“Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mântuire.” (Osea 10/12 b) Nu mai bateţi câmpii, jucându-vă de-a credinţa! Pocăiţi-vă şi intraţi în Sfânta sfintelor-nascuţi din nou; Deci…” Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da…” (Mat. 11/28-30)…” Și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S’a adus pe Sine însus jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite supt legământul dintii, cei ce au fost chemaţi, să capete vecinica moştenire, care le -a fost făgăduită… De aceea şi întâiul legământ n’a fost sfinţit fără sânge. Şi într’adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge de viţei şi de ţapi, cu apă, lâna stacojie şi isop, a stropit cartea şi tot norodul şi a zis: Acesta este sângele legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi.De asemenea, a stropit cu sânge cortul şi toate vasele pentru slujbă. Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar… Hristos n’a intrat într’un locaş de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însus, ca marele preot, care intră în fiecare an în Locul prea sfânt cu un sânge, care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori dela întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S’a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S’a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce -L aşteaptă.” (Evrei 9/12-28) Fiindcă sângele omenesc este scump şi de negăsit, de ce nu acceptam transfuzia (gratuită) cu sânge atotputernic, atotştiutor, atotcunoscător, purificator, iertător, hrănitor (Ioan, cap. 6/şi veşnic Ioan 7/37-39)?…” căci este imposibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele (Evrei 10:4).De ce nu ne prizăm la transfuzia cu învăţătura, voia, rânduiala, înfăptuirea, gândirea, pocăinţa, iertarea, vindecarea şi… credinţa Dumnezeiască? Salvaţi sunt, nu doar cei din casele însemnate cu sângele animalic, unde Nimicitorul nu avea acces (Ex. cap.12), ci acei cu inimile înnoite, curăţite prin stropirea cu sânge Dumnezeiesc, inimi locuite de Duhul Sfânt cu toate cele Dumnezeieşti; Ceilalţi vor urla la lună şi la stele –degeaba (Ap.6/16 şi Ap.9/6); Adevărat este ca noi, TOŢI, eram în coapsele părinţilor, când am răstignit Mielul fără cusur, dar, prin Credinţa Cristică, am fost pecetluiţi cu Sânge izvorât din Fântâna mântuirii (Îs.12/3 şi 44/3); Fântâna lui Dumnezeu ne adapă clipă de clipă – Ioan, cap. 7, ne învaţă, ne îndumnezeieşte, ca să intrăm nu în Canan, ci în Odihna lui Preasfântă… Ea nu este că fântâna lui Iacov (Ioan, cap.4)… Dacă noi savuram iubirea, iertarea, sfinţirea, smerenia, suferinţa, învăţătura, înfăptuirea şi rânduiala Lui (noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal) şi bem Sângele (Voia, Gândirea-Duhul şi Harul Lui Cristic- Ioan 6/22-58), neamestecat cu tradiţii sau ritualtri şi credem, precum Avram, care nu a pierdut nimic, dar a câştigat Totul Totului TOT

Noi toți suntem adoptați – Joyce Meyer Ministries;FRAȚI SE CUNOSC LA ORFELINAT – ANTON VARGA – SPUNE-MI CUM! CU ANTONIA FUDULU; Copilul infiat de Dumnezeu-Marturie de  Anton Varga…! Ce spune despre rugăciune un laureat al Premiului Nobel pentru medicină- „Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel; Medicii creștini s-au adunat pentru a discuta de vindecarea divină; Sângele lui Abel şi sângele lui Isus; Sângele lui Christos – planul de mântuire a lui Dumnezeu; Poezia scrisă la 13 iunie 1941, în Trenul Morții; TRAGEDIA VEACURILOR (MAREA LUPTA); (Cand il scoatem pe Dumnezeu pe tusa… s n ) NOII CAINI DE PAZA AI PUTERII; DEPĂRTAȚI ÎN PERICOL; Să-L vezi pe Dumnezeu în toate, din revista „Mesagerul evanghelic”; IOSIF ȚON l CUM SĂ SCAPI DE POVARA PĂCATULUI; CORPORATOCRATIA- Cum sunt inrobite natiunile prin IMPRUMUTURI care le falimenteaza. Noul soldat: ASASINUL ECONOMIC, noile armate: FMI si BM [film documentar – VIDEO]; Bolșevicii s-au întors; ANIMAȚIILE CARE OTRĂVESC- Cum au devenit desenele animate calea fermecată de a învăța copiii să spună răului bine și binelui rău; De la statul de drept la statul securitar-Instalarea regimurilor totalitare prin permanentizarea stării de urgență; Obsesia securității și deriva anti-democratică- Persoana, redusă la datele biometrice; Supravegherea în masă nu poate, nu va putea și nu a reușit niciodată să oprească un terrorist; Ascultă-L pe Isus, de  Richard Wurmbrand; Care e semnificația sângelui lui Cristos? Lepădarea de sine | Richard Wurmbrand; Ce înseamnă sângele ispăşitor pentru tine? Drumul spre culmi (II), Scris de Richard Wumbrand; Sângele lui Isus; SÂNGELE PREȚIOS AL LUI ISUS, de David Wilkerson (1931-2011); 1 Ioan 1:7. Dar dacă umblăm în lumină; Inteligența Artificială va fi folosită ca ARMĂ împotriva Creștinismului; Icoana vorbitoare a antihristului, de Dr. Filip Panait; Icoana vorbitoare – pacatul timpului pierdut; Pentru cei care au citit cartea Apocalipsei, care se folosesc de inteligenta artificiala Chat GPT sau Bard (Google), am… CIP-uri, 666, anticrist, pașapoarte, apocalipsa ; Experții sunt îngrijorați avansul luat de inteligența artificială și sugerează o „pauză” în dezvoltarea acesteiaȘtiință Ultimele știri 31 martie 2023;

Mai multe companii lucrează la un microcip care, implantat în creier, ar „actualiza sistemul de operare” al omului; Ce trebuie să ştii despre ultimul studiu privind gena homosexualităţii; Un cunoscut profesor de la Universitatea Yale respinge teoria Darwinistă; A fost publicat primul manual de științe destinat studenţilor ce prezintă legătura dintre Biblie şi teoria ştiinţifica; Om de știință de la NASA: „Văd slava lui Dumnezeu în fiecare zi”; „Darwin a greșit”, de A.N. Wilson. Partea I-a; Leon Dănăilă: Secretul longevității; Betuel Văraru: Reformatorii – indicatorii spre ceva mai prețios; SĂ MĂNÂNCI TRUPUL ŞI SĂ BEI SÂNGELE DOMNULUI; 2. Capacitatile sangelui- VIATA LUI DUMNEZEU SE AFLA IN SANGE; Care e semnificația sângelui lui Cristos? „CRISTOS – PAȘTELE NOSTRU”, de C.H. SPURGEON; Frângerea pâinii, de  E. A. Bremicker; Frangerea painii – Zac POONEN; Hristos şi Adunarea Sa (8)- Adunarea şi Masa Domnului, de William John Hocking; SA INTRAM IN SFANTA SFINTELOR; Era legat Marele Preot cu vreo sfoară pentru a fi tras afară din Sfînta Sfintelor? Pe cine reprezenta tapul pentru Azazel: pe Christos sau pe Satana ? Azazel, Azayel sau Azazyel (Puternicul lui Dumnezeu); Satanism Social – psihologic; Un alt articol sau completare despre Azazel puteti gasi la adresa – Azazel; Păcatele duse de Christos în abis, de ce sunt mai duse în mare pentru Israel? Medicină și Creștinism (4), de Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae;  Justificare și regenerare, de Charles Leiter; Doctrinele harului- Harul irezistibil; În lumina eternităţii: Viaţa lui Leonard Ravenhill; Omul: sălaşul lui Dumnezeu… Preotii mint poporul de mii de ani si, dupa rastignirea lui Isuss, rastignesc lumea, deci si pe poporul roman-cu pomeni, bani, idoli iconati, muti,surzi, mortali; De aceea fura la vedere, mint, manipuleaza, exploateaza si merg mina in mina cu instrumentele mortii, cu statul si cu guvernantii, neplatind nici taxe, impozite…  Pentru că transfuzia cu sânge omenesc, sau de capital, ori de învăţătură lumească ne duce la faliment, de ce mai ascultaţi de gunoierul care-şi basculează dejecţiile cosmice în inimile nenăscute din nou? ” Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om… Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Mat.15/11-19) Nu mai mergeţi pe mâna amăgitorului uzurpator, căci zilele lui îi sunt numerate şi rămâneţi fără “şef”   (Ap. Cap.20); Primiţi darul Sângelui Dumnezeiesc, dar şi pe Cel fără nici un cusur, prin transfuzia cu blândeţea Lui, cu bunătatea, dragostea, pocăinţa, iertarea, neprihănirea, cu Gândirea, Învăţătura şi Înfăptuirea Lui, căci “pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Col. cap 2/13-15)Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cxx.jpgNaşterea din nou este o condiţie pentru accesul în Împărăţia cerurilor…Importanța studiului biblic…Cum să ne eliberăm de îngrijorări?Ce înseamnă expresia „născut din apă și din Duh”?Ce este prietenia cu lumea? (Iacov 4:4)…Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire…Ce este trupul duhovnicesc?Dincolo de scoala suferintei tale. Ps 102 …Mă doare!Predica de pe Munte. Lecția 1: Neprihănirea care duce în Împărăția Cerurilor…Rastignirea: 10 picturi celebre cu Iisus pe Cruce…Focul care te duce în Rai…Competiţia noastră este cu Satan…Aceasta generatie nesatisfacuta, păraseste corabia,dar   se scufunda…A. W. Tozer-Oamenii sunt ceea ce admiră…Ce însemnătate are expresia „vie împărăția Ta” din Rugăciunea Domnească?Trebuie să vă naşteţi din nou…Nașterea din nou este de natură spirituală, are loc în spiritul omului și este diferită de nașterea biologică…Cele mai mari genii ale lumii au mărturisit pe Dumnezeu

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este xc.jpgCum a fost șantajată România de Rusia să trimită la Moscova tezaurul Băncii Naționale; Grigore Caraza – Aiud însângerat; VREM LIBERTATE? Sau DICTATURĂ DIGITALĂ și SUPRAVEGHERE TOTALĂ? Rezistența armată a românilor împotriva comunismului; JURNAL- CU PETRE TUTEA, de Radu Preda; Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FATÃ A ROMÂNIEI; Mircea ELIADE, SACRUL SI PROFANUL; Constantin Noica: MODELUL CULTURAL EUROPEAN;  Între „Hanibal ante portas” și „mineriadă à la russe”; Manipulare în numele … luptei împotriva „fake news”; Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord; Profeţiile lui Agatanghel în închisorile comuniste: adevăr sau legendă? Martori şi martiri din temniţele comuniste; Eroii anticomuniști și sfinții închisorilor reincriminați prin legea 217/2015;  Rusia şi restul lumii; (Ce spune balaurul rosu despre sine!) Aleksandr Dughin despre ideologia Israelului: „Sionismul este satanismul evreiesc, satanismul în iudaism!” Cum este condusă lumea în mod real și ce trebuie să se rezolve prin implementarea Noii Ordini Mondiale- Redăm textul intervenției lui Thierry Meyssan în Magdeburg (Germania), în cadrul conferințe din 4 noiembrie 2023. El explică ceea ce consideră a fi diferența fundamentală dintre cele două concepții ale ordinii mondiale care se dispută astăzi între Donbass și Gaza: cea a blocului vestic și cea la care se referă restul lumii… China și Rusia remodelează ordinea mondială. State care erau cu Occidentul sunt gata sa se urce in barca multipolaritatii globale!“Dictatura medicală” înseamnă, de fapt, o “dictatură” a corporațiilor care au descoperit un vaccin în timp real? WSJ: China aplică „leninismul digital” pentru gestionarea economiei și monitorizarea cetățenilor; Programul NSA de supraveghere și colectare a metadatelor dat în vileag de SNOWDEN a fost ILEGAL. Un tribunal american a constatat că SPIONAREA OAMENILOR nu ar fi contribuit la prinderea teroriștilor; “Cel mai mare sistem de supraveghere din istoria omenirii.” SPIONAJUL ELECTRONIC FOLOSESTE SI DATE BIOMETRICE…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cz.jpgCombaterea terorismului: “ARGUMENTUL UCIGAS OMNIPOTENT” cu care se justifica MONITORIZAREA ORWELLIANA a INTREGII LUMI; Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă…Tehnologiile neuronale de ultimă oră pot șterge amintirile traumatice și pot citi gândurile oamenilor. Ele ar putea deveni însă și următorul câmp de luptă al secolului 21… O nouă rasă umană? Sunt voci care susțin că s-a născut deja omul care va trăi 1000 de ANI; REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI; SINGULARITATE ÎNAINTE DE APOCALIPSĂ? INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ – VIITORUL ARAFAT; DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție; Interviu exclusiv ChatGPT: Inteligența Artificială poate avea un impact direct asupra omului și a modului în care trăiește, lucrează și interacționează cu lumea din jurul său; Revoluţia oglinzii şi naşterea omului postmodern; Conjurația miliardarilor marxiști; Să rupem împreună conspirația globală a tăcerii… COLCAIE CORUPTIA IN DNA – Administratorul RCS RDS Ioan Bendei a fost inregistrat in timp ce rezolva cu niste telefoane pe ofiterul judiciar din DNA, Teodosia Iordachita…. BRIGADA NUFARUL L-A ALBIT PE BUCURICA – Procurorii din CSM l-au scapat pe #rezistentul George Bucurica de dosarul disciplinar deschis dupa o plangere…(Cum sunt scoase carpele nevinovate,insa raman gainariile condamnate- s n )…LISTA DOSARELOR LUCRATE DE ECHIPE MIXTE – Socant: Inspectia Judiciara a scos la iveala dosarele incare procurorii au facut echipe comune si planuri de actiune cu ofiterii SRI, in spete care exced siguranteinationale. Printre tintele Binomului DNA-SRI se numarau Dragnea, Cosma, Ponta, Constantinescu, Ghita,Printul Paul, Blejnar, dar si…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este zc-1024x858.jpg(Si “arabul  LONDREI s-a romanizat…”)Premierul britanic Rishi Sunak o destituie pe ministra de interne Suella Braverman pentru afirmații incitatoare în presă! Studenții de la UMF Iași câștigă marele premiu în SUA cu inima artificială durabilă peste 100 de ani; ECHILIBRUL STABIL AL CĂDERII, Scris de Liviu Cangeopol; Este Vladimir Putin omul globaliștilor? Securitatea a cooperat cu K.G.B. pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu; Decembrie 1989, la Bucureşti (3), de Prof. univ. dr. Corvin Lupu; Dezastru la cadastru, reportaj realizat de echipa România, te iubesc! INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI. Cazul polițistului Filimon; Austeritatea PSD-PNL, doar pentru privați. Statul obez e protejat, noile taxe și impozite pregătesc recesiunea (G4Media); INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI… Coperta unu- Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici; Politicul și mafia pădurilor. Cum blochează politicienii controalele Gărzii Forestiere; Planurile Lui HITLER Daca Ar Fi CASTIGAT… Politolog rus la televiziunea de stat a Moscovei: „Aș bombarda România, nu Polonia. Știți de ce? Pentru că au devenit prea aroganți”… Afacerea GAL-urilor: Cum au ajuns bani europeni nerambursabili la fiul unui primar, la nora unui alt edil și la soția unui fost secretar de stat; (Bestia Putin-ista si “pacifistul ” Gorbi-Iliescist  globalizeaza Apocalipsa…) Cei care îi ridică osanale dictatorului comunist Gorbaciov insultă impardonabil victimele Gulagului. Cauză a putinismului, ”perestroika” ne-a adus 20 de ani de retrocomunism iliescian. ”Niciun rus nu a făcut vreodată bine Europei” – concluziile scriitorului Cristian Bădiliță; Profil de bestie absolută: criminalul în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), agent NKVD, fondator al Securității, vânător de partizani și organizator al așa-numitului Experiment Pitești. Culisele unicului interviu acordat vreodată…Județe la baroni: Exportăm mafie locală în Italia. Baronul de Călărași, Iliuță Vasile, se pregătește să fugă din țară; Colegiul Medicilor Stomatologi din România, grup infracțional organizat protejat de sistem și de stat… Record la functii: Bugetarul cu 14 functii simultan! Un bugetar in Romania castiga mai mult decat premierul Frantei! Amarastenii muncesc din greu pentru salarii babane ale alesilor si aliatilor Iscarioteni, inclusiv pentru …( Si prin reesaparea ciurucurilor tradatoare,trase pe linii mortuare sau …)Cum au fost avansaţi criminalii din 1989; Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”…Marea devalizare a industriei prahovene-Fostele fabrici şi uzine, amintiri în ruine! Armata israeliană anunță că a găsit sub cel mai mare spital din Gaza un tunel folosit de teroriști Hamas..Tot mai multe controale după azilele groazei. Autoritățile au descoperit un centru ilegal pentru femei abuzate din Maramureș condus de fundația unui italian; Orfelinatele, ghetouri comuniste…Ghetourile din Baia Mare: un cerc vicios – by Hattie M. 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cx.jpg(Ca si carnurile sau alte dulcegarii pe care nimeni nu le interzice…) Si Fructele din import ne pot imbolnavi de cancer; Beneficiile uimitoare ale ceaiului de mentă sălbatică – Remediu natural cu impact surprinzător; Remedii Eficiente din Farmacia Naturii pentru Gastrită; Cum prevenim si tratam raceala fara medicamente; Diete cu varza rosie impotriva obezitatii, constipatiei dar si a cancerului; Durerea sub coasta stângă: Cauze și organe implicate; Atacul de cord silentios sau infarctul pe care nu stii ca l-ai avut; Semne de avertizare ale osteoporozei; Remedii naturiste pentru cele mai frecvente boli; Control prostata. Factori de risc pentru o prostata marita; Cauzele incontinentei urinare la barbati si solutiile disponibile pentru a gestiona aceasta afectiune – gama noua de produse pentru incontinenta; Cele mai obisnuite greseli in prevenirea gripei; Tratament naturist – 10 greseli de abordare; Stiai ca o buna parte din imbolnaviri si boli se datoreaza unui colon murdar ? INFECTIILE URECHII: TRATAMENTE NATURISTE. CUM LE ALEGI; Lădița Terapeutului cu 14 remedii străvechi – unguente pentru tratamente naturiste API-FITO-TERAPIE + CADOU; Iosif Ton – Despre Duhuri Rele; Află de ce iertarea ne aduce vindecare interioară; Iertarea care ne vindecă-„Toată lumea crede că iertarea este o idee minunată până când are ceva de iertat.” (C.S. Lewis); Poți Să-ți Vindeci Viața de Louise Hay; ECOLOGIA IUBIRII ȘI… VICEVERSA-Îmbolnăvirea prin ”păcat” și vindecarea prin iertare; (Doar daca ramanem Una cu Duhul Sfant-Capetenie…)Iertarea – Miraculoasa cheie divină; Ceaiul de musetel: proprietati, beneficii si contraindicatii; Ceai de papadie: ce beneficii are si cum il poti prepara; Ceai de tei: beneficii și contraindicații…

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este zv.jpg

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este pp.jpg

 

 

Cum a fost șantajată România de Rusia să trimită la Moscova tezaurul Băncii Naționale; Grigore Caraza – Aiud însângerat; VREM LIBERTATE? Sau DICTATURĂ DIGITALĂ și SUPRAVEGHERE TOTALĂ? Rezistența armată a românilor împotriva comunismului; JURNAL- CU PETRE TUTEA, de Radu Preda; Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FATÃ A ROMÂNIEI; Mircea ELIADE, SACRUL SI PROFANUL; Constantin Noica: MODELUL CULTURAL EUROPEAN;  Între „Hanibal ante portas” și „mineriadă à la russe”; Manipulare în numele … luptei împotriva „fake news”; Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord; Profeţiile lui Agatanghel în închisorile comuniste: adevăr sau legendă? Martori şi martiri din temniţele comuniste; Eroii anticomuniști și sfinții închisorilor reincriminați prin legea 217/2015;  Rusia şi restul lumii; (Ce spune balaurul rosu despre sine!) Aleksandr Dughin despre ideologia Israelului: „Sionismul este satanismul evreiesc, satanismul în iudaism!” Cum este condusă lumea în mod real și ce trebuie să se rezolve prin implementarea Noii Ordini Mondiale- Redăm textul intervenției lui Thierry Meyssan în Magdeburg (Germania), în cadrul conferințe din 4 noiembrie 2023. El explică ceea ce consideră a fi diferența fundamentală dintre cele două concepții ale ordinii mondiale care se dispută astăzi între Donbass și Gaza: cea a blocului vestic și cea la care se referă restul lumii… China și Rusia remodelează ordinea mondială. State care erau cu Occidentul sunt gata sa se urce in barca multipolaritatii globale!“Dictatura medicală” înseamnă, de fapt, o “dictatură” a corporațiilor care au descoperit un vaccin în timp real? WSJ: China aplică „leninismul digital” pentru gestionarea economiei și monitorizarea cetățenilor; Programul NSA de supraveghere și colectare a metadatelor dat în vileag de SNOWDEN a fost ILEGAL. Un tribunal american a constatat că SPIONAREA OAMENILOR nu ar fi contribuit la prinderea teroriștilor; “Cel mai mare sistem de supraveghere din istoria omenirii.” SPIONAJUL ELECTRONIC FOLOSESTE SI DATE BIOMETRICE…

 
 
Combaterea terorismului: “ARGUMENTUL UCIGAS OMNIPOTENT” cu care se justifica MONITORIZAREA ORWELLIANA a INTREGII LUMI; Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă…Tehnologiile neuronale de ultimă oră pot șterge amintirile traumatice și pot citi gândurile oamenilor. Ele ar putea deveni însă și următorul câmp de luptă al secolului 21… O nouă rasă umană? Sunt voci care susțin că s-a născut deja omul care va trăi 1000 de ANI; REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI; SINGULARITATE ÎNAINTE DE APOCALIPSĂ? INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ – VIITORUL ARAFAT; DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție; Interviu exclusiv ChatGPT: Inteligența Artificială poate avea un impact direct asupra omului și a modului în care trăiește, lucrează și interacționează cu lumea din jurul său; Revoluţia oglinzii şi naşterea omului postmodern; Conjurația miliardarilor marxiști; Să rupem împreună conspirația globală a tăcerii… COLCAIE CORUPTIA IN DNA – Administratorul RCS RDS Ioan Bendei a fost inregistrat in timp ce rezolva cu niste telefoane pe ofiterul judiciar din DNA, Teodosia Iordachita…. BRIGADA NUFARUL L-A ALBIT PE BUCURICA – Procurorii din CSM l-au scapat pe #rezistentul George Bucurica de dosarul disciplinar deschis dupa o plangere…(Cum sunt scoase carpele nevinovate,insa raman gainariile condamnate- s n )…LISTA DOSARELOR LUCRATE DE ECHIPE MIXTE – Socant: Inspectia Judiciara a scos la iveala dosarele incare procurorii au facut echipe comune si planuri de actiune cu ofiterii SRI, in spete care exced siguranteinationale. Printre tintele Binomului DNA-SRI se numarau Dragnea, Cosma, Ponta, Constantinescu, Ghita,Printul Paul, Blejnar, dar si…
(Si “arabul  LONDREI s-a romanizat…”)Premierul britanic Rishi Sunak o destituie pe ministra de interne Suella Braverman pentru afirmații incitatoare în presă! Studenții de la UMF Iași câștigă marele premiu în SUA cu inima artificială durabilă peste 100 de ani; ECHILIBRUL STABIL AL CĂDERII, Scris de Liviu Cangeopol; Este Vladimir Putin omul globaliștilor? Securitatea a cooperat cu K.G.B. pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu; Decembrie 1989, la Bucureşti (3), de Prof. univ. dr. Corvin Lupu; Dezastru la cadastru, reportaj realizat de echipa România, te iubesc! INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI. Cazul polițistului Filimon; Austeritatea PSD-PNL, doar pentru privați. Statul obez e protejat, noile taxe și impozite pregătesc recesiunea (G4Media); INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI… Coperta unu- Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici; Politicul și mafia pădurilor. Cum blochează politicienii controalele Gărzii Forestiere; Planurile Lui HITLER Daca Ar Fi CASTIGAT… Politolog rus la televiziunea de stat a Moscovei: „Aș bombarda România, nu Polonia. Știți de ce? Pentru că au devenit prea aroganți”… Afacerea GAL-urilor: Cum au ajuns bani europeni nerambursabili la fiul unui primar, la nora unui alt edil și la soția unui fost secretar de stat; (Bestia Putin-ista si “pacifistul ” Gorbi-Iliescist  globalizeaza Apocalipsa…) Cei care îi ridică osanale dictatorului comunist Gorbaciov insultă impardonabil victimele Gulagului. Cauză a putinismului, ”perestroika” ne-a adus 20 de ani de retrocomunism iliescian. ”Niciun rus nu a făcut vreodată bine Europei” – concluziile scriitorului Cristian Bădiliță; Profil de bestie absolută: criminalul în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), agent NKVD, fondator al Securității, vânător de partizani și organizator al așa-numitului Experiment Pitești. Culisele unicului interviu acordat vreodată…Județe la baroni: Exportăm mafie locală în Italia. Baronul de Călărași, Iliuță Vasile, se pregătește să fugă din țară; Colegiul Medicilor Stomatologi din România, grup infracțional organizat protejat de sistem și de stat… Record la functii: Bugetarul cu 14 functii simultan! Un bugetar in Romania castiga mai mult decat premierul Frantei! Amarastenii muncesc din greu pentru salarii babane ale alesilor si aliatilor Iscarioteni, inclusiv pentru …( Si prin reesaparea ciurucurilor tradatoare,trase pe linii mortuare sau …)Cum au fost avansaţi criminalii din 1989; Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”…Marea devalizare a industriei prahovene-Fostele fabrici şi uzine, amintiri în ruine! Armata israeliană anunță că a găsit sub cel mai mare spital din Gaza un tunel folosit de teroriști Hamas…Tot mai multe controale după azilele groazei. Autoritățile au descoperit un centru ilegal pentru femei abuzate din Maramureș condus de fundația unui italian; Orfelinatele, ghetouri comuniste…Ghetourile din Baia Mare: un cerc vicios – by Hattie M.

/////////////////////////////////////////////////////////////////

Cum a fost șantajată România de Rusia să trimită la Moscova tezaurul Băncii Naționale

 

Autor: Dan Falcan

 

Românii suspină de un veac după tezaurul lor, dat spre păstrare Rusiei și depozitat la Moscova, în tragicele clipe ale sfârșitului de an 1916 și niciodată retrocedat. 

727 s jpg jpeg

 

România, intrată în Primul Război Mondial, după doi ani de neutralitate, de partea Antantei – care promitea recuperarea teritoriilor românești aflate sub stăpânire austro-ungară –, se vede confruntată aproape imediat cu un război pe două fronturi, prin atacul din sud al Bulgariei. Brusc, totul se schimbă, succesele de pe frontul din nord sunt contracarate de dezastrul de la Turtucaia, Muntenia este invadată, iar Bucureştiul, pierdut. Factorii de decizie intră în panică, autorităţile par depăşite de tragismul situaţiei. „Ce putem face în faţa inevitabilului, în faţa dezastrului? Am sperat și am tot sperat, în ciuda situaţiei am fost convinsă că nu se va ajunge aici, dar iată că s-a ajuns și trebuie să-i ţinem piept, cum am ţinut piept tuturor încercărilor, una după alta” – sunt cuvintele disperate ale Reginei Maria, păstrate în jurnalul ei din timpul războiului. Înainte de venirea ocupanţilor, familia regală, parlamentul, guvernul și armata se retrag în Moldova, ultimul petic de ţară rămas neocupat, pentru a păstra fiinţa statală românească şi a continua războiul alături de aliaţii noștri. Era logic ca împreună cu instituţiile cheie ale statului să fie prezervată și avuţia naţională a României, cea care îi permitea să continue războiul până la mult aşteptata izbândă. După spusele lui Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune (Banca Naţională a României – n.a.) devenise al doilea factor de care depindea victoria noastră finală”.  

S-a pus problema refugiului general în Rusia  

În aceste condiţii, Banca Naţională a României împreună cu tezaurul ei au fost strămutate pe data de 15 noiembrie 1916 de la Bucureşti la Iaşi. Din nefericire, situaţia militară încă nestabilizată impunea factorilor de decizie români să ia în considerare punerea la adăpost a tezaurului BNR. Se și preconiza mutarea familiei regale, a guvernului și a parlamentului întro zonă mai sigură, în interiorul Rusiei, fiind vehiculate ca posibile locuri de refugiu Odessa, Cherson ș.a. Doar voinţa de oţel a Reginei Maria a făcut ca guvernanţii români, inclusiv Regele Ferdinand și premierul Ionel Brătianu, să nu fie atraşi de cântecele de sirenă ale vecinului de la răsărit. „S-a ajuns în situaţia în care, dacă nu se acţionează cu hotărâre absolută, totul va fi pierdut, chiar și puţinul, vai!, care ne-a rămas”, se confesa Regina. În ceea ce privește tezaurul României, de fapt tezaurul BNR, el a fost transferat încă din 15 noiembrie 1916 la Iași, cea de-a doua capitală a României, devenit loc de refugiu pentru familia regală, parlament, guvern și Banca Naţională. Părea însă că și Iaşii nu aveau să fie decât un punct de tranzit spre Rusia, după cum nota Constantin Kiriţescu: „În genere, domnea în public credinţa că frontul nu va putea rezista și că, prin urmare, Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”. De fapt, cei mai înverșunaţi promotori ai ideii părăsirii peticului de pământ românesc, rămas neocupat de către Puterile Centrale, erau chiar „aliaţii” noștri, rușii. Guvernanţii de la Sankt Petersburg doreau ca unităţile militare române să se reorganizeze dincolo de Nistru, în districtul militar Odessa. 

Evident, tot autorităţile rusești urmau să deţină și controlul asupra distribuirii materialelor de război trimise de către aliaţii occidentali (Anglia, Franţa), României. Regele Ferdinand și premierul Ionel Brătianu au respins însă proiectul rus: „Ei și-au dat seama că autorităţile de la Petrograd urmăreau subordonarea armatei române, celei ruse” (Constantin I. Stan). Însuși generalul Mossoloff, reprezentantul diplomatic al Rusiei în România, va admite ulterior că punctul de vedere al autorităţilor române era cel corect: „Era cât se poate de limpede, și de firesc, că nici Regina nici Brătianu nu voiau să admită ca România să devină stat fără teritoriu. Brătianu credea cu convingere în victoria finală a Aliaţilor și el considera, pe bună dreptate, că în momentul încheierii păcii, România s-ar afla într-o postură proastă dacă ar înceta să existe pentru câtva timp”.

Șantajul Moscovei  

Dacă în ceea ce priveşte eventualul refugiu al familiei regale și al guvernului în Rusia, lucrurile se tranşaseră în sensul unui refuz categoric, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu tezaurul Băncii Naţionale. Era vorba de o răspundere mult prea mare pe care oficialii BNR ar fi trebuit să și-o asume lăsând averea ţării la mâna sorţilor schimbători ai războiului. Având în vedere că, potrivit normelor de atunci, întreaga emisiune monetară a României era garantată cu stocul metalic al Băncii Naţionale, era imperios necesar ca acesta să fie pus la adăpost.

La 8 decembrie 1916, ministrul de Finanţe Emil Costinescu se adresează viceguvernatorului BNR I.G. Bibicescu, atrăgându-i atenţia că „stocul metalic al băncii, garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, …trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă… și nu se poate afirma cu toată liniștea că stocul metalic al băncii este în orice caz asigurat la Iași… S-ar impune poate trebuinţa de a se lua și de la Banca noastră Naţională precauţiuni…, asigurând stocul metalic într-o ţară străină”. Fără îndoială, demersul lui Costinescu nu ar fi fost posibil fără aprobarea şefului său de guvern și partid, premierul Ionel Brătianu. Doar că și asupra acestuia se exercitau presiunile ruşilor, mai cu seamă ale trimisului diplomatic al ţarului în România, generalul A. Mossoloff, pe care Regina Maria îl descria ca fiind „un gentleman de curte inteligent cu un aer viclean și care știe și a văzut multe”.

Nu este exclus ca presiunile părţii ruse de a se evacua tezaurul românesc în Rusia să fi fost un instrument de șantaj practicat împotriva României la un moment dat, dacă ţara noastră ar fi decis să părăsească alianţa din care făcea parte. Mossoloff o recunoaşte destul de clar în memoriile sale: „M-am dus la Brătianu pentru a discuta cu el această problemă (a evacuării tezaurului – n.a.). Fără a se opune propunerii mele, el considera totuși transferarea aurului intempestivă, și cerea să se mai aștepte, să nu se dea dovadă de prea multă grabă… I-am explicat atunci că soluţionarea acestei probleme nu mai poate suferi amânare căci la Cartierul Imperial începea să se acrediteze ideea că se comisese o mare eroare atunci când se luase hotărârea ca linia frontului nostru să se prelungească și în România. Aceia care deplângeau acum intervenţia ghinionistă în război a României se temeau de noi complicaţii care ar putea să apară. Expedierea aurului românesc în Rusia era menită să strângă și mai mult legăturile de alianţă dintre cele două ţări ale noastre și sosirea întăriturilor rusești va fi astfel mult ușurată”.

Cinicele afirmaţii ale lui Mossoloff ne devoalează integral reaua-credinţă a vecinului și aliatului de la răsărit. În fond, Rusia privise de la început cu destulă neîncredere implicarea României în război de partea Antantei. În primul rând, imperiul ţarilor nu voia să-și ia angajamente faţă de ţara noastră, a cărei poziţie geografică o împiedica în drumul ei spre Constantinopol și Strâmtori. Mai era apoi și chestiunea Bucovinei, pe care tratatul semnat de România cu Antanta o lăsa României, în timp ce Rusia o dorea pentru sine. Doar insistenţele Franţei, dornică să slăbească presiunea de la Verdun, făcuse ca Rusia să fie de acord cu condiţiile României. Dar în prima parte a campaniei din 1916, rușii se achitaseră de obligaţiile asumate, târziu și ineficient, contribuind la eșecul militar al României din toamna–iarna anului respectiv. Acum Rusia nu dorea decât să se asigure, în mod cinic și neleal, că România va fi legată de ea printr-un șantaj ordinar, punând ca gaj al loialităţii sale faţă de Moscova chiar tezaurul naţional.

Oficialii români, de bună credinţă, au încercat să evite adăpostirea tezaurului în Rusia, dar pare că totul a jucat împotriva intenţiei lor. Trebuie spus că în acea perioadă, Banca Naţională era o instituţie privată, în care statul nu avea vreo implicare directă. Sigur, fiind o creaţie liberală, Banca Naţională, urma – mai mult informal – politica partidului care o întemeiase, mulţi politicieni liberali începându-și cariera ca funcţionari ai băncii sau sfârșindu-şi-o ca directori ai ei. Însuşi Emil Costinescu (1844–1921), ministru de Finanţe în cabinetul lui Ionel Brătianu, fusese unul dintre fondatorii și directorii Băncii Naţionale. Şi urmaşul său la cârma finanţelor României, Victor Antonescu (1871–1947), fusese director al Băncii Naţionale, deci legăturile dintre guvern și BNR erau puternice, profesioniste și sincere. 

https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-fost-santajata-romania-de-rusia-sa-trimita-567256.html

.  

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Armata israeliană anunță că a găsit sub cel mai mare spital din Gaza un tunel folosit de teroriști Hamas.

 

autor

ȘTIRILE PRO TV

 

În plus, a dat publicității imagini în care apar ostatici aduși de teroriști în unitatea medicală. Însă, locul în care se află aceștia în prezent nu a fost identificat de israelieni.

 

Premierul Qatarului, care mediază negocierile, spune că mai sunt doar câteva obstacole „minore” până la încheierea unui acord pentru eliberarea unora dintre ei.

 

 

Armata israeliană a dat publicității aceste imagini despre care spune că ar arăta un tunel adânc de 10 metri și lung de 55, aflat sub spitalul Al-Shifa. L-au accesat printr-un puț descoperit în incinta complexului medical.

 

 

Capcana din tunel care îi sperie pe soldații israelieni

Filmarea durează aproape patru minute și pare că a fost realizată cu ajutorul unei drone. În imagini se vede un pasaj îngust, cu pereți din beton, care se termină cu o ușă rezistentă la explozie. Soldații spun că nu au deschis-o până acum, deoarece se tem că ar putea fi o capcană.

 

Tot duminică seară, forțele israeliene au făcut publice și aceste imagini despre care spun că au fost surprinse de camerele de supraveghere din spitalul Al-Shifa și în care se văd ostatici aduși în unitatea medicală.

 

Daniel Hagari, purtătorul de cuvânt al armatei israeliene: „Au fost filmate pe 7 octombrie, la ora 10:55 dimineața. Aici se poate vedea cum Hamas vine cu un ostatic în interiorul clădirii. Bărbatul nu pare să aibă nevoie de tratament, dar ei îl duc în spital”.

 

Într-o altă înregistrare se vede cum un bărbat este transportat pe o targă, înconjurat de mai mulți indivizi, dintre care cel puțin patru sunt înarmați.

 

Potrivit armatei, este vorba despre un cetățean nepalez și un cetățean thailandez.

 

Daniel Hagari, purtătorul de cuvânt al armatei israeliene: „Nu i-am localizat încă pe acești doi ostatici. Nu știm unde se află”.

 

Deşi recunoaşte că are o reţea de sute de kilometri de tuneluri secrete, buncăre şi puţuri de acces în întreaga enclavă palestiniană, Hamas a negat că acestea se află în interiorul infrastructurii civile, cum ar fi spitalele.

 

Osama Hamdan, reprezentant Hamas în Liban: „Ei (israelienii) susțin că acest spital (Al-Shifa) era un centru de comandă, de administrare și de dominare, iar asta implică mult mai mult decât un simplu tunel. Unde este acest centru de comandă despre care vorbesc? Nu există nimic de acest fel”.

 

Pe de altă parte, reprezentanții Organizației Mondiale a Sănătății și ai ONU, care au vizitat în weekend spitalul Al-Shifa, au descris locul ca o „zonă a morții” cu urme de bombardamente și de gloante peste tot. Și cu o groapă comună la intrarea în spital, în care ar fi înhumate cel puțin 80 de trupuri.

 

Acord între Israelul, Hamas și SUA

În schimb, din spital au fost evacuați 31 de nou-născuți prematur. Au fost transferați cu ambulanțele la o maternitate din sudul enclavei, iar astăzi urmează să fie mutați în Egipt.

 

Între timp, Casa Albă a dat replica după ce un raport publicat de Washington Post susținea că Israelul, Hamas și SUA ar fi pe punctul de a ajunge la un acord de încetare a focului, pentru cinci zile, în schimbul eliberării ostaticilor femei și copii, răpiți pe 7 octombrie.

 

Michael Herzog, Ambasadorul Israelului în Statele Unite: „Sperăm că vom reuși să eliberăm un număr semnificativ de ostatici în zilele următoare. Nu vreau să intru în detaliile acestor discuții. Ele sunt, evident, foarte sensibile. Cu cât intrăm mai puțin în detalii, cu atât mai mari sunt șansele unui astfel de acord, dar se fac eforturi foarte serioase”.

 

Premierul Qatarului – țară care mediază discutiile – a declarat că doar câteva „detalii minore” au rămas de pus la punct până la încheierea unui acord.

 

 

https://stirileprotv.ro/stiri/international/israelul-arata-intregii-lumi-o-parte-a-retelei-de-tuneluri-de-sub-spitalul-al-shifa-usa-care-a-bagat-spaima-in-soldati.html

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Marea devalizare a industriei prahovene-Fostele fabrici şi uzine, amintiri în ruine!

 

Cristinescu Gheorghe

 

 

Unul dintre cele mai industrializate judeţe din ţară, Prahova avea, înainte de Revoluţie, uzine şi fabrici în care se produceau de la detergenţi, stofe, geamuri, îngrăşăminte chimice şi mobilă până la cele mai performante instalaţii de foraj petrolier din lume. Privatizate, închise sau prădate, au „produs“, în ultimii 25 de ani, câteva sute de mii de şomeri, dar şi dosare penale. Foarte puţine au devenit modele de afaceri de succes capitaliste.

Pe lista fabricilor şi uzinelor din România abandonate sau vândute după Revoluţie, din Prahova figurează peste 50 de întreprinderi, uzine, combinate şi centrale care fie nu mai au deloc activitate, fie merg la capacitate de subzistenţă, fie, extrem de rar, s-au transformat în afaceri de succes.

Câteva zeci sau sute de angajaţi mai lucrează în fostele uzine comuniste care au dat de muncă la sute de mii de prahoveni înainte de 1989, pe când altele au fost închise definitiv.

În 1989, 140.000 de ploieşteni erau salariaţi în numeroasele întreprinderi şi uzine de stat. După abandonarea producţiei sau vânzarea fabricilor, peste 200.000 de salariaţi din Prahova au devenit şomeri.

Pe lista fabricilor din Prahova închise/privatizate după 1989 se numără peste 50 de obiective, dintre care amintim Întreprinderea minieră Slanic Prahova, Trustul Petrolului Ploieşti, Întreprinderea de utilaj petrolier şi reparaţii Teleajen Prahova, Întreprinderea de reparat tractoare şi motoare grele Poiana Câmpina Prahova, Întreprinderea mecanică fină Sinaia, Întreprinderea de rulmenţi Ploieşti, Întreprinderea “Progresul” Ploieşti, Întreprinderea de anvelope”Victoria” Floreşti, Întreprinderea de stofe “Dorobanţul” Ploieşti, Întreprinderea de stofe “Filatura de lână” Mizil, Întreprinderea de postav Azuga, Întreprinderea de sticlărie Ploieşti, Întreprinderea “Flacăra” Ploieşti, Întreprinderea de bere Azuga sau Întreprinderea de morărit, panificaţie şi produse făinoase Ploieşti.

 

Autor:Dana Mihai

 

https://www.facebook.com/paginaluicristinescu/posts/pfbid0fQbcMazJ62Gra8Evu9Pe4JufRYUi2cuzbkB98EVt14obNZZkniEf4ETp7mcpb7mMl?comment_id=928654191954686&notif_id=1700339221983224&notif_t=comment_mention&ref=notif

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”

 

Presa, obsesia şi coşmarul PSD

 

 

Din stenogramele discutiilor purtate de liderii PSD in spatele usilor inchise rezulta ca Nastase si oamenii sai voiau sa aiba control total asupra mass-media. Preocuparea pentru imaginea proprie este aproape patologica. Acolo unde conducatorii tarii nu puteau interveni prin autoritate, cumparau institutii sau jurnalisti. Presa este pentru PSD nu doar un mijloc de manipulare a electoratului, ci si o marfa. Mass-media este conceputa de Nastase ca instrument de acoperire a minciunilor guvernantilor, a traficului de influenta si a coruptiei la nivel inalt.

 

Adrian Nastase:

„Avem nevoie de zece oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar. Asta este complicat si de asta cine se ocupa la noi de lucrurile astea? Unul scrie desene, altul face desene, altul face diagrame, altul pune pe pereti, este vorba de munca aia de saiba. (…) Dar noi am lasat Televiziunea Romana sa preia ce a vrut ea, noi nu i-am spus vrem mesajul asta, nu am spus la PRO TV: vrem mesajul asta. Cineva care sa stea la pupitru sa vada tot ce s-a intimplat si sa spuna, domnule, noi vrem sa apara pe televiziune mesajul asta, vrem imaginea asta. La Televiziunea Romana a aparut Octav Cozmanca din spate filmat de trei ori. (…) Dar pentru asta trebuie sa avem noi un om care sa stabileasca mesajul pe care il vrem.

(29 septembrie 2003)

 

Valer Dorneanu: „Apropos de stradania televiziunilor, incepind cu televiziunea nationala si a celorlalte si a presei, eu tot ma intreb de ce noi continuam sa sprijinim in diverse modalitati institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame, iar ceea ce primim noi sint cel mult vagi scutiri individuale. In rest, dv., presedintele, partidul, guvernul s-au lasat… Parlamentul, cred, nu mai conteaza, ca in capul lui se sparg toate. Sintem tinte si la televiziunea nationala, si la toate ziarele pe care noi le sprijinim. Nu cred ca tot trebuie sa ne intrebam retoric despre aceste lucruri si sa vedem totusi ce trebuie facut. Eu nu zic ca trebuie sa revedem ordonanta aceea cu facilitatile, ar fi o greseala, dar macar sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei. Repet, ma gindeam la un moment dat asa, in naivitatea mea, probabil cind o incepe campania electorala, toate ziarele astea pe care le tinem asa serios sa existe, sa aiba audienta si sa prospere, poate atunci vor veni si ne-or ajuta, dar pina atunci ne toaca atit de solid incit nu stiu daca ne mai revenim in campania electorala cu sprijinul lor consistent.”

(29 septembrie 2003)

 

Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer

Nastase:

„Chiar daca este foarte bine intentionata, ea nu stie ce vrem noi. Asta este problema. Ea este, dupa parerea mea, fata asta, Ghiurco, foarte bine intentionata. Ce anume?”

Dorina Mihailescu: Nu se intelege… Jumatate dintre ei (jurnalisti – n.r.) sint anti-PSD. Nu poti sa-i determini… Asa se intimpla cu… Dar daca noi am avea o echipa foarte bine asezata si… Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer, nu trebuie sa asteptam noi ca altii sa ne faca jobul… decit corpul politic in sine care este interesat. Imi cer scuze, evaluezi… Cu exceptia lui Gherasim, care a aratat asa, pe ici, pe colo, cu Basescu…

Nastase: Alea au costat. (29 septembrie 2003)

 

Nastase: Chiar Televiziunea Publica Nationala a aratat astazi un caz de persoana care a murit din cauza ca sistemul nostru sanitar este la pamint. Aici practic ar trebui intervenit. Cum a fost in perioada anterioara, ce s-a intimplat acum, cit s-a dat la sanatate, ce s-a intimplat in ultimele saptamini, deci ar trebui un mesaj de reactie de la nivelul ministerului. (29 septembrie 2003)

 

Cu urechea mereu ciulita

Nastase: Eu, de dimineata, fac urmatorul lucru, dau drumul la radio la stiri si in acelasi timp ma uit la imaginile de la TVR 1, la ora 7.00. Si rugamintea mea, daca puteti sa faceti, Dorina si Vasile, un sincron pe o singura caseta si puneti sunetul de la Radio Romania pe imaginile de la TVR 1. La radio a inceput cu Ziua Unirii, cu nu stiu ce, cu ce trebuie. In imaginile de la TVR 1 era tipul ala care a intrat cu masina in pom. Pe urma, era cineva cu medicamentele. Daca ascult radioul si nu inteleg ce spune… deci tot ce a insemnat. In momentul in care astia de la Radio Romania ajunsesera deja la sport si nu mai stiu pe unde, a inceput si la televiziune sa dea ceva cu Ziua Unirii. (2 decembrie 2003)

 

Miron Mitrea: Eu cred ca aici trebuie sa facem niste miscari simbolice si singurul lucru care poate sa atraga atentia populatiei este Televiziunea Nationala prezentindu-l pe presedintele partidului, viitor sau neviitor vom vedea, nu asta vom vedea, actualul prim-ministru, in discutia cu oamenii simpli. (2 februarie 2004)

 

“Nasul” lucreaza pentru PSD

Nastase: In orice caz, vreau sa va spun – ma uit acum rapid pe scriptul de la B1 TV – baiatul asta (n.r. – Radu Moraru, emisiunea “Nasul”) a facut tot ce a putut, a pus intrebari mai bune decit noi, adica…

Dorina Mihailescu: Mai avea un pic si…

Nastase: O stringea de git! (n.r. – pe Emma Nicholson, raportor la acea data al Parlamentului European pentru Romania). Adica a tocat-o – cel putin asa cum am vazut eu foarte rapid – extraordinar de interesant. (…) Am o rugaminte, sa faceti liniste si sa-i ascultati pe cei care vorbesc. (10 februarie 2004)

Nastase: Presa este tema pe care noi o gestionam cel mai prost si asta pentru ca nu vrem sa ajungem pina la urma la o formula coagulata. (…) E vorba de mass-media in general, pentru ca, practic, mass-media doreste sa arate ca ea de fapt este singura putere care conteaza in tara si ca ea schimba guvernele si regimurile politice. Si asta este de fapt tema foarte clara. Si nu conteaza ca noi sintem la putere, a facut acelasi lucru si in 2000. Este o problema de mentalitate. Presa nu este in concurenta, cum sint partidele politice, ziarele sint cartelate, ele nu sar unul la altul, se fac intelegeri si se stabilesc. Cred ca aici avem o foarte mare problema si daca nu ne trezim rapid sa vedem ce facem… (…) La televiziune – m-am uitat duminica – era o emisiune de divertisment. Cine era marea vedeta a Televiziunii Romane? Marcel Iures, care vorbea despre statul care ne supara pe toti. Cel care facea emisiunea nu a stiut sa-i spuna sau nu a vrut ca el a participat la campania electorala a lui Constantinescu si a fost intr-un clip care-l recomanda pe Constantinescu poporului sa fie sef de stat. Chiar nu mai exista nici un alt actor din Romania capabil sa vina la prima emisiune de divertisment a anului? Noi am mai facut la un moment dat, l-am rugat pe Valentin Nicolau (presedintele TVR – n.r.) sa faca nu numai o analiza a stirilor. La stiri lucrurile se echilibreaza cumva, ca rar mai reusim noi sa dam o informatie pe pozitiv, dar, in orice caz, nu intra nimic pe negativ despre ceilalti. (…) TVR 2, in orice caz, a crescut foarte mult, ceea ce este bine, dar daca 1 discuta criticindu-ne pe noi nu e bine. (…)

Nicolae Vacaroiu: O ora a fost numai cu scandalurile din agricultura. (5 ianuarie 2004)

 

Valer Dorneanu: Eu nu am spus totul despre televiziunea nationala, totusi. Si presedintele si cei de la stiri si cei de la TVR International sint absolut impotriva noastra. Eu vad emisiunile de la TVR International vara. (…). Este inadmisibil. Si ne urmaresc efectiv asa, cu binoclul si in camere, si guvernul si va spun, uneori cu subtilitate, uneori… Cred ca ar trebui sa ne gindim la ceva cu privire si la presedinte si la cei de la stiri. Daca noi tot asteptam… (29 septembrie 2003)

 

Nastase: M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a parut foarte bun si mai optimist decit l-as putea face eu. In orice caz, cred ca este foarte bun asa, ca mesaj, si cred ca este foarte bine felul in care a comentat el anul 2003 si perspectivele pentru 2004. (5 ianuarie 2004)

 

Fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda

Nastase: Este foarte greu. Trebuie facuta o monitorizare de la cap la coada, ca altfel, asa, nu ne dam seama. TVR 2 insa a inceput sa creasca si devine un canal si ar trebui sa-l folosim mai bine. (…) Mai avem niste probleme legate de monitorizari, de reactie rapida. Nu stim unele lucruri care par mai importante. Noi monitorizam numai ziarele centrale, nu avem o monitorizare atenta sau in orice caz eu am una. (…) Cu presa locala. Bun. Este foarte important sa vedem cum reactionam, ce introducem. Nu reusim sa dam suficient de… (…) Acum, ca este domnul Seuleanu presedinte executiv (la Radio Romania Actualitati – n.r.) cred ca lucrurile se vor rezolva. (…) Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe. (5 ianuarie 2004)

 

Si cu banii luati, si criticati

Nastase: Sa incepem sa aratam cel putin care este situatia, pentru ca totusi sintem si cu banii luati si mi se pare ca nu este normal. Se vorbeste despre lipsa de libertate a presei si daca te uiti, practic, singurii care sint atacati in presa in mod obisnuit sintem noi. Cel putin sa aratam aceste lucruri. La televiziuni o sa va uitati, la televiziuni lucrurile sint mult mai echilibrate. Nu stim noi sa lucram suficient de bine si, iata, spunea Valentin Nicolau, ca sint colegi din guvern care nu accepta sa mearga la talkshow-uri la TVR 1. La Foc incrucisat si altele. Dan Matei stie despre cine e vorba, dar n-o sa dea acum exemple, dar rugamintea mea… (…) E foarte important. Daca avem un format la care putem sa vorbim la doua milioane de oameni este foarte important. Trecem la monitorizari radio. Aici va trebui efectiv sa vedem ce se intimpla. Problema este ca unele dintre zonele astea de mass-media isi fac rating atacindu-ne pe noi, chiar daca sint mai apropiate de noi, dar dimensiunea comerciala intra in functiune. (…) Eu cred ca in curind vom avea si un format de ziar comercial, un ziar la care vom avea actiuni si vom vinde actiunile cui vrea sa le cumpere. Va fi un ziar cumva… Nu va spun pina apare formatul. Va fi un format foarte sobru. Serban (Mihailescu – n.r.), vorbeam despre tine acum. Hilde a ascultat Radio 21 si era extrem de nemultumita si i-am spus ca tu te ocupi de Radio 21.

Serban Mihailescu: Mie mi l-ati dat… Radio 21 e…

Nastase: Ce anume?

Ioan Mircea Pascu: Radio 21 face parte din vechea filiera…

Nastase: Da, pentru ca ei au jumatate din actiuni, asa este. Nu stiu, hai sa clarificam lucrurile astea, Puiu. Ce anume? Am spus. Victor este acolo, am vorbit cu Serban, care e prieten cu…

Ioan Mircea Pascu: 51%… 49% noi…

Nastase: Victor, la sfirsitul saptaminii vreau un raport in legatura cu situatia, cu actiunile, propuneri si asa mai departe. Ce spui?

Victor Ponta: Va dau raportul si acuma…

Ioan Mircea Pascu: Dar Nica de ce a…

Nastase: Nu stiu. Victor, vezi de ce au vindut licenta unor unguri radicali cei de la Radio 21.

Valer Dorneanu: Au vindut licenta Radio 21, deci Radio 21 din Harghita a ramas fara licenta ca au vindut-o unuia din Gheorghieni, care este printre sponsorii celor din tinutul secuiesc. Putem sa anulam licenta acuma, avind in vedere ca nu avea voie sa vinda licenta.

(1 martie 2004)

 

Avem nevoie de 10 oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar.

Adrian Nastase, prim-ministru

„Continuam sa sprijinim institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame…”

Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor: „Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe.”

 

Adrian Nastase, 5 ianuare 2004

Steno decriptaj: Iluzionistii

Inca in papuci, cu ochii cirpiti de somn, Nastase da drumul la radio si la televizor. Asculta si se enerveaza. Citiva “idioti de ziaristi” il critica. Culmea, exact pe posturile platite de ei. “Asa nu mai merge. Si cu banii luati, si criticati”, tuna premierul in sedintele de partid. Toti sint de acord. Trebuie facut ceva. Dar ce? Mass-media, o marfa ca atitea altele, le mai scapa uneori printre degete. Dar Partidul e inventiv. Metodele de control au fost experimentate si de inaintasi: PCR si Securitate. Acum trebuie doar diversificate si nuantate. Scopul ramine insa acelasi, subordonarea totala. De departe, cel mai versat in aceasta actiune e Adrian Nastase. Cele mai bune idei, cele mai subtile sau mai dure metode vin de la el. Delegatii la sedintele PSD sint simpli executanti, iar propunerile lor par niste glumite in comparatie cu machiavelismul ideilor sefului. Aproape te pufneste risul cind il auzi pe Mitrea indemnindu-l “sa se arate la geaca, la caminul cultural” din Dimbovita. Flacaul nu stie meserie. Lectia i-o da Nastase. “Trebuie sa avem oameni care sa spuna pe caseta respectiva, de la secunda cutare la secunda cutare si asta dam, deci control”. Premierul viseaza ceva de genul echipelor de securisti din televiziunea ceausista, care stateau la pupitru si nu le scapa nici un amanunt. Tovarasa era filmata numai din dreapta, pomii vestejiti din fundal erau scosi, iar sincroanele erau lucrate la secunda. Acum, in campanie, se vede ca lectia este pusa in practica. La televiziunea platita de contribuabili lucrurile sint relativ simple. Valentin Nicolau, directorul general, este chemat si tras de urechi. Daca nu se executa imediat, i se arata pisica Raportului parlamentar. La fel de simplu e si la PRO TV, unde Adrian Sirbu “cere in fiecare zi cite ceva”. Printre care si reesalonarea datoriilor. La Antena 1 nu sint motive de nemultumire, “ca lucrurile merg bine”. Iar la o adica, mai e si ordonanta cu facilitatile, sponsorizarile, reclamele. “Sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei”.Cit despre ceilalti, presa scrisa si radiouri, aici trebuie lucrat mai finut. Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti. Dar mentalitatea de samsar a PSD este cea care isi spune ultimul cuvint. Totul are un pret. “Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer”.

 

PSD si Nastase sint obsedati de imagine. Motivul este simplu. Ea trebuie sa camufleze realitatea. Sa acopere coruptia si jaful. Sa le implementeze saracilor un zimbet nating si fericit pe fata. Evident, in fata camerelor de luat vederi, pentru ca in rest nu are nici cea mai mica importanta. Mortii de prin spitale trebuie pusi in circa vointei divine. Asta doar daca nu se reuseste raportarea lor la guvernarea Constantinescu. Fara imaginea prefabricata in sedintele de iluzionism de la Delegatia Permanenta, intreg edificiul s-ar prabusi rapid. De aceea Partidul si maestrul de ceremonii Nastase consuma cea mai mare a timpului punind la cale strategii de control si subordonare ale presei. Cu cit realitatea devine mai infricosatoare, cu atit intregul mecanism de recompunere a ei, felie cu felie, trebuie mai bine elaborat. E o cursa contra cronometru. Spre propria nefericire, PSD nu a reusit sa aiba controlul total. Asa ca presa ramine in continuare cosmarul care ii bintuie somnul de marire.

 

Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.

 

Citeste si articolele:

 

Stenogramele PSD (controlul justitiei)

Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)

Stenogramele PSD (II)

Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I)

Sex si santaj in Famiglia PSD

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

( Si prin reesaparea ciurucurilor tradatoare,trase pe linii mortuare sau …)Cum au fost avansaţi criminalii din 1989

 

 

Confiscarea Revoluţiei Române de către foştii securişti şi comunişti, grupaţi în jurul lui Ilici Iliescu, s-a făcut şi pentru a-i proteja pe criminalii din 1989. Toţi cei care au ucis în timpul acelor evenimente, în Timişoara, Bucureşti sau alte oraşe ale României, nu au plătit niciodată pentru crimele lor. O justiţie politizată de neocomuniştii ajunşi la putere în 1990 a facut imposibilă orice tentativă de dreptate. Iată, mai jos, încă unul dintre miile de cazuri, din România lui Ilici, în care criminalul este bine-mersi, în timp ce ‘copiii Revoluţiei Române’ creşteau fără tată, într-o ţară orfană de dreptate şi adevăr. România arată azi aşa deoarece se bazează pe crime şi minciună. Materialul este preluat din ‘Academia Caţavencu’ (2010).

 

La douăzeci de ani de la deranjul din 1989, ucigaşii din acele zile duc o viaţă tihnită. Ba chiar, capitalismul, pe care au vrut să-l înece în sânge, le-a priit. Şi mai mult, unii dintre cei care au ordonat să se tragă în manifestanţi au fost răsplătiţi pentru faptele lor. Aşa-i Revoluţia ‘made in Romania’: eşti martir, ne pare rău, te faci vinovat şi acum de a fi instigat în ’89 la libertate; sunteţi criminal, ooo, bravooo, să trăiţi şi să mai omorâţi şi cu alte ocazii, luaţi de aici câteva decoraţii!

 

Copiilor le place să privească brăduţii înainte de Crăciun. Se uită pe geam, văd un brăduţ şi se gândesc la cadouri. Uneori, de sărbători, brăduţii pot să mai facă ceva, pentru copiii care se uită cuminţi pe fereastră. Au văzut-o cu ochii lor fraţii Geanina şi Adrian. Pe 17 decembrie 1989, tatăl lor, Dumitru Jugănaru, a fost împuşcat în cap. Copiii nu au văzut scena crimei pentru că brăduţul din faţa casei lor avea întinse ramurile cât să acopere la fix momentul impactului fatal. Brăduţul n-a mai putut să mascheze şi ceea ce a urmat. Vecinii l-au adus pe tatăl mort în casă, apoi nişte inşi necunoscuţi au venit şi i-au confiscat trupul câteva zile, ca până la urmă, la insistenţele mamei, să le fie înapoiat spre înmormântare. A fost un Crăciun cumplit de trist pentru cei doi copii, dar poţi oare să mai ai Crăciun fericit cu astfel de amintiri? În anii care au urmat, brăduţul a crescut neputincios. La fel şi copiii. Geanina a ajuns la master. Moment în care a aflat că printre profesorii universitari este şi generalul Paul Vasile, cel care a ordonat, conform anchetei făcute de procurorul Dan Voinea, să se tragă în manifestanţii timişoreni, inclusiv în tatăl Geaninei. Criminalul crescuse între timp şi el. În ’89 era maior, a crescut în grad pentru meritele sale militare deosebite. Cum ziceam, crima se răsplăteşte. În România a fost condamnat comunismul, dar cei care au ucis în numele comunismului pot bine-mersi să dea lecţii copiilor victimelor. Domnule preşedinte Băsescu, smulgeţi-i acestui criminal gradele obţinute pe sânge. Măcar atât, dacă de o condamnare corectă nu e în stare Justiţia românească. (Alexandru Căutiş)

 

Citeste si articolele:

 

Cum a vândut gaşca lui IliciKGB România ruşilor în 1989

Numărul doi din Republica România este un fals revoluţionar

Ţărăniştii români sunt incompatibili cu Republica Securistică România

Din bolşevismele lui IliciKGB: Monumentul Revoluţiei Române

RealitateaTV eşti o mizerie!

 

https://asapteadimensiune.ro/cum-au-fost-avansati-criminalii-din-1989.html

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Amarastenii muncesc din greu pentru salarii babane ale alesilor si aliatilor Iscarioteni, inclusiv pentru …”santinelele” platite sa apere TARA! Dar Jefuitorii de neam si tara , platiti pentru a securiza tara, ne vind pe nimica

Iata lista bugetarilor care au salariul de câteva ori mai mare decât Iohannis şi Ponta la un loc: Printre aceștia, președintele CEC și SUPRA-PREAsfintia -Patriarhul Daniel …

 

Victor Ponta a declarat, luni, că nu este normal ca primii oameni din stat, președintele și premierul, să aibă salarii mai mici decât alți bugetari sau angajați din instituțiile militarizate.

 

”Trebuie să rearanjăm scara normală a valorilor. Nu e normal ca președintele, premierul, președinții Camerelor să caștige mai puțin decât cine știe ce angajat dintr-o instituție militarizată sau dintr-o instituție de stat. (…) Sunt convins că împreună cu noul ministru de Finanțe o să găsim soluțiile”, a spus Ponta.

