesori liberali. În anul 1979, un grup mic de lideri baptişti, condus de Dr.Paige Patterson, Judecătorul Paul Pressler şi Dr.Adrian Rogers, au început lupta pentru întoarcerea denominaţiei de pe drumul liberalismului înapoi la credinţa în adevărul Sfintei Scripturi. Adrian Rogers a fost ales preşedinte la Southern Baptist Convention. Printr-un proces destul de complicat şi printr-o luptă îndârjită timp de peste zece ani, conservatorii (care cred în inspiraţia divină a Bibliai) au reuşit să instaleze la toate cele şase Seminarii preşedinţi conservatori, iar aceştia, la rândul lor au dat afară pe toţi profesorii liberali şi au angajat numai profesori care cred în inspiraţia plenară a Bibliei. Aşa a fost întoarsă această denominaţie de pe drumul liberalismului teologic înapoi la credinţa în inspiraţia plenară a Bibliei.

Dr. Adrian Rogers a fost pastor al bisericii Bellevue Baptist Church din Mamphis, Tennessee, care, sub păstorirea lui, a ajuns să numere 29 de mii de membri. El a trecut la Domnul în 2005, la vârsta de 73 de ani.

Văduva lui, Joyce, a vrut să doneze biblioteca lui unui Seminar mic din oraşul lor, Memphis. Eu i-am spus că Roger a fost un om prea mare pentru acest Seminar şi că biblioteca lui ar trebi donată celui mai mare Seminar, cel din Fort Worth,Texas. Ea mi-a urmat sfatul.

The Southern Baptist Theological Seminary in Fort Worth a aranjat o sală specială în care a instalat biroul de studiu şi biblioteca lui Adrian Rogers. Săptămâna aceasta, marţi 22 octombrie, a fost inaugurată această sală în cadrul bibliotecii Seminarului. Am participat, împreună cu soţia mea Elisabeta, ca invitaţi speciali ai lui Joyce Rogers, la evenimentul acesta.  Dr.Paige Patterson, care acum este preşedintele acestui Seminar, şi care este de asemenea un prieten apropiat al nostru şi membru în bordul Universităţii Emanuel de la Oradea, împreună cu soţia lui, Dorothy, ne-au salutat cu o căldură deosebit de prietenească.

Participând la evenimentul acesta, am fost martorii modului în care este cinstită memoria unui om de seamă a lui Dumnezeu.

CONCLUZII DESPRE BUNATATEA LUI DUMNEZEU IN VECHIUL TESTAMENT

DAR DIN CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU MAI DECURG SI ALTE LUCRURI. ASTFEL, CAND IL CUNOSTI:

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu poate fi numită și cea mai mare dorință a lui Dumnezeu: El dorește să fie iubit de noi cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea. Cu alte cuvinte, să-L iubim cu toată ființa noastră! Cum putem noi să ajungem să împlinim această dorință a lui Dumnezeu?

Să pornim la drum cu pași mărunți și în chip logic. Dumnezeu este o Persoană.Ca să iubești pe cineva, trebuie să cunoști acea Persoană și să-ți placă ce ajungi să cunoșți. Când îți place mult cineva, ai făcut trecerea la a zice: Iubesc Persoana aceasta!

Poți să spui și aceasta: Cu cât îți place cineva mai mult, cu atât iubești mai mult Persoana aceea. Dar poți să spui ceva mai mult:

Cu cât cunosc Persoana aceasta mai mult, cu atât o iubesc mai mult, fiindcă descopăr tot mai multe lucruri despre persoana aceasta care îmi plac, îmi plac enorm și mă fascinează ce ajung să cunosc!

Așadar, ca să-ți placă Dumnezeu și ca să-L iubești pe Dumnezeu trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu. Și e garantat: Cu cât Îl cunoști mai mult cu atât descoperi mai multe lucruri despre El care te fac să-L iubești.

Dar din cunoașterea lui Dumnezeu mai decurg și alte lucruri. Astfel, când Îl cunoști:

– dorești să fii al Lui

– dorești să-L asculți

– dorești să te supui Lui, și

– dorești să fii ca El.

Acestea au fost reacțiile lui Moise atunci când i S-a descoperit Dumnezeu: I-a cerut lui Dumnezeu să-l ia în stăpânirea Lui (Exod 34:9) și a devenit un om bun, cu o bunătate care se manifesta prin blândețe, prin capacitatea de a-și ierta sora răsculată împotriva lui și de a se ruga pentru vindecarea ei. Moise a ajuns plin de bunătatea generoasă a lui Dumnezeu.

Moise, scriitorul, ne-a înfățișat un model sublim de bunătate dumnezeiască în personajul Iosif din cartea Geneza. Față în față cu cei care i-au produs un rău cumplit, el le spune:

”Voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, și anume, să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii voștri” (Geneza 50:20-21).

Vechiul Testament ne înfățișează apoi chipul tulburător de frumos al lui Ionatan, care îl învață pe tânărul ciobănaș David ce înseamnă bunătatea lui Dumnezeu și îl face  pe David să trăiască această bunătate și să devină autorul celor mai sublime poeme despre bunătatea lui Dumnezeu.

Totul culminează cu istoria profetului Osea, în a cărui bunătate față de ingrata Gomera Dumnezeu Se înfățișează pe Sine și ne cheamă și pe noi să avem același fel de bunătate generoasă, bunătate plină de mărinimie.

Am văzut că Domnul Isus îi trimite pe farisei la școala lui Osea, ca să învețe de la el ce înseamnă să fie buni cu cei căzuți, față de care nimeni n-are milă (Matei 9:13 și 12:7). Într-o discuție cu fariseii, Domnul Isus le spune, citând din Mica 6:8, că cele mai importante lucruri din Legea lui Moise sunt ”dreptatea, bunătatea și credincioșia” (Matei 23:23. Matei citează textul după Septuaginta unde scrie ”mila”, dar noi știm că în ebraică Mica a scris hesed, adică bunătatea).

Dar Domnul Isus preia direct descrierea pe care Și-a făcut-o Dumnezeu, când ne spune că El este ”bun cu cei nemulțumitori și răi” și ne cheamă direct să fim ca El (Luca 6:35-36). El ne învață cum se transformă această bunătate generoasă a lui Dumnezeu în practica noastră:

”Iubiți pe vrăjmașii voștri,binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă persecută” (Matei 5:44).

Planul lui Dumnezeu de la creație a fost să-Și facă oameni după chipul și după asemănarea Lui. L-am văzut la lucru în Vechiul Testament: a reușit și atunci să-Și facă oameni care semănau cu El. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne arate practic ce înseamnă proiectul acesta divin: ”Veniți la Mine și învățați de la Mine, că Eu sunt bland (bun) și smerit cu inima” (Matei 11:28-29).

Când Fiul lui Dumnezeu Și-a început cariera pe pământ, a început prin a face o școală în care să-i învețe pe oameni în mod detaliat ce înseamnă oameni după chipul lui Dumnezeu, oameni buni așa cum El este bun.

Cu aceste lecții preliminare din Vechiul Testament, suntem pregătiți acum să venim la școala Domnului Isus.

MESAJE TRANSMISE LA RADIO BBC SI RADIO EUROPA LIBERA DE IOSIF TON

ERA CA SI CUM PRET DE CATEVA ORE AM FI EVADAT DIN ROMANIA, DINTR-UN LOC DEVENIT UN LAGAR DE PRIZONIERI IN MANA COMUNISTILOR.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Cine îşi mai aduce aminte în clipa de faţă, de acele vremuri când mulţi dintre noi stăteam în faţa aparatului de radio, ascultând cu teamă, însă şi plini de curiozitate, postul de radio „Europa liberă”? Era ca şi cum preţ de câteva ore am fi evadat din România, dintr-un loc devenit un lagăr de prizonieri în mâna comuniştilor. Sau cine îşi mai aminteşte de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, în limba română? Ascultând emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia să gândim că există un „dincolo” de realitatea cenuşie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat în amintiri pline de farmec, dar şi de nostalgie, amintiri din vremuri când puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea liberă, în genul lui Max Bănuş, Dumitru Stănişoară, Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, precum şi Iosif Ţon, pastorul baptist care ne deschidea înaintea ochilor minţii comorile cunoaşterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.

„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”

S-ar putea afirma că flacăra credinţei a fost menţinută vie în acele vremuri tulburi, de către câţiva oameni care au avut curajul, demnitatea şi şansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvântul scris, dar mai ales rostit. Într-o perioadă când cei mai mulţi făceau compromis cu puterea, când glasul liderilor religioşi era amuţit de interese personale sau de teamă, oameni ca pastorul Iosif Ţon au fost puţini, însă lucrarea lor s-a dovedit nebănuit de mare.

Trimiţându-ne adevărate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, Iosif Ţon a contribuit într-un mod hotărât la căderea de mai târziu a comunismului, pregătindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea română a crezut că exilându-l peste hotare pe Iosif Ţon, a reuşit sa aducă la tăcere glasul celui care cerea libertate pentru credinţa creştină. Ei au considerat că în opulenţa şi avantajele oferite de civilizaţia occidentală, Iosif Ţon se va mulţumi cu un statut de pastor bine plătit, în străinătate. Nimic mai fals, fiindcă în loc să uite de ţara de unde a plecat, el a răspuns chemării de a vesti Cuvântul Evangheliei nu doar la câteva comunităţi neoprotestante, ci întregii Românii. De aceea, mărturia acelor timpuri nu trebuie să piară şi nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decât să consemnăm cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”, scrisă de Iosif Ţon.

„Să ne întoarcem la valorile… de temelie”

Răsfoind această carte, nu poţi decât să tresari plin de emoţie, când citeşti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umană şi compasiune, pentru ca românii să nu dea uitării calităţile deosebite care îi distingeau ca naţiune şi popor, înainte de venirea comuniştilor, exprimate prin „bunătate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate şi adevăr.”

„… Să nu ne lăsăm ispitiţi să devenim ca ei. Să readucem în neamul românesc bunătatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politeţea – calităţi care au fost zdrobite şi ne-au fost răpite de partidul comunist şi de securitate. Adevărata noastră răzbunare este să nu fim ca ei. Adevărata noastră reacţie la răutatea lor fără margini este să ne recăpătăm bunătatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea şi adevărul. Comuniştii s-au luptat să ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia şi credinţa. Să ne întoarcem la valorile acestea de temelie şi să reconstruim moralitatea şi caracterul pe ele.”

„…cine sunt sfinţii?”

În privinţa mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ţon a lăsat deoparte diferenţele ce separă diversele culte religioase din România şi într-un spirit cu adevărat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia mărturia adusă de către cei care sunt sfinţii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem învăţa din experienţa lăsată peste timp de către cei care au fost canonizaţi de către bisericile istorice şi respectaţi de către confesiunile protestante, în genul apostolilor, dar şi al sfinţilor părinţi.

„Aşadar, cine sunt sfinţii? Folosind limbajul modern, putem spune că sfinţii sunt oamenii de seamă ai Bisericii Creştine, oameni care s-au ridicat în generaţia lor, deasupra celorlalţi şi într-un fel sau altul, au excelat, au făcut fapte de seamă sau au trăit un fel de viaţă care a fost o pildă pentru alţii sau şi-au jertfit viaţa pentru alţii ori pentru credinţa lor creştină.”

Din această mărturie asupra vieţii sfinţilor, putem înţelege că a fi un „om sfânt” presupune să iei atitudine împotriva răului care există acolo unde te găseşti, să nu te laşi zdrobit de către cei care-L ignoră pe Dumnezeu, să nu te sperii în faţa imperiilor răului, din rândul cărora au făcut parte atât Imperiul Roman cât şi cel comunist şi mai presus de toate, să-ţi dai viaţa, dacă acest lucru este necesar, pentru idealul sfânt al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al predicării Evangheliei. Putem spune că acest model al „sfinţilor” coincide aproape în totalitate cu cel al dizidenţilor, care au refuzat să facă pactul tăcerii cu puterea comunistă, care au stat tari în credinţă, până la moarte, menţinându-şi mărturia lor, în ciuda torţionarilor sau persecutorilor.

„Oamenii aceştia au iubit Biblia”

Un lucru neobişnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiţi „părinţii” bisericilor istorice ortodoxe şi romano-catolice. De aceea, deschizând această carte, nu putem să nu remarcăm noutatea unei astfel de situaţii, însă pe de altă parte, nu putem decât să apreciem calitatea prezentării acestor persoane deosebite care au fost sfinţii părinţi. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. De asemenea, putem să învăţăm din viaţa lui Tertulian, Ciprian, Lactanţiu, Ambrozie, Ieronim şi Augustin. Putem spune că avem un curs sintetic de patristică, în cel mai bun sens al cuvântului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.

„De un lucru putem fi însă, siguri. Oamenii aceştia au iubit Biblia şi au considerat-o Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au fost în primul rând, interpreţi ai Bibliei şi în intenţia lor, fiecare a căutat să formuleze crezul creştin după Biblie, sistematizând în primul rând, ceea ce spune aceasta.”

„Creştinismul este o religie misionară”

Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ţon s-au numărat, de asemenea, şi cele în care ne-a vorbit despre diferitele personalităţi ale lumi creştine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiţi, în genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Stăniloae şi Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalităţi, Iosif Ţon ne-a făcut să înţelegem ceva din universalismul religiei creştine contemporane şi că religia lui Hristos are reprezentanţi de seamă în fiecare naţiune.

„Creştinismul este o religie misionară. Adică cel ce o îmbrăţişează simte imediat impulsul de a o împărtăşi şi altora. De la începutul lucrării Sale pe pământ, Domnul nostru Isus Hristos Şi-a ales oameni pe care i-a format şi i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol înseamnă în greacă, trimis. Apostolii sunt trimişii lui Isus Hristos. De atunci şi până astăzi, creştinii din diferite ţări au plecat în alte locuri, să ducă şi acolo vestea cea bună, adică Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”

„Niciodată nu e prea târziu”

Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodată uşoară, iar a predica Evanghelia în interiorul lagărului comunist a fost provocare căreia puţini i-au făcut faţă. Cu toate acestea, dorinţa de a-L prezenta pe Dumnezeu în România epocii de aur l-a condus pe Iosif Ţon să nu tacă şi să vorbească, oferindu-ne adevăratul model de „om nou, constructor devotat şi conştient al Împărăţiei Cerurilor” şi nu al societăţii comuniste.

„Convingerea pe care o am este că trăsăturile de caracter se învaţă. Copiii le văd la părinţi şi le copiază. Sau părinţii le imprimă nişte principii de comportament şi astfel, ei cresc cu ele, rămânând cu acestea pentru toată viaţă. Dar nu numai în copilărie se formează caracterul. Omul este reeducabil. El însuşi se poate reforma. El poate decide să abandoneze anumite principii şi să adopte altele. El îşi poate desfiinţa anumite deprinderi şi îşi poate forma altele. Niciodată nu e prea târziu, nici chiar la adânci bătrâneţi.”

„Loialitatea până la capăt…”

Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de către Iosif Ţon au avut ca scop să remodeleze gândirea ascultătorilor din România, în vederea dezvoltării acelor trăsături de caracter care au fost reprimate în mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevăr, curajul şi bunătatea, alături de acceptarea de sine, recunoştinţa şi loialitatea, precum şi atenţia acordată problemelor altora, omenia şi mărinimia au fost amplu ilustrate în apelurile transmise către ţară. Era ca şi cum seminţele adevărului ar fi fost aruncate cu speranţă în ogorul românesc, cu credinţa că ele vor rodi, în cele din urmă.

„În jurul celui ce cădea în dizgraţia partidului şi a securităţii se făcea un gol imens. Toţi cei ce i se arătaseră a-i fi prieteni căutau să-l evite, nici măcar nu-i mai zâmbeau, pentru a nu fi văzuţi fraternizând cu un duşman de clasă. Atunci s-a ucis în mulţi români floarea aleasă a credincioşiei faţă de un frate, faţă de un prieten. Loialitatea până la capăt şi mai ales, când prietenul sau cei dragi ai lui sunt în necaz şi au nevoie de ajutorul tău, iată o trăsătură de caracter pe care ar trebui să o recultivăm, să o reintroducem în structura alcătuirii noastre lăuntrice.”