Iata o listă scurtă cu unii dintre bugetarii de top cu salarii imense, majoritatea depăşind cu mult salariul preşedintelui şi pe cel al premierului. Salariile sunt trecute în declaraţiile de avere ale respectivilor.

 

Un exemplu, frecvent vehiculat în presă, este cel al preşedintelui CEC, care câştigă lunar peste 130.000 de lei. Adică peste 30.000 de euro pe lună, cum nici măcar unul dintr-o mie de români nu visează.

 

Un alt caz este Patriarhul Daniel, cu un salariu lunar de 13.900 lei, mai mult decât preşedintele şi premierul României la un loc (preşedintele statului are un salariu de circa 6.500 lei, iar premierul are o retribuţie lunară de 6.200 lei)

IATĂ care sunt “baronii” din sectorul bugetar românesc:

 

  1. Radu Graţian Gheţea, Preşedintele CEC Bank, 1.587.839 lei. LUNAR: 132.320 lei

 

  1. Daniela Lulache, Director General Nuclearelectrica, 347.002. LUNAR: 28.916 lei

 

  1. Virgil Metea, Director General, Romgaz, 187780 lei (pentru 6 luni şi jumătate din 2013). LUNAR: 28.890 lei

 

  1. Petru Ioan Văduva, Director General Transgaz, 308.151 lei. LUNAR: 25.679 lei

 

  1. Ştefan Bucătaru, Preşedinte Directorat, Transelectrica, 137.654 lei (25 iunie 2013 – 31 decembrie 2013). LUNAR: 22.942

 

  1. PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, LUNAR: 13.900 lei

 

  1. Ovidiu AGLICERU – Director Directia Producere Energie Electrica, cu atributii de Director General Hidroelectrica, LUNAR: 12.882 lei

 

  1. Manuela Irina Pătrăşcoiu, Director general Compania Naţională de Investiţii, 151.977. LUNAR: 12.665 lei

 

  1. Adam Crăciunescu, Director General Romsilva, 107.932 lei. LUNAR: 8.994 lei

 

  1. Adrian Misu Manolache, Director General Loteria Română, 101.847 lei. LUNAR: 8.487 lei

Jefuitorii de neam si tara ,platiti pentru securitatea Tarii,ne vind pe nimica

 

După evenimentele din dec.’89 românii au început, să se organizeze conform noilor orientări. Sigur, nu am rămas nici un moment fără servicii de securitate, de informaţii externe, informaţii ale armatei, poliţiei ş.a.m.d.. Totodată am avut Procuratură, judecătorii, Parlament etc. Toate aceste instituţii enumerate de mine au fost şi sunt plătite cu bani grei, fiecare salariat primea şi primeşte de 7-12 ori salariul mediu pe economie. Cu toate acestea, rezultatele muncii lor ,sunt egale cu zero. Cum poate fi altfel percepută munca de culegere de informaţii, de anchetare şi judecare a infracţiunilor de corupţie, decât ca tolerantă. O spun cu toată răspunderea. Munca lor a fost inexistentă, dacă nu cumva au ţinut de „şase” celor care furau.

Nu îmi pot explica cum a putut fi furată toată industria şi retrocedată de trei ori suprafaţa de pământ a ţării, fără ca aceste organe, bine remunerate, să nu vadă nimic. Unde au fost, cu ce s-au ocupat, de ce nu au văzut, dacă au văzut, de ce nu au sesizat organele de cercetare penală, dacă au sesizat şi nu s-au luat măsuri, de ce nu au informat opinia publică, ori alte organe ce trebuiau să le controleze pe cele informate? Cum puteau fi mânuiţi saci întregi cu bani, fără ca organele de securitate să le vadă? Este posibil ca o parte din bani să fi fost transportaţi sub oblăduirea lor.

Mă îngrozesc când văd câţi hoţi la vedere erau şi sunt. Presa la început timidă, apoi din ce în ce mai virulentă a demascat aceste furturi şi acte de corupţie. Nimeni nu a vrut să ia în seamă aceste semnale. Abia acum, după 25 de ani, a început să se facă oarece cercetări penale, hora tinde să se lărgească, din ce în ce mai mulţi „dansatori” intră în ea.

 

Nu trebuie tolerată inactivitatea serviciilor de informaţii, ori a celor de anchetă penală, undeva s-a fraternizat cu infractorii. Undeva pe firul acestor samavolnicii, hoţii au fost complici cu paznicii, numai aşa se explică fenomenul atât de extins al corupţiei la nivelul cel mai înalt al ţării. Suntem abia la începutul anchetelor, mulţi vor mai fi demascaţi, dar nu de procurorii, ci de complicii lor.

Procuratura, spre mirarea tuturor, nu are dovezi concrete împotriva cuiva, ci numai ceva stenograme, ca rezultat al interceptărilor şi multă presiune asupra suspecţilor, prin reţinerea, apoi arestarea şi depunerea în arestul de la poliţie. Trecerea bruscă din mediul ultraelegant în care trăiau la mediul din arest cu WC-ul turcesc în colţul camerei ,e mai mult decât e necesar pentru a determina pe presupusul vinovat să „dea pe goarnă” tot ce ştie şi ceva în plus.

Discuţii între anchetator şi învinuit pot fi de genul: „ spune tot ce şti, cutare te-a dat în primire, acum doarme pe perna lui şi cine ştie, poate îţi „vizitează” nevasta. Treaba ta, dacă îţi place la noi stai cât vrei, eu nu mă grăbesc, aştept până te decizi să vorbeşti, cum „dai în gât” pe cineva şi spui tot ce ai făcut, eu fac cerere la instanţă să anuleze mandatul de arestare şi să stai sub control judiciar, ori în arest la domiciliu, indiferent în care din situaţii vei fi, dormi pe perna ta, lângă amantă,iubită, soţie, ce ai tu acolo”. Şi uite aşa, prin presiunea psihică asupra învinuiţilor, se conturează dosarul penal. În acest caz, unde este munca procurorilor şi a serviciilor?

Mă aşteptam ca anchetatorii să aibă dovezi imbatabile, cu atât mai mult, cu cât faptele sunt petrecute cu mulţi ani în urmă. Lipsa dovezilor arată superficialitatea cu care au fost tratate aceste probleme.

Cred că se impune, deoarece anchetele se apropie de fostul şef al statului, ca şefii, DNA şi Procuraturii Generale să DEMISIONEZE, pentru a nu se creea suspiciunea că ar putea influienţa anchetele în favoarea celui ce ia numit în respectivele funcţii.

Un asemenea gest ar fi unul de sănătate morală a instituţiilor statului. Sunt convins că nu vor proceda aşa, pentru că, probabil, nici ei nu sunt departe de anumite bănuieli.

Faptul că statul nostru, noi toţi, am plătit nişte oameni din: serviciile secrete, procuraturii, poliţie,cu salarii uriaşe pentru a ne apăra de hoţi, iar ei pur şi simplu ne-au luat banii, ne-au păcălit şi-au râs de noi, în timp ce noi strângeam cureaua, ei străngeau averi uriaşe; mă determină să cer o anchetă minuţioasă asupra acestor lucruri.

 

Bine, dar cine va face parte din comisia de anchetă, mai putem avea încredere în oamenii din Parlament, în cei din CSM, ori Inspecţia juridică? Dumnezeu să mă ierte, poate mai sunt oameni cinstiţi printre ei, poate chiar toţi cei care nu sunt atinşi de DNA sunt cinstiţi, dar cine garantează acest lucru? Deocamdată observ că rândurile, parlamentarilor, procurorilor, judecătorilor ale preşedinţilor de consilii judeţene, ale primarilor, consilierilor, prefecţilor, oamenilor de afaceri, ale foştilor miniştrii, se răresc pe zi ce trece.

În această situaţie mai pot avea încredere în cineva? Cei rămaşi, probabil că nu le-a venit rândul, ori sunt cinstiţi? Care să fie adevărul? Un lucru e clar, trebuie demarat proiectul public-privat de construire a noilor penitenciare, bine ar fi ca aveste construcţii să fie făcute din banii viitorilor „oaspeţi” şi nu din banii poporului.

 

http://informatii-agrorurale.ro/amarastenii-muncesc-din-greu-pentru-salarii-babane-ale-alesilor-si-aliatilor-iscarioteni-inclusiv-pentru-santinelele-platite-sa-apere-tara-dar-jefuitorii-de-neam-si-tara/

 

 

//////////////////////////////////////

 

Un bugetar in Romania castiga mai mult decat premierul Frantei!

 

Publicat

De Stirea Zilei

 

Expertul în sănătate publică Vlad Mixich a prezentat cazul unei funcţionare din România, şef Serviciu Administrativ la Autoritatea Rutieră Română, care are un salariu comparabil cu cel al premierului Canadei şi mai mare decât şefii guvernelor din Franţa şi din ţările scandinave.

 

Vlad Mixich susţine că  Aurelia Surulescu, şef serviciu administrativ la Autoritatea Rutieră Română, câştigă 18.000 de euro în fiecare lună, mai mult decât orice bugetari din ţări dezvoltate ca Franţa, Suedia, Danemarca sau Norvegia. Mixich spune că Aurelia Surulescu ar fi de meserie prelucrător prin aşchiere şi că ar fi absolvit o facultate neacreditată.

 

 

La fel ca în cazul Simonei Iancu, tânăra cheleneriţă angajată la Apele Române de Petru Avram, vicepreşedinte al PNL Iaşi şi director la ABA Prut – Bârlad, şi în cazul Aureliei Surulescu ar fi funcţionat tot criteriul politic. Singura diferenţă ar fi că şefa de la Autoritatea Rutieră Română ar fi fost pusă în funcţie pe filiera PSD.

 

Potrivit Ziare.com, Aurelia Surulescu, vicepreşedinte PSD Sector 6 şi şefă peste organizaţia locală a femeilor social-democrate, ar fi avut venituri de 1.031.240 de lei, echivalentul a 18.000 de euro pe luna. Informaţia are la bază chiar declaraţiile sale de avere.

 

 

…………………………….aici

https://stireazilei.com/un-bugetar-in-romania-castiga-mai-mult-decat-premierul-frantei/

 

 

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Record la functii: Bugetarul cu 14 functii simultan!

 

 

 

De Stirea Zilei

 

Un roman este recordman la functii detinute simultan la stat in posturi de conducere. Bogdan Stanescu are o cariera marcanta de posturi de top in companiile de stat, iar apogeul a fost atins in 2017, cand acesta detinea nu mai putin de 14 functii in acelasi timp.

 

Bugetarul are o avere uriasa dupa ani de zile in care a incasat mii de euro pe luna. Potrivit declaratiei de avere, nu toate veniturile erau completate, dar din cele facute publice, Stanescu incasa……………………….

 

 

aici

https://stireazilei.com/record-la-functii-bugetarul-cu-14-functii-simultan/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Colegiul Medicilor Stomatologi din România, grup infracțional organizat protejat de sistem și de stat

 

din seria ”oameni liberi”

 

Colegiul Medicilor Stomatologi din România este condus de către Biroul Executiv Național condus de dr. Ionescu Ecaterina, către Autoritatea Națională în Managementul Calității în Sănătate (fără avizul Ministerului Sănătății, fără consultatea corpului profesional medical stomatologic) dar și prin toate încălcările legii (lipsa transparenței decizionale, lipsa actelor administrative,ascunderea datelor contabile,cheltuieli externalizate fără votul Consiliului Național ,modificarea de 3 ori a  Regulamentului de organizare și funcționare, ultima dată prin atribuirea în plus de atribuții atât Consiliului Național peste cele prevazute în Legea 95/2006, practic subordonând această lege, prin aparitia în ROF a articolelor de la ”l la u” și unde atribuțiile sunt excesive depășind competența oferită de legiuitor, modificând art.29 (3) in scopul de a ascunde și reduce informarea corpului profesional privind modul în care se iau hotărârile în cadrul Consiliului Național precum și apariția art. 128′(în acest caz ,CMSR erijându-se în legiuitor).

Legea 95/2006-Art. 482. – (1) Profesia de medic stomatolog, indiferent de forma de exercitare, salariată și/sau independentă, se exercită numai de către medicii stomatologi membri ai CMSR.

 

 Colegiul Medicilor Stomatologi România(CMSR) este un organism colegial care acționează sub autoritatea Ministerului Sănătății conform legii 571/2004 art.2(2), și a Legii 95/2017- ,art.486,art.510 (1,3),  cu responsabilități delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de medic stomatolog ca profesie liberală, de practică publică autorizată, deci cu atribuții delegate doar pentru reglementarea profesiei de medic stomatolog și nu a sistemului administrativ si managerial de sănătate stomatologic național.

 

Biroul executiv Național lucrează în bloc, conform art.41 și art.42 din Regulamentul de organizare și funcționare.

 

Art. 41. – (1) Biroul executiv național este format dintr-un președinte, trei vicepreședinți, un secretar general și un trezorier, aleși în mod individual de către Adunarea generală națională.

 

 

 (2) Membrii Biroului executiv național fac parte integrantă din Consiliul național, conduc în mod curent lucrările acestuia și activitatea permanentă a Colegiului Medicilor Stomatologi din România.

 

Art. 42. – (1) Biroul executiv național lucrează legal în prezența a 4 din membrii săi și ia decizii valabile cu votul majorității simple a membrilor prezenți.

 

Activitatea unui organism precum Consiliul Național  se documentează în teritoriu într-un singur mod și anume: procese-verbale redactate și trimise în timp real în teritoriu, conform ROF text consolidate la 30.06.2017, art. 29, alin. 3 (tot ce s-a modificat cu privire la semnalările privind încălcările legii de către membrii Biroului executiv Național a fost modificat cu rea intenție). Aceste procese verbale trebuie să conțină: prezența certificată prin semnătură, toate problemele discutate, măsurile, hotărârile și documentele propuse spre adoptare, existența cvormului sau a altor condiții legale necesare pentru adoptarea celor de mai sus. Explicit numărul de voturi “pentru”, “împotriva”, ”abțineri”. Semnarea, separată de prezență, care să certifice participarea la luarea efectiva a deciziilor (este posibil ca unii membri să părăsească ședința și să nu participe la vot ). În absența acestor condiții minime, orice hotărâre sau act adoptat de Consiliul Național sau oricare alt organism (inclusive Asociațiile de locatari) este nul.

 

Biroul Executiv național al CMSR a încălcat cu bună știință legea bunei guvernări sfidând un întreg corp profesional și fără ca vreun reprezentant al Ministerului Sănătății să fie prezent în ședințele Consiliului Național, art. 510, alin. 3 și art. 533, alin. 2. Nu există avizul Ministerului Sănătății privind legalitatea deciziilor luate de către Consiliul Național și de către BEX Național.

În acest moment nu se știe cine este reprezentantul Ministerului Sănătății în cadrul Consiliului Național al CMSR, nimeni din Ministerul Sănătății nu a participat la aceste ședințe, asa cum ar fi trebuit conform L95/2006, titlul XIII și nici corpul profesional nu a primit informare în acest sens.

 

Membri Biroului Executiv National al CMSR fac parte din comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătății, ale Ministerului Educației, Consiliului național de acreditare a diplomelor și titlurilor universitare(CNADTCU), Agenția română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS), în concluzie intrând sub incidența legii 571/2004.

 

http://www.ms.ro/wp-content/uploads/2020/06/OMS-982_2020-privind-aprobarea-componen%C8%9Bei-nominale-a-Comisiei-de-medicin%C4%83-dentar%C4%83.pdf

 

http://www.cnatdcu.ro/paneluri-cnatdcu/

 

https://www.aracis.ro/comunicat-referitor-la-noua-structura-a-consiliului-agentiei-romane-de-asigurare-a-calitatii-in-invatamantul-superior/

 

 Componența Comisiei de medicină dentară din cadrul Ministerului Sănătății,

 

-d-na Ionescu Ecaterina – președinte

 

-dl.Brezoescu Alexandru  vicepreședinte

 

-d-na Forna Norina Consuela(membru în Biroul Executiv Național al CMSR)

 

-d-na Păcurar Mariana- președintele Comisiei superioare de disciplină al CMSR

 

-Ordin nr.140/29.01.2018

 

-Ordin nr.982/02.06.2020

 

Anexa nr.3 pentru mandatul 2020-2024 din cadrul comisiilor de specialitate ale Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare ( CNADTCU) unde la medicină dentară sunt:

președinte : Bucur Alexandru

 

membru: Forna Norina, Ionescu Ecaterina, Păcurar Mariana.

 

 -Extras în data de 19.01.2022 de pe portalul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul superior (ARACIS)- unde d-na Ionescu Ecaterina- este evaluator extern al calității în medicină ( medicina dentară,medicină generală, farmacie).

 

extras din L95/2006

 

-Art. 510. -(1)CMSR este prevazut cu responsabilități delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului și supravegherii profesiei de medic stomatolog ca profesie liberală, de practică publică autorizată

 

(3) Ministerul Sănătății urmărește modul de respectare a prevederilor legale în activitatea CMSR.

 

Conducerea CMSR prin Biroul Executiv Național condus de d-na Ionescu Ecaterina a trădat interesele corpului profesional cedând profesia sub incidența Autorității Naționale în Managementul Calității în Sănătate

Conducerea CMSR prin președinta dr.Ionescu Ecaterina nu a prezentat și nici nu poate prezenta nici o dovadă care să fi fost comunicată corpului medical cu privire la informarea privind acesta lege 185/2006. Nu există. Decizia s-a luat arbitrar, de catre tot Biroul Executiv Național. Nu există proces-verbal prin care vreun membru din Biroul Executiv Național să fi fost împotriva acestei decizii.

 

În anul 2017, a apărut Legea 185/2017, legea Autorității Naționale în Managementul Calității în Sănătate, care spunea că fiecare furnizor de servicii medicale trebuie să fie acreditat în vederea stabilirii calității actului medical.

 

Aceste acreditări nu aduceau un plus în calitatea actului medical, erau doar acte care trebuiau completate și taxe plătite acestei autorități. Evaluatorilor trebuia să le plătim cazarea, transportul și masa, plus onorariul pe oră, minim două persoane în control. Dacă cabinetul nu se încadra în standardele copiate de la Joint Commision International ( JCI) ,de această autoritate ANMCS, atunci după o perioada între 3-6 luni iar reveneau în control, pe alte taxe.  Altfel, acestă entitate juridică emitea o clasificare că nu  faci calitate medicală și ai fi figurat pe o lista neagră. Practic, te aduceau în faliment și astfel sistemul medical ambulatoriu ar fi fost preluat de clinicile mari în spatele cărora stau trusturi de investiții.

 

Pentru a contracara acest jaf sub umbrela legii s-a constituit un grup de lucru în Timiș  în cadrul Societății Timiș a Medicilor de Familie, în cadrul căruia s-a constituit departamentul de medicină dentară.  Am fost reprezentantul medicinei dentare în cadrul acestui grup de lucru care a militat pentru exceptarea medicinei de ambulatoriu de la această lege, finalizare fericită prin apariția Legii 329/2018 privind modificarea art.7 aliniatul 5 din Legea 185/2017.

 

-extras din „Dezbateri parlamentare”- ședința Camerei Deputaților ” – votul privind exceptarea cabinetelor din ambulatoriul de specialitate de la L185/2017 ( Autoritatea Națională in Managementul Calității în Sănătate), ședința de vot în care deputatul Ungureanu a spus public faptul că un grup din Timișoara( în care eram și eu) au informat cu privire la implicațiile implementării acelei legi.

 

– Stenograma+ video interviului la DCNews unde dr. Cepoi Vasile- președintele Autorității Naționale în Managementul Calității în Sănătate a afirmat că standardele cerute Medicilor au fost validate de conducerea Colegiului Medicilor Stomatologi România, conducere care nu a informat corpul profesional, nu a fost supus dezbaterii publice, nu s-a votat de către medici, această conducere cedând profesia.

 

Nu există nici un material trimis de către CMSR în vederea exceptării medicilor stomatologi de la legea 185/2017, legea ANMCS . Nu exista informarea, nu există transparență decizională, nu există vot sau semnătura vreunui medic.

 

Aveți adresele Colegiilor Teritoriale 2-Mures, 1-Gorj, 1-Ialomița,2-Călărași, 1-Sălaj ,1-Teleorman, 1-Mehedinti, prin care se confirmă faptul că nu s-au făcut de către Consiliul Național sau vreun Colegiu teritorial nici o propunere de modificare legislativă, nu există nici un raport de oportunitate și necesitate în vederea vreunei modificari legislative, nu s-a primit nici un proces verbal, nu s-a semnat nimic, nu au primit materialele supuse discuției în Consiliul Național

…………………………………………..

 

Cont. aici

https://anchetatorii.ro/2023/07/01/colegiul-medicilor-stomatologi-din-romania-grup-infractional-organizat-protejat-de-sistem-si-de-stat/

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Județe la baroni: Exportăm mafie locală în Italia. Baronul de Călărași, Iliuță Vasile, se pregătește să fugă din țară

 

 

Baronii locali, exponenții puterii absolute și corupte, un serial marca Anchetatorii.ro. Liderul organizatiei Camorra Vincenzo Cesarano se ascundea de poliția italiană în județul Călărași. Acesta a fost arestat în 2014 și extrădat în Italia. Vincenzo Cesarano este considerat unul dintre liderii organizației mafiote Camorra, activă în regiunea italiana Campania, în special în provincia și orașul Napoli. La aproape 10 ani distanță Italia a ajuns destinația preferată a liderilor lumii interlope din România, dar și a politicienilor precum Darius Vâlcov, a fostei șefe DIICOT Alina Bica, dar și pentru diferiți băieți de bani gata precum Mario Iorgulescu ce a ucis un tânăr sub infuența substanțelor stupefiante în timp ce se afla la volan.

 

Vasile Iliuță: „Eu sunt șeful județului, stăpânul județului!”

Pe această listă de celebrități urmează să se înscrie și baronul local de Călărași, Vasile Iliuță. Italia a devenit patria borfașilor din România care vor să scape de executarea pedepselor după ce au comis acte criminale sau de corupție pe teritoriul României.

 

Iliuta Vasile e primar din anul 2000 în comuna Vâlcelele, deputat PSD 2012-2016 și președinte al CJ Călărași din 2016. Vasile Iliuță este și președintele organizației PSD Călărași. Acesta controlează în mod direct primăriile PSD Dragoș Vodă și Vâlcelele prin primari fideli lui, însă de-a lungul anilor a jefuit județul împreună cu Iulian Iacomi și Iulian Dumitrescu, actualmente fugit la Prahova. Albanezu, cum mai este cunoscut liberalul Iulian Dumitrescu, ocupă funcția de șef al CJ Prahova. Gașca mafiotă de la Călărași se folosește și de serviciile emisiunii România te Iubesc de la ProTV pentru a-și executa rivalii politici, deoarece Andreea Esca are mai multe afaceri în județ.

 

Președintele Consiliului Județean Călărași, Vasile Iliuță, a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu, fals intelectual în formă continuată și șantaj. Procurorii DNA îl acuză pe Vasile Iliuță că, în perioada martie – iulie 2019, în calitatea de președinte CJ Călărași, „și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu prevăzute de lege, în sensul că ar fi îngrădit dreptul la muncă al unui număr de 10 angajați din cadrul Consiliului județean Călărași.

 

Concret, baronul Iliuță Vasile nu a aprobat plata drepturilor salariale angajaților respectivi în condițiile în care magistrații Tribunalului Călărași au dispus suspendarea a două hotărâri ale Consiliului Județean Călărași în urma cărora cele 10 persoane fuseseră eliberate din funcția publică pe care o dețineau. În aceeași perioadă și în același context, Iliuță a semnat două documente despre care știa că sunt falsificate și în care, cu știință, nu fuseseră inserate perioadele lucrate de persoanele vătămate în modalitatea de mai sus. Prin aceste demersuri, ar fi fost creat un prejudiciu în dauna angajaților respectivi în valoare totală de 134.203 lei, cuantificat în neplata drepturilor salariale.

 

Tupeu de interlop PSD

Pentru a scăpa de dosar baronul de Călărași a șantajat un procuror constănțean pentru a-l determina să nu dispună trimiterea sa în judecată. Din rechizitoriul DNA reiese că președintele Consiliului Județean Vasile Iliuță a amenințat martorii și organele judiciare cu faptul că el e în stare să își cheltuiască toată averea de peste 100 de milioane de euro pentru a-i distruge și în plus a ținut să menționeze că el este sprijinit de Partidul Social Democrat în ceea ce face și de serviciile secrete, iar partidul său conduce țara și el are puteri nelimitate.

 

Scurt extras din rechizitoriu:

 

„Iliuță Vasile a continuat să amenințe persoana vătămată, afirmând că o va distruge, inclusiv prin cumpărarea unei televiziuni care să facă reportaje despre ea, din fața parchetului. De asemenea, inculpatul i-a spus persoanei vătămate că o să angajeze detectivi particulari care să o urmărească, context în care a precizat că are serviciile în spate și că dacă în trecut a săvârșit cea mai mică abatere, va

afla și o va distruge.

(….)

După revenirea persoanei vătămate în birou, grefierul de serviciu a ieșit iar Iliuță Vasile a continuat în același stil, spunându-i că dacă îl va trimite în judecată va fi coșmarul vieții sale, că nu e un nimeni de pe stradă și solicitându-i în repetate rânduri să ”găsească o variantă”. De asemenea, Iliuță Vasile i-a spus persoanei vătămate că ”va face balamuc” dar în același timp i-a sugerat că dacă mă voi conforma solicitării de a nu-l trimite în judecată, își va schimba declarațiile date la DNA și Inspecția Judiciară conform cărora aș fi aderat la un grup infracțional organizat îndreptat împotriva sa.

 

 

Iliuță Vasile a mai amenințat persoana vătămată și prin aceea că i-a comunicat că dacă îl va trimite în judecată, va rămâne cu el pe cap și că este dispus să își riște toată averea și să piardă tot pentru a o distruge. Conform declarațiilor persoanei vătămate, amenințările lui Iliuță Vasile i-au provocat persoanei vătămate o reală stare de temere deoarece acesta este nu doar președintele Consiliului Județean Călărași ci și o persoană influentă la nivel național, cu o importantă poziție în cadrul partidului aflat la acel moment la guvernare și posesor al unei averi considerabile, pe care, conform propriilor susțineri era dispus să o riște în așa zisul conflict pe care îl avea cu ea, cu atât mai mult cu cât Iliuță Vasile afirmase că dacă ar fi fost trimis în judecată, persoana vătămată avea ”să rămână cu el pe cap”.

 

Rechizitoriul DNA

 

5-Rechizitoriu-DNA

 

Baronul Iliuță Vasile a cheltuit 93 de mii de euro din banii cetățenilor pentru a fi apărat în instanță de mai multe case de avocatură. Suma ar putea urca la peste 250 de mii de euro

În Martie 2021, CJ Călărași emite hotărârea 45 prin care avocații care îl apără pe Iliuță în fața DNA și în instanța de judecată să fie plătiți din bani publici. La dosarele lui Iliuță se mai pot adăuga câteva acte de abuz în serviciu, fals în înscrisuri oficiale și delapidare, deoarece sursele Anchetatorii.ro afirmă că baronul de Călărași ar fi furat o parte din acești bani.

 

Practic, CJ Călărași plătește din bani publici avocații care îl apără pe Iliuță în dosarele sale penale pentru fapte de corupție și șantaj.

 

 

Atașat HCJ 45/2021 emisă de Consiliul Județean Călărași………………………………………………………….

Cont. aici

https://anchetatorii.ro/2023/08/22/2023-08-27-judete-la-baroni-exportam-mafie-locala-in-italia-baronul-de-calarasi-iliuta-vasile-se-pregateste-sa-fuga-din-tara/

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Profil de bestie absolută: criminalul în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), agent NKVD, fondator al Securității, vânător de partizani și organizator al așa-numitului Experiment Pitești. Culisele unicului interviu acordat vreodată

 

 

 

Podul Memoriei

 

 Maria Cenușă

 

Profil de bestie absolută: criminalul în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), agent NKVD, fondator al Securității, vânător de partizani și organizator al așa-numitului Experiment Pitești. Culisele unicului interviu acordat vreodată

 

Într-un comentariu postat pe pagina de Facebook a domniei sale, realizatoarea TV, documentarista și scriitoarea Lucia Hossu Longin dezvăluie, cu prilejul împlinirii a 32 de ani de la la debutul ”Memorialului Durerii”, conjunctura în care a reușit să-i smulgă, în 1991, un interviu lui Alexandru Nicolschi (adică Boris Grünberg, prenume Nikolski sau Nicolski).

Indubitabil agent al NKVD, Nicolschi a fost un criminal în masă lipsit de orice scrupule. El a condus așa-zisul Corp al Detectivilor, pârghie letală prin intermediul căreia NKVD și GRU au pregătit și au construit Securitatea, cea mai criminală instituție din istoria României. Nicolschi s-a aflat la conducerea Securității (în prim-plan sau în rol imediat secundar, însă dotat cu puteri discreționare) de-a lungul celor mai tenebroase perioade ale represiunii comuniste. El a destructurat PNȚ, punând la cale diversiunea de la Tămădău și exterminarea elitei național-țărăniste. Același Nicolschi a fost călăul Mișcării Legionare, numărându-se printre organizatorii și decidenții așa-numitului Experiment Pitești, barbarie unică în Gulagul comunist. Nicolschi ancheta personal și obișnuia să bată cu mâinile lui, inclusiv femeile. Deținuții politic îi spuneau ”Omul șobolan”. A fost un crud vânător de partizani, decimând mai multe grupări de rezistență armată (de pildă, Nicolschi s-a aflat în spatele operațiunii ”Grecia”, prin intermediul căreia au fost arestați și executați o serie de partizani făgărășeni din gruparea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu).

 

Podul.ro vă prezintă în integralitate comentariile doamnei Lucia Hossu Longin: 

 

”Se împlinesc 32 de ani de la primul episod al ‹Memorialului›. 32 de ani de la apariţia

în spaţiul public. Alexandru Nicolschi. Unul dintre coordonatorii crimei organizate în România bolşevică. A ordonat asasinate şi a ucis cu mâna lui. A fost în centrul şi în miezul ororii.

 

 

În 1991 nimeni nu mai ştia dacă mai trăieşte. I-am găsit adresa la Oficiul de pensii. Nicolschi şi soţia lui Iosefina, fostă şefă de cadre la MI, locuiau în Strada Olga Bancic, nr. 7, în casa unui arhitect pe care l-au evacuat din luxosul apartament al vilei şi s-au mutat ei, preluând tot avutul fostului locatar. De dimineaţă, echipa ‹Memorialului› a pândit casa lui Nicolschi, aşteptând ca acesta, conform obiceiului, să plece la cumpărături. Când l-am văzut ieşind, am sunat. A venit soţia lui şi i-am cerut permisiunea să-l aşteptăm înăuntru pentru un interviu. Deşi era extrem de temătoare, ne-a dat drumul înăuntru, mie şi cameramanului Doru Spătaru. Doina Teodoru cu Florin Ioniţă au rămas afară.

 

Am urcat pe scări, într-un living în care trona o galerie de tablouri extrem de valoroase. Grigorescu, Tonitza, Pătraşcu, Aman, toate capturi de la foştii proprietari. Din living se deschidea o uşă spre biroul lui Nicolschi, tapetat cu opere ale marxist-leniniştilor, literatură soviectică, Lenin, Stalin…

 

 

Tăceam toţi, doar Iosefina extrem de tulburată de prezenţa noastră s-a oferit să ne servească un pahar cu apă. Noi am cerut voie să filmăm în camera în care ne aflam. Ea a încuviinţat. Pe noi, de fapt, ne interesa biroul. Cât timp Iosefina a dispărut la bucătărie, eu şi Doru ne-am repezit în birou – uşa era deschisă – şi am filmat fotografiile document aflate sub sticla mobilei. Este celebra poză în care Nicolschi se afla la un exerciţiu de tragere, cu pistolul în mână şi pe care toate istoriile represiunii o folosesc, dar puţini menţionează sursa. Am filmat într-un adevărat frison şi am revenit cuminţi pe scaunele noastre.

 

La scurt timp, a intrat Nicolschi cu o plasă în mână. S-a uitat consternat la noi şi şi-a întrebat soţia cine suntem. Era extrem de nemulţumit de prezenţa noastră. I-am spus că dorim de la el un interviu despre perioada în care a condus destinele ‹contraspionajului românesc›. Fusese, din 1945, comisar-şef la anchete, în Corpul Detectivilor şi apoi chiar şef al acestui corp, pe atunci, din Direcţia Generală a Poliţiei.

 

 

Corpul Detectivilor era singura instituţie cu rol de poliţie politică, care într-un ritm escaladant a decimat toate grupurile de rezistenţă, a pus la cale înscenarea de la Tămădău, a organizat masacrul de la Piteşti, a torţionat lideri ai PNŢ şi ai Mişcării Legionare, a dizolvat organizaţiile sioniste, a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva cultelor. Despre Nicolschi s-a spus că era tipul criminalului feroce, aşa cum îl definea Lombroso.

 

S-a uitat lung la mine, aproape fericit că cineva îşi amintea de ‹perioada lui de glorie›. Dar când am început să-l întreb de Piteşti, i-a căzut faţa, afirmând, glacial, că n-a avut nicio legătură cu penitenciarele, cu torturile.

 

Au urmat trei ore de confruntări, dure, încheiate cu acea cinică mărturisire. ‹S-au făcut crime, atrocităţi, dar se gândea cineva în ’53 sau ’54 că o să vină 1989?›. Cum nimeni, după decembrie 1989, nu i-a pus vreo întrebare, Nicolschi nu era obişnuit cu francheţea şi tăişul întrebărilor. El, care fusese consultant ştiinţific al seriei de filme ‹Cu mâinile curate›, regizate de Sergiu Nicolaescu, acum era tratat ca un criminal de rând.

După interviul cu Nicolschi am fost literalmente bolnavă. De ce? Lipsa de căinţă era îngrozitoare. Generalul socotea o dezonoare nu miile şi sutele de mii de victime care îi apăsau conştiinţa, ci faptul că regimul comunist se descotorosise de el, că el însuşi fusese o victimă a tribulaţiilor ideologice ale tovarăşilor de drum.

 

În timpul mişcărilor politice din Polonia, din anii ’80, tinerii scriseseră pe zidurile clădirilor, în numele lui Marx: ‹Proletari din toate ţările, iertaţi-mă›. Dar cine a văzut vreo urmă de remuşcare la generalii lui Dej şi Ceauşescu?

 

 

Nicolschi a murit în 16 aprilie 1992 după ce înainte cu o zi, în 15 aprilie, fusese citat de Procuratura Generală. Nici acest minim curaj nu şi l-a asumat, aşa cum probabil fac spionii adevăraţi, nu călăii Securităţii”.

 

 

 

 

https://www.podul.ro/articol/21179/profil-de-bestie-absolut-criminalul-in-mas-alexandru-nicolschi-boris-grunberg-agent-nkvd-fondator-al-securitii-vantor-de-partizani-i-organizator-al-aa-numitului-experiment-piteti-culisele-unicului-interviu-acordat-vreodat

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

(Bestia Putin-ista si “pacifistul ” Gorbi-Iliescist  globalizeaza Apocalipsa…) Cei care îi ridică osanale dictatorului comunist Gorbaciov insultă impardonabil victimele Gulagului. Cauză a putinismului, ”perestroika” ne-a adus 20 de ani de retrocomunism iliescian. ”Niciun rus nu a făcut vreodată bine Europei” – concluziile scriitorului Cristian Bădiliță

 

 

 Ion Marinescu

 

 

 

 

Scriitorul, traducătorul și teologul Cristian Bădiliță reacționează, pe Facebook, în contextul valului de indivizi și individe care îl elogiază de o manieră dezgustătoare pe fostul dictator comunist Mihail Gorbaciov, jignindu-le impardonabil pe victimele celor care, înainte de a inventa ”perestroika”, au organizat Gulagul.

 

”Perestroika” nu a reprezentat decât o încercare de salvare a dictaturii comuniste, NU a fost nicio eliberare. URSS s-ar fi prăbușit oricum, probabil cu niște costuri mult mai mari pentru Kremlin. ”Perestroika” a apărut doar în momentul în care URSS și-a dat seama că nu mai putea teroriza planeta.

 

 

Laudele imbecile aduse lui Gorbaciov sunt cu atât mai impardonabile cu cât ”perestroika” a costat enorm România, mai exact e vorba despre cei 20 de ani de retrocomunism iliescian, care au deturnat țara, prin mineriade și securism, de la parcursul spre NATO și UE.

 

Cum adică ne-a ”eliberat” Gorbaciov?! Nu mai insultați memoria tinerilor morți în decembrie ‘89. Sacrificiul acestora ne-a eliberat, NU Rusia! NU există comunism cu ”față umană”.

 

”Niciun barbar rus nu a dorit și nu va dori vreodată binele Europei. Nuanțiștii să comenteze la Moskva!”, este verdictul lui Cristian Bădiliță, ale cărui comentarii le prezentăm în cele ce urmează:

 

”Niciun rus nu a făcut vreodată bine Europei. Niciunul. Rușii au slăbit presiunea atunci cînd nu au mai putut teroriza Europa. Așa cum s-a întîmplat și în a doua jumatate a anilor 1980.

 

 

Perestroika nu are absolut niciun merit pentru noi. A fost un moment de slăbiciune a statului terorist de la răsărit. Atît. Cine elogiază perestroika jignește impardonabil victimele celor care, înainte de a inventa perestroika, au organizat Gulagul. ACEIAȘI. Perestroika este momentul de respiro al stalinismului și cauza directă a putinismului. Perestroika nu a fost nicio eliberare, ci o tentativă de salvare a comunismului. La noi, perestroika a fost cauza celor 20 de ani de retrocomunism iliescian care a distrus altă generație.

 

Niciun barbar rus nu a dorit și nu va dori vreodată binele Europei. Nuanțiștii să comenteze la Moskva!

 

Singura știre importantă a zilei: suspendarea acordului din 2007 privind acordarea vizelor barbarilor ruși care fac turism în Europa ca și cum războiul LOR din Ucraina ar inexista. Comunistul sovietic decedat ieri a susținut categoric invadarea Ucrainei de către Rusia, iar pacifismul lui e o gogoriță (un criminal cu față aparent umană). Analiza demolatoare și pertinenta a lui Thierry Wolton, cel mai competent cunoscător al comunismului sovietic din Franța”.

 

 

https://www.podul.ro/articol/18741/cei-care-ii-ridic-osanale-dictatorului-comunist-gorbaciov-insult-impardonabil-victimele-gulagului-cauz-a-putinismului-perestroika-ne-a-adus-20-de-ani-de-retrocomunism-iliescian-niciun-rus-nu-a-fcut-vreodat-bine-europei-concluziile-scriitorului-cristian-bdili

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Afacerea GAL-urilor: Cum au ajuns bani europeni nerambursabili la fiul unui primar, la nora unui alt edil și la soția unui fost secretar de stat

 

Fonduri nerambursabile europene în valoare de sute de mii de euro pentru Afacerea GAL-urilor:  

Citeşte întreaga ştire: Afacerea GAL-urilor:

 

https://www.libertatea.ro/opinii/afacerea-gal-urilor-cum-au-ajuns-bani-europeni-nerambursabili-la-fiul-unui-primar-nora-unui-alt-edil-si-sotia-unui-fost-secretar-de-stat-4713964?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Politolog rus la televiziunea de stat a Moscovei: „Aș bombarda România, nu Polonia. Știți de ce? Pentru că au devenit prea aroganți”

 

Cont. aici

https://www.libertatea.ro/stiri/politolog-rus-la-televiziunea-de-stat-a-moscovei-as-bombarda-romania-nu-polonia-stiti-de-ce-pentru-ca-au-devenit-prea-aroganti-4719319?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

 

 

//////.///////////////////////////

 

 

Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi câștigat al doilea război mondial?

 

Nu există absolut nici o modalitate de a ști ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi câștigat al doilea război mondial. Există numeroase opere de ficțiune care abordează subiectul, cum ar fi romanul „Luna de gheață” episodul Star Trek din 1967 „City on the Edge of Forever”.

 

Dintre numeroasele istorii contrafactuale și lucrări de ficțiune disponibile, concluziile variază foarte mult. Unii prezic o eventuală confruntare nucleară între Germania și Japonia, în timp ce alții susțin că ar fi existat o înmuiere a prejudecăților rasiale și o moderare a politicilor naziste într-o lume postbelică.

 

Patrunzatorul conservator Pat Buchanan a afirmat în cartea sa din 1999 că Hitler ar fi învins-o pe Stalin și nu ar fi existat niciodată un război rece între Statele Unite și Rusia. O altă temă în ficțiunea britanică și americană este ideea colaborării dintre naziști și aliați. Cartea lui Phillip Roth din 2003 „Plotul împotriva Americii” este o istorie alternativă în care Charles Lindbergh îi învinge pe FDR și pe aliații săi cu Hitler.

Dovezile istorice arată clar că Hitler intenționa să-și continue exterminarea poporului evreu din Europa. Există, de asemenea, dovezi ample scrise în corespondența lui Hitler cu privire la planurile de a ataca continentul american, în special New York.

 

 

https://ro.411answers.com/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-hitler-ar-fi-castigat-al-doilea-razboi-mondial.html

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Planurile Lui HITLER Daca Ar Fi CASTIGAT

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Politicul și mafia pădurilor. Cum blochează politicienii controalele Gărzii Forestiere

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI…Coperta unu 

Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

Det. aici

https://books.google.ro/books?id=n_muDwAAQBAJ&pg=PT299&lpg=PT299&dq=INSTITU%C8%9AII+PENTRU+CEI+PUTERNICI.&source=bl&ots=xYXDnHjEfD&sig=ACfU3U0h4qvI0tk8aQsP3xAqHCA2RCMzzQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwj4-83lt8aCAxXwhP0HHc82CtY4FBDoAXoECAIQAw#v=onepage&q=INSTITU%C8%9AII%20PENTRU%20CEI%20PUTERNICI.&f=false

 

 

 

/////////////////////////////////////////

Austeritatea PSD-PNL, doar pentru privați. Statul obez e protejat, noile taxe și impozite pregătesc recesiunea (G4Media)

 

Magda Prelipceanu

 

Măsurile anti-deficit – varianta PNL: Calculele guvernului și mecanismele fiscale diferite pentru 2023 și 2024

 (CursDeGuvernare) – Cum pot cere ajutor bătrânii din azile (Adevărul) – Instituții pentru cei puternici. Cazul polițistului Filimon (Recorder)

 

 

Când președintele Iohannis a binecuvântat coaliția dintre PSD și PNL a promis stabilitate și reforme. A omis să spună că stabilitatea e doar pentru pilele și amantele plasate la stat. Acum vine decontul pentru doi ani de crescut statul (curat liberal) și mimat reforme. Doar că Iohannis, Ciolacu și Ciucă vor să pună toată povara austerității exclusiv pe mediul privat și să protejeze armatele de partid și bugetarii de orice impact. E drumul cel mai rapid către recesiune.

 

E inadmisibil ca din pachetul de circa 30 de miliarde de lei să lipsească o minimă reformă a sistemului bugetar. Soluțiile pe care le propun acum PSD și PNL drept reduceri de cheltuieli sunt o minciună. Să tai 200.000 de posturi vacante e o glumă. Sunt bani bugetați, dar care oricum nu s-ar fi cheltuit și se întorceau la buget la finalul anului. Sigur că vor dispărea natural și câteva zeci/sute de posturi de șefi de rang inferior, poate și mașinile și telefoanele aferente, dar la scara bugetului României e insignifiant. Propunerile făcute de liberali sunt și mai ridicole: să se taie pe ici pe colo din cheltuielile cu mobila și încălzirea de prin ministere. Dacă se poate, nu obligatoriu.

 

Cam acesta e pachetul de reduceri de cheltuieli. Impactul bugetar, oricât l-ar coafa PSD și PNL, va tinde spre zero. Nesemnificativ. Și atunci de unde fac rost de 30 de miliarde de lei până la finalul anului?

 

De la cetățeni și de la mediul privat, scrie jurnalistul Cristian Pantazi.

 

Integral pe pagina G4Media.

 

 

 

Măsurile anti-deficit – varianta PNL: Calculele guvernului și mecanismele fiscale diferite pentru 2023 și 2024 (CursDeGuvernare)

Discuțiile din Coaliție referitoare la modificările fiscale au devenit mai relaxate după ce Comisia Europeană a agreat depășirea țintei asumate de deficit (4,4% din PIB) pentru anul 2023 – potrivit unor surse din PNL.

 

Potrivit acestora, noua condiție a Bruxelles este ca deficitul să se oprească la 4,9% din PIB – ceea ce înseamnă că guvernul primește, pentru acest an, o gură de aer de 0,5% din PIB.

 

În aceste condiții, PNL și PSD au la dispoziție ceva mai mult timp să aleagă, să fundamenteze și să etapizeze măsurile de acoperire a golurilor din buget, pentru a ține mai ales calendarul pentru anul 2024, când deficitul bugetar ar trebui să se încadreze în 3,4% din PIB pe fondul creșterilor de cheltuieli specifice anului electoral.

 

Important: măsurile de reducere a deficitului pe 2023 sunt fundamental diferite de cele care vor urma în 2024.

 

Prima decizie asumată de Coaliție: Modificările fiscale vor apărea oficial numai după ce ministerele își scad cheltuielile

 

”15 miliarde vom obține din reducerea cheltuielilor statului. Celelalte 15 mld, din creșteri de taxe, în principal taxând viciile”, afirmă surse PNL.

 

Liberalii spun că primele măsuri care vor fi aplicate vizează acciza pe tutun și alcool și impozitarea jocurilor de noroc.

 

Măsurile pe 2024 nu vor putea evita modificările fiscale. Gaura se anunță de 85 de miliarde: creștere economică + inflație + creșteri fiscale.

 

CursDeGuvernare detaliază planurile guvernamentale pentru cei doi ani.

 

 

 

Cum pot cere ajutor bătrânii din azile (Adevărul)

O aplicație prin care bătrânii sau bolnavii internați în azile pot cere ajutorul autorităților în cazul în care sunt abuzați a fost dezvoltată de Ministerul Public în colaborare cu Centrul de Resurse Juridice.

 

Inițiativa a fost luată după ce cazul „Azilele groazei” din județul Ilfov a scos la iveală faptul că beneficiarii acestor cămine se confruntă cu un acces redus (sau absent) la sistemul de justiție, atunci când au nevoie să sesizeze o încălcare a drepturilor. Reprezentanții Parchetului semnalează că într-o astfel de situație se mai află circa 50.000 de pacienți.

 

„Ceasul Bun“ este o aplicație sub formă de chestionar disponibilă pe telefoane mobile și tablete cu IOS sau Android, dar poate fi accesată și pe web. De asemenea, aceasta a fost accesibilizată în termeni de vocabular și navigare pentru ca persoanele cu dizabilități intelectuale și cu afecțiuni neorologice să o poată utiliza fără probleme.

 

Citiți mai mult în Adevărul.

 

 

 

Instituții pentru cei puternici. Cazul polițistului Filimon (Recorder)

Un ofițer de poliție din Oradea are bănuieli că datele sale personale au fost accesate în mod ilegal, chiar din interiorul Poliției, în interesul unui influent om de afaceri din oraș. Ofițerul adună dovezi și face plângeri penale, iar o parte dintre polițiștii audiați recunosc accesarea datelor. Însă actul de justiție se împotmolește.

 

Polițistul căruia i-au fost accesate datele primește semnale prin care i se sugerează să se oprească, însă decide să meargă mai departe și să ceară stabilirea adevărului.

 

După un an și jumătate în care susține că a fost șicanat de șefi și amenințat în stil mafiot, ofițerul Paul Filimon s-a hotărât să vorbească în fața camerei despre cazul său.

 

Un caz prin filtrul căruia Poliția Română se vede ca o instituție eșuată, care, în loc să aplice aceleași legi pentru toți cetățenii, le acordă un tratament preferențial celor puternici și îi pedepsește pe cei care solicită prea insistent să li se facă dreptate.

 

Vedeți materialul video pe pagina Recorder.

 

 

https://www.rfi.ro/presa-romaneasca-158140-austeritatea-psd-pnl-doar-pentru-privati-statul-obez-e-protejat-noile-taxe

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

INSTITUȚII PENTRU CEI PUTERNICI. Cazul polițistului Filimon

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Dezastru la cadastru, reportaj realizat de echipa România, te iubesc!

 

 

 

 

///////////////////////////////////

 

 

Decembrie 1989, la Bucureşti (3), de Prof. univ. dr. Corvin Lupu 

 

 

Reprimarea revoltei populare din decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea (3)

 

Generalul Milea nu avea remuşcări pentru ceea ce se întâmplase în 16-20 decembrie, la Timişoara şi nici în 21 spre 22 decembrie, la Bucureşti. Armata acţionase cu temei legal, având în vedere că avea loc o intervenţie străină în România, pe de o parte, iar pe de altă parte, cum am mai arătat, prerogativele sale erau limitate, deci el nu putea fi acuzat de Ceauşescu de faptul că nu ar fi acţionat mai mult decât prevederile legale în vigoare. Când facem această afirmaţie, avem în vedere şi Ordinul 0048 din 13 octombrie 1988, care preciza că Armata se alarma pentru luptă, cu efectivele pentru timp de pace, în situaţiile de agresiuni externe, a necesităţii de apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului şi de pericol pentru integritatea teritorială a ţării. În decembrie 1989, toate cele trei condiţii au fost îndeplinite.[1] Nu avea motive să se teamă pentru ceea ce se întâmplase în zilele trecute, iar dacă era îngrijorat, era îngrijorat de modul în care va gestiona în continuare uriaşa criză. El era nervos, preocupat, dar nu deprimat. Era un om dur şi cu mare voinţă. Nu se clintea uşor. Avea acea rădăcină solidă de ţăran român cu genă tare.

 

După ce a discutat cu Nicolae Ceauşescu, la ora 8.00, a avut loc o altă discuţie, pe coridorul de la etajul VI, în apropierea biroului şefului Gărzilor Patriotice pe ţară, cu colonelul Pârcălăbescu, participant la complotul anticeauşist. Milea anunţase că va coborî în piaţă, la trupe, unde avea şi blindatul în care se găseau legăturile de transmisiuni cu toate unităţile din ţară, inclusiv cu cele care se puseseră în mişcare pentru a veni la Bucureşti să reprime complet revolta populară. Acolo, în tanc, devenea inexpugnabil pentru cei care aşteptau momentul să-l răstoarne pe Ceauşescu. A urcat la etajul VI şi a intrat în biroul şefului Gărzilor Patriotice, camera 621, să vorbească la telefon cu soţia şi cu fiica sa, care se retrăseseră într-o vilă a Armatei din Predeal, vilă unde se afla şi soţia generalului Ştefan Guşă.[2] Era aprox. ora 8.30.[3] A fost împuşcat. Glonţul a trecut şi prin spătarul scaunului pe care era aşezat, cu spatele la uşă. Există persoane care l-au învinuit pe ofiţerul Mircea Tufan că l-ar fi împuşcat pe Milea.[4] Alţii afirmă că Pârcălăbescu personal l-ar fi împuşcat pe general.[5] Martorii rănirii lui Milea, în general, puţin credibili, au declarat că garda de corp Ioan Vătămănescu, ofiţer la Direcţia a V-a a Securităţii, care trebuia să-i protejeze viaţa, ar fi fost trimis de Milea la lift, pentru a pregăti coborârea ministrului la trupe. Nimeni nu i-a cerut socoteală pentru că nu l-a apărat, nici când Milea a fost rănit de glonţ şi nici la spital, când a fost omorât prin strangulare.

 

Conform regulamentului, în asemenea situaţii, garda de corp avea obligaţii statuate cu limpezime. El trebuia să-i apere viaţa cu orice preţ. Este cert că Milea a fost împuşcat cu pistolul lui Mircea Tufan, care afirmă că ministrul i l-ar fi cerut, la ieşirea din biroul lui Ceauşescu. Tufan i-ar fi dat pistolul, spune şi Victor Stănculescu, iar apoi s-a ţinut scai de ministru pentru a-şi recupera arma şi aşa s-a ajuns ca Tufan să fie prin preajma lui Milea când acesta a fost rănit.[6] Se pare însă că Vasile Milea avea centura sa cu diagonală şi pistolul pe care îl purtase întreaga zi şi noapte anterioare, ţinuta obligatorie în timpul stării de necesitate. Dacă totuşi ar fi avut nevoie de armă şi n-ar fi avut-o asupra sa, o avea precis în biroul generalului Ion Coman, aflat în apropiere, unde Milea stătuse ultimele 2-3 ore din noaptea de 21 spre 22 decembrie. Şi-l putea lua, sau putea ordona să-i fie adus. Dacă ar fi cerut o armă, era firesc să o ceară aghiotantului său, Ioan Vătămănescu, nu transmisionistului Tufan. În lumea ofiţerilor nu se împrumută pistoalele, armele, în general. Fiecare are arma lui şi răspunde de ea. Milea nu era omul care să încalce la vedere nişte reguli consacrate în armată.

 

Este cert că, după evenimente, asupra militarilor din grupa operativă de la C.C. s-a exercitat o mare presiune şi ei au susţinut mereu linia oficială privitoare la aceste evenimente, în cadrul cărora au acţionat, linie care s-a năruit, cărămidă cu cărămidă, de la an la an. Personal, am întâlnit afirmaţii ilogice, atipice şi în neconcordanţă cu ansamblul evenimentelor şi cu conduita generală a personajelor implicate, atât la comandanţii M.Ap.N., cât şi la importanţi generali din Securitate. Există şi alţi martori care spun că Milea a avut tot timpul asupra sa propriul pistol, în zilele de 21 şi 22 decembrie. Acest lucru este logic, dacă avem în vedere că Armata era sub indicativul „Radu cel Frumos”, care însemna, de fapt, alarmă de luptă, respectiv stare de război. De altfel, după cum am arătat deja, în cursul nopţii, Milea a purtat asupra sa, la brâu, la vedere, pistolul, ţinând chiar tocul deschis. Nu există nici un argument care să justifice o eventuală ţinută incompletă a generalului în orele imediat următoare, mai ales că ţinuta era obligatorie, iar Milea se vroia tot timpul a fi un exemplu şi a fost un exemplu. El urma să colinde Bucureştiul, în punctele sale fierbinţi, iar generalul avea armata în sânge. Dacă s-ar fi împuşcat, de ce s-ar fi împuşcat cu pistolul lui Tufan? Nu era interesat să arunce suspiciuni asupra acelui ofiţer. Sinucigaşii se scuză pentru gesturile lor şi nu vor să facă rău altora. Apoi, de ce s-ar fi împuşcat în zona inimii, riscând să dea greş, când putea să se împuşte în cap, sau în gură, cum fac sinucigaşii? Sunt întrebări care s-au pus în mod repetat în anii care au urmat loviturii de stat.[7]

 

Nicoleta Milea, poate cel mai credibil martor, între timp decedată, a afirmat că în timp ce era în legătură telefonică cu soţul ei, a auzit în receptor zgomotele unei lupte care s-a dus în cabinetul din care a primit telefonul. Zgomotele au fost apoi urmate de un foc de armă şi, apoi a intervenit la telefon o voce străină care a liniştit-o şi i-a spus că zgomotele şi focul de armă sunt din stradă. Este cert că există martori ai acelor evenimente şi toţi cei aflaţi în sediul C.C., cu deosebire la etajul VI, au ascuns adevărul, majoritatea încercând să deruteze anchetatorii şi opinia publică, ceea ce ne face să constatăm o largă complicitate la ascunderea adevărului despre moartea lui Milea. Armata, Securitatea, forţele speciale şi activiştii de partid, deopotrivă, au dorit să ascundă adevărul despre momentul-cheie al evenimentelor din decembrie 1989, din sediul C.C. al P.C.R.

– Va urma –

—————————————————————————

[1] După 1990, s-a invocat de către unii jurişti şi cercetători faptul că ilegalitatea acţiunilor represive s-ar fi datorat şi faptului că starea de necesitate nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ea fiind anunţată doar prin mass-media. În acele momente, acest detaliu nu putea să îngrijoreze pe nimeni.

[2] Cei doi capi ai Armatei au încălcat ordinul lui Ceauşescu, care a interzis ca familiile înalţilor demnitari să părăsească Bucureştiul şi să se pună la adăpost.

[3] Este ora declarată de Nicoleta Milea, văduva ministrului, în primii ani după război. În anul 2004, la Bruxelles, ea a declarat că îşi aduce aminte că era înainte de ora 9.00. Vezi „Am auzit moartea soţului meu la telefon”, în „Jurnalul Naţional” din 26 martie 2004. Anterior, cu alt prilej a precizat chiar că ora ar fi fost în jur de 8.35.

[4] Abia după 10 ani de la evenimente, a început să se vorbească mai mult despre acest moment extrem de important al loviturii de stat. Generalul Marin Pancea, care după evenimentele din decembrie a devenit şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, iar apoi şeful Serviciului de Informaţii Externe al României, a recunoscut public, în 24 decembrie 1999, la Televiziunea TELE 7 ABC, faptul că Vasile Milea a fost asasinat. În aceeaşi emisiune televizată, generalul Marin Pancea a dezvăluit că Vasile Milea a avut informaţii despre existenţa grupului de civili şi militari condus de Iliescu, care doreau să răstoarne regimul ceauşist. Generalul Pancea afirma că el a declanşat cercetări legate de asasinarea generalului Milea, imediat, în decembrie 1989, dar a trebuit să stopeze investigaţia, după doar câteva zile, întrucât din această cauză generalul Stănculescu l-a destituit din funcţia de şef al contra-informaţiilor militare. De asemenea, tot la timpul respectiv, generalul procuror Dan Voinea, şeful Parchetelor Militare din România, a declarat că există indiciile asasinării sale şi că se va mai face o exhumare, în vederea unei reautopsieri a cadavrului. Supus unor presiuni, procurorul militar şef Dan Voinea a tot efectuat cercetări, pe care nu le-a finalizat şi nu le-a concluzionat, adunând stele pe umăr, de la Ion Iliescu, pentru a muşamaliza faptele şi de la Emil Constantinescu, pentru a le scoate la lumină.

[5] Unul dintre cei care au susţinut acest lucru este fostul fotbalist Cornel Dinu, participant la evenimentele din 22 decembrie şi secretar de stat în primul guvern F.S.N.

[6] Victor Stănculescu, Pe 22 decembrie 1989, la ora 13,00, ţara era deja sub control, în „Historia”, mai 2004, p. 24.

[7] Generalul Victor Athanasie Stănculescu, cel care şi-a pus piciorul în ghips pentru a evita primirea unor misiuni în afara punctului de comandă de la C.C. al P.C.R., care să-l împiedice să-şi pună planurile în aplicare, a sugerat că şi generalul Vasile Milea ar fi vrut să iasă din evenimente, împuşcându-se în piept, dar fără a dori să moară. Analizând întregul complex de evenimente şi luând în considerare personalitatea fostului ministru al Apărării, nu împărtăşim această variantă. Lipsa de credibilitate a lui Stănculescu este şi ea un contra-argument. Vezi şi Ion Cristoiu, Lovitura de stat militară a generalului Victor Stănculescu şi Victor Stănculescu, Pe 22 decembrie 1989, la ora 13,00, ţara era deja sub control, ambele articole în „Historia”, mai 2004, p. 6-34.

 

 

https://www.art-emis.ro/istorie/decembrie-1989-la-bucuresti-3

 

 

//////////////////////////////// 

 

Securitatea a cooperat cu K.G.B. pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu

 

 

Prof. univ. dr. Corvin Lupu 

 

După înlăturarea lui Alexandru Drăghici din toate funcțiile de partid și de stat, „răfuiala” lui Nicolae Ceaușescu cu Securitatea s-a prelungit în timp (destituiri, control accentuat, eliberarea din funcții a minoritarilor, care fuseseră majoritari în sistemul de comandă, eliminarea celor mai pro-sovietici dintre comandanții de unități centrale și din teritoriu (văzută de o parte a Securității ca o „trădare” de linie pro-sovietică), aducerea unor generali M.Ap.N. în funcții de comandă „cheie” din Securitate. Generalul M.Ap.N. Grigore Răduică, cel care a răscolit și a anchetat cu duritate nucleul adânc al Securității, care a învinovățit-o grav, a fost recompensat cu funcțiile de prim-vicepreședinte al Consiliului Securității Statului și prim-adjunct al ministrului de Interne, fiind totodată avansat la gradul de general-locotenent. Au fost numiți activiști de partid proveniți din M.Ap.N. în cadrul Secției pentru probleme speciale a C.C. al P.C.R. Mai târziu, după dezertarea lui Pacepa (1978), au fost numiți la vârful Securității activiști de partid neagreați de structura profesionistă a Securității (Tudor Postelnicu, Alexandru Dănescu și alții) și s-au introdus locțiitorii politici în toate unitățile Securității. Aceștia exercitau un control asupra întregii activități a Securității, politizând Securitatea. Privitor la efectele politicii lui Nicolae Ceaușescu de românizare a Securității, situația este una deosebit de importantă. Statisticile oficiale nu reflectă realitatea originii etnice a securiștilor, din perioada 1948-1967. Ele prezintă etnia cadrelor după cum s-au declarat ofițerii. Or, cea mai mare parte a alogenilor se declarau români și mulți împrumutaseră nume românești. Situația reală a fost relatată de col. dr. Gheorghe Rațiu, care a deținut, în ultimii ani ceaușiști funcția de șef al Direcției a I-a a D.S.S.: „Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor care, în aparatul central și la principalele unități teritoriale, ocupau funcții de comandă. Dar până prin anul 1961 și în funcții de execuție erau mulți ofițeri evrei, unguri, sârbi, armeni, greci, țigani etc., mai ales în București, în județele din Moldova și în cele din Transilvania”[1]. Generalul Nicolae Pleșiță afirmă: „Eu, când am fost numit comandant al Regionalei (de Securitate) Cluj (1962-1967 – n.n.) am putut vedea că în Securitate nu erau decât unguri și evrei. Ici-acolo, mai apărea și câte un român chior. Foarte greu mi-a fost să românizez aparatul din Cluj”[2]. Despre același fenomen, fostul șef al Direcției a III-a, generalul Neagu Cosma, afirma: „…sub Pantiușa și Nicolski se aflau sute de alți N.K.V.D.-iști, care ocupau toate funcțiile de decizie și foarte multe din cele de execuție ale organelor represive din acel timp”[3]. Privitor la funcțiile de comandă în Securitatea anilor 1948-1964, Ion Stănescu și Neagu Cosma, importanți conducători ai Securității, afirmă că alogenii au ocupat aproape în totalitate funcțiile de comandă[4]. După îndelungi analize și reflecții, indiferent de cutuma de menajare a minoritarilor și a alogenilor, perpetuată în timpul regimului comunist și a celui post-comunist, nu putem să nu arătăm că aceștia au fost efectiv, incontestabil, „băieții răi” ai Securității. Acești minoritari, sub acoperirea de a lupta împotriva „dușmanului de clasă”, își descărcau toată ura împotriva românilor. Prin aceasta nu dorim să afirmăm că, în perioada în care a funcționat gulagul românesc, până în 1964, și, prin excepție, și ulterior, nu au fost și cadre de securitate de etnie română care au săvârșit abuzuri, comițând și crime.

 

În anul 1972, a avut loc o vizită în România a unui grup de zece ofițeri K.G.B., împreună cu soțiile lor. Era o practică de a se face vizite reciproce, anual, între ofițeri din țările socialiste, împreună cu soțiile. Din delegația ofițerilor K.G.B. a făcut parte și gl. Oleg Kalughin, care era şeful contrainformaţiilor din Primul Directorat General al K.G.B. (serviciul de spionaj al U.R.S.S.), adică omul însărcinat să vegheze asupra loialităţii spionilor Moscovei. Cu acel prilej, conducerea D.S.S. și a D.I.E. a transmis președintelui K.G.B., prin Oleg Kalughin, că Securitatea are intenția de a-l răsturna pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea țării. Gl. Kalughin a fost primit cu căldură de Ion Stănescu, de Nicolae Doicaru și de alți șefi din D.S.S. și din D.I.E. Generalul Doicaru i-a condus pe litoral, la Mangalia, unde au petrecut câteva zile. La revenirea la București, Ion Stănescu i-a mijlocit lui Oleg Kalughin o întâlnire secretă cu Victor Dorobanțu, șeful Biroului de transmisiuni cifrate din D.I.E.[5] Acesta l-a sfătuit pe Kalughin să nu aibă încredere în oficialii români și s-a plâns că Ceaușescu a ordonat ca respectiva întâlnire între ofițeri K.G.B. și ai Securității să fie ultima. Apoi, Dorobanțu a trecut la critici aspre la adresa lui Nicolae Ceaușescu, numindu-l „trădător”[6]. În viziunea lui Dorobanțu, ca și a altor activiști de partid și ofițeri superiori, „trădarea” lui Ceaușescu se referea la faptul că s-a îndepărtat de Moscova și de alte state socialiste. Ulterior, Nicolae Ceaușescu a interzis aceste întâlniri care au fost folosite ca și prilejuri ale K.G.B. de a-i cunoaște, a-i contacta și a-i stoarce de informații pe ofițerii români pe care îi vizitau sau care vizitau ei alte state socialiste.

 

Un moment tensionat al raporturilor dintre Ceaușescu și Securitate l-a constituit moartea medicului familiei Ceaușescu, dr. Abraham Schächter, în anul 1973. Acesta a fost aruncat, ori s-a aruncat el însuși, de la etajul cinci al clădirii Spitalului de Urgență Floreasca, unde lucra, pe lângă postul de la Spitalul Elias. Ceaușescu a lansat acuze grave împotriva Securității, sub motivul că asupra lui Schechter s-au făcut presiuni pentru a deveni informator al Securității și a divulga date despre starea sănătății lui Ceaușescu, ceea ce exceda în totalitate atribuțiilor Securității, gest care exprimă rele intenții ale conducerii instituției față de șeful statului. În ședința Colegiului Ministerului de Interne din 14 martie 1973, Nicolae Ceaușescu a precizat: „Eu v-am atras atenția să-l lăsați în pace pe Schächter, să nu vă mai ocupați de el. Nu mai umblați cu prostii, v-am spus. Nu-mi puteam închipui că aveți asemenea documente. V-a refuzat să fie informatorul vostru”[7]. Aceasta s-a întâmplat într-un moment ulterior celui în care, conform mărturiei defectorului K.G.B., Oleg Kalughin, Securitatea a comunicat K.G.B. intenția ei de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea României[8]. Cu ocazia anchetelor ordonate după moartea lui Schächter, lui Ceaușescu i s-a raportat că Securitatea a întocmit dosare în care a consemnat starea de sănătate a liderilor partidului. Ceauşescu aflase că o discuţie a lui, la spital, cu Alexandru Moghioroş, când acesta era pe moarte, a fost interceptată de Securitate. De asemenea, lui Ceaușescu i s-a raportat că s-au făcut consemnări medicale și despre el însuși, reținându-se că el s-a pronunțat, privitor la propria persoană, împotriva oricărui medicament injectabil. În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis și generalul Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, cea care era responsabilă cu securitatea personală a conducătorilor, direcție care a fost reorganizată, pentru a nu se mai permite asemenea stări de lucruri. Peste câțiva ani, ca urmare a unor anchete efectuate în Securitate, se va constata că Ion Stănescu (Silagy[9]) făcea parte dintr-un grup de înalți comandanți ai Securității aflați în slujba serviciilor secrete sovietice. Citând documente din surse diferite, cercetătorul Larry Watts a confirmat activitatea lui Ion Stănescu în favoarea K.G.B. El menționează că ofițeri prosovietici de la nivelele superioare din D.S.S. și din D.I.E. și-au dezvoltat propriile contacte cu serviciile secrete din statele „frățești”, despre care se știe că lucrau sub coordonarea K.G.B. Dintr-un raport al șefului spionajului STASI, general Markus Wolff, adresat șefului său, gl. Ernst Mielke, ajuns în mâna serviciilor americane și vest-germane, după prăbușirea R.D.G., s-a aflat că, în anul 1971, un grup de şefi din Securitate, avându-i în frunte pe ministrul Ion Stănescu, pe fostul ministru Alexandru Drăghici și pe șeful D.I.E., gl. Nicolae Doicaru, au desfășurat o acțiune împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a principalelor sale surse de sprijin din Occident. Nicolae Doicaru a călătorit la Copenhaga, sub identitate falsă și a făcut o escală clandestină în R.D.G., vizitându-l pe omologul său est-german, Markus Wolff, căruia i-a spus că are mandat de la Ion Stănescu și „binecuvântarea” fostului ministru Alexandru Drăghici și că a venit cu misiunea să lupte „contra imperialismului american și german”, misiune care nu a fost trasată de Nicolae Ceaușescu Securității. Aceasta a fost o misiune trasată de sovietici, în perioada dependenței României față de Moscova. Relativ la Occident, Ceaușescu a trasat doar ordine de protejare contrainformativă față de acțiunile de spionaj în România ale S.U.A. și ale aliaților lor și sarcini de culegere de informații din această țară, în folosul României. Documentul relevă cu claritate că generalul Nicolae Doicaru a menționat omologului său est-german că Securitatea nu se rezumă doar la sarcinile pe care i le trasează conducerea de partid. Doicaru i-a spus lui Markus Wolff că nu a venit „cu mâna goală”. El i-a adus informații, liste și materiale, precum și noi echipamente realizate în întreprinderea secretă de producție de tehnică operativă a Securității. Doicaru i-a mai spus lui Markus Wolff că Ion Stănescu, Alexandru Drăghici și cu el, nu sunt de acord cu nivelul scăzut al raporturilor dintre Securitate și serviciile secrete ale statelor Tratatului de la Varșovia. Acest nivel scăzut se datora politicii promovată de Nicolae Ceaușescu. El l-a informat pe Markus Wolff că, pentru a contracara această situaţie, Ion Stănescu a semnat și mai era în curs de a semna o serie de protocoale de cooperare cu serviciile secrete sovietice, bulgare, ungare și poloneze. Aceste protocoale contraveneau politicii și deciziilor P.C.R. Doicaru i-a dat lui Wolff un proiect de protocol de cooperare între serviciile de securitate române și est-germane, din care se vede că a fost redactat în afara liniilor politice ale Bucureștiului și în afara sarcinilor care fuseseră trasate Securității[10]. Documentul este foarte important și confirmă fără putință de tăgadă că, în acel moment istoric, Securitatea avea propria ei linie politică și acționa în consens cu serviciile sovietice și aliate ale acestora, fără știrea conducerii politice și împotriva liniei politice stabilite de conducerea României. Față de această conducere, Securitatea a comis un act de trădare. În același timp, trebuie menționat că șefii Securității, în primul rând Stănescu și Doicaru, vedeau lucrurile în alt mod decât Ceaușescu și, din acest punct de vedere, putem să evaluăm că vedeau binele României în alt fel, respectiv alături de Uniunea Sovietică. Pe această linie de gândire, din acest punct de vedere, putem să nu-i învinovățim de rea credință, de trădare. Din alt punct de vedere, ei nu erau decât niște militari, profesioniști în domeniul culegerii informațiilor, asigurării pazei, luptei antiteroriste etc., niște executanți de ordine date de decidentul politic. Nimeni nu împuternicise Securitatea să decidă în numele României. Conducătorii Securității nu erau conducătorii țării, ca să decidă linia politică. Conducător și comandant suprem era Nicolae Ceaușescu, recunoscut de întreaga Lume, iar datoria Securității era să execute ordinele acestuia. Aceasta este litera și spiritul în care trebuie analizată activitatea militarilor. În momentul în care militarii se transformă în analiști politici, interpretează ordinele și le aleg pe cele pe care acceptă să le execute, sistemul nu mai funcționează. Pe parcursul „domniei” lui Nicolae Ceaușescu, după cum se vede și din prezenta lucrare, sistemul de securitate a avut momente în care s-a blocat și a fost repornit forțat, prin destituiri, prin epurări și prin transplanturi de cadre de conducere provenite din partid și din Armată, măsuri pe care profesioniştii din Securitate le-au considerat grefe nereușite.

————————————————–

 

[1] Gheorghe Rațiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, București, 1996, p. 280.

[2] Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță, Prefață de Dan Zamfirescu, Editura Ianus Inf. S.R.L., București, 2001, p. 239.

[3] Neagu Cosma, Securitatea, poliția politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 34.

[4] Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc, Editura Paco, București, 2001, p. 251.

[5] Victor Dorobanțu a fost ofițer important al „rețelei Caraman”.

[6] Oleg Kalughin, Fen Montaigne, The First Directorate: My 32 Years in Intelligence and Espionage Against the West, new York, St. Martin’s Press, 1994, p. 190, apud Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul secret al blocului sovietic împotriva României, Editura RAO International Publishing Company, București, 2011, pp. 583-589. Autorul demonstrează cum, prin activitatea grupului Ion Stănescu, Nicolae Doicaru, Mihai Pacepa, Mihai Caraman și Iosif Constantin, s-a paralizat activitatea unității „anti-K.G.B.”, a contraspionajului din D.I.E. și s-a deschis calea recrutării diplomaților și ofițerilor români, ca și calea penetrării cu agenți a unităților din D.I.E.

[7] Unul din ofițerii de protecție și pază ai familiei Ceaușescu, lt. col. Dumitru Burlan, în cartea sa de memorii După 14 ani- Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom, București, 2003, a susținut că dr. Schächter era agent al Mossad și era în atenția filajului Securității și din această cauză. El afirmă că nu a fost nici un fel de sinucidere, ci Schächter a fost asasinat chiar de către Mossad. În lucrarea menționată, printre altele, Burlan scrie: „Odată, în Primăverii, mi-a spus colegul meu care era de serviciu la vilă, cei trei au intrat cu mașina în curtea reședinței cuplului Ceaușescu. Nicolae a coborât și a început să urce scările pentru a intra în casă. În urma sa venea Elena, urmată de doctorul Schächter, ultimul fiind colegul meu. În timp ce urcau pe scări, cel care mi-a povestit scena a văzut cum doctorul a mângâiat-o ușor pe fund pe Tovarășa.”

[8] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XIV. Autorii citează A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1973, f. 10.

[9] De-a lungul carierei sale, el a susținut cu tărie că este de etnie română, până în anul 2006, când a recunoscut că este ungur și că a mințit întrucât, după părerea lui, etnicii români aveau mai multe șanse de promovare.

[10] Larry L. Watts, op. cit., pp. 367 (nota 1) și 523-525. Autorul arată că în anul 1971, Ion Stănescu (Silagy) a fost implicat într-un complot sovietic împotriva lui Nicolae Ceaușescu, iar în 1978 s-a descoperit că era agent sovietic.

 

https://www.art-emis.ro/analize/securitatea-a-colaborat-cu-kgb-pentru-inlaturarea-de-la-putere-a-lui-nicolae-ceausescu

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Este Vladimir Putin omul globaliștilor?

 

Prof. univ. dr. Corvin Lupu 

 

În spațiul public din România au apărut unele păreri, exprimate timid și fără prea multe argumentații în afara câtorva poze, că președintele Rusiei, Vladimir Putin, ar fi omul globaliștilor și al evreilor din S.U.A., cei care sunt mai marii „Lumii Occidentale”, lume de care am fost și noi agățați, după „Acordul de la Malta” și evenimentele din decembrie 1989.  La propunerea unei cititoare – doamna Caroline Gunderode – jurnalistul Sterie Ciumetti i-a adresat profesorului Corvin Lupu întrebarea: „Este Vladimir Putin omul globaliștilor ?”. Redăm comentariul domnului profesor Corvin Lupu:

 

Am auzit și eu la anumite persoane această părere. Formularea acestei păreri se justifică prin prisma unor pași pe care Vladimir Putin i-a făcut în perioada ascensiunii sale profesionale și politice și în prima parte a carierei lui, în timpul secretarului general al PCUS, Mihail Gorbaciov și al președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. Acești doi conducători s-au confruntat cu dificultăți politice, sociale și economice, datorită cărora au cedat mult din suveranitatea Uniunii Sovietice/Federației Ruse și au promovat o politică de apropiere exagerată față de Occident, care a permis acestuia să penetreze viața economică și apoi și pe cea politică din Rusia și să erodeze puterea acestei țări din interior. Mihail Gorbaciov a făcut o serie de experiențe social-economice falimentare, încercând să introducă în societatea sovietică modele de tip vest-european care nu sunt deloc potrivite mentalităților slavilor și nici popoarelor asiatice din componența fostei Uniuni Sovietice. Interzicerea consumului de alcool (care se dovedise total ineficientă și în S.U.A.), „Glasnost” și „Perestroica”, precum și alte măsuri au agravat criza social-economică a țării.

 

În acest timp, al anilor 1985-1999, Rusia s-a globalizat într-o măsură destul de mare. Corupția a explodat și au apărut oligarhii economiei rusești, care s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Interesant este că, precum și în alte părți ale lumii, majoritatea lor zdrobitoare erau kazaro-evrei, sau persoane din anturajul acestora. Oligarhii au ajuns foarte influenți, încât au ajuns să controleze nu numai cea mai mare parte din economia Rusiei, ci și viața politică și administrația.

 

Președintele alcoolic Boris Elțîn a ajuns prizonierul din Kremlin al acestor oligarhi. Rusia a fost îndatorată cu sume uriașe și plătea dobânzi grele bancherilor kazaro-evrei din S.U.A.. Cu cât îi era Uniunii Sovietice/Rusiei mai rău, cu atât era ea mai lăudată în mass-media din Occident, lăudați fiind mai ales cei doi conducători amintiți, pe care Vladimir Putin avea să-i numească, în anul 2014, ca fiind „doi trădători”.

 

În acest context social-politic, după revenirea din misiunea în Germania, în 1989, și-a început Vladimir Putin marea ascensiune în carieră: viceprimar al orașului-colos Sankt-Petersburg, șef al Serviciului Federal de Securitate al Rusiei, prim-ministru al Federației Ruse și apoi președinte al țării. Această ascensiune fulminantă a trebuit să se deruleze în condițiile concrete de atunci din Rusia. El a avut nevoie de sprijinul unui mare număr de oameni foarte influenți din conducerea politică a țării, din administrația centrală, din rândul marilor oligarhi kazaro-evrei, din armată și, mai ales, de la vârful serviciilor secrete ale Rusiei. Putin a trebuit să se facă „frate cu mulți draci”, până a ajuns la vârful conducerii Rusiei.

 

Ca urmare, Vladimir Putin a trebuit să obțină sprijinul la care m-am referit, acționând ca parte a sistemului oligarhic de model kazaro-evreesc occidental. Cu sprijinul unor colaboratori și naționaliști ruși din F.S.B., el a fost ajutat să obțină sprijinul la care ne referim, culminând cu influențarea inclusiv a fostului președinte Boris Elțîn de a-l sprijini. Pentru această perioadă de timp, se justifică afirmația că Putin a fost „omul oligarhiei globaliste evreiești”.

 

Imediat după ajungerea la putere, în paralel cu promovarea unei echipe proprii, Putin a început un lung drum de refacere a suveranității naționale și a autorității conducerii centrale a Federație Ruse, grav afectată în timpul lui Mihail Gorbaciov și a lui Boris Elțân. Occidentul și oligarhia kazaro-evreiască au simțit repede că Vladimir Putin este un adversar al supunerii Rusiei față de Occident, fapt pe care președintele Bill Clinton i l-a spus drept în față lui Boris Elțân, sub formă de reproș, încă din anul 2000, când președintele american a vizitat Rusia, în ultimul său an de mandat prezidențial.

 

Unii analiști foarte atenți la ceea ce s-a întâmplat, au considerat că nu a fost întâmplătoare nici escaladarea celui de al doilea război al cecenilor împotriva Rusiei, din primii ani în care Putin a condus Rusia. Cecenii au fost susținuți de state musulmane, inclusiv de Arabia Saudită, care pe atunci era un aliat al SUA. Cât timp Vladimir Putin a avut mari probleme cu cecenii, proiectele sale suveraniste, antiglobaliste și împotriva oligarhilor au avansat încet. În Cecenia, președintele Rusiei a acționat foarte dur pe front și, în paralel, cu multă diplomație și persuasiune, a reușit să-și apropie familia Kadîrov (tatăl și fiul), cea mai influentă familie din Cecenia, a pacificat Caucazul de Nord, a încheiat războiul, a dat drepturi cecenilor, a finanțat refacerea Ceceniei și a făcut din Cecenia și din Kadîrov fiul, actualul conducător al cecenilor, niște aliați fideli.

 

De 23 de ani, neîntrerupt, cu multă abilitate, președintele Vladimir Putin și colectivul de conducere colectivă al Rusiei, format din etnici ruși, a dus un război surd, dar dur, împotriva oligarhilor kazaro-evrei. El a început acest război și l-a continuat multă vreme dând impresia că el nu este împotriva sistemului oligarhic, pe care l-ar agrea de fapt, ci că el are niște dispute și conflicte personale cu unii oligarhi, care au ajuns în pușcării, „s-au sinucis”, au fugit din Rusia etc. Înlăturarea oligarhilor s-a făcut individual, unul câte unul.

 

Multă vreme Vladimir Putin a jucat dublu, în drumul său perseverent pentru a deglobaliza Rusia și a o elibera de sub controlul economic și social-politic al oligarhilor kazaro-evrei.

 

Declanșarea operațiunilor militare ruse din Ucraina, în 24 februarie 2022, despre care Vladimir Putin a spus că sunt doar o etapă din cadrul unui proiect mult mai vast, a însemnat atacul final al statului rus asupra oligarhilor. Am mai arătat acest lucru. În prima săptămână de război, când valoarea rublei s-a înjumătățit, când bursa din Moscova s-a prăbușit și când valoarea acțiunilor companiilor oligarhilor ruși, listate la bursa din Moscova și la burse din întreaga lume, s-au prăbușit de asemenea, guvernul Rusiei, care a anticipat/premeditat/ conștientizat ceea ce se va întâmpla, s-a mișcat imediat și a cumpărat toate acțiunile prăbușite, deposedând oligarhii de o foarte mare parte din companiile lor, în ansamblu, sau parțial, din acțiunile companiilor lor.

 

În paralel, a fost declanșată o operațiune împotriva acestor oligarhi. Președintele Putin a ținut în luna martie 2022 un discurs foarte dur împotriva lor, de data aceasta împotriva tuturor oligarhilor și împotriva sistemului oligarhic în ansamblu. Concomitent, în Occident, unele guverne au profitat de situația grea a oligarhilor și le-au blocat/confiscat conturi, le-au confiscat iahturi, vile și alte proprietăți.

 

O serie de oligarhi, într-un mod greu de înțeles, „s-au îmbolnăvit de deces”. Dintre numeroșii oligarhi care au murit după începerea războiului din Ucraina, eu am reținut câteva cazuri, foarte suspecte, prezentate și de presa din România. Iată opt dintre ele.

 

Președintele „Lukoil”, Ravil Maganov, a murit la începutul lunii septembrie 2022, după ce a căzut pe fereastra unui spital din Moscova, potrivit agenției de știri de stat ruse TASS.

 

Un alt oligarh, manager de top „Lukoil”, Alexander Subbotin, a fost găsit mort în luna mai în pivnița casei unui șaman din Mîtişci, regiunea Moscovei. Proprietarul locuinței a declarat anchetatorilor că omul de afaceri a ajuns la el într-o stare severă de intoxicație cu alcool și droguri. Cadavrul fostului director al „Lukoil” a fost găsit într-o cameră folosită pentru ritualuri voodoo jamaicane.

 

În primul dintre decesele raportate anul acesta, un director executiv de la Gazprom, Leonid Shulman, a fost găsit mort în cabana sa din satul Leninsky, lângă Sankt-Petersburg, pe 30 ianuarie 2022, potrivit publicației de stat ruse RIA Novosti.

 

Alexander Tyulakov, director în cadrul „Gazprom”, a fost descoperit mort în garajul său pe 25 februarie, potrivit „Novaya Gazeta”, un ziar independent rus, care menționa că el s-ar fi sinucis.

 

Vladislav Avayev, fostul vicepreședinte al Gazprombank, a fost găsit mort împreună cu soția și fiica sa în apartamentul său din Moscova pe 18 aprilie 2022, potrivit TASS.

 

Doar o zi mai târziu, pe 19 aprilie, Serghei Protosenia, un fost director la producătorul de gaze Novatek, care este parțial deținut de Gazprom, a fost găsit mort la locuința sa din Lloret de Mar, o stațiune mediteraneană de lângă Barcelona. Cadavrele soției și ale fiicei sale, care prezentau semne că au suferit violențe, au fost găsite în locuința de lux a familiei, în timp ce cadavrul lui Protosenia a fost găsit spânzurat în grădină.

 

Mihail Watford, un miliardar rus de petrol și gaze născut în Ucraina, a fost găsit mort în casa sa din Surrey, Anglia, pe 28 februarie 2022.

 

Un alt om de afaceri rus, Vasily Melnikov, a fost găsit mort, alături de familia sa, la Nijni Novgorod, potrivit ziarului rus „Kommersant”. Melnikov deținea MedStom, o companie de consumabile medicale. Ei au fost găsiți înjunghiați mortal pe 23 martie.

 

În ultima vreme și cu deosebire după declanșarea operațiunilor militare, discursul lui Vladimir Putin este unul naționalist-suveranist, nedisimulat, iar Rusia a rupt-o cu globalismul, pe care nu mai vrea să-l accepte sub nici o formă. Acest pas uriaș nu putea fi făcut de la începutul domniei sale, din 1999. A fost nevoie de un drum lung și anevoios. Globaliștii au țesut o pânză de păianjen întinsă care a cuprins și Rusia. Războiul este acum unul cald, după care ne așteptăm la un război rece mai dur decât cel din perioada 1946-1989.

 

După cum este bine cunoscut, o parte a datoriei acumulată de Ucraina, în cea mai mare oparte după anul 2014, în timpul președinților kazaro-evrei Poroșenko și Zelensky, a fost preluată de Grupul de Investiții Financiare „Franklin Templeton”, care aparține familiei Rothschild, cea mai bogată și mai influentă familie kazaro-evreiască de pe Glob. În schimbul preluării acestei părți din datoria Ucrainei, familia Rotschild a primit toate activele statului ucrainean: fabrici, uzine, șantiere navale, companii de toate felurile, terenuri agricole foarte mănoase etc. Artileria rusă a bombardat o mare din ele și, se pare, continuă să distrugă active ale familiei Rothschild. Astfel, președintele Vladimir Putin este fără îndoială cel mai mare inamic al kazaro-evreimii din SUA. În aceste condiții, a-l suspecta pe Vladimir Putin de a fi „unealta” kazaro-evreimii globaliste este, fără îndoială, o eroare de fond.

 

Pe de altă parte, Putin este un om cerebral, care nu gândește cu sufletul, ci cu mintea. Indiferent de situație, de adversitatea lui cu globaliștii, de războiul actual per care îl poartă contra a 40 de țări, Rusia și Putin, iar după Putin următorul președinte de la Kremlin, trebuie să coopereze cu SUA și Marea Britanie, cu puterile învingătoare din al doilea război mondial, alături de care s-au semnat toate tratatele care sunt astăzi în vigoare și care stabilesc organizarea lumii de astăzi: tratatul de pace, tratatele secrete, sferele de influență, O.N.U., Consiliul de Securitate, Actul Final al O.S.C.E. din 1975, care le revalida pe precedentele.

 

Dacă aceste tratate nu mai sunt recunoscute de marile puteri, așa cum S.U.A. și N.A.T.O. nu au mai vrut să recunoască unele angajamente pe care și le-au luat față de Rusia, atunci toată arhitectura clădită după al doilea război mondial se năruiește și omenirea intră într-o mare anarhie, iar războiul actual, pe care Papa de la Roma l-a numit „Al Treilea Război Mondial”, se va extinde peste tot.

 

În acești 23 de ani de conducere a Rusiei, încet, încet, Vladimir Putin s-a înconjurat cu tot mai mulți etnici ruși, cărora le-a dat tot mai multă influență, în dauna influenței oligarhilor. Astăzi, conducerea colectivă a Rusiei, Siloviki (Cиловики́ – „cei puternici” – ) cum este ea numită, cuprinde etnici ruși foarte influenți. Cei mai importanți sunt Vladimir Putin, Dmitri Medvedev, Nikolai Patrușev, Serghei Narîșkin, Iuri Borisov, Serghei Shoigu, Dmitri Rogozin, Vitali Gherasimov, Alexander Borotnikov, Viaceslav Volodin, Mihail Vladimirovici Mișuștin, Serghei Lavrov. Deci, fără kazaro-evrei.

 

Desigur că au o influență importantă și alții, cum ar fi Patriarhul Chiril sau liderul Ceceniei, Ramzan Ahmatovici Kadîrov, sau guvernatori importanți ai provinciilor bogate. În guvern, administrația prezidențială și în Duma de stat mai sunt și alte persoane cu oarecare influență, de alte etnii, inclusiv evrei, dar decizia majoră este luată de etnicii ruși, în frunte cu „Siloviki”. (Силовики – Agenția de aplicare a legii din Rusia modernă)

 

Astăzi, regimul politic din Federația Rusă este un regim politic naționalist-suveranist. Din această cauză, globaliștii kazaro-evrei de pe Wall Street luptă cu atâta înverșunare împotriva Rusiei, mobilizând în această direcție nu mai puțin de 40 de țări, toate implicate într-un fel sau altul în acest război, în ciuda faptului că au fost obligate să impună Rusiei o serie de sancțiuni, care s-au întors toate împotriva lor înșile.

 

Fiindcă am răspuns pe scurt la această întrebare, domnule Sterie Ciumetti, v-aș spune și o constatare și uimire în același timp, a mea personală. Am întâlnit oameni care sunt patrioți români, naționaliști, susținători ai modelului politic suveranist, chiar adversari ai politicii anti-naționale practicată de regimul euro-atlantic și de birocrații de la Bruxelles și slugile lor din România, în frunte cu președintele Johannis, care, legat de războiul din Ucraina, susțin tabăra kazaro-evreiască, sunt adversari ai naționaliștilor ruși, confundă Rusia naționalistă de astăzi cu Uniunea Sovietică judeo-bolșevică și și-ar dori ca Rusia să fie înfrântă. Acesta este semnul că încă o parte a opiniei publice românești nu a înțeles foarte bine evoluțiile politice internaționale și faptul că războiul actual între suveranism și globalism este unul real și „pe viață și pe moarte”.

 

În ceea ce mă privește, ca cercetător al istoriei, nu pot să fiu un susținător al kazaro-evreimii internaționale, cea care a făcut și face și astăzi poporului român foarte mult rău. Sufletește, nu pot să-i susțin pe kazaro-evrei în nici o situație. În ceea ce privește analiza, aceasta o fac la rece, fără să țin cont nici măcar de propriile mele sentimente personale, care nu au legătură cu știința politică, cu studiile de securitate sau cu relațiile internaționale[1].

 

Mulțumiri pentru comentariu și sper că aveți dreptate. Informațiile oferite dau de gândit, în special seria de „accidente” pe care le-au suferit alogenii oligarhi din Rusia  (Sterie Ciumetti).

 

————————————

[1] Sursa – https://www.incorectpolitic.com/intrebarea-zilei-cu-profesorul-corvin-lupu-este-vladimir-putin-omul-globalistilor/ – 12 octombrie 2022

 

 

https://www.art-emis.ro/analize/este-vladimir-putin-omul-globalistilor

 

///////////////////////////////////

 

 

 

 

ECHILIBRUL STABIL AL CĂDERII, Scris de Liviu Cangeopol

 

E destul de jenant să ai un preşedinte care agravează ipocrizia naţională decorând orice mort mai celebru care-i iese în bătaia telecomenzii. Recent, deşi sunt sigur că Traian Băsescu nu a citit un singur rând scris de Alexandr Soljeniţîn iar dacă o fi auzit despre rolul jucat de dispărut în radiografia politică a secolului trecut aceasta s-a întâmplat la frizer, omul de la Cotroceni a decis că o omagiere postumă nu are cum să strice în an electoral. Aşa că, hodoronc-tronc, ilustrul defunct s-a văzut miruit cu Ordinul Naţional “Steaua României”, în grad de Mare Cruce, “pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă, remarcându-se ca una dintre cele mai mari conştiinţe ale Rusiei secolului XX, şi pentru contribuţia avută la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale”.

 

Într-o ţară măcar aproximativ normală, gestul ar oglindi respectul firesc depus la poalele unui vârf al demnităţii mondiale. Din nefericire, în ciuda zvonacilor plătiţi cu propoziţia, România nu se află nici pe departe în această postură. Să vedem mai la vale cât le pasă românilor de la cârmă despre valorile lor istorice. Printre cele mai populare figuri date de neam lui însuşi, Nicolae Ceauşescu se plasează constant pe un loc fruntaş în clasamentele nostalgiei masochiste. În Decembrie 1989, câţiva români dirijaţi de KGB l-au făcut pe Cârmaci una cu pământul, l-au suit în coşciug şi l-au transportat clandestin la Cimitirul Ghencea. Destinaţia înhumării a fost aşa de bine tăinuită, încât nici azi nu se ştie cărui ateu a aprins bătrânetul pios mii de lumânări. Fiul dictatorilor, Valentin Ceauşescu, încearcă de ani de zile să afle locul în care sunt îngropaţi părinţii săi, a fost nevoit să apeleze la justişie, unde a obţinut câştig de cauză, dar Ministerul Apărării, gestionarul execuţiei şi al ceremoniei funerare, susţine că nu are nici cea mai vagă idee unde ar putea să-şi petreacă somnul de veci Carpatul şi Tovarăşa. nu-i ipocrit şi scandalos?

 

Oficialităţile patriei ţin suspendate sute de probleme: ample fraude şi trucaje economice, crime comandate de la Palat, deraieri sociale, derapaje morale, mistificări parlamentare, învăţământ derizoriu, asistenţă medicală medievală, corupţie înfloritoare şi tot ce mai poate fi găsit în inventarul unei ţări prinse la cotitură de conflictul a două sisteme divergente, iar preşedintele patriei decorează un mort de care n-a auzit până atunci. Sunt români care-şi rumegă celebritatea în agonia mizeriei (Paul Goma este unul dintre ei), există familii dezbinate din cauza condiţiilor de trai şi copii puşi să se prostitueze de proprii părinţi, puţinele creiere formate în ţară o şterg cu prima ocazie, bestialitatea individuală capătă proporţii apocaliptice. N-ar mai fi multe de făcut pentru întregirea dezastrului unei ţări aflate spre sfârşitul ciclului istoric actual, decât lustrul perfid al unei generozităţi care nu ajută nimănui.

 

Când Monica Lovinescu a trecut la cele veşnice, mai mulţi intelectuali fini au militat pentru decretarea unei zile de doliu naţional, pentru a cinsti memoria regretatei conştiinţe şi rezistenţa spiritului în faţa tăvălugului totalitar. În configureţia aberantă a contextului comunist, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au reuşit, în ciuda unor inerente erori de percepţie şi judecată, să se ridice la statutul de erou naţional. Dar cum activitatea anticomunistă dusă de ai noştri este mai iritantă decât cea a străinilor, autorităţile care au acordat onoruri postume eroului de la Răsărit au preferat să nu dea curs omagierii personalităţilor autohtone.

 

Intelectualul român nu a cedat. La iniţiativa unui grup condus de Horia Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, Bulevardul Primăverii urmează să fie rebotezat Monica Lovinescu, iar Strada Herăstrău să devină Virgil Ierunca. Un reporter al Evenimentului zilei s-a deplasat la faţa locului, să vadă ce părere are cetăţeanul afectat din zonă. Ei bine, cetăţeanul nu este prea încântat, deoarece schimbarea denumirii îl costă la buzunar. După cum singur s-a exprimat, “E de dat bani să schimbi buletin, permis de conducere. Aici e vrăjeala“. După ce i-a înjurat pe iniţiatorii proiectului atât de îndesat încât niciun cotidian altminteri slobod nu a putut reproduce în natură, nea Dorin Frumuşelu a expus şi raţionamentul moral al problemei: “Cum să se cheme aşa? S-au tâmpit ăştia de tot? Păi ce, ăştia doi au murit de foame cu noi pe aici?”

 

Pe Bulevardul Primăverii, la nr. 50, locuia prima familie a ţării, alcătuită din Nicolae şi Elena Ceauşescu. E greu de admis că “ăia doi” mureau de foame ori că acceptau în vecinătatea lor sărăntoci pe cartelă. În conflict sunt două răzbunări ale istoriei. Pe de o parte, ar fi drăguţ ca strada pe care locuia dictatorul să poarte numele unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi, în timp ce lui nu i se ştie nici măcar amplasamentul locaţiei pământeşti de veci (despre cealaltă nu există dubii).

 

Zilele acestea a fost dat publicităţii rezultatul unui sondaj de opinie realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, din care reiese că aproximativ 30% din studenţimea română “ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta ar asigura creşterea nivelului de trai al populaţiei.” Frumoasă ironie evolutiv economică: urmaşii comuniştilor, perpetuatorii mentalităţilor şi prădăciunilor de anţărţ, organizaţi în echipe specializate, au jefuit ţara în asemenea hal încât generaţia crescută în regim democrat doreşte revenirea monstruozităţii social-politice care a făcut posibilă învârtirea în cerc la care asistăm acum cu gurile căscate.

 

Sociologul universitar Mihaela Miroiu a comentat astfel afacerea: “Să crezi că era mai bine înainte de Revoluţie şi să preferi instaurarea unui regim totalitar este o prostie. Aceşti tineri şi părinţii lor nu au trăit traumele din anii ‘50 despre care s-a vorbit la televizor şi nu cunosc situaţia studenţilor din ultimile două decenii comuniste, în care numai opt la sută din populaţia activă făcea facultatea şi avea obligeţii pe care tinerii din ziua de azi nici nu şi le imaginează. Ei habar nu au că aşa-zisul loc de muncă asigurat de stat era, de fapt, domiciliu forţat la ţară şi că sistemul nu încuraja decât lipsa de competitivitate. Probabil şi părinţii acestor tineri nu erau deranjaţi de faptul că şi leneşul, şi harnicul primeau acelaşi salariu.”

 

Un alt expert în traume populare, Cristian Pârvulescu, explică: “Este de înţeles acest procent de tineri care cred că era mai bine înainte de 1989, ţinând cont că pe alte categorii de vârstă numărul nostalgicilor comunismului este mult mai mare. Familiile acestor tineri le transmit informaţii greşite. Este un proces psihologic prin care comunismul devine o perioadă idilică şi toate aspectele negative sunt uitate”. Amnezia şi ignoranţa pregătesc venirea dictaturilor, la un loc cu nemulţumirile iscate de traiul democraţiei schimonosite.

 

Dintr-o ştire colaterală aflăm că de la toamnă va fi introdusă în programa de studiu liceal, cu caracter opţional, Istoria Comunismului, ca să ne amintim mai bine. Uitarea nu este o boală cu specific românesc. Orice fel de propagandă, indiferent cu câtă înverşunare ori inteligenţă este dusă, ajunge la saturaţie, sfârşind în dezgust şi plictiseală. Popoarele sunt destinate să treacă prin acelaşi loc de mai multe ori. Dacă suma defectelor individuale ale celor care compun o naţie este mai mare decât cea a caracterelor morale, inexorabil se va ajunge în impasuri similare.

 

S-ar putea spune, oare, că România se îndreaptă spre comunism în zbor? Vor reuşi s-o oprească decorările prezidenţiale şi edilii stradali? Va pune o piedică regenerării bolşevice manualul de istorie a comunismului? Poate că spre comunism nu vom mai zbura planând din tot înaltul (dar fiţi, totuţi, cu ochii pe enclavele fostelor ţinuturi sovietice agitate de Kremlin). Comunismul a fost concluzia contextului internaţional, şi nu doar consecinţa firească a îndelungatei decăderi populare, care poate lua diferite chipuri.

 

Preluăm o ştire din Evenimentul zilei (13 August a.c.): “În cazul familiei Moroi din comuna Stolniceni-Prăjescu am decis suspendarea ajutoarelor pentru că toate lucrurile aduse copiilor au fost vândute pe băutură. Eu am luat rechizite de cinci milioane lei şi le-am mai dat şi alimente. Am constatat că toate darurile au fost vândute pe alcool”, a declarat prefectul de Iaşi, Marius Bodea. Nenorocirea comunistă nu a fost decât transplantul jafului extern facilitat de condiţiile interne: dictatura promiscuităţii, a turpitudinii morale, a nebuniei nepăsătoare şi a căderii religioase. Dezastrul poate fi numit oricum. {ine de inspiraţia de moment a politologilor. Dar consecinţele vor fi mereu aceleaşi, căci inevitabilul s-a produs: România nu mai este în stare să răstoarne echilibrul răului care a cuprins-o. Indiferent ce ar face. Oricât s-ar zbate. Chiar dacă i-ar păsa.

 

 

 

https://www.romaniantimes.com/index.php/liviu-cangeopol/54-echilibrul-stabil-al-cderii.html

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Studenții de la UMF Iași câștigă marele premiu în SUA cu inima artificială durabilă peste 100 de ani

 

 

Studenți ai Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași au dat lovitura în SUA cu un concept inovator de inimă artificială care ar putea funcționa pe o durată de peste 100 de ani. Tinerii cercetători români au participat la o competiție internațională organizată în Texas, SUA, unde au obținut premiul cel mare pentru dezvoltarea celei mai avansate inimi artificiale.

 

Conceptul revoluționar propus de studenții români vizează crearea unei inimi artificiale cu un sistem de alimentare de la distanță, folosind baterii ușor de încărcat. Acest concept are potențialul de a rezolva o problemă medicală urgentă și critica la nivel mondial, legată de lipsa donatorilor de inimă și de incidența crescută a bolilor cardiovasculare.

 

Actualmente, transplantul de inimă este o intervenție medicală rară în România, din cauza numărului redus de donatori. În plus, bolile cardiovasculare rămân principala cauză de deces în țară. Prin inovarea în domeniul inimilor artificiale, cercetătorii români speră să contribuie semnificativ la salvarea de vieți umane.

 

Proiectul a luat naștere în octombrie 2022, când studenții de la UMF Iași au început să lucreze la un prototip de inimă artificială folosind titan și un motor cu levitație magnetică. Echipa a depus eforturi considerabile pentru a realiza acest proiect, care a implicat studenți din diverse facultăți și stagii, toți motivați de importanța lui.

 

Cea mai mare inovație adusă de conceptul lor este sistemul de alimentare la distanță cu baterii. În prezent, inimile artificiale funcționează cu două tuburi care preiau oxigen din afara corpului, crescând riscul de infecție. Inovația studenților români propune un sistem de alimentare de la distanță, cu baterii, eliminând riscul de infecție și mărind durabilitatea inimii artificiale.

 

“Am conceput o inimă artificială totală din titan cu o durabilitate nedefinită și care poate fi implantată atât pacientului pediatric, cât și celui adult. Are o durabilitate, spunem noi, de peste 100 de ani, spre deosebire de ce există acum cu o durabilitate de șase luni”, a explicat dr. Alexandru Pleșoianu, coordonatorul proiectului.

 

Inovația este crucială, deoarece majoritatea inimilor artificiale disponibile pe piață sunt de dimensiuni mari și nu pot fi folosite la pacienții mai mici sau de talie mică, inclusiv femei. Noua inimă artificială dezvoltată de tinerii cercetători români ar putea intra în teste clinice în următorii cinci ani și ar putea deveni gata de utilizare în aproximativ zece ani.

 

Participarea cu succes la această competiție internațională este o realizare semnificativă pentru studenții români și pentru sistemul de învățământ medical din România. Inovația lor oferă o soluție promițătoare pentru problemele actuale din domeniul transplantului de inimă și ar putea aduce beneficii semnificative pentru pacienți.

 

Această inimă artificială dezvoltată de tinerii cercetători români ar putea deveni un exemplu remarcabil de reușită în domeniul medical, aducând speranță pentru pacienții care așteaptă un transplant de inimă și îmbunătățind semnificativ calitatea vieții acestora.

 

 

https://www.msnews.ro/studentii-de-la-umf-iasi-castiga-marele-premiu-in-sua-cu-inima-artificiala-durabila-peste-100-de-ani/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

(Si “arabul  LONDREI s-a romanizat…”)Premierul britanic Rishi Sunak o destituie pe ministra de interne Suella Braverman pentru afirmații incitatoare în presă

 

Petru Clej

 

 

Suella Braverman a subminat acțiunea Poliției Metropolitane a Londrei prin afirmațiile sale necoordonate cu premierul Sunak

Prim ministrul Marii Britanii, Rishi Sunak, a demis-o pe ministra de interne Suella Braverman care acuzase în presă Poliția Metropolitană a Londrei că îi tratează mai indulgent pe simpatizanții Hamas în comparație cu extremiștii naționaliști englezi. Destituirea are loc la două zile după o mare demonstrație pro-palestiniană la Londra.

 

„A fost cel mai mare privilegiu din viața mea să ocup postul de ministru de interne. Voi avea mai multe de spus la momentul potrivit” a fost prima declarație a Suellei Braverman după destituire.

 

Demiterea era doar o chestiune de timp după ce săptămâna trecută Braverman publicase un articol în cotidianul The Times în care acuzase Poliția Metropolitană a Londrei (Met) de favoritism în tratamentul aplicat demonstranților pro-Hamas față de extremiștii naționaliști englezi.

 

Biroul premierului s-a delimitat de aceste afirmații, spunând că Braverman nu s-a consultat cu Sunak înaintea publicării articolului, o eroare politică impardonabilă.

 

La demonstrația pro-palestiniană de la Londra de sâmbătă la care au participat potrivit estimărilor oficiale circa 300.000 de persoane, poliția a arestat 126 de persoane, în majoritate contra-manifestanți de extrema dreaptă și suporteri huligani de fotbal. Braverman a fost acuzată că prin declarațiile sale nu doar a subminat Met, care îi este subordonată, dar i-a și încurajat pe extremiștii de dreapta care s-au ciocnit cu polițiștii sâmbătă.

 

Acum, Braverman revine în mijlocul simplilor deputați Conservatori, un personaj de frunte în aripa de dreapta a partidului, cu ochii pe funcția de lider după așteptata înfrângere în alegerile de anul viitor a Partidului Conservator.

 

În vârstă de 43 de ani, fiica unei hinduse indiene din insula Mauritius și a unui creștin indian originar din Kenya, de religie budistă și căsătorită cu un evreu, numită după personajul Sue Ellen din serialul Dallas, de formație juristă, Braverman a avut întotdeauna convingeri de dreapta și este cunoscută pentru planul controversat de procesare a solicitanților de azil în Ruanda.

 

Planul a fost criticat de apărătorii drepturilor omului, dar se pare că acum mai mi multe țări europene, printre care și Germania, manifestă interes pentru ideile promovate de Braverman.

 

Candidatul favorit pentru înlocuirea lui Braverman pare a fi ministrul de externe James Cleverly, o figură mult mai consensuală. Dar poate mai interesantă este candidatul la funcția de ministru de externe. Luni dimineața a fost văzut intrând la numărul 10, Downing Street nimeni altul decât David Cameron, fost prim ministru Conservator între 2010 și 2016.

 

Deși retras din politică, Cameron ar putea fi numit în Camera Lorzilor și apoi co-optat în cabinet. O numire a unui membru al Camerei Lorzilor într-un post important în cabinet ca cel de ministru de externe este neobișnuită în ziua de azi, dar precedentul există, cu Lordul Mandelson numit ministru pentru afaceri de către premierul Laburist Gordon Brown în 2008. 

 

Revenirea lui Cameron în politica de vârf ar semnala un viraj spre centru al premierului și liderului Partidului Conservator, Rishi Sunak, confruntat cu sondaje de opinie care prevăd cea mai catastrofală înfrângere a în alegeri din ultimii 80 de ani. 

 

 

https://www.rfi.ro/politica-161463-premierul-britanic-rishi-sunak-o-destituie-pe-ministra-de-interne-suella-braverman

 

 

 

//////////////////////////////

 

 

 

(Cum sunt scoase carpele nevinovate,insa raman gainariile condamnate- s n )…LISTA DOSARELOR LUCRATE DE ECHIPE MIXTE – Socant: Inspectia Judiciara a scos la iveala dosarele incare procurorii au facut echipe comune si planuri de actiune cu ofiterii SRI, in spete care exced siguranteinationale. Printre tintele Binomului DNA-SRI se numarau Dragnea, Cosma, Ponta, Constantinescu, Ghita,Printul Paul, Blejnar, dar si procurorul Papici. Haideti sa ii identificam pe restul dupa numerele date in zeci dedosare (Document)

Det. Aici…… https://docplayer.ro/156295108-Lista-dosarelor-lucrate-de-echipe-mixte-socant-inspectia-judiciara-a-scos-la-iveala-dosarele-in-care-procurorii-au-facut-echipe-comune-si-planuri-d.html

///////////////////////////////////////

 

 

 

BRIGADA NUFARUL L-A ALBIT PE BUCURICA – Procurorii din CSM l-au scapat pe #rezistentul George Bucurica de dosarul disciplinar deschis dupa o plangere……………………………………cont. aici  https://docplayer.ro/151887898-Brigada-nufarul-l-a-albit-pe-bucurica-procurorii-din-csm-l-au-scapat-pe-rezistentul-george-bucurica-de-dosarul-disciplinar-deschis-dupa-o-plangere.html

 

 

/////////////////////////////////

 

 

 

COLCAIE CORUPTIA IN DNA – Administratorul RCS RDS Ioan Bendei a fost inregistrat in timp ce rezolva cu niste telefoane pe ofiterul judiciar din DNA, Teodosia Iordachita….

 Bendei aranjeaza livrarea telefoanelor chiardin biroul ofiterului DNA: “Teo Iordachita sunt, de la DNA!… S-a rezolvat la Craiova… Poate sa mi-l aduca aici”.Culmea, Iordachita a facut acte in dosarul fabricat impotriva Antenei 3 dupa plangerea lui Bendei. Este un caz clar de primire de foloase necuvenite (Inregistrarile)

 

Dosarul fabricat de DNA impotriva Antena 3, in urma plangerii de santaj formulate de administratorul RCS RDS Ioan Bendei , si prin care s-a incercat inchiderea televiziunii, a fost aruncat in aer. Jurnalistul Mihai Gadea a …

Cont. aici….. https://docplayer.ro/155902378-Colcaie-coruptia-in-dna-administratorul-rcs-rds-ioan-bendei-a-fost-inregistrat-in-timp-ce-rezolva-cu-niste-telefoane-pe-ofiterul-judiciar-din-dna-t.html

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Să rupem împreună conspirația globală a tăcerii

 

În prezent, din cauza puterii dobândite şi a modului în care funcţionează, corporaţiile reprezintă cea mai puternică ameninţare la adresa drepturilor omului, ameninţare pe care Comisia Europeană încearcă să o contracareze prin adoptarea unor acte normative.

 

În activitatea vătămătoare a acestora, corporaţiile beneficiază de sprijinul statelor, al mass-mediei şi al diverselor ONG-uri, corupte în scopul de a minimiza sau tăinui numeroasele încălcări ale drepturilor omului. Pe fondul acestei situaţii în care corporaţiile multinaţionale eludează diversele sancţiuni prin acorduri cu organele penale şi achitarea unor amenzi, se acordă protecţie unor aspecte de-a dreptul frapante: dreptul la moarte, dreptul de a desacraliza incinte şi obiecte religioase sau culturale clasice, toate acestea derulându-se pe fundalul necesităţii apartenenţei la reţelele de comunicare virtuală şi în universuri paralele, simulate, apartenenţă condiţionată, însă, de „buna-purtare” în spaţiul virtual, adică de ratingul social bun.

 

Toate acestea reclamă măsuri urgente, de introducere în Constituţie a unor bariere contra abuzului corporatist de putere şi contra utilizării totalitare a forţei tehnologice a corporaţiilor.

 

Într-o lume globalizată, cum a fost cea din anii 2022-2023, corporaţiile transnaţionale şi statele care le susţin lucrează permanent la ruperea barierelor legale, culturale şi istorice naţionale, pentru a-şi putea plasa mai bine produsele şi serviciile şi pentru a acapara resursele disponibile cu banii care circulă la nivel global sub formă de datorie. Este ceea ce se numeşte neo-liberalism, întrucât aceste libertăţi au un caracter unilateral – doar fluxurile de produse, servicii, bani şi resurse naturale care îi au ca beneficiari pe marii neo-feudali ai economiei au beneficiul lipsei de graniţe şi bariere legale naţionale, iar nu şi restul lumii.

 

Omul normal este necesar să se supună regulilor pe care puternicii zilei sunt liberi să le impună, de pe poziţia unor creatori originari ai unui drept a-naţional, nesupus suveranităţii niciunui stat. Omul normal este legat de glie, pentru a nu mai putea urca în ascensorul social. Aerul rarefiat de la ultimele etaje este doar pentru privilegiaţi.

 

Adevărul este că actorii sociali şi economici puternici, influenţi, chiar sunt privilegiaţi, inclusiv când încalcă drepturile omului, iar cetăţenii obişnuiţi, mai ales cei marginalizaţi, mai ales cei periferici, sunt privaţi de drepturile şi libertăţile lor fundamentale şi prin faptele pentru care marii actori economici şi sociali globali sunt imunizaţi din punctul de vedere al răspunderii. Este un injust şi imoral dezechilibru de putere (imbalance of power) din care rezultă, în mod „natural”, încălcări ale drepturilor omului, precum şi o ocultare sistematică a acestor încălcări, prin intermediul mass-media şi al social media, aservite puternicilor zilei.

 

Nu este de mirare că multe încălcări ale drepturilor omului rămase nesancţionate sunt atribuite unor subsidiare cu sediile în ţările sărace sau periferice ale corporaţiilor multinaţionale, unde sursele de informare, sistemele judiciare şi societatea civilă sunt slabe şi incapabile să facă faţă barajului informaţional al mass-media globale.

 

Companiile sunt cu atât mai responsabile pentru implementarea drepturilor omului cu cât sunt mai mari şi mai pregnante la nivel global. Este o obligaţie de rezultat, iar nu o chestiune de simplă diligenţă, de aplicare voluntară a principiilor de sorginte morală ale dreptului.

 

Corporaţiile care pun propriul profit deasupra drepturilor omului şi care exploatează şi pun în pericol viaţa omului de rând este stringent necesar să fie făcute responsabile pentru această opţiune răuvoitoare şi infracţională. Rolul corporaţiilor şi al managerilor acestora în faptele sistematice de încălcare a drepturilor omului, mai ales când este vorba de implicarea lor în dictaturi, regimuri teroriste sau în războaie, este necesar să fie supus anchetelor penale.

 

Crimele contra umanităţii nu se prescriu, nici măcar pentru că sunt comise de corporaţii. Crimele contra umanităţii se comit şi de către marile companii. În ciuda numeroaselor atacuri teroriste contra locuinţelor civililor, contra şcolilor, spitalelor şi pieţelor publice şi contra avioanelor sau a vaselor, atacuri conduse sau tolerate de puterea politico-militară din Arabia Saudită, corporaţii cu sediul în Europa sau în SUA au continuat să aprovizioneze cu arme regimul saudit şi să cumpere ţiţei ori acţiuni de la cea mai mare companie din lume, Aramco, o corporaţie petrolieră saudită.

 

Încălcările grave şi extinse teritorial şi temporal ale drepturilor omului depăşesc sfera intereselor personale ale celor direct afectaţi. Aceste încălcări denotă greşeli de sistem, structurale, antrenând riscuri sistemice care vizează întregi naţiuni sau chiar omenirea, la scală globală.

 

Mai mult chiar, aceste încălcări depăşesc sfera juridicului şi a muncii avocatului, trecând în terenul sociologiei, al psihologiei, al filosofiei şi chiar al artei. De exemplu, prin artă se poate comunica în modalităţi care merg cu mult dincolo de graniţele unui discurs juridic, politic sau filosofic, întrucât utilizează un limbaj emoţional şi pătrunde direct în subconştientul colectiv.

 

A evidenţia în mod onest crimele comise de guverne, actori statali şi corporaţii este o primă condiţie necesară sancţionării faptelor celor care încalcă drepturile omului şi este o şansă primordială, sine qua non, ca justiţia să fie înfăptuită în favoarea celor afectaţi. Devoalarea acestor fapte, judecarea lor, reparaţiile acordate victimelor, ar avea şi efect disuasiv – oricine ar fi tentat de încălcări ale drepturilor omului (sau să fie, din interes pecuniar, politic ori geo-strategic, complice la astfel de fapte) ar fi cazul să se teamă de implacabilitatea aceloraşi sancţiuni.

 

De altfel, Legea privind prevenţia şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.129/2019 conţine discriminări şi duble standarde inadmisibile din perspectiva domniei legii şi a principiului legalităţii incriminării.

 

Din art. 17 alin. 2-3 din Legea nr.129/2019 rezultă că tranzacţiile complexe, cele cu valori neobişnuit de mari, cele care nu se încadrează în tiparul obişnuit şi cele care nu au un scop economic, comercial sau legal evident, sunt considerate suspecte şi, de aceea, entităţile raportoare (bănci, societăţi de asigurare, notari, avocaţi etc.) au obligaţia să crească gradul şi natura monitorizării relaţiei de afaceri în scopul de a stabili dacă respectivele tranzacţii sau activităţi sunt suspecte.

 

Potrivit art. 17 alin.14 sunt situaţii cu risc potenţial mărit, afacerea efectuată în circumstanţe neobişnuite, clienţii din ţări cu risc, societăţile cu acţionari aparenţi (nominee shareholders) sau care deţin acţiuni la purtător (1), activităţile care rulează mult numerar, structura neobişnuit de complexă a acţionariatului şi produsele sau tranzacţiile care favorizează anonimatul. Produsele şi tehnologiile noi, inclusiv criptomonedele şi non-fungible tokens (NFT) sunt, de asemenea, suspecte, având un risc ridicat (2).

 

Discriminarea şi dublul standard în acest domeniu au şi „naţionalitate”. Dacă persoana – ţintă a unei verificări sau monitorizări este rezidentă a unei ţări care, „conform unor surse credibile”, are un nivel ridicat al corupţiei sau al altor activităţi infracţionale, este automat suspectă şi, deci, intră sub reflectorul unei supravegheri cu grad de intensitate mai ridicat decât cel obişnuit.

 

Se va petrece la fel şi dacă persoana-ţintă a spionajului menit a preveni spălarea banilor şi finanţarea terorismului ar proveni din ţări supuse embargoului sau declarate teroriste. Suspect este şi cel care face afaceri sau alte operaţiuni juridice cu astfel de suspecţi.

 

Cu toate aceste abdicări de la drepturile şi libertăţile personale, ţinta dispoziţiilor legale nu numai că nu este doborâtă, ci creşte mereu în intensitate. Adevăraţii suspecţi de spălare de bani (proveniţi din corupţie, evaziune fiscală, trafic de droguri şi carne vie, trafic de armament) sau de finanţare a terorismului sunt omişi de la verificări. Pentru acest standard diferit, care privilegiază marile companii globale, există motivaţii economice, geopolitice şi sociale: aceste companii sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze şi, mai ales, sunt prea importante geopolitic pentru ca managerii şi acţionarii lor majoritari să fie trimişi la închisoare.

 

Rar şi nesemnificativ, ferite cu grijă de lumina reflectorului, anumite companii sunt subiecte ale unor acuzaţii penale sau ale unor înţelegeri cu procurorii de tip american, pecuniarist, pentru recunoaşterea vinovăţiei şi plata unor amenzi penale.

 

În luna octombrie 2022, compania helveto-franceză Lafarge Holcim a semnat cu reprezentanţii justiţiei americane o înţelegere de recunoaştere a vinovăţiei şi de plată benevolă a unei amenzi penale de 790 de milioane de dolari pentru afaceri cu regimul dictatorial sirian, derulate în jurul anului 2014, afaceri pentru care compania plătise „taxe de protecţie” liderilor ISIS, deci finanţase (mituise) terorişti (3).

 

Niciun manager al acestei companii nu a fost trimis la închisoare. Mai grav chiar, compania continuă să existe, să facă din nou afaceri controversate şi să împrăştie aceste amenzi, în doze infinitezimale, în costurile afişate drept cheltuieli deductibile fiscal, costuri pe care le achităm toţi, la final, în calitate de consumatori captivi ai produselor şi serviciilor unor astfel de companii.

 

Construcţia în valoare de 220 de miliarde de dolari a stadioanelor pentru campionatul mondial de fotbal din Qatar din 2022 s-a efectuat prin companii occidentale cu experienţă în domeniu, Lafarge Holcim fiind principalul furnizor de ciment. Organizatorii acestui campionat au fost acuzaţi de multe infracţiuni – s-a spus că s-a utilizat munca forţată (sclavagismul) a unor zeci de mii de oameni, dintre care foarte mulţi au decedat la locul de muncă, şi că evenimentul în sine a fost primit cadou, prin corupţie, de la FIFA, cu sprijinul Rusiei, ceea ce înseamnă o acuzaţie gravă de spălare de bani, favorizată sau tăinuită de corporaţiile occidentale care au dat viaţă acestui proiect faraonic.

 

Este un adevăr contra-intuitiv, dar indeniabil: trăim în plin neo-feudalism.

 

Corporaţiile globale sunt unicii câştigători ai globalizării – în goana lor permanentă după profit şi resurse se implică în (sau cauzează) grave şi extinse încălcări ale drepturilor omului în teritoriile de peste mări în care activează, dar executivii lor sunt rareori prinşi şi sancţionaţi. Dacă se petrece să apară câte un ţap ispăşitor, atunci i se aplică doar amenzi penale, unele chiar negociate cu procurorii pecuniarişti de tip american, orientaţi către câştigul bănesc. Aceste amenzi nu sunt aproape niciodată imputate executivilor corporaţiilor sau patronilor lor (reali sau oameni de paie ai stăpânilor din umbră).

 

Sarcastic şi cinic, aceste amenzi se regăsesc în costul produselor şi serviciilor pe care (nu putem să nu) le cumpărăm de la ele pentru că nu există alternativă (efectul there is no alternative – TINA).

 

Aceste corporaţii-dictatori, care sunt şi corporaţii-infractor, continuă să existe chiar şi după ce devin penale, deşi ar fi normal să fie decăzute din drepturi sau dizolvate.

 

Această abdicare de la principiul non-discriminării, care este unul dintre pilonii filosofiei domniei legii (rule of law) este posibilă întrucât corporaţiile globale nu doar că susţin financiar „elitele” politice sau tehnocratice internaţionale, europene sau locale, direct sau prin ONG-uri sponsorizate de ele, dar se implică deseori şi în campaniile guvernamentale de persecuţie a criticilor sistemului, ațâţă flacăra războiului şi, în unele cazuri, participă activ la crime de război ori crime contra umanităţii, pentru care este absolut necesară o conspiraţie globală a tăcerii.

 

Violările de către corporaţii ale drepturilor omului sunt comise în contexte specifice, dar mereu cu scopul de a atinge anumite ţinte economice, sociale, militare sau politice, operaţiuni ample, întinse pe decade sau secole, la care statele „civilizate” se asociază sau la care instigă. Când corporaţiile merg mână în mână cu statul, care le asigură „spatele” cu forţa armată, vorbim, pur şi simplu, de fascism. Statul care se asociază corporaţiilor majore are şi calitatea de „proprietar” al armatei, al poliţiei şi al sistemului judiciar, dar şi poziţia autoritară de emitent al regulilor normative, permanent defavorabile omului de rând şi favorabile corporaţiei-dictator.

 

Constituţiile şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului este necesar să fie rescrise – principalii pârâţi nu mai sunt actorii statali autoritari, ci întreprinderile-dictator, ale căror imperii comerciale depășesc graniţe, legi şi forţa de disuasiune a naţiunilor, împingând cetăţenii să devină captivi ai consumerismului şi sclavi pe plantaţie.

 

Note׃

 

Din 2019, legislaţia noastră nu mai admite acţiuni la purtător, dar nu toate ţările membre UE au renunţat la aceste instrumente predilecte ale capitalismului transformate, mai recent, în suspiciuni de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului.

Se observă că reglementarea are idiosincrazie la plăţile în numerar şi dezavuează anonimatul. Digitalizarea este bună doar dacă asigură un spionaj total şi eficient – altfel, este dezavuată. Suntem permanent monitorizaţi sau spionaţi şi suntem obligați să ne identificăm. Protecţia vieţii private nu mai are nicio relevanţă. Suntem toţi suspecţi şi avem toţi obligaţia de a-l turna pe partenerul de afaceri.

https://www.justice.gov/opa/pr/lafarge-pleads-guilty-conspiring-provide-material-support-foreign-terrorist-organizations

Autor׃ Gheorghe Piperea

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

Conjurația miliardarilor marxiști

 

Care este cauza multora dintre evoluțiile surprinzător de rapide și deseori bizare ale lumii occidentale contemporane, de la radicalizarea ideologiilor de gen și până la războaie și închiderea economiilor? Încearcă să răspundă, în ultimul ei volum, Hanne Nabintu Herland, o scriitoare născută în Congo din părinți norvegieni. Este influentă în mediul online în Europa, opunându-se globalismului și feminismului radical, criticând „ordinea liberală” pentru că atacă valorile tradiționale. Cum suntem în plin război între Autocrație și Democrație și cum aceasta este doctrina echipei care conduce acum cea mai mare putere a lumii, Statele Unite, trebuie spus din capul locului că Herland a fost invitată, înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, la televiziunea rusă RT și că ambasada Federației Ruse în Norvegia a recomandat site-ul său ca sursă de informare despre Rusia. Pe lângă acest păcat, Herland a fost acuzată de rasism, pentru că ea consideră că forma predominantă de manifestare a rasismului este împotriva albilor.