În consecinţă, era necesară refacerea naţiunii, a societăţii româneşti, care să fie astfel, eliberată de comunism, de teroare şi de cultul personalităţii. Numai aşa, oamenii puteau să îşi învingă frica de a fi ei înşişi şi să renunţe la măştile impuse de sistem. „România are nevoie de vizionari şi de eroi, dar neamul nostru are nevoie şi de profeţi care să îndrepte privirile şi inimile naţiuni spre Dumnezeu. În felul acesta, naţiunea română va reînvia, va renaşte, se va reface şi va intra într-o epocă de lumină şi de bogăţie spirituală, aşa cum o oferă Dumnezeu.”

„Adevărata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost într-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Liberă, oferindu-ne ocazia să înţelegem cum adevărul ne va face liberi şi cum putem fi eliberaţi de frică, un slujitor credincios al sistemului totalitar.

„Adevărata libertate este o libertate lăuntrică, o libertate a spiritului. Această libertate este condiţionată de Adevăr. Spiritul nu poate fi liber dacă este dominat de minciună. Spiritul este eliberat numai prin Adevăr. Deschide-ţi spiritul faţă de Adevăr. Lumina Adevărului va arunca din tine întunericul minciunii şi dintr-o dată, vei fi liber. Primeşte lumina Adevărului, căci primeşti libertatea şi din clipa când primeşti Adevărul, încrede-te în el şi mergi înainte descătuşat şi liber.

Dintre mesajele transmise de Iosif Ţon în acea perioadă, fac parte şi cele care vorbeau despre lupta creştină, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu în istoria şi viaţa neamului românesc.

„Adevărata biruinţă”

„Poporul român trece printr-una dintre cele mai grele încercări ale istoriei sale. Foametea şi frigul sunt greu de suportat. Dar şi mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce deţin puterea, faptul că nu te poţi exprima cum doreşti şi nu te poţi împlini cum crezi tu că ar trebui să te împlineşti. Mai greu, mai apăsător şi mai înspăimântător decât toate este întunericul, întunericul prostiei, întunericul îngustimii ideologice, întunericul minciunii şi întunericul spiritual.”

Pornind de la o astfel de realitate tristă prin care trecea România în acele timpuri, Iosif Ţon a căutat să ne îndrepte atenţia către Dumnezeu şi către puterea eliberatoare extraordinară a Sfintelor Scripturi. „Greşeala intelectualilor români este că ei au aşteptat o eliberare fizică prin distrugerea de către cineva de afară a celor răi. Ei nu au înţeles că adevărata biruinţă stă în eliberarea spirituală ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Şi când mii şi mii de oameni se vor elibera spiritual de frica forţei brute, cei răi vor deveni neputincioşi tocmai prin tăria spiritului celor eliberaţi de frică.”

 

Apeluri patriotice

În mod deosebit, Iosif Ţon a făcut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentări aniversare la trei sute de ani de la tipărirea Bibliei în limba română. Pe măsură ce comunismul se apropia de sfârşit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbările ce aveau loc în răsăritul Europei. Putem spune că mesajele pe care Iosif Ţon le-a transmis la postul de radio Europa Liberă, au avut ca scop renaşterea spirituală a neamului românesc, preluând modelele biblice şi transpunând învăţătura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ţon a demonstrat că un creştin protestant poate fi un român autentic şi că învăţăturile oferite de Sfânta Scriptură sunt de natură a contracara influenţa nefastă a oricărui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.

„Călăuzire, putere şi har”

Se poate spune că Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricărei forme de oprimare a spiritului, indiferent de formă, timp sau loc. În felul acesta, vocaţia pastorală a lui Iosif Ţon se împlineşte în cea de învăţător pe calea ce duce spre liberate. În finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC şi Radio Europa Liberă, imediat după căderea comunismului în România, Iosif Ţon adresa un apel care rămâne de actualitate: „Fraţii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbăvit. Slăvit să fie El în vieţile noastre şi în ţara noastră, în veci. Atâţia ani am dorit şi ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trăi acum, în liberate? Vom folosi libertatea să ne apropiem de Dumnezeu şi să fim mai buni, mai curaţi, mai drepţi sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmăţ şi păcat? Eu îi chem acum pe toţi creştinii din toate cultele, să ne rugăm lui Dumnezeu mai mult ca oricând să ne dea călăuzire, putere şi har, ca să ştim cum să participăm activ la construirea României libere.”

La 26 de ani de la Revoluţie şi de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ţon la Radio Europa Liberă, consemnat în acest volum, ne putem pune pe drept, întrebarea dacă am reuşit sau nu să ne eliberăm de acel sistem totalitar, nemilos şi aducător de rău. Însă indiferent de situaţie, aceste mesaje rămân de actualitate, atâta timp cât Antihrist poate reveni oricând, dacă nu veghem, pentru a ne prinde din nou, în robia fricii şi a supunerii oarbe faţă de un sistem opresiv şi distrugător de liberate. Fie ca această istorie să nu se mai repete niciodată!

Octavian D. Curpaş

Sursa: Actualitatea Botoşăneană

STIINTA SI CREDINTA IN DUMNEZEU

CU PRIVIRE LA STIINTA, VOI LASA PE CITITOR SA DEDUCA EL INSUSI, DIN TOT CEEA CE VOI SCRIE IN CONTINUARE, DESPRE CARE STIINTA VORBESC EU.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Un cititor inteligent mă va întreba imediat: „Care ştiinţă? Cea bazată pe legile naturii stabilite de Isaac Newton pe la anul 1.700? Sau cea clădită pe teoria relativităţii lui Albert Einstein în secolul al XX-lea? Sau, vorbeşti de ştiinţa clădită pe teoria lui Darwin, sau despre ştiinţa bazată pe înţelegerea vieţii pe care ne-a dat-o descoperirea ADN-ului imediat după 1950?” Şi cititorul acesta va putea continua arătându-mi că există diferite înţelegeri ale „ştiinţei”.

Apoi, tot cititorul acesta mă va întreba: „Credinţa în care Dumnezeu? În Dumnezeul despre care se zice că a planificat totul în cele mai mici detalii şi că noi doar ne împlinim mecanic rolul acordat nouă în acest sistem? Sau în Dumnezeul care, deşi conduce direct treburile universului şi ale istoriei, lasă oamenilor libertate de alegere, cu toate că această libertate crează atâtea probleme şi atâta confuzie? Sau, vorbeşti de Dumnezeul care stă ca un poliţist cu bastonul ridicat, gata să lovească omul la cea mai mică mişcare greşită, sau vorbeşti de Dumnezeul iubirii, care este totdeauna bun, iertător, binevoitor şi totdeauna bine dispus faţă de noi?”

Dacă ar fi să dăm curs întrebărilor acestui cititor (bine intenţionat!), ar trebui să luăm un spaţiu larg şi un timp îndelungat ca să definim ce înţelegem noi prin „ştiinţă” şi apoi să definim cum ni-L imaginăm noi pe Dumnezeu. Nu putem, deci, să dăm curs acestor întrebări (legitime!), fiindcă nu avem nici timpul, nici spaţiul necesar.

Ca să simplificăm lucrurile, vom începe prin a vă spune despre care Dumnezeu vorbim. Noi vorbim despre acel Dumnezeu pe care atât apostolul Petru cât şi apostolul Pavel L-au definit ca „Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, adică Dumnezeul căruia Isus I-a spus „Tată” chiar şi atunci când era ţintuit în cuie pe cruce şi despre Dumnezeul pe care ni L-a descris Isus în toate învăţăturile Sale şi ni L-a ilustrat şi oglindit în toate acţiunile Sale. Acesta este Dumnezeul nostru.

Cu privire la „ştiinţă”, voi lăsa pe cititor să deducă el însuşi, din tot ceea ce voi scrie în continuare, despre care ştiinţă vorbesc eu.

Timp de peste trei sute de ani a dominat ştiinţa modernă, bazată pe „legile naturii” formulate de Newton. Era un univers închis, în care nu putea interveni nimeni din afară. Materia şi energia erau considerate ca fiind veşnice: atât materia cât şi energia erau în cantităţi fixate dintotdeauna. Universul acesta a existat aşa din totdeauna. Universul nu a avut un început şi deci nu este nevoie să ne gândim la Cineva care să-l fi început, să-l fi creat. În acest univers, ziceau cei mai mulţi oameni de ştiinţă, nu era nevoie de Dumnezeu.

Oamenii de ştiinţă erau categorici: Aşa este universul, fiindcă aşa ne spune ştiinţa!

Apoi a explodat bomba relativismului lui Albert Einstein, pe baza căruia universul are un început care poate fi calculat cu precizie. Ştiinţa aceasta ne spune că a fost „un timp” când nu exista nimic, nici măcar timp şi spaţiu, nici materie şi energie şi a avut loc o explozie a unui fel de atom iniţial, care era „nimic”, din care dintr-o dată s-a format tot universul.

Desigur, acum putem vorbi de Cineva care a conceput acest cosmos şi care a creat totul din nimic. Această „ştiinţă” mă ajută pe mine să cred într-un anumit Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu, ştiinţa aceasta nu-mi spune, dar ea îmi dă încredere că pot să Îl caut!

Ştiinţa anterioară, cea de la Newton, îmi vorbea de legi fixe, pe baza cărora se poate măsura şi determina totul şi astfel oamenii de ştiinţă aveau certitudinea că ştiu totul şi pot prevedea totul. Apoi a explodat bomba fizicii cuantice, a fizicii care studiază fenomenele care au loc în lumea particolelor subatomice. S-a constatat cu uimire că electronul sare de pe o orbită pe alta fără să putem noi determina de ce o face.

Acolo, la nivelul acela, electronul se poate diviza ca să treacă prin două orificii dintrodată şi să se unească din nou dincolo de paravanul care-i stătea în cale. Aceasta fiindcă deşi este o particulă, este sau se comportă şi ca undă.

Dar şi mai ciudat, dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există observator, electronul se comportă altfel. Şi mai ciudat, dacă doi electroni au fost o vreme uniţi, când cineva îi desparte şi-i duce la distanţe enorme unul de altul, ei se comportă totdeauna la fel: dacă cineva schimbă direcţia de învârtire a unuia, instantaneu, adică exact în aceeaşi clipă, îşi schimbă direcţia de învârtire şi celălalt, şi între ei informaţia aceasta este transmisă cu viteză mult mai mare decât viteza luminii.

Savanţii care au descoperit aceste fenomene au început să vorbească despre „incertitudine” şi despre „indeterminism” şi despre o lume în care gândirea are un loc şi un rost şi în care există o unitate între lumea materială şi cea spirituală. Mulţi fizicieni au început să studieze gândirea mistică orientală şi s-au încadrat în mişcarea „New Age”. Noi considerăm că alegerea lor este greşită, dar ei ne-au dat semnalul că a fi om de ştiinţă şi a căuta lumea spirituală şi pe Dumnezeu nu este ceva incompatibil, ci dimpotrivă, este o încurajare care ne vine de la modul în care ştiinţa ne îndeamnă să cunoaştem realitatea.

Un gând personal. Cei doi electroni care după ce au fost o vreme uniţi rămân „uniţi” şi când sunt la mare distanţă unul de altul, îmi dau cea mai bună ilustrare şi confirmare a faptului că odată ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu mine, chiar dacă El este în cer şi eu sunt pe pământ noi suntem una şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu! Ştiinţa aceasta mă ajută în trăirea mea în unire cu Dumnezeu!

Să ne gândim acum la Darwin. Pe baza câtorva asemănări dintre diferite animale a tras concluzia că ele s-au dezvoltat unele din altele şi astfel a lansat teoria că toate vieţuitoarele s-au format unele din altele pe baza fenomenului evoluţiei. Teoria evoluţiei a dat multor oameni de ştiinţă credinţa ( noi spunem iluzia!) că ei pot explica lumea fără să mai aibă nevoie de un Creator: evoluţia a devenit pentru ei creatorul.

Dar iată că a explodat descoperirea de la anul 1953 că fiecare celulă vie are în ea un computer extraordinar de complex (DNA) în care este înscrisă toată informaţia din care se poate forma fiinţa (animalul sau omul) din care acea celulă este o parte. Până la această descoperire, se credea că viaţa este alcătuită din materie şi energie. Acum ştim că viaţa, toate formele de viaţă, este compusă din materie, energie şi informaţie.

O fiinţă vie nu poate deveni o altă fiinţă vie decât dacă un „computerist” sau informatician genial ar schimba informaţia din ADN-ul uneia dintre fiinţe şi ar pune acolo informaţia pe care se bazează cealaltă fiinţă. Schimbările accidentale care se produc într-o fiinţă datorită mediului în care trăieşte nu au nimic de a face cu informaţia complexă care a produs acea fiinţă.

Pentru orice om care gândeşte liber (adică neobligat de o concepţie predominantă, care-l ţine rob conceptului de „political corectness”) descoperirea ADN-ului ar trebui să însemne sfârşitul teoriei formării fiinţelor vii prin mecanismul evoluţiei. Prezenţa Creatorului în procesul apariţiei fiinţelor vii este vizibilă pentru oricine care gândeşte puţin la minunea imensităţii informaţiei conţinută în fiecare celulă vie. Această credinţă într-un Creator ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut ştiinţa biologiei.

O altă bombă a explodat recent în lumea ştiinţifică şi aceasta s-a produs în neurologie. Aparatele ultrasofisticate de tip MRI (RMN, n.r.), sau CAT (computerized axial tomography), sau PET (positron emission tomography), dau posibilitate neurologilor să privească pe viu ce se întâmplă în creierul uman.

Şi iată ce constată ei. Când un om are gânduri duşmănoase, gânduri de răutate, gânduri de ură, mintea omului comandă amigdalei şi glandelor suprarenale să producă adrenalină şi cortizol, numit şi hormonul de stres.

Aceste substanţe au fost concepute ca să-l ajute pe om în momente de mare primejdie, fie să lupte cu primejdia, fie să fugă. Pentru scurtă durată, aceste substanţe sunt salvatoare. Dar aceste substanţe sunt extrem de dăunătoare organismului dacă sunt secretate şi lansate în organism în mod constant şi pentru lungă durată. În cazul acesta, ele produc ulcer, hipertensiune, boli de inimă, boli de nervi, şi lista ar putea să continue. Unii medici spun că până la 95% dintre boli îşi au originea în lansarea în organism a acestor substanţe în mod constant.

Pe de altă parte, când omul are gânduri frumoase, gânduri de bunătate, de mulţumire, de iertare şi de iubire, mintea comandă altor glande şi acestea produc şi lansează în organism substanţe numite endorfine, cum ar fi dopamina, serotonina şi oxitocina, care au efect vindecător şi care dau starea de împlinire, de satisfacţie, de fericire.

Constatările acestea au fost făcute de un grup de profesori universitari de la University of California in Berkeley, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Ceea ce este cu totul revoluţionar este concluzia trasă de aceşti savanţi: Omul a fost programat şi structurat pentru bunătate şi nu funcţionează bine decât în bunătate. Duşmănia, ura şi toate formele de răutate (incorectitudinea, minciuna, hoţia, etc.) sunt nenaturale omului şi duc la îmbolnăvirea şi la moartea prematură a acestuia.

Nu avem spaţiu aici pentru a relata mai pe larg această nouă revoluţie în ştiinţă. Vă dau doar bibliografia de bază: „The Compassionate Instinct – The Science of Human Goodness”, Editori D.Keltner şi J.Marsh, şi „The Compassionate Mind – A New Approach to Life”s Challenges”, de P.Gilbert, ambele publicate în 2010.

Ceea ce m-a captivat pe mine sunt două lucruri. Primul este că ni se confirmă ceea ce ne spune Biblia, că omul la origine a fost creat bun, şi deci a fost creat să funcţioneze bine în bunătate, iar răutatea este anormală omului şi duce la nefericire şi la moarte.

Al doilea este de o gravitate uluitoare: Medicii (în special psihopatologii) care tratează omul de diferite maladii, ajungând la concluzia că bunătatea este vindecătoare, s-au întrebat dacă există undeva o ştiinţă a bunătăţii, şi n-au găsit-o unde ar fi trebuit să fie, adică în creştinism, ci au găsit-o la Dalai Lama, la meditaţia budistă. Mulţi savanţi de cea mai mare reputaţie s-au dus în Tibet sau în India, şi au învăţat acolo meditaţia budistă pentru a-i putea învăţa pe oameni cum să devină buni! Nu este acesta un scandal şi o ruşine pentru noi, cercetătorii creştini?

Se impun câteva concluzii. Fiindcă titlul promitea o discuţie despre ştiinţă şi credinţa în Dumnezeu, concluziile trebuie să dea răspunsul. Şi răspunsul este acesta: Cine este atent la ce s-a întâmplat în lumea ştiinţifică din ultima sută de ani poate să vadă clar că descoperirile ştiinţei ne-au întărit enorm credinţa într-un Creator. Nu numai atât:

Ne-au confirmat ceea ce ne spune Biblia că ne-a creat un Dumnezeu bun şi că, dacă Îl ascultăm şi ne lepădăm de răutate şi venim la El şi la bunătate, venim la vindecare, la împlinire şi la adevărata viaţă!