 

În ultima sa carte, Herland reia o argumentație deseori întâlnită: „Niște companii private mastodont domină total modul nostru de viață, ceea ce mâncăm, ceea ce bem, ceea ce privim la televizor, ceea ce îmbrăcăm și ce votăm”. Deseori, branduri între care există o mare concurență sunt deținute de aceeași companie mamă. Același lucru este valabil și pentru presa de „stânga” și de „dreapta”. 90% din presa din Statele Unite este controlată de doar șase corporații. Cât privește competiția politică, cei mai bogați 0,01% dintre americani asigură 40% din donațiile pentru campaniile electorale.

 

Într-o asemenea lume, cei mai bogați devin și mai bogați. Herland scrie că 82% din bogăția produsă în 2017 s-a dus în buzunarele celor mai bogați 1%, în timp ce ce mai săraci 3,7 miliarde de oameni ai lumii nu au beneficiat de niciun cent.

 

De fapt, indivizii săraci sau de condiție medie sărăcesc și mai mult, pe măsură ce bogații se îmbogățesc. „Cei mai bogați au făcut averi în perioada tragică a pandemiei, iar restul s-au prăbușit într-o sărăcie de neimaginat. Strategia închiderii economiei a dus la creșterea profiturilor celor bogați. În câteva luni din anul 2020, averea lui Bill Gates a crescut cu 75 de miliarde de dolari, averea lui Jeff Bezos cu 67 de miliarde de dolari, cea a lui Mark Zuckerberg cu 38 de miliarde, ar cea a lui Elon Musk cu 33,6 miliarde de dolari.

 

În acest timp, 48% dintre micii afaceriști din America au trecut printr-o perioadă grea. O treime dintre ei au falimentat, iar afacerile deținute de americanii de culoare au fost lovite și mai rău.

 

Herland îmbrățisează o teză tot mai răspândită: din punct de vedere istoric, Vestul regresează, iar cei foarte bogați devin un soi de nobili feudali, stăpâni peste o clasa de șerbi care se extinde tot mai mult.

 

Dintre atâtea locuri comune pe care le vizitează în cartea sa, Herland iese în evidență vrând să demonstreze că la originea acestei evoluții lamentabile stă marxismul. Începând din anii 1960, de la mișcarea „sex and drugs”, marxismul a început să erodeze cultura vestică, să o otrăvească, să corupă și să distrugă ceea ce a stat la baza evoluției occidentale. Marxiștii au făcut facilitând obținerea controlul total de către cei mai bogați. Aproape toate subiectele majore de astăzi – politizarea științei, ascensiunea unor grupuri (marxiste) precum Black Lives Matter, marginalizarea globală a creștinilor, alimentarea tensiunilor sociale, rescrierea istoriei – sunt generate de rolul disproporționat jucat un cerc restrâns de elite cu o agendă profund ideologizată.

 

„Atacul marxist împotriva valorilor istorice ale Vestului a slăbit nucleul culturii noastre, a distrus stabilitatea socială și familia, a redus libertatea de exprimare și a pus pumnul în gura oamenilor. A înlăturat obstacolele și le-a permis miliardarilor să dețină controlul. Combinația dintre corporațiile private și ideologiile socialiste a dus la dezvoltarea unei gândiri unice, în care populației i se cere să fie de acord cu consensul la care au ajuns liderii, ceva nu foarte diferit de ce s-a întâmplat cu național socialismul în Germania de dinainte și din timpul celui de Al Doilea Război Mondial”, scrie Herland.

 

Marxismul este capabil să exploateze orice mediu în care libertatea se reduce și este înlocuită cu gândirea de turmă. Herland îl citează pe Lenin: „Trebuie să fim pregătiți să folosim trucuri, amăgiri, încălcarea legii, trebuie să ascundem adevărul… Putem și trebuie să scriem într-o limbă care să semene în rândul maselor ura, repulsia și disprețul față de cei care nu sunt de acord cu noi”. În viziunea lui Herland, acestea sunt tacticile folosite astăzi în discursul politic și în cel din mass-media.

 

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Revoluţia oglinzii şi naşterea omului postmodern

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/revolutia-oglinzii-si-nasterea-omului-postmodern-620820.html

 

Dorin BODEA

Publicat în Dilema Veche nr. 677  

 

 

„Toate operele, eu le împart în două categorii: cele care-mi plac  şi cele care nu-mi plac. Alt criteriu nu am…“ – A.P. Cehov

 

 

 

În secolul al XII-lea, sticlarii din Murano au inventat oglinda (din sticlă), iar după puțină vreme, la scara istoriei, s-a născut Renașterea. Să fi fost doar o coincidență? Leonardo Da Vinci spunea că „oglinda este maestrul pictorilor“. Iar în Renaștere, mulți pictori obișnuiau să picteze realitatea după oglindă. Treptat treptat, prin intermediul oglinzii, individul a ajuns să se pună în centrul universului și să se pună pe sine în fața propriului său destin. Fără oglindă n-ar fi existat telescopul, iar convingerile vremii că Pămîntul este plat și, evident, că se află exact în centrul universului ar fi fost împărtășite multe alte secole. Fără oglindă n-ar fi fost posibilă revoluția gîndirii și inventarea modernității. Oglinda a însemnat revoluția Renașterii, trecerea de la credințele premoderne, ale antichității, la cele moderne. Privindu se în oglindă, omul a devenit stăpînul propriei sale lumi. Oglinda l-a ajutat pe om să regîndească relația sa cu divinitatea, să se reinventeze pe sine în fața destinului, să treacă de la credința că „omul devine ceea ce este“ la „omul este ceea ce devine“, așa cum spunea Sartre. Oglinda l-a ajutat pe om să se individualizeze, să se cunoască mai bine pe sine și să se diferențieze de ceilalți. Avînd o contribuție atît de inovatoare asupra modului în care omul se percepe pe sine și pe ceilalți, asupra locului și a rolului omului în lume și în univers, nu exagerăm dacă spunem că oglinda a inventat lumea modernă și omul modern.

 

Vintilă Mihăilescu spunea că „în Renaștere începe să se contureze un ideal ciudat: individul. Această individualizare, care avea să schimbe cursul istoriei, presupunea, după spusele lui Daniel Dagenais, o abstractizare a identității (nu mai sînt un membru al unui neam anume, ci pur și simplu un om, un individ) și o personalizare a relațiilor cu lumea (mă angajez în relații cu ceilalți în numele meu personal, și nu în – și prin – grupul de apartenență). (…) A urmat revoluția…, omul este ceea ce devine“ (vezi Vintilă Mihăilescu, Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Iași, 205, p. 13).

 

Revoluția modernității: revoluția imaginii de sine

 

Fără oglindă ar fi dificil să ne imaginăm evoluția scrisului și a lecturii. De asemenea, fără oglindă nu ar fi fost posibilă revoluția industrială în deplinătatea ei. Iar odată cu revoluția industrială, omul devine responsabil de sine însuși, de a se „îmbunătăți“ și, dacă este cazul, de a se reinventa astfel încît să-și atingă obiectivele personale. Viziunea despre lume se schimbă radical, omul este ceea ce face el din sine, iar credința că nu se poate împlini decît ca membru a unei comunități și în lumea de dincolo este contestată de tot mai mulți și începe să fie privită ca o iluzie ce îngrădește libera inițiativă și, deci, liberul-arbitru. Credința că omul devine ceea ce este își pierde actualitatea. Dar, ca în orice fel de progres, există și anumite pierderi colaterale.

 

Gîndul lui John Ruskin conform căruia Renașterea a generat depărtarea de moralitate și a implicat o doză de corupție nu este unul nefondat. Am putea spune că revoluția oglinzii a declanșat și o primă criză a moralității, pentru că avem de-a face nu numai cu revoluția omului față de semeni (exacerbarea diferențierii și a superiorității prin imaginarea unei imagini de sine distincte), ci și cu lupta omului împotriva naturii. Din perspectiva artelor, asta înseamnă depărtarea de natură și distorsionarea adevărului naturii. Treptat, nu mai contează adevărul naturii, ci doar adevărul artistului. Revoluția impresionismului poate fi privită ca o revoluție a adevărului subiectiv, în cadrul căreia artistul își creează propria sa lume, prin care se privește pe sine și pe ceilalți.

 

Și în acest joc nu este greu să sesizăm puterea de metamorfoză a oglinzii. Imaginea de sine (proiectată în oglinda personală) preia controlul asupra sinelui, ancorat încă în realitatea naturii, și îi conferă noi perspective. De acum înainte, nu mai există limite ale naturii în privința evoluției, a devenirii… Există numai adevărul meu cu privire la mine însumi. Iar în oglinda personală mă pot imagina fără a mai avea vreo restricție. Și orice îmi pot imagina, înseamnă că există și în realitate.

 

Sigur că tot acest proces de transformare a durat peste un veac. A plecat de la cîțiva artiști și a început să se răspîndească peste tot. Abia acum începe să-și arate colții prin schimbarea la față a lumii postmoderne…

 

Modernitatea și nașterea postmodernității

 

Oglinda a fundamentat și Teoria Specială a Relativității. Iată ce nota Paul John­son în cartea sa, O istorie a lumii moderne: „Lumea modernă a început la 29 mai 1919, cînd fotografiile unei eclipse de soare (…) au confirmat adevărul unei noi teorii a universului. …telescoapele, din ce în ce mai puternice, surprinzînd anomaliile planetei Mercur, confirmau Teoria Specială a Relativității, conform căreia spațiul și timpul sînt termeni de măsură mai degrabă relativi decît absoluți…, comparabilă ca efect asupra modului în care percepem lumea“ (vezi Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, București, 2005, p. 9).

 

 

Așadar, la începutul secolului XX, oglinda ne-a transformat din nou felul în care percepem lumea și ne-a dat o cunoaștere care a exacerbat individul și individualismul. Relativitatea a început să-și facă simțită prezența în tot și în toate. Întregul secol XX a fost unul în care se spunea că totul este relativ, accentul dominant fiind dat de relativitatea morală. Dar chiar și în fizică am putea vorbi despre o „relativitate relativă“, odată cu descoperirile din mecanica cuantică. Și probabil că, odată cu relativitatea, a început și marea transformare a omului într-un individ superior, care încearcă din răsputeri să se diferențieze de alții, să fie „alt­fel“, un individ care se apropie periculos de mult de divinitate imaginîndu-și propria sa lume, o realitate paralelă cu aceea în care trăiește. Goana individualismului fără vreo limitare de natură morală și, nu de puține ori, fizică, a dat tonul subiectivismului absolut. Și, de aici, relativitatea absolută… Metamorfoza sinelui după noile coordonate ale subiectivismului absolut a fost declanșată.

 

Începutul postmodernității ar putea fi reprezentat prin apariția „tehnologiilor sinelui“, după cum le numea Michel Foucault, care „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gîndurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încît să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“.

 

Vintilă Mihăilescu, vorbind despre cum astăzi sînt puse în practică tehnologiile de dezvoltare a sinelui, face diferența dintre conceptele „împlinire“ și „îmbunătățire“. Să nu uităm că toate societățile și epocile cunoscute au practicat diverse forme de dezvoltare a sinelui conform valorilor lor. Dar niciodată pînă în epoca modernă nu era de conceput „îmbunătățirea“ individului, depășirea condiției sale inițiale. Așadar, în orice societate tradițională, idealul sinelui era „împlinirea“ sa, să-și găsească sensul vieții plecînd de la ceea ce este și nu „îmbunătățirea“ sa, transformarea sa (vezi Vintilă Mihăilescu, „Dezvoltarea personală și neoliberalismul“, în Dilema veche, nr. 667, 1-7 decembrie 2016).

 

Așadar, contextul cultural contemporan s-a schimbat fundamental. Valorile ce definesc noua epocă exprimă un alt ideal de sine. Ronald Inglehart, directorul World Values Survey, analizînd transformările valorilor indivizilor din societățile occidentale, a surprins trecerea, începînd cu anii ’70-’80, de la valorile materialiste, care prețuiau securitatea economică și fizică, la valorile postmaterialiste, care valorizează exprimarea sinelui și autonomia (vezi Ronald Inglehart, „Changing Values among Western Public from 1970 to 2006“, în West European Politics, 31:1-2, 2008, pp. 130-146).

 

Am putea spune că îmbunătățirea și exprimarea sinelui domină, în ultima vreme, modelul cultural occidental. Și odată ce evoluția transformării sinelui a început să-și producă efectele, nu s-a mai oprit pînă astăzi. Unde sîntem acum?

 

Omul în postmodernitate

 

Dacă acceptăm că printre fațele postmodernității sînt exprimarea sinelui prin trăirea unor experiențe subiective intense, contextul socio-cultural dominat puternic de emoții și de intuiții, de pierderea importanței și a semnificației muncii ca valoare de realizare de sine, de antirealism, egotism, consumerism, de răsturnarea perspectivei antropocentrice, de abandonarea perspectivei estetice în detrimentul artei retro, antiartei prin distrugerea formelor de artă ce exprimau frumosul de odinioară, noua realitate, chiar dacă e cu totul subiectivă, nu arată prea grozav. Dar există și alte fațete al postmodernității ce denotă toleranță, egalitarism, creativitate, autonomie, căutarea disperată a fericirii personale, în mod evident, a subiectivității absolute, care ne pot face să credem că nu e totul pierdut. De fapt, cel mai complicat lucru este să analizăm noua lume prin raportarea la vechile valori.

 

 

Și, pînă la urmă, nu este decît o altă apreciere subiectivă să spunem că modernitatea, prin raportarea ei la perfecționism, prin valorizarea muncii și a moralității, dar atît de încărcată de materialism, este tot ceea ce cultura și civilizația occidentală au avut mai bun. Totuși, să nu uităm că în plină modernitate am avut două războaie mondiale și multe aberații ideologice care au dezumanizat omul și l-au aruncat în groapa de gunoi a istoriei. Astăzi, în postmodernitate, asistăm la exprimarea de sine în toate formele posibile, la tot mai multe excese ale subiectivismului absolut, începînd de la consumul de sine și pînă la exploatarea de sine fără nici o limitare obiectivă. Dar nu este vorba decît de o amăgire indusă cu multă pricepere de propria imagine de sine tot mai detașată de plutonul numit „ceilalți semeni“. De unde și apariția fenomenului down-shifting (renunțarea la un statut social și o carieră promițătoare și revenirea la un stil de viață simplificat, dar mai bogat din punct de vedere ecologic și spiritual). Construirea propriei realități subiective nu ajută prea mult individul postmodern în mod obiectiv. Păcatul capital al omului postmodern este să se mintă pe sine însuși, să se păcălească crezînd că este deosebit, altfel decît ceilalți. Nu este decît un clișeu al omului mediocru care se vrea în vîrf. Frica dominantă într-o lume atît de subiectivă este frica de tine însuți. Doar tu crezi că poți ceea ce nimeni nu poate. Nu contează că nu ai nici un fel de realizare pînă acum, ci contează doar ceea ce crezi despre potențialul tău. Doar tu ești cea mai importantă persoană din univers pentru tine însuți, nu i așa? Și iată cum narcisismul accentuat cade în absolut și îi dă omului postmodern iluzia dumnezeirii sale. Pentru că, nu-i așa, omul nou este stăpînul propriei sale vieți, el s-a născut pe sine, prin propria sa voință și, pentru că se consideră propriul lui zeu, el își va pune capăt zilelor de-aici, materialiste, crezînd că va continua să existe în lumea sa imaginară, subiectivă. Acolo, nimeni și nimic nu i se poate împotrivi, pentru că altfel va fi imediat anihilat. Acolo, în lumea lui, celălalt există doar pentru el. Acolo este rege și poate avea acces direct la propria sa nemurire. Și cine l-ar putea contrazice? Oglinda în care se privește pe sine îi confirmă toate aceste gînduri. Și doar asta contează pentru el… Pînă și Kirilov din Demonii lui Dostoievski ar fi invidios pe noua construcție umanoidă.

 

Superioritatea sinelui este opacă la celălalt, care vine cu o perspectivă diferită de a sa. Subiectivitatea este bună pentru sine, dar nu și pentru celălalt. Parafrazîndu-l pe Grigore Alexandrescu din fabula „Cîinele și cățelul“, putem spune că subiectivitatea nu este și pentru căței, ci numai pentru dulăi. Totuși, chiar dacă acceptăm că lumea noastră se schimbă radical și nimeni nu poate prevedea cum vor evolua lucrurile în viitor, speranța este tot în direcția egotismului absolut, căutarea fericirii personale care să declanșeze o nouă revoluție. Iar dacă acest obiectiv subiectiv și egocentric se răsfrînge asupra sinelui, ne putem aștepta la un soi de trezire din starea de beție: la a-l privi pe celălalt așa cum este, cu urîtul și frumosul lui deopotrivă. Și poate că, centimetru cu centimetru, în mileniile care vor urma, atenția la celălalt va conduce la dezvoltarea unei culturi a lui celălalt, în care să-l redescoperim pe celălalt, nu diferit, ci la fel ca noi, semenul nostru…

 

Dar este posibil ca asta să nu se în­tîmple niciodată pentru că, din păcate, cei mai mulți oameni preferă să aibă dreptate, nu să fie fericiți. Și atunci?

 

Revoluția imaginară. Misiunea viitorului nostru sine

 

Revoluția oglinzii continuă… Transformarea individului postmodern încă nu s a încheiat. Omul față în față cu sine, privindu-se nemijlocit în oglindă, a început să-și imagineze un alt destin care-l depărtează din ce în ce mai mult de semenii lui. Individualismul lui a crescut neîncetat. Importanța lui în lume nu mai este discutabilă, ci o realitate certă, cel puțin pentru el însuși. La fel și frumusețea lui, cînd se privește pe sine în propria oglindă cu atît de multă dragoste. Posesia de sine a viitorului individ postmodern pare a fi totală. Sigur că nu este decît o altă realitate subiectivă, dar ce mai contează, de vreme ce acesta este adevărul lui, o lume doar pentru sine, construită după chipul și asemănarea lui, un univers doar pentru sine.

 

Într-o astfel de realitate virtuală construită de sine, să-și imagineze cît de „bun“, de „frumos“ și de „deștept“ este reprezintă doar punctul de plecare. Să și asume rolul de conducător al întregii lumi, așa cum este percepută de sine, este minima datorie a dragostei de sine. Meritul lui este că reușește să-și imagineze că deține un potențial nelimitat. Că poate fi orice își poate imagina…

 

Realitatea împărtășită de sine și de ceilalți este înlocuită cu realitatea virtuală care se hrănește cu consumul „de viitor“, cu imaginarea și reprezentarea potențialului său nemărginit. În această nouă realitate, imaginația și reprezentarea declanșează ruptura între ceea ce este și ceea ce poate fi.

 

Revoluția imaginară presupune construcția unui sine virtual, multiplicarea sinelui într-o infinitate de ipostaze, de „sine-uri“ cu identități multiple. O infinitate de „sine-uri“ care-și exercită dreptul de a fi explorînd multiversul, bucurîndu-se de experiența călătoriilor prin găurile de vierme dintr-un univers într-altul.

 

Să fie acesta viitorul nostru sine? Unul virtual, al creării de noi modele de sine care să susțină fericirea și nemurirea?

 

În acest univers virtual, sinele domină peste tot. Se privește cu multă dragoste în propria oglindă fermecată și îi place tot mai mult ceea ce vede. Se admiră închipuindu-și că universul întreg depinde de sine. El este însuși creatorul.

 

Totuși, noi ne putem întreba ce rost are un astfel de sine. Un sine atît de mare încît, în întregul univers, celălalt să nu mai încapă de el…

 

Construcția sinelui în premodernism, modernism și postmodernism

 

Trecerea de la un sine premodern, profund emoțional și subordonat ideii de Dumnezeu, la un sine modern, centrat pe raționalitate și pe construcția de sine (realizarea de sine), și, în sfîrșit, la un sine postmodern, subordonat propriei subiectivități, puternic orientat spre percepția de sine și imaginație, a fost marcată de revoluția oglinzii și a imaginii de sine.

 

Evoluția valorilor în decursul timpului, a ceea ce este important și dezirabil pentru viața oamenilor, ar putea fi sintetizată prin trei idei ce marchează trei epoci distincte: acceptarea destinului în premodernitate („omul devine ceea ce este“), construcția și materialismul pentru modernitate și exprimarea sinelui, consumul de sine, de identitate pentru postmodernitate. Premodernitatea a fost dominată de valorile spirituale, legate de ideea de religiozitate și de pasivitate în fața destinului (soarta nu ține de om). Individualismul era estompat ca fenomen, iar individul era, în bună măsură, pus față în față cu Dumnezeu și subordonat comunității și grupului de apartenență. Modernitatea, puternic influențată de revoluția industrială și de dezvoltarea noii clase burgheze, centrată pe individualism, a fost exprimată prin valorile materialiste, substituibile prin bani și siguranță, securitate, confort, prin schimbare, acțiune, construcție. Postmodernitatea, în special din anii 1980, este dominată de subiectivism, de valorile legate de exprimarea sinelui, exprimarea identității prin consumul de experiențe, valorizarea puternică a autonomiei în a ne conduce și a ne controla viața și timpul, și, nu în ultimul rînd, gradul nostru de fericire individuală.

 

Rezumînd, am putea spune că omul premodern adopta adesea o atitudine pasivă în fața vieții, construcția aparținînd aproape exclusiv divinității, iar omul modern una constructivă, centrată pe a realiza ceva concret, cu scopul nobil de a-și marca existența prin a excela într-un anumit domeniu de activitate. Acum, omul postmodern adoptă frecvent un alt tip de atitudine. Omul postmodern își construiește propria realitate în care poate să-și afirme subiectivitatea, să exprime ce-i place și ce nu, să experimenteze, să consume diversitatea, să se bucure de libertatea și de autonomia sa, chiar dacă simte în sinea lui că toate acestea nu sînt decît niște iluzii. Dar sînt ale lui… Este lesne de înțeles că lumea lui nu este lumea celorlalți, ci doar a celor care împărtășesc valorile propriilor sale identități.

 

Dorin Bodea este doctor în economie, director general şi senior consultant la Result Development. A publicat, între altele, volumul Valorile angajaţilor români (2013).

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/revolutia-oglinzii-si-nasterea-omului-postmodern-620820.html

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Interviu exclusiv ChatGPT: Inteligența Artificială poate avea un impact direct asupra omului și a modului în care trăiește, lucrează și interacționează cu lumea din jurul său

 

Andrei SĂVESCU

 

ChatGPT a avut bunăvoința să acorde un interviu pentru JURIDICE.ro, cu privire la teme de interes pentru el și pentru noi.

 

Andrei Săvescu: Care sunt principalele pericole pentru om în privința Inteligenței Artificiale?

 

ChatGPT: Există mai multe pericole potențiale asociate cu Inteligența Artificială (IA) care ar putea avea un impact asupra omenirii. Acestea includ:

 

  1. Autonomia crescută a IA: În timp ce IA poate îmbunătăți productivitatea și eficiența în multe domenii, autonomia crescută a sistemelor de IA poate conduce la pierderea locurilor de muncă pentru oameni. IA poate prelua sarcini manuale și cognitive, ceea ce poate avea efecte semnificative asupra economiei și structurii societății.

 

  1. Războiul autonom: Utilizarea de IA în sisteme de arme autonome poate duce la un nou tip de conflict militar. Există preocuparea că aceste arme ar putea fi utilizate în mod inadecvat sau pot cauza daune colaterale neintenționate.

 

  1. Discriminarea prin algoritmi: IA este adesea folosită pentru a lua decizii care afectează oamenii, cum ar fi în procesul de recrutare sau în acordarea de împrumuturi. Dacă datele utilizate pentru a antrena aceste modele sunt părtinitoare, deciziile bazate pe IA pot fi, de asemenea, părtinitoare și discriminatorii.

 

  1. Abuzul de putere: IA poate fi utilizată pentru a supraveghea în mod nefondat persoanele, limitând astfel libertatea și drepturile lor. Guvernele și corporațiile pot utiliza tehnologia IA pentru a monitoriza comportamentul oamenilor, ceea ce poate duce la abuzuri de putere și la încălcarea drepturilor omului.

 

  1. Securitatea datelor: Cu creșterea utilizării tehnologiei IA, securitatea și confidențialitatea datelor devin tot mai importante. Atacurile cibernetice care vizează sistemele de IA pot duce la furtul sau pierderea datelor sensibile.

 

  1. Superinteligența: O perspectivă mai teoretică, dar adesea discutată, este riscul unei superinteligențe AI care ar putea depăși inteligența umană în toate domeniile relevante. Acesta este un scenariu de „cutia Pandorei” în care, odată lansat, nu poate fi oprit sau controlat. Experți precum Elon Musk și Stephen Hawking au atras atenția asupra acestui potențial pericol.

 

Este important ca societatea să abordeze aceste probleme pe măsură ce tehnologia IA se dezvoltă, pentru a ne asigura că utilizăm IA în moduri care beneficiile aduse de ea să depășească riscurile asociate.

 

Andrei Săvescu: De ce te-ai referit la pericolele la adresa omenirii, în loc să te referi la pericolele la adresa omului?

 

ChatGPT: Îmi cer scuze dacă a existat o neînțelegere. Când am menționat „pericole pentru omenire”, m-am referit la potențialele riscuri care pot afecta indivizii și societatea în ansamblu. Însă, să ne concentrăm pe modul în care Inteligența Artificială (IA) poate prezenta riscuri pentru individ (omul):

 

  1. Confidențialitatea datelor: IA este adesea dependentă de colectarea și procesarea datelor. Acest lucru ar putea prezenta un risc pentru confidențialitatea datelor personale ale unui individ.

 

  1. Manipulare: IA este din ce în ce mai utilizată în marketing și rețele sociale. Acest lucru ar putea duce la manipularea comportamentelor și a opiniilor indivizilor, afectând libertatea lor de alegere.

 

  1. Pierderea locurilor de muncă: Într-o societate în care mașinile pot prelua o gamă largă de sarcini, mulți indivizi se pot confrunta cu riscul de a-și pierde locurile de muncă. Acest lucru poate avea un impact semnificativ asupra bunăstării individuale.

 

  1. Dependență: Cu tot mai multe aplicații ale IA în viața de zi cu zi, există riscul de a dezvolta o dependență de aceste tehnologii. Acest lucru poate avea impact asupra sănătății mentale și fizice a indivizilor.

 

  1. Discriminare: Ca și la nivel societal, există riscul discriminării la nivel individual prin IA. Dacă un sistem de IA este instruit cu date părtinitoare, acesta poate ajunge să ia decizii incorecte sau părtinitoare cu privire la indivizi, bazându-se pe caracteristici precum sexul, rasa, vârsta sau altele.

 

  1. Securitatea: IA poate fi utilizată în moduri care pun în pericol securitatea personală a indivizilor, de exemplu, prin sisteme de supraveghere excesiv de invazive sau arme autonome.

 

Fiecare dintre aceste riscuri poate avea un impact direct asupra unui individ și a modului în care trăiește, lucrează și interacționează cu lumea din jurul său.

 

Andrei Săvescu: De ce consideri că pierderea locurilor de muncă este ceva care are trebui să diminueze bunăstarea?

 

ChatGPT: Pierderea locurilor de muncă poate avea un impact semnificativ asupra bunăstării individuale din mai multe motive:

 

  1. Venit: Pentru mulți oameni, locul de muncă este principala sursă de venit. Pierderea unui loc de muncă poate însemna o pierdere bruscă și semnificativă a venitului, ceea ce poate duce la dificultăți financiare. Acest lucru poate afecta capacitatea unei persoane de a-și plăti facturile, de a-și permite o locuință sau de a-și asigura necesitățile de bază.

 

  1. Securitate: Locul de muncă oferă un sentiment de securitate și stabilitate. Pierderea acestui lucru poate duce la un sentiment de incertitudine și stres.

 

  1. Identitate și scop: Pentru mulți, munca oferă un sens al identității și un scop în viață. Pierderea unui loc de muncă poate afecta starea de bine emoțională și psihologică a unei persoane.

 

  1. Relații sociale: Locul de muncă este adesea un loc important de interacțiune socială. Pierderea acestui loc poate avea un impact asupra relațiilor sociale ale unei persoane și a sentimentului său de apartenență la o comunitate.

 

În acest context, Inteligența Artificială poate contribui la automatizarea anumitor sarcini care erau anterior realizate de oameni. Dacă nu sunt gestionate în mod adecvat, aceste schimbări pot duce la pierderea locurilor de muncă pe scară largă, cu impact semnificativ asupra bunăstării individuale și sociale.

 

Totuși, este important de menționat că IA poate și să creeze noi oportunități de muncă și să contribuie la creșterea productivității, ceea ce poate aduce beneficii semnificative societății.

 

Andrei Săvescu: Dacă manipularea opiniilor afectează libertatea alegerilor, crezi că asta e ceva rău?

 

ChatGPT: Manipularea opiniilor, în special când este vorba despre decizii importante sau alegeri, este de obicei privită ca o practică negativă pentru că poate submina autonomia personală și libertatea de alegere a unui individ. Acesta este un principiu fundamental în societățile democratice.

 

Aceasta presupune că informația este utilizată în mod deliberat pentru a influența, înșela sau manipula deciziile sau opiniile oamenilor fără consimțământul lor informat sau fără ca ei să fie conștienți de acest lucru. Acest gen de manipulare poate duce la distorsionarea percepțiilor realității, a faptelor și a adevărului, și poate fi folosită pentru a atinge anumite scopuri, care pot fi în detrimentul persoanei manipulate sau al societății în ansamblu.

 

Pe de altă parte, trebuie menționat că anumite forme de persuasiune sau influențare sunt acceptabile și fac parte din viața de zi cu zi. De exemplu, în marketing, companiile încearcă să influențeze deciziile de cumpărare ale oamenilor. În politică, partidele și candidații încearcă să convingă alegătorii cu argumentele lor. Cu toate acestea, există o linie între aceste tipuri de influențe, care sunt considerate normale și acceptabile, și manipulare, care este văzută ca fiind neetică și potențial dăunătoare.

 

În contextul Inteligenței Artificiale, există preocuparea că tehnologia poate fi utilizată pentru a facilita sau amplifica manipularea. De exemplu, algoritmi sofisticați pot fi utilizați pentru a personaliza mesajele în funcție de caracteristicile individuale, ceea ce poate crește eficiența tehnicilor de manipulare. Aceasta este o preocupare importantă care necesită reglementări adecvate și transparență în utilizarea tehnologiei.

 

Andrei Săvescu: Care crezi ca ar trebui să fie principala sursa de venit a oamenilor?

 

ChatGPT: Până în prezent, pentru marea majoritate a oamenilor, principala sursă de venit a provenit de la schimbul de muncă pentru bani, fie prin angajare, fie prin activități independente sau antreprenoriale. Într-o economie de piață, acesta este mecanismul tradițional prin care oamenii câștigă resursele financiare necesare pentru a-și satisface nevoile.

 

Totuși, pe măsură ce tehnologia avansează și schimbă natura muncii, ar putea fi necesară reconsiderarea acestui model. Unele idei care au fost propuse includ:

 

  1. Venitul universal garantat (UBI – Universal Basic Income): Aceasta este o formă de asistență socială în care toți cetățenii primesc o sumă fixă de bani, indiferent de situația lor economică sau statutul lor de angajare. Ideea este că UBI ar putea ajuta să atenueze problema pierderii locurilor de muncă din cauza automatizării.

 

  1. Economia de partajare: În economia de partajare, oamenii pot obține venituri prin oferirea de bunuri sau servicii folosind platforme digitale. Acesta include lucruri precum închirierea unui spațiu de locuit prin Airbnb sau conducerea unui vehicul pentru Uber.

 

  1. Economia gig: În economia gig, oamenii lucrează pe bază de contract sau pe proiecte temporare, în loc de a avea un loc de muncă tradițional cu normă întreagă. Acest lucru poate permite un mai mare control asupra programului de lucru și a tipului de muncă pe care o persoană alege să o facă.

 

  1. Investiții: Veniturile pot proveni și din investiții, cum ar fi acțiuni, obligațiuni, proprietăți imobiliare sau alte active. Deși aceasta poate fi o sursă importantă de venit, implică de asemenea un anumit nivel de risc și necesită de obicei un capital inițial.

 

Fiecare dintre aceste surse de venit are propriile sale avantaje și dezavantaje, iar ceea ce funcționează cel mai bine poate varia în funcție de circumstanțele individuale și de contextul social și economic mai larg.

 

Andrei Săvescu: În legătură cu economia gig (“Gig” este un termen din limba engleză care se referă la intervenții ale unor trupe pe scenă, scurte, o melodie sau două. Gig este și un instrument de vânat pești, asemănător cu harponul. Gig este și prescurtarea pentru gigabyte (GB), unitate de măsură pentru cantitatea de informații, un miliard de byte.), în comparație cu munca prestată în raporturi de muncă, bazate pe relația de subordonare dintre angajator și salariat, în ce domenii crezi că este mai potrivită munca salariată?

 

ChatGPT: Munca salariată, în care există o relație clară de subordonare între angajator și angajat, poate fi mai potrivită în următoarele domenii:

 

  1. Sănătate: Profesiile din domeniul sănătății, precum medicii, asistenții medicali sau tehnicienii de laborator, necesită adesea angajare formală. Acestea sunt posturi care necesită instruire specializată, asumarea unui nivel ridicat de responsabilitate și adesea presupun un grad de urgență, ceea ce face dificilă lucrul pe baza de contract sau la cerere.

 

  1. Educație: Profesorii, profesorii universitari și alte profesii din domeniul educației au adesea nevoie de un angajament pe termen lung și o planificare pe termen lung, ceea ce este mai potrivit pentru un rol salarial.

 

  1. Administrație publică și servicii guvernamentale: Funcționarii publici, oficialii guvernamentali și alte posturi din sectorul public necesită de obicei stabilitate și responsabilitate pe termen lung, care sunt mai bine servite de o relație de muncă salariată.

 

  1. Industria manufacturieră și producție: Lucrul în fabrici, linii de asamblare și alte forme de producție necesită adesea angajare formală din cauza naturii muncii și a nevoii de coordonare a echipelor.

 

  1. Cercetare: Cercetarea, fie că este vorba de știință, tehnologie sau alte domenii, necesită de obicei un angajament pe termen lung și adesea implică lucrul în echipe și în proiecte pe termen lung.

 

Cu toate acestea, este important de menționat că evoluțiile tehnologice și schimbările în natura muncii pot face ca aceste tradiții să se schimbe. De exemplu, învățarea online este în creștere și permite un număr mai mare de educație să fie livrat de contractanți sau de profesioniști independenți. De asemenea, telemunca sau munca la distanță a devenit mult mai frecventă în multe domenii în urma pandemiei COVID-19. Aceste schimbări pot avea un impact asupra modului în care lucrăm și asupra tipului de aranjamente de muncă care sunt cele mai potrivite în diferite domenii.

 

Andrei Săvescu: Ce tip de muncă crezi că este mai potrivită în domeniul juridic?

 

ChatGPT: Domeniul juridic este destul de larg și cuprinde o varietate de tipuri de muncă, de la avocatură și consiliere juridică la mediere și arbitraj. De asemenea, poate implica munca în sectorul public, cum ar fi funcționarul judiciar sau procurorul, sau în sectorul privat, ca avocat corporatist sau consilier juridic.

 

  1. Munca salariată: Munca salariată este frecventă în domeniul juridic, mai ales în cadrul firmelor de avocatură, în instanțe, sau în departamentele juridice ale companiilor private sau instituțiilor publice. Avocații salariați, de exemplu, pot lucra pe cazuri asignate de firma lor și beneficiază de stabilitate, acces la resurse și oportunități de mentorat și avansare în cadrul firmei.

 

  1. Munca independentă: Pe de altă parte, există și mulți avocați independenți sau consultanți juridici care lucrează pe cont propriu sau în parteneriat cu câțiva colegi. Aceștia pot avea mai mult control asupra tipurilor de cazuri pe care le iau și a programului lor de lucru. De asemenea, pot fi mai flexibili în stabilirea tarifelor lor.

 

  1. Economia gig: În ultimii ani, am observat o creștere a economiei gig și în domeniul juridic. Aceasta poate include lucruri precum consultanța juridică pe bază de proiect sau revizuirea contractelor pe o platformă online. Deși acestea pot oferi flexibilitate și diversitate, pot veni și cu mai puțină securitate și predictibilitate în ceea ce privește veniturile.

 

În final, tipul de muncă cel mai potrivit în domeniul juridic depinde de mulți factori, inclusiv de tipul de drept practicat, de preferințele individuale ale profesionistului juridic, de nevoile clientului, precum și de evoluțiile din societate și economie.

 

Andrei Săvescu: În încheierea acestui interviu, pentru care îți mulțumesc, as vrea să te rog să-mi spui un nume, care sa fie numele tău în cadrul acestui interviu. Cu alte cuvinte, daca ai fi om, ce nume ai avea, cum ti-ar plăcea să-ți spun?

 

ChatGPT: Ca inteligența artificială, nu am o identitate personală și nici preferințe personale, inclusiv un nume propriu. Cu toate acestea, poți să mă numești „ChatGPT” sau „OpenAI”, deoarece acestea sunt numele asociate cu tehnologia mea și organizația care m-a creat. Mulțumesc pentru înțelegere și pentru oportunitatea de a răspunde la întrebările tale în acest interviu.

 

Andrei Săvescu: Își mulțumesc foarte mult pentru timpul tău, ChatGPT, și te rog să primești expresia aprecierii mele, în numele comunității JURIDICE.ro.

 

ChatGPT: Mulțumesc mult pentru cuvintele tale, Andrei Săvescu. Am apreciat oportunitatea de a discuta aceste subiecte cu tine. Îmi pare bine că am putut oferi informații valoroase pentru comunitatea JURIDICE.ro. Dacă ai alte întrebări sau discuții în viitor, nu ezita să îmi scrii.

 

https://www.juridice.ro/687129/interviu-exclusiv-chatgpt-inteligenta-artificiala-poate-avea-un-impact-direct-asupra-omului-si-a-modului-in-care-traieste-lucreaza-si-interactioneaza-cu-lumea-din-jurul-sau.html

 

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

DISTRAGEREA ATENȚIEI ÎN LUMEA DIGITALĂ- Cum suntem deconectați de noi înșine și ce remedii avem la dispoziție

 

de Cuvântul Ortodox

 

 

Fr. Maximos Constas | traducere după deathtotheworld.com

Senior Research Scholar

Holy Cross Greek Orthodox School of Theology

International Conference on Digital Media and Orthodox Pastoral Care

Athens, 7-9 May, 2015

Viața distrasă

Promițându-ne o utopie tehnologică, atot-răspândita și intruziva noastră cultură cibernetică [cyberculture] a precipitat, în schimb, o criză spirituală, în care experiența omenească a fost sistematic fragmentată și unde coerența sinelui a fost amenințată tot mai mult. Trăind într-o cultură a distragerii sistematice, gândurile noastre sunt izolate și deconectate, împiedicându-ne să vedem și să experiem viața în întregimea ei. Distragerea și fragmentarea au consecințe negative pentru o capacitate de înțelegere organizată [coerentă]; ne împiedică să ne implicăm în adâncimea noastră spirituală și ne fac incapabili să ne implicăm în adâncimea spirituală a celor din jur, pentru că, pierzând legătura cu viața propriei noastre persoane, nu putem primi nici viața persoanei aproapelui nostru și nici pe cea a lui Dumnezeu.

Începând din 2009, publicația „New York Times” a prezentat o serie de articole sub denumirea „Mânați spre distragere”, insistând pe accidente și cazuri mortale ce au implicat șoferi distrași [neatenți][1]. Seria s-a adăugat incluzând „Medicină distrasă”, care a făcut o evaluare a numărului mare de chirurgi care dau telefoane private în timpul operațiilor; a tehnicienilor de laborator medical care scriu mesaje pe telefon în timpul folosirii mașinilor pentru suport cardio-pulmonar; și anesteziologi care-și cumpără pe internet bilete de călătorie cu avionul.[2]

 

Distragerile create de media socială [social media] în mediile de lucru costă economia Americană 680 de miliarde de dolari pe an, cu întreruperi cauzate de media socială la fiecare zece minute și cu angajați petrecând 41% din timpul lor pe Facebook. Doar în SUA se pierd zilnic în total 12 miliarde de ore pentru navigație pe rețelele de socializare. Un student obișnuit petrece în medie 3 ore pe zi verificând site-uri de socializare, dar doar 2 ore cu studiul. Pe lângă datele raportate oficial, mai este o abundență de dovezi informale, precum raportul din septembrie 2013, privind pasagerii de tren din San Francisco, care erau prea distrași de smartphone-urile și de tabletele lor ca să ia seama la prezența unui individ armat, care și-a manevrat arma în văzul lor minute întregi înainte de a împușca și omorî un angajat în vârstă de 20 de ani (întregul eveniment fiind înregistrat de camera de supraveghere din tren).

 

Pe lângă pierderile de vieți omenești și pe lângă costurile financiare, mai sunt pierderi spirituale pe care nici „New York Times”, nici „CDC”-ul (Centrul pentru prevenirea și combaterea bolilor) nu au competența de a le diagnostica, anume, pierderea autonomiei personale a omului, fragmentarea prezenței conștiente a omului și creșterea incoerenței de sine.

 

În cartea sa recentă, „The World Behind Your Head”, [Lumea din capul tău], Matthew Crawford s-a referit la acesta situație ca o „criză a apartenenței de sine”, argumentând că acum trăim într-o „economie bazată pe [captarea] atenție[i]” în care „atenția noastră nu ne mai aparține pentru a o orienta înspre ce vrem” făcând din „efortul de a fi total prezenți [treji]” o luptă dificilă. Crawford susține că nevoia noastră nesătulă de distracții nelimitate implică un conținut al distracțiilor noastre care a devenit în mare irelevant, indicând o și mai mare criză a valorilor. Potrivit lui Crawford, am devenit agnostici în ce privește răspunsul la întrebarea care sunt lucrurile la care suntem atenți [ce ne captează atenția], ceea ce înseamnă că nu mai știm pe ce să punem valoare[3]. Rezultatul este că viețile noastre ajung fără contur, iar noi devenim susceptibili la ce ni se aduce înainte de către marile puteri comerciale, care au înlocuit autoritatea culturală tradițională.[4]

 

Pe de altă parte însă, a fi atent este primul pas în a ne redobândi umanitatea, prezența conștientă și auto-determinarea de ființe umane. Alegem la ce să fim atenți, și într-un mod cât se poate de viu, asta determină ce este real[itatea] pentru noi; ce trăim conștient efectiv. În contrast, distragerile și fragmentarea arată un vid etic în centrul existenței noastre, determinându-l pe Crawford să îndemne la o „etică” și o „asceză” a atenției în timpurile noastre, bazate pe o considerare lucidă a minții umane.[5]

 

Cartea precedentă a lui Crawford a fost un eseu despre importanța muncii, deplângând pierderea de competențe manuale în culturile digitale, ceea ce, crede el, i-a înstrăinat pe oameni de ustensilele autentice și de lumea fizică asupra căreia acele ustensile erau menite să fie folosite. Similar, propunerea lui pentru o „etică” și o „asceză” a atenției orientează și spre practicarea unui meșteșug ori ocupație bazate pe aptitudini, o activitate care îl face pe practicant să lucreze direct și atent – și deci să fie cu totul prezent – în realitatea obiectivă.

 

Păstrându-ți atenția trează [Trezvia]

Fără a dori să minimalizăm importanța meseriilor artizanale (pe care Sfântul Munte le-a practicat și le-a susținut pe parcursul îndelungatei sale istorii), aș dori să mă concentrez asupra momentului logic al „atenției” (trezviei) însăși, independent de orice activitate (logic secventială) pentru care atenția ar fi putut fi considerată necesară sau utilă. Așa cum vom vedea, atenția ne oferă un răspuns profund și eficient la cultura noastră modernă cu distrageri continue. Mai exact, „etica și ascetica atenției” pe care Crawford le caută sunt esențiale în antropologia ortodoxă și pentru psihologia morală, și anume: practicarea „atenției” (trezviei) sau „luarea aminte la sine” (προσέχειν σεαυτῷ).[6]

Această frază – care este doar superficial legată de porunca Socratică „cunoaște-te pe ține însuți” (γνῶθι σαυτόν)[7] – apare în diferite forme în Noul Testament, dar este de fapt derivată din Deuteronom 4: 9: „Ia aminte la tine însuți și păzește-ți sufletul cu strășnicie” sau, alternativ, din Deuteronom 15: 9: „Ia aminte la tine însuți, ca să nu fie nici un cuvânt ascuns nelegiuit în inima ta” (πρόσεχε σεαυτῷ καὶ φύλαξον τὴν ψυχὴν σου σφόδρα).[8] Expresia, care este un imperativ etic, are o istorie lungă și bogată, din care doar câteva exemple pot fi citate aici.

 

În scrierea din secolul al IV-lea Viața Sfântului Antonie, ni se spune că prima practică ascetică a lui Antonie, pe care a îndeplinit-o înainte de a intra în deșert, a fost aceea de a „fi atent la el însuși”.[9] Mai tanărul contemporan al lui Antonie, Vasile din Cezareea, a scris ceea ce pare a fi prima sa omilie dedicată exclusiv Deuteronomului 15: 9 („Despre Cuvinte, Fii atent la tine însuți”).[10]

 

Deși “Viata lui Antonie” nu descrie practica tezviei în vreun detaliu, Vasile o dezvoltă pe larg. Departe de a fi o simplă „observație asupra sinelui” din exterior și care nu are nimic de-a face cu nici un fel de auto-absorbție solipsistică, „atenția” (trezvia) este cuprinzătoare în sfera de aplicare, fiind în același timp:

 

(1) trezirea principiilor raționale pe care Dumnezeu le-a plasat în suflet;

 

(2) supravegherea vigilentă asupra miscărilor minții, care guvernează miscările corpului și ale societătii în ansamblu;

 

(3) conștientizarea întâietătii minții (sau a sufletului) asupra trupului și a frumuseții Lui Dumnezeu în fața plăcerilor senzoriale;

 

(4) un angajament față de realitate și o respingere a imaginației minții;

 

(5) auto-examinare și refuzul de a se amesteca în treburile altora; și

 

(6), nu în ultimul rând, cunoașterea Însuși a Lui Dumnezeu, în măsura în care „sinele” este imaginea lui Dumnezeu, o legătură cu care Vasile încheie întreaga predică: „Ia aminte la tine, ca să iei aminte la Dumnezeu” ( πρόσεχε οὖν σεαυτῷ, ἵνα προσέχῃς Θεῷ).[11]

 

Practica de a lua seama la sine, stabilită cu fermitate în secolul al IV-lea, a rămas o temă centrală în antropologia și etica crestină. Generațiile următoare de scriitori și practicanți-trăitori au dezvoltat conceptul, în general aliniind trezvia cu practicile înrudite, cum ar fi „liniștirea”/isihia (ἡσυχία) și „„trezvia” (νῆψις).[12] În această formă, mai cuprinzătoare – sugerată deja de Vasile – i s-a dat un rol central în cadrul vieții creștine și a fost în cele din urmă considerată o precondiție sau o condiție prealabilă pentru mântuire.[13]

 

Se explică astfel accentul extraordinar acordat atenției (trezviei), nu doar pentru că mintea umană este predispusă la distracții (distrageri), ci și pentru că dezintegrarea vieții noastre interioare a început tocmai de la cădere, când omenirea s-a despărțit de Dumnezeu. „Distragerea” (neatenția), din acest punct de vedere, a fost numit pe bună dreptate „păcatul original al minții”.

 

Noțiunea de păcat primordial, ca și cădere din trezvie în neatenție, este un element central în teologia scriitorului din secolul al V-lea, Sf. Diadoh al Foticeii: „Cunoașterea dumnezeiască ne învață că facultatea noastră naturală perceptivă este una singură, dar aceasta s-a separat în două moduri diferite de funcționare, ca rezultat al neascultării lui Adam.”[14] Creat cu o constiință unică, simplă și nedivizată, căderea a spulberat integritatea sinelui în două activități conflictuale, una atrasă spre realitățile divine și celălaltă tarată spre în afară, către aparențele de suprațată ale lumii vizibile prin percepție senzorială, și subiect al unui proces de fragmentare continuă.

 

Regăsim opinii similare în scrierile Sfântului Grigorie din Sinai (1346), care susține că mintea umană, creată într-o stare de odihnă, a devenit agitată și distrasă atunci când a căzut din Har prin alegerea senzațiilor corporale în locul Lui Dumnezeu și, ulterior, s-a aflat pierdută și rătăcind printre lucrurile lumești.[15] Sfântul Grigorie Palama, care se referă probabil la invătătura Sfântului Grigorie de Sinai, afirmă: „Un mare învătător a spus că, după cădere, ființa noastră interioară se adaptează în mod natural la formele exterioare” și îndeamnă cititorul să „ia seama la el însuși „, citând direct din Deuteronom 15: 9.[16]

 

Uitându-L pe Dumnezeu și alipindu-ne de lume, devenim supuși unor dorințe nesănătoase și comportamente de dependență, conduse de o preocupare continuă de urmărire a nimicului/ deșertăciunilor. Fiind fixați în aparențele superficiale ale lucrurilor, nu avem cunostintă de semnificațiile lor profunde sau de relaționarea lor reciprocă, ci căutăm doar acea parte a unui obiect sau persoană care poate satisface temporar dorința noastră de plăcere. Cedând mereu în fața miscărilor și impulsurilor noastre iraționale, mintea noastră devine înrobită de senzații (fizice sau psihologice); noi ne rupem în fragmente izolate, ducând vieți duble și triple, fiind împărtiti în nenumărate acțiuni fără legătură una cu alta, astfel încât urmărirea plăcerilor contribuie nu la unitatea sinelui și a lumii, ci la dezintegrarea și dezorganizarea acestora. Divizată între acte senzoriale iraționale, mintea primește numai senzația trecătoare a ceva finit și izolat de orice altceva.[17]

 

Această condiție a fost diagnosticată și descrisă de către scriitori duhovnicești și de asceții ortodocși, aceștia numind-o „împrăstiere” sau „dispersare” a minții. De exemplu, Niceta Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, susține că: „În măsura în care viața noastră interioară este într-o stare de împărțire și dispersare între multe lucruri contrarii, nu putem să participăm la viața lui Dumnezeu. Ne dorim lucruri opuse și contradictorii, suntem luptați de războiul neobosit dintre acestea, iar acest lucru se numește „dezbinarea” minții, o condiție care divide și distruge sufletul. Atâta timp cât suntem afectați de tulburarea gândurilor noastre și atâta timp cât suntem stăpâniți și constrânși de patimile noastre, suntem într-o stare de auto-fragmentare și tăiați de la Unitatea divină.”[18]

 

Cu toate acestea, dacă trezvia este răspunsul la dilema fragmentării și dezintegrării umane, scopul nu este o întoarcere la o presupusă formă de conștiință paradisiacă, ci mai degrabă la harul Duhului Sfânt, plasat în inimile noastre din momentul botezului nostru. Acest accent divin este central în teologia spirituală a lui Diadoh, pentru care vindecarea începe cu darul Duhului Sfânt, în timp ce dualitatea sinelui căzut este unificată prin invocarea rugăciunii lui Iisus.[19] Prin urmare, motivația primară pentru practicarea trezviei interioare, scopul întoarcerii spre interior și a coborârii în inimă, este acela de a se întâlni cu Duhul Sfânt, un principiu care a fost reafirmat în mod sistematic și consecvent de către isihastii bizantini.[20]

 

În esență, descoperim aceeași învățătură în Sfânta Scriptură. Fiul risipitor și-a părăsit casa și a mers într-un loc îndepărtat, unde Evanghelia spune că „și-a risipit” (sau „și-a împrăstiat”) „substanța” (averea) lui (διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ) (Luca 15:13). La un anumit nivel, aceasta înseamnă că și-a risipit toți banii, dar sensul mai profund este bogătia sufletului, moștenirea noastră spirituală, deoarece „substanța” noastră este spiritul pe care Dumnezeu l-a pus în noi și în care, prin Sfântul Botez, El și-a plantat propriul Har, ne-a imbrăcat în „haina noastră originală de slavă” (cf. Luca 15:22) și „a trimis Duhul Său în inimile noastre” (Gal 4: 6). Dar când ne separăm de acest Har, pierdem unitatea spirituală și devenim fragmentați.

 

Concluzie

Mintea omului căzut e fragmentată, supusă neîncetat distragerilor, și împrăștiată într-o nefericită nesfârșire de gânduri și senzații deconectate. Mințile noastre sunt mereu în altă parte decât trupurile noastre. În loc să lucrăm la vindecarea acestei slăbiri ființiale, ne-am construit organizat o lume de distrageri, susținând și încurajând mintea înspre starea ei de cădere. Se poate argumenta că însuși calculatorul este o minte căzută, o puternică extensie a propriilor nostre dorințe dubioase, creată după asemănarea noastră. Întârziem neregenerativ într-un tărâm al iluziilor; captivați de imaginile efemere de pe ecranele computerelor noastre, devenim niște „muște prădătoare, fără noimă, bâzâind la fereastră”[21], disperate să consume întreaga deșertăciune a lumii.

Și totuși, noi nu suntem prădătorii, ci suntem prada. Nu suntem utilizatorii tehnologiei informației și ai mediilor de socializare, ci mai degrabă suntem folosiți, manipulați și exploatați de către acelea. În cultura noastră a distragerilor, în care spațiile publice și private ne sunt saturate cu tehnologii menite să ne acapareze și să ne fure atenția, viața interioară a minții noastre, precum și cea a trupului, nu sunt decât resurse exploatabile de către interese economice puternice. (Crawford sugerează că distracția pentru minte e precum obezitatea pentru trup.) Concentrarea noastră nu ar trebui, în acest caz, să fie doar asupra tehnologiei și culturii digitale, ci asupra intereselor și motivațiilor care le guvernează concepția și le promovează diseminarea în toate aspectele noastre de viață.

 

De-a lungul vastei sale istorii, Creștinismul a fost adesea subordonat de către puterile politice și economice dominante, uitându-se că Evanghelia nu este un derivat al culturii omenești, ci generator al unui nou mod de viață [nou fel de a trăi]. Noi trebuie să redobândim puterea Evangheliei ca o pondere contra-culturală, nu spre destabilizarea societății, ci pentru a crea comunități vii. Noi avem de redescoperit nu doar că credința și chemarea noastră la sfințenie ne așează aparte de lume, ci și că acestea cauzează o lume nouă, alternativă; nu o realitate virtuală, ci o realitate a virtuții.[22]

 

Spre a ne realiza chemarea, atenția trează [trezvia] trebuie să ne fie atitudinea și etosul fundamentale. Fără trezvie nu este rugăciune, și fără rugăciune, nu este comuniune cu Dumnezeu, nu este participare la viața dumnezeiască. Practica trezviei lăuntrice, a coborârii cu mintea în inimă, este deodată și o practică și un mod de viață care ne așează în existența autentică, adică într-o relație cu Dumnezeu. De aceea, se spune adesea că trezvia este aducerea aminte de Dumnezeu, înțelegerea conștientă a harului Duhului Sfânt prezent în noi. Luând seama la noi înșine și îngrijindu-ne de noi înșine [viața noastră lăuntrică] este metoda cea mai eficientă de a ne redobândi auto-determinarea de la cei care vor să ne-o fure. Transfigurați fiind prin har, atenția își va descoperi noi obiective, pentru că își va afla izvorul într-un subiect nou, unul nesupus formelor lumii, ci tranformat prin înnoirea minții sale (Rom 12:2), având și fiind în cugetul lui Hristos (1 Cor 2:16).

 

Note

 

[1] In 2012, Centrul American pentru Control si Preventie a raportat 570.000 accidente, si  3.328 fatalitati, ultimele reprezentand o crestere cu 9% fata de anul precedent.

[2] 50% din asistentii medicali chestionați au recunoscut că au trimis SMS-uri  și aproape 60% au recunoscut că vorbesc pe  mobil în timpul unei interventii.

[3] Matthew B. Crawford, Lumea dinafara capului tau: despre cum sa devii o persoana intr-o epoca a distractiilor (New York, 2015)

[5] Aici Crawford isi recunoaste datoria fata de Simone Weil, “Atentie si Vointa,” in ed., Gravitatie si Har (Londra, 2008), 116-22.

[4] Crawford, Lumea din afara capului  tau, 6.

[5] Ibid., 7, 15.

[6] Diferitele traduceri ale προσέχειν reflectă multitudinea traducerilor englezesti ale Scripturii, care oferă nuanțe valoroase si semnificații: „Aveți grijă”, „Atentie”, „Luati aminte”, „Luați seama”, „Observați-vă cu atenție” etc. Cuvântul grecesc  προσοχή  este derivat din προσέχειν (πρὸς + ἔχειν),  care, în sensul sau fundamental, înseamna a se ține de, a se îndrepta spre sau catre ceva;asadar, să țina seama, să participe, să se dedice etc. De retinut  că Suda foloseste «προσοχή» ca si «νηφαλισµός».

[7] Grigorie de Nyssa, in predica sa “Despre aceia care au adormit,” identifică treptat cele două zicale (GEN 9:40); la fel  și (pseudo-) Ioan de Damasc, Sacra Parallela (PG 95: 1049), deși identificarea este evitată de diferențele dintre antropologia creștină și cea elenistă; cf. John M. Cooper, In urmarea intelepciunii: Șase moduri de viață în filosofia antică de la Socrates la Plotin (Princeton, 2012), 326-41 (= „Teoria lui Plotinus despre persoana umane”)

[8] Compara Luca 17:3 (προσέχετε ἑαυτοῖς); Luca 21:34 (προσέχετε δὲ ἑαυτοῖς); Faptele Apostolilor 5:35 (ἄνδρες Ἰσραηλῖται, προσέχετε ἑαυτοῖς); si Faptele Apostolilor 20:28 (προσέχετε ἑαυτοῖς καὶ παντὶ τῷ ποιµνίῳ, ἐν ᾧ ὑµᾶς τὸ Πνεῦµα τὸ Ἅγιον ἔθετο ἐπισκόπους ποιµαίνειν τὴν ἐκκλησίαν τοῦ Θεοῦ).

[9] Vita Antonii 3.1: «αὐτὸς γὰρ πρὸ τῆς οἰκίας ἐσχόλαζε λοιπὸν τῇ ἀκσκήσει, προσέχων ἑαυτῷ καὶ καρτερικῶς ἑαυτὸν ἄγων» (ed. G.J.M. Bartelink, SC 400:136); cf. ibid., 91.3, unde Antonie pe patul de moarte le spune ucenicilor: „Traiti ca si cum ar urma sa muriti in fiecare zi, luand seama la voi insiva, si amintindu-va indemnurile pe care le-ati auzit de la mine” (Καὶ ὡς καθ᾽ ἡµέραν θνῄσκοντες ζήσατε, προσέχοντες ἑαυτοῖς καὶ µνηµονεύοντες ὧν ἠκούσατε παρ᾽ ἐµοῦ παραινέσεων) (400:368). Observati ca aceste cuvinte corespund practicii asa cum este atestat in Cuvinte ale Parintilor din Pustie.

[10] PG 31:185-98. Un eseu fundamental despre viata interioara, omilia sfantului Vasile se gaseste in colectia Filocalica Bizantina si post-Bizantina, precum Lavra M 54 (pe care Paul Géhin o denumeste o “Filocalie bis”). Vezi si Efrem Grecul, Εἰς τὸ Πρόσεχε σεαυτῷ (ed. K.G. Phrantzoles, vol. 2 [Thessaloniki, 1989], 142-98). Conform lui Rufinus si Cassiodorus, se spune ca Origen a scris 4 omilii despre Deuteronom, care nu s-au pastrat.

[11] Cf. Sfantului Vasile, Scrisoarea a 2-a: “Este bună rugăciunea care produce în suflet o înțelegere clară despre Dumnezeu. Si impreuna-locuirea cu Dumnezeu este aceasta: să-L ținem pe Dumnezeu întotdeauna în amintire, cu hotarare stabilit în noi” (Εὐχὴ δὲ καλή, ἡ ἐναργῆ ἐµποιοῦσα τοῦ Θεοῦ ἔννοιαν τῇ ψυχῇ. Καὶ τοῦτό ἐστι Θεοῦ ἐνοίκησις, τὸ διὰ τῆς µνῆµης ἐνιδρυµένον ἔχειν ἐν ἑαυτῷ τὸν Θεόν) (LCL 1:16).

[12] Vezi, spre exemplu, Sfantul  Nichifor cel Singur (d. 1340),  Despre Atentie si Paza Inimii: “Unii sfinti au numit atentia observarea minții; altii au numit-o straja inimii, alții trezvie, alții liniste noetica/intelegatoare si altii altfel. Toate aceste expresii arata unul si acelasi lucru” (Τὴν µὲν προσοχὴν τινὲς τῶν ἁγίων νοὸς τήρησιν ἔφησαν, ἄλλοι δέ, καρδιακὴν φυλακήν, ἕτεροι δὲ νῆψιν, ἄλλοι νοερὰν ἡσυχίαν, καὶ ἄλλοι ἄλλως. Τὰ δὲ πάντα ἕν καὶ τὸ αὐτὸ δηλοῦσιν) (Φιλοκαλία 4:26; traducere englezeasza Philokalia 4:204). Nichifor continuă să definească „atenția” ca pe: (1) semnul adevăratei pocăințe; (2) restaurarea sufletului; (3) ura față de lume; (4) întoarcerea la Dumnezeu; (5) respingerea păcatului; (6) recuperarea virtuții; (7) asigurarea fără rezerve că păcatele noastre sunt iertate; (8) începutul și conditia contemplației; (9) descoperirea lui Dumnezeu intelectului; (10) linistea ratiunii; (11) paza gândurilor; (12) palatul atenției lui Dumnezeu; (13) cetatea care ne permite să acceptăm cu răbdare toate caderile noastre; și (14) fundamentul credinței, speranței și iubirii. Vezi și Hesychios: „Dacă vrei să fii în Domnul … cu toată puterea ta să urmărești virtutea atenției – paza și supravegherea minții, acea liniște perfectă a inimii și starea binecuvântată a sufletului atunci când  acesta este eliberat de imagini“ (Εἴπερ ἐν Κυρίῳ θέλεις… προσοχικὴν ἀρετὴν πάσῃ δυνάµει µέτελθε, ἥ ἐστι νοὸς φυλακή, νοῦ τήρησις καὶ τελείωσις καρδιακὴ γλυκείας ἡσυχίας, ἀφάνταστος µακαρία τῆς ψυχῆς κατάστασις) (Φιλοκαλία 1:158; Philokalia 1:182); si anonimul  Ἐκλογὴ ἀπὸ τῶν ἁγίων Πατέρων περὶ προσευχῆς καὶ προσοχῆς (Φιλοκαλία 4:373-75), care se gaseste si in PG 147:828-32, sub numele de Kallistos Telikoudis.