Louis Pasteur a făcut această observaţie: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu; multă ştiinţă te aduce înapoi la El”. Dacă tu spui că ştiinţa te-a îndepărtat de Dumnezeu, să ştii că e o ştiinţă „puţină”, sau o spoială de ştiinţă. Cu cât te aprofundezi mai mult în toate ştiinţele, ca să capeţi o perspectivă generală a lumii şi a vieţii, cu atât vezi mai clar prezenţa lui Dumnezeu în toate şi cu atât Îl cunoşti mai bine şi doreşti mai mult să-L cunoşti personal!

Cu zece ani în urmă, am ţinut cursuri pentru studenţi universitari din cele mai de seamă oraşe din ţară despre cele nouă concepţii despre lume şi viaţă (ele se găsesc pe internet). Am atras atunci atenţia asupra faptului că fiecare concepţie despre lume şi viaţă se bazează pe şase sau şapte axiome, sau postulate.

În termeni populari, le-am putea numi presupuneri. Sunt afirmaţii pe care nu le dovedim, ci doar le afirmăm ca bază pentru sistemul nostru de gândire. Astfel, la baza concepţiilor ateiste stau aceste axiome: Nu există decât materie; nu există un creator; nu există suflet; nu există viaţă dincolo de moarte; existenţa nu are nici un scop; moralitatea este o convenţie umană.

Subliniez faptul că acestea sunt postulatele de bază pe care este clădit ateismul. Dar fiţi atenţi, acestea sunt presupuneri, nu sunt ceva dovedit! Întâi trebuie să le accepţi pe acestea „ca de la sine înţeles”, ca fiind „evidente” şi apoi te laşi dus încotro vor să te ducă creatorii acestor sisteme de gândire.

Dacă urmăreşti cu atenţie descoperirile ştiinţifice pe care le-am semnalat în articolul de mai sus, vei observa că Dumnezeu apare ca o necesitate ştiinţifică. Şi anumite trăsături ale lui Dumnezeu apar ca desprinzându-se clar din descoperirile ştiinţei: inteligenţa Lui, bunătatea Lui, iubirea Lui pentru fiinţele umane.

Dar creştinismul se deosebeşte de celelalte concepţii despre lume şi viaţă prin faptul fundamental că Dumnezeul nostru se descoperă şi descrie pe Sine (noi numim lucrul acesta „revelaţie”) şi, fiind un Dumnezeu Personal, este un Dumnezeu care vrea să intre în contact personal cu noi şi să stabilească o relaţie personală cu noi. În procesul acesta de relaţionare reciprocă ajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, nu numai o cunoaştere intelectuală, ci una personală, prin unire şi prin trăire în simbioză.

Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu în felul acesta, cunoaşterea noastră nu mai depinde de ştiinţă şi ştiinţa nu mai poate afecta negativ relaţia noastră cu El. Dar ştiinţa, adevărata ştiinţă, nu este atunci altceva decât cunoaşterea modului în care Tatăl nostru a făcut lumea şi viaţa. Şi mai mult, ştiinţa ne ajută să înţelegem locul nostru şi rolul nostru în ceea ce un poet modern a numit „lumea Tatălui meu”.

DE FRICA SAU DIN DRAGOSTE?

PRIN URMARE, FRICA DE DOMNUL ESTE RELIGIA LUI IEHOVA, ADICA TOATE INVATATURILE DESPRE DUMNEZEU SI INVATATURILE DATE DE DUMNEZEU.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Recent, un om de afaceri din România îmi relata cum controlorii de la diferite autorităţi nu mai cer şpagă (sponsorizare, etc.) de frica „flagrantului”, sau a altor forme de reclamare care se pot face acum la DNA. Aşadar, corupţia se pare că s-a redus „de frică”, de teama de a fi descoperit şi pedepsit. Indiferent cum se face, reducerea aceasta este bine venită, este un pas înainte. Dar este vorba doar de o reducere ca volum: spiritul corupţiei încă predomină mentalitatea societăţii. Şi spiritul acesta va descoperi noi metode de a continua necinstea, incorectitudinea, nedreptatea şi hoţia. Când şi cum se va instaura la noi spiritul adevărului, al dreptăţii, al corectitudinii?

Începem cu acest articol o serie de investigaţii care să ne ducă la un răspuns la întrebarea aceasta, răspuns care, dacă va aduce cu sine soluţia, ar fi cea mai mare revoluţie din istoria poporului nostru!

Fiindcă obiceiul nostru este să găsim toate răspunsurile şi toate soluţiile in Sfânta Scriptură, aşa vom proceda şi cu subiectul acesta.

Trebuie să admitem că, în aparenţă, şi în Biblie se pune mare accent pe frică, pe ameninţarea cu pedeapsa. Vom încerca să înlăturăm, pe cât posibil, impresia că teama ar fi motivaţia cu care operează Dumnezeul Bibliei.

Ceea ce trebuie să explicăm este expresia „frica de Domnul”, sau „teama de Domnul”.

Textul de pornire este 2 Împăraţi 17:24-39. Iată cadrul istoric. Ţara lui Israel, adică cele 10 seminţii din nord, cu capitala Samaria, a fost invadată de Asiria, şi cele zece seminţii au fost împrăştiate în tot imperiul asirian. În locul lor, au fost aduşi colonişti din alte naţionalităţi. La câtăva vreme după colonizare, s-a întâmplat un fenomen ciudat: leii s-au înmulţit în ţară şi făceau foarte multe victime între colonişti. Aceştia s-au plâns împăratului Asiriei şi acesta a căutat o explicaţie de la sfetnicii săi. Ca să înţelegem explicaţia, trebuie să ştim că teoria de atunci era că fiecare ţară îşi are dumnezeul ei, legat nu numai de poporul respectiv, ci şi de teritoriul acelei ţări. Astfel, ţara lui Israel îl are ca Dumnezeu pe Iehova şi Iehova aşteaptă ca locuitorii ţării Lui se I se închine Lui, adică să-I aducă jertfe, să-I ţină sărbătorile, să trăiască după învăţăturile Lui şi după legile Lui. Fiindcă noii locuitori ai ţării nu cunosc şi nu fac lucrurile acestea, Iehova este supărat şi a înmulţit leii în ţară şi prin aceştia îi pedepseşte. Soluţia: Au căutat între evreii strămutaţi în alte părţi un preot şi l-au adus în ţara Israel, l-au instalat le Betel, cu ordinul ca el să-i înveţe pe colonişti despre Iehova şi despre modul în care să I se închine Lui.

Când citim relatarea aceasta istorică, trebuie să observăm termenii care sunt folosiţi pentru a reda toată întîmplarea, scrisă, desigur, în limba ebraică. Şi aici trebuie să aflaţi următoarea informaţie: În limba ebraică nu exista un cuvânt pentru „religie”. Noi vorbim despre religia lui Iehova şi în cadrul acestui termen ni se spune cine este Iehova, ce legi şi îndrumări a dat El, cum aşteaptă El să I te închini, adică să-I aduci jertfe şi să păzească şi să împlinească învăţăturile, rânduielile şi legea şi poruncile pe care le-a dat El (v.36-37). În loc de cuvântul „religie” ei foloseau expresia „teama de Domnul”!!!

Să redăm acum relatarea şi să remarcăm termenii. Populaţiile colonizate acolo „nu se temeau de Domnul” (v.25). Preotul evreu  „le-a învăţat cum să se teamă de Domnul” (v.28). Scriitorul cărţii „Împăraţi” face apoi următoarea prezentare istorică:
„Domnul făcuse cu ei (cu evreii) un legământ şi le dăduse porunca aceasta: „Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe. Ci să vă temeţi de Domnul, care v-a scos din ţata Egiptului… înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-I aduceţi jertfe. Să păziţi şi să împliniţi totdeauna învăţăturile, rânduielile, legea şi poruncile pe care vi le-a scris El, şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei, ci să vă temeţi de Domnul, Dumnezeul vostru” (v.35-39).

Citind cu atenţie acest text, veţi putea vedea că „teama” de un dumnezeu sau de altul cuprinde tot ceea ce noi cuprindem în cuvântul „religia” unui dumnezeu sau a altuia.

Prin urmare, „frica de Domnul” este religia lui Iehova, adică toate învăţăturile despre Dumnezeu şi învăţăturile date de Dumnezeu.

Atunci înţelegem şi ceea ce este scris în manualul de înţelepciune scris de Solomon şi numit  „Pildele sau proverbele lui Solomon”. Când Solomon scrie că „Frica Domnului este începutul ştiinţei” (Prov.1:7), sau „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Prov.9:10), el vrea să ne spună că la baza tuturor celorlalte materii care trebuie studiate trebuie să stea materia care te învaţă tot ce trebuie să ştii despre Dumnezeu.

(Va continua)

DE FRICA SAU DIN DRAGOSTE? – PARTEA 2

INTREBAREA FUNDAMENTALA ESTE: PE CE SE BAZEAZA ASCULTAREA NOASTRA DE DUMNEZEU?…

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Cu câteva sute de ani înainte de Cristos, tradiţia spune că la iniţiativa marelui cărturar Ezra, evreii din diaspora au început să se adune în sinagogi. A devenit o lege ca acolo unde sunt cel puţin zece evrei, bărbaţi, ei să se constituie într-o sinagogă. Populaţiile în mijlocul cărora apărea sinagoga erau surprinse că nu vedeau nici o statuie a zeului căruia se închinau aceşti evrei. Când evreii erau întrebaţi despre lucrul acesta, ei aveau prilejul de a le vorbi acestor oameni idolatri despre Dumnezeul lor care este Spirit şi despre toate celelalte lucruri pe care le credeau ei despre Iehova.

Unii dintre oamenii aceştia erau captivaţi de ideea unui Dumnezeu care este numai Spirit şi a cerinţelor Lui despre o înaltă moralitate. Lor li se permitea să asiste la adunările din sinagogă. Practic, ei îmbrăţişau religia lui Iehova. Cum să li se spună sau ce nume să li se dea acestor oameni? Pentru evrei, termenul consacrat era că religia lui Iehova este „teama de Iehova”, sau „teama de Dumnezeu”. Prin urmare, în mod evident, evreii îi numeau „temători de Dumnezeu”, ceea ce nu însemna că lor le este frică de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ei Îl admirau pe Dumnezeu şi Îl respectau pe Dumnezeu.

Lucrul acesta se vede din modul în care îl descrie Luca pe Corneliu, centurion roman,  pe care l-a vizitat apostolul Petru la Cezarea: „Omul acesta era evlavios şi temător de Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:2).

Într-o carte publicată recent, în traducere în limba română, autorul deplânge faptul că mulţi evanghelici scuză păcatul bazându-se pe harul sau pe iubirea lui Dumnezeu. Autorul cheamă la o predicare a bunătăţii lui Dumnezeu echilibrată de o predicare a fricii de Dumnezeu. Este evident că autorul nu cunoaşte sensul ebraic al expresiei „frica de Domnul” şi de aceea ne propune o religie în care relaţionarea cu Dumnezeu se bazează foarte mult pe frică.

Întrebarea fundamentală este: Pe ce se bazează ascultarea noastră de Dumnezeu? Ce ne motivează să luăm în serios poruncile Lui şi să trăim după ele?

Să ne uităm cu atenţie la textele cheie, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament. Textul definitoriu din Vechiul Testament este acesta:

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu toată puterea ta.

Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta. Să te întipăreşti în mintea copiilor tăi…” (Deut.6:5-7).

Observaţi cum ascultarea de poruncile lui Dumnezeu decurge normal şi natural din iubirea lui Dumnezeu. Dacă citim întregul context (capitolele anterioare), vedem cum Moise caută să îi convingă pe israeliţi că Dumnezeul lor a făcut pentru ei minuni ca nimeni altul, că El le-a dat legi atât de drepte cum nici un  alt popor nu are şi că toate aceste legi le sunt date pentru fericirea lor. De nouă ori, în capitolele 4-12, Moise le spune că învăţăturile, legile şi îndrumările pe care li le dă  Dumnezeu au un singur obiectiv: „ca să fiţi fericiţi”. Toate acestea sunt motive ca ei să-L iubească pe Dumnezeul lor. Iar dragostea lor de Dumnezeu este motivaţia principală pentru ascultarea de poruncile Lui!

În Noul Testament  vedem exact aceeaşi motivaţie, când Fiul lui Dumnezeu le spune ucenicilor Săi: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).  Domnul Isus vrea ca mai întâi să-L iubim pe El ca persoană, pentru ceea ce este El, în El însuşi şi abia după aceasta şi datorită acestei iubiri, El aşteaptă să ascultăm de El.

Apostolul Ioan dezvoltă şi clarifică motivaţiile noastre:
„Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită alungă frica; fiindcă frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi Îl iubim fiindcă El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:16-19).

Frica despre care se vorbeşte aici este frica de pedeapsă. Dar Dumnezeu, în dragostea Lui pentru noi, a suferit El însuşi, prin Fiul Lui, pedeapsa meritată de noi. Noi mergem la judecată absolut liniştiţi, fiindcă dragostea Lui a topit în Sine pedeapsa noastră, aşa încât noi nu mai suntem pedepsibili!

Faptul că El ne-a iubit atât de mult încât a rezolvat problema pedepsei noastre trebuie să stârnească iubirea noastră: Noi Îl iubim fiindcă El ne-a iubit mai întâi!

Să mai observăm un lucru fundamental: „În dragoste nu este frică, fiindcă dragostea desăvârşită alungă frica”! Frica este incompatibilă cu dragostea.

Cel care vrea să echilibrăm dragostea cu frica nu înţelege că acestea nu se pot armoniza, fiindcă dragostea desfiinţează frica!

(va urma)

DE FRICA SAU DIN DRAGOSTE? – PARTEA 3

MAI MULT. MOTIVATIA DA VALOARE ACTIUNII TALE, SAU O DESCALIFICA.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Motivaţia este un concept foarte important. Ea îţi spune de ce să faci sau să nu faci un anumit lucru.  Motivaţia este impulsul care te determină să faci o anumită faptă sau acţiune. Motivaţia poate fi una aflată în interiorul persoanei: Faci un lucru fiindcă  îţi place să-l faci, fiindcă îţi dă satisfacţie dacă îl faci, fiindcă doreşti să îl faci, fiindcă este pasiunea ta să îl faci. Motivul poate fi unul exterior persoanei: faci un lucru fiindcă vei fi lăudat, vei fi răsplătit, vei deveni cineva, sau nu-l faci fiindcă ţi-ar fi ruşine de ce zice lumea, vei fi pedepsit, etc.

Mai mult. Motivaţia dă valoare acţiunii tale, sau o descalifică. Motivaţia dă nobleţe unei acţiuni, sau o face să fie dispreţuită.

Prima mea slujbă a fost cea de profesor de limba română la clasele 5-8 (timp de opt ani), apoi la clasele de liceu (timp de doi ani). Lucram cu băieţi şi fete la vârsta când încă se modelează caracterul. Eram şi diriginte şi la un moment dat, la Liceul la care lucram, am fost numit şi responsabil cu munca diriginţilor. În această calitate, l-am întrebat pe un profesor care era şi secretarul de partid al şcolii: „Spune-mi, te rog, ce motivaţii îmi sugerezi tu pentru a forma în aceşti elevi omul moral de care are nevoie societatea noastră?” S-a uitat la mine lung, apoi mi-a spus: „Iţi răspund sincer, dacă îmi promiţi că nu spui la nimeni ce ţi-am răspuns”. L-am asigurat de secretul acelei conversaţii şi atunci el mi-a zis: „Eu personal nu văd de ce aş fi corect şi cinstit şi bun. Eu vreau să urc pe scara socială şi ştiu că prin corectitudine, cinste şi bunătate nu voi urca niciodată. Ca să urc, trebuie să dau din coate, să trag sfori, să ung pe cine trebuie, etc. Asta-i tot ce-ţi pot spune.”

Cu alte cuvinte, secretarul de partid îmi spunea că el însuşi nu are nici o motivaţie pentru a fi un om de caracter. Dimpotrivă, societatea socialistă îl motivează în altă direcţie.