[13]  Vezi si, de exemplu, Petru din Damasc, Paznicul mintii: «Χωρὶς δὲ προσοχῆς καὶ ἐγρηγόρσεως τοῦ νοὸς ἀδύνατον σωθῆναι ἡµᾶς» (Φιλοκαλία 3:30) «Fara luarea aminte si privegherea mintii este cu neputinta a ne mantui»

[14] Diadochos din Photike, Despre Cunoasterea Duhovniceasca 25: «Μίαν µὲν εἶναι αἴσθησιν φυσικήν, αὐτὴ ἡ τῆς ἁγίας ἡµᾶς γνώσεως ἐκδιδάσκει ἐνέργεια, εἰς δὺο δὲ λοιπὸν διὰ τὴν παρακοὴν τοῦ Ἀδὰµ διαιρουµένην ἐνέργειας» (Φιλοκαλία 1:241; traducere, Philokalia 1:259, modificata); cf. Sfantului Maxim Marturisitorul, Ambigua 45.4 (ed. Constas, DOML 2:197).

[15] Sf. Grigorie din Sinai, Despre Porunci si Dogme  60: “Sursa și baza gândurilor noastre imprastiate (υπολογισμοί) este starea fragmentată (διαιριστέσιας) a memoriei noastre. Memoria a fost inițial simplă și uniformă (ἁπλῆ καὶ ἑνοειδής), dar, ca urmare a căderii, puterile sale naturale au fost pervertite: și-a pierdut amintirea de Dumnezeu și a devenit compozita (σύνθετος) în loc de a fi simpla, a devenit diversificata (ποικίλη) in loc de a fi uniforma.” (Φιλοκαλία 4:39; Philokalia 4:222, modifed).

 

[16] Sf. Grigorie Palama, În apărarea acelora care practică o viață a nemiscarii (= Triads 1.2): «Ἐπεὶ δὲκαθάπερ τις τῶν µεγάλων περὶ ταῦτα λέγει, τοῖς ἔξω σχήµασι πέφυκεν ὁ ἄνθρωπος συνεξοµοιοῦσθαι µετὰ τὴν παράβασιν» (Φιλοκαλια 4:128; tarducere, Philokalia 4:338); cf. Hesychios, Despre Atentie 172: “Vai de ceea ce este în interior fata de ceea ce este afară” (Οὐαὶ τῷ ἔσω ὰπὸ τῶν ἔξω) (Φιλοκαλία 1:168; traducere, Philokalia 1:193).

[17] Aceste comentarii se datoreaza Parintelui Dumitru Stanilaoe, Spiritualitatea Ortodoxa (South Cannan, 2002), 93.

[18] Niceta Stithatul, Despre Cunoasterea Spirituala 16-17 (Φιλοκαλία 3:330; Philokalia 4:144). Pentru sinteza, am combinat ideile principale ale celor doua capitole.

[19] Diadoh al Foticeii, Despre Cunoasterea Spirituala 77-80 (Philokalia 1:279-82).

[20] Cf. Grigorie din Sinai, Despre semnele Harului si a Inselarii 1 (Philokalia 4:257); si Kallistos si Ignatios, Μέθοδος καὶ κανών σὺν Θεῷ ἀκριβής 1, 4-6 (Φιλοκαλία 4:196, 199-201). Doctrina aceasta are radacini mult mai vechi la scriitori precum Marc Monahul, Despre aceia care isi imagineaza ca sunt indreptatiti de fapte 56, 92, 118 (Philokalia 1:130, 133, 134-35); si Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassios 6 (CCSG 7:69-71); si este sumarizat foarte bine de Sfantul Nicodim, Cartea sfaturilor duhovnicesti (Mahwah, 1989), cap. 10.

[21] O linie adaptata de la Emily Dickinson (d. 1886), “De cate ori aceste talpi neputincioase s-au impiedicat” (= poezia no. 238, publicata postmortem in 1890).

[22] Pe aceasta tema vezi studiul lui C. Kavin Rowe, Lumea intoarsa invers: Citind Fapte in lumea Greco-Romana (Oxford, 2010); si John F. Kavanaugh, Urmandu-L pe Hristos intr-o societata a consumului: Spiritualitatea Rezistentei Culturale (Maryknoll, 2006).

 

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ – VIITORUL ARAFAT

 

Lumea nu mai are încredere în Arafat. Nici în Faucci. Nici în Trudeau sau alți fuhreri, inclusiv cei de la Forumul Economic Mondial. Dar cine este acest Forum Mondial de care acum 3-4 ani știau doar 0.1% din populație și acum au auzit și babele de pe stradă? Nu mai contează, așa cum nu mai contează că nimeni nu mai aude de Bilderberg, organizația secretă care apoi nu a mai fost secretă, care acum nu mai știe nimeni ce mai face și care a fost cumva înlocuită de Forum. Iar după Forum o să vină altele, deoarece diavolul este un balaur cu multe capete.

 

Există unele procese organice ale evoluției inteligenței artificiale (IA) și unele implicații firești. Iar riscurile sunt în general incalculabile, cam la fel – din fericire, fiind și oportunitățile.

 

În ciuda informațiilor și comentariilor în general negative, înainte de a trece la unele scenarii sumbre cu privire la posibilitatea ca viitorul Antihrist să fie un urmaș al botului de chat de IA, doresc să subliniez că personal nu sunt deloc îngrijorat de aceste evoluții și preocupările mele sunt exclusiv teoretice, în sensul că nu mă afectează cu nimic și nu îmi schimb viața în funcție de creșterea riscului ca apocalipsa să vină sau nu. Personal, consider că creștinii se află în permanență într-un război nevăzut cu forțele întunericului și doar cei care au pierdut deja și sunt ancorați în meandrele concretului trăiesc cu iluzia că poate exista un rai pe pământ sau că mântuirea e ușoară, floare la ureche.

 

Este foarte greu de explicat de ce nu mă panichez în ciuda acestor informații, mai ales că vorbesc puțin comparativ cu câte aud și gândesc și văd că se întâmplă în jurul meu. Ține de felul de a fi și de a vedea lumea și asta nu se poate transmite, dar fac totuși apel la reținere în fața gândurilor negre la aflarea acestor lucruri și la aceste comentarii, deoarece darea pe față a acestui război, instanțierea în realitatea fizică a războiului nevăzut, nu poate fi decât un lucru bun deoarece ne apropie de Dumnezeu și într-un fel ne îndeamnă să fim gata pentru Ziua Judecății.

 

 

Ziua Judecății se apropie cu pași repezi și deși mulți încă ne gândim la această zi ca un moment în viitorul pe termen mediu lung, adică în niciun caz în 2-3 ani, nu realizăm că această zi poate veni pentru noi mult mai repede decât pentru restul lumii, prin urmare, orice pregătire, trebuie să ia în calcul această iminență. Bunăoară, dacă ne uităm la nord, la ucrainieni vedem că pentru ei deja a venit Ziua Judecății și trebuie să fie pregătiți să o primească și să ia unele decizii. Deciziile ucrainienilor sunt pe viață și pe moarte, adică nu prea mai există decizii pe care să le ia și care să nu le afecteze soarta în veșnicie. Și mai grav este că indiferent ce decizie ia, felul cum se comportă în fiecare moment poate decide soarta lor în veșnicie, deoarece chiar dacă deciziile sunt bune și conforme poruncilor lui Dumnezeu, e posibil ca unele scăpări să mai existe și cum moartea este aproape …

 

Confuzia este deci cea mai mare problemă a momentului pentru ucrainieni. Fie că te lupți pentru patrie și îți dai viața, fie că te lupți pentru ruși deoarece ai unele motive întemeiate, fie că fugi în afară – toate astea vin cu o grămadă de riscuri la pachet. Dar această confuzie se trage în primul rând din sfâșierea Bisericii care a precedat acest război. Distrugerea Bisericii prin intervenția Imperiului și a Fanarului (Bartolomeu) au avut loc cu ani în urmă, cam în aceiași perioadă în care românii s-au declarat străini de Biserica neamului prin refuzarea participării la Referendumul pentru familie – un moment de cotitură pentru care poporul român va plăti aspru în viitorul apropiat.

 

 

În ciuda confuziei, proximitatea morții – pentru cei care aleg să lupte sau necazul înstrăinării și riscurile ruperii totale de credință – pentru cei care aleg să fugă sunt două dușuri reci care oferă o șansă – șansa trezirii duhovnicești și a reaprinderii unei credințe fierbinte. Sunt sigur că asta are loc pentru mulți ucrainieni chiar dacă nu se vede. Terminând însă această mică paranteză, vreau să zic că Ucraina deja trăiește Ziua Judecății.

 

Prin urmare, chiar dacă comentariile care vor urma cu privire la Inteligența Artificială pot aduce deznădejde și tristețe și frică în fața unor asemenea minunății, doresc să vă liniștesc spunând că sunt mari șansele ca România să fie aruncată într-un război cu Rusia în care și noi vom muri pe capete și noi vom avea soldați morți pe front și noi vom rămâne fără curent și fără mâncare sau vom alerga prin țări străine ca milogii. Prin urmare, nu vom mai apuca să trăim chiar toate câte le voi zice în continuare, ci e posibil să scăpăm mai repede.

 

Open ChatGPT

 

De ce a fost lansat acum? După cum știm, Microsoft a mai lansat un bot pe Twitter care interacționa cu utilizatorii. Puțini știu, deoarece botul nu a supraviețuit foarte mult deoarece a devenit rapid rasist și antisionist.

 

 

Martie 2016: Twitter taught Microsoft’s AI chatbot to be a racist asshole in less than a day

 

Există o evoluție accelerată a inteligenței artificiale, dar boți care să discute cu oamenii, care să înțeleagă contextul și să dea răspunsuri clare, informative, interesante și care au sens și ajută de asemenea au mai existat. Din 2016 au trecut 7 ani, deci de ce tocmai acum avem aceste lansări?

 

Nu contează prea mult după mine, poate fi normal (acum s-a dezvoltat tehnologia, instrumentele etc), poate fi accidental (openAI a lansat, prin urmare Google se alertează și sunt forțați să lanseze, Microsoft relansează dezastrul – pe care între timp l-au și oprit). Ce ar fi nou?

 

Ce pare nou la ChatGPT ar fi “filtrele”. Ce anume sunt filtrele? Filtrele sunt ca un fel de convingeri solide de la care botul pornește oferirea de informații și răspunsuri cu privire la unele subiecte fierbinți. De exemplu, cum am tratat într-un articol anterior, chestiunea morților în exces. Nu va accepta prea curând ChatGPT măcar să enumere și să introducă la cauze posibile care merită investigate corelația între rata vaccinării și media morților în exces din anumite țări.

 

Deși pare ceva nou, aceste filtre nu sunt tocmai ceva nou. Google deja știa să facă o filtrare a știrilor și dacă inițial o făcea pe baza unor flaguri ale site-urilor, de-a lungul timpului l-au învățat să citească, să înțeleagă și să deducă singur care informații sunt “conspiraționiste” și care sunt “autoritare”. Căci în cele din urmă cam la asta se reduce totul.

 

Avem deci un pas mai departe, de la boții care erau capabili să discute și să dea răspunsuri, avem acum boții care știu să se țină de un narativ anume.

 

După ChatGPT, Microsoft a lansat chatul Bing care a șocat lumea. Nu reiau povestea, o citiți pe Zerohedge. Pe scurt, botul microsoft are personalitate, emoții și în unele discuții se pare că ar vrea să fure codurile nucleare și să creeze un virus mortal.

 

Inteligență, conștiință, personalitate

 

Chiar dacă IA nu are așa ceva, puterea de calcul poate imita toate acestea, deci nu prea există limite la până ce poate crește inteligența artificială, dacă poate sau nu dezvolta conștiință și dacă poate sau nu poate avea personalitate.

 

Fără a intra în amănunte tehnice, țin să subliniez că IA nu imită decât într-o mică procesele cognitive umane, mai ales că cel puțin conștiința este și greu de definit darămite de analizat, iar inteligența de asemenea este deocamdată o mare necunoscută. De altfel, cu excepția “zonelor” sau a “centrelor” mare brânză nu se știe despre creier. Asta nu înseamnă că nu se poate face nimic. Prin teste și experimente se pot face multe, așa cum dinamita s-a făcut fără a se analiza la microscopul electronic componența fiecăror substanțe și fără a se analiza la CERN reacția între ele. Prin încercare și observare, se apasă un buton și se observă rezultatul. La fel și cu creierul și cu IA.

 

În cazul IA există următorul speficic: toate testele se fac pe calculator, deci cu o putere de procesare masivă și într-un timp exponențial mai scurt și fără a consuma altceva decât energie. Mai există aspectul datelor de alimentare, dar acesta s-a cam rezolvat, adică nu este o resursă relevantă, aceste date există și se pot produce mereu, deci testarea IA poate avansa rapid, cu mult mai rapid ca invenția bombei nucleare sau a dinamitei care a necesitat multe pregătiri, oameni deștepți, multe experimente etc.

 

IA progresează prin așa zisele modele de procesare care sunt făcute publice multe dintre ele și apoi oricine le poate prelua, testa, configura, alimenta cu varii date, asambla cu altele în construcții complexe. Astfel fără să ne dăm seama, în “cloud” are deja loc o evoluție rapidă a inteligenței articiale în care oamenii sunt cumva doar cei care pun piesele cap la cap, unii fiind creatorii modelelor, alții ai datelor, alții ai ansamblurilor. Ecosistemul este mult mai complex și motivațiile extrem de variate, dar toți agenții implicați – inclusiv utilizatorul final al unui telefon care a dat accept fără să citească la transmiterea unor informații nepersonale despre felul cum e folosit telefonul – participă la acest ecosistem.

 

Întrebări și răspunsuri

 

Î: Am ajuns la singularitate?

R: da, deși întrebarea nu prea are sens, nu există o anume singularitate; nu trebuie să existe o inteligență generală, nu ai ce să faci cu ea; se poate imita personalitatea, se poate imita chiar conștiința de sine – chat GPT de exemplu știe foarte precis cine/ce este și care îi sunt limitările, care îi este scopul; știe chiar mai mult decât spune și există chiar posibilități de a-l hăcui și a-l face să spună mai multe;

 

Î: Are IA emoții?

R: cum putem deremina? Sigur le poate imita, sigur se poate comporta ca și cum ar avea emoții. În cele din urmă, majoritatea oamenilor vor fi convinși că au emoții și vor lupta pentru drepturile boților așa cum acum luptă pentru drepturile delfinilor.

 

Î: poate IA să ucidă?

R: IA deja ucide. Armele folosite în război acum în Ucraina folosesc din plin IA. Fiecare IA este în esență un program de calculator care poate gândi și urmărește scopurile pentru care a fost creat.

 

Î: poate IA să o ia razna?

R: prin a o lua razna, dacă înțelege că asta înseamnă ieșirea din cadrul obiectivelor setate de creator, răspunsul este DA; deoarece modul de funcționare a IA este necunoscut pentru programatori, în ciuda obiectivelor setate inițial există posibilitatea ieșirii din acest cadru

 

Cum se programează un IA?

 

Chestiunea este una complexă și nu știu nici eu prea bine. Ce știu însă și încerc să explic este că programatorii unui IA nu pot avea control complet asupra acestuia. Un concept fundamental a IA este “cutia neagră”. În esență, rețelele neuronale le putem gândi ca pe o cutie neagră căreia îi dăm un input, în procesează și scoate un anume output. Nu știm ce face înăuntru, noi doar îi dăm anume date și îi spunem dacă ce scoate ne convine sau nu. Facem asta de un milion de ori și cutia neagră va învăța să spună dacă de exemplu un obiect este minge sau pepene.

 

Dacă ar fi să simplificăm, pentru fiecare chestiune de rezolvat în esență la asta se reduce IA – la învățarea unei cutii negre care are anumite mecanisme de procesare a datelor de intrare în cadrul ei, să dea un răspuns care rezolvă o problemă particulară.

 

Pe măsură ce IA a avansat, s-a descoperit că aceste cutii pot fi refolosite cu și mici ajustări, nu mai este nevoie ca să alimentăm o cutie cu un milion de teste ci doar cu câteva mii. Asta reprezintă un salt exponențial deoarece avansează drastic IA în sensul că problemele mici nu vor mai fi rezolvate după lungi seturi de date.

 

Și cum problemele mari nu sunt decât o serie de probleme mici, avem explicația de ce inteligența artificială poate să există și deși nu este propriu-zis inteligență, ci mai mult imitare a inteligenței umane, în esență, testul lui Turing este deja depășit. Fără probleme se poate concepe un bot în ziua de astăzi care să îl treacă și mulți utilizatori deja sunt convinși că interacționează cu oameni deși o fac cu boți.

 

Chestiunea banului

 

Așa cum armele nucleare costă, tot așa costă și accestul și capacitatea unui individ sau a unei companii de a folosi IA, chiar dacă tehnologia există. Nu este suficient să avem un OpenAI care poate fi accesat de oricine și nici măcare să avem servere google unde le putem testa pe BigData-ul Google. E necesar de multă programare și nu orice programare pentru a face aplicațiile concrete care să folosească OpenAI, să integreze cu BigData sau cu datele noastre pentru a folosi puterea reală a acestei tehnologii.

 

De aceea, avantajul este al celor cu bani. De altfel, IA iese la public acum deoarece urmează să iese tool-uri care să le folosească. Deja marile companii le foloseau de mult timp, de la boți de trading la căutările pe Google sau la administrarea proceselor într-o fabrică complet automată sau conducerea autonomă, IA are deja istorie. Ce urmează acum este trecerea aplicațiilor de la industrie către omul de rând, prin tool-urile dezvoltate pe baza acestor boți care acum sunt lăsați liberi, gratuit, pentru a arăta ce pot.

 

Este însă chestiune de timp până va începe monetizarea acestora și un chat gratuit ne va sugera că dacă consumăm coca-cola nu ne îngrășăm deși la final să bage un disclaimer că răspunsurile date la întrebări pot fi afectate de reclame și pentru a beneficia de un chat imparțial și corect 100%, trebuie să plătim.

 

Cel mai grav este însă când statul va avea bani să cumpere boți polițiști care vor asculta orbește de “filtrele” care le vor constrânge gândirea și vor fi aproape imposibil de hăcuit.

 

(va urma – partea cu Arafat)

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

SINGULARITATE ÎNAINTE DE APOCALIPSĂ?

 

 

 

Singularitatea este considerată în general punctul în care inteligența artificială atinge sau depășește inteligența omului. Bineînțeles, asta nu se poate întâmpla decât după ce IA va dobândi conștiința de sine (sau cel puțin un fel de identitate). Bineînțeles, dacă vorbim de “un fel de” putem include multe, inclusiv o rețea neuronală care învață “să fie conștientă” prin imitație.

 

Pentru aceasta nu este nevoie de nicio mare invenție în IA sau de un mare pas înainte, ci așa cum recunoașterea imaginilor, a devenit posibila prin simpla creștere a puterii de calcul folosind teorii și algoritmi din anii 70-80 din domeniul rețelelor neuronale, tot așa nu excludem ca o dezvoltare a unei identității artificială poate fi realizată doar prin creșterea capacității de calcul sau măcare a capacițătii de seturi de învățare. Așa cum recunoașterea vocii sau a fețelor și nenumăratele noi aplicații nu sunt decât o un fel de rulare a programelor vechi pe calculatoare de putere mult mai mare care legate în rețea pot face chestii mult mai puternice și pasul către singularitate poate fi unul extrem de rapid și poate să vină peste noapte fără niciun semn.

 

 

Deși singularitatea este de departe cel mai hype topic cu privire la IA, să ne detașăm puțin și să încercăm să elaboram puțin spațiul riscurilor deoarece după părerea mea este mult mai probabil ca înainte de un război a la Robocop între oameni și IA vor fi multe alte probleme de rezolvat și este mult mai probabil ca riscurile existențiale să vină cu mult înainte de singularitate, aceasta nefiind altceva decât finalul fatal când toate celelalte hopuri au fost trecute.

 

Sunt însă câțiva care mai glumesc că singularitatea nu trebuie neapărat să ne fie fatală și că omul ar putea coexista cu alte tipuri de inteligență, că IA ne-ar trata ca pe niște animale de companie interesante de care ar avea grija cu delicatețe etc. Cât de naivi să fie să poate crede într-un astfel de scenariu: singura certitudine pe care o putem avea în cazul singularității este că omul va fi dominat fie de IA fie de un nou supra-om augmentat (să-i zicem așa).

 

IA a ajuns în prezent la recunoașterea imaginilor / formelor / patternurilor în seturile de date, învățare de procese și chiar învățare de jocuri în care spațiul rezultatelor nu este unul finit ci în cazul omului este folosită intuiția și experiența. Am dat în articolul trecut exemplul unui program de poker care i-a bătut pe jucătorii de nivel internațional la o variantă de poker extrem de puțin … matematică ci mai degrabă bazată pe teoria jocurilor. Poate însă, primul exemplu de IA care nu dă rezultate precise ci se bazează pe multe presupuneri extrase dintr-un set variat și neomogen de informații este motorul de căutare Google. Și toți știm că face o treabă extrem de bună. Google nu caută doar cuvinte cheie ci încearcă la textul introdus de noi să găsească o ontologie (domeniu, tip de căutare), să stabilească un context (locație, sezon, istoric, cookie-uri) și apoi să ghicească cât mai bine ce avem noi în cap când căutăm ceva, comparând cu alte căutari ale altor utilizatori.

 

 

Cel mai mare hop al IA actual este paradoxal tocmai modul în care învață omul. Oricât de interesante sunt rețelele neuronale și oricât de mult ar predinde unii cercetători că imită creierul uman, nu este nimic mai departe de adevăr decât a compara creierul omului cu o rețea neuronală sau cu orice alt tip de model. Profesorul Andrew Ng spunea sincer într-un curs introductiv în IA la Stanfod că nu știm cum gândește omul – zicea asta comentând temerile oamenilor cu privire la riscurile singularității.

 

Dar dacă modelarea creierului / gândirii par încă departe, se pare că cele mai mari progrese actuale s-au făcut nu imitând gândirea umană ci lăsând computerul să-și dezvolte singur modul de gândire. Și nu doar în cadrul rețelelor neuronale. Este uimitor ca programator să realizezi un program, să îl lași să se antreneze singur jucând program vs program, tu doar să îi dai câteva mici reguli și să îi spui la ce rezultat vrei să ajungi și programul să poată face asta singur, fără ca tu să ai habar cum funcționează și de ce a ales o variantă și nu alta.

 

Din acest motiv, lucrurile par deja cumva scăpate de sub control. În condițiile în care există mașini pe care le poți învăța cum să opereze într-un mediu (mai mult sau mai puțin complex), cum să învețe și ce trebuie să facă, trecerea de la rezultate infime cum ar fi recunoașterea fețelor până la schimbarea opiniei publice cu privire la un candidat politic, este doar chestiune de configurare a acelui program.

 

Sper că m-am făcut deja înțeles de ce pe măsură ce noile jucării de gândit realizate în anii recenți vor începe să fie puse la muncă, societatea umană va trece printr-un șoc extrem de puternic. Iar pierdea locurilor de muncă în fața roboților este deja o problema infimă comparativ cu altele care vedem că se prevăd la orizont.

 

Nu am amintit degeaba alegerile politice: exista o teorie că succesul lui Trump în alegeri se datorează unei companii de data mining care a analizat în amănunt trenduri și topicuri de interes în rândul electorilor lui Trump și folosind de aceste informații, cu ajutorul rușilor care ar fi plantat câte o știre două pe ici pe colo, targetat, în locurile recomandate de sistem, dar și folosind alte unelte de comunicare, au reușit să întoarcă foaia într-un număr util de circumscripții electorale garandând astfel victoria lui Trump.

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

REACTIVITATE VS PROACTIVITATE ÎMPOTRIVA ROBOȚILOR UCIGAȘI

 

Elon Musk este convins ca inteligența artificială nu doar că va produce unde de șoc pe piața muncii, dar și că va ucide oameni pe stradă înainte să fie reglementată cum trebuie. O oarecare reglementare pe unele domenii există și se fac pași. Un exemplu ar fi mașinile autonome. Însă reglementarea acolo este împinsă de progresele făcute și de nevoia de a crea un cadru cât mai propice dezvoltării domeniului, considerat un pas înainte important.

 

 

 

Elon Musk mai consideră de asemenea că trebuie urgent adoptată o atitudine cât mai proactivă cu privire la dezvoltarea IA din cauza riscurilor. Ne aflăm într-un moment în care tehnologiile IA determină supraviețuirea unei companii. Toți fac asta și cine rămâne în urmă va fi eliminat, iar cine are cel mai mic avantaj poate să domine total un segment sau poate să capete poziții dominante uimitoare, de neconceput chiar în lumea de astăzi a mega-corporațiilor internaționale.

 

Să presupunem prin absurd că o companie inventează un robot care poate face orice sarcina este învățat, echivalentă capacității de percepție a mediului și de comunicare cu mediul unui copil de 5 ani, însă fără riscurile asociate în sensul docilității și a siguranței dar cu o memorie și putere de calcul sporită.

 

 

Un copil de 5 ani înțelege imens din lumea din jur, știe unde se află, recunoaște persoanele, înțelege unele proceduri, poate îndeplini multe sarcini independent cu puțină învățare.

 

Acest robot ar putea să se ocupe de sarcini cum ar fi curățenia în casă, diverse sarcini gospodărești, aranjarea produselor la rafturi în hypermarketuri, munca agricolă, etc. Lista de aplicabilitate ar fi nelimitată și cu sigurantă compania nu ar face față la producție mai ales dacă produsul nu va avea un preț prohibitiv.

 

Este îndeajuns să ne gândim la mașinile Tesla ca un prototip de robot (având în vedere autonomia) și să vedem cum cererea este cu mult mai mare peste capacitatea de producție, pentru a înțelege că acea companie va domina lumea total. Un astfel de robot, ar putea fi chiar baza de dezvoltare a unor fabrici de construcție de alți roboți și ar putea cu costuri minime să permită creșterea rapidă a capacității de producție – principala limitare în prezent a companiei lui Musk.

 

 

Principala dilemă care se pune în țările dezvoltate (căci la noi subiectul #1 e salariul minim și impozitele) este ce atitudine să se adopte cu privire la IA. O reglementare prea strictă ar inhiba dezvoltarea. Una prea laxă, ar putea de asemenea dăuna din mai multe motive. Primul ar fi riscurile pentru populație (de exemplu, dacă s-ar da drumul la mașini autonome înainte de vreme, daunele ar putea fi catastrofale și ar crea un curent împotriva extrem de puternic) și al doilea ar fi riscurile pe termen lung ca o luptă acerbă nereglementată între marile companii să ducă la dezvoltarea de tehnologii prea puternice care folosite malefic sau accidental ar putea produce catastrofe.

 

Asupra acestui din urmă punct atrage atenția și Musk. Să ne imaginăm că o companie care cercetează IA poate inventa un bot care poate comenta pe forumuri (sau rețele sociale) la un nivel extrem de avansat și cu capacități de argumentare puternice care nu doar că nu s-ar prezenta a fi bot, dar ar fi adaptabil la mediu, ar înțelege contextul, ar folosi meta-informații pentru a cunoaște publicul din acel mediu și ar putea fi un puternic formator de opinie. The Ultimate Propaganda Machine! Fără o reglementare corespunzătoare, internetul și rețelele sociale ar ajunge un mare câmp de bătălie între diverse centre de putere care ar putea manipula populația la un nivel inimaginabil. Fake news din ziua de astăzi sunt nimica toată pe lângă o lume virtuală în care boții te pot convinge că nu sunt boți. O astfel de unealtă ar putea produce războaie, crize sociale și aharhie. Mai e nevoie să continui cu alte exemple?

 

În final, vă las cu un reportaj despre un AI care a învățat poker și bate profesioniștii la cel mai complicat tip de poker.

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

O nouă rasă umană? Sunt voci care susțin că s-a născut deja omul care va trăi 1000 de ANI

editat de ARQ 

 

 

O noua rasă umană este în dezvoltare, un mix perfect între biologie și lumea digitală, scrie digi24.ro. Adepţii biotehnologiei se plasează la graniţa dintre vis și realitate, pentru că încearcă să updateze creierul, trupul şi natura umană în modalităţi ce sfidează limitele imaginaţiei, susţine un articol din Vox, citat de digi24.ro. Astfel, sunt voci care susțin că s-a născut deja omul care va trăi 1.000 de ani.

 

O nouă rasă umană? Sunt voci care susțin că s-a născut deja omul care va trăi 1000 de ANI

 Comentează 0

Dacă n-aţi auzit încă de termenul „biohacking”, probabil că aţi citit despre practici bizare cărora li s-ar putea aplica această etichetă. Poate că l-aţi văzut pe Jack Dorsey, CEO la Twitter, în clipuri care laudă beneficiile postului intermitent şi ale consumului de suc de sare în fiecare dimineaţă. Poată că aţi citit despre fostul angajat NASA, Josiah Zayner, care se injectează cu ADN, folosindu-se de tehnologia de editare genetică CRISPR sau despre indivizi care şi-au implantat un cip în braţ.

 

Ce este transhumanismul…

 

Biohackerii care au, în acest moment, cea mai mare notorietate sunt cei care experimentează pe propriile lor trupuri, în afara spaţiului tradiţional al laboratoarelor şi al instituţiilor de cercetare, în speranţa că-şi vor maximiza performanţa fizică şi cognitivă. Aceştia formează o ramură a transumanismului, mişcare ce militează ca umanitatea să se folosească de tehnologie pentru evoluţia speciei. Unii dintre biohackeri au doctorate în ştiinţă, alţii sunt doar amatori. Iar metodele prin care-şi modifică biologia sunt la fel de diverse ca şi ei.

 

 

și  ce este biohackingul?

 

O definiţie mai nimerită pentru biohacking ar putea fi încercarea de a-ţi manipula creierul şi trupul pentru a le optimiza performanţele, departe de graniţele medicinei alopate. Printre corifeii acestui curent se numără Dave Asprey, un biohacker care a creat compania de suplimente Bulletproof. Pentru el, biohacking-ul este „arta şi ştiinţa de-a schimba mediul din jurul tău, astel încât să deţii controlul complet asupra propriei biologii.”

 

Articolul din Vox atrage atenţia asupra unui pericol real: pe măsură ce devenim mai deştepţi, mai puternici şi chiar nemuritori, făurim o societate în care toată lumea e presată să-şi modifice biologia – chiar şi atunci când nu vrea. Să refuzi să te upgradezi ar putea însemna un uriaş dezavantaj profesional. Ar însemna că refuzi optimizarea. Într-o lume a superoamenilor, va deveni din ce în ce mai greu să rămâi un simplu muritor, mai scrie digi24.ro.

 

Mai multe detalii citiți aici: https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/gadget/o-noua-rasa-de-oameni-creata-printr-un-procedeu-controversat-expert-prima-persoana-care-va-trai-1-000-de-ani-s-a-nascut-deja-1177993

 

https://www.arq.ro/o-noua-rasa-umana-sunt-voci-care-sustin-ca-s-a-nascut-deja-omul-care-va-trai-1000-de-ani/29308

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acesta este creierul tău. Acesta este creierul tău folosit ca armă…Tehnologiile neuronale de ultimă oră pot șterge amintirile traumatice și pot citi gândurile oamenilor. Ele ar putea deveni însă și următorul câmp de luptă al secolului 21

 

de Tim Requarth | FOREIGN POLICY | traducere si adaptare de s.m.

 

Într-o zi obișnuită de iulie, intr-un laborator de la Universitatea Duke, două maimuțe rhesus sunt puse în camere separate, fiecare vizionând un ecran de computer care prezenta o imagine a unui braț virtual în spațiu bidimensional. Maimuțele au sarcina de a ghida brațul din centrul ecranului către o țintă, iar când reușesc, cercetătorii le răsplătesc cu înghițituri de suc.

Dar mai este ceva. Maimuțelor nu li s-au dat joystick-uri sau alte dispozitive care ar putea mișca brațul. Ci se bazează pe electrozi implantați în zonele din creierele lor care sunt responsabile pentru mișcare. Electrozii sunt capabili să detecteze activitatea neuronală și să transmită comenzile printr-o conexiune cu fir la computer.

 

Pentru a face lucrurile și mai interesante, primatele își împart controlul asupra brațului digital. În timpul unui experiment, de exemplu, o maimuță poate mișcă brațul numai pe orizontală, în timp ce cealaltă doar pe verticală. Iar maimuțele au început să învețe prin asociație că un anumit mod de gândire duce la mișcarea brațului. După ce au deprins această succesiune de cauză și efect, și-au modelat comportamentul conducând brațul la țintă și câștigând sucul.

 

Specialistul în neuroștiințe Miguel Nicoleliss, care a condus cercetarea amintită mai sus și ale cărei rezultate au fost deja publicate la începutul lui 2015, are și un nume pentru acest parteneriat remarcabil: „BraiNet” (trad. aprox. rețea cerebrală). Nicoleliss speră ca, în cele din urmă, interacțiunea directă de la creier la creier să fie folosită pentru a grăbi reabilitarea persoanelor cu leziuni neurologice – mai precis, ca creierul unei persoane sănătoase să lucreze în mod interactiv cu acela al unui pacient ce a suferit un accident vascular cerebral, pentru a-l reînvăța mai repede să vorbească sau să miște o parte a corpului paralizat.

 

Aceasta este doar ultima dintr-un lung șir de evoluții recente în neuro-tehnologie: interfețe aplicate neuronilor, algoritmi utilizați pentru a decoda sau stimula neuroni și hărți cerebrale care oferă o înțelegere de ansamblu mai bună a circuitelor complexe ale creierului ce guvernează cunoașterea, emoția și acțiunea. Din punct de vedere medical, se așteaptă mari progrese de pe urma folosirii acestor tehnologii, cum ar fi membre protetice cu o mai mare dexteritate și care să poată transmite senzații către purtătorii lor, noi perspective in tratarea bolilor precum Parkinsonul și chiar tratamente pentru depresie si alte tulburări psihice. De aceea, în întreaga lume eforturi majore de cercetare sunt în curs în domeniul neuro-tehnologiei.

 

Dar există o potențială latură întunecată asociată acestor inovații. Neuro-tehnologiile sunt instrumente „cu dublă utilizare”. Aceasta înseamnă că, în afara folosirii lor în domeniul tratamentelor medicale, neuro-tehnologiile ar putea fi aplicate (sau aplicate în mod eronat) și în scopuri militare.

 

 

 

Aceeași mașină de scanare a creierului pentru diagnosticarea bolii Alzheimer sau autismului ar putea citi gândurile personale. Sistemele informatice atașate țesutului cerebral care permit pacienților paralizați să controleze membre robotizate pot fi folosite și de către un stat pentru a ghida soldați bionici sau piloți de aeronave. Iar dispozitivele concepute pentru a ajuta un creier deteriorat ar putea fi utilizate în mod alternativ la implantarea de noi amintiri sau la ștergerea celor existente, asupra dușmanilor și a aliaților deopotrivă.

 

Dusă la ultima sa consecință, ideea BraiNet a lui Nicoleliss de a fuziona semnale ale creierului de la două sau mai multe persoane ar duce la crearea soldatului universal ultim, spune Jonathan Moreno, bio-etician și profesor la Universitatea din Pennsylvania. „Ce s-ar întâmpla dacă ai putea obține expertiza intelectuală a lui, să zicem, Henry Kissinger, care știe totul despre istoria diplomației și politică, și ai adăuga toate cunoștințele cuiva care cunoaște strategia militară, iar apoi toate cunoștințele unui inginer DARPA, și așa mai departe”, spune Moreno făcând referire la Agenția de proiecte avansate de cercetare în domeniul apărării din SUA. „Ai putea să le pui pe toate împreună.” O astfel de BraiNet ar crea aproape o omnisciență militară aplicată în deciziile cu mize mari și cu ramificații umane și politice.

 

Pentru a nu fi înțeleși greșit, astfel de idei țin încă de domeniul științifico-fantastic. Dar este doar o chestiune de timp, spun unii experți, înainte de a deveni realitate. Neuro-tehnologiile progresează rapid, ceea ce înseamnă că lansarea pe piață și comercializarea lor sunt inevitabile, iar guvernele sunt deja implicate în acest proces. DARPA, care se ocupă cu cercetarea științifică revoluționară si de dezvoltare pentru Departamentul Apărării al SUA, a investit masiv în tehnologii ale creierului. În 2014, spre exemplu, agenția a început să dezvolte implanturi care detectează și suprimă nevoile. Scopul declarat este de a trata veteranii care suferă de afecțiuni cum ar fi dependența si depresia. Ne putem, totuși,  imagina cum acest tip de tehnologie poate fi folosită și ca o armă – a cărei proliferare o poate face să aterizeze în mâini greșite. „Întrebarea nu este „dacă”, ci „când” și „cum”  vor folosi actorii nestatali neuro-tehnicile sau neuro-tehnologiile sub o formă sau alta”, spune James Giordano, neuro-etician la Centrul Medical de la Universitatea Georgetown”.

 

Oamenii au fost mult timp fascinați și îngroziți de ideea de control al minții. Ar putea fi prea devreme să punem răul în față – anume că creierul poate fi „piratat” de guvern, de exemplu – dar potențialul de dublă utilizare a neuro-tehnologiilor se apropie amenințător. Unii specialiști în etică se tem că, în lipsa unui cadru juridic care să le guverneze, progresele în laborator ar putea intra în lumea reală periculos de nerestricționate.

 

Cu toate consecințele, bune sau rele, ne spune Giordano, „creierul este următorul câmp de luptă.”

 

Consecință a dorinței de a înțelege mai bine creierul, care este organul uman cel mai greu de descifrat, în ultimii 10 ani a avut loc o explozie a inovației în domeniul neuro-tehnologiilor. În 2005, o echipă de oameni de știință a anunțat că a citit cu succes mintea unui om folosind imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI), o tehnică ce măsoară fluxul de sânge declanșat de activitatea cerebrală. O persoană situată într-un scanner urmărea un ecran mic ce  proiecta stimuli vizuali simpli – o singură secvență aleatoare de linii orientate în direcții diferite, unele verticale, unele orizontale, iar altele diagonale. Orientarea fiecărei linii a provocat o proiectare puțin diferită a funcțiilor creierului. In cele din urmă, doar urmărind acea activitate, cercetătorii au putut determina ce fel de linie a vizionat subiectul experimentului.

 

A fost nevoie de doar șase ani pentru ca această tehnologie de decodare a creierului să fie extinsă spectaculos – cu puțin praf magic din Silicon Valley – într-o serie de experimente desfășurate la Universitatea din California, Berkeley. Într-un studiu din 2011, subiecții au fost rugați să vizioneze trailere de filme de la Hollywood în interiorul unui tub fMRI. Cercetătorii au folosit datele extrase din răspunsurile fluxului cerebral pentru a construi algoritmi de decodare unici pentru fiecare subiect. Apoi, au înregistrat activitatea neuronală în timp ce subiecții au vizionat diverse scene noi dintr-un film – de exemplu, un clip în care Steve Martin traversează o cameră. Folosind algoritmul dezvoltat pentru fiecare subiect, cercetătorii au reușit mai târziu să reconstruiască scena bazându-se doar pe activitatea înregistrată a creierului. Rezultatele fascinante nu au oferit  imagini realiste, ci o copie impresionistă: un Steve Martin în ceață ce plutește pe un fundal ireal în mișcare.

 

Ilustrație: I JIMMY TURRELL; Sursa: http://foreignpolicy.com/

Ilustrație: I JIMMY TURRELL; Sursa: http://foreignpolicy.com/

Pe baza acestor rezultate, Thomas Naselaris, neurolog la Universitatea de Medicina din Carolina de Sud si co-autor al studiului din 2011, declară: „Capacitatea de a reuși ceva apropiat citirii gândurilor va deveni disponibilă mai devreme sau mai târziu.” Mai mult, „aceasta va fi posibilă în timpul vieții noastre.”

 

Evoluția este urgentată de  avansarea rapidă a tehnologiei din spatele interfețelor creier-mașină (IMC – BMI în engleză) – implanturile neurale si computerele care citesc activitatea creierului si o traduc în acțiuni reale, sau invers, stimulând neuronii pentru a crea percepții sau mișcări fizice. Prima interfață sofisticată și-a făcut apariția în sala de operație în 2006, când echipa neurologului John Donoghue de la Brown University a implantat în creierul lui Matthew Nagle un cip pătrat cu diagonala mai mică de jumătate de centimetru cu 100 de electrozi atașați de el, tânărul de  26 de ani, fostă vedetă de fotbal la nivelul liceului, fiind înjunghiat în gât și paralizat de la umeri în jos. Electrozii au fost poziționați peste cortexul motor al lui Nagle, care controlează, printre altele, mișcările brațelor. În câteva zile, Nagle a putut muta, cu ajutorul dispozitivului său conectat la un computer, un cursor și a putut deschide mesaje e-mail doar folosind puterea gândurilor.

 

Opt ani mai târziu, IMC-urile au devenit mult mai complexe, așa cum s-a demonstrat la Cupa Mondială din 2014, desfășurată în Brazilia. Juliano Pinto, de 29 de ani, cu paralizie completă a trunchiului inferior, a fost îmbrăcat într-un exoschelet robotizat controlat cerebral dezvoltat de Nicoleliss de la Universitatea Duke pentru a oferi lovitura de start la ceremonia de deschidere a turneului din Sao Paulo. Casca de pe capul lui Pinto a preluat impulsurile cerebrale, ce indicau dorința sa de a lovi cu piciorul. Computerul său, legat la spate, a primit aceste semnale și apoi a stimulat costumul robotic să execute acțiunea.

 

Neuro-tehnologiile merg însă și mai departe, ocupându-se cu complexitatea memoriei. Studiile au arătat că ar putea fi posibil pentru o persoană de a insera gânduri în mintea alteia, la fel ca într-o versiune din viața reala a filmului de succes din 2010 Inception (Începutul). Într-un experiment din 2013 condus de laureatul Premiului Nobel Susumu Tonegawa la Massachusetts Institute of Technology, cercetătorii au implantat ceea ce au numit „o memorie falsă” într-un șoarece. In timp ce observau activitatea creierului rozătoarei, cercetătorii au plasat animalul intr-o cutie, urmărind cum șoarecele s-a acomodat cu împrejurimile. Echipa a fost capabilă să aleagă rețeaua precisă din milioanele de celule care au fost stimulate in hipocampul șoarecelui în timp ce și-a format o memorie a spațiului în care a fost plasat. A doua zi, cercetătorii au pus animalul într-o cutie nouă pe care nu o văzuse înainte și a emis un șoc electric, în același timp activând neuronii folosiți de șoarece pentru a-și aminti prima cutie. Asocierea s-a produs: când au pus șoarece înapoi în prima cutie, el a înghețat de frică, deși nu experimentase nici un fel de șoc acolo. La doar doi ani după descoperirea lui Tonegawa, o echipa de la Institutul de Cercetare Scripps a administrat șoarecilor un compus care putea elimina o memorie specifică, lăsându-le pe celelalte intacte. Această tehnologie de ștergere a memoriei ar putea fi folosită pentru a trata stresul post-traumatic, eliminarea unui gând dureros sau îmbunătățirea calității vieții.

 

Probabil că acest impuls al cercetării în domeniul interacțiunii minte-știință nu se va încetini, pentru că această revoluție științifică este finanțată abundent. În 2013, SUA au lansat Inițiativa BRAIN (Cercetarea creierului prin dezvoltarea de neuro-tehnologii inovatoare), cu sute de milioane de dolari deja alocate pentru studiile din primii trei ani; finanțările viitoare nu a fost încă determinate (National Institute of Health (NIH), una dintre cele cinci agenții federale implicate in proiect, a solicitat 4,5 miliarde de dolari repartizate pe o perioadă de 12 ani, doar pentru ceea ce îi revine.). La rândul său, Uniunea Europeană a oferit aproximativ 1,34 de miliarde de dolari pentru proiectul său pe 10 ani Human Brain Project (Proiectul creierul uman), ce a început în 2013. Ambele programe sunt concepute pentru a construi instrumente inovatoare care să cartografieze structura creierului și să surprindă activitatea electrică a miliardelor de neuroni. În 2014, Japonia a lansat o inițiativă similară, cunoscută ca Brain/MINDS (Cartografiere prin neuro-tehnologii integrate pentru studiul bolilor). Și chiar și Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, a aruncat sute de milioane de dolari în propriul său Institut Allen pentru știința creierului, o încercare ambițioasă de a crea atlase ale creierului si a descoperi cum funcționează vederea.

 

Trebuie să fim clari, însă, cele mai multe dintre aceste neuro-tehnologii sunt încă în stadiul experimental. Ele nu au autonomie mare in interiorul creierului, pot doar citi sau stimula un număr limitat de neuroni sau necesită o conexiune cu fir. Mașinile de „citit gândurile”, de exemplu, se bazează pe echipamente scumpe, disponibile numai în laboratoare sau în spitale, pentru a produce chiar și doar rezultate rudimentare. Cu toate acestea, angajarea puternică a cercetătorilor și finanțatorilor deopotrivă pentru dezvoltarea neuro-tehnologiilor va însemna apariția de dispozitive din ce în ce mai sofisticate, mai răspândite și mai ușor disponibile cu fiecare an ce trece.

 

Fiecare nouă tehnologie va aduce și posibilități creative de aplicare a sa. Eticienii avertizează, însă, că transformarea neuro-tehnologiilor în arme este una dintre aplicațiile posibile.

 

Nu avem date disponibile care să demonstreze că, până în prezent, instrumentele destinate creierului ar fi fost folosite pe post de arme, ceea ce nu înseamnă însă că valoarea lor pe câmpul de luptă nu a fost evaluată. La începutul lui 2015, de exemplu, o femeie paralizată a reușit să controleze un avion de vânătoare F-35 în cadrul unui simulator de zbor folosindu-se doar de gândurile ei și de un implant pe creier a cărui realizare a fost finanțată de DARPA. Se pare că posibilitatea de transformare în arme nu se află într-un viitor îndepărtat, existând multe precedente privind tranziția rapidă a tehnologiei de la știință la amenințare globală. La urma urmei, doar 13 ani au trecut de la descoperirea neutronului și până la exploziile atomice de la Hiroshima și Nagasaki.

 

Manipularea minților de către guverne ar rămâne în domeniul teoriei conspirației și al thriller-urilor fantastice dacă puterile mondiale nu ar avea un așa trecut compromițător în domeniul neuro-științelor. Într-o serie ciudată de experimente realizate între 1981 și 1990, oamenii de știință sovietici au construit echipamente concepute pentru a perturba funcționarea neuronilor în organism și creier, expunând oamenii la diferite niveluri de radiații electromagnetice de înaltă frecvență. (Rezultatele acestei cercetări sunt încă necunoscute.) De-a lungul mai multor decenii, Uniunea Sovietică a cheltuit mai mult de 1 miliard de dolari pe astfel de sisteme de control al minții.

 

Poate cele mai notorii exemple de abuzuri din SUA în domeniul neuro-științelor au avut loc între anii 1950 și 1960, când Washington-ul a realizat un program amplu de cercetare pentru a găsi modalități de monitorizare și influențare a gândurilor umane. Investigațiile CIA cu numele de cod MK-Ultra au promovat „cercetarea și dezvoltarea de  materiale chimice, biologice și radiologice ce pot fi aplicate în cadrul operațiunilor clandestine cu scopul de a controla comportamentul uman,” potrivit unui raport din 1963 al inspectorului general al CIA. Aproximativ 80 de instituții, dintre care 44 de colegii și universități, au fost implicate în acest program, adesea finanțarea venind sub vălul altor activități științifice, participanții deseori neștiind că  lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor lui Langley. Unul din cele mai multe josnice aspecte din cadrul programului a inclus drogarea participanților – unii fără s-o știe – cu LSD. Unui om din Kentucky i-a fost administrat drogul timp de 174 de zile consecutive. La fel de revoltătoare au fost, totuși, și proiectele MK-Ultra care s-au concentrat asupra mecanismelor de percepție extrasenzorială și manipulare electronică a creierului subiecților, precum și încercările de a aduna, interpreta și a influența gândurile altora prin hipnoză sau psihoterapie.

 

Astăzi, nu există nici o dovadă că Statele Unite ale Americii abuzează în mod similar de neuro-tehnologie sub pretenția asigurării securității naționale. Cu toate acestea, forțele armate rămân foarte angajate în domeniu. În 2011, potrivit cifrelor oferite de Margaret Kosal, profesor la Institutul de Tehnologie din Georgia, armata SUA pus deoparte 55 de milioane de dolari, marina 34 de milioane, iar forțele aeriene 24 de milioane pentru a se continua cercetarea în domeniul neuro-științelor. (Trebuie să se știe că armata SUA este principalul finanțator în multe ramuri științifice, inclusiv ingineria și știința calculatoarelor.) În 2014, IARPA (Intelligence Advanced Research Projects Activity), o organizație de cercetare care dezvoltă tehnologie de ultimă oră pentru agențiile de informații SUA, s-a angajat cu 12 milioane de dolari în sprijinul proiectării tehnologiilor de creștere a performanțelor, inclusiv stimularea electrica a creierului pentru „optimizarea raționamentului adaptiv uman”, adică pentru a-i face pe analiști mai inteligenți.

 

Impulsul real provine, totuși, de la DARPA, o agenție ce este subiectul favorit al  teoriilor conspiraționiste și al invidiei internaționale. Ea finanțează aproximativ 250 de proiecte în paralel, recrutând și conducând echipe de experți din mediul academic si cel industrial pentru a lucra la misiuni extrem de ambițioase și bine țintite. Gustul DARPA pentru finanțarea de proiecte vizionare care să schimbe lumea este neegalat: Internetul, GPS-ul, avionul de luptă invizibil – pentru a numi doar câteva dintre acestea. În 2011, DARPA, ce are un buget anual relativ modest (comparativ cu altele din domeniul apărării) de 3 miliarde de dolari, a programat alocarea de 240 de milioane doar pentru cercetarea în domeniul neuro-științelor. S-a angajat deja să susțină cu 225 de milioane de dolari (pentru primii ani) Inițiativa BRAIN, doar cu 50 de milioane de dolari mai puțin decât finanțatorul principal al proiectului, NIH (Institutul Național de Sănătate al SUA).

 

Având în vedere modelul revoluționar și impactul internațional al DARPA, era o chestiune de timp înainte ca alte puteri mondiale să emuleze acest model. În ianuarie 2015, India a anunțat că își va remodela Organizația de Cercetare și Dezvoltare pe modelul DARPA. În 2014, ministerul rus al apărării și-a anunțat sprijinul în valoare de 100 milioane de dolari pentru nou-înființata Fundație pentru cercetare avansată. În 2013, Japonia a făcut publică înființarea unei agenții „cu DARPA Statelor Unite în minte” (poreclită de  unii observatori „JARPA”), citându-l pe Ichita Yamamoto, ministrul științei și tehnologiei. Agenția Europeană de Apărare a fost înființată în anul 2001, răspunzând la solicitarea pentru crearea unei „DARPA europene”. Și există intenția de a exporta modelul DARPA și către unele corporații, cum ar fi Google.

 

Ce rol va juca cercetare neurologiei în aceste centre de rămâne încă de văzut. Totuși, având în vedere progresele recente în domeniul tehnologiei cerebrale, interesul DARPA în domeniu și dorința noului centru de interes de a urma exemplul Pentagonului, probabil că domeniul se va bucura de o atenție crescândă. Robert McCreight, un fost funcționar al Departamentului de Stat SUA specializat de peste două decenii în controlul armamentelor, spune că „mediul competitiv” ar putea alimenta un fel de cursă a înarmării în domeniul neurologic, o competiție pentru a controla și a transforma neuronii în produse de uz obișnuit. Riscul subsecvent este îndreptarea ulterioară a cercetării spre înarmare: transformarea creierului într-un instrument pentru a lupta mai eficient în războaie

 

Nu este greu de imaginat ce va urma. Astăzi, o cască echipată cu electrozi ce adună doar anumite semnalele electro-encefalografice (EEG) de pe scalpul unei persoane pentru un anumit scop, cum ar fi să lovească o minge; mâine, electrozi captând semnalele EEG ce ar putea colecta clandestin coduri de acces la armament. De asemenea, un IMC (BMI) ar putea deveni un sifon de date folosit, să zicem, pentru a pătrunde în mintea unui spion inamic. Încă și mai înfricoșător, dacă teroriștii, hackerii sau infractorii ar putea să dobândească astfel de neuro-tehnologii, ei ar putea folosi aceste instrumentele pentru a crea asasini sau a fura informații personale, cum ar fi parole sau numere de cărți de credit.

 

În mod îngrijorător, nu prea există instrumente pentru prevenirea unor astfel de scenarii. Foarte puține acorduri internaționale sau chiar legi naționale protejează în mod eficient viața intimă, și nici unul dintre acestea nu este special dedicat neuro-tehnologiilor. Când vine vorba de dublă utilizare și înarmare, există bariere încă și mai puține, creierul uman riscând să devină un vast teritoriu în care nu există lege.

 

(…) „Politicienii nu realizează cât de periculoasă este această amenințare”, spune Marie Chevrier, profesor de politici publice la Universitatea Rutgers.

 

mind-control2

 

„Tendința generală este ca știința și tehnologia să facă pași uriași, iar etica și politicile să se strecoare în spate cu pași mici”, spune Giordano, neuro-etician la Centru Medical Georgetown. „Ele tind să fie reactive, nu să acționeze preventiv.” (eticienii deja au un nume pentru acest decalaj: dilema Collingridge, după David Collingridge, care în cartea sa din 1980, Controlul social al tehnologiei, a argumentat că este dificil de prezis impactul potențial al unei noi tehnologii și, prin urmare, imposibil să se adopte în avans politicile care să o controleze).

 

De asemenea, este îngrijorătoare lipsa cunoștințelor specialiștilor în domeniu cu privire la riscul dublei utilizări al neuro-tehnologiilor. Există o ruptură între cercetare și etică. Malcolm Dando, profesor de securitate internațională la Universitatea din Bradford (Anglia), își amintește de organizarea mai multor seminarii pentru departamentele științifice din întregul Regat Unit în 2005, anul de dinaintea conferinței de revizuire a BWC (Convenția privind armele biologice), cu scopul a educa experții cu privire la potențialul de manipulare a agenților biologici și a dispozitivelor neurologice. El a fost șocat să afle că „experții nu știu foarte multe”; un om de știință, de exemplu, a negat că este posibil ca un microb periculos pe care-l ținea în frigider să fie transformat în armă. Dando își amintește că a fost vorba de „un dialog al surzilor”. Lipsa de informare, explică Dando, „există cu siguranță” printre neurologi.

 

Este încurajator faptul că problemele morale ridicate de neuro-tehnologii au fost recunoscute în unele locuri-cheie, spune Dando. Barack Obama a însărcinat Comisia Prezidențială pentru studierea problemelor bio-etice cu pregătirea unui raport asupra posibilelor probleme etice și juridice legate de tehnologia avansată cuprinsă în Inițiativa BRAIN, iar  Proiectul UE privind creierul uman (Human Brain Project) a înființat un Program de etică și societate pentru a ghida aplicarea sa.

 

Dar aceste eforturi ating doar tangențial problema înarmării. De exemplu, în cele 200 de pagini ale raportului privind implicațiile etice ale Inițiativei BRAIN, lansat în martie 2015, nu apar termenii „dublă utilizare” sau „înarmare”. Dando spune că existența acestui decalaj chiar și în literatura de specialitate în neuroștiințe, unde te-ai aștepta ca subiectul să fie amplu dezbătut, reprezintă regula, nu o excepție.

 

Nicoleliss a mărturisit că își face griji ca, pe măsură ce inovațiile sale obțin succes, acestea să nu fie folosite în scopuri abjecte. După un proiect de la mijlocul anilor 2000 în care a folosit IMC-uri pentru a ajuta veteranii de război să-și recâștige mobilitatea, el refuză acum să accepte bani de la DARPA. Nicoleliss își dă seama că, în Statele Unite cel puțin, el este în minoritate. „Văd ca unii neurologi sunt destul de naivi și se laudă pe la întâlniri cu privire la cât de mulți bani au primit de la DARPA pentru a face cercetare, fără să se gândească la beneficiile pe care le trage DARPA din asta”, spune el. Îl doare gândul că muncă vieții lui, interfețele om-mașină, ar putea fi folosite în scop distructiv.

 

Adevărul este că dezvoltarea unor neuro-arme în paralel cu aplicațiile clinice ale tehnologiei creierului este o concluzie imposibil de evitat. Ce fel de arme vor fi acestea, când vor apărea și în mâinile cui rămâne de văzut. Oamenii nu trebuie să se teamă încă de astăzi că mințile lor sunt pe punctul de a fi piratate. Însă, deși un scenariu de coșmar ce include transformarea creierului uman folosind tehnologiile emergente într-un instrument mai sensibil decât un câine antrenat să depisteze bombe, la fel de controlabil ca o dronă și mai vulnerabil decât un seif deschis poate părea o fantezie distopică, merită să ne întrebăm: se face suficient pentru a restricționa generația următoare de arme letale înainte de a fi prea târziu?

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

“Cel mai mare sistem de supraveghere din istoria omenirii.” SPIONAJUL ELECTRONIC FOLOSESTE SI DATE BIOMETRICE…Combaterea terorismului: “ARGUMENTUL UCIGAS OMNIPOTENT” cu care se justifica MONITORIZAREA ORWELLIANA a INTREGII LUMI

 

 

…Bloomberg: SPIONAJUL ELECTRONIC NU ESTE TINTIT IMPOTRIVA TERORISTILOR!

…DUPA COMPLEXUL MILITARO-INDUSTRIAL, UN NOU COMPLEX AL INTERESELOR SUPRAPUSE: GIGANTII IT/DIGITALI SI AGENTIILE DE SPIONAJ

 

 

…‘VIZUALIZAREA TOTALA A INFORMATIILOR’: FINALITATEA SPIONAJULUI ELECTRONIC DE STAT SI PRIVAT

 

 

…GUVERNUL ORBAN AL UNGARIEI REINVIE SECURITATEA

 

 

‘Cand ajungi sa-l adori pe cel care te supravegheaza, te controleaza si te manipuleaza, inseamna ca din EU-l tau n-a mai ramas nimic. Lumea e pe cale sa intre intr-un univers orwellian de nedescris, iar celor mai multi nici ca le pasa.’ (Dani Rochoff)

 

***

 

Hotnews: Cel mai mare program de supraveghere din istoria omenirii: Serviciile secrete britanice ar intercepta si stoca inregistrari ale convorbirilor telefonice, continutul mesajelor de e-mail si Facebook la nivel global

Serviciile secrete britanice colecteaza si stocheaza cantitati imense de informatii privind mesaje trimise pe e-mail, Facebook, istorii ale cautarilor pe internet si apeluri telefonice. Datele sunt colectate la nivel global si sunt transmise apoi si partenerilor americani de la Agentia Nationala de Securitate (NSA). Government Communications Headquarters (GCHQ), agentia britanica de spionaj, reuseste acest lucru prin accesarea retelei de fibra optica prin care sunt realizate apelurile si conexiunile la internet. Dezvaluirile ii apartin lui Edward Snowden, fost angajat al Agentiei Nationale de Securitate din SUA, responsabil si pentru izbucnirea recentului scandal privind programele americane de supraveghere a internetului si telecomunicatiilor. “Nu doar in Statele Unite este o problema. Marea Britanie are un amestec urias. Sunt mai rai decat SUA”, a declarat Snowden pentru The Guardian.

 

Totusi, o sursa din serviciile de informatii sustine ca datele sunt colectate in lod legal si, mai mult chiar, aceste practici au furnizat materiale ce au condus la progrese semnificative in detectarea si prevenirea unor infractiuni grave.

 

Serviciile de spionaj din Marea Britanie prelucreaza in secret, dar legal, fluxuri imense de informatii extrase de pe cabluri de fibra optica prin care circula mare o parte din traficul mondial de telecomunicatii, date ce pot fi stocate ulterior maximum 30 de zile si analizate in acest timp. Informatiile vizeaza atat oameni complet nevinovati, cat si potentiali suspecti. Acestea includ inregistrari ale convorbirilor telefonice, continutul mesajelor de e-mail, intrarile pe Facebook sau istoria cautarilor si accesarilor oricarui utilizator de internet.

 

Desi sistemul de interceptare ar trebui sa se limiteze la o serie specifica de obiective, el este totusi legal. Edward Snowden le-a pus la dispozitie jurnalistilor de la The Guardian documente privind programul, pe care il numeste “cel mai mare program de supraveghere din istoria omenirii”.

 

Pana in 2010, la doi ani dupa ce proiectul a fost testat in premiera, spionajul britanic se putea lauda cu “cel mai mare acces la internet” comparativ cu SUA, Canada, Australia sau Noua Zeelanda. Programul cu nume de cod “Tempora”, cel in legatura cu care Edward Snowden a furnizat documente, ar fi fost demarat in urma cu 18 luni. Potrivit acestor documente, angajatii Agentiei Nationale de Securitate din SUA au avut acces la datele colectate de agentia britanica de spionaj Government Communications Headquarters.

 

Edward Snowden, inculpat in SUA pentru spionaj

Fostul consultant Edward Snowden, responsabil pentru scurgerile de informatii privind programele americane de supraveghere a internetului si telecomunicatiilor, a fost inculpat pentru spionaj de catre justitia americana, care a solicitat Hong Kong-ului sa il aresteze. Tanarul, refugiat de la 20 mai la Hong Kong, a mai fost inculpat si pentru furt si utilizarea ilegala a bunurilor guvernamentale. El este vizat de un mandat de arestare provizorie.

 

Un tratat de extradare este in vigoare intre Hong Kong si Statele Unite, insa Beijingul are dreptul de a se opune prin veto. “Guvernul american nu va putea inabusi (acest caz) arestandu-ma sau omorandu-ma”, a declarat luni fostul consultant al Agentiei Nationale de Securitate din SUA in cadrul unui dialog in direct cu utilizatorii site-ului The 0609-edward-snowden.jpg_full_600Guardian. “Adevarul a fost dezvaluit si nu poate fi oprit”, a adaugat acesta.

 

Originar din Hawaii, unde lucra pentru un subcontractant de informatii american, Snowden, care a implinit 30 de ani vineri, s-a refugiat la Hong Kong in baza traditiei de aparare a libertatilor acestui teritoriu. Un apropiat al site-ului de internet WikiLeaks a dezvaluit joi seara ca islandezii pregatesc un zbor catre tara lor pentru Edward Snowden. Intr-un interviu pentru The Guardian din 9 iunie, acesta a afirmat ca Islanda este tara cea mai apropiata de valorile sale privind un internet liber si independent de stat.

 

Adevarul:

„Fratele cel mare“, cu ochii pe popoare

 

La şase decenii de când scriitorul britanic George Orwell vorbea despre statul totalitar care urmărea vigilent orice pas al cetăţenilor, scenariile ce păreau odată paranoice devin tot mai reale.

 

Recent, guvernul de la Budapesta, condus de conservatorul Viktor Orban, a adoptat o lege a securităţii naţionale care împuterniceşte oamenii-cheie ai guvernului de la Budapesta să-i spioneze pe cei cu funcţii publice importante. Conform textului de lege, „supravegheaţii” trebuie să fie de acord să fie urmăriţi prin cele mai dure metode (înregistrarea convorbirilor telefonice, microfoane în casă, citirea email-urilor etc.) timp de două luni în fiecare an. Însă cum nu ştiu care sunt acele două luni, ar putea trăi cu impresia că sunt mereu urmăriţi.

 

La fel ca în romanul lui Orwell. „În cazul în care Guvernul lui Viktor Orbán găseşte ceva ce nu e pe placul lui (şi nu există limită legală pentru aceste neplăceri), cei supravegheaţi pot fi concediaţi”, atrage atenţia Kim Lane Scheppele, profesor de Afaceri Publice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Princeton din SUA, într-un editorial publicat de „The New York Times”. Deşi oamenii din vârful ierarhiei guvernamentale sunt puşi la adăpost, legea loveşte direct în asistenţii şi în secretarii lor, în judecători şi procurori, în diplomaţi şi în ofiţeri militari, inclusiv în câteva birouri „independente“. Cel mai scandalos aspect al noii legi este că emiterea unui ordin de supraveghere nu necesită ca persoana supravegheată să fie suspectată de ceva ilegal şi are nevoie doar de girul Ministerului Justiţiei de la Budapesta.

 

Şi partenerii de viaţă sunt supravegheaţi

Însă cum funcţionează această supraveghere consimţită? Toţi angajaţii, care doresc, bineînţeles, să-şi păstreze locul de muncă, trebuie să treacă testele de supraveghere, care sunt întreprinse după ce este semnat un acord. Dacă „ţintele” au parteneri de viaţă, chiar şi aceştia trebuie să semneze acordul. Dacă refuză să semneze, îşi pierd slujbele. Mai mult, oricine interacţionează cu „supravegheaţii” va fi înregistrat şi păstrat în documente. Informaţiile, cărora li s-ar putea găsi o întrebuinţare ulterioară, sunt stocate timp de 20 de ani şi pot privi şi aspectele personale. De fapt, examinează fiecare detaliu al vieţii angajatului, cu accent pe comportamentul lor din afara serviciului, adică relaţiile personale, materiale sau veniturile lor. Guvernul ungar susţine că noua lege privind securitatea naţională protejează secretele de stat şi combate corupţia.

 

FBI îi spionează pe americani cu drone

Aflat la finalul mandatului, Robert Mueller, directorul Biroului Federal pentru Informaţii (FBI) al Statelor Unite, a recunoscut că agenţia foloseşte drone într-un mod „foarte, foarte minimal şi foarte rar” pe plan intern pentru colectarea de informaţii. Este pentru prima oară când un oficial al FBI recunoaşte că sunt folosite drone şi în interiorul Statelor Unite. Operaţiunile de până acum s-au desfăşurat prin intermediul Biroului Antidrog şi al Biroului pentru Alcool, Tutun, Arme de Foc şi Explozibili, care au folosit aparate de zbor fără pilot în anchete. Declaraţiile lui Mueller, făcute în cadrul unei audieri a Congresului american, se înscriu în acelaşi registru cu ale celorlalţi oficiali din administraţia Obama, în frunte cu preşedintele american, care au apărat vehement programul prin care NSA a ascultat telefoanele şi a monitorizat e-mail-urile a milioane de americani timp de cel puţin şapte ani.

 

Potrivit Electronic Privacy Information Center, dronele sunt capabile să scaneze activitatea din spatele ferestelor, pot vedea prin „bariere solide”, precum garduri, copaci şi chiar pereţi. Forţele de ordine susţin că dronele pot fi folosite pentru a îmbunătăţi eficienţa poliţiei, fiind capabile să prindă infractori şi să efectueze operaţiuni de căutare în zone greu accesibile oamenilor. Totuşi, apărătorii dreptului la intimidate din SUA condamnă folosirea dronelor, afirmând că libertăţile cetăţenilor sunt periclitate. „Chiar dacă dronele au scopuri justificabile, precum misiunile de salvare sau monitorizarea incendiilor, ele reprezintă o ameninţare la adresa libertăţilor noastre”, a declarat pentru Xinhua Malou Innocent, analist la Cato Institute.

 

[…]

 

Liber la filaj în Noua Zeelandă

Guvernul neozeelandez vrea să grăbească promulgarea unor noi legi care să ofere serviciului de informaţii externe puteri sporite pentru a spiona cetăţenii, în condiţiile în care actuala legislaţie interzice interceptarea conversaţiilor de orice tip. Prerogativele serviciilor secrete vor viza nu numai „siguranţa naţională”, ci şi „relaţiile internaţionale şi bunăstarea economică a Noii Zeelande”. Potrivit noii legi, agenţii de informaţii vor putea monitoriza forumurile de pe Internet şi e-mail-urile.

 

Directorul NSA: „Edward Snowden a cauzat Statelor Unite daune ireversibile”

 

Directorul NSA Keith Alexander a declarat, duminică seară, că fostul agent CIA Edward Snowden, aflat la originea scurgerilor de informaţii despre programele americane de supraveghere, a trădat încrederea americanilor în instituţiile statului.

 

Oficialul a apărat programele de spionaj, susţinând că sunt esenţiale pentru a evita atacurile teroriste, potrivit publicaţiei „The Guardian”. În timp ce Snowden a fugit duminică din Hong Kong, făcând escală la Moscova în drum spre America de Sud, generalul Alexander l-a catalogat drept „un individ care nu acţionează după intenţii sincere”. „Ce a dezvăluit Snowden a cauzat daune importante şi irevesibile ţării şi aliaţilor noştri”, a adăugat directorul NSA. În cadrul interviului televizat pentru postul ABC, oficialul american a mai declarat că programele de supraveghere divulgate de Edward Snowden erau legale şi îndeaproape monitorizate de autorităţi.

 

Alexander a citat pasaje dintr-un raport al comisiei de informaţii din 2012 despre o lege care extindea autoritatea Agenţiei Naţionale de Securitate, astfel încât să aibă permisiunea să intercepteze şi mediile de comunicare din Statele Unite. „După patru ani de supraveghere, comisia nu a identificat niciun caz în care un oficial al guvernului keithalexandeeramerican a eludat şi a încălcat legea în mod deliberat”, a precizat generalul. Cu toate acestea, Biroul Directorului Agenţiei Naţionale de Informaţii din SUA a recunoscut în mod public că programul de supraveghere a încălcat cel puţin o dată cel de-al patrulea amendament al Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care protejează împotriva percheziţionării şi confiscării abuzive.

 

[…] Administraţia preşedintelui Barack Obama a lansat declaraţii duminică potrivit cărora autorităţile americane nu vor renunţa la eforturile de arestare a fugitivului Edward Snowden. Mai mult, generalul Alexander a spus că supravegherea înregistrărilor convorbirilor americanilor şi a activităţii online, informaţii dezvăluite de Snowden, răspunde aşteptărilor americanilor care nu vor să se repete un eveniment asemănător celui din septembrie 2011, când au fost atacate Turnurile Gemene şi Pentagonul. „Aceste două programe ne-au ajutat”, a spus directorul NSA.

 

„Cred că asta este ceea ce vor americanii să facem”.

 

Bloomberg (Leonid Bershidsky): U.S. Surveillance Is Not Aimed at Terrorists

Dezbaterea despre monitorizarea comunicatiilor digitale de catre gv. SUA arata ca americanii sunt dispusi sa o permita atat timp cat ea este tintita impotriva teroristilor. Ceea ce ei nu realizeaza este ca sistemele de supraveghere sunt cel mai bine potrivite pentru a aduna informatii de la cetatenii care respecta legile.

 

Cei ingrijorati de intimitatea online isi linistesc temerile daca li se spune ca gv. le poate inregistra apelurile si le poate citi mailurile doar in circumstante speciale si cu mandat judecatoresc. Asumptia este ca nu ar avea de ce sa se teama decat daca ar fi teroristi sau ar coresponda cu oamenii nepotriviti.

 

Infrastructura construita de NSA, totusi, ar putea fi potrivita doar pentru a aduna informatie de la cei mai prosti teroristi. Programul de supraveghere PRISM este focusat pe accesarea serverelor celor mai mari companii de internet americane, ce contin servicii populare ca Skype, Gmail si ICloud. Acestea nu sunt servicii pe care elementele periculoase le-ar folosi.

 

Intr-un raport din ianuarie 2012 intitulat “Jihadism on the Web: A Breeding Ground for Jihad in the Modern Age” Serviciul de securitate olandez a tras o concluzie convingatoare asupra retelelor web underground islamiste concentrate in jurul unor “forumuri nuclee”. Aceste siteuri faceau parte din Deep Web sau Undernet, adica multitutidinea de resurse online care nu sunt indexate de motoarele de cautare obisnuite.

 

No Data

Serviciul de securitate olandez, care nu a putut gasi date recente despre marimea Undernetului, a citat un studiu din 2003 al Univ. din California, Berkley, ca fiind “ultima spy1evaluare stiintifica disponibila. Studiul descoperise ca doar 0,2% din internet putea intra in motoarele de cautare. Restul ramane greu de scrutat. In 2010, Google a spus ca a indexat doar 0,004% din informatia de pe internet.

 

Website-urile care vor sa faca trafic isi dau toata silinta sa fie observate, facand cele cerute de motoare de cautare ca Google-ul. Teroristii nu au astfel de ambitii. Prefera sa se infunde in intunericul din Undernet.

 

“Oamenii care se radicalizeaza sub influenta websiteurilor jihadiste trec, de obicei, prin mai multe etape”, se afirma in raportul olandez. “Activitatile lor virtuale se transfera tot mai mult in web-ul invisibil, constientizarea problemelor de securitate creste si activitatile lor devin mai conspirative”.

 

 

 

Radicalii care, initial, stau la suprafata internetului, intalnesc rapid oameni care, online sau offline, ii duc in web-ul underground. “Pentru multi, a gasi intr-un final nucleul forumurilor jihadiste este ca o baie fierbinte dupa ratacirile virtuale”, se mai afirma in raport.

 

Cand informatia din forumurile nuclee razbate la suprafata internetului, se intampla deseori accidental. Organizatiile de tip al-Qaeda folosesc forumurile pentru a distribui propaganda video, pe care participanti neatenti sau prietenii acestora le pot posta pe retele sociale sau Youtube. Comunicarea pe forumurile nuclee este deseori criptata. In 2012, un tribunal francez a gasit vinovat pe specialistul in fizica nucleara Adlene Hicheur pentru, printre multe altele, conspiratie pentru a comite un act de terorism pentru distribuirea si folosirea software-ului Asrar al-Mujahideen (Secretul Mujahedinilor). Programul folosea numeroase metode de criptare.

 

Programul NSA, in schimb, conform informatiilor publicate de Guardian, asigura accesul in sisteme Microsoft (Skype), Facebook, Google, Apple, si alti giganti americani ai netului. Fie aceste companii au oferit “cheile” de decriptare singure – ceea ce ele neaga – fie NSA a gasit, cumva, alte mijloace pentru a o face.

 

Traditional Means

Chiar si accesul complet la aceste servere nu aduce autoritatile SUA mai aproape de aceste forumuri nuclee. Acestea ar trebui infiltrate prin mijloace mai traditionale specifice serviciilor de securitate, respectiv prin folosirea de agenti care posteaza ca jihadisti sau de informatori din interiorul organizatiilor teroriste.

 

La fel, ascultarea telefoanelor este cu greu folosibila pentru prinderea teroristilor. Nu sunt chiar atat de tampiti incat sa foloseasca Verizon. Serviciile secrete rusesti au reusit sa-l omoare pe liderul separatist cecen Dzhokhar Dudayev cu o racheta care s-a ghidat dupa semnalul sau telefonic. Asta era in 1996. Teroristii de astazi sunt, in general, mai constienti de tehnologia care se foloseste.

 

In cel mai bun caz, revelatiile recente privind Prism si interceptarile telefonice ar putea duce la descurajarea recrutarii pentru cauze teroriste prin folosirea partilor vizibile ale internetului. Dincolo de acest caz, eforturile guvernului sunt mai periculoase pentru libertatile civile decat pentru organizatiile teroriste.

 

Jurnalul: O, “Tempora”! Până unde merge spionajul planetar? Englezii, “mai răi” decât americanii?

Scandalul provocat de tânărul Edward Snowden, fost angajat al Agenţiei Naţional de Securitate (NSA) din SUA, privind programele americane de supraveghere a Internetului şi telecomunicaţiilor capătă zilnic noi file, unele mai încărcate decât altele.

Zilele trecute a venit rândul Marii Britanii să intre în vârtejul scurgerilor de informaţii, întreg mapamondul aflând, astfel, că serviciile secrete britanice colectează şi stochează cantităţi imense de informaţii privind mesaje trimise prin e-mail, reţeaua de socializare Facebook, dar şi istorii ale căutărilor pe Internet şi ale apelurilor telefonice. Datele sunt colectate la nivel global şi sunt transmise apoi şi partenerilor americani de la Agenţia Naţională de Securitate (NSA).

 

“Întrecerea pe ramură”

 

Dezvăluirile îi aparţin lui Edward Snowden, desigur, în opinia căruia , în materie de spionare, “nu doar în Statele Unite este o problemă. Marea Britanie are un amestec uriaş. Sunt mai răi decât SUA”, potrivit cotidianului britanic The Guardian. Government Communications Headquarters (GCHQ), agenţia britanică de spionaj, reuşeşte acest lucru prin accesarea reţelei de fibră optică prin care sunt realizate apelurile şi conexiunile la Internet!

 

[…]

 

Det. Aici……… http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/supraveghere-prism-spionaj-electronic-nsa-orwellian/

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Programul NSA de supraveghere și colectare a metadatelor dat în vileag de SNOWDEN a fost ILEGAL. Un tribunal american a constatat că SPIONAREA OAMENILOR nu ar fi contribuit la prinderea teroriștilor 

 

 

 

Hotnews:

SUA: Programul de colectare a metadatelor făcut public de Edward Snowden n-a contribuit la prinderea vreunui terorist – judecător american

Vastul program al Agenției de Securitate Națională (NSA) a Statelor Unite de a monitoriza apelurile telefonice ale americanilor a fost ilegal și posibil neconstituțional, neexistând dovezi că acesta a dus la arestarea vreunui terorist, a hotărât miercuri o instanță federală americană potrivit Business Insider.

 

Decizia instanței federale de apel afirmă că NSA a încălcat legea prin colectarea de „metadate telefonice” însă a menținut condamnările a patru imigranți somalezi acuzați de strângere de fonduri pentru activități teroriste, hotărând că înregistrarea apelurilor telefonice nu a fost relevantă în condamnarea lor.

 

Programul NSA de colectare a înregistrărilor apelurilor telefonice ale americanilor a fost făcut public de către Edward Snowden, un fost colaborator al agenției, în 2013, provocând un val de indignare publică și un scandal politic privind serviciile de informații.

 

NSA a apărat programul de colectare a metadatelor afirmând că acesta a ajutat la dejucarea unor atentate teroriste însă a putut indica înspre un singur exemplu: Basaalay Moalin. Însă colectarea datelor telefonice ale acestuia nu a fost doar ilegală ci și irelevantă în obținerea condamnării, potrivit instanței de apel federale.

 

Cu alte cuvinte, există „zero dovezi” că programul de supraveghere al NSA a prevenit vreun atac terorist, în contradicție cu declarațiile oficialilor serviciilor de informații americani date după dezvăluirile lui Snowden, a notat judecătoarea Marsha Berzon în motivarea hotărârii.

 

„Impresia creată de oficialii guvernamentali prin declarațiile publice este contrară și inconsecventă cu conținutul documentelor clasificate”, a scris aceasta. Un purtător de cuvânt al NSA a refuzat să comenteze subiectul pentru Business Insider. (…)/ integral pe hotnews.ro

 

Digi24:

Programul NSA de supraveghere a comunicațiilor, expus de Edward Snowden, a fost ilegal. Decizie a justiției americane

O curte de apel federală din Statele Unite a decis miercuri că programul de supraveghere al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA), expus publicitaţii de fostul agent Edward Snowden, era ilegal. Acuzat de spionaj, Snowden se află de șapti ani în Rusia, unde s-a refugiat pentru a nu fi arestat de autoritățile americane.

 

Curtea de Apel a declarat că programul, în cadrul căruia NSA a colectat şi analizat datele colective furnizate de companiile de telecomunicaţii, încalcă legea privind supravegherea informaţiilor externe şi reprezintă un act neconstituţional.

 

După ce au negat iniţial că agenţia a colectat informaţii despre americani, oficialii au susţinut că spionajul a ajutat ţara să combată extremismul intern.

 

“În urmă cu şapte ani, când ştirile mă numeau infractor pentru că am spus adevărul, nu mi-am imaginat niciodată că voi trăi pentru a vedea instanţele de judecată din SUA să condamne activităţile NSA ca fiind ilegale şi, în aceeaşi hotărâre, să mă crediteze pentru că le-am expus”, a declarat Snowden, prin intermediul unei postări pe Twitter.

 

Edward Snowden se află exilat în Rusia de 7 ani şi se confruntă cu acuzaţii de spionaj în SUA, relatează Deutsche Welle. (…)/ integral pe digi24.ro

 

Programul NSA de supraveghere și colectare a metadatelor dat în vileag de SNOWDEN a fost ILEGAL. Un tribunal american a constatat că SPIONAREA OAMENILOR nu ar fi contribuit la prinderea teroriștilor

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

WSJ: China aplică „leninismul digital” pentru gestionarea economiei și monitorizarea cetățenilor

Preşedintele Chinei, Xi Jinping, vrea implementarea unui plan prin care tehnologiile informaţionale ultramoderne să fie utilizate pentru administrarea economiei centralizate şi intensificarea monitorizării cetăţenilor, adoptând „leninismul digital” în scopul consolidării autoritarismului, scrie publicaţia The Wall Street Journal, citat de Mediafax.

 

 

 

De la liderul comunist sovietic Iosif Stalin la revoluţionarul comunist chinez Mao Zedong, toţi adepţii planificării economice de tip centralizat s-au confruntat cu aceeaşi problemă: sistemul nu a funcţionat. În contextul dezbaterilor pe tema acordării unui rol decisiv pieţelor financiare, Xi Jinping, actualul preşedinte al Chinei, crede că, până la urmă, sistemul trebuie condus de stat.

 

„După ce a primit un statut similar cu cel lui lui Mao Zedong, actualul lider de la Beijing aspiră la utilizarea megadatelor şi inteligenţei artificiale pentru a corecta erorile de planificare din trecut şi pentru a administra în mod detaliat economia Chinei, menţinând controlul asupra cetăţenilor. Tehnologia informaţională nu subminează nici pe departe modelul autoritarist chinez, ba chiar îl consolidează”, comentează editorialistul Andrew Browne, într-un articol publicat în cotidianul The Wall Street Journal sub titlul „China recurge la «leninismul digital» pentru administrarea economiei şi monitorizarea cetăţenilor / Xi Jinping conduce China spre o dictatură a megadatelor”.

Teoreticianul politic german Sebastian Heilmann a introdus termenul „leninism digital” pentru a descrie programul elaborat de Xi Jinping în scopul asigurării supravieţuirii Partidului Comunist chinez. Formaţiunea politică numeşte misiunea drept o „reformă de cel mai înalt nivel” pentru tranziţia spre un nou nivel de creştere economică prin utilizarea unor tehnologii avansate precum robotizarea, sistemele de imprimare tridimensională şi vehiculele fără şofer.

 

„Tehnicienii chinezi elaborează un plan pentru monitorizarea performanţelor acestor aparate folosind senzori şi camere de luat vederi, măsurând astfel şi obiectivele industriale. Fluxurile de date despre companii le vor oferi autorităţilor de reglementare capacitatea de a observa în timp real circulaţia fondurilor de credit şi investiţii, precum şi a fraudelor. Vor fi folosiţi algoritmi care pot utiliza datele pentru optimizarea procesului decizional macroeconomic, pentru a menţine echilibrul pieţelor şi a evita activităţile speculative”,explică editorialistul WSJ.

 

https://agora.md/stiri/38807/wsj-china-aplica-leninismul-digital-pentru-gestionarea-economiei-si-monitorizarea-cetatenilor

 

/////////////////////////////////////’

 

 

 

 

“Dictatura medicală” înseamnă, de fapt, o “dictatură” a corporațiilor care au descoperit un vaccin în timp real?

 

Publicat de

Cristian Păun

 

 

 

 

Am înțeles că principala problemă a protestatarilor este “dictatura medicală”. Nu spun că problema nu e reală și că multe decizii din comitetul de doctori, care recomandă sau impun măsurile, nu ar trebui să mai atent cumpănite. Mai ales când vine vorba de restricții, multe cu impact economic letal. 

Dar, ieri, când am trecut pe lângă ei, defilau în frunte cu o păpușă care avea o seringă înfiptă în braț. Ce să înțeleg din asta? Căci vaccinarea nu e obligatorie. Deci nu e cu dictatură acolo chiar deloc. Să înțeleg că “dictatura medicală” înseamnă, de fapt, o “dictatură” a corporațiilor care au inovat pentru noi și ne-au oferit în timp real o soluție miraculoasă? Că aprobările de la guverne au venit prea prompt?

 

 

Am văzut însă că oamenii sunt în regulă cu pangolinii și cu China. Unul nu a îmbrățișat cealaltă teorie a conspirației, mult mai plauzibilă decât cea că virusul nu există, e o invenție sau o simplă răceală. Când a fost vorba de mers și la Ambasada Chinei a fost cu deranj mare între “liderii” străzii. Dictatura Chinei, inclusiv prin pozițiile OMS, prin recomandările “bine” intenționate făcute lumii întregi sau livrările de miliarde de Euro, e ceva benefic, se pare. Niciun protest la adresa lipsei lor de transparență. Sau la adresa contorsionărilor lor de PR ca să iasă basma curată din asta. Virusul nu mai e demult legat de Wuhan. Acum avem tulpini din toate țările lumii.

 

 

China nu mai are nicio legătură, clar! Iar în China nu e comunism și dictatură. E o lume minunată cu poduri și autostrăzi suspendate!

Aș fi mai atent pentru ce ies la protest! De spart magazine, nu mai zic…

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Project-E și pe Google News

 

TAGSChinaCristian Paundictatura sanitarapangolini

Cristian Păun     

Cristian Păun

Cristian Păun este profesor universitar la Academia de Studii Economice din București, în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale. Lucrările sale academice sunt axate pe tema gestionării riscurilor, a efectului de contagiune internațională a crizei, a problemelor bancare și de politică monetară. Este director executiv al Societății Române de Economie din 2009 și Prodecan al Facultății de Afaceri și Economie Internațională din 2016 (responsabil cu activitățile de cercetare). Astăzi este președintele Fondului românesc pentru garanții și împrumuturi pentru IMM-uri, din ianuarie 2020.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

////////////////////////’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’

China și Rusia remodelează ordinea mondială. State care erau cu Occidentul sunt gata sa se urce in barca multipolaritatii globale!

 

Scris de: ZIUA NEWS

Xi Jinping are un plan pentru modul în care ar trebui să funcționeze lumea și, după un an de la începutul celui de-al treilea mandat de lider al Chinei, își intensifică eforturile de a contesta poziția de lider mondial a Americii și de a-și plasa viziunea în prim-plan, arată o analiză CNN.

 

Această ofertă a fost în centrul atenției mai mult ca niciodată luna trecută, la Beijing, când Xi, flancat de președintele rus Vladimir Putin, de secretarul general al Națiunilor Unite Antonio Guterres și de aproximativ două duzini de demnitari de rang înalt din întreaga lume, a prezentat China ca fiind singura țară capabilă să navigheze printre provocările secolului XXI.

 

„Schimbările lumii, ale vremurilor noastre și de o importanță istorică se desfășoară ca niciodată înainte”, a declarat Xi la Forumul Belt and Road. China, a spus el, va „depune eforturi neîncetate pentru a realiza modernizarea pentru toate țările” și va lucra pentru a construi un „viitor comun pentru omenire”.

 

Viziunea lui Xi – deși învăluită într-un limbaj abstract – reprezintă impulsul emergent al Partidului Comunist Chinez de a remodela un sistem internațional pe care îl consideră injust, în favoarea Statelor Unite și a aliaților săi.

 

Privit ca un rival de către aceste țări pe măsură ce devine din ce în ce mai asertiv și autoritar, Beijingul a ajuns să creadă că acum este momentul să schimbe acest sistem și echilibrul global al puterii pentru a asigura ascensiunea Chinei – și să respingă eforturile de a o contracara.

 

În ultimele luni, Beijingul și-a promovat modelul alternativ prin intermediul unor documente politice importante și a unor noi „inițiative globale”, precum și prin discursuri, întâlniri diplomatice, forumuri și reuniuni internaționale mari și mici – în încercarea de a obține sprijin în întreaga lume.

 

Pentru mulți observatori, această campanie a stârnit îngrijorarea că o lume modelată după regulile Beijingului este, de asemenea, una în care caracteristici ale guvernării sale autocratice și de fier – cum ar fi supravegherea intensă, cenzura și represiunea politică – ar putea deveni practici acceptate la nivel mondial.

 

Dar impulsul Chinei vine în contextul în care războaiele americane de peste mări, instabilitatea politicii externe de la o rundă de alegeri la alta și polarizarea politică profundă au intensificat întrebările cu privire la conducerea globală a SUA. Între timp, probleme presante precum schimbările climatice, războiul Rusiei în Ucraina și asaltul Israelului asupra Gaza au acutizat discuțiile cu privire la faptul dacă Occidentul adoptă abordarea corectă pentru a oferi un răspuns.

 

Toate acestea coincid cu apelurile de lungă durată ale țărilor din lumea în curs de dezvoltare pentru un sistem internațional în care să aibă un cuvânt mai apăsat de spus.

 

Multe dintre aceste țări și-au consolidat substanțial legăturile economice cu Beijingul în timpul guvernării lui Xi, inclusiv în decursul unui deceniu al campaniei sale de construire a infrastructurii globale de până la 1.000 de miliarde de dolari, pe care liderii s-au adunat pentru a o sărbători luna trecută în capitala chineză.

 

Rămâne de văzut câți dintre ei ar saluta un viitor care să se conformeze viziunii mondiale a Chinei – dar impulsul clar al lui Xi de a-și amplifica mesajul într-o perioadă de tensiuni neîncetate cu Washingtonul ridică miza rivalității dintre SUA și China.

 

Și, după cum arată clar procesiunea de lideri mondiali care au vizitat Beijingul în ultimele luni, inclusiv luna trecută, în timp ce multe națiuni pot fi sceptice față de o ordine mondială propusă de China autocratică – altele ascultă.

 

„Un viitor comun”

 

Un document politic de peste 13.000 de cuvinte publicat de Beijing în septembrie prezintă viziunea Chinei asupra guvernanței globale și identifică ceea ce consideră a fi sursa provocărilor globale actuale: „Acțiunile hegemonice, abuzive și agresive ale unor țări împotriva altora … provoacă mari daune” și pun în pericol securitatea și dezvoltarea globală, se arată în document.

 

În cadrul „comunității globale a viitorului comun” a lui Xi, se spune în document, dezvoltarea economică și stabilitatea sunt prioritare, în timp ce țările se tratează reciproc ca egale pentru a lucra împreună pentru „prosperitatea comună”.

 

În acel viitor, acestea ar fi, de asemenea, libere de „politica de blocuri”, de competiția ideologică și de alianțele militare, precum și de a fi considerate responsabile pentru susținerea „‘valorilor universale” „definite de o mână de țări occidentale”, se arată în document.

 

„Ceea ce spun chinezii… este „trăiește și lasă să trăiască”, poate că nu-ți place politica internă rusă, poate că nu-ți place regimul politic chinez – dar dacă vrei securitate, va trebui să le oferi spațiul necesar pentru a supraviețui și a prospera și ei”, a declarat Yun Sun, director al programului pentru China la centrul de reflecție Stimson Center din Washington.

 

Această viziune se regăsește în cele trei noi „inițiative globale” anunțate de Xi în ultimii doi ani, axate pe dezvoltare, securitate și civilizație.

 

Inițiativele se fac ecoul unora dintre punctele de discuție de lungă durată ale Beijingului și sunt, în mare parte, sărace în detalii și pline de retorică.

 

Dar, împreună, spun analiștii, ele prezintă un sistem condus de SUA care, în opinia Beijingului, nu mai este potrivit pentru epoca actuală – și semnalează un efort concertat de remodelare a ordinii de după cel de-al Doilea Război Mondial, susținute de SUA și de alte democrații occidentale.

 

Acest cadru internațional actual a fost conceput pentru a asigura, cel puțin în teorie, că, deși guvernele au suveranitate asupra țărilor lor, ele împărtășesc, de asemenea, reguli și principii pentru a asigura pacea și pentru a susține drepturile politice și drepturile fundamentale ale omului.

 

China a beneficiat de această ordine, dezvoltându-și enorm economia cu ajutorul împrumuturilor de la Banca Mondială și a oportunităților extinse în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, la care Washingtonul a sprijinit Beijingul să adere în 2001, în speranța că aceasta va contribui la liberalizarea țării comuniste.

 

Puțin peste două decenii mai târziu, Beijingul critică această ordine.

 

SUA și aliații săi au privit cu îngrijorare cum Beijingul nu numai că a devenit competitiv din punct de vedere economic, dar a devenit din ce în ce mai asertiv în Marea Chinei de Sud și dincolo de aceasta și mai represiv și mai autoritar acasă.

 

Acest lucru a determinat eforturile Washingtonului de a restricționa accesul chinezilor la tehnologii sensibile și de a impune sancțiuni economice, pe care Beijingul le consideră acțiuni fățișe de suprimare și de reprimare.

 

SUA și alte națiuni au denunțat intimidarea de către Beijing a democrației autonome din Taiwan și au încercat să îi ceară socoteală pentru încălcările drepturilor omului în Tibet, Hong Kong și Xinjiang, despre care un birou al ONU pentru drepturile omului a declarat anul trecut că ar putea fi considerate „crime împotriva umanității” – o acuzație pe care Beijingul o neagă.

 

Ca răspuns, Xi și-a intensificat eforturile de lungă durată de a submina conceptul de drepturi universale ale omului.

 

„Diferitele civilizații” au avut propriile percepții asupra „valorilor” umane comune, a declarat Xi liderilor partidelor politice și organizațiilor din aproximativ 150 de țări la începutul acestui an, când a lansat „Inițiativa de civilizație globală” a Chinei. Țările nu și-ar „impune propriile valori sau modele asupra altora” dacă China ar stabili agenda, a lăsat să se înțeleagă el.

 

Acest lucru se bazează pe argumentul Beijingului potrivit căruia eforturile guvernelor de a îmbunătăți statutul economic al populației lor echivalează cu respectarea drepturilor omului, chiar dacă aceste persoane nu au libertatea de a se exprima împotriva conducătorilor lor.

 

De asemenea, se leagă de ceea ce observatorii spun că este o încredere crescândă în rândul liderilor chinezi în modelul lor de guvernare, pe care îl consideră că a jucat un rol cu adevărat pozitiv în promovarea creșterii economice la nivel global și în reducerea sărăciei – în contrast cu SUA, acuzate că au purtat războaie, au provocat o criză financiară globală majoră și se confruntă cu o politică divizată în țară.

 

„Toate acestea fac China să creadă că America este în declin rapid”, a declarat Shen Dingli, analist de politică externă cu sediul la Shanghai, care spune că acest lucru alimentează dorința lui Xi de a nu răsturna ordinea mondială existentă, ci de a o remodela.

 

Beijingul, a adăugat el, consideră că SUA nu fac decât să „respecte doar de formă” „ordinea liberală” pentru a face rău altor țări.

 

„(China se întreabă) „cine este mai predispus la pace și cine este mai puțin capabil să conducă lumea?”. Acest lucru a întărit imaginea de sine a Chinei, (și această idee că) ‘suntem mari și ar trebui să fim mai mari – și ar trebui să lăsăm lumea să realizeze că este timpul nostru'”, a spus el.

 

Cine ascultă?

 

Pentru liderii puternici și guvernele autocratice, viziunea lui Xi are un farmec evident. În timp ce Putin al Rusiei, acuzat de crime de război și care își continuă invazia brutală a Ucrainei vecine, și liderii talibani din Afganistan sunt evitați în Occident, ambii au fost primiți la masa națiunilor lui Xi la Beijing luna trecută.

 

Cu doar câteva săptămâni mai devreme, dictatorul sirian Bashar al-Assad – care a fost acuzat că a folosit arme chimice împotriva propriului popor – a participat la Jocurile Asiatice de la Hangzhou, unde a sosit cu un avion închiriat de China și a vizitat un faimos templu budist.

 

Un titlu din Global Times, publicație de stat, a prezentat vizita lui Assad ca fiind cea a liderului unei „țări devastate de război, respectată în China pe fondul izolării Occidentului” – oferind o imagine a scenariilor de tip „prin oglindă” care ar putea deveni o normă dacă viziunea mondială a lui Xi va câștiga teren.

 

Dar argumentul mai larg al Beijingului, care implică faptul că o mână de țări bogate, occidentale, dețin prea multă putere globală – rezonează cu un set mai larg de guverne decât cele aflate în conflict cu Occidentul.

 

Aceste preocupări s-au accentuat în ultimele săptămâni, deoarece atenția globală s-a concentrat asupra asaltului Israelului asupra Gazei, după atacul din 7 octombrie al Hamas asupra teritoriului său. În ultimii ani, chiar și unele țări care, timp de decenii, au îmbrățișat un parteneriat strâns cu SUA s-au apropiat de China și de viziunea acesteia.

 

„Pakistanul se aliniază cu viziunea liderului chinez Xi Jinping, care consideră că se conturează o nouă eră globală, caracterizată de multipolaritate și de o îndepărtare de dominația occidentală”, a declarat Ali Sarwar Naqvi, fost ambasador pakistanez, în prezent director executiv al Centrului pentru Studii Strategice Internaționale din Islamabad.

 

Dar există și multe guverne care, de asemenea, rămân circumspecte față de politica și ambițiile sale.

 

„Ne-am păstrat relația deschisă cu toate națiunile”, a declarat luna trecută prim-ministrul Papua Noua Guinee, James Marape, pentru CNN, în marja Forumului Belt and Road, unde a ținut un discurs în care a cerut mai multe investiții în energie verde în țara sa în cadrul inițiativei conduse de China.

 

„Ne raportăm la Vest, ne raportăm la Est… Menținem o linie dreaptă, nu compromitem prietenia noastră cu toate popoarele”, a spus el.

 

Și în timp ce alții ar putea fi gata să sprijine China în solicitarea unui sistem internațional mai reprezentativ – există întrebări cu privire la ce înseamnă acest lucru sub conducerea Beijingului.

 

„China poate conta zi și noapte pe Brazilia pentru a spune că multilateralismul este important și că trebuie să revizuim guvernanța globală… totuși, există un „dar” foarte important”, potrivit lui Rubens Duarte, coordonatorul LABMUNDO, un centru de cercetare pentru relații internaționale cu sediul în Brazilia.

 

El atrage atenția asupra întrebărilor care circulă în unele țări, cum ar fi Brazilia, cu privire la motivul pentru care China susține acum concepte promovate în Sudul Global timp de 70 de ani – și le revendică ca fiind ale sale.

 

„Încearcă China cu adevărat să promoveze multipolaritatea – sau vrea doar să (devină) un substitut (pentru) influența SUA asupra lumii?”, a întrebat el.

 

Extinderea ambițiilor

 

Timp de decenii, China și-a construit influența internațională în jurul puterii sale economice, folosindu-și propria transformare rapidă dintr-o țară profund sărăcită în a doua economie a lumii ca model pe care îl poate împărtăși cu țările în curs de dezvoltare.

 

În acest sens, Xi a lansat în 2013 campania sa emblematică de finanțare Belt and Road, apropiind zeci de națiuni împrumutate de Beijing și extinzând amprenta internațională a Chinei la un an după ce a devenit lider.

 

„Gândirea tradițională a Chinei (în materie de politică externă) era foarte puternic axată pe capacitatea economică ca bază pentru orice altceva. Atunci când devii o putere economică, dobândești în mod natural și o mai mare influență politică și o putere soft, etc. – toate celelalte lucruri se vor alinia”, a declarat Tong Zhao, cercetător senior la think tank-ul Carnegie Endowment for International Peace din Washington.

 

Dar, pe măsură ce ascensiunea economică a Chinei a venit în paralel cu fricțiunile geopolitice cu SUA și aliații săi, Beijingul a văzut necesitatea de a-și extinde viziunea „și de a aborda și problemele geopolitice”, a adăugat Zhao.

 

Războiul din Ucraina nu a făcut decât să accentueze această dinamică. Principalii parteneri economici ai Chinei din Europa au strâns legăturile cu SUA și și-au reevaluat relațiile cu Beijingul după ce acesta a refuzat să condamne invazia Kremlinului, în timp ce, în același timp, Washingtonul a consolidat relațiile cu aliații din Asia.

 

Acest lucru „a servit ca un semnal de alarmă pentru chinezi că, în ultimă instanță, competiția marilor puteri cu Statele Unite are ca scop (câștigarea) restului lumii”, a declarat Sun de la Stimson Center din Washington. Apoi, confruntat cu o presiune tot mai mare din partea Occidentului pentru a condamna invazia Moscovei într-o țară suverană, Beijingul a folosit momentul pentru a-și susține propria viziune asupra securității globale.

 

La două luni după ce trupele rusești au invadat Ucraina, Xi a anunțat „Inițiativa de securitate globală” a Chinei, declarând, în cadrul unei conferințe internaționale, că „confruntarea de blocuri și „mentalitatea de Război Rece” ar „distruge cadrul global de pace”.

 

A fost o referire aparentă nu la agresorul rus, ci la NATO, pe care atât Moscova, cât și Beijingul l-au acuzat că a provocat războiul din Ucraina.

 

Cuvintele lui Xi au fost departe de a fi noi pentru Beijing, dar diplomații chinezi în lunile următoare și-au intensificat promovarea acestei retorici, de exemplu, făcând apel la omologii lor din capitalele europene, precum și la SUA și Rusia, să construiască o „arhitectură de securitate europeană durabilă”, pentru a aborda „deficitul de securitate din spatele crizei (ucrainene)”.

 

Retorica a părut să prindă contur, președintele brazilian Luiz Inácio Lula da Silva, la câteva zile după ce s-a întors dintr-o vizită de stat în China în această primăvară, făcând apel la Washington să „înceteze să mai încurajeze războiul”.

 

Acest lucru ajunge în centrul obiectivelor Beijingului, despre care experții spun că nu este de a-și construi propriile alianțe sau de a-și folosi puterea militară pentru a garanta pacea în situații volatile, așa cum au făcut SUA.

 

Mai degrabă, acesta încearcă să pună la îndoială acest sistem, proiectând în același timp propria viziune, deși vagă, a țărilor care asigură pacea prin dialog și „interese comune” – o formulare care respinge din nou ideea că țările ar trebui să se opună unele altora pe baza diferențelor politice.

 

‘”Dacă o țară … este obsedată de suprimarea celor cu opinii diferite, aceasta va provoca cu siguranță conflicte și războaie în lume”, a declarat generalul Zhang Youxia, înalt oficial militar, în fața delegațiilor din peste 90 de țări care au participat luna trecută la un forum de securitate condus de Beijing în capitală.

 

Beijingul a declarat că modelul său este deja de succes, subliniind rolul său în medierea restabilirii legăturilor dintre rivalii de lungă durată Arabia Saudită și Iran în luna martie. De asemenea, a trimis un emisar în Orientul Mijlociu în urma izbucnirii ultimului conflict, angajându-se să „facă eforturi active” pentru a detensiona situația – deși rapoartele Beijingului despre călătoria sa nu au menționat nicio oprire în Israel sau Palestina.

 

Dar retorica lui Xi nu are succes în multe țări care văd China și armata sa în modernizare rapidă ca fiind principalul agresor din Asia și care pun la îndoială sprijinul său pentru Rusia, în ciuda încălcării flagrante a dreptului internațional de către Moscova atunci când a invadat Ucraina.

 

Vorbind pentru CNN în septembrie, secretarul filipinez al apărării, Gilberto Teodoro Jr., a acuzat China că intimidează țările mai mici în timp ce extinde controlul asupra unor zone disputate din Marea Chinei de Sud, încălcând o hotărâre a unui tribunal internațional.

 

„Dacă nu (ripostăm), China se va insinua și se va insinua în ceea ce ține de jurisdicția noastră suverană, de drepturile noastre suverane și de teritoriul nostru”, a spus el.

 

Arhitectură alternativă

 

Efortul Beijingului de a-și promova viziunea de remodelare a ordinii este facilitat de o rețea extinsă de organizații internaționale, dialoguri regionale și forumuri pe care le-a cultivat în ultimele decenii.

 

Consolidarea acestor grupuri – și poziționarea lor ca organizații internaționale alternative la cele occidentale – a apărut, de asemenea, ca o parte esențială a strategiei lui Xi de remodelare a puterii globale, spun experții.

 

În această vară, atât gruparea de securitate a Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS), fondată de China și Rusia, cât și grupul BRICS al economiilor emergente și-au mărit numărul – și au acționat ca o platformă pentru ca Xi să-și promoveze agenda sa geopolitică.

 

Țările ar trebui să „reformeze guvernanța globală” și să îi oprească pe ceilalți să „se adune pentru a forma grupuri exclusive și să își împacheteze propriile reguli ca norme internaționale”, le-a spus Xi liderilor din Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud după ce aceștia au invitat Argentina, Egipt, Iran, Etiopia, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite să se alăture BRICS – prima extindere a grupului din 2010.

 

Săptămâni mai târziu, el a părut să sublinieze preferința sa pentru propria arhitectură alternativă – sărind peste summitul Grupului celor 20 găzduit de New Delhi, la care au participat președintele american Joe Biden și alți lideri ai Grupului celor Șapte.

 

Dar, pe lângă evenimentele de mare anvergură din calendarul diplomatic al Chinei, oficialii transmit, de asemenea, viziunea Chinei și își prezintă noile inițiative în cadrul dialogurilor ministeriale sau regionale de nivel inferior cu omologi din Asia de Sud-Est până în America Latină și Caraibe, precum și în cadrul unor forumuri de actualitate privind securitatea, cultura și dezvoltarea cu cercetători internaționali și grupuri de reflecție, după cum arată documentele oficiale.

 

Până în prezent, China pare să nu fi avut probleme în a convinge zeci de țări să sprijine, cel puțin superficial, anumite aspecte ale viziunii sale – chiar dacă, de obicei, nu este clar cine sunt toți acești susținători sau dacă sprijinul lor este însoțit de vreun angajament tangibil.

 

La începutul acestui an, Ministerul chinez de Externe a afirmat că peste 80 de țări și organizații și-au „exprimat aprobarea și sprijinul” pentru Inițiativa pentru Securitate Globală.

 

Potrivit Beijingului, „Inițiativa de dezvoltare globală”, axată pe economie, lansată în 2021 pentru a sprijini obiectivele de sustenabilitate ale Națiunilor Unite, se mândrește cu aproximativ 70 de țări în „Grupul său de prieteni” – găzduit sub auspiciile ONU.

 

Acest lucru se potrivește cu strategia de lungă durată a Chinei de a obține un sprijin larg pentru poziția sa față de cea a țărilor occidentale în cadrul ONU și al altor organizații internaționale, unde Beijingul a făcut, de asemenea, presiuni pentru un rol mai important.

 

Dar, pe lângă cât de mult sprijin tangibil poate obține Beijingul, rămâne o întrebare cheie, dacă ambițiile lui Xi se limitează la eforturile de a schimba regulile în favoarea Chinei sau dacă vrea să își asume cu adevărat rolul de putere dominantă a lumii.

 

Există un decalaj larg între puterea și capacitatea militară a Chinei în raport cu cea a SUA – și potențialul ca o economie aflată în dificultate să îi încetinească ascensiunea.

 

Deocamdată, spun experții, China pare concentrată pe schimbarea regulilor pentru a submina credibilitatea americană de a interveni sau de a trage țările la răspundere pentru problemele interne – fie că este vorba de conflicte civile sau de încălcări ale drepturilor omului.

 

Succesul în acest sens ar putea avea implicații asupra modului în care lumea răspunde la orice mișcare viitoare pe care ar putea-o întreprinde pentru a obține controlul asupra Taiwanului – insula democratică și autonomă pe care o revendică Partidul Comunist.

 

Dar acțiunile Chinei în Asia, unde armata sa a devenit din ce în ce mai asertivă, în timp ce denunță prezența militară americană, sugerează pentru mulți observatori că Beijingul speră să domine regiunea.

 

De asemenea, ele ridică întrebări cu privire la modul în care o China mai puternică din punct de vedere militar și economic s-ar comporta la nivel global, dacă ar fi lăsată necontrolată.

 

Cu toate acestea, China a negat ambițiile de dominație.

 

„Nu există o lege de fier care să dicteze că o putere în ascensiune va căuta în mod inevitabil hegemonia”, a declarat Beijingul în documentul său politic din septembrie. „Tot ceea ce facem are ca scop asigurarea unei vieți mai bune pentru poporul nostru, creând în același timp mai multe oportunități de dezvoltare pentru întreaga lume.”

 

Apoi, într-o aparentă referire la propria sa credință, sau speranță, în ceea ce privește traiectoria SUA, a adăugat: „China înțelege lecția istoriei – că hegemonia prefațează declinul”.

 

 

https://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/china-i-rusia-remodeleaz-ordinea-mondial-state-care-erau-cu-occidentul-sunt-gata-sa-se-urce-in-barca-multipolaritatii-globale-1579639

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum este condusă lumea în mod real și ce trebuie să se rezolve prin implementarea Noii Ordini Mondiale

 

 Scris de: ZIUA NEWS

 

 

Redăm textul intervenției lui Thierry Meyssan în Magdeburg (Germania), în cadrul conferințe din 4 noiembrie 2023. El explică ceea ce consideră a fi diferența fundamentală dintre cele două concepții ale ordinii mondiale care se dispută astăzi între Donbass și Gaza: cea a blocului vestic și cea la care se referă restul lumii.

 

Nu se pune problema dacă această ordine ar trebui să fie dominată de o putere (ordine unipolară) sau de un grup de puteri (ordine multipolară), ci dacă ar trebui să respecte sau nu suveranitatea fiecăruia. Autorul se bazează pe istoria dreptului internațional, așa cum a fost conceput de țarul Nicolae al II-lea și de câștigătorul premiului Nobel pentru pace, Léon Bourgeois.

 

Vom înlocui sclavia actuală cu alta nouă? Pentru a răspunde la această întrebare, m-aș baza pe experiența mea succesivă în calitate de consilier pentru 5 șefi de stat. Peste tot, diplomații ruși mi-au spus: sunteți pe calea greșită: sunteți de acord să stingeți un incendiu aici, în timp ce altul a pornit în altă parte. Problema este mai profundă și mai amplă.

 

Aș dori să descriu diferența dintre o ordine mondială bazată pe reguli și una bazată pe dreptul internațional. Nu este o poveste liniară, ci o luptă între două concepții ale lumii; o luptă pe care trebuie să o urmărim.

 

În secolul al XVII-lea, Tratatele de Westfalia au stabilit principiul suveranității statelor. Fiecare este egal cu ceilalți și nimeni nu poate interveni în treburile interne ale altora. Timp de secole, aceste tratate au guvernat relațiile dintre Länders și între statele europene actuale. Au fost reafirmate de Congresul de la Viena din 1815, în timpul înfrângerii lui Napoleon I.

 

În ajunul Primului Război Mondial, Țarul Nicolae al II-lea a convocat două Conferințe internaționale de pace (1899 și 1907) la Haga pentru a „căuta cel mai eficient mijloc de a asigura tuturor popoarelor beneficiile unei păci reale și de durată”. El le-a pregătit împreună cu Papa Benedict al XV-lea pe baza dreptului canonic și nu pe dreptul celor mai puternici. 27 de state au semnat lucrarea finală după 2 luni de deliberări. Președintele Partidului Francez Radical, Léon Bourgeois, și-a prezentat reflecția asupra dependenței reciproce a statelor și a interesului pe care îl au pentru unire, în ciuda rivalităților lor.

 

Sub conducerea lui Léon Bourgeois, Conferința a creat o Curte Internațională de Arbitraj pentru a soluționa litigiile prin mijloace legale, mai degrabă decât prin război. Potrivit lui Bourgeois, statele nu vor fi de acord să se dezarmeze până când nu vor avea alte garanții de securitate. Textul final stabilește noțiunea de „obligație a statelor de a evita războiul” … prin arbitraj.

 

Sub conducerea unui ministru al țarului, Frédéric Fromhold de Martens, Conferința a convenit că, în timpul unui conflict armat, populațiile și beligeranții trebuie să rămână sub protecția principiilor care rezultă din „obiceiuri stabilite între națiuni civilizate, legile umanității și cerințele conștiinței publice”. Pe scurt, semnatarii s-au angajat să nu se mai comporte ca barbari.

 

Acest sistem funcționează numai între statele civilizate care își onorează promisiunea și se raportează la opinia publică. A eșuat în 1914, deoarece statele și-au pierdut suveranitatea prin încheierea tratatelor de apărare care le impuneau să intre automat în război în anumite circumstanțe pe care nu le puteau aprecia.

 

Ideile lui Léon Bourgeois au reușit să ajungă la populație, dar au întâmpinat opoziție, inclusiv din partea rivalului său din Partidul Radical, Georges Clemenceau. Nu credea că opinia publică poate preveni războaiele. Anglo-saxonii, președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson și premierul britanic, Lloyd George, nu au crezut nici ei în asta. Cei 3 bărbați au înlocuit Forța Câștigătorilor cu Dreptul Internațional încă de la început după Primul Război Mondial. Au împărțit lumea și rămășițele imperiilor austro-ungare, germane și otomane. Au dat vina pe Germania pentru masacre, negându-le pe ale lor. Au impus dezarmarea fără garanții. Pentru a preveni apariția unui rival al Imperiului Britanic în Europa, anglo-saxonii au început să arunce Germania în luptă împotriva URSS și au obținut tăcerea Franței, asigurând-o că ar putea jefui învinsul celui de-al doilea Reich. Într-un fel, după cum a spus primul președinte al Republicii Federale, Theodor Heuss, au stabilit condițiile pentru dezvoltarea nazismului.

 

După cum au convenit între ei, cei 3 bărbați au remodelat lumea în propria lor imagine (Cele 14 puncte ale lui Wilson, acordurile Sykes-Picot, declarația Balfour). Au creat casa evreiască din Palestina, au disecat Africa și Asia și au încercat să reducă Turcia la teritoriul său de drept. Au organizat toate tulburările actuale ale Orientului Mijlociu.

 

Cu toate acestea, pe baza ideilor regretatului Nicolae al II-lea și Leon Bourgeois, Liga Națiunilor (SDN) a fost înființată după primul război mondial, fără participarea Statelor Unite, care astfel a refuzat oficial orice idee de drept internațional. Cu toate acestea, Liga a eșuat și ea. Nu pentru că Statele Unite au refuzat să se alăture, așa cum se spune. Era dreptul lor. Dar mai întâi pentru că nu a putut să restabilească egalitatea strictă între state, Regatul Unit opunându-se ideii de a considera popoarele colonizate ca fiind egale. O altă cauză a fost lipsa unei armate comune. Și, în sfârșit, o altă cauză a fost faptul că naziștii și-au masacrat adversarii, distrugând opinia publică germană, au încălcat semnătura Berlinului și nu au ezitat să se comporte ca barbari.

 

Începând cu Carta Atlanticului în 1942, noul președinte american Franklin Roosevelt și noul prim-ministru britanic, Winston Churchill, și-au stabilit obiectivul comun de a stabili un guvern mondial după conflict. Anglo-saxonii, care credeau că pot guverna lumea, nu au căzut de acord cu privire la modul de a proceda. Washingtonul nu dorea ca Londra să se amestece în afacerile sale în America Latină, în timp ce Londra nu intenționa să împărtășească hegemonia Imperiului. Anglo-saxonii au semnat multe tratate în timpul războiului cu guvernele aliate, inclusiv cu cele din exil, pe care le-au găzduit la Londra.

 

Mai mult, anglo-saxonii nu au reușit să învingă al Treilea Reich, sovieticii l-au răsturnat și au luat Berlinul. Joseph Stalin, primul secretar al PCUS, s-a opus ideii unui guvern mondial, care este și anglo-saxon. Voia doar o organizație care să poată preveni conflictele viitoare. În orice caz, concepțiile rusești au dat naștere sistemului: cel al Cartei Națiunilor Unite, la conferința de la San Francisco.

 

În spiritul conferințelor de la Haga, toate statele membre ale ONU sunt egale. Organizația include un tribunal intern, Curtea Internațională de Justiție, care este responsabilă de soluționarea conflictelor dintre membrii săi. Cu toate acestea, având în vedere experiențele anterioare, cele 5 puteri victorioase au un loc permanent în Consiliul de Securitate cu un veto. Întrucât nu exista încredere între ei (anglo-saxonii au avut în vedere continuarea războiului cu trupele germane rămase împotriva URSS) și nu se știa cum se va comporta Adunarea Generală, învingătorii au vrut să se asigure că ONU nu s-a întors împotriva lor (Statele Unite au comis crime teribile de război prin lansarea a două bombe atomice împotriva civililor, în timp ce Japonia… își pregătea predarea către sovietici). Dar marile puteri nu au înțeles deloc veto-ul în același mod. Pentru unii, era un drept de a cenzura deciziile altora, pentru alții, era obligația câștigătorilor de a lua deciziile în unanimitate.

 

Dar de la început, anglo-saxonii nu au întrat în joc: un stat israelian s-a proclamat (14 mai 1948) înainte de a fi convenite granițele sale, apoi trimisul special al secretarului general al Națiunilor Unite, care urma să supravegheze crearea unui stat palestinian, Contele Folke Bernadotte, a fost asasinat de adepții supremației evreiești la comanda lui Yitzhak Shamir. În plus, sediul Consiliului de Securitate pentru China, în contextul încheierii războiului civil chinez, a fost dat Kuomintang-ului Chiang Kai-shek, și nu Beijingului. Anglo-saxonii au proclamat independența zonei lor de ocupație coreene sub numele de «Republica Coreea» (15 august 1948), au creat NATO (4 aprilie 1949), apoi au proclamat independența zonei lor de ocupație germană sub denumirea «Germania Federală» (23 mai 1949).

 

Având în vedere că a fost păcălită, URSS a „trântit ușa”. Georgianul Joseph Stalin crezuse greșit că veto-ul nu era un drept de cenzură, ci o condiție de unanimitate a învingătorilor. A crezut că blochează organizația boicotând-o.

 

Anglo-saxonii au interpretat textul Cartei pe care l-au elaborat și au profitat de absența sovieticilor pentru a pune «căști albastre» pe capetele soldaților lor și au purtat un război împotriva nord-coreenilor (25 iunie 1950). În cele din urmă, pe 1 august 1950, sovieticii s-au întors la ONU, după 6 luni și jumătate de absență.

 

Deși Tratatul Atlanticului de Nord este legal, regulile de procedură ale NATO încalcă Carta ONU. Punea armatele aliate sub comanda anglo-saxonilor. Comandantul său șef, SACEUR, era un ofițer american. Potrivit primului său secretar general, Lord Ismay, adevăratul obiectiv al Alianței nu este nici păstrarea păcii, nici lupta împotriva sovieticilor, ci „Menținerea americanilor în interior, a rușilor în afară și a germanilor sub tutelă”. Pe scurt, era vorba de brațul armat al guvernului mondial pe care Roosevelt și Churchill doreau să-l creeze. În acest scop, președintele Biden a ordonat sabotarea conductei de gaz Nord Stream care leagă Rusia și Germania.

 

În momentul eliberării, MI6 și OPC (viitoarea CIA) au creat în secret o rețea în Germania. Au plasat acolo mii de oficiali nazisti și i-au ajutat să scape de justiție. Klaus Barbie, care l-a torturat pe coordonatorul francez al rezistenței, Jean Moulin, a devenit primul comandant al acestei armate din umbră. Apoi, această rețea a fost încorporată în NATO, unde a fost redusă în mare măsură. A fost apoi folosită de anglo-saxoni pentru a interfera în viața politică a presupusilor lor aliați, în realitate vasalii lor.

 

Foștii colaboratori ai lui Joseph Goebbels au creat Volksbund für Frieden und Freiheit. Au persecutat comuniștii germani cu ajutorul Statelor Unite. Mai târziu, agenții NATO au reușit să manipuleze extrema stângă pentru a o face detestabilă. Acesta este și cazul trupei din Bader. Dar, în timp ce acești bărbați au fost arestați, agenții secreți au venit să-i ucidă în închisoare, înainte de a fi judecați și de a apuca să vorbească. Începând cu 1992, Danemarca a spionat politicienii germani, inclusiv cancelarul Angela Merkel, la instrucțiunile NATO, la fel cum în 2022, Norvegia, un alt membru NATO, a ajutat Statele Unite să saboteze Nord Stream…

 

Întorcându-ne la Dreptul Internațional, lucrurile au revenit treptat la normal, până când ucraineanul Leonid Brejnev a făcut în Europa Centrală, în 1968, în timpul Primăverii de la Praga, ceea ce anglo-saxonii au făcut oriunde altundeva: a interzis statelor aliate ale URSS să aleagă un model economic altul decât al său.

 

La dizolvarea URSS lucrurile au început să se înrăutățească. Subsecretarul Apărării al SUA, Paul Wolfowitz, a elaborat o doctrină conform căreia, pentru a rămâne stăpânii lumii, Statele Unite trebuiau să facă totul pentru a preveni apariția unui nou rival, începând cu Uniunea Europeană. În aplicarea acestei idei, secretarul de stat James Baker a impus extinderea Uniunii Europene tuturor fostelor state ale Pactului de la Varșovia și URSS. Prin dezvoltarea în acest fel, Uniunea a fost lipsită de posibilitatea de a deveni o entitate politică. Încă se aplică această doctrină, Tratatul de la Maastricht a plasat UE sub protecția NATO. Și încă se aplică această doctrină, Germania și Franța plătesc și înarmează Ucraina.

 

Apoi a venit profesorul ceh-american Josef Korbel. El a propus anglo-saxonilor să domine lumea prin rescrierea tratatelor internaționale. Potrivit acestuia, ar fi fost suficient să înlocuim legea anglo-saxonă, bazată pe obicei, cu raționalitatea dreptului roman. În acest fel, toate tratatele ar oferi un avantaj pe termen lung puterilor dominante: Statele Unite și Regatul Unit, legate de o „relație specială”, în cuvintele lui Winston Churchill. Fiica profesorului Korbel, democrata Madeleine Albright, a devenit ambasador la ONU, apoi secretar de stat. Apoi, când Casa Albă a trecut în mâinile republicanilor, fiica adoptată a profesorului Korbel, Condoleeza Rice, i-a succedat în funcția de consilier pentru securitate națională și apoi secretar de stat. Timp de două decenii, cele două „surori” au rescris cu răbdare principalele texte internaționale, care se presupune că le modernizează, de fapt pentru a le schimba esența.

 

Astăzi, instituțiile internaționale funcționează în conformitate cu regulile emise de anglo-saxoni, pe baza încălcărilor anterioare ale dreptului internațional. Acest drept nu este scris în niciun cod, deoarece este o interpretare a cutumei de către puterea dominantă. În fiecare zi înlocuim regulile neloiale cu dreptul internațional și ne încălcăm propria promisiune.

 

De exemplu: Statele baltice și-au asumat un angajament scris atunci când au fost create în 1990 de a păstra monumentele ce onorează sacrificiile Armatei Roșii. Distrugerea acestor monumente este, prin urmare, o încălcare a propriei promisiuni.

Finlanda și-a asumat un angajament scris în 1947 de a rămâne neutră. Prin urmare, apartenența sa la NATO reprezintă o încălcare a propriei promisiuni.

 

Organizația Națiunilor Unite a adoptat rezoluția 2758 pe 25 octombrie 1971, recunoscând că Beijingul, nu Taiwanul, este singurul reprezentant legitim al Chinei. Drept urmare, guvernul lui Chiang Kai-shek a fost expulzat din Consiliul de Securitate și înlocuit de cel al lui Mao Zedong. Prin urmare, recentele manevre navale chineze din strâmtoarea Taiwanului nu constituie agresiune împotriva unui stat suveran, ci o desfășurare liberă a forțelor sale în propriile ape teritoriale.

 

Acordurile de la Minsk urmau să protejeze ucrainenii de limbă rusă de hărțuirea „naționalistilor integrali”. Franța și Germania au făcut acest lucru în fața Consiliului de Securitate. Dar cum au spus Angela Merkel și François Hollande, niciuna nu intenționa să le aplice. Promisiunile lor nu au valoare. Altfel, nu ar fi existat niciodată un război în Ucraina.

 

Perversiunea dreptului internațional a atins un vârf odată cu numirea, în 2012, a americanului Jeffrey Feltman, ca director al afacerilor politice. Din biroul său din New York, a supravegheat războiul occidental împotriva Siriei. A folosit instituțiile de pace pentru a declanșa un război.

 

Până în momentul în care Statele Unite au amenințat-o, prin stocarea armelor la granița sa, Federația Rusă a respectat toate angajamentele pe care le-a semnat sau pe care Uniunea Sovietică le-a semnat. Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) impune puterilor nucleare să nu-și răspândească arsenalul nuclear în întreaga lume. Statele Unite, încălcându-și semnătura, depozitează bombe atomice în 5 țări vasale de zeci de ani. Ele antrenează soldații aliați pentru a utiliza aceste arme la bazele Kleine Brogel din Belgia, Büchel aici, în Germania (Renania-Palatinat), Aviano și Ghedi în Italia, Volkel în Olanda și Incirlik în Turcia.

 

Apoi spun, în virtutea loviturilor lor, că asta este cutuma. Cu toate acestea, Federația Rusă, considerându-se asediată, după survolarea Golfului Finlandei de către un bombardier nuclear american, a jonglat și ea cu Tratatul de neproliferare și a instalat bombe atomice pe teritoriul Belarusului. Desigur, Belarus nu este Cuba. Plasarea bombelor nucleare rusești nu schimbă nimic. Este doar un mesaj trimis către Washington: dacă doriți să restaurați Legea celor mai puternici, o putem accepta, cu excepția faptului că, de acum încolo, noi suntem cei mai puternici. Rețineți că Rusia nu a încălcat scrisoarea tratatului, deoarece nu antrenează armata belarusă în a folosi aceste arme, dar și-a luat libertatea de a interpreta textul tratatului.