Acel fel de „educaţie”, care s-a imprimat în epoca „socialismului biruitor”, şi-a făcut efectul în special după căderea comunismului, când ţara a fost jefuită mai mult decât oricând în istorie. Caracterizarea generală a societăţii noastre este cuprinsă în cuvântul „corupţie”. De aproximativ zece ani încoace se duce lupta lăudabilă împotriva corupţiei şi singura metodă folosită este pedeapsa şi frica de pedeapsă.

Dar, aşa cum am afirmat în primul articol, societatea noastră este prinsă în ghiarele unui spirit al corupţiei. Şi spiritul acesta va descoperi noi metode de a continua necinstea, incorectitudinea,  nedreptatea şi hoţia. Când şi cum se va instaura la noi spiritul adevărului, al dreptăţii, al corectitudinii?

Îmi dau seama că am pus alături două planuri distincte. Pe primul plan, am vorbit de motivaţiile din mintea noastră care ne împing într-o direcţie sau alta. Apoi am vorbit de un „spirit” care ne inspiră şi ne determină într-o direcţie sau în alta. Acesta este un cu totul alt plan al existenţei. Aceste două planuri există în realitate şi noi trebuie să ţinem seama de amândouă. Vom vedea pe traseu cum se unesc şi cum se combină ele, atât în viaţa noastră personală, cât şi în viaţa societăţii noastre.

Vom continua cu discuţia despre motivaţie.

Am scris cu altă ocazie despre faptul că neurologia a constatat că noi suntem structuraţi pentru bunătate: când suntem buni, creierul ordonă unor glande să producă substanţe care fac ca totul în noi să funcţioneze bine; când suntem răi (incorecţi, necinstiţi, plin de ură, de duşmănie), creierul nostru ordonă altor glande să intre in acţiune şi acestea produc substanţe care ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc toată fiinţa. Prin urmare, iată o motivaţie extraordinară: este împotriva intereselor tale celor mai fundamentale să fii rău şi este cu totul şi cu totul în interesul sănătăţii şi al fericirii tale să fii bun! Am început să folosesc această motivaţie în predicile mele şi voi continua să o fac. Problema este că, după ce o viaţă întreagă ai trăit în răutate, este foarte greu să te schimbi şi să te faci bun. Când iei hotărârea să fi bun şi când începi să practici bunătatea, constaţi că ori nu ştii cum să procedezi, ori nu ai puterea să o faci. Şi chiar dacă reuşeşti întrucâtva, peste scurtă vreme te descurajezi şi revii la metodele tale de o viaţă.

Este nevoie de o motivaţie mult mai puternică şi de o putere care să te energizeze şi să continue să te energizeze ca să perseverezi pe calea bunătăţii.

Care este acea motivaţie? Ne-o spune profetul Isaia când scrie că va veni o vreme când oamenii de pe tot pământul nu vor mai face nici un rău fiindcă toţi Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu (vezi Isaia 11:9).

Spus cu alte cuvinte, când Îl cunoşti pe Dumnezeu te faci bun! Când Îl cunoşti pe Dumnezeu numai faci rău!
Afirmaţiile acestea îi vor face pe mulţi să sară în sus de indignare: Noi mai greşim, noi mai facem câte un rău, dar suntem oameni credincioşi. Cum îndrăzneşti să spui că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu?

Aici trebuie să facem o mare distincţie: A crede în Dumnezeu nu este egal cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu! Sunt foarte mulţi oameni care spun că sunt credincioşi şi care sunt bisericoşi, dar care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

Atunci, ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu?

Despre lucrul acesta vom scrie în articolele următoare.

(va urma)

DE VORBA CU IOSIF TON

AM FOST DE ACORD SI EA MI-A TRIMIS NOUA INTREBARI, FOARTE INTELIGENT FORMULATE, CARE REPREZINTA CAUTARILE TUTUROR ADOLESCENTILOR DE ASTAZI.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

O elevă din clasa a 12-a de la un liceu din Bistriţa, Alexandra Deac, mişcată şi provocată de o predică pe care am ţinut-o în biserica pe care o frecventează ea, a avut ideea îndrăzneaţă să-mi ceară un inteviu pentru blogul ei. Am fost de acord şi ea mi-a trimis nouă întrebări, foarte inteligent formulate, care reprezintă căutările tuturor adolescenţilor de astăzi.

Public şi pe platforma mea acest interviu, cu invitaţia către adolescenţi să citească răspunsurile mele că adresându-se lor, tuturor. Aş vrea că acesta să fie un început de dialog cu voi, elevii şi studenţii de astăzi. Cândva am fost profesor la cei de vârstă voastră. Eu mi-am păstrat inima pentru voi. Vă înţeleg întrebările. Vă înţeleg nedumiririle. Eu am trăit o viaţă lungă şi, cu toate trăirile mele,  pot înţelege provocările voastre. Veniţi să stăm de vorbă. Întrebările Alexandrei sunt întrebările voastre şi răspunsurile date ei vă sunt  date vouă tuturor. Aştept şi reacţiile voastre.

Cine este Iosif Țon? 

Răspunsul lui I.Ţ.:  M-am născut în 1934 într-un sat de la poalele munţilor Apuseni, în Judeţul Alba, din părinţi pocăiţi (baptişti). Pocăiţii s-au răspândit în Judeţul Alba după primul război mondial. Erau o mişcare nouă care spărgea unitatea comunităţilor româneşti, care erau fie ortodoxe, fie greco-catolice. Pocăiţii erau priviţi ca spărgătorii unităţii naţionale, ca trădători de neam, ca indezirabili. În şcoală, învăţătorii le spuneau copiilor că de pocăiţi trebuie să te fereşti, căci sunt spurcaţi. În consecinţă, în şcoala primară copiii nu mă lăsau să mă joc cu ei. Eram un indezirabil şi un ostracizat. Dar tata m-a învăţat că noi nu suntem din lume şi că de aceea lumea ne urăşte. Eu să fiu mândru de obârşia mea cerească şi să nu-mi pese că lumea nu mă primeşte.

De copil am învăţat să-L iubesc pe Isus. Am crescut cu cântările lui Traian Dorz, „Isus, al meu tovarăş bun”, „Blândul Păstor”, „De dorul Tău, Isus Iubit”, „Isuse, culme minunată, de unde văd pe Dumnezeu”, care erau atunci o mare noutate. Când eram student la Universitate, la Cluj, am descoperit câteva cărţi despre ceea ce înseamnă să fii „în Cristos” şi Cristos să trăiască în tine. Conceptul acesta al unităţii cu Isus a devenit bunul meu cel mai de preţ. Învăţătura Domnului Isus a devenit substanţa de bază a gândirii mele: La vârsta de 22 de ani am ajuns predicator la Biserica Baptistă „Speranţa” din Arad şi timp de mai bine de o jumătate de an am predicat numai despre învăţăturile lui Isus din „Predica de pe munte”. În ultimii cincisprezece ani m-am aprofundat şi mai mult în subiectul meu favorit şi am scris un curs întitulat „Cum trăim după învăţăturile Domnului Isus”, am scris cartea de 400 de pagini „Bunătate – O teologie bazată pe învăţăturile Domnului Isus” şi am ţinut nenumărate cursuri despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţăturile Domnului Isus.

Sunt un om care Îl iubeşte pe Domnul Isus, are mintea plină de gândirea lui Isus, trăieşte în unire cu Isus şi trăieşte pentru Isus, pentru răspândirea gândirii Lui în lume şi pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul.

Generația de tineri se confruntă cu multe probleme. Părinți care divorțează, banii care nu ajung, etichetele pe care cei din jur le dau, relațiile virtuale care prind pe mulți iar apoi îi lasă cu un gust amar, prieteniile care se destramă ușor și repede. Marea Roșie înainte și armata egiptenilor înapoi. Întrebarea tinerilor de astăzi, ce faci când nu știi ce să faci?

Răspuns I.Ţ.:  Viaţa a fost mult mai grea în generaţiile trecute. Voi,  generaţia voastră, aveţi uriaşe avantaje faţă de ceea ce am avut noi.  Greutăţile există ca să le biruiţi şi astfel să creşteţi şi să deveniţi un nou fel de umanitate.

Omenirea nu mai are nevoie de un Beethoven, un Dostoievski, un Ben Carson. Am întâlnit mulți tineri talentați. Cum ne putem folosi talanții pentru gloria lui Dumnezeu?

Răspunsul lui I.Ţ.: Cine v-a spus că omenirea nu mai are nevoie de genii? Dacă vreţi să trăiţi pentru gloria lui Dumnezeu, căutaţi să faceţi voia Lui aici pe pământ cum se face în ceruri şi aşa gloria lui Dumnezeu va umple tot pământul. Dezvoltaţi geniul pe care l-a pus Creatorul în voi şi veţi vedea câtă nevoie are Dumnezeu de asemenea oameni-minune!

Cartea dvs. „Bunătate, adevăr şi dreptate” începe cu povestea crinului care este tratat într-un mod nedemn de rangul lui tocmai pentru a putea dobândi statutul final. Farmecul unui om stă în bunătatea lui. De ce să fim buni? Nu putem pur și simplu să-i ocolim pe cei care ne fac rău? Riscăm, ne punem inima în joc. Nu putem rămâne pe margine? Nu putem rămâne undeva în umbră, egoiști și atenți la sufletul nostru?

Răspunsul lui I.Ţ.: Bunătatea este trăsătura de bază a lui Dumnezeu. A fi bun înseamnă a arăta practic că eşti fiul/fiica lui Dumnezeu. Viaţa însăşi este un risc. Şi Dumnezeu a riscat când ne-a creat şi ne-a dat libertate de alegere. „Egoişti şi atenţi la sufletul nostru” este o contradicţie în termeni. Sufletul se împlineşte numai prin altruism, prin bunătate, prin trăire pentru alţii. A te izola înseamnă a te auto-desfiinţa. A risca  dăruindu-te şi trăind în folosul altora este esenţa omului adevărat!

Ori de câte ori am hotărât să tolerez, să ajut, să încurajez, m-am întors cu sufletul gol, m-am simțit trădată. Merită să fim buni? Merită să ajutăm pe cel care după ce se sprijină de noi până se descurcă singur ne întoarce spatele și ne rănește? De ce?

Răspunsul lui I.Ţ.: Din tinereţe am început să mă investesc în alţii. Să-i ajut să devină. Să le deschid orizonturi, să le pun aripi, ca să zboare cât mai sus. Ei bine, mulţi dintre aceştia nu mi-au mulţumit niciodată. Unii s-au întors împotriva mea şi m-au lovit cu furie. Am văzut repede că aşa au procedat şi cu Domnul meu Isus şi El m-a asigurat că voi fi tratat aşa cum a fost tratat El. Aşadar, loviturile din partea celor la care le-am făcut bine sunt confirmări că sunt pe calea iubitului meu Isus. Şi aceasta este o răsplătire. Şi sunt multe, multe răsplătirile pentru munca de a-i îmbogăţi pe alţii. Aşa că, nu te plânge: Bucură-te!

Din ce în ce mai des, profesorii ne cer să dovedim existența lui Dumnezeu. Orice argumente am aduce, orice dovezi le-am spune, discuțiile par să fie în favoarea lor. Vi s-a pus vreodată întrebarea aceasta?

Răspunsul lui I.Ţ.: Nu eşti obligată să răspunzi profesorilor. Nu eşti obligată să-ţi justifici credinţa. Şi eşti liberă să ai orice credinţă îţi alegi tu, fără să dai explicaţii. Profesorii sunt experţi în a dovedi orice, chiar şi că negrul este alb şi că adevărul este minciună. Nu te lăsa atrasă în sofisticăriile lor. Vei ajunge la o vârstă şi la o pricepere prin care îţi vei putea apăra credinţa şi vei putea chiar să-i convingi pe actualii tăi profesori că credinţa ta este fundamentată în Adevăr. La o anchetă, un colonel de securitate a vrut să-i demonstrez că am dovezi pentru credinţa mea. Am refuzat să o fac, deoarece ştiam că indiferent ce dovezi îi voi aduce, el doar se va lăuda că a duelat cu mine şi că m-a băgat în buzunar. Am refuzat să intru în dezbatere cu el şi a plecat dezamăgit. Pe unii trebuie să ai înţelepciunea să-i dezamăgeşti.

Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții. Cum să ne păzim inima într-o lume a virtualității, a lucrurilor de-a gata, o lume a vitezei, o lume egoistă și rea?

Răspunsul I.Ţ.: Dacă stau înaintea unui televizor, care îmi oferă sute de canale, cu toate urâţeniile, dar şi a frumuseţilor din lume, eu am monitorul în mână! Eu aleg la ce canale să deschid şi pe care să le las închise, ca fiind porţile iadului! Acelaşi lucru în internet, această minunată şi superbă nouă invenţie a omului. Ea îmi oferă calea spre toate informaţiile din lume, cum nu ne-am fi putut imagina vreodată. Niciodată n-aş fi putut cunoaşte ce se întâmplă în spurcata lume a pornografiei, a magiei, a vrăjitoriei şi a tuturor celorlalte forme ale perversiunii umane. Dar tot astfel, niciodată n-aş fi putut avea acces la toate marile biblioteci ale lumii, la toate frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu şi ale creaţiei umane şi la toate marile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice actuale. Dar, încă o dată, eu am mausul în mână şi eu decid încotro să navighez şi la ce să mă opresc! Eu decid dacă mă afund în prăpăstiile răutaţii umane, sau dacă folosesc această minune ca să cunosc bunătăţile lui Dumnezeu şi ale bunătăţii fiinţei umane unite cu Dumnezeu!

Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul vieții?

Răspuns I.Ţ.: Să-L ascult pe Dumnezeu, să fac ce-mi spune El şi să mă încred în El pentru orice consecinţe care ar veni datorită faptului că M-am încrezut în El şi am făcut ce m-a învăţat El. Am constatat că mă pot baza pe El în orice situaţie imaginabilă.

Dacă ați putea scrie un mail iar acesta ar putea fi trimis fiecărui tânăr din lume, ce ați scrie?

Răspunsul lui I.Ţ.: Citiţi modul în care m-am descris ca răspuns la prima întrebare. Cea mai mare comoară de pe planeta Pământ este să-L cunoşti pe Isus. Citiţi-I cele patru biografii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Asimilaţi învăţăturile Lui. Învăţaţi să gândiţi ca El. Intenţia Lui de bază este să Se facă una cu voi şi astfel să aducă în voi viaţa divină şi să vă facă să trăiţi viaţa în unire cu El, adică în simbioză cu divinitatea.

DE FRICA SAU DIN DRAGOSTE? – PARTEA 4

NOI FIINTAM IN DUMNEZEU: IN EL NE AVEM VIATA, MISCAREA SI FIINTA.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Apostolul Pavel a vizitat cetatea Atena, capitala culturală şi filosofică a Europei din antichitate. Acolo a rostit un discurs în faţa consiliului înţelepţilor şi a vorbit despre adevăratul Dumnezeu. Printre altele, apostolul a spus: „…El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbăind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele apostolilor 17:25-28).

Dumnezeu a ales să ne facă într-un anumit fel. Noi fiinţăm în Dumnezeu: în El ne avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Dar, foarte important de notat este faptul că El ne-a făcut aşa încât să nu-L vedem. Dar ne-a făcut cu aspiraţia după El şi de aceea Îl căutăm. Dar, fiindcă nu-L vedem, îl căutăm aşa cum caută orbii: pe pipăite, bâjbăind.

Întrebarea chinuitoare este: De ce ne-a făcut aşa? De ce să nu-L vedem? Răspunsul este simplu: El este atât de glorios, atât de minunat, încât dacă L-am vedea, am fi complet „fermecaţi”, complet captivaţi de frumuseţea Lui şi n-am mai putea face nimic altceva decât să privim la El! De ce să mai căutăm altceva când am văzut Perfecţiunea!? Ori, căutarea este motorul devenirii. Fiindcă aspirăm către ceva mai bun, mai sus, ne punem la contribuţie toate capacităţile şi căutăm, inventăm,  creăm. Deci, suntem creaţi cu dorinţa înnăscută după Dumnezeu.

Iată şi promisiunea lui Dumnezeu: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Atunci, ce înseamnă că L-am găsit pe Dumnezeu şi că Îl cunoaştem pe Dumnezeu? Voi încerca să explic lucrul acesta din experienţa lui David, aşa cum reiese ea din psalmii lui. Urmând exemplul lui Moise, David foloseşte cuvântul „Faţa” pentru Fiinţa sau Persoana lui Dumnezeu (aceasta este o sinecdocă, o figură de stil care foloseşte o parte pentru a defini întregul).

David scrie: „Inima îmi spune, din partea Ta: „Caută Faţa Mea”. Şi Faţa Ta, Doamne, o caut” (Psalmul 27:8). Traducând acest limbaj poetic, David ne spune că Dumnezeu pune în inima lui dorinţa după Fiinţa sau Persoana Lui şi imboldul de   a-L căuta şi el face lucrul acesta. Rezultatul: „Când îţi întorci faţa spre El, te luminezi de bucurie” (Psalmul 34:5). David ştie că L-a găsit pe Dumnezeu din faptul că toată fiinţa lui se umple de lumina prezenţei lui Dumnezeu. Bucuria  care-i inundă fiinţa este semnul că Fiinţa lui Dumnezeu i-a umplut fiinţa.

Deşi el nu-L aude pe Dumnezeu cu urechile lui fizice şi nu-L vede pe Dumnezeu cu ochii lui fizici, David declară: „Eu binecuvintez pe Domnul, care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima mea. Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte” (Psalmul 16:8-9). Trăirile acestea lăuntrice, puternice, călăuzitoare, sunt pentru David semnele prezenţei şi a realităţii lui Dumnezeu în viaţa lui.

David Îi declară lui Dumnezeu: „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice la dreapta Ta” (Ps. 16:11). Adică, atunci când stau în prezenţa ta, în meditaţie şi în rugăciune, trăiesc bucurii greu de exprimat şi delectări de origine cerească.

Trăirile acestea cu Dumnezeu nu au loc cât ai clipi din ochi. Dumnezeu aşteaptă să-L cauţi şi aşteaptă să asculţi de învăţăturile Lui. Iată mărturia din Psalmul 119:145-149):

„Te chem din toată inima mea: Ascultă-mă, Doamne, ca să păzesc orânduirile Tale. Te chem: Mântuieşte-mă, ca să păzesc învăţăturile Tale.”

Pentru a realiza acest lucru, iată ce face el:
„O iau înaintea zorilor şi strig: „Nădăjduiesc în promisiunile Tale. O iau înaintea străjerilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău. Ascultă-mi glasul, după bunătatea Ta!”

Două lucruri îi dau curaj psalmistului: Mă bazez pe promisiunile Tale, fiindcă Tu îţi ţii Cuvântul dat şi mă bazez pe bunătatea Ta. Căutându-L pe Dumnezeu în felul acesta, vei avea şi tu bucuria de a-L găsi şi apoi de a trăi în părtăşie personală cu El.

Accesul la Dumnezeu s-a schimbat odată cu venirea la noi a lui Dumnezeu prin Fiul Său Întrupat. El, Fiul, Isus Cristos, ne spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).  Experienţa fundamentală a cunoaşterii lui Dumnezeu rămâne cea descrisă de David. Ce se schimbă… vom vedea in articolul următor.

DE FRICA SAU DIN DRAGOSTE? – PARTEA 5

PRIN ACTUL ACESTA, VIATA LUI CRISTOS DEVINE VIATA NOASTRA SI DUHUL LUI CRISTOS DEVINE DUHUL NOSTRU.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Am arătat în articolul anterior că în Vechiul Testament modul de cunoaştere a lui Dumnezeu ne este prezentat cel mai pe larg în psalmii lui David. Nu degeaba, Dumnezeu îl numeşte pe David „un om după inima Mea” (Faptele ap.13:22; cf. 1 Samuel 13:14 şi 16:7). Şi tot în articolul anterior am indicat că odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu cunoaşterea lui Dumnezeu a intrat într-o fază nouă. Ce elemente noi au apărut referitor la cunoaşterea lui Dumnezeu?

Primul element nou este semnalat de apostolul Ioan, când scrie: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Evanghelia după Ioan 1:18).

Domnul Isus ni L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu cel puţin în două feluri: (1) El ni  L-a făcut cunoscut prin învăţăturile Lui şi (2) Ni L-a făcut cunoscut prin propria lui Persoană: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl… Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9-10). Mai mult, Persoana Lui nu este numai locul unde Îl vedem pe Dumnezeu, ci Persoana Lui devine Acela prin care mergem la Dumnezeu şi Acela care ne dă viaţa lui Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Învăţăturile lui Isus şi Persoana lui Isus le cunoaştem din cele patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Citiţi-le şi umpleţi-vă gândirea de cuvintele Lui (notaţi că „învăţătura sau Învăţăturile” lui Isus, „cuvintele” lui Isus şi „poruncile” lui Isus sunt folosite în mod alternativ, deci sunt sinonime, adică denumesc acelaşi lucru).

Al doilea element nou în domeniul cunoaşterii lui Dumnezeu este întruparea Fiului lui Dumnezeu, care reprezintă intrarea lui Dumnezeu în însăşi fiinţa omenirii.

Despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre ceea ce reprezintă ea, s-au scris, de-a lungul ultimelor două mii de ani, multe cărţi, deoarece este una dintre învăţăturile fundamentale ale credinţei creştine.

„Întruparea” este doar primul pas. Acesta este urmat de faptul că Fiul, fiindcă S-a făcut una cu noi, a luat asupra Lui tot falimentul nostru,  a murit moartea noastră, iar prin învierea Lui ne-a ridicat şi pe noi la o viaţă nouă, cel puţin ca posibilitate, pe care noi trebuie să o acceptăm prin credinţă. Prin actul acesta, Viaţa lui Cristos devine viaţa noastră şi Duhul lui Cristos devine Duhul nostru.

Dincolo de acestea urmează trăirea noastă în unire cu Cristos şi transformarea noastră după chipul lui Cristos, care este Chipul lui Dumnezeu.

Cristos, Fiul lui Dumnezeu este instalat pe tron, la dreapta lui Dumnezeu şi Lui I-a încredinţat Dumnezeu conducerea treburilor universului şi ale istoriei, cu atribuţia principală de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, până se va face pe tot pământul voia lui Dumnezeu aşa cum se face în ceruri şi până când va pune pe toţi adversarii Săi sub picioarele Sale. În virtutea faptului că El S-a făcut una cu noi, noi suntem acum Agenţii Lui pentru a „uceniciza toate naţiunile, învăţându-le toate învăţăturile Lui, şi învăţându-le să trăiască după învăţăturile Lui” (Matei 28:18-20). Şi El este cu fiecare dintre noi şi în fiecare dintre noi!

Invăţătura despre unirea divinităţii cu noi ne-a dat-o Isus în modul cel mai succint în Ioan cap. 14, când ne-a asigurat că Duhul Sfânt devine călăuza noastră, ca să ne călăuzească în tot adevărul, şi când ne-a asigurat că El Însuşi împreună cu Tatăl vin să locuiască în noi (vezi versetele 15-26). Pentru a ne asigura că unirea Lui cu noi este una organică, El ne spune: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Apoi, El ne ridică la rangul de „prietenii Mei” (Ioan 15:14) şi, după învierea Sa din morţi, la rangul de „fraţii Mei” (Ioan 20:17).

Tot procesul acesta de unire cu Cristos, de trăire împreună cu Cristos şi de lucrare împreună cu Cristos devine modul în careajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi în care trăim în cunoaşterea lui Dumnezeu.

ESCATOLOGIE PERSONALA (1)

INTERESANT ESTE CA IN ULTIMII PATRUZECI DE ANI S-AU FACUT MULTE INTOARCERI DIN LUMEA DE DINCOLO, PRIN RESUSCITARI, DAR…

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Omul este o fiinţă extrem de interesată să ştie viitorul. Uitaţi-vă numai câţi bani se cheltuiesc pe horoscoape şi pe alte mijloace de ghicire a viitorului. Aici nu este vorba numai de o simplă curiozitate, ci este ceva mult mai mult: Omul vrea să ştie ce se va întâmpla cu lumea aceasta, ca să ştie cum să-şi construiască viaţa în lumina a ceea ce are să se întâmple cu pământul şi cu tot universul. De asemenea, omul vrea să ştie dacă viaţa lui este numai aici şi acum, sau dacă viaţa lui continuă după moarte. Acum trei mii de ani, înţeleptul Solomon meditând la modul în care l-a făcut Dumnezeu pe om, a făcut şi această interesantă observaţie: „ai pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei”. Cu alte cuvinte, omul a fost creat de Dumnezeu cu capacitatea aceasta profundă de a se gândi nu numai la scurta lui viaţă pe pământ ci şi la ceea ce va urma dincolo de această viaţă.

Ca să sistematizăm lucrurile, omul vrea să ştie două lucruri fundamentale: (1) care este viitorul lui personal, adică ce se va întâmpla cu el după moarte, şi (2) ce se va întâmpla cu întreaga lume, adică va avea oare istoria omenirii un sfârşit şi care va fi sfârşitul acesta. În teologie, aceste două teme sunt discutate în capitolul numit „escatologie”, cuvânt care vine de la grecescul „escatos”, care înseamnă „ultim”. Este vorba deci despre lucrurile ultime, sau de pe urmă. Există o escatologie a omului, adică unde se duce după moarte, şi o escatologie a omenirii, adică ce sfârşit va avea istoria umanităţii.

Vom începe aici o serie de articole despre escatologie. Vom începe cu escatologia personală, adică vom vorbi despre lucrurile care se vor întâmpla cu omul dincolo de moarte. Aşa cum este principiul nostru de bază, vom porni de la învăţăturile Domnului nostru Isus Cristos pe această temă, la care vom adăuga ceea ce ne spun apostolii Dumnului.

Chiar la începutul predicii de pe munte, la a noua „fericire”, fericirea pe care ne învaţă El să o scoatem din faptul că, din cauza credinţei noastre în El şi a trăirii noastre după învăţăturile Lui, oamenii ne vor batjocori, ne vor prigoni şi vor spune despre noi „tot felul de lucruri rele şi neadevărate”. Dacă se va întâmpla aşa ceva, El ne asigură: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Matei 5:11-12).

Tot în predica de pe munte, Domnul Isus ne dă această extrem de importantă îndrumare: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă şi nici nu le fură. Fiindcă unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6:19-21).

În ultima Lui seară cu ucenicii, înainte de arestare, torturare şi răstignire, Isus „ca Cel ce ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl” şi „fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce” (Ioan 13:1,3), a dat ucenicilor Săi ultimele învăţături şi încurajări, care încep cu acest anunţ  dumnezeiesc: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3).

După cuvântarea aceasta, Domnul Isus se roagă pentru ucenicii Săi şi în această rugăciune Îi spune Tatălui: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Referitor la Slava aceasta, cu câteva fraze înainte, Domnul Isus Îi spusese Tatălui despre ucenici: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu.” „Slava” este elementul divin pe care oamenii l-au pierdut prin neascultare: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Încă înainte de a muri pentru păcatele lor, ca Unul care putea acţiona şi înainte şi putea să ierte păcatele (Matei 9.6), Isus le-a restaurat ucenicilor Săi slava divină, dar El dorea ca ei să fie şi „dincolo” cu El, „să vadă” şi astfel să împartă cu El gloria Lui cerească!

Să trecem acum la o învăţătură a Domnului Isus mai puţin înţeleasă. În Luca 16, El spune „pilda ispravnicului necredincios”, un administrator dat afară din slujbă, care, pentru a-şi face prieteni dintre fermierii care aveau pământ în arendă, le iartă acestora o bună parte din datorie. Aceasta fiindcă el nu avea unde să se mute din casa administraţiei şi spera ca fermierii aceia să-l primească în casele lor. Acţiunea lui este controversată, dar ceea ce ne interesează pe noi aici este modul în care Domnul Isus aplică la noi pilda aceasta. El ne spune: „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile (locuinţele) lor veşnice” (Luca 16:9, sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Pe baza acestui text putem face multe interpretări, dar un singur lucru este clar că aici, în această viaţă, putem folosi bogăţiile noastre ca să ne facem cu ele prieteni pentru viaţa de dincolo. De exemplu, dacă noi susţinem un misionar şi prin acesta mulţi ajung în cer, acolo toţi oamenii aceia ne vor fi prieteni şi ne vor primi (poate în vizită) în locuinţele lor cereşti.

Trebuie să semnalăm aici încă un element. Pe vremea Domnului Isus, între evrei trăia şi partida saducheilor, care de regulă erau cei din clasa bogaţilor, şi care nu credeau că există viaţă după moarte. În  contextul pildei despre prietenii pe care suntem chemaţi să ni-i facem pentru viaţa de dincolo de moarte, Domnul Isus spune pilda cu bogatul nemilostiv şi cu cerşetorul Lazăr. În partea a doua a pildei, bogatul, aflat „în locuinţa morţilor, în chinuri”, i se adresează lui Avraam cu această rugăminte foarte semnificativă: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. La care Avraam îi răspunde că fraţii lui au deja informaţii despre existenţa lumii de dincolo în scrierile lui Moise şi ale profeţilor. Bogatul insistă că dacă se va duce la ei cineva înviat din morţi cu siguranţă „se vor pocăi” (metanoeo, îşi vor schimba gândirea cu privire la viaţa de dincolo şi vor lua măsuri să nu meargă şi ei în locul unde este fratele lor). Avraam îi răspunde că dacă nu cred ce scrie în Scripturi nu vor crede nici dacă va învia cineva din morţi.

Interesant este că în ultimii patruzeci de ani s-au făcut multe întoarceri din lumea de dincolo, prin resuscitări, dar numărul celor care devin credincioşi datorită mărturiei lor este nesemnificativ! Domnul Isus ştia bine ce spune!

Ne putem pune întrebarea: Unde scrie în cărţile lui Moise despre existenţa vieţii de dincolo de moarte? În discuţia pe care o are cu saducheii, în Matei 22:23-32, Domnul Isus le dă acestora următorul argument: Când Dumnezeu îi spune lui Moise la rugul aprins, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, prin aceasta El îi spune lui Moise că Avraam, Isaac şi Iacov sunt vii, altfel Dumnezeu ar fi un Dumnezeu al morţilor!

Prin urmare, Domnul Isus ne vorbeşte mult despre viaţa de dincolo de moarte, sau viaţa în ceruri. Mai sus v-am dat textele cele mai importante.

Vom discuta în continuare despre învăţătura Domnului Isus despre viaţa în ceruri în articolul următor.

ESCATOLOGIE PERSONALA (2)

EL NE DA CATEVA PRINCIPII DESPRE MODUL IN CARE MODUL NOSTRU DE A TRAI IN ACEASTA VIATA VA DETERMINA CE POZITII VOM PRIMI DUPA CE VOM MURI:

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Când Domnul Isus i S-a arătat lui Saul (devenit mai târziu apostolul Pavel) pe drumul Damascului, i-a spus acestuia nu numai că El, Isus,  este viu şi că este o Fiinţă Divină, ci i-a spus şi misiunea pe care o va avea el, Pavel, de acum în viaţă:

„Te-am ales din mijlocul acestui popor (Israel) şi din mijlocul naţiunilor, la care te trimit ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub puterea satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Faptele apostolilor 26:17-18).

Citez aici acest text doar pentru a vă semnala că Domnul Isus a fost Cel care l-a învăţat pe apostolul Pavel că cei care vor crede în El vor primi nu numai iertarea de păcate, ci şi „moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

Apostolul Pavel captează această informaţie şi o dezvoltă în felul următor:

„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El” (Romani 8:16-17).

În epistola către Coloseni, la un moment dat, Pavel se adresează sclavilor şi-i instruieşte să asculte de stăpânii lor şi să-i slujească cu corectitudine şi cu toată inima. Sclavii erau cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Ei nu mai aveau nici o speranţă în viaţa aceasta. Ce motivaţie le poate da Pavel unor oameni aflaţi într-o situaţie atât de lipsită de speranţă şi de viziune? Iată superba motivaţie pe care  le-o dă apostolul:

„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Cristos! (Coloseni 3:23-24. Sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Ca să înţelegem cât de glorioasă este această motivaţie, ne întoarcem înapoi la învăţăturile Domnului Isus.

Într-o pildă despre „robul credincios şi înţelept”, Domnul Isus spune despre „stăpânul” lui, care evident este Dumnezeu:

„Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale” (Matei 24:47). Aceasta este cea mai scurtă definiţie a ceea ce noi numim „moştenire”: acţiunea prin care un tată pune pe fiul său ca stăpân peste toate averile sale.
Să ţinem cont şi de faptul că Biblia vorbeşte despre relaţia dintre un tată şi fiul său ca despre o relaţie dintre un stăpân şi robul său. În pilda talanţilor, o pildă despre „Împărăţia cerurilor” (Matei 25:14), ni se spune: „Stăpânul său i-a zis: „Bine rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri; te voi pune peste multe lucruri: intră în bucuria stăpânului tău” (versetul 21).