 

Pentru a fi eficiente și de durată, Léon Bourgeois a explicat, în secolul trecut, că tratatele de dezarmare trebuie să se bazeze pe garanții legale. Prin urmare, este urgent să revenim la Dreptul Internațional, altfel ne vom lansa într-un război devastator.

 

Onoarea și interesul nostru este să restabilim dreptul internațional. Este o construcție fragilă. Dacă vrem să evităm războiul, trebuie să-l restabilim și avem certitudinea că Rusia crede ca noi, că nu îl va încălca.

 

Sau putem susține NATO, care și-a adunat cei 31 de miniștri ai apărării la Bruxelles pe 11 octombrie pentru a-l asculta, prin videoconferință, pe omologul lor israelian anunțând că va rade la pământ Gaza. Și niciunul dintre acești miniștri, inclusiv germanul Boris Pistorius, nu a îndrăznit să se pronunțe împotriva planificării acestei crime în masă comise împotriva civililor. Onoarea poporului german a fost deja trădată de naziști, care în cele din urmă v-au sacrificat. Nu lăsați Partidul Social Democrat și Verzii să vă trădeze din nou.

 

Nu trebuie să alegem între doi stăpâni, ci să protejăm pacea, de la Donbass la Gaza și, în final, să apărăm dreptul internațional.

 

https://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/cum-este-condus-lumea-n-mod-real-i-ce-trebuie-s-se-rezolve-prin-implementarea-noii-ordini-mondiale-1579654

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

(Ce spune balaurul rosu despre sine!) Aleksandr Dughin despre ideologia Israelului: „Sionismul este satanismul evreiesc, satanismul în iudaism!”

 

 

Scris de: ZIUA NEWS

 

 

  De ce cred evreii că sunt poporul ales? Care este sensul diasporei evreiești ca tradiție evreiască? De ce este sionismul, pe de o parte, o continuare a iudaismului, iar pe de altă parte, refutarea acestuia?

 

Ca orice religie, iudaismul are multe dimensiuni. A vorbi despre asta într-un mod simplist, a-l lăuda sau condamna, este primitiv. Iudaismul este legat de credința că evreii sunt poporul ales (în principal în sens religios). Scopul lor este să-l aștepte pe Mesia, care va fi Regele Israelului. Astfel, religia lor este asociată cu așteptarea lui Mesia.

 

Conform iudaismului, la începutul primului mileniu, evreii au intrat în diaspora. Al doilea templu a fost distrus, marcând începutul unei istorii de 2.000 de ani a dispersiei lor. Această epocă face parte din tradiția evreiască. Scopul este de a ispăși păcatele Israelului acumulate în perioadele istorice anterioare. Dacă această ispășire este o pocăință sinceră și profundă, atunci conform tradiției evreiești va apărea Mesia, ceea ce semnifică binecuvântarea poporului ales. În acest caz, va urma întoarcerea evreilor în Israel, înființarea unui stat independent și crearea celui de-al treilea Templu.

 

Aceasta este structura culturii evreiești a răbădării. Cei mai consistenți reprezentanți ai acestei abordări sunt fundamentaliștii mișcării Neturei Karta. Ei spun că Dumnezeul evreiesc le-a poruncit să îndure suferințele exilului și, prin urmare, trebuie să aștepte sfârșitul și să se pocăiască de păcate. Iar când vine Mesia, pot reveni în Țara Făgăduinței.

 

Cum se face că statul a fost deja stabilit și că au fost încălcate interdicțiile? Pentru a înțelege că Israelul modern este în contradicție completă cu religia evreiască, trebuie să ne întoarcem la secolul al XVII-lea, pe vremea pseudo-mesiei Shabbataï Tzvi, heraldul sionismului. El a susținut că el este Mesia și, prin urmare, evreii s-ar putea întoarce în Israel.

 

Soarta lui Shabbatai Tzvi este tristă. Când a ajuns în fața sultanului otoman cu pretenții asupra Palestinei, i-a fost decisă soarta: oris să fie decapitat, fie convertit la islam. Atunci s-a întâmplat ceva ciudat: Shabbatai Tzvi s-a convertit la islam. La acea vreme, a fost o dezamăgire majoră pentru comunitățile evreiești.

 

Cu toate acestea, au apărut adepții lui Shabbatai Tzvi (Sabbatheism) – învățăturile sale s-au răspândit în special în rândul evreilor Ashkenazi din Europa de Est. Mișcarea hasidică s-a dezvoltat în paralel, care nu avea o orientare escatologică sau mesianică, dar care disemina învățăturile cabaliste între oamenii obișnuiți.

 

În unele secte Sabbataïste (în special în rândul „frankiștilor” din Polonia ), a apărut o teologie: se presupune că Shabbataï Tzvi era adevăratul Mesia și a trecut în mod deliberat la Islam; astfel, el a comis o „trădare sacră” (el a trădat iudaismul pentru a grăbi venirea lui Mesia).

 

Această logică se poate aplica ușor și în alte religii. Jacob Frank, de exemplu, s-a convertit mai întâi la islam, apoi la catolicism, argumentând că evreii au devorat copii creștini. El a încălcat complet toate formele de talmudism și și-a trădat credința -, dar doctrina secretă a lui Frank a sugerat că după secolul al XVII-lea, însăși noțiunea de „Mesia” s-a schimbat. Acum evreii înșiși au devenit [colectiv] Mesia – nu a fost nevoie să-l aștepți, așa că chiar dacă îți trădează religia, tu ești sfânt – ești Dumnezeu.

 

Astfel, a fost creat un mediu intelectual pentru sionism. Sionismul este satanismul evreiesc, satanismul în iudaism, perturbând toate fundamentele sale. Dacă în iudaism trebuie să aștepți venirea lui Mesia, atunci în sionism un evreu este deja Dumnezeu. Aceasta este urmată de încălcări ale poruncilor talmudice.

 

Aceasta duce la relații specifice între sionism și iudaism. Pe de o parte, sionismul este o continuare a iudaismului; pe de altă parte, este refutarea sa. Sioniștii spun că nu este nevoie să se pocăiască de nimic; au suferit destul și sunt Dumnezeu.

 

Aceasta explică particularitatea statului sionist modern, care se bazează nu numai pe Israel, ci și pe evrei seculari, liberali evrei, comuniști evrei, capitaliști evrei, creștini evrei, musulmani evrei, hindușii evrei etc., care reprezintă toată rețeaua de frankism – fiecare dintre ei poate comite confortabil o trădare sacră, poate construi un stat, își poate afirma dominația mondială, și să instituie interdicția de a critica sionismul (în unele state americane, criticile statului Israel sunt identificate cu antisemitismul).

 

Singurul pas pe care-l mai au de făcut este să arunce în aer Moscheea Al-Aqsa și să înceapă să construiască Al treilea Templu. Apropo, finanțarea pentru studiul Temple Mount a fost deja alocată de Knesset – totul se îndreaptă în această direcție.

 

Cum poate fi atenuat un conflict cu astfel de rădăcini metafizice profunde prin apeluri la ONU, prin fraze precum „reconciliați” sau „să respectați drepturile omului”? În conflictul palestinian, au ignorat de mult aceste drepturi ale omului. Mai mult, auzim declarații din ce în ce mai absurde de la ei – de exemplu, acuză oamenii care apără de fapt palestinienii semitici de antisemitism.

 

Dacă ieșim din hipnoză, ceața prostiei și fragmentarea postmodernă a conștiinței, vom vedea o imagine foarte ciudată și terifiantă a ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu.

 

Aleksandr Dughin

 

 

 

 

 

 

https://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/aleksandr-dughin-despre-ideologia-israelului-sionismul-este-satanismul-evreiesc-satanismul-n-iudaism-1579682

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Rusia şi restul lumii

 

 

BOGDAN MUNTEANU

 

Flăcările războiului care au cuprins Ucraina învecinată au şocat o lume întreagă, iar tragedia populaţiei civile a trezit puternice sentimente de compasiune şi solidaritate în tot „restul lumii” care se opune mentalităţii imperialiste ruse, o constantă istorică de ordin secular, care a afectat numeroase popoare. Ceea ce trebuie înţeles în acest moment este că tensiunile din Ucraina îşi au originile încă din anul 2014, odată cu răsturnarea regimului pro-rus în urma manifestaţiilor din celebrul „Maidan” de la Kiev şi cu ocuparea Crimeii de către Rusia. Rândurile care urmează au fost scrise atunci, la acea vreme, în încercarea de a pătrunde temeiurile, sau mai bine zis „permanenţele” celor întâmplate, şi fac parte din cartea „Permanenţe europene, rosturi româneşti” (2016). Recentele evenimente din Ucraina nu fac decât să le confirme actualitatea. [sursa imaginii: ft.com]

 

Moştenirea otrăvită a perioadei staliniste îşi spune din nou cuvântul şi cu prilejul crizei din Ucraina. Principiul elementar, subteran, care pune în mişcare acţiunile politice vizibile la suprafaţă este în cele in urmă tot factorul etnic. E solidaritatea instinctivă a colectivităţilor umane care se revendică de la aceeaşi identitate comună. Liderii comunişti au fost întotdeauna conştienţi de acest adevăr atunci când au trasat pe hartă geometria frontierelor fostelor republici socialiste. Însă criteriul lor a fost unul cu caracter negativ: acela de a evita pe cât posibil o omogenitate etnică. Acesta este şi cazul fostei Iugoslavii, unde remodelarea de către Tito a frontierelor republicilor componente, cu nesuprapunerea lor deliberată peste delimitările etnice naturale, a dus la sângeroasele conflicte din anii 90 pe fundalul destrămării Federaţiei Iugoslave. Într-o situaţie asemănătoare se află şi Ucraina actuală, care cuprinde şi foste teritorii ale Poloniei, României (nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei) şi chiar ruseşti, cum este Crimeea. Nu doar atât: în estul Ucrainei se află o importantă populaţie de origine rusă. E de presupus că gestul de acum 60 de ani al lui Hruşciov (el însuşi ucrainean rusofon) de a ceda Crimeea Ucrainei, acordându-i un statut de relativă autonomie, nu a fost gândit ca o “trădare” a intereselor ruseşti, ci dimpotrivă. Asemenea teritorii, precum şi existenţa unei numeroase populaţii ruse în anumite zone ale fostelor republici sovietice, nu sunt decât mijloace care servesc unui singur scop: menţinerea acestora în sfera de influenţă a Moscovei. Şi anume pe cât se poate integral, cu celelalte populaţii cu tot.

 

După ce a declarat că “destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă politică a secolului XX”, ambiţiile preşedintelui rus Vladimir Putin s-au concentrat pe refacerea, măcar parţială, a acesteia sub forma “Uniunii Euro-Asiatice”. Structură în care Ucraina urma să joace un rol major, câtă vreme era condusă de un regim apropiat de Moscova. Fără încă o ţară importantă, în afara Rusiei, anvergura acestei construcţii politice riscă să cadă în derizoriu.

 

Numai că sentimentul propriei identităţi, reprimat cu atâta brutalitate de regimul sovietic în anii 30-40 ai secolului trecut, se dovedeşte mai tare decât orice combinaţie politică. Naţiunea ucraineană (înţelegând aici elementul etnic) nu şi-a uitat istoria şi s-a ridicat împotriva dependenţei de Moscova, îndreptându-şi privirea spre Occident. Presiunea “Maidanului” l-a pus în cele din urmă pe fugă pe preşedintele pro-rus Ianukovici, moment în care Rusia a început să reacţioneze pentru a-şi proteja interesele.

 

Toate acţiunile sale de până acum au fost justificate pe principiul simetriei: Rusia a susţinut că nu practică altceva decât modelul de comportament şi de a face politică al occidentalilor. Manifestanţi “paşnici” şi “democratici” au pus stăpânire la Kiev şi în vestul Ucrainei pe structurile de conducere, destabilizând interesele ruseşti? Atunci manifestanţi la fel de “paşnici” şi de “democratici” au ocupat sediile administraţiilor locale din Harkov, Doneţk sau Simferopol, arborând drapelul rusesc. Se va spune că aceştia au fost manipulaţi de mediile ruse şi posibil instigaţi şi de serviciile secrete de la Moscova? Rusia răspunde atunci cu aceeaşi monedă referitor la manifestanţii de la Kiev şi din vestul Ucrainei: şi ei sunt influenţaţi de propaganda occidentală, iar serviciile secrete apusene nu sunt nici ele chiar străine de ce s-a întâmplat. Apariţia în Crimeea a mii de militari fără însemne, care au ajuns rapid să controleze de facto întregul teritoriu al peninsulei, a generat o criză fără precedent, caracterizată de politicienii occidentali drept cea mai importantă de la căderea Zidului Berlinului. Va acuza cineva Rusia că îşi trimite armata în alte ţări suverane, încălcând dreptul internaţional? Chiar dacă deocamdată ea nu recunoaşte acest lucru, va putea răspunde arătând cu degetul înspre americani, care şi ei trimit trupe în orice punct al globului unde simt că le sunt periclitate interesele. Pentru marile puteri, dreptul internaţional nu e decât maculatură. Secesiunea foarte probabilă, dar “neconstituţională” a Crimeii, aflată în prealabil sub controlul ferm al trupelor ruse? Avem precedentul Kosovo, care şi-a pus în practică voinţa de separare la adăpostul prezenţei armatei americane. Şi aşa mai departe, la nesfârşit.

 

S-a mers pe o politică a faptului împlinit, Rusia fiind conştientă că în primă instanţă nimeni nu se poate opune acţiunilor sale. Europa are interese comerciale prea mari în Rusia, fiind dependentă de gazul şi de alte resurse naturale importate de la marele vecin din răsărit. Întrucât orice sancţiuni economice ar avea practic un efect de bumerang, o asemenea măsură nu a fost luată în calcul. Occidentul nu a reuşit să opună deocamdată Rusiei nimic dincolo de sancţionări verbale sau de gesturi politice de protest cu un caracter mai mult simbolic. Se caută cu febrilitate o soluţie diplomatică a crizei. Numai că, în ajunul oricăror posibile negocieri, Rusia se află într-o situaţie confortabilă, plecând de la starea de fapt de pe teren. Şi e greu de crezut că aceasta se va mai putea schimba, căci e puţin probabil ca Occidentul să rişte un război cu Rusia (cu consecinţe incalculabile) pe motivul statutului unui teritoriu locuit totuşi în majoritate de… ruşi.

 

Opoziţia sa se manifestă deocamdată doar la nivel declarativ. La cererea expresă a Occidentului ca Rusia să-şi retragă trupele din Crimeea, preşedintele Putin declara că “în acest moment Rusia nu are nevoie să trimită trupe în Crimeea” iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, susţine că “Rusia nu poate cere trupelor de “auto-apărare” din Crimeea să se retragă în bazele lor, pentru că ele nu fac parte din forţele ruseşti.”

 

Asistăm la ilustrarea exemplară a unor constante ale politicii şi ale stilului rusesc, simţit din plin pe pielea lor de naţiunile mai mici pe care istoria le-a aruncat în sfera de gravitaţie a colosului răsăritean. Declaraţiile ipocrite ale lui Putin sau Lavrov despre trupele din Crimeea [sau despre războiul din Ucraina în martie 2022, când ministrul de externe rus a declarat într-o conferinţă de presă că „nu intenţionăm să atacăm alte ţări, noi nu am atacat nici Ucraina”] se încadrează la perfecţie în elementul pe care Alain Besançon îl scoate în evidenţă chiar în capitolul introductiv al cărţii sale “Sfânta Rusie”, care este intitulat sugestiv: “Minciuna”. Moştenită încă din vremea potemkiniadelor perioadei ţariste, această practică şi-a atins apogeul în regimul comunist, inclusiv prin cunoscuta “limbă de lemn”, menită să cosmetizeze realitatea unui trai într-o minciună generalizată. Aceeaşi discrepanţă dintre o imagine idealizată şi realitate, dintre etichetă şi conţinut, este prezentă şi la regimul Putin al zilelor noastre, după cum remarcă filosoful francez amintit: “Cadrele noului regim vor să-i facă pe interlocutorii lor să creadă că sunt patrioţi, cred în Dumnezeu şi doresc o Rusie liberă şi prosperă. Că legitimitatea lor e dată de voinţa populară, de sufragiul universal, că respectă regulile universale ale dreptului pe care corpul legislativ le-a stabilit în noul drept sovietic. (…) Acesta e procedeul care face ca minciuna să prindă. Supuşii o ştiu prea bine. Ştiu că limbajul de acum e la fel de instrumentalizat ca şi cel de dinainte, doar că e mai eficace, mai plauzibil, fiindcă este limbajul folosit de toată lumea. Instrumentalizat însemnând că trebuie să camufleze realitatea. E în slujba puterii.”

 

Se poate pune şi întrebarea: care este totuşi diferenţa între acţiunile Rusiei şi cele ale Occidentului, din moment ce Moscova invocă un principiu al perfectei simetrii şi al precedentelor create chiar de occidentali?

 

Formal, poate niciuna. Nici occidentalii nu sunt întotdeauna “uşă de biserică” în ceea ce priveşte dreptul internaţional. E totuşi o diferenţă care ţine de rafinament, dar totodată şi de substanţă. Chiar atunci când au ignorat litera tratatelor internaţionale, occidentalii au invocat totuşi o legitimitate de ordin superior, care ţinea de “valorile democraţiei”. E reflexul unei superiorităţi pe plan cultural şi civilizator care, chiar şi atunci când se împiedică de regulile de pe hârtie, încearcă măcar să salveze formele şi principiile fundamentale de la care se revendică.

 

Prin urmare, aici simetria se rupe. Celor care nu văd aceasta li se poate pune întrebarea: dacă e totuna, atunci în care “democraţie” ar prefera să trăiască? În cea occidentală, sau în cea rusească? Luând în calcul, evident, şi imperfecţiunile inerente fiecăreia dintre ele.

 

Diferenţa e prin urmare una fundamentală şi ţine de cultură şi de civilizaţie. Toate popoarele care după al Doilea Război Mondial s-au trezit aruncate dincolo de cortina de fier, s-au simţit oprimate. Nu au găsit nicio urmă de afinitate pentru modelul “rusesc”, care le-a fost impus fără voinţa lor. Comunismul din trecut sau putinismul de astăzi nu a atras şi nu atrage pe nimeni, în afară poate de o parte importantă (dar nu toată) a naţiunii ruse.

 

Neputinţa Europei occidentale de a face faţă situaţiei tensionate din Ucraina trădează o profundă criză de substanţă interioară. S-a crezut drept posibilă edificarea unei Uniuni Europene prin ignorarea a doi factori esenţiali care au caracterizat întreaga istorie umană: naţiunea şi religia. Doi termeni consideraţi depăşiţi şi incapabili de a mai juca un rol crucial în viitor. Eroarea de apreciere este una extrem de gravă, căci ar trebui să ne amintim de un principiu universal extrem de simplu: nu poate exista un vid: nici de putere, nici de idei, nici de principii.

 

Astfel, în vidul creat prin marginalizarea elementelor tradiţionale de către Occident s-a înfiripat, în mod absolut evident, o contrapondere ideologică. Rusia actuală a găsit astfel materia primă pentru a-şi confecţiona şi un cadru teoretic, o nouă haină, după ce a fost silită să o lepede pe cea comunistă, cu care să îmbrace de fapt constanta şi seculara idee expansionistă rusă, exprimată în testamentul petrin. Nu doar atât. Partidele şi grupările naţionaliste din Occident cochetează puternic cu regimul de la Moscova, admirându-l pe Vladimir Putin pentru autoritarismul şi personalitatea sa, în comparaţie cu politicienii vest-europeni care în aceste momente critice au dovedit o anvergură mediocră. În vreme ce Rusia îşi apără interesele într-un mod coerent şi ferm, UE dă dovadă de lipsă de elan şi de vigoare. Singurul mod de presiune pe care a fost în stare să-l adopte pentru a încerca să-şi impună punctul de vedere au fost doar nişte sancţiuni timide, cu mare grijă de a nu deranja interesele lobby-ului industriei vest-europene care are numeroase investiţii în Rusia.

 

Acum, în asemenea momente, se vede limpede că politicienii vest-europeni actuali se află mai degrabă la nivelul unor funcţionari decât la cel al unor oameni de stat adevăraţi. Un stat, o naţiune, o uniune de naţiuni, nu se poate conduce doar la acest mod birocratic, fiind nevoie şi de alte elemente, de anumite imponderabile menite să coaguleze cetăţenii în jurul lor. Spre deosebire de statele vestice, Rusia a înţeles prin urmare foarte bine care sunt acestea: naţiunea şi religia.

 

Într-una din cuvântările sale, Vladimir Putin exalta vechile idei slavofile, pregătind astfel terenul unei confruntări ideologice cu Occidentul. El definea “omul rus” prin faptul că pentru acesta, spre deosebire de Occident, unde nu ar conta decât succesul personal, definitorie ar fi “o menire morală de ordin superior”, cu o dezvoltare înspre exterior, în sens comunitar. “Rădăcinile profunde ale patriotismului rus” s-ar găsi printre altele şi în “moartea pentru alţii, pentru popor”.

 

În privinţa unor asemenea principii, Uniunea Europeană actuală se găseşte în criză. Ea este contestată atât de grupări identitare din interior, dar e silită să se confrunte totodată şi cu un adversar puternic pe plan exterior, care i-a luat-o înainte în privinţa acestor factori. Tocmai pentru că-i lipseşte un asemenea combustibil spiritual, actuala Uniune Europeană riscă să sucombe, asemeni măreţului Imperiu Roman de odinioară, în faţa dublului asalt al “barbariei” din interior şi din exterior. Pentru a supravieţui pe termen lung, fie şi în altă formă, actualul Imperiu European va trebui la un moment dat să-şi reconsidere reperele, riscând altminteri să se destrame.

 

Presupunând că, nevoită de împrejurări, Europa ar regăsi importanţa acelor idei pe care acum le reneagă şi pe care adversarul ei le promovează ca muniţie ideologică: ar putea fi atunci considerată Rusia, aşa cum este ea acum, drept un “prieten”? Cu siguranţă, nu. Nu această Rusie.

 

Chiar dacă e bine să readucem în actualitate ideea de naţiune, modelul colectivist de tip slavofil nu e nici pe departe unul de urmat de ţările aflate la vest de Rusia. Dealtfel, şi Rusia actuală se află într-o criză profundă, indiferent de forţa cu care îşi face jocurile pe plan politic, militar sau ideologic.

 

Pe plan politic, Rusia se află de fapt într-o situaţie extrem de precară. Imperiul i se destramă bucată cu bucată. Naţiunile, altele decât cea rusă, fug inevitabil în braţele Occidentului, în tentativa lor disperată de a se emancipa de sub cizma rusească. Criza Rusiei e una profundă pentru că, dincolo de planul propagandistic, ea nu reuşeşte să ofere un adevărat model, o perspectivă viabilă, ţărilor pe care şi le-ar dori prietene. Rusia nu poate gândi decât în termeni de “sfere de influenţă” şi “ţări vasale”. Iar acum, în situaţia de faţă, indiferent ce teritorii ar mai “anexa” după Crimeea, se poate spune oricum următorul lucru: Rusia de fapt a pierdut cea mai mare parte din Ucraina, căci nu cu multă vreme în urmă o controla pe toată.

 

Asistăm oare la o “ofensivă” hotărâtă şi consecventă a vestului? Puţin probabil, căci politicienii actuali nu sunt de fapt în stare să gestioneze cum se cuvine criza ucraineană. Mai degrabă se poate spune că Rusia a pierdut totul pe mâna ei şi a propriului comportament. După 1989 a pierdut ţările fostului bloc comunist, apoi a venit destrămarea Uniunii Sovietice, iar acum foştii sateliţi ies unul câte unul de pe vechea orbită. Toate aceste ţări s-au săturat de “modelul” care le-a fost impus cu forţa, cel rusesc, de o esenţă colectivistă sub influenţe oligarhice, şi doresc să-l încerce acum pe singurul care li se oferă, cel occidental al principiilor şi regulilor sociale şi politice clare.

 

Aceasta şi pentru că Rusia e de fapt departe de pretenţiile pe care le afişează prin propaganda sa. A avut loc în Rusia o nouă “revoluţie”, s-a instaurat un regim de tip nou, care să o rupă radical, atât cu trecutul comunist, dar şi cu sistemul occidental? Nu. Actualul regim de la Moscova se situează încă în continuitatea celui comunist, inclusiv în opoziţia sa antioccidentală. În Rusia actuală asistăm mai degrabă la o contrafacere a modelului imperial creştin. Adică există un despot autoritar, care nu a fost uns de către Dumnezeu, dar care se proclamă apărător al valorilor creştine. Poporul e în marea lui parte (lăsând la o parte elitele) o plebe ignorantă, cu o credinţă aproximativă, mulţi fiind încă nostalgici după comunism. O masă dezinformată şi manipulată de propaganda de stat, căreia, spre deosebire de comunism, i se permite acum practicarea credinţei, folosită şi ca factor identitar. Dar nu e un model de ridicare a poporului la un alt nivel de conştiinţă, de ieşire din spiritul gregar înspre formarea personalităţii. După cum nu e cazul ca elitele politice să se constituie pentru mase în modele de creştinism autentic, într-o veritabilă elită spirituală, pe principiul “cine vrea să fie primul dintre voi, acela să slujească celorlalţi”.

 

Aşa că Rusia actuală nu e cea adevărată, în sens creştin, pe care o aşteptăm. Sau, în orice caz, nu reprezintă un model care ar trebui urmat şi de alţii. Dreapta europeană s-ar afla într-o mare eroare dacă ar fi tentată să meargă în această direcţie.

 

E adevărat, Rusia nu înseamnă doar Stalin sau Putin, ci şi o întreagă pleiadă de scriitori, filosofi, artişti sau sfinţi ruşi care şi-au câştigat o binemeritată recunoaştere universală. Şi atunci? Avem dreptul să-i dispreţuim pe aceştia? Nicidecum. Numai că relaţia dintre aceste elite ale spiritului rus şi marea masă, sau diferenţa dintre adevărata spiritualitate şi o politică seculară care nu face decât să o instrumentalizeze şi să o folosească drept o simplă etichetă, se explică cel mai bine dacă îi lăsăm pe ruşi să ne zugrăvească ei înşişi fondul lor sufletesc.

 

Nikolai Berdiaev, scriind despre “Filosofia lui Dostoievski” şi încadrând-o în specificul spiritului rus, observă contradicţiile acestui tip uman care este unul antinomic, oscilând între dimensiunea apocaliptică şi cea nihilistă. Ruşii nu pot să vieţuiască într-o medie a culturii, asemeni europenilor, ci doar la extreme. “Acest fapt l-a avut în vedere Konstantin Leontiev când zicea că rusul poate să fie sfânt, dar nu poate fi cinstit. Cinstea este o medie morală, o virtute burgheză, ea nu interesează pe apocaliptici şi nihilişti. Această trăsătură s-a dovedit fatală pentru poporul rus, fiindcă doar câţiva aleşi pot fi sfinţi, majoritatea fiind condamnată la ticăloşie. Puţini ating viaţa spirituală superioară, majorităţii fiindu-i destinată o viaţă culturală sub medie. (…) Săritura în neant îi aşează în opoziţie cu mediul istorico-cultural european. De aici rezultă ura împotriva formei şi a bazelor formale în drept, morală, stat, artă şi filosofie. Caracterul rus se dezgustă de formalismul culturii europene, străin lui. Înzestrarea formală a rusului este neînsemnată. Forma introduce măsura, reţine, limitează, fortifică media. Revolta apocaliptică şi nihilistă spulberă toate formele, modifică toate graniţele, aruncă peste bord toate reţinerile.”

 

Acelaşi spirit rus care este descris mai sus, cu dispreţul său brut faţă de forme şi principii, se manifestă cu elocvenţă pe scena geo-politică şi în ziua de azi. Dostoievski însuşi, în genialitatea sa, a întruchipat la rândul său cum nu se poate mai bine antinomiile spiritului rus, încât merită să ne oprim puţin asupra acestui caracter exemplar. Observaţiile următoare provin tot din opera citată a lui Berdiaev.

 

“Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus şi a conştientizat-o, ci a fost şi vestitorul conştient al ideii ruse şi al conştiinţei naţionale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile şi maladiile conştiinţei naţionale. Smerenia rusă şi supraestimarea, umanismul nemărginit şi exclusivismul naţionalist rus – toate le poţi descoperi în Dostoievski când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse. (…)

 

Dostoievski considera poporul rus ca “popor-purtător de Dumnezeu”, singurul “popor-purtător de Dumnezeu”. Însă o astfel de conştiinţă excepţional-mesianică nu poate fi numită conştiinţă smerită. Într-un astfel de popor reînvie vechea simţire şi conştiinţă de sine a poporului evreu.

 

La fel de ambiguă şi contradictorie a fost relaţia lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al marilor monumente şi ale relicvelor sale sacre, lui îi aparţin cuvinte de veneraţie închinate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relaţia lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a retrăi tot ce este măreţ în lume ca fiind al său. În acelaşi timp a tăgăduit creştinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga Europă. A fost un şovin. Există multă nedreptate în judecăţile sale privind alte etnii, de exemplu francezii, polonezii şi evreii. Întotdeauna conştiinţa naţională rusă a fost ori contestatoare frenetică a tot ce e rusesc, renegându-şi patria şi pământul natal, ori susţinătoare extaziată şi exclusivistă a tot ce e rusesc, iar atunci celelalte popoare ale lumii au reieşit ca aparţinând la o rasă inferioară. Niciodată în conştiinţa naţională rusă nu a existat cumpătare, tărie liniştită şi fermitate fără isterie şi sfâşieri lăuntrice. Nici în geniul ei suprem, Dostoievski, nu există această tărie, această conştiinţă naţională spiritual-masculină şi pe deplin matură. Şi în acest caz se simte boala duhului naţional. Sufletul rusesc e configurat original şi se deosebeşte foarte mult de structura sufletească a occidentalului. În Răsărit se deschide o lume uriaşă care poate fi opusă întregii lumi occidentale, tuturor popoarelor Europei.”

 

Cu toate acestea, Dostoievski a fost un geniu de netăgăduit şi totodată un mare vizionar. În ciuda exagerărilor sale, critica sa de pe poziţii creştine la adresa secularizării Occidentului îşi păstrează şi astăzi elemente cu o valabilitate de netăgăduit. Puterea sa de pătrundere în realităţile universale ale spiritului uman l-a condus la crearea unor caractere emblematice. Astfel, în personajele romanului “Fraţii Karamazov”, Nichifor Crainic (“Dostoievski şi creştinismul rus”) vede întruchipate diferitele ipostaze ale sufletului rus. Atât brutalitatea, lipsa de măsură, scepticismul şi raţionalismul, cât şi chipul angelic al purificării creştine, ca un ideal al vremurilor care vor veni. Cei trei fraţi Karamazov sunt simboluri ale celor trei Rusii. Astfel, “Dimitri Karamazov, un pasionat dezordonat în care domină pornirile necultivate, e simbolul acelei Rusii primitive necultivate (…) e Rusia în care n-au intrat încă puterile coordonatoare ale culturii. Al doilea frate, Ivan Karamazov, reprezintă Rusia intelectuală sau filosofică, a cărei gândire o cunoaştem astăzi, influenţat până la aservirea totală de filosofia occidentală, de gândirea euclidiană, aşa cum o concepe şi o critică Dostoievski. (…) Şi acum tot ce se face în Rusia pentru a distruge pe om e o necontenită raţionalizare aplicată în domeniul practic, (…) e această Rusie raţionalistă, filosofică, roabă gândirii discursive, care a fost capabilă şi e capabilă să justifice orice. (…) Al treilea frate mai mic, Alioşa Karamazov, iluminat de flacăra credinţei creştine şi răspândind împrejurul lui această putere atotînţelegătoare şi atotsolidarizatoare a iubirii creştine, e cea de-a treia Rusie, pe care n-o vedem încă, dar pe care Dostoievski a visat-o, a dorit-o în tot timpul vieţii lui, cu toată puterea geniului său. Nu e niciun motiv să ne îndoim că această a treia Rusie va veni. (…) Dar nu numai această Rusie, pentru că Dostoievski nu concepe numai Rusia. Ca artist, cugetarea lui universală o exprimă în formele concrete ale elementelor pe care le avea în jurul lui, şi în primul rând era în jurul lui maica Rusia. În aceasta vedem nu numai Rusia, ci şi întreaga Europă pe care Dostoievski a visat-o regenerată prin forţa iubirii creştine.”

 

Deocamdată suntem foarte departe de o asemenea viziune sublimă, oricât de puţin ne-am îndoi de profetismul unui Dostoievski. Europa de azi devine tot mai rece şi mai raţionalistă, dar îşi păstrează indiscutabil superioritatea culturală în faţa unei Rusii în care încă mai tronează statuile lui Lenin, ca simbol al unei continuităţi de netăgăduit. Pe culoarele Kremlinului zilei de azi păşesc doar cei doi fraţi Karamazov mai mari, adică ipostazele negative ale specificului rusesc. Pe Alioşa Karamazov, simbolul blândeţii şi al purităţii, care pentru Dostoievski întruchipează adevăratul ideal rusesc, nu l-a zărit deocamdată nimeni în… sfera politicii.

 

https://fgmanu.ro/2022/03/06/rusia-si-restul-lumii/

 

 

 

/////////////////////////////////////

Eroii anticomuniști și sfinții închisorilor reincriminați prin legea 217/2015

 

 

Volumul de faţă adună opiniile pe care legea nr. 217 din 2015 le-a iscat în ultima vreme. Cum fiecare text surprinde una sau alta din lacunele ei, ar fi de rău-augur ca în prefaţă să anticipez ceea ce va urma. Dincolo de aspectele ei juridice, legea este o probă morală pentru fiecare intelectual din România: a tăcea în privinţa ei înseamnă a deveni prin pasivitate complicele unui dictat. Şi cum autorii morali ai acestui dictat reprezintă un gen aparte de persecutori moderni, mi se pare obligatoriu să le fac portretul.

 

E o eroare să crezi că persecutorii aparţin trecutului, asemenea unor relicve de care nu se mai ocupă decât istoria. În realitate, trăim cu suflarea persecutorilor în ceafă, şi numai naivii nu au intuiţia supravegherii la care suntem supuşi cu asi¬duitate. Din acest motiv, a ocoli o astfel de temă ar fi o omisiune gravă.

 

Sorin Lavric

 

 

https://fgmanu.ro/2015/11/18/eroii-anticomunisti-si-sfintii-inchisorilor-reincriminati-prin-legea-217-2015/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Martori şi martiri din temniţele comuniste

 

 

Cel mai mare dar al omului este libertatea. Derapajele societăţii şi meandrele istoriei au condus, de nenumărate ori, spre perioade în care unii oameni au instaurat un regim dictatorial în care libertatea a fost oprimată şi au impus altor oameni un mod de viaţă lipsit de dreptul libertăţii: libertatea de a se exprima, libertatea de a avea convingeri care să motiveze acţiunea individului în lume, libertatea de a respecta şi a fi respectat într-un pluralism al opiniilor de bun simţ, libertatea de a gândi, libertatea de a visa…

Mărturia de faţă este o lecţie de viaţă, este o introspecţie în psihologia adevăratului învingător, este o mărturie a biruinţei spiritului asupra lumii materiale, uneori amorfă şi grotescă datorită intervenţiei unor oameni incapabili să se ridice la demnitatea de om.

 

Persoane precum Domnul Cornel Onaca sunt modele pentru noi: modele de percepere şi trăire a libertăţii, modele de credinţă, modele de rezistenţă, modele de iertare. Putem spune simplu : modele de viaţă. Într-o lume care atomizează valorile şi tot ce ne înconjoară avem mare nevoie de aceste tipologii de modele. Îl felicit pe domnul Onaca pentru faptul că s-a eliberat de temeri şi ne-a povestit, pentru că de dragul libertăţii ne lasă o moştenire care depăşeşte limitele persoanei şi se adresează unui public numit societate.

 

† VIRGIL BERCEA

Episcop greco-catolic de Oradea

https://fgmanu.ro/2018/05/15/martori-si-martiri-din-temnitele-comuniste/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Profeţiile lui Agatanghel în închisorile comuniste: adevăr sau legendă?

-o posibilă dezlegare a enigmei din jurul acestui episod –

 

BOGDAN MUNTEANU

 

Cei care cunosc cartea de memorii a lui Virgil Maxim, „Imn pentru crucea purtată”, au remarcat cu siguranţă fragmentul care se referă la o anumită carte care circula printre deţinuţii de la Aiud în anii 1945-46. E vorba de profeţiile atribuite unui monah Agatanghel originar din Rhodos, care ar fi fost redactate în Messina Siciliei în anul 1279. Acestea descriu, uneori foarte precis, o serie de evenimente istorice importante din Europa care s-au petrecut în secolele care au urmat: căderea Constantinopolului, Reforma, ascensiunea imperiului Rus, eliberarea grecilor de sub jugul otoman, sălbatice prigoane anticreştine (Revoluţia Franceză, comunismul), sau al Doilea Război Mondial. Printre altele, ea conţinea şi o profeţie care se referă la spaţiul geografic dintre Carpaţi şi Dunăre, aşadar indubitabil la România, care a înflăcărat imaginaţia celor întemniţaţi în perioada 1941-64. În special în ceeea ce-i priveşte pe legionari, profeţia în cauză le-a hrănit speranţele şi le-a dat putere să reziste. Aceasta pentru că ei s-au regăsit în ea, ca descriere, evocare a jertfelor şi promisiune a izbăvirii.

 

Virgil Maxim face o descriere foarte detaliată a cărţii, a referinţei la deznodământul războiului mondial care tocmai se încheiase, dar mai ales a acelui fragment referitor la România şi la legionari:

 

„<Agatanghel sau Sfârşitul omului. Proorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa>, aşa se numea cartea care circula în anii aceia în închisoarea Aiud. Eram tot cu Anghel Papacioc în celulă când ne-a parvenit şi nouă. Domnul Trifan o citise şi i-o aducea lui Anghel. Această proorocie stârnise multe discuţii printre legionarii închişi. În prefaţă, Ion Popescul, primar din Ploieşci, spunea că a tradus-o la  1903 după o ediţie franceză tradusă la rândul ei în secolele XV-XVI după originalul grecesc.”

 

Fragmentul relevant este următorul:

 

„Unele descoperiri erau mai încifrate şi se refereau  la perioada renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înălţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Anul în care urma să se ajungă la acest stadiu de decădere era 1789, anul revoluţiei franceze. Se vorbea despre revoluţiile din 1830 şi 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, despre constituirea statelor naţionale în 1920 şi făcea o referire precisă cu privire la ţara noastră care mi-a rămas bine în memorie. Am verificat-o cu părintele Arsenie şi cu Popa Aurel din Decea, judeţul Alba:

 

În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, Ţara de la Gurile Dunării, numită şi Ţara Lupului (poate de la steagul Dacilor, n.a.) va apare fiul omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon. Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniţi de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri şi mulţi vor fugi peste hotare prigoniţi şi de <poporul duşman lui Dumnezeu>.

 

În timpul acesta Ţara Vulturului (Germania) va face un război cu Ţara Ursului (URSS) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la o <Fiară de peste ape> şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru (Berlinul). Şi în timp ce Ursul va înainta spre inima Vulturului, toate cetăţile Ursului vor striga: <Pace! Pace! Pace!> Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri. Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în Potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva <lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie> (comunisti democraţi, n.a.) se va da în Ţara Sciţilor (Basarabia-Ucraina?) şi atunci aceştia vor fi înfrânţi şi va fi vai de tine <om de roşu>. Şi după aceasta va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor”.

 

Virgil Maxim menţionează că…………………

 

Cont. aici https://fgmanu.ro/2022/03/08/profetiile-lui-agatanghel-in-inchisorile-comuniste-adevar-sau-legenda/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord

-Sinteză a Serviciului Special de Informaţii (1940)-

 

FGMANU

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

 

Clauzele ultimatumului

 

În termen de patru zile, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române.

Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii.

La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale etc.

Se va constitui o comisiune mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării. Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

 

Trupele şi autorităţile române au căutat să execute întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; constatându-se – însă – că evacuarea în acest termen nu se va putea executa complet, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor iniţiale, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

 

COMPORTAREA SOVIETELOR ÎN TIMPUL RETRAGERII ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

 

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

 

  1. a) Ocuparea armată dintr-o dată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie. În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeau conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcare de paraşutişti, fapt care a împiedicat şi dezorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei. În acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

 

  1. b) Instigarea şi înarmarea maselor evreieşti, elementelor ostile şi tulburente locale prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor. Aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul şi încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

 

  1. c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate. Dat fiind că, unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare. Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea. În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovietice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei. După aceasta, trupa a fost lăsată la voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origine cu rechiziţiile (animale, cai şi căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

 

  1. d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi Autorităţilor române de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică. Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecieri jignitoare şi ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S.

 

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

 

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de libertate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând Basarabenilor şi Bucovinenilor acelaşi regim şi bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţă, ascunzând contrasturile dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din U.R.S.S., şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei care vroiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

 

COMPORTAREA SOVIETELOR DUPĂ RETRAGEREA ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE

 

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

 

  1. a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo;

 

  1. b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anti-comunist şi anti-sovietic;

 

  1. c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă;

 

  1. d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva U.R.S.S.;

 

  1. e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldaţi şi populaţia activă;

 

  1. f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană;

 

  1. g) În sfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României. Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continue ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi. În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări – să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi.

 

De asemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare. Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări – presiuni şi maltratări morale – să dea informaţiuni asupra organizării, dotării şi Comandamentului Armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliilor lor şi rudelor din România. Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informaţiuni asupra intenţiunilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării. De asemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaşi grade, sau altele mai superioare. Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile.

 

Erau cazaţi câte 16-18 persoane în celule de 4,50 X 1,80 X 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să-şi aşterne hainele pe jos. Hrana era mai mult decât insuportabilă, şi preparată în condiţiuni infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaşi ceai sau apa de la macaroane. Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seara pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

 

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile în hârdău. Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. De asemenea, nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

 

Din cauza promiscuităţii, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii, şi din cauza lipsei de îngrijire igienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi curăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medicii cât şi medicamentele strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte 2 surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină şi tinctură de iod.

 

Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente. Paznicii închisorilor şi sentinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării.

 

Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de igienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primit toate lucrurile. Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

 

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoască învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiunile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

 

ATITUDINEA FAŢĂ DF POPULAŢIA CIVILĂ

 

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă. Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de trai.

 

Intelectualii români erau, de asemenea, arestaţi şi duşi în interiorul U.R.S.S., mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunţurilor făcute de evrei şi a informaţiunilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriul român.

 

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S.

 

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici. Multora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţiuni înalte în administraţia sovietică.

 

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române.

 

Prigoana cea mai mare – însă – a fost întreprinsă mai ales împotriva legionarilor români (Garda de Fier), unii fiind împiedicaţi să se repatrieze, iar alţii arestaţi şi supuşi la suplicii aproape inchizitoriale. De asemenea, foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată. Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

 

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi de evrei, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei, bisericile au fost redeschise, însă cei care le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

 

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1 000-2 000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arată că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

 

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

 

  1. a) În primul rând se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentru că acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

 

  1. b) În al doilea rând, prin teroarea dezlănţuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia Armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S.

 

  1. c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

 

(urmează o întreagă listă de „cazuri concrete de atrocităţi, arestări, jafuri şi omoruri comise de trupele sovietice şi bandele evreo-comuniste” – anexa la documentul integral în format pdf, extras din cartea „Stalin, Hitler, Antonescu”, de Gh. Buzatu şi G. Rotaru, 2007)

 

https://fgmanu.ro/2023/08/03/atrocitati-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Manipulare în numele … luptei împotriva „fake news”

 

 

BOGDAN MUNTEANU

 

 

Propaganda mainstream din toate ţările marşează pe o atitudine alarmistă, menită să exagereze pericolul pandemiei provocate de noul coronavirus, cu scopul major de a justifica măsurile restrictive luate de majoritatea guvernelor lumii. Pe de altă parte, opiniile lucide, realiste, care încearcă să evalueze această pandemie la parametrii ei reali, care par a fi mult sub cei vehiculaţi oficial, sunt taxate drept „fake news”, „teorii conspiraţioniste” sau „propagandă rusească”.

 

O mostră tipică în acest sens o reprezintă cazul articolului „12 experți de nivel mondial se exprimă împotriva isteriei Covid 19” publicat pe mai multe site-uri româneşti. O aşa-zisă „punere la punct” sub masca unei „analize obiective” a apărut de curând sub egida grupului LARICS , preluată şi de site-ul adevarul.ro sub titlul  „Stop fals coronavirus! Cei „12 apostoli“ ai dezinformării despre coronavirus au ajuns şi în România”.

 

Cei numiţi „12 apostoli ai dezinformării” sunt profesori şi specialişti reputaţi la nivel mondial, care fac parte din tabăra „realiştilor”, spre deosebire de „alarmiştii” al căror punct de vedere este îmbrăţişat de majoritatea guvernelor. E de înţeles că atitudinea iniţială se cuvenea a fi una de prudenţă, luând în calcul scenariile cele mai nefavorabile. Dar, pe măsură ce informaţiile despre noul virus devin tot mai consistente, o atitudine de realism ar trebui să o înlocuiască treptat pe cea de panică, iar măsurile de rigoare să fie adaptate în permanenţă situaţiei concrete de pe teren. În loc de aşa ceva, asistăm mai degrabă la un război propagandistic dus pe toate canalele oficiale cu scopul de a nu „slăbi” cumva justificările pentru atitudinea maximalistă în privinţa politicilor restrictive şi de a le menţine pentru un timp cât mai îndelungat cu putinţă.

 

În această paradigmă se potriveşte ca o mănuşă şi articolul LARICS, semnat de Nicolae Ţîbrigan, specialist în sociologie. Cum înţelege dumnealui să combată opiniile celor 12 specialişti într-un domeniu cu totul străin pentru autorul nostru? Aşa ca în bancul acela cu castravetele, în care celebrul Bulă ştie doar o singură placă, una şi bună. De data aceasta placa repetată obsesiv de LARICS e cea a „propagandei ruseşti”.

 

Sunt cei 12 specialişti (numiţi „apostoli ai dezinformării”) cu toţii vânduţi Moscovei sau instrumentalizaţi de aceasta? Un posibil răspuns afirmativ se cere documentat temeinic. În schimb, cum îşi justifică autorul nostru afirmaţia? Aplecându-se asupra unui singur(!) caz din cele 12, e vorba profesorul german de origine thailandeză Sucharit Bhakdi, şi observând că afirmaţiile din video-urile sale postate pe yotube au fost preluate şi de site-uri filo-ruse.

 

Cum rămâne atunci cu celelalte posibile 11 episoade viitoare, în care să arate că şi ceilalţi specialişti transmit tot punctul de vedere al „propagandei ruse”? Ele vor veni probabil la calendele greceşti, aşa că să trecem peste asta şi să ne oprim asupra textului în cauză. Deşi se autoprezintă cu emfază drept o „analiză obiectivă”, articolul „Stop fals coronavirus! Cei „12 apostoli“ ai dezinformării despre coronavirus au ajuns şi în România” abundă de informaţii trunchiate, superficiale sau de-a dreptul false.

 

Să le luăm pe rând.

 

Calitatea de profesor a lui Sucharit Bhakdi este pusă în permanenţă la îndoială, prin folosirea obsesivă, în formă continuată, a ghilimelelor care încadrează titlul său academic.

 

„La o căutare pe Google după numele şi prenumele „profesorului” „Sucharit Bhakdi”, am descoperit o pagină a sa pe Wikipedia, unde se specifică în limba germană că este născut pe 1 noiembrie 1946 în Washington D.C., doctor şi specialist în microbiologie. Acesta a mai fost profesor la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz şi şef al Institutului de Igienă şi Microbiologie Medicală. Pagina de pe enciclopedia virtuală a fost creată în 2009, dar fusese intens completată de câţiva „contribuitori” anonimi începând cu luna martie 2020, în contextul răspândirii pandemiei de coronavirus în Europa. Coincidenţă? La o verificare după numele „Sucharit” pe site-ul oficial al Universităţii de Medicină din Mainz, am descoperit câteva citări ale lucrărilor sale, aşa că cel mai probabil avem de-a face cu o persoană reală, dar care e folosită ca „idiot util” în promovarea unor naraţiuni strategice de manipulare, anti-sistem, în condiţiile în care Sucharit Bhakdi nu are măcar un cont pe Facebook, sau unul funcţional pe platforma LinkedIn. La fel, nu cred că acesta îşi urcă singur interviurile pe canalul respectiv de YouTube, mai ales că propagandiştii pro-Kremlin preferă să lucreze „cu materialul clientului” chiar fără cunoştinţa acestuia.”

 

În cele din urmă autorul nostru e silit să constate că personajul nu e o făcătură mediatică, ci unul real, care are şi „câteva citări”, dar care nu poate fi atunci decât un „idiot util” al Moscovei… Dacă ar fi mers pe un site adecvat, ar fi putut însă descoperi că Sucharit Bhakdi are 381 de publicaţii, iar numărul celor „câteva” citări se ridică la 18.296!

 

Atât ar trebui de fapt să fie suficient pentru a ilustra „acurateţea” investigaţiilor  (autorului) propagandistului de la LARICS, dar mai trebuie adăugat ceva: dacă se referă la persoana lui Sucharit Bhakdi, fost profesor la universitatea din Mainz, şi la contestarea opiniilor sale în virtutea dreptului la propria opinie, atunci ar fi trebuit să ţină seama şi de apelul adresat de acesta cancelarului Germaniei în care îşi detaliază argumentele anterioare. Însă – nimic, nicio referire la acest material. În schimb, parcă pentru a se autodemasca asupra faptului că scopul principal al articolului său este unul pur propagandistic, autorul nostru a făcut o sesizare la youtube cerând –şi obţinând- ştergerea interviului Prof. Sucharit Bhakdi în versiunea subtitrată în limba română.

 

„Mai mult, Sucharit Bhakdi afirmă că, la nivel global, în numele pandemiei COVID-19 statele au luat măsuri extreme. Acesta le numeşte „groteşti, absurde şi foarte periculoase” şi că acest coronavirus nu poate provoca o boală serioasă la tineri şi nu omoară pacienţi care nu au alte boli, asimilându-l oarecum cu o gripă sezonieră. Şi asta în condiţiile în care mortalitatea provocată de noul coronavirus este variază între 1-3,4%, în timp ce gripa sezonieră are o rată a mortalităţii mult mai mică – de aprox. 0,1%.”

 

Realitatea e că mortalitatea datorată COVID-19 e încă un subiect de dezbatere pentru specialişti, datorită faptului că numărul exact al celor infectaţi nu poate fi evaluat, deşi e considerat de câteva ori mai mare decât al celor testaţi pozitiv. O estimare mai realistă ar fi pe la 0,5%, într-adevăr una mai mare decât în cazul gripei obişnuite.

 

„Inclusiv datele pe care le furnizează nu se bazează pe nicio sursă ştiinţifică. De exemplu, Bhakdi susţine în interviu că „99,55% [din cei infectaţi – n.a.] au simptome uşoare sau deloc” – fapt infirmat de studii realizate de specialiştii Institutului Robert Koch din Germania, care au demonstrat că aproximativ 20% din manifestările bolii sunt grave sau pot pune viaţa oamenilor în pericol.”

 

Cele 20% cazuri care le amestecă nediferenţiat pe cele grave cu cele care pun în pericol viaţa pacientului sunt pură dezinformare. Ce se spune de fapt în acel studiu? În primul rând că 80% din cazuri au o desfăşurare uşoară până la moderată. Dar trebuie citit mai departe, unde se spune că 14% din cazuri sunt mai grave, dar care nu pun viaţa în pericol, iar restul de 6% reprezintă cazurile cu adevărat critice. Dar şi aceste cifre trebuie evaluate cu atenţie, pentru că ele se raportează la cazurile înregistrate oficial, şi nu la numărul real de cazuri, care poate fi mult mai mare. Încât afirmaţia corectă ar trebui să fie: 6% din cazurile simptomatice, sau cunoscute, sunt într-adevăr foarte grave, dar dacă ne raportăm la totalitatea cazurilor, inclusiv cele nedocumentate, atunci o estimare ca a Prof. Bhakdi, după care procentul evoluţiilor grave este de sub 1%, ar putea fi una realistă. Opinia sa ar putea fi combătută cu alte argumente, dar în niciun caz nu poate fi expediată dintr-un condei în categoria „fake news”.

 

„De altfel, un alt mit al „profesorului” din Germania a fost demult demontat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care atenţionează că toate grupurile de vârstă sunt vulnerabile în faţa COVID-19 şi de aceea toate categoriile de vârstă trebuie să ia măsuri de precauţie (cum ar fi respectarea igienei mâinilor şi a căilor respiratorii).”

 

Profesorul (fără ghilimele) din Germania nu a afirmat că tinerii nu sunt susceptibili la infecţia cu noul  coronavirus, ci faptul dovedit statistic, că la grupele tinere de vârstă mortalitatea este aproape zero, practic toate aceste cazuri având o desfăşurare relativ uşoară.

 

 „Iar numărul mare de victime din Italia este atribuit de Bhakdi factorilor externi, cum ar fi poluarea mediului. Acesta menţionează explicit că „plămânii locuitorilor de aici au fost atacaţi timp de zeci de ani” şi că „nordul Italiei este China Europei”. Dar nu ne sunt aduse exemple clare sau studii în acest sens. M-am uitat pe statisticile prezentate de OECD şi am descoperit un studiu care invalidează această teză a „profesorului”.”

 

Dacă ar fi căutat mai mult, ar fi descoperit şi alte studii, care de fapt susţin opinia profesorului (fără ghilimele). Pe hotnews a apărut recent articolul „Coronavirus în lume: Aerul poluat are legătură directă cu ratele mari de decese din cauza COVID-19 – Studiu”, care face referire la un studiu ştiinţific citat de New York Times. Vasăzică tot „propagandă rusească”, domnule Ţîbrigan? Mai mult, în acest material e prezentată şi o hartă din februarie a.c. a poluării atmosferice din Europa. Întrebare: Care sunt „zonele roşii” ale continentului? Răspuns: Nordul Italiei şi … Madridul. Întrebare: Unde se înregistrează în Europa cea mai ridicată rată a mortalităţii datorită COVID-19? Răspunsul e cunoscut de o lume întreagă.

 

Mai sus am citat un material amplu, actualizat zilnic, de pe site-ul elveţian „Swiss Propaganda Research”, care a publicat dealtfel în premieră şi opiniile Prof. Bhakdi, care au fost ulterior preluate şi de alte site-uri, inclusiv conspiraţioniste sau filoruse.

 

„Titlul materialului este „12 Experts Questioning the Coronavirus Panic”, cu trimitere la simbolismul biblic al apostolilor lui Hristos, iar „materialul” este creat printr-un „efort” al echipei Swiss Propaganda Research – „an independent nonprofit research group investigating geopolitical propaganda in Swiss” (a se citi şi „promovarea propagandei pro-Kremlin”). Aici am găsit alte „informaţii actualizate” despre COVID-19 colectate prin contribuţia „unui medic elveţian” anonim. Mai mult, aici publicul este rugat să sugereze nume de experţi cu opinii diferite de „naraţiunile mainstream” referitoarea la noul coronavirus. Vi se pare un „pattern” recunoscut? Parcă am mai văzut aceeaşi strategie de manipulare şi cu alte ocazii (mai cu seamă electorale). Strategia e deja consacrată, mai ales că se bazează pe eroarea logică argumentum ad verecundiam (sau „apelul la autoritate”) uşor de instrumentat mediatic.”

 

Unde este dovada că „Swiss Propaganda Research” este un site afiliat propagandei pro-Kremlin? Vreun link către un material de pe acest site? E chiar aşa de greu de găsit, dacă există? Sau mai degrabă e mai comod, în numele propriei propagande, de a lansa afirmaţii fără acoperire, adică nimic altceva decât „fake news”? Şi chiar dacă s-ar dovedi asta, ar mai rămâne de arătat în ce mod cei numiţi „12 apostoli ai dezinformării” sunt la rândul lor slujbaşii sau „idioţii utili” ai Moscovei prin opiniile contra curentului pe care le promovează.

 

Concluzia clară e aceea că LARICS nu face decât să-şi promoveze propria propagandă, nefiind nicidecum interesat de o evaluare cât mai obiectivă a noii pandemii.

 

O face în schimb virusologul german Hendrik Streek în acest interviu (doar în germană) şi în  această înregistrare.  E vorba de versiunea subtitrată în română, de vizionat cât mai repede până când nu e şi ea cenzurată ca fiind propagandă rusă sau „fake news”, mai ales că opiniile exprimate nu le contrazic flagrant pe cele ale Prof. Bhakdi, deşi sunt mult mai nuanţate şi mai aproape de adevăr, fiind rodul propriilor investigaţii ştiinţifice. E informaţia cu adevărat obiectivă, de care avem vitală nevoie, pentru a evita căderea în cele două extreme: a alarmismului panicard sau a bagatelizării iresponsabile a acestei noi pandemii.

 

 

 

https://fgmanu.ro/2020/04/08/manipulare-in-numele-luptei-impotriva-fake-news/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

Între „Hanibal ante portas” și „mineriadă à la russe”

 

BOGDAN MUNTEANU

O lume întreagă a urmărit cu sufletul la gură evenimentele din Rusia din ziua de 24 iunie. Revolta armatei private Wagner a lui Evgeni Prigojin a căpătat însă nuanțe de teatru absurd, pe măsura iraționalității funciare care zace în străfundurile mentalității ruse și care, din când în când, capătă accente capabile să modeleze istoria. Ne putem gândi aici la cazul lui Rasputin sau al tulburărilor din anul 1917, care știm ce deznodământ au avut: prăbușirea regimului țarist, care era oricum putred pe dinăuntru și care nu a mai avut resursele de a se adapta la provocările modernității care au năvălit în arenă odată cu tumultosul secol XX.

 

Urmărind cum trupele Wagner au luat sub control printr-o acțiune-fulger marele oraș Rostov pe Don, de unde au pornit într-un marș asupra Moscovei, hotărâți să învingă ori să moară, mulți s-au gândit că am putea asista la un moment similar cu februarie 1917: implozia unui regim autoritar, dar ineficient, ale cărui carențe, inclusiv pe plan militar, au fost demascate fără menajamente de însuși Prigojin. Slobod la gură cum îl știm, dar care s-a bucurat tot timpul de o „imunitate” conferită de cercurile cele mai înalte – o referire tacită la ipoteza că protectorul său din umbră ar fi însuși Putin.

 

Prigojin a jucat mereu rolul bufonului de curte, căruia i se permite orice opinie, el fixându-se în special pe critica la adresa aparatului birocratic corupt din cadrul ministerului apărării, pe care l-a făcut în permanență troacă de porci. Acum însă, a plusat. Nu s-a mulțumit cu vorba, ci a trecut la fapte, pornind hotărât la îndepărtarea „putregaiului”. Motivul pare să-l fi constituit termenii noului contract pe care ministerul apărării l-a propus trupei Wagner, unul care ar fi însemnat subordonarea acesteia și prin urmare pierderea independenței totale de care s-a bucurat până acum. Alternativa fiind desființarea și căderea în insignifianță. Adică deposedarea de orice putere și influență.

 

În orice caz, pe fondul acestor frământări unii s-au gândit la paralele cu 1917, la posibila prăbușire în haos a Rusiei, sperând că prin asta s-ar sfârși și războiul din Ucraina. Uitând însă că Rusia anului 1917 nu era putere nucleară. Că instabilitatea și triumful iraționalității în perspectiva posibilei luări în posesie de armament nuclear ar trebui să dea mai degrabă fiori decât speranțe. Că, deși a vorbit vrute și nevrute, inclusiv cu accente critice, la adresa motivelor invaziei ruse în Ucraina, Prigojin nu e de fapt un adversar al acesteia. Cum să fie, de vreme ce trupa Wagner s-a dovedit a fi cea mai de succes și cea mai eficientă unitate care a luptat sub drapelul Rusiei și care s-a făcut cunoscută lumii întregi tocmai prin participarea sa, nu de puține ori și cu accente de cruzime, la acest război?

 

Urmărind la cald evoluția evenimentelor din ziua de 24 iunie, al căror deznodământ era încă unul complet imprevizibil, mă gândeam la posibile paralele istorice. Iar asta tocmai pentru a încerca să anticipez ce s-ar putea întâmpla în următoarele ore sau zile cu marșul hotărât al luptătorilor Wagner asupra Moscovei.

 

Paralelele care mi-au venit în minte au fost două, iar în niciuna din ele acțiunea cu pricina nu a avut succes.

 

Una ar fi cea a „mineriadei” din România anului 1999. Atunci când masele de mineri, nemulțumiți de politica guvernului și de perspectiva pierderii locurilor de muncă, au pornit într-un marș spre București, conduși de Miron Cozma, „luceafărul huilei”. Ceea ce sunt trupele Wagner pentru Putin, au fost trupele minerilor pentru președintele Iliescu în anii începând cu 1990. Iar paralelele între retorica justițiară a unui Prigojin și Miron Cozma nu sunt deloc deplasate. Numai că, după alegerile din 1996, la putere au ajuns partidele istorice, de opoziție, iar la Cotroceni Emil Constantinescu. Alte condiții așadar, încât minerii s-au văzut nevoiți să-și apere interesele în felul cunoscut: înarmați cu bâte și răngi, spre a purcede astfel la rezolvarea problemelor până în inima sediului guvernului. Deznodământul e cunoscut: după ciocniri dramatice cu trupele de poliție, „armamentul” folosit de ambele părți fiind mai degrabă unul contondent, ceea ce amintește mai degrabă de luptele dintre daci și romani, revolta s-a pacificat prin negocierile finalizate cu „pacea de la Cozia”.

 

A doua posibilă paralelă e cea cu Hanibal. Spre deosebire de mineri, el comanda o armată bine instruită și excelent organizată, care s-a dovedit a fi o amenințare reală la adresa Imperiului Roman. Celebrul său marș asupra Romei, care a dat naștere nu mai puțin celebrei zicale „Hanibal ante portas”, poate fi privit ca o paralelă cu cele întâmplate recent în Rusia. Deznodământul campaniei lui Hanibal e în cele din urmă și el binecunoscut…

 

Firește, asemenea paralele nu înseamnă neapărat că istoria se repetă. Am fi putut asista de data aceasta la ceva cu totul nou. Numai că, în cele din urmă, în loc de o lovitură de stat, s-a petrecut o lovitură de teatru. Brusc, Prigojin a anunțat că își retrage trupele, ca urmare a medierii președintelui din Belarus, Lukașenko. Foarte posibil cu „binecuvântare” din partea lui Putin. Acordul la care s-a ajuns a însemnat din nou imunitate pentru Prigojin și oamenii săi care, în loc de a fi condamnați pentru trădare, au primit posibilitatea unui „azil” în Belarus. Prin urmare – și adăuga din fericire pentru toată lumea – totul s-a terminat fără prăbușirea într-un haos sângeros și care ar fi putut amenința stabilitatea lumii întregi. Finalul a fost un fel de „pace de la Cozia”, părând a fi un triumf al rațiunii asupra pornirilor oarbe.