Să ne întoarcem acum iarăşi la pilda cu ispravnicul necredincios, unde Domnul Isus ne vorbeşte evident despre ceruri: „când veţi muri” (Luca 16:9). În continuare, El ne dă câteva principii despre modul în care modul nostru de a trăi în această viaţă va determina ce poziţii vom primi după ce vom muri:

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este necredincios şi în cele mari. Deci, dacă  n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii. Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru” (Luca 16: 10-12).

Câteva explicaţii, chiar şi telegrafice, sunt necesare aici. „Bogăţiile nedrepte” sunt toate bogăţiile pe care le avem aici, unde totul este într-o anumită măsură întinat. Iar „adevăratele bogăţii” sunt cele pe care Dumnezeu vrea să ni le încredinţeze („să ne pună peste”) dincolo de moarte. De asemenea,  „lucrul altuia” este tot ce avem noi în această viaţă: toate sunt ale lui Dumnezeu şi El ni le-a încredinţat ca noi să le administrăm pentru El. „Ceea ce este al nostru” este tot ce are Dumnezeu pentru noi dincolo: plăcerea Lui este să ni le dea. Dar, prin ceea ce am făcut noi aici, ne-am dovedit noi vrednici de încredere pentru dincolo?

Apostolul Pavel ne confirmă această interpretare: „Toate sunt ale voastre… fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie lucrurile viitoare: toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:22-23). Dar, cu toate că sunt ale noastre, dacă lucrarea pe care am făcut-o noi în această viaţă se va dovedi a fi fost „lemn, fân, trestie”, care vor arde în foc, noi ne vom pierde orice răsplată şi nu vom primi ce este al nostru (versetele 10-15 din acelaşi capitol).

În pilda polilor, Domnul Isus mai adaugă o informaţie referitoare la ce vom fi noi în ceruri, când ne spune despre robul al cărui pol a câştigat zece poli:

„Şi el i-a zis: ”Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte guvernarea a zece cetăţi” (Luca 19:17).

Iar celui al cărui pol a câştigat cinci poli îi spune:  „Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi”  (v.19).

Cu alte cuvinte, acolo ni se vor da poziţii de mai mare sau de mai mică răspundere, conform cu credincioşia noastră in administrarea bunurilor Lui, pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat spre administrare în viaţa aceasta.

Acestea sunt informaţii pe care ni le dă Domnul Isus despre viaţa noastră de aici şi despre viaţa noastră de dincolo de moarte. Unii nu iau aceste informaţii în serios, sau le interpretează până nu mai rămâne nimic din ele. O fac pe socoteala lor.

Noi am decis să-L credem pe Domnul Isus sută la sută şi ne străduim să trăim pe baza tuturor informaţiilor pe care ni le dă El despre lume şi viaţă.

ESCATOLOGIE PERSONALA (3)

TEXTUL ACESTA ESTE DE CEA MAI MARE IMPORTANTA. ESTE TEXTUL DESPRE RAPIREA NOASTRA, A TUTUROR CREDINCIOSILOR, LA VENIREA DOMNULUI ISUS PE NORII CERULUI. SA URMARIM CU ATENTIE ORDINEA EVENIMENTELOR.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Pentru a căpăta o imagine totală despre destinul nostru, trebuie să ne uităm acum la ceea ce se va întâmpla cu trupul nostru. Fiindcă Domnul Isus este Înainte-mergătorul nostru, să ne uităm mai întâi ce S-a întâmplat cu El după învierea Lui din morţi. Iată ce ne relatează Evanghelistul Luca:

„Pe când vorbeau ei astfel, Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele. Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne nici oase, cum vedeţi că am Eu.” Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, El le-a zis: „Aveţi ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor” (Luca 24:36-43).

Ideea subliniată de Luca este că Isus avea un trup real, care putea fi pipăit şi cu care El putea mânca. La începutul cărţii Faptele apostolilor, tot Luca ne relatează momentul plecării lui Isus la cer: „După ce le-a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns de ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi le-au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele ap. 1:9-11). Textul acesta ne spune că Domnul Isus se va coborî din nou „în acelaşi fel” cum a plecat, adică în acelaşi trup. De aceea, noi credem în revenirea „în trup” a Domnului nostru!

Să ne uităm acum ce se întâmplă cu noi când murim. Trupul nostru se  întoarce în ţărână, de unde a fost luat (Geneza 3:19; Elc.12:7 şi 2 Cor.5:1). Dar „noi” adică omul nostru din lăuntru „ avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână” şi „ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul” (2 Cor.5:2,8). Deci, noi intrăm în locuinţa noastră cerească după ce am părăsit trupul acesta şi, evident, vom fi acolo într-o altă „casă” decât trupul acesta.

Dar, să nu ne grăbim să spunem „adio” pentru totdeauna trupului nostru. Noi suntem o unitate alcătuită din „duh (sau spirit), suflet şi trup” şi toate sunt foarte importante în planul lui Dumnezeu cu noi. Trupul nostru este „Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în noi” şi ni se cere să glorificăm pe Dumnezeu nu numai în duhul nostru, ci şi în trupul nostru ( Cor.3:16-17 şi 6:19-20) şi să nu nimicim Templul lui Dumnezeu (3:17).

Dumnezeu n-a terminat cu trupul nostru. El mai are un plan cu trupul acesta al nostru. Viitorul acestui trup al nostru este legat de viitorul actualei creaţii. Apostolul Pavel ne spune că:

„creaţia aşteaptă cu o dorinţă înflăcărată revelarea copiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă deşertăciunii… cu speranţa că şi ea va fi eliberată din robia descompunerii ca să aibă parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de astăzi toată creaţia suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, ci şi noi, care avem primele roade ale Duhului, suspinăm şi aşteptăm înfierea (literal huio-thesia, adică „punerea în poziţia de fii”), adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în speranţa aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:10-24, traducere actualizată).

Acelaşi lucru ni-l spune Pavel mai pe scurt în aceste cuvinte:

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus  Cristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului gloriei Sale (sau a trupului Său glorificat), prin puterea pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21).

Pavel dezvoltă şi mai pe larg  planul lui Dumnezeu cu trupurile noastre  în 1 Corinteni 15, marele capitol al învierii Domnului Cristos şi al învierii noastre. După ce discută pe larg despre învierea Domnului, Pavel ne spune că acum, Cristos este în ceruri, de unde conduce operaţia de aşezare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (v.24-27) şi apoi discută problema trupurilor noastre. Iată ce scrie apostolul:
„Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în glorie; este semănat în neputinţă şi înviază în putere; este semănat trup firesc (natural) şi înviază trup spiritual. Dacă există un trup natural, există şi un trup spiritual. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu; al doilea Adam a fost făcut un Spirit dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este spiritual, ci ce este natural; ce este spiritual vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea vine din cer. Cum este cel pământesc aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc aşa sunt cei cereşti. Şi aşa cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.”

Iată evenimentul pe care-l aşteptăm:

„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire; şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1 Corinteni 15: 42-40 şi 51-54).

Evenimentul acela glorios mai este descris de apostolul Pavel şi în 1 Tesaloniceni, unde el ne dă alte detalii importante.

În primul rând, trebuie să vedem ce se întâmplă cu cei care au murit deja şi sunt „acasă la Domnul”, şi se bucură cu El acolo de o viaţă glorioasă:

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: Noi cei vii care vom rămâne până la venirea Domnului nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei şi astfel (în această stare de oameni cu trupuri glorificate,) vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:13-17. Sublinierile noastre, I.Ţ.).

Textul acesta este de cea mai mare importanţă. Este textul despre răpirea noastră, a tuturor credincioşilor, la venirea Domnului Isus pe norii cerului. Să urmărim cu atenţie ordinea evenimentelor.

1.    1. Domnul Isus Însuşi Se va coborî din cer;
2.    2. Dumnezeu va aduce împreună cu Isus pe toţi aceia care au adormit, adică au trecut în veşnicie până acum, „cei morţi în Cristos”;
3.    3. Cei ce vor veni împreună cu Isus „vor învia”, adică vor primi trupuri glorificate, asemenea trupului Domnului Isus după înviere, trupul cu care S-a dus El la cer;
4.    4. Noi, cei vii, care vom fi rămas pe pământ până atunci, „vom fi schimbaţi” (1 Cor.15:52), adică vom primi şi noi trupuri glorificate şi vom fi răpiţi, adică vom fi înălţaţi pe norii cerului şi ne vom alătura celor veniţi cu Domnul.
5.    5.Textul din 1 Tesaloniceni se opreşte aici, spunându-ne doar că „vom fi întotdeauna cu Domnul”. Dar, unde vom fi împreună cu Domnul? Ce se va întâmpla când vom fi cu toţi acolo cu Domnul Isus pe norii cerului? Imaginaţi-vă scena: Acolo pe norii cerului vom fi toţi cei mântuiţi din toate timpurile, de la Adam încoace. Acolo va fi şi Avraam, şi David, şi Isaia, şi toţi apostolii, şi toţi marii eroi ai credinţei din toate timpurile.

Încă odată: Ce se va întâmpla atunci? Momentul acela este prea măreţ, prea important ca să nu se întâmple atunci cel mai glorios eveniment atât din istoria omenirii, cât şi din istoria cosmosului.

Momentul acela este numit în Biblie „ziua Domnului”. Apostolul Petru este cel care ne spune ce se va întâmpla atunci:

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul cu tot ce este pe el va arde”. Petru o numeşte şi „ziua lui Dumnezeu” şi continuă să ne spună ce se va întâmpla în ziua aceea: „cerurile aprinse vor pieri şi corpurile cereşti se vor topi de căldura focului. Dar noi, după promisiunea Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va domni dreptatea”       (2 Petru 3:10, 12-13).

Focul acela va avea rolul de a purifica întregul cosmos şi tot pământul: va fi ca un fel de pasteurizare a universului şi a pământului. Va fi momentul descris în Romani 8:18-24, când „creaţia va fi eliberată din robia descompunerii” şi „va avea parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” şi când va avea loc „răscumpărarea trupului nostru”.

Este evenimentul descris în Apocalipsa 5, când „cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la picioarele Mielului şi I-au cântat această „cântare nouă”:

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, din orice limbă, din orice popor şi din orice naţiune. Ai făcut din ei o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru. Şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apocalipsa 5: 8-10).

Ultima propoziţie din acest text, subliniată de noi prin litere italice, ne spune ce va urma după ce am asistat pe norii cerului la conflagraţia prin care Domnul Isus a purificat tot cosmosul şi a făsut un cer nou şi un pământ nou: vom coborî cu toţii pe noul pământ. Vom face lucrul acesta la invitaţia Domnului Isus, în calitatea lui de Împărat:

„Veniţi,  binecuvântaţii Tatălui, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:31-34).

Acesta este evenimentul descris de apostolul Ioan in Apocalipsa 21:

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea cea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” (Apocalipsa 21:1-5).

ESCATOLOGIE PERSONALA (4)

DAR DOMNUL ISUS N-A SPUS NICIODATA CA EXISTENTA NOASTRA IN CER VA FI PENTRU TOTDEAUNA. DIMPOTRIVA, EL LE-A VORBIT UCENICILOR SAI DESPRE UN EVENIMENT CARE VA SCHIMBA TOATA STRUCTURA ACTUALULUI UNIVERS.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Cred că aţi înţeles din articolul meu precedent că un element esenţial în gândirea noastră despre viitor trebuie să fie ceea ce se va întâmpla cu trupul nostru. Actualul nostru trup este „supus putrezirii” şi la trecerea noastră din această viaţă este pus în pământ. Apostolul Pavel ne spune că noi „aşteptăm răscumpărarea trupului nostru” şi că lucrul acesta este atât de important încât „în speranţa aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:24), adică scopul iertării noastre de păcate şi al împăcării noastre cu Dumnezeu este că într-o zi trupul nostru va fi înviat şi transformat, exact aşa cum a fost transformat trupul lui Isus când El a fost înviat din morţi. Tot Pavel ne spune că această transformare a trupului nostru va avea loc când Domnul Isus va reveni pe norii cerului (1 Tesaloniceni 4:13-17; 1 Corinteni 15: 51-54 şi Filipeni 3:20-21).

Cu ce scop vom primi acest trup nou, trup nesupus putrezirii? Răspunsul este de cea mai mare importanţă posibilă: Ca să domnim (să împărăţim) împreună cu Domnul Isus Cristos pe noul pământ (Apocalipsa 5:10; Matei 25:31-34; Apocalipsa 21:1-5, etc.).

Existenţa noastră în cer reprezintă o existenţă interimară. Dumnezeu a creat planeta pământ de dragul omului: ca aici Dumnezeu să-Şi nască şi să-Şi formeze copii cu care să locuiască El Personal, pentru toată eternitatea. Planul lui Dumnezeu cu omul este aici pe pământ. Este adevărat că omul, prin neascultarea de Dumnezeu, a afectat nu numai propria lui fiinţă, ci şi întreaga viaţă de pe pământ, dar trebuie să citim cu atenţie ce ne spune apostolul Pavel în Romani 8:19-24, despre răscumpărarea întregii creaţii odată cu răscumpărarea trupului omului.

De asemenea, este adevărat că Domnul Isus ne-a vorbit clar despre viaţa noastră cu El în cer, despre comorile pe care trebuie să ni le adunăm în cer, despre funcţiile pe care le vom avea în cer şi noi trebuie să luăm aceste învăţături cu cea mai mare seriozitate, aşa cum am făcut eu de-a lungul întregii mele cariere de predicator şi învăţător (am ţinut nenumărate predici despre răsplătirile în cer şi despre trăirea noastră pe pământ  aşa încât să ne calificăm pentru funcţiile pe care vrea Domnul să ni le dea acolo). Dar Domnul Isus n-a spus niciodată că existenţa noastră în cer va fi pentru totdeauna. Dimpotrivă, El  le-a vorbit ucenicilor Săi despre un eveniment care va schimba toată structura actualului univers. El îi spune lui Petru:„Adevărat, adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei  19:28). Cuvântul folosit de Domnul Isus şi tradus prin „înnoirea tuturor lucrurilor” este palingenesia, care înseamnă literal „o nouă geneză”, adică „restaurarea întregii lumi (cerul şi pământul) în starea pură şi glorioasă în care era înainte de neascultarea proto-părinţilor noştri”  ( după: The Greek-English Lexicon of the New Testament, de Thayer).

Apostolul Petru se referă la acelaşi eveniment când  le vorbeşte conducătorilor evrei despre Isus Cristos „pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Faptele ap.3:20-21).  Cuvântul grecesc folosit de Petru aici este apocatastaseos, care înseamnă „refacerea în forma anterioară”.

Domnul Isus vorbeşte şi de învierea morţilor şi de schimbările radicale care se vor întâmpla atunci cu trupul nostru: „Căci la înviere (oamenii) nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din cer” (Matei 22:30).

Prin urmare, Domnul Isus, apostolul Petru şi apostolul Pavel ne vorbesc clar despre o refacere sau transformare radicală a întregii creaţii, o nouă creaţie  „în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:13). Apostolul Ioan îşi adaugă  mărturia lui la acest fenomen măreţ şi glorios în Apocalipsa 21:1-5, unde ne redă viziunea unui cer nou şi a unui pământ nou, unde Dumnezeu va locui cu oamenii.

Când se vor întâmpla lucrurile acestea?

Domnul Isus le-a spus ucenicilor: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 25: 36) .

Dar Domnul Isus ne-a dat un jalon extrem de important, ceva care poate fi văzut de toată lumea: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi vestită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Aceasta este ceea ce noi numim „marea trimitere”, dată nu numai apostolilor ci tuturor generaţiilor de ucenici ai lui Isus care vor veni după apostoli: „Duceţi-vă şi ucenicizaţi toate naţiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţându-i să păzească (să trăiască după) tot ce v-am poruncit (după toată învăţătura Mea).  Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:19-20).

Acestea fiind spuse, a venit momentul să ne uităm cu mai multă atenţie la ce ne învaţă Domnul Isus despre viitor. O vom face în articolele următoare, cu ajutorul Lui.

ESCATOLOGIE PERSONALA (5)

DOMNUL ISUS CRISTOS SI VIITORUL.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Domnul Isus Cristos şi viitorul.

Ca să înţelegem învăţătura Domnului Isus despre viitor, trebuie să cunoaştem mediul de idei în care ne-a dat El învăţătura Lui. El n-a vorbit într-un vacuum de idei. În lumea în care a apărut şi a acţionat El, circulau tot felul de teorii, de învăţături, de aşteptări, de credinţe şi oamenii erau pasionaţi pentru credinţele lor şi militau, adeseori violent, pentru credinţele lor. Era inevitabil ca Isus din Nazaret să ia o atitudine sau alta faţă de aceste idei şi credinţe. Adeseori învăţăturile Lui erau date ca răspuns direct la aceste credinţe şi atitudini.

Prin urmare, ca să înţelegem ce vorba El, trebuie să înlelegem cu cine vorbea El.

Aşadar, vom expune în continuare, foarte pe scurt, cele mai de seamă credinţe care se confruntau în acea vreme.

Trebuie să începem cu învăţăturile pe care le-a dat regele David la cortul pe care l-a făcut el. Am vorbit pe larg despre cortul acesta nu de mult. În acest cortul nu se aduceau jertfe, ci doar se cântau „psalmi”, cântări despre frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu. În acest cort, chivotul prezenţei lui Dumnezeu era aşezat în centru, ca să aibă acces la El toţi oamenii, inclusiv oameni din alte naţiuni, din toate naţiunile. Psalmii lui David, sau cântările pe care le cânta zi şi noapte corul (împărţit în 24 de cete, acoperind fiecare oră din zi şi noapte) proclamau faptul că Dumnezeu este „Domnul întregului pământ” (Ps.97:5). Dumnezeu Îşi oferă mântuirea Lui, ocrotirea Lui, bunătatea Lui tuturor naţiunilor:

„Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a dscoperit dreptatea înaintea tuturor naţiunilor. Şi-a adus aminte  de bunătatea şi credincioşia Lui faţă de casa lui Israel: toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru” (Ps.98:2-3). Şi iată declaraţia cea mai cuprinzătoare: „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu bucurie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu. El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui” (Ps.100:1-3).

Psalmul 22 este cea mai cutremurătoare descriere a răstignirii şi a morţii Fiului lui Dumnezeu. Iată care este urmarea, care este produsul final al acţiunii Fiului lui Dumnezeu pe cruce:

„Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul; toate familiile naţiunilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este Împărăţia; El stăpâneşte peste naţiuni” (Ps.22:27-28).

Iată alt cântec care se cânta la cortul lui David:

„Dumnezeu împărăţeşte (domneşte) peste naţiuni; Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt, Domnitorii popoarelor se adună împreună cu (sau, ca fiind) poporul Dumnezeului lui Avraam: Căci ale lui Dumnezeu sunt toate scuturile (sau, toţi regii) pământului; El este mai înalt şi mai presus de orice” (Ps.47:8-9).

Şi această cântare, care  cuprinde şi încoronează totul: „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui… Vor spune gloria Împărăţiei Tale şi vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscut fiitor oamenilor (adică întregii omeniri) puterea Ta şi strălucirea plină de glorie a Împărăţiei Tale. Împărăţia Ta este o Împărăţie veşnică şi stăpâniea Ta rămâne în picioare în toate veacurile” (Ps.145:9-13).

După moartea lui David, cortul lui a fost lăsat în paragină şi ideile lui cu o cuprindere peste toate naţiunile au fost abandonate. Evreii au început să se gândească numai la ei înşişi ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu. Împotriva acestei tendinţe s-a ridicat, la două sute de ani după David, proorocul Amos, profeţind  că Dumnezeu la „ridica din căderea lui cortul lui David” ca să-Şi întindă din nou dragostea „peste toate naţiunile” (Amos 9:11-12).

Isaia era contemporan (ceva mai tânăr) cu Amos şi El a vestit aceeaşi viziune că toate popoarele sunt chemate să bea din apa vieţii, fiindcă Dumnezeu L-a pus pe Robul Său, sau Braţul Său (Mesia) „ca martor pe lângă popoare şi ca stăpânitor al popoarelor” (Isaia 55:1-7).

După robia babiloniană, evreii s-au lăsat cuprinşi de o aversiune cumplită faţă de toate naţiunile şi s-au închis într-un exclusivism complet, considerând că ei sunt singurul popor cu care Dumnezeu are de a face şi excluzând categoric orice idee că ei ar avea vreo misiune faţă de alte popoare.

Cu atitudinea aceasta se va ciocni Isus chiar de la începutul misiunii Sale. Luca ne relatează că,  în sinagoga din Nazaret, Isus a citat textul din Isaia 61:1-2:

„Duhul Domnului este peste Mine, fiindcă M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să proclam prizonierilor de război eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului”.

După ce a citit acest text, Isus a anunţat solemn: ”Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură  pe care le-aţi auzit”.

Se pare că Isus a explicat ceva mai pe larg misiunea Lui de a aduce aceste lucruri extraordinare şi ascultătorii „se mirau de aceste cuvinte pline de har” pe care le rostea El. Dar Isus a continuat spunând că lucrarea Lui nu va fi numai pentru Israel, ci se va extinde la toate naţiunile, aşa cum s-a extins la alte naţiuni şi lucrarea profeţilor Ilie şi Elisei. Când L-au auzit spunând aceste lucruri, consătenii lui Isus au fost atât de indignaţi încât L-au luat, L-au dus la marginea satului, pe coasta unui deal înalt, şi au vrut să- omoare, aruncându-L într-o prăpastie. Isus a recurs atunci la puterea Lui divină, a trecut printre ei şi a plecat de acolo (Luca 4:14-30).

De această atitudine a evreilor s-a izbit şi apostolul Pavel, când a fost arestat la Ierusalim şi când Căpitanul roman i-a dat dreptul să se apere înaintea conducătorilor evrei. Aceştia i-au ascultat biografia până la momentul când el a ajuns cu povestirea la momentul când i s-a arătat Isus pe drumul Damascului şi i-a spus: „Du-te, căci te voi trimite departe la naţiuni.” La aceste cuvinte, conducătorii evrei s-au umplut de imensă indignare şi au strigat Căpitanului: „Ia de pe pământ pe un asemenea om! Nu este vrednic să trăiască” (Faptele ap. 22:1-22).

De această atitudine a evreilor avea să se ciocnească Isus tot timpul celor trei ani de misiune. Vom vedea ce acţiune a intreprins Isus în final faţă de această atitudine de respingere din partea iudeilor.

(Va urma)

ESCATOLOGIE PERSONALA (6)

CEEA CE A PREVAZUT ISUS S-A INTAMPLAT INTOCMAI.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Am început articolul anterior spunând că pentru a înţelege învăţăturile Domnului Isus despre viitor trebuie mai întâi să înţelegem lumea de idei în care Şi-a dat El învăţăturile

Am început prin a arăta că de la David până la Isaia a predominat o viziune largă, mondială, a planului lui Dumnezeu cu omenirea. Apoi am văzut cum iudeii s-au închis în ei înşişi şi au dezvoltat ideea izolaţionistă că numai ei sunt ai lui Iehova şi că Iehova are planuri numai cu ei.

Vom continua acum cu o idee care s-a desprins din această vedere izolaţionistă şi anume dorinţa de luptă violentă cu duşmanii lui Israel. O asemenea luptă a avut loc cu circa două sute de ani înainte de Cristos, prin revolta Macabeilor împotriva dominaţiei siriene.

La anul 73 înainte de Cristos, imperiul roman şi-a extins stăpânirea dură şi asupra iudeilor. Sub dominaţia romană, a crescut şi mai mult aşteptarea unui „mesia”, un „uns” al Domnului care se va pune în fruntea unei armate de eliberare care va sfărâma jugul stăpânirii străine. Un asemenea pretins „mesia” a apărut la anul 6, d.Cr., când Isus avea zece ani. Revolta a fost înfrântă de armatele romane şi toţi cei prinşi dintre răsculaţi, circa două mii de oameni, au fost răstigniţi pe cruci înşirate pe toate drumurile din Galilea. Cu siguranţă că băiatul Isus a văzut şi El spectacolul acesta înfiorător şi cu siguranţă a produs asupra Lui o impresie profundă.

Cu toată această înfrângere, iudeii au continuat să se gândească la o nouă revoltă. Cânt Isus Şi-a început misiunea în Galilea, toată lumea, inclusiv proprii Lui ucenici şi inclusiv Ioan Botezătorul, sperau ca El să fie Mesia care va elibera pe Israel.

Vom vedea mai târziu care a fost răspunsul direct pe care li l-a dat Isus.

Deocamdată, să facem un salt înainte, de circa treizeci şi ceva de ani. La anul 66, evreii au pornit o nouă răscoală împotriva romanilor. Iniţial, au avut un succes extraordinar: Au prins într-o ambuscară armata romană şi au ucis 6.000 de soldaţi romani. Era cea mai umilitoare înfrângere pe care o suferiseră romanii în toată istoria lor. Dar faptul acesta i-a făcut pe romani să treacă la acţiune hotărâtoare: au trimis un număr copleşitor de mare de armate, sub conducerea generalului Vespasian,  care au înconjurat Ierusalimul şi au blocat orice acces spre oraş sau dinspre oraş în afară. În oraş s-a instaurat foametea şi au avut loc evenimente îngrozitoare. În cele din urmă, armatele romane, sub conducerea generalului Titus (între timp Vespasian devenise Împărat la Roma), în anul 71,  au spart zidurile Ierusalimului, au dărâmat oraşul şi Templul, au măcelărit sute de mii de oameni şi au luat prizonieri 97.000, pe care i-au dus la Roma, i-au transformat în sclavi şi i-au pus să clădească Coloseumul! Ţara întreagă a fost pârjolită şi devastată.

Isus, cunoscând hotărârea concetăţenilor Săi de a porni cu orice preţ o răscoală, a prevăzut că rezultatul va fi acesta. El Îşi iubea ţara şi poporul şi ar fi vrut să facă tot posibilul să renunţe la această idee.

Când a ajuns să vadă că ei nu vor renunţa la soluţia revoltei armate, a plâns pentru soarta pe care urma să o aibă Ierusalimul. În ziua când a intrat în cetate, la ceea ce noi numim „duminica floriilor”, citim în Evanghelia lui Luca:

„Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea în care ai fost cercetată” (Luca 19:41-44).

Ceea ce a prevăzut Isus s-a întâmplat întocmai.

În tot timpul în care Isus şi-a dat învăţăturile Sale, iudeii fierbeau de dorinţa de eliberare de sub romani şi se gândeau şi planificau revolta. Aă reţinem deci că acesta era un alt element care constituia mentalitatea din vremea aceea.

Urmează să mai vedem încă un element care făcea parte din acea mentalitate. Aceasta în articolul care urmează.

ESCATOLOGIE PERSONALA (7)

OBSERVATI CA IN AMBELE TEXTE ISAIA VORBESTE DE UN PERSONAJ NUMIT BRATUL LUI: IN PRIMUL TEXT PORUNCESTE CU BRATUL LUI SI IN AL DOILEA ISI DESCOPERE BRATUL LUI CEL SFANT.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Când Se va întoarce Dumnezeu?

Dumnezeu S-a separat de oameni după falimentul lui Adam şi Eva în grădina Eden. După încheierea legământului cu Dumnezeu la Sinai şi după ce evreii au construit „Cortul întâlnirii”, Dumnezeu a coborât pentru o vreme cu gloria Lui în Cortul acela (Exod 44:34).

Slava lui Dumnezeu a mai coborât odată şi a umplut Templul clădit de regele Solomon (1 Împăraţi 8:10-11 şi 2 Cronici 5: 13-14).

La anul 587, cu câteva zile înainte de sosirea armatelor lui Nebucadneţar, care au cucerit Ierusalimul şi L-au dărâmat, profetul Ezechiel a văzut cum slava lui Dumnezeu s-a ridicat de pe Templu şi a plecat (Ezechiel 1: 1-28).

După robia babiloniană, evreii s-au întors în ţara lor şi şi-au reclădit Templul. Dar slava lui Dumnezeu n-a coborât peste Templul acesta. Dumnezeu nu s-a mai întors…

De atunci, iudeii au rămas cu această întrebare dureroasă: Când se va întoarce Dumnezeu?

Profetul Isaia, care a trăit cu 700 de ani înainte de naşterea lui Isus, a fost cel care a dat un răspuns la această întrebare. El îşi începe răspunsul în cap. 40 al cărţii lui:

„Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeul vostru vine cu putere şi porunceşte cu Braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile  vin înaintea Lui. El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care alăptează” (Isaia 40:19-11).

Isaia îşi continuă viziunea în cap.52:

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! O*Picioarele celui  ce zice Sionului. „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Iată glasul străjerilor tăi răsună; ei îşi înalţă glasul şi strigă toţi de bucurie, căci văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion!… Domnul Îşi descopere Braţul lui cel sfânt înaintea tuturor naţiunilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru!” (Isaia 52:7-10).

Observaţi că în ambele texte Isaia vorbeşte de un personaj numit „Braţul Lui”: În primul text „porunceşte cu Braţul Lui” şi în al doilea „Îşi descopere Braţul lui cel sfânt”.  Apoi ne spune că prin acest „Braţ al lui”, Dumnezeu aduce mântuirea tuturor naţiunilor.

După acest anunţ glorios, ne-am aştepta să ni se descrie întoarcerea lui Dumnezeu la omenire, ca să-i aducă mântuirea, eliberarea, salvarea. În loc de aşa ceva, Isaia de descrie cum „Braţul”, sau „Robul” Domnului este dispreţuit de oameni, este torturat de ei şi este ucis.

„Totuşi , EL suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile lui suntem vindecaţi” (Isaia 53:4-6).

Pe baza a ceea ce a făcut acest „Braţ” sau „Rob” al Domnului, se poate lansa acum invitaţia aceasta adresată tuturor naţiunilor:
„Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7).

Această întoarcere a lui Dumnezeu la omenire ne este descrisă apoi de profetul Zaharia, care a trăit aproximativ pe la anul 450 î.Cr.:

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Stigă de bucurie, fiica Ierusalimului. Iată că Împăratul tău vine la tine; El este drept şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe… El va vesti naţiunilor pacea şi va stăpâni de la o mare la ceealaltă şi de la râu până la marginile pământului” (Zah.9:9).

În continuarea viziunii lui, profetul Zaharia vorbeşte din partea Domnului, spunnând că oamenii „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns” (12:10) şi apoi arată că „în ziua aceea  se va deschide… un izvor pentru păcat şi necurăţie” (13). Încheierea viziunii este aceasta:

„Şi Domnul va fi Împărat  peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele lui va singurul Nume” (Zaharia 14:9).

Oricine „are ochi să vadă” va recunoaşte în aceste profeţii pe Domnul Isus Cristos. Prin El S-a întors Dumnezeu înapoi, nu numai la Israel, ci la întreaga omenire.

ESCATOLOGIE PERSONALA (8)

ISUS LE OFEREA ALTERNATIVA IN PREDICILE LUI. NOUA NE ESTE GREU SA RECUNOASTEM CA ISUS LE OFEREA IN MOD CLAR SOLUTIA, FIINDCA NU SUNTEM FAMILIARIZATI CU COMPLEXUL DE IDEI AL ACELEI VREMI.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Am văzut mai multe idei care dominau gândirea oamenilor între care S-a născut şi a crescut Isus. Pentru iudei, ideea dominantă era că trebuie să organizeze o armată cu care să se elibereze de sub oprimaţia romană. Le lipsea doar liderul care să facă lucrul acesta.

Isus vedea clar că pe calea aceasta concetăţenii Lui vor aduce asupra lor şi a ţării lor un groaznic dezastru. Dar care era atunci alternativa?

Isus le oferea alternativa în predicile Lui. Nouă ne este greu să recunoaştem că Isus le oferea în mod clar soluţia, fiindcă nu suntem familiarizaţi cu complexul de idei al acelei vremi. Iată exemplul cel mai simlu. Formaţiuni mai mici sau mai mari ale armatelor romane circulau tot timpul prin sate şi prin oraşe. Transportul era întotdeuna o mare problemă. Fiecare soldat roman trebuia să care cu el o parte dintre lucrurile lui. Conducerea romană a introdus un ordin care spunea că orice civil, pe care îl vedeau romanii, putea fi obligat să vină şi să ia povara unui soldat şi să o ducă el pe distanţa de o milă (aproximativ 1 km si jumătate).
Practica aceasta îi înfuria pe iudei peste măsură: era jignitoare, era deranjantă, era degradantă. Acum, poate veţi înţelege ce efect şocant a produs între iudei ideea lansată de Isus în predica de pe munte:

„Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două” (Mat.5:41). Singura situaţie în care erai silit să mergi cu cineva o milă de loc era când erai forţat să cari bagajele unui soldat roman. Isus le dă soluţia: Duceţi-i bagajele pe mila cerută, apoi spuneţi-i soldatului: „Văd că ai poveri aşa de greu de purtat. Eu vreau să-ţi uşurez cât de cât viaţa şi de aceea ţi le voi mai duce încă o milă!”

Cum? De ce să fac eu aşa ceva? Răspunsul vine imediat:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Mat.5:44).

Vă imaginaţi cum au putut să cadă aceste cuvinte peste urechile celor care nu visau decât răzbunare şi violenţă?! Cum s-au răsucit ascultătorii în ei înşişi?

Cuvintele lui Isus atingeau cel mai sensibil nerv al politicii tuturor iudeilor. Ne mirăm că iudeii nici măcar n-au vrut să audă de aşa ceva?

Acum, imaginaţi-vă că toţi iudeii L-ar fi crezut pe Isus şi L-ar fi ascultat pe Isus. Imaginaţi-vă că iudeii ar fi început să le spună romanilor: „Vă iubim! Fiţi bine veniţi în ţara noastră! Vom face totul să vă simţiţi bineveniţi la noi!”

Imaginaţi-vă cât de surprinşi ar fi fost romanii! Imaginaţi-vă cum ar fi reacţionat ei văzându-i pe evrei făcându-le tot felul de gesturi de prietenie şi de iubire! Nu şi-ar fi schimbat ei totalmente atitudinea şi politica faţă de evrei? N-ar fi fost aceasta o revoluţie uriaşă, de un tip cu totul nou, în tot imperiul roman?

Ceea ce oferea Isus era o soluţie politică la relaţiile tot mai pline de duşmănie dintre cele două popoare şi cu siguranţă că nu s-ar fi ajuns la tragedia groaznică din anii 66-71! În loc de aceasta, ce înflorire spirituală, economică şi relaţională     s-ar fi creat în ţară şi în imperiu!

Oferta uluitoare făcută de Isus atunci rămâne în picioare şi astăzi. Pentru cei mai mulţi este şi astăzi tot atât de incredibilă şi de imposibilă. Şi totuşi, aceasta este singura cale spre schimbarea radicală a întregii rase umane!

Înţelegerea soluţiei pe care a oferit-o şi o oferă Isus este nevoia cea mai vitală atât pentru fiecare individ de astăzi, cât şi pentru fiecare ţară, cât şi pentru omenirea întreagă.

Lucrul acesta vom urmări să-l facem în articolele viitoare.

Dar mai întâi trebuie să vedem ce le-a profeţit Isus evreilor dacă vor respinge soluţia Lui şi vor continua pe calea violenţei. Abia când vom înţelege şi profeţia aceasta, vom putea înţelege mai bine alternativa pe care o oferea Fiul lui Dumnezeu.

ESCATOLOGIE PERSONALA (9)

DE ACEEA, EI NU SE LIMITEAZA LA INTREBAREA CAND VA FI DEMOLAT TEMPLUL, CI ADAUGA: SI CARE VA FI SEMNUL VENIRII TALE SI AL SFARSITULUI VEACULUI ACESTUIA?

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Ne vom uita acum la modul în care Isus a prevestit dărâmarea Ierusalimului şi a Templului. Este unul dintre cele mai răstălmăcite şi mai controversate texte din întreaga Biblie. Pe baza lui s-au construit cele mai bizare scenarii apocaliptice. Noi nu vom intra în aceste controverse, ci vom căuta doar să vedem exact ce ne spune textul Scripturii.

Acest text este Matei 24-25, Marcu 13 şi Luca 21. Iată introducerea din Matei:

„La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”  El a şezut pe Muntele Măslinilor şi ucenicii Lui s-au apropiat de El şi i-au zis: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? (Matei 24:1-3).

Să analizăm cu atenţie textul acesta, deoarece el stabileşte cadrul întregii vorbiri a lui Isus care urmează.

Isus a făcut afirmaţia şocantă pentru ucenici că Templul va fi demolat. Normal era ca ucenicii să întrebe doar: „Când se va întâmpla lucrul acesta?” Dar se pare că ei îşi imaginau că acest eveniment va marca „venirea” lui Isus şi „sfârşitul veacului acestuia”. De aceea, ei nu se limitează la întrebarea când va fi demolat Templul, ci adaugă: „Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”

Prin urmare, în ceea ce urmează, Isus va răspunde la toate trei întrebările şi o face într-un singur discurs. Problema care ni se pune nouă este să ştim când răspunde la întrebarea referitoare la dărâmarea Ierusalimului, când la cea referitoare la „sfârşitul veacului” şi când la revenirea Lui. De ce este aceasta o problemă? Fiindcă după ce le dă o serie de informaţii, Isus face această precizare de a cărei înţelegere depinde totul:
„Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta (adică, generaţia aceasta) până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:34-36; Marcu 13:30-32; Luca 21:32-33). Să mai adăugăm şi faptul că în Matei 24:14 ni se mai dă un jalon foarte important: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul.”

Să ne reamintim că ucenicii au pus trei întrebări: Când va fi demolat Templul, care va fi semnul sfârşitului, şi care va fi semnul venirii Domnului Isus.

La această din urmă întrebare, Domnul Isus răspunde: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”.

La întrebarea a doua, Domnul Isus dă răspunsul: Când va fi predicată Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu la toate naţiunile.

La prima întrebare, Domnul Isus răspunde: Înainte de a se încheia această generaţie. Şi aceasta s-a întâplat în anul 71, când romanii au demolat Templul şi Ierusalimul.

Pentru evenimentul acesta, Domnul Isus le-a dat un semn:

„De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii” , despre care a proorocit Daniel, „aşezată în locul preasfânt – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudea să fugă la munţi, cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucurile din casă şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare cum  n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Matei 24:15-21).

Evanghelistul Luca traduce pentru greci proorocia din Daniel şi spune mai simplu:

„Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de armate, să ştiţi că atunci sfârşitul lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi…” (Luca 21:20-26).

Vă rog să vă uitaţi bine că Domnul Isus a proorocit lucrurile acestea referitor la dărâmarea Ierusalimului şi a Templului, şi nu referitor la „sfârşitul veacului”, cum fac atât de mulţi în zilele noastre.

Este foarte uşor să fim înşelaţi de cei ce fac tot felul de speculaţii pe temele acestea. De aceea, Domnul Isus îşi începe discursul pe aceste teme cu avertizarea: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva” (Mat.24:24:14; Marcu 13:5). Să citim avertizarea aceasta aşa cum ne-o redă, mai pe larg, Evanghelistul Luca:

„Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Cristosul” şi „Vremea se apropie”. Să nu mergeţi după ei. Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă înspăimântaţi, pentru că întâi trebuie  să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată.” (Luca 21:8-9).

Domnul Isus ne dă aici două metode prin care unii încearcă să ne înşele. Întâi, prezentându-se pe ei înşişi  ca fiind cei aleşi de Dumnezeu să conducă războiul de eliberare. În al doilea rând, afirmând că sfârşitul este aproape. De ce nu-i aproape sfârşitul? Fiindcă mai este mult până când vom împlini sarcina pe care ne-a dat-o El să predicăm Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu tuturor naţiunilor pământului (Matei 28:29-30). Şi numai „atunci va veni sfârşitul”, când această Evanghelie va fi vestită tuturor naţiunilor.

ESCATOLOGIE PERSONALA (10)

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

Domnul Isus şi Israel.

Şi acesta este un subiect extrem de controversat. Nu voi aminti care sunt teoriile susţinute, ci – aşa cum am procedat şi până acum –  mă voi limita să arăt ce spun textele biblice şi le vom analiza doar pe acestea.

Pentru început, trebuie să arăt că Isus iubea poporul în care S-a născut şi Şi-a început lucrarea vorbind cu exclusivitate lui Israel şi în prima trimitere în misiune a apostolilor Săi le-a dat ordinul expres: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5-6).

Dar Domnul Isus a văzut că iudeii au pornit pe calea războiului şi El înţelegea clar că pe calea aceasta se duc la dezastru.

Mai mult, chiar de la începutul misiunii Lui, când Şi-a ţinut discursul în Nazaret, Domnul Isus a văzut că iudeii nu vor accepta o misiune către celelalte naţiuni:  ei  au vrut să-L omoare când Isus a făcut aluzie la o asemenea posibilitate.

Concluzia lui Isus desre Israel este exprimată în aceste cuvinte:
„Cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi şi-au închis ochii…” (Matei 13:14-15. Sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Planul Domnului Isus era să ducă vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu la toate naţiunile pământului, dar iată că cei prin care Dumnezeu a ales să facă acest lucru ( când  i-a zis lui Avraam: „şi toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate în tine”, Geneza 12:3), refuzau categoric să audă de aşa ceva!

Ce era de făcut? Luca ne relatează că nu multă vreme după ce iudeii L-au respins la Nazaret, „Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Luca 6:12). Este singura dată când citim că Isus a petrecut o noapte întreagă în rugăciune. Este clar că Se confrunta cu o problemă extraordinar de mare! Care era problema? O deducem din faptul care urmează după această noapte: „Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (v.13).

„Doisprezece” au fost fiii lui Iacov, şi din ei s-a născut poporul Israel. Când Domnul Isus alegea „doisprezece,” la care le dă o denumire specială, înseamnă că El voia să facă un nou început. Despre ce-i vorba?

Să ne gândim că una dintre cele mai mari lucrări pe care trebuia să le facă El, era să încheie noul legământ, şi acest legământ trebuia făcut „cu Israel”! Dar Israelul acelor zile refuza categoric să se încadreze în planul lui Dumnezeu. Luca ne spune direct că „fariseii şi cărturarii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei” (Luca 7:30). Prin „cărturari şi farisei”, prin extensie, putem înţelege tot Israelul.

Ceea ce a decis Domnul Isus în acea noapte întreagă în rugăciune a fost să aleagă doisprezece bărbaţi prin care să constituie un nou Israel şi noi ştim că în seara dinainte de arestare, cu aceşti doisprezece a încheiat El noul legământ!

Lucrul acesta ne este confirmat prin ce le spune Domnul Isus iudeilor cu o zi sau două înainte de actul încheierii noului legământ: „De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu este luată de la voi şi va fi dată unei naţiuni care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:41).

Cu alte cuvinte, Domnul Isus „suspendă” pe Israel din funcţia lui de purtător al Împărăţiei lui Dumnezeu către celelalte naţiuni. Este ca şi când Domnul Isus le-ar fi spus: „Eu nu Mă abat de la a împlini planul cu care M-a trimis Tatăl Meu.  Eu voi constitui un popor prin care voi duce acest plan la îndeplinire, iar pe voi vă las să asistaţi de pe margine la împlinirea acestui mare plan divin.”

Apostolul Pavel a înţeles exact ce a făcut Domnul Isus. Mai întâi, el întreabă „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte…” (Rom.11:1-2). Dar ce s-a întâmplat? Iată răspunsul dat de apostol:

„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singur înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Rom.11:25-26). Cu ceva mai înainte, Pavel a făcut remarca aceasta:„Căci dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou decât viaţă din morţi?! (Rom.11:15).

Observaţi cât de clar dezvoltă apostolul Pavel ceea ce a spus Domnul Isus despre împietrirea lui Israel şi ce a făcut Domnul Isus când l-a lăsat de o parte pe Israel şi Şi-a continuat misiunea de extindere a Împărăţiei lui Dumnezeu la toate naţiunile cu un alt popor, pe care Şi l-a format El! Dar să reţinem şi lucrul acesta fundamental: Va veni o zi în această istorie când, după venirea în Împărăţie a tuturor naţiunilor, se vor trezi şi evreii şi vor veni şi ei în această Împărăţie. Şi ce mare binecuvântare va fi peste toată omenirea când şi evreii vor face parte din Împărăţia lui Dumnezeu care a cuprins toată omenirea!

FILOSOFUL ROMAN GABRIEL LIICEANU NE LASA SA INTELEGEM CA BISERICA ORTODOXA ROMANA COMITE O EREZIE!

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

În ultima vreme, se desfăşoară în presa românească şi pe bloguri o dezbatere furibundă despre „Catedrala mântuirii neamului”.

Iată că acum a intervenit în această discuţie şi Domnul Gabriel Liiceanu, profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti şi director al prestigioasei edituri Humanitas, cu un articol întitulat „Există catedrale ale „mântuirii neamului?”, publicat în „Contributors.ro” şi republicat în „Hotnews.ro”, vineri 20 mai, 2016. Domnia sa pune în discuţie însuşi numele de catedrală a „mântuirii neamului”, afirmând de la început că: „tema ascunde în ea ceva grav, ceva așezat dincolo de patimi, de opțiuni de existență sau de judecăți aleatorii. Ceva care ține mai degrabă de adecvarea sau inadecvarea credinței creștine la propriul ei obiect. Eventual, de o gravă inadvertență. Vreau să spun că sintagma aceasta, „mântuirea neamului”, atinge însăși rădăcina învățăturii creștine, făcând să se ofilească planta adevăratei credințe.”

Domnul Liiceanu îşi precizează propria lui credinţă despre această temă în aceste cuvinte:

“De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam. În creștinism, mântuirea are în vedere asumarea de către Isus a naturii umane universale și ea îl privește pe fiecare individ în parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credinței creștine, și nu neamul. Creștinismul creează spațiul individualului înlăuntrul unei umanități de semeni. Mântuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece „la pachet”.  Ea presupune „adunarea într-unul singur a fiilor lui Dumnezeu”,  împrăștiați până atunci pe neamuri.”
Pentru susţinerea acestei convingeri, el îl citează pe ieromonahul Rafail Noica (fiul filosofului Constantin Noica), care,  răspunzând unei întrebări despre mântuirea poporului român ca neam, a răspuns:

„Eu nu știu că ne vom mântui ca neam. Când spun aceasta, nu înseamnă că disprețuiesc originile noastre sau orice element al realității vieții noastre naționale. (…) Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. Poate că ești tătar, nu știu; cred că ești român, după cum ai întrebat, dar orișicine ai fi, tu ești cel care te mântuiești.                                                                                                                                           Trebuie trecut, totuși, dincolo de ceea ce ne limitează și ne desparte. Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. (…) Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un «cuib», ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic.”

Dar dl Liiceanu merge mai departe şi ne semnalează faptul că „mântuirea pe neamuri” “a fost condamnată sub numele de etnofiletism (filetism naționalist) în Sinodul ortodox din 1872, organizat la Istanbul de Patriarhul Ecumenic Antim VI, ca erezie modernă a ortodoxiei: Biserica nu poate fi confundată cu destinul unei singure națiuni. Cu etnofiletismul, este vorba de ignorarea „întregii lumi creștine”, de punerea în paranteză a creștinătății de dragul unui singur neam” (Sublinierea noastră, I.Ţ.)

Filosoful Liiceanu spune despre cuvintele spuse de sihastrul Rafail Noica că ele “spun totul despre esenţa mântuirii şi adaugă: “Imi e greu să cred că adevărul lor le este străin înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de la noi.” Şi apoi adaugă că tot aşa: “nu-mi pot imagina că ei (înalţii ierarhi) nu știu” că Sinodul din 1872 a hotărât că “mântuirea pe neamuri” este o erezie.

Cu alte cuvinte, dl Liiceanu ne lasă să înţelegem că înalţii ierarhi Bisericii Ortodoxe induc in eroare poporul roman cu bună ştiinţă şi că folosind sintagma “mântuirea neamului” ei comit o erezie, definită astfel de un sinod pan-orthodox.

Iată avertismentul esential adresat de dl Liiceanu poporului roman: “ orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei.”

Domnul Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai respectaţi intelectuali români de astăzi. Apartenenţa lui la religia ortodoxă este un fapt care nu poate fi contestat sau pus la îndoială. Analiza pe care o face el în articolul de mai sus conceptului de “mântuire a neamului” este clară şi de necombătut.

Oare înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe nu iau în considerare acest sunet de trâmbiţă?

Oare poporul român mai are nevoie de ceva şi mai puternic ca să se trezească?

Oare câţi o vor face?

© Christian Fellowship Church, Sursa originală: http://www.cfcindia.com

© Christian Fellowship Church, Sursa originală: http://www.cfcindia.com

© Christian Fellowship Church, Sursa originală: http://www.cfcindia.com

Puterea si influenta francmasoneriei asupra lumii

Publicat pe ianuarie 17, 2014 de searchnewsglobal

Simbolurile folosite de masoni sunt aceleasi cu cele folosite de satanisti !

Publicat pe decembrie 30, 2013 de searchnewsglobal