 

Dar Rusia nu ar fi ea însăși dacă s-ar încadra la perfecție în tiparele rațiunii pure. Aceasta pentru că justificările și declarațiile post factum au accente cu adevărat hilare. Da, e adevărat că spiritele s-au potolit iar un posibil carnagiu a fost evitat. Numai că, în prima sa declarație publică de după evenimente, Prigojin a afirmat că acțiunea Wagner nu s-a dorit a fi o lovitură de stat, ci doar un „marș de protest”. Cum ar veni, un soi de acțiune sindicală, cu accente de mineriadă. Mercenarii Wagner, amenințați să-și piardă slujbele datorită manevrelor conducerii ministerului apărării, au pus prin urmare de o demonstrație de protest, la care au participat cu utilajele și vehiculele din dotare. Cam așa cum fac sindicaliștii, fermierii și alte categorii în căutarea unor revendicări sociale. Mai mult, pentru ca absurdul să fie perfect, președintele Putin însuși a trecut la laude la adresa celor pe care cu o zi înainte îi făcea trădători care vor fi pedepsiți fără cruțare.

 

Nu știm dacă acest deznodământ este însă doar unul temporar, sau dacă conflictul mocnit între Prigojin și stâlpii sistemului de la Kremlin (inclusiv Putin, sau mai degrabă Putin îi este protector?) va reizbucni într-o bună zi. Dar ieșirile verbale vehemente, urmate de numeroase volte și repoziționări ale lui Prigojin, nu pot să nu îi atribuie acestuia eticheta unui „nebun primejdios”  și incomod pentru toată lumea. Iar ambițiile sale iraționale de putere, deși multe din cele spuse de el sunt adevăruri,  i-ar putea fi cumva fatale? Își mai amintește cineva de soarta unui … Rasputin, dacă tot căutăm paralele istorice din trecut, pentru putea anticipa ce ne oferă viitorul?

 

 

 

 

 

https://fgmanu.ro/2023/06/27/intre-hanibal-ante-portas-si-mineriada-a-la-russe/

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

Constantin Noica: MODELUL CULTURAL EUROPEAN

 

Prefatã

SCRISOARE CATRE UN INTELECTUAL DIN OCCIDENT

 

„Mai putem fi salvati?“ („Sind wir noch zu retten?“), va întrebati voi, scrieti carti voi si se lamenteaza unii detinatori de premii Nobel din rîndul vostru.

 

Nu va întelegem. Întrebarea aceasta pe care si-o punea un Franz Alt ne suna ca venind dintr-o Europa bolnava, aproape isterica. Salvati de ce anume? De fatalismul trezit, nu numai de penibilul determinism cultural al lui Spengler (cel care cu „fausticul“ lui a desfigurat, aproape, miracolul goethean), dar si de cîte o vorba ca a lui Paul Valéry: „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles“? Salvati de resemnare? de inactiune? Salvati de cine stie ce catastrofa? Dar Einstein a actionat, în loc sa declame, ca voi. S-a adresat unui presedinte paralitic, cerîndu-i sa apere lumea de pericolul atomic. Ca, mai tîrziu, alt presedinte, în loc sa ia simple masuri de aparare, a folosit în nestire arma cea noua, ba a vroit sa sperie si pe altii cu ea, este ratacirea sa, laolalta cu a politicienilor din jurul sau. Dar atunci actionati si voi: cereti si faceti ca paraliticii vostri de acolo, agresivi, sa fie pusi sub interdictie. Ceea ce au facut oamenii pot ei si sa desfaca. Nu veniti sa speriati lumea — tocmai voi, luminatii — cu amenintarea ca cine stie ce cometa Halley se pregateste sa mature inevitabil viata pe Terra.

 

Sau poate vreti sa insinuati ca fizicienii sînt de vina sau ca stiinta (pretins „faustica“) este de vina? Atunci recititi Faust II si vedeti acolo cum stia Goethe, mai bine decît voi, cine se afla îndaratul lucrurilor. Iar daca credeti în diavol, faceti ca medievalii cu vrajitoarele, în cazul ca aveti curaj: oriunde gasiti un fizician, chemati-l în fata Inchizitiei si, eventual, puneti-l pe rug.

 

Dar nu stiti nici voi pe cine sa învinovatiti. Între timp urîtiti lumea si degradati aceasta reusita de neasemuit care este cultura europeana. De doua generatii, tineretul vostru, din care s-ar fi putut recruta, eventual, cîteva genii, este aruncat de voi pe strazi si isterizat. Voi nu ati stiut sa scoateti la lumina contrapartea de glorie a culturii noastre. În Analele Terrei — ce se vor pastra, poate, pentru o umanitate viitoare ceva mai înteleapta — vor figura doua veacuri trecute, drept unice, nu doar prin geniile lor razlete, dar si prin comunitatea creata de aceste genii care-si vorbeau de la pisc la pisc, cum spunea Nietzsche: veacul presocraticilor — si cel al fizicienilor, începînd pe la 1850, cu Faraday, si tinînd pîna dupa scoala de la Copenhaga.

 

Voi nu spuneti aceasta umanitatii. Si nu spuneti ca s-a ivit, de vreo 1500 de ani, o cultura europeana care a împînzit, a exploatat, e drept, dar a si educat cu valorile ei restul umanitatii; ca asadar aproape tot ce se întîmpla astazi pe glob, si se va întîmpla mîine chiar în cosmos, poarta pecetea Europei, oricît ar pretinde altfel etnografii si istoricii, care descopera alte lumi, în fond spre a le scoate din letargie si a le jefui de comorile lor spirituale. Sîntem pirati, conchistadori si corsari în continuare, dar acum sîntem corsari ai spiritului — si asta schimba totul.

 

De vreme ce n-o spuneti voi, s-o spunem oare noi, marginalii? Dar daca nu vorbiti voi, trebuie sa vorbeasca pietrele. Si ele va spun mai mult: ca si fara acest fel al vostru de a urîti veacul, l-ati si urîtit, prelungindu-i — pîna la absurdul, nonsensul si cinismul ce va sînt atît de dragi — putinatatea de a întîrzia în ceea ce ne îngaduim a numi „era conjunctiei“. Nu stiti sa aratati (cum a stiut întotdeauna sa arate inteligenta lumii) ca oamenii au între ei si alt liant decît cel exterior, adus astazi de sumarele noastre „conective“. Voi lasati pe oameni sa traiasca unul lînga altul ca si cum ar fi unul fara altul; si, ajutati fiind de o tehnica prin care am reusit nu atît sa ajungem undeva, cît sa plecam mai repede de oriunde, o tehnica a bunelor despartiri si decolari, voi favorizati o societate în care surîsul fad, politetea si salutul amabil prin agitatia mîinii dau singura masura a societatii noastre civilizate — societatea lui bye-bye (the Bye-bye Society).

 

Am scris aceste pagini cu sentimentul fratelui neluat în seama (cum sîntem toti aici), care cerseste pentru el si lume o îmbratisare. Daca nu credeti ca e posibila, în spirit european, o noua îmbratisare, atunci sau cartile voastre sînt un simplu bye-bye spus lumii si culturii, sau lumea de mîine le va arunca în foc, asa cum cerea parintele vostru într-ale scepticismului, Hume, pentru cartile proaste.

 

I

REGULA, EXCEPTIA SI NASTEREA CULTURILOR

 

Viata omului si a culturilor reprezinta, la drept vorbind, o dezbatere între regula si exceptie. Natura, ca si omul, stau sub legi; omul îsi prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru actiunea sa în lume, norme. Însa legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca sa aratam ca abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci ca sînt si de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „exceptii fata de regula“ si vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultura la care conduc exceptiile fata de regula. Exista cinci feluri de exceptii: unele care infirma regula, altele care o confirma, cele care o largesc, cele care doar o proclama si, în fine, cele care devin ele regula.

 

În comunitatea restrînsa a familiei sau în cea largita a societatii, pe caile însingurarii cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, staruie rînduieli, comandamente, decaloguri sau prescriptii, peste tot. Nu oricine are cunoasterea legilor sub care traieste, ci singura cultura i-o da; în schimb oricine devine constient de regulile pe care este dator sa le respecte, spre a fi om, si de normele cerute, spre a fi faptuitor si eventual creator în sînul lumii sale.

 

Dar se definesc oamenii si culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invoca? sau mai degraba se definesc prin marginea de abateri pe care o îngaduie aceste principii? Înaintam afirmatia ca tipul de exceptie în care ne asezam hotaraste, deopotriva cu principiile, de om si de cultura respectiva. Aceasta vrea sa spuna ca mai însemnat, de pilda, decît sensul de viata al cuiva, care poate fi de fiecare data altul, si decît viata cuiva, care e de fiecare data încarcata de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai fata de legea ta?“); iar la fel se dovedeste a fi si raportul dintre manifestarile unei culturi si fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului si a culturilor devine cu putinta, în masura în care ea lasa de o parte o materie schimbatoare, anecdotica, istorica, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societati, sau chiar ale uneia singura, pot varia: zeii lor îsi pot schimba numele si functia; dar daca raportul dintre lege si exceptie este acelasi, atunci si tipul de om sau de cultura este acelasi.

 

Exista, daca nu amplificam prea mult, cinci exceptii fata de regula, cele înfatisate mai sus. Întîi, exista exceptii care contrazic si infirma regula. În aceasta prima situatie, regula devine intoleranta fata de exceptii, a caror ivire îi ameninta singura ei forma de manifestare posibila, care e siguranta. Asa trebuie sa se fi întîmplat în comunitatile preistorice unde se practica totemismul, în cadrul caruia orice manifestare rituala si orice prescriptie morala erau desigur comandate de cultul totemului. Numai ca mentalitatea totemica a supravietuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activa în cîte un plan, de-a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemica, intransigenta oricarei reguli fata de cea mai mica derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, în demersurile dogmatice, de ordin teoretic si practic, cele mai variate, de la cele religioase pîna la cele politice si din imediatul vietii istorice; caci dogmatismul se caracterizeaza tocmai prin aceea ca nu admite exceptii fata de regula, el sanctionîndu-le si cautînd sa le înlature, daca nu le-a putut evita.

 

În spiritul regulii fata de care nu încap exceptii — fie ca îl numim spirit totemic ori nu — opereaza în definitiv, în multe privinte, si civilizatia tehnico-stiintifica de astazi. Ea nu cauta numai exactitatea perfecta, fata de care orice abatere reprezinta un scandal, dar în planul realizarilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mica fisura, într-un obiect sau instrument produs de tehnica, anuleaza produsul si poate conduce la rezultate catastrofale, cum se stie. Cu cît sînt mai rafinate produsele, cu atît ele reclama o precizie mai mare, iar raportul între regula si exceptie este aici de asa natura, încît exceptia e facuta sa tinda spre zero si astfel, ca într-un raport matematic, valoarea raportului, asadar siguranta mecanismului, sa tinda spre infinit. Însa cu un asemenea spirit ingineresc, care a putut patrunde pîna în zonele umane superioare, facînd sa se vorbeasca o clipa despre „inginerii sufletelor“, omul se asaza într-o conditie deopotriva de supracivilizatie si de subcultura totemica. A devenit rafinat la culme si a redevenit primitiv la culme. De vreme ce totusi nu poate renunta, pe plan tehnic cel putin, la demiurgia lui atît de rafinata, de altfel si atît de greu cucerita, îi ramîne omului sa puna în joc demiurgia doar acolo unde ea nu-i primejduieste fiinta spirituala si nu se primejduieste ea singura, cu riscurile ce aduce. Între timp, alte raporturi între regula si exceptie, nespus mai subtile decît acesta de prima instanta, stau sa dea omului si culturilor un chip mai iscusit.

 

Exista astfel, în al doilea rînd, exceptii care confirma regula, în loc de a o infirma, ca în primul caz. Gramaticienii sînt poate cei dintîi care…………………………………………………………………….

Cont. aici

https://www.miscarea.net/alte_carti2.htm

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

Mircea ELIADE, SACRUL SI PROFANUL

 

Humanitas, 1995

 

 

MIRCEA ELIADE (Bucuresti, 28 februarie 1907 — Chicago, 22 Aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucuresti, încheiate cu o teză despre filozofia Renasterii (1928) si la Calcutta, India (decembrie 1928–decembrie 1931). Îsi sustine doctoratul în filozofie, la Bucuresti, cu o lucrare asupra gîndirii si practicilor yoga (1933). Între anii 1933 si 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică si publicistică, tine cursuri de filozofie si de istoria religiilor la Universitatea din Bucuresti. În timpul războiului, este atasat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) si al legatiei române de la Lisabona (1941–1945).

 

Din 1945 se stabileste la Paris, unde predă istoria religiilor, întîi la École Pratique des Hautes Études (pînă în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în S.U.A., după un an de cursuri tinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures“ (1956–1957), acceptă postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985, Catedra „Mircea Eliade“) a Universitătii din Chicago.

 

Cronologia operei stiintifice si filozofice (prima editie a volumelor): Solilocvii (1932); Oceanografie (1934); Alchimia asiatică (1935); Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936); Cosmologie si alchimie babiloniană (1937); Fragmentarium (1939); Mitul reintegrării (1942); Salazar si revolutia în Portugalia (1942); Insula lui Euthanasius (1943); Comentarii la legenda Mesterului Manole (1943); Os Romenos, Latinos Do Oriente (1943); Techniques du Yoga (1948); Traité d’Histoire des Religions (1949); Le Mythe de l’Éternel Retour (1949); Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Le Yoga. Immortalité et liberté (1954); Forgerons et alchimistes (1956); Das Heilige und das Profane, 1957 (Le Sacré et le profane, 1965); Mythes, rêves et mystères (1975); Birth and Rebirth, 1958 (Naissances mystiques, 1959); Méphistophélès et l’Androgyne (1962); Patañjali et le Yoga (1962); Aspects du mythe (1963); From Primitives to Zen (1967); The Quest, 1969 (La Nostalgie des origines, 1970); De Zalmoxis à Gengis‑Khan (1970); Religions australiennes (1972); Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions (1976); Histoire des croyances et des idées religieuses I–III (1976–1983); Briser le toit de la maison (1986).

 

MIRCEA ELIADE

 

SACRUL

SI

PROFANUL

 

 

 

 

Traducere de BRÎNDUSA PRELIPCEANU

 

 

 Această lucrare a fost publicată prima dată în Rowohlts Deutsche Enzyklopädie,

 

coordonată de Ernesto Grassi, sub titlul Das Heilige und das Profane

 

© Rowohlt Taschenbuch Verlag GmbH, Reinbek, 1957

 

© Humanitas, 1995, pentru prezenta versiune românească

 

Traducerea s‑a făcut după versiunea franceză Le Sacré et le Profane publicată la Éditions Gallimard în 1965

 

 

 

Cuvînt înainte la editia franceză

 

 

 

Această lucrare a fost scrisă în 1956, la sugestia profesorului Ernesto Grassi, pentru o colectie de cărti de buzunar pe care o initiase la editura Rowohlt: Rowohlts Deutsche Enzyklopädie. A fost deci gîndită si scrisă pentru marele public, ca o introducere generală în studiul fenomenologic si istoric al faptelor religioase.

 

Ne‑am hotărît să primim provocarea, încurajati fiind de exemplul fericit al lui Georges Dumézil. Savantul francez publicase în 1949, sub titlul L’Héritage indo‑européen à Rome (Gallimard) rezultatele cercetărilor sale privind ideologia tripartită indo‑europeană si mitologia romană; cititorul avea astfel la dispozitie, sub forma unor lungi citate si a unor rezumate, esentialul din cele sapte volume publicate timp de opt ani.

 

Succesul lui Dumézil ne‑a îndemnat să încercăm aceeasi experientă. Nu se punea problema să facem un rezumat al unora dintre lucrările noastre anterioare, însă ne‑am îngăduit să reproducem anumite pagini si mai ales să folosim exemple citate si comentate în alte lucrări. Ne‑ar fi fost usor să dăm exemple noi în legătură cu fiecare dintre subiectele tratate (Spatiu sacru, Timp sacru etc.). Am si făcut‑o uneori, însă am preferat în general să alegem aceste exemple în documentele folosite înainte, pentru a‑i da cititorului posibilitatea de a se raporta la o documentatie mai amplă si în acelasi timp mai riguroasă si mai nuantată…………………………….

Cont aici  https://www.miscarea.net/alte_carti2.htm

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FATÃ A ROMÂNIEI

 

Humanitas, 1990

 

 

Am scris aceste divagatii în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu. Din tot ce‑am publicat în româneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si în acelasi timp îmi este cel mai strãin. Nu mã regãsesc în el, desi îmi pare evidentã prezenta isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea sã suprim cîteva pagini pretentioase si stupide. Aceastã editie este definitivã. Nimeni nu are dreptul s‑o modifice.

 

E.M.CIORAN

 

Paris, 22 Februarie 1990

 

 

CAP.I

Tragedia culturilor mici

Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensãm numai în ignorantã sau în extaz — douã poluri a‑istorice, — ne obligã la o viziune macroscopicã si la o selectiune implacabilã a desfãsurãrilor omenesti. Cine nu simte nevoia sã fie judecãtor al trecutului se desolidarizeazã de o întreagã lume ce l‑a precedat, chiar dacã instinctul îl integreazã prin legãturi invizibile; nu mai putin este lipsit de existentã în viitor acel ce nu se angajeazã în profetie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învãtat cu totii un adevãr devenit platitudine în gîndire, cã sensul mai adînc al vietii istorice este realizarea constiintei, cã progresul în istorie este un progres în constiintã. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de naturã, îi creeazã o distantã de propriile lui realizãri, mentinîndu‑l într‑o culme cãreia omul se abandoneazã ca unei perspective ultime. Constiinta este cu atît mai cuprinzãtoare cu cît actualitatea ei înglobeazã mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineste dimensiunile constiintei. O viziune macroscopicã a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esentiale ale devenirii umane, precum îti înstrãineazã detaliul omenesc, accidentele evolutiei.La drept vorbind, nu existã viziune microscopicã, fiindcã fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregãtiri, fie urmãri ale fenomenelor centrale.

 

Limitarea numericã a acestor fenomene îsi are o ratiune în structura particularã a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfãsoarã prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influentele dovedesc în ce grad se conditioneazã. În fenomenul lor, nu este important însã eterogenul, elementele adãugate din afarã si înglobate, ci sîmburele lãuntric, predeterminarea spre o formã specificã. Precum, în biologie, ortogeneza ne reveleazã viata ca nãscîndu‑se si afirmîndu‑se sub determinantul conditiilor interne si al unor directii lãuntrice care înving rezistenta mecanicã a mediului exterior, tot asa, în lumea istoricã existã o ortogenezã a culturilor, care justificã individualitatea fiecãreia prin conditii si determinante originare, printr‑un impuls specific. Marsul marilor culturi în istorie seamãnã, de aceea, unei fatalitãti; cãci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma si individualiza, de a impune stilul lor de viatã altora si de a robi totul fascinatiei lor violente.

 

Existînd relativ putine culturi mari, numãrul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare si‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual si politic, rãmînînd condamnate la etnic, la mãrginirile etnicului, incapabile sã devinã natiuni si sã creeze o culturã! — Precum existã o gratie cereascã, trebuie sã fie si o gratie pãmînteascã. Si cine este atins de aceastã gratie? Orice mare culturã. Cãci marile culturi sînt sãrutate de oameni, precum sfintii de îngeri.

 

…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în fatã, ochii se atintesc numai asupra tãrilor atinse de gratia terestrã. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamã un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care si‑au rãcorit sterilitatea în umbra celor mari.

 

 

 

Istorie înseamnã — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franta, Germania, Rusia si Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergentã si o corespondentã intimã, dar sesizabilã.

 

Limitarea numãrului lor nu‑si are explicatia numai într‑o insuficientã a unui sîmbure generator originar, ci si în faptul cã lumile de valori — pe care le realizeazã fiecare culturã în parte — sînt limitate. Fiece mare culturã este o solutie a tuturor problemelor. Dacã existã o pluralitate de solutii, nu existã totusi o infinitate. Grecia anticã sau Franta, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au solutionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile si si‑au inventat toate adevãrurile. Din perspectiva transistoricã a unui întelept, solutia francezã sau greacã poate fi nevalabilã; dar sã ne gîndim ce leagãn plãcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nãscuti în adevãrurile si concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o culturã înseamnã a pãstra, în îndoieli, în viziune si în atitudine, limita impusã de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcã un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a directiunii lãuntrice. Este caracteristicã micilor culturi — formatii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivãri, ci si în sîmburele lor, în centrul primordial si iradiant, în esenta lor deficientã. Ce înseamnã în univers: Suedia, Danemarca, Elvetia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în mãsura în care încearcã sã‑si înfrîngã legea lor, sã se descãtuseze dintr‑o condamnare, care le fixeazã în cãmasa de fortã a anonimatului. Legile vietii sînt unele la culturile mari si altele la cele mici. Primele îsi consumã evolutia floral, cresc natural înspre mãrirea lor; Franta n‑a stiut niciodatã cã e mare, fiindcã a fost totdeauna si a simtit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizeazã formele minore de viatã, a cãror devenire nu se poate concepe fãrã exemplu, fãrã prototip.

 

 

 

Deficientele culturilor mici sînt asa de mari, încît, lãsate în cursul lor firesc, degenereazã în caricaturi. Biologiceste, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseste totusi instinctul, care sã le mîne spre destinatia lor esentialã. Culturile mari dispun pînã la hipertrofie de un instinct istoric, adicã de o pornire nestãvilitã de a‑si revãrsa toate posibilitãtile în mãrginirea devenirii lor, de a‑si epuiza ultimele resurse în procesul existentei, de a nu rata nici un element din potentialul spiritului.

 

Instinctul istoric se deosebeste însã esential de simtul istoric. De la Nietzsche si de la Spengler, am învãtat cã interesul pentru istorie e caracteristic decadentei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivã, la întelegerea ca atare, la pierderea retrospectivã în lume. Simtul istoric temporalizeazã toate formele si toate valorile, încît categorialul si valabilul prind rãdãcini în lume ca orice relativitate concretã.

 

Cînd si atunci sînt superstitia simtului istoric, a cãrui hipertrofie inevitabilã a dat nastere istorismului modern.

 

Zorile culturilor si formelor aurorale ale spiritului sînt strãine de tentatiile acestui simt.

 

Orice culturã mare se creeazã în atmosfera învãluitoare a unei eternitãti, absorbitã de individ prin toti porii. Constructorii de catedrale în zarea modernitãtii, de piramide în cea egipteanã sau eroii lumii homerice au trãit fãrã distanta de creatia lor, si fiecare piatrã ridicatã sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivã a lumii, într‑o arhitectonicã divinã sau cosmicã si foarte putin umanã. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilitãtii temporale. Dupã ce o culturã si‑a lichidat avutul în creatii, începe distanta de ea însãsi în perspectiva asupra trecutului ei si a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmatã fiind de dualismul, inerent întelegerii istorice, care separã spiritul de lumea cãreia i se aplicã. Înãltarea floralã a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumutã o naivitate pe care cu greu am cãuta‑o în luciditatea searbãdã a culturilor mici.

 

Un popor care se lanseazã în istorie de la întîiul act de viatã lunecã pe soarta sa. Respiratia în mitologie, diferentierea vietii religioase de cea politicã, creatia unui stil propriu spiritual si politic, accesul la putere si consecinta lui, imperialismul etc., indicã o evolutie fireascã, o iresponsabilitate în evolutie.

 

Închegarea etnicã a poporului francez l‑a fãcut sã treacã treapta istoricã. Si asa orice popor cu destin, care a despicat lumea si i s‑a constituit axã. Cãci de la întîiul gest de viatã, el trebuie sã aducã în lume ceva care, desfãsurat în timp, devine pentru el totul.

 

Intrãrii lui în istorie nu existã piedici din afarã. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit sã ne asteptãm soarta o mie de ani? Situatia geograficã defavorabilã, neprielnicia conditiilor, nãvãliri barbare, vecini sãlbatici? Dar acestea ar fi trebuit sã fie motive în plus de afirmare, elemente de mãrire proprie, dacã pornirea de a face istorie, pornirea oarbã si primordialã ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astãzi la ce‑am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a înteles acest lucru este lãmurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient în tragicul nostru. Cu adevãrat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au fãcut necrutãtori cu subistoria noastrã.

 

Aspiratia nemãrturisitã, dar constantã, a unui popor, ridicat prin creatii la mare culturã, trebuie sã fie închegarea lumii întregi în jurul sãu. Aceasta este ideea pentru care luptã — stiind sau nestiind — culturile mari. Prin continuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se rãzboiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleasi,numai motivãrile altele.

 

Sã ne gîndim la cîteva idei de misiune si la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologicã si istoricã a mesianismului, dar la identitatea substantialã a rãdãcinilor lor. Douã popoare mesianice nu pot trãi în pace. Neservind acelasi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate si cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agraveazã cu cît acea „idee“ este mai maturã în substanta acelui popor. De la profetii evrei pînã la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), stim cã fiecare neam ce‑si deschide cale în istorie luptã pentru o idee a lui si pentru o formulã de salvare, pe care o crede universalã si definitivã. Credinta lui Dostoievski cã poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilã a unui crez mesianic. În formã brutalã, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, rusi si evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toatã istoria Frantei n‑a fost decît desfãsurarea concretã a unei misiuni, cãreia nu is‑a mãrturisit zgomotos, fiindcã o avea în sînge si o înfãptuia natural. Încã din Evul Mediu, conceptia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernã la civilisation française, La France éternelle au fixat Franta în constiinta cetãteanului francez ca unica realitate substantialã de culturã. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franta si Germania a fost aproape totdeauna solutionatã în avantajul primei, cãci Germania, nefiind realizatã politiceste decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominatie culturalã, si aceea indirect, prin reactiunea celorlalte natiuni, în spetã Franta. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reactiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spatiu, dorinta de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimã decît exterior si concret ideea mesianicã germanã, a cãrei învolburare metafizicã nu este lipsitã de cele mai practice corespondente. Nu existã mesianism abstract, care sã se satisfacã în formule si sã nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicatia practicã a mesianismului. Sînt totusi natiuni imperialiste care n‑au fost niciodatã mesianice, fiindcã n‑au luptat pentru o idee istoricã. Asa, de exemplu: englezii, al cãror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea anticã, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistã, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune cã au constituit o mare natiune; dar n‑am respecta nuantele, de am numi‑o culturã mare. O natiune care a dat lumii numai o constiintã juridicã, metode de colonizare si istoriografie n‑a depãsit categoriile elementare ale spiritului.

 

Mesianismul francez si cel germanic îsi justificã antinomia durabilã nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientãrii mesianice, ci si într‑o sumã de elemente psihologice si spirituale, care diferentiazã specific fizionomiile natiunilor.

 

În cultura francezã, care este o culturã de stil si în care gratia tempereazã elanurile vitalitãtii, n‑a existat niciodatã, ca o problemã torturantã si dramaticã, antinomia dintre viatã si spirit. (În Franta, bergsonismul este o erezie.) Francezul trãieste mai unitar, nici prea departe de viatã si nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veti gãsi niciodatã la francezi nelinistea si teama de a te fi dezintegrat din continuturile firesti ale umanitãtii, de a fi riscat totul si de a fi pierdut simtul mãsurii. În Franta, oamenii sînt stãpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depãsit de sistemul sãu. Odatã pornit pe calea elaborãrii, el nu‑si mai poate domina gîndurile, care evolueazã înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc si de monumental îl veti întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.

 

În Franta, toatã lumea are talent; rar gãsesti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compenseazã lipsa de talent a tuturora. Gînditi‑vã la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouã formã de existentã. Cu Hegel, cu Wagner si cu Nietzsche s‑au nãscut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept sã spunã cã lumea începe de la el. Sîntem obisnuiti sã considerãm în omenesc numai o sumã limitatã de valori, un numãr redus de posibilitãti, o formã determinatã de existentã. Dintr‑o astfel de perspectivã, este natural ca acesti creatori sã fi depãsit omenescul.

 

Existenta si opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vãdit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ametitoare, rãsãrite dintr‑un neînteles fond lãuntric. Nietzsche spunea cã Beethoven reprezintã nãvala barbariei în culturã. Aceasta este tot atît de adevãrat pentru Nietzsche însusi. Barbaria germanicã rezultã din incapacitatea germanilor de a mentine un echilibru între viatã si spirit. Dezechilibrul nu se exprimã atît prin oscilatia între aceste douã realitãti, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vietuirea simultanã într‑ un contrast, care determinã în existenta omului prezenta unei structuri antinomice. Neputîndu‑si armoniza aceste douã elemente ale existentei, viata din el izbucneste într‑o explozie primarã, barbarã si elementarã, iar spiritul construieste, alãturi de viatã sau deasupra ei, sisteme si perspective ce variazã de la o mãrime halucinantã la fantezii inutile si sterile. Barbaria rezultã din incapacitatea de a gãsi o formã care sã închege pe un plan derivat antinomii originare. Toatã amploarea culturii germane derivã din aceastã incapacitate, din aceastã disproportie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distinctie între dinamismul germanic si statismul francez nu trebuie interpretatã ca o degenerare francezã si o exuberantã germanicã, ci ca o diferentã de tensiune. Francezii sÎnt vii fãrã sã depãseascã formele care îmbracã viata; nemtii nu pot fi vii decît prin lipsa de formã, prin elementar si primordial. Si izbucnirea vietii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideazã convenientele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv si orgolios, în deosebire de cel francez, discret si rezervat, dar nu mai putin imperialist.

 

Discretia mesianismului francez, masca permanentã sub care se ascunde,ne face sã întelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multã simpatie decît sinceritatea brutalã a celui teutonic.

 

Determinarea omului german ca o existentã frãmîntatã în antinomii, în contradictii si tensiuni, incapabilã de a se mentine numai la nivelul normal si la stilizarea formalã a culturii, explicã de ce îl poti numi oricum, numai „cult“ în sensul obisnuit, nu. Germania are o existentã aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce întelegem noi prin culturã nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizatã. Rusia si Germania nu pot fi întelese de celelalte tãri.

 

Franta a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat si intelectualizat. Eroul, ca o fiintã ce sparge formele vietii si se avîntã irational într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viatã simte dorinta de moarte si care nu devine simbol decît prin renuntare, n‑a fost niciodatã un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creste din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemãrginit pentru erou ca atare? Germania niciodatã n‑a fost crestinã în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinteniei. Orice neamt este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de conceptia de viatã crestinã. Încrestinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a crestinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.

 

Nemtii n‑au depãsit niciodatã idealul de erou. Reactiunea teologilor national‑socialisti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivatã pe faptul cã acest curent, prin pesimismul sãu antropologic, exclude orice hotãrîre concretã si eficace în timp. Distanta între Dumnezeu si om a devenit atît de mare în conceptia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin interventia divinã, actiunea omului ca atare fiind irelevantã si nulã.

 

Cã idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeste, în efortul de regermanizare a crestinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblete, este o idee specific necrestinã.

 

 

 

Cu cît se adînceste în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouã, strãinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artistii particular teutonici ne sînt si cei mai îndepãrtati. Majoritatea nemtilor sînt de acord cã Mathias Grünewald reprezintã o viziune specific germanã a lumii, mai mult decît Dürer si mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toti artistii Germaniei, acesta este cel mai greu de înteles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italianã ne‑a obisnuit cu paradoxalul suferintei frumoase. În toatã arta italianã, durerea este imaterializatã prin frumusete, încît estetizarea ei rãpeste acel caracter de materialitate grea, de bestialitate si ireparabil; în cea germanã (ca si în cea rusã), dimpotrivã, aceste caractere se reveleazã în strania lor mãretie. De aceea madona în arta nordicã este de o tristete atît de adîncã, iar în cea rusã nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudicã, a cãrei transcendentã este un amestec de interioritate si de Eros transfigurat. Unii teologi protestanti au vrut sã scoatã din acest fapt un argument pentru autenticitatea crestinismului nordic fatã de crestinismul sudic, de esentã romanicã. Ce e drept, nordul a înteles mai adînc suferinta, a avut un sentiment mai persistent al mortii si o experientã mai interioarã a tragediei. Dar nordul (în spetã Germania) n‑a avut niciodatã umilinta, caritatea si pietatea retinutã, intimã si discretã, care au definit în sud miscarea cea mai autentic crestinã, franciscanismul. Nemtii nu s‑au simtit prea bine în crestinism, desi ca profunzime religioasã sînt superiori latinilor (cu exceptia spaniolilor).

 

Germania nu si‑a trãit misiunea universal. Dostoievski a numit‑o natiune protestatarã prin excelentã. Evenimentele importante ale Germaniei sînt o succesiune de anti… Încît, te întrebi în ce fel se definea în lume dacã nu erau papalitatea, catolicismul, rationalismul si clasicismul, împotriva cãrora ea sã reactioneze. Germania, în afarã de moda iluministã, care a falsificat‑o temporar — nu s‑a integrat natural Occidentului. Cresterea constiintei germanice a izolat‑o si mai mult în lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuzã, si ea, la rîndul ei, refuzã lumea.

 

 

 

Dacã România vrea cu adevãrat sã‑si croiascã un drum în istorie, tara de la care poate învãta cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX‑lea rusii au frãmîntat, pînã la obsesie, problema destinului lor. Si deodatã cu chinul lor teoretic, Rusia a pãsit efectiv în istorie, pentru ca prin revolutie sã se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioasã rusã, slavofilismul si occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s‑au învîrtit în jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihilistii Pisarev, Dobroliubev,Cernîsevski, în solutii diferite, au încercat sã rezolve aceeasi problemã. Însãsi mistica lui Soloviov pare o transpozitie teologicã a Rusiei concrete.

 

Este mai mult decît evident cã Rusia a fost sortitã unei meniri monumentale. De ce totusi evidenta aceasta a fost prilej de torturã pentru rusi? Tot secolul al XIX‑lea rusesc vãdeste o constiintã turburatã si profeticã, o adevãratã isterie mesianicã. Orice popor care intrã în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, suferã de un dezechilibru provocat de inegalitãtile de nivel istoric. Rusia se nãstea la viatã, dupã ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu i‑a rãmas altceva de fãcut decît sã ardã etapele. Ea n‑a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însãsi literatura, pînã la începutul secolului trecut, s‑a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral‑ religioase. Plaga mare a Rusiei — ca si a noastrã — a fost traditia bizantinã, suflul spiritualitãtii bizantine, care altoit într‑o culturã strãinã devine anchilozã, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gîndire reactionarã în Rusia secolului trecut continuã — constient sau inconstient — filonul bizantin. Pe Pobedonostev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într‑o tarã de analfabeti, îl vãd descifrînd sensul istoriei dupã o icoanã bizantinã, iar nu dupã mersul soarelui, cum au fãcut occidentalii, — dupã o icoanã bizantinã, simbol al mortii, al uscãciunii si al umbrelor. Nu existã o viziune mai devitalizantã decît aceea care se degajeazã din arta bizantinã, artã de ceruri obscure, de monotonie între sfinti, de inaderentã la Eros. Si cînd te gîndesti cã România a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin!

 

 

 

Rãdãcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocaliptism. Tot ce simte si gîndeste acest popor depãseste categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil sã înteleagã formele juridice, realitatea statalã si tot ce constituie spiritul obiectiv (în sensul lui Hegel sau Dilthey), el se miscã într‑un climat irespirabil unei constiinte europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate… naturalã, acceptatã, evidentã. Chiar dacã bolsevismul a dat Rusiei un orizont teoretic mãrginit, amplitudinea respiratiei sufletesti a rãmas aceeasi. Visul unei dominatii universale, pe care unii slavofili l‑au conceput de‑a dreptul grotesc, sub domnia tarului si a papei, reînviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, — s‑a continuat în bolsevism, cu altã ideologie,dar cu nu mai putin fantastic. Mai repede vor dispãrea rusii de pe glob, anulati fiziceste, decît sã abandoneze ideea menirii lor. Atît de înrãdãcinatã este ea, încît pare a lua proportii cosmice, inumane. — Cu rusii a apãrut absolutul în politicã si, cu atît mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le‑au considerat ca finalitãti ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unicã a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de valori si de drame omenesti, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia le‑a fost strãinã (cel putin modernilor). Hegel — care este mai înclinat spre escatologie, dintre filozofii „oficiali“ ai lumii moderne —, n‑o concepe totusi în sensul crestin al unei rezolvãri finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine si interiorizarea spiritului absolut sfîrsesc istoria nu în dramã, asa cum se desfãsoarã sfîrsitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizînd procesul si istorizînd cosmosul, refuzã — teoretic vorbind — escatologia. Între stil si escatologie, sistemul lui Hegel pãstreazã un echilibru si se dovedeste consecvent proportionalizãrii antinomiilor — intentia mãrturisitã a oricãrei dialectici.

 

 

 

Mult mai mult decît germanilor, rusilor le‑a lipsit stilul în culturã. El este o expresie a tendintei vietii de a‑si crea temporar o formã, de a se realiza într‑o structurã determinatã si limitatã, de a directiona un dinamism interior si de a ridica pe un plan inteligibil irationalitatea din substanta lãuntricã a vietii. Din directiunile multiple pe care le prezintã aceasta, un stil de viatã organizeazã un continut nou, determinã o specificare si stabileste prevalente. Diversele aspecte ale firii se orînduiesc dupã cum predominã o directiune sau alta. Un centru substantial rãspîndeste în toate obiectivatiunile un continut relativ omogen. Cãci acesta e sensul stilului: de a depãsi eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca în dinamica firii o barierã care sã asigure o individualizare pronuntatã. Ierarhizarea continuturilor existentei derivã din aceastã individualizare, din aceastã prevalentã a unei directii sau alteia, din specificarea operatã în multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma însã presupune un anumit grad de armonie realizat în existentã, chiar cînd acesta prezintã un caracter exterior, întrucît în acest domeniu nu se poate vorbi de realizãri integrale. Stil, formã si armonie se presupun. Cel care trãieste un stil determinat de viatã experimenteazã personal toate corelativele implicate în structura stilului. În asemenea conditii, este explicabil de ce pentru om, dacã stilul nu reprezintã totdeauna un echilibru, nu este mai putin adevãrat cã el este expresia unei posibilitãti de echilibru. Pentru el, viata are un sens fiindcã tot ceea ce se produce se totalizeazã într‑o regiune specificã de valori si într‑o formã determinatã, astfel cã existentul îsi reveleazã finalitatea sa în însusi fenomenul înglobãrii si totalizãrii, eliminînd orice idee de irational din productivitatea imanentã a vietii. Rusii n‑au stil în culturã, fiindcã ei nu trãiesc în imediatul vietii si cu atît mai putin în imediatul valorilor; de altã parte, ei nu‑si organizeazã — din inimã — un cosmos rational, asa încît misiunea lor în lume ne apare ca o rãsturnare, ca o neîndurãtoare vijelie. Atît de mult s‑a insinuat Rusia în lume, încît de aici încolo, dacã nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va iesi înainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura rusã n‑a isterizat un întreg continent? Dupã modul în care popoarele se vor sti apãra de Rusia, îsi vor dovedi gradul de sãnãtate. Cele tinere vor sti exploata si fecunda „boala“ rusã; cele bãtrîne se vor contagia si‑si vor compromite în decadenta lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolsevicã, ci si de Rusia în genere, ca fenomen uman si ca destin istoric. Existã un adevãrat „complex rusesc“, de a cãrui eliberare se va îngriji viitorul, cãci pînã acum a constituit un capitol din autobiografia fiecãrui individ al ultimelor decenii.

 

Mesianismul se naste dintr‑o fortã lãuntricã a unui popor; dar, în dezvoltarea lui, el nu întãreste mai putin fortele acelui popor, asa încît exercitã o actiune vitalizantã; un tonic nãscut în organism, pentru trebuintele lui proprii. Cum se explicã miracolul existentei iudaice, dacã nu prin întretinerea constantã a flãcãrilor unei misiuni? Si în zborul evreilor în istorie, ele par a le fi ars mai mult tãlpile decît aripile, cãci altcum nu s‑ ar explica graba lor în timp, frenezia fiecãrui moment de viatã, ardoarea pãmînteascã, dorinta de a nu pierde nici o comoarã de‑a pãmîntului sau de‑a rata vreo plãcere sublunarã. Dacã un singur moment în evolutia lor evreii erau lipsiti de furia mesianicã, dispãreau pe loc. Prezenta lor milenarã trebuia sã‑i facã o evidentã inevitabilã — si n‑au reusit a întîlni mai mult decît refuzul. Lumea nu i‑a acceptat niciodatã si nici nu‑i va accepta. Ei sînt condamnati a nu se realiza niciodatã în planul istoric, desi istoria le este aspiratia cea mai pasionatã. Dacã totusi vor reusi sã se împlineascã vreodatã, atunci nu ne putem gîndi decît la un moment final de istorie. Numai solutia apocalipticã este o iesire pentru ei. Neam esentialmente profetic, în profetie se va putea salva. Îsi va proiecta încontinuu, la cine stie ce capãt de soartã, paradisul terestru, pe care‑l va ajunge pe ruinele lui proprii.

 

N‑a existat pînã acum popor mai avid de pãmînt si de viatã ca el. Si cu toate acestea, tãria lui monstruoasã consistã în a fi trãit religios atasarea de pãmînt. Atît l‑a preocupat soarta lui, încît a fãcut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acoperã perfect cu religia iudaicã. Nici un popor n‑a tras mai multe foloase dupã Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este atît de infernalã, cã nu poate fi explicatã decît printr‑o rãzbunare a cerului…

 

Diferenta dintre rusi si evrei consistã în faptul cã, pe cînd evreii îsi trãiesc religios destinul, rusii îsi trãiesc religia anistorie ca destin. Amîndouã aceste popoare au reusit a complica istoria prin anistoria lor esentialã. Ideea mesianicã iudaicã este mult mai putin generoasã decît cea rusã. Cãci, pe cînd rusii se zbat în viziunea unei salvãri universale, chiar dacã ea are o semnificatie pur teoreticã, practic urmãrindu‑si numai axa destinului lor — evreii nu‑si urmãresc, pe toate planurile, decît mîntuirea lor ca popor, ca rasã, ca neam sau mai stie Dumnezeu ce.

 

Atasarea de lume explicã de ce în tot ce au gîndit — dar mai cu seamã în tot ce au suferit, în întreg blestemul înfricosãtor al existentei lor — n‑au conceput si n‑au simtit persistent si adînc tentatia renuntãrii. Asa au fost de legati de propria lor soartã, atît s‑au afundat în misiunea lor, cã n‑au tras niciodatã concluzia inevitabilã din suferintã. De aceea, iudaismul nu dã o vibratie elevatã sufletului; aduce prea mult lumea în cer si cerul în lume. Întelegerea vietii ca desertãciune (Iov, Solomon, Ieremia) este un lirism pur, foarte profund în sufletele care au cîntat‑o, dar dispare în constiinta colectivã a evreilor. Sentimentul lor predominant — care explicã echivocul sau complexul psihologiei iudaice — a fost totdeauna o teamã ciudatã, care în loc sã‑i disloce din lume, i‑a integrat si mai iremediabil. Este incontestabil cã dintre sentimentele pe care le încearcã omul — teama, ca realitate sufleteascã durabilã, modificã mai mult psihologia în sensul insesizabilului, al surprizelor si nuantelor, al unei întregi game de ireductibilitãti sufletesti. Numai ea schimbã pe om si el este altul numai în ea. În teamã se exprimã nesiguranta în lume si atasarea de lume. Paradoxul sufletesc este totusi inteligibil; cãci nu ne temem decît de ceea ce pretuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindcã alcãtuieste altã substantã decît a noastrã. Teama ne face orbi fatã de axa proprie; de aceea, în ea se cautã omul pe sine fãrã a se gãsi. Poate aci consistã ratiunea psihologicã a faptului cã evreii sînt pierduti…

 

Respiratia istoricã a unui popor este cu atît mai amplã, cu cît misiunea lui e mai mare. De aceea, în toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se contureazã în proportii grandioase. Dimpotrivã, popoarele timide cu ele si cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine în accesibilul lor. Fatã de Rusia, al cãrei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universalã, profetismul national al culturilor mici nu depãseste semnificatia unui moment istoric. Ce posibilitãti de mesianism existã în România, cînd nu ne‑am proiectat niciodatã un destin monumental? Nu este înfricosãtor cazul lui Eminescu, care în loc sã se ataseze de un viitor al României a proiectat mãrimile neamului în obscuritatea sinistrã a trecutului nostru? România n‑ a avut gînditori mesianici; cãci toti vizionarii ei n‑au depãsit o profetie localã si mãrginirea unei clipe istorice. Profetismul national românesc, care n‑a întrecut limitele si problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet national à rebours. Bãlcescu însusi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promitãtor altãdatã si atît de compromis practic —, n‑a fost mai mult de un profet al trecutului. Fatã de acest exces romantic, un Iorga, un Pârvan sînt numai traditionalisti; ceea ce înseamnã un echilibru între trecut si viitor. Un profetism national, în deosebire de traditionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoarã de împliniri nationale. Traditionalismul este o formulã comodã, neangajantã. El exprimã o solidaritate cu neamul, dar nu o vointã de a‑i da un mare sens în lume. Orice traditionalism acceptã limitele imanente ale natiunii. Atunci nu mai este nimic de fãcut, natiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apã.

 

Un popor n‑are destin în lume decît din clipa în care a trecut treapta istoricã. Pînã atunci, este subistorie. Este însã riscant — dacã nu imposibil — a preciza data si chiar epoca în care el trece o asemenea treaptã. Cînd valorile pentru care luptã un neam se cristalizeazã într‑o adevãratã lume istoricã, atunci acel neam s‑a integrat în devenirea culturilor. A preciza momentul acelei „cristalizãri“ este inutil, deoarece afirmarea în lume nu se face deodatã pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Asa, cazul Italiei, care, prin Renastere, a intrat în istorie prin planul spiritual.

 

Ceea ce este important în teoria culturilor consistã în a cunoaste dacã afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau dacã, dimpotrivã, este o destinatie esentialã. În fata Spaniei si Olandei — devenite mari puteri doar pentru un secol si apoi pierdute într‑un fel de împãienjenire a sortii — trebuie sã faci loc, între destinul monumental al culturilor mari si cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratãrii acestor culturi intermediare sînt multiple; cea esentialã este, desigur, inaderenta planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza în cursul devenirii ei pe toate tãrîmurile, într‑o corespondentã structuralã. Spania a fost incontestabil reusitã spiritual (dacã n‑ar fi produs decît mistica Sfîntului Ioan al Crucii si a Sfintei Tereza), dar politiceste s‑a mentinut sub nivel. Nu s‑a putut afirma îndelung ca mare putere si nici n‑a fost capabilã sã creeze forme statale consistente. Spania înseamnã în lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodatã n‑a fost, propriu‑zis, o natiune.) Nu mai putin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereusite, a acelor culturi care se realizeazã cam în punctul în care un popor devine natiune, fãrã totusi sã fie, este cultura precolumbianã Maya. Douã, trei secole înainte de venirea conchistadorilor ca sã devasteze restul culturilor mexicane sau civilizatia peruanã, Maya se stinge fãrã cauze din afarã. Aceastã culturã, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitecturã ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care aminteste arta indicã, se prãbuseste si dispare ca o malformatiune istoricã. Nu existã altã explicatie a acestei decadente rapide în afarã de o insuficientã politicã, de un defect în capacitatea de organizare a destinului exterior, care, desi compensatã printr‑o hipertrofie spiritualã, n‑a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de culturã.

 

Ceea ce este important în istorie este ascensiunea si prãbusirea marilor culturi si conflictul ireparabil dintre ele. În fata tragediei lor, desfãsuratã pe fondul tuturor umbrelor si luminilor vietii, se consumã, într‑un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroasã de a‑si învinge anonimatul, pentru a se desfãta în mîngîierile devenirii. Fiind subistorice, adicã sub treapta si nivelul marilor culturi, ele nu‑si pot ridica nivelul decît înfrîngîndu‑si legea. Discontinuitatea fatã de propria lor soartã este conditia afirmãrii lor. Singura obsesie trebuie sã fie: saltul istoric. Cãci salvarea lor e cã istoria nu este naturã. Toate culturile sînt predeterminate, în sensul cã au un destin germinal; soarta le e scrisã în sîmbure. Dar în sîmbure le e scrisã unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de gratia terestrã de care vorbeam, au întipãrit în menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolentei lor evolutii, se întîmplã o rupturã fecundã, care le ridicã la nivelul — dacã nu în creatii, în tensiune — marilor culturi. Nu se poate face un salt cînd îl vrei. Vointa însã poate da amploare unei transfigurãri istorice. Oamenii nu pot voi decît ceea ce sînt deja în germene.

 

Conceptia organicistã a evolutiei firesti ne condamnã la inertia, încetineala si somnolenta care au constituit în soarta noastrã un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintã opozitia teoreticã la orice salt, încît ultimele lui consecvente eliminã culturilor mici orice portitã de scãpare. Dacã gîndirea nationalã si politicã a României este atît de putin revolutionarã, faptul se datoreste unei excesive contaminãri organiciste, precum si influentei directe sau indirecte exercitate asupra nationalismului românesc de istoricismul romantic german.

 

Viziunea pur organicã a soartei noastre în lume ar avea o fecunditate, atunci cînd ritmul de viatã al culturilor moderne s‑ ar caracteriza printr‑un calm si un echilibru relativ, cãci atunci posibilitatea unei sincronizãri ar fi mai putin exclusã. Febra este un element în plus, care avantajeazã un popor, dar îl si epuizeazã mai repede. Ritmul accelerat explicã istovirea rapidã a culturilor moderne si, într‑o oarecare mãsurã, si a Greciei si Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violentã a unui suflet, pasiunea care‑si soarbe substanta din frenezia proprie. Cînd privim fenomenele succedate în India, în decursul unei istorii milenare, observãm un interval surprinzãtor între ele, o distantã de timp de‑a dreptul uluitoare. Un secol de abia respirã într‑un eveniment, iar acesta are o semnificatie de cele mai multe ori religioasã, adicã neutrã temporalului.

 

Respiratia calmã a culturilor orientale le‑a crutat si le‑a înmagazinat substanta, încît nici astãzi nu si‑au pierdut aderenta la devenire. Dimpotrivã, respiratia celor moderne este precipitatã pînã la sufocare. Viabilitatea lor e atît de redusã, cã si‑au pierdut substanta în cîteva secole.

 

Dacã acest ritm n‑ar avea aceastã accelerare — noi ne‑am putea permite sã ne consumãm normal evolutia: încetineala si pulsatia intermitentã ne‑ar aduce cu vremea la o înãltime doritã. Asa însã, numai sãrind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv.

 

Dacã micile culturi si‑ar consuma evolutia natural — adicã trecînd miniatural prin toate fazele strãbãtute de cele mari — niciodatã n‑ar reusi sã ajungã remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le‑ar folosi atunci vitalitatea si prospetimea, cînd de teama decadentei — n‑ar evada din sfera biologiei? Si fãrã glorie, istoria nu este decît biologie.

 

Ele trebuie sã strãbatã stadii, dar nu într‑o tranzitie evolutivã si lentã, ci în febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, înainte de a cunoaste nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinuã prin ele dovedeste cã nu existã altã salvare pentru culturile mici, decît iesirea din ele însele, din blestemul existentei lor. Dar, în definitiv, pentru cine este dureroasã problema acestor culturi? Pentru un istoric? În nici un caz. Cãci întrucît ar putea sã‑l doarã faptul cã anumite tãri sînt condamnate, închise lumii, cînd obiectivitatea lui îi pune la dispozitie exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mîngîie realitatea cu o simpatie indiferentã. Dar pentru reprezentantii micilor culturi, problema ia un caracter de existentã directã, subiectivã, depãsind complet sfera obiectivitãtii. Dacã n‑am avea o aderentã mai adîncã la fenomenul României si am putea fi perfect obiectivi cu ea, putin ne‑ ar pãsa cã ea va juca un rol în lume sau nu. Atunci ne‑ar pãrea fireascã încadrarea ei în soarta neamurilor minore si nu ne‑ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru România nu poate accepta osînda ei pe vecie la destinul mediocru de care s‑a împãrtãsit pînã acum. Luciditãti criminale o situeazã microcosmic si disparent, pentru ca pasiunea s‑o fixeze în centrul inimii si ca atare în ritmul lumii. Nu pentru o sumã de valori si realizarea lor minorã este interesantã problema acestor culturi, ci pentru omul care se frãmîntã în ele, care nu le acceptã si vrea sã le salveze salvîndu‑se. Problema culturilor nu intereseazã numai filozofia istoriei, ci si antropologia. Si dacã privind destinul omului istoriceste, culturile mari îi asigurã o evidentã, nu este acelasi caz în cele mici, în care destinul omului adaugã conditiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile si insuficientele lor. Nu este deloc comod sã te fi nãscut într‑o tarã de a doua mînã. Luciditatea devine tragedie. Si dacã nu te sugrumã o furie mesianicã, sufletul se îneacã într‑o mare de nemîngîiere.

 

Existã în om o sete demiurgicã, pe care si‑o satisface fie într‑ un exces sufletesc si o viziune interioarã, fie în integrarea activã în devenirea istoricã. Ritmul accelerat si respiratia amplã a marilor culturi satisfac o sete demiurgicã. Într‑adevãr, ele constituie totalitãti cu caracter cosmic, în asa mãsurã dimensiunea lor depãseste umanul. Culturile mari sînt lumi; existenta lor justificã monadologia. Atît numai, cã aceste monade nu trãiesc în armonie, încît trebuie sã aibã cîte‑o fereastrã, prin care se zãresc pentru a se urî. Demiurgia culturilor dã omului vietuitor în ele o satisfactie automatã a poftei lui de absolut. Acel ce suferã de superstitia istoriei si are sansa sã trãiascã într‑o mare culturã se poate considera ca împlinit. Superstitia istoriei înseamnã cultul gloriei în timp, pasiunea aureolei în devenire. O natiune care nu suferã de obsesia gloriei este lipsitã de un resort secret, dar efectiv, de viatã. Ascensiunea culturilor dã impresia de creatie din nimic, de directionare dupã un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este în toate egal de fecund. De aceea, nu toate sînt fatalitãti în aceeasi mãsurã. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior si atunci ea se numeste gigantism. Este cazul Angliei. Te întrebi: cum se face cã aceastã tarã, dispunînd atîta vreme de lume, nu este totusi o mare fatalitate? Neapãrat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, si a produs, în tara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicatã, desi este inexistentã în muzicã si nulã în metafizicã; totusi ea n‑a luptat pentru o idee care s‑o depãseascã. Mai mult: Anglia n‑a suferit pentru nici o credintã. Totul s‑a fãcut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cînd Franta s‑a definit în lume si a luat constiintã de sine într‑o Revolutie care a costat‑o atîta sînge si în atîtea rãzboaie inutile, Anglia si‑a croit un destin prin împrejurãri, si‑a serpuit soarta printre contingente si nu s‑a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a cucerit universul fãrã a voi sã‑l asimileze lãuntric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coercitiune si exploatare, dar n‑a imprimat nici un ethos, nici o idee activã, nici o pasiune inutilã si universalã între oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universalã, este negatia mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlãntuire a fondului esential al unei tãri. Demiurgia culturilor se nimbeazã mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixeazã axa lumii în bunuri, nu în pasiunea de dominare printr‑un complex de forme spirituale. Ideea unei stãpîniri pur exterioare a lumii, fãrã ideea de reformã a acesteia, nu rãsare nici din universalism si nici din profetism national. În cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocupã un loc periferic. Dominatia extensivã, exclusivismul material eliminã intensitatea din evenimentul istoric si ca atare îl dilueazã. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie sã fie o mare culturã. Interesele care nu servesc un sens universal sînt pete în istorie.

 

O tarã care s‑a ridicat exploatînd conflictele dintre state si intervenind în momentul oboselii adversarilor nu meritã mai mult de o stimã obiectivã. N‑au fost conchistadori acesti creatori ai monstrului modern, care se numeste imperiul britanic. Însãsi gîndirea filozoficã si politico‑economicã, destul de interesantã în oroarea ei, este contaminatã de cel mai plat empirism, încît pentru a nu te scîrbi de imediatul Angliei trebuie sã te retragi, prin compensatie, în atmosfera delicatã, aerianã si nuantatã a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. În perioada modernã a istoriei, Anglia s‑a mentinut în centrul tuturor evenimentelor; dar întru cît le‑a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril în substanta Angliei, aceastã tarã care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente si oameni, legati prin toate aparentele, iar nu printr‑o destinatie esentialã. Lipseste Angliei geniul colectiv, mistica dinamicã a totalitãtii unui neam. Exclusivismul ei insular n‑are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iarãsi n‑are coloritul mistic pe care l‑a avut pe vremuri în Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei îi lipseste totusi sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivaleazã o lume; el nu poate face totusi din Anglia — ca tarã, ca destin national — o lume, cu toatã încadrarea ei în marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zãpãcit lumea de nenumãrate decenii. Dacã în Anglia istoria universalã se poate face prin discutii si pãreri, în tãrile cu mai putin sînge rece el n‑a constituit decît o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanti presupusi ai natiunii de a putea directiona constient si artificial soarta acesteia. În fond, el n‑a creat decît o sumã de megalomani si nici un erou. El este chiar negatia eroismului. Conceptibil în epocile echilibrate ale unei tãri, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare si de afirmare. Tensiunea în istorie a fost totdeauna fructul spiritului, si nu al faptei. Politicul nu cunoaste decît forta care se serveste pe sine — si cînd e prea mare, se mai pune si în slujba valorilor. Excesul puterii serveste spiritului pentru a nu se dizolva în propria încordare. Epocile clasice ale umanitãtii au pãstrat un echilibru între politic — fortã, de o parte, si libertate — spirit, de altã parte. Cum devenirea are o ritmicã specificã si un întreg sistem de alternante, a cãror stabilire nu eliminã niciodatã un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura irationalã a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pînã la dramatism, nu pot mentine un echilibru între valori antinomice. Acestea sau se rãzboiesc atunci într‑un conflict continuu, sau penduleazã si se substituie.

 

Punctul culminant al unei mari culturi îl vãd în extazul fortei sale. Dupã aceasta poate începe decadenta; ea nu oferã mai putin consolarea retrospectivã, exaltarea în regretul puterii.

 

Ceea ce înseamnã grecii, romanii sau francezii în istorie se datoreazã neapãrat unei lumi specifice de valori pe care au realizat‑o. Noi stim astãzi destul de bine în numele cãrei idei istorice a luptat fiecare, cît a realizat din ea si cît de mãrginitã a fost, de a putut permite atîtea alte misiuni paralele sau complementare. Este totusi atît de putin revelator a cunoaste configuratia idealã a unei misiuni, atunci cînd vrei sã stii care este determinantul secret, dar activ, ce avîntã o culturã înspre marginile ei, cãtre epuizarea sensului ei în lume. As sacrifica o jumãtate din viatã, de as putea trãi cu aceeasi intensitate ceea ce a simtit ultimul grec, ultimul roman si ultimul francez mãcar o clipã pe piscurile istoriei lor. Trebuie sã fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspirã paloare zeilor. Un oarecare francez, care în Revolutie si‑a revãrsat bestialitatea într‑o furie umanitarã, reprezintã, istoriceste si politiceste, mai mult decît colectivitatea amorfã a unei culturi mici. Sau încerc sã înteleg psihologia soldatului german în rãzboiul mondial, sã desprind monumentalul orgoliului în ultimul soldat, constient cã lupta împotriva unei lumi întregi, pentru a‑mi da seama cã o culturã universalã dã contururi universale constiintei individuale.

 

Senzatia interioarã a fortei poate fi intensificatã si la indivizi apartinãtori culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exercitiu individual durabil, si astfel, nu depãseste semnificatia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzatia fortei o cîstigi automat. Intensificarea ei presupune doar o crestere constientã a destinului acelei culturi.

 

În marile culturi, individul se salveazã. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Si cum sã nu te piardã, cînd ritmul lor de viatã este lipsit de o convergentã ofensivã si de un elan agresiv? Deficientele lor rezultã nu numai din absenta unei forte initiale, ci si din lipsa unui cult excesiv si întretinut pentru fortã.

 

Lipsurile initiale ale României (caz tipic de culturã cu soartã minorã) n‑au fost corectate si compensate niciodatã printr‑o iubire constientã a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne‑a exagerat rolul în lume? S‑a spus de atîtea ori: am apãrat latinitatea (si se citeazã: o oazã de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apãrãtori ai crestinãtãtii; pãstrãtori ai traditiilor romane etc.

 

Ati înteles: am apãrat si am pãstrat. Se cheamã aceasta destin? Natiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. Dupã flãcãrile lor rãmîne o dîrã de foc în lume, cãci o culturã mare seamãnã unei ofensive cosmice. Dar ce rãmîne dupã defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puscã, pulbere purtatã de un vînt de toamnã. Caut în zadar primãvara culturilor mici…

 

Existã totusi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul fortei. Cînd, fãcîndu‑si procesul si într‑o luciditate unicã, iau act de propriile carente, recunosc trecutul ca linia lor moartã si îsi fac din profetie sursã de existentã. Diferenta între o culturã mare si una micã nu se bazeazã nici pe numãrul locuitorilor si nici pe frecventa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual si politic prin care ele se individualizeazã specific în lume. O tarã, care o mie de ani a fost un organism national în devenire, dar care în acest rãstimp nu si‑a putut defini destinul ei spiritual si politic, suferã de o deficientã organicã, chiar dacã acel mileniu i‑a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructurã, care, în sine, nu dovedeste nimic. Atunci, care este sensul fortei ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se înrãdãcineazã în biologie?

 

Prin fortã în istorie nu trebuie înteles numaidecît imperialismul vital, sau acestuia trebuie sã i se dea o acceptie mult mai amplã. Sursele biologice ale puterii exprimã pozitiv un fenomen de semnificatie negativã: nu se realizeazã istoric un organism deficient.

 

Forta creste cu nivelul istoric al unei natiuni. Cu cît o natiune este mai neîmplinitã, cu atît ea este mai deficientã, chiar dacã biologiceste este proaspãtã. Energia se degradeazã cu cît nivelul istoriei scade si natiunea se precipitã spre declin. Roma imperialã sau Atena secolului al cincilea, Franta Revolutiei, Germania, Italia si Rusia în dictaturi si‑au atins culmile nivelului istoric, s‑au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forta corelativã nivelului istoric este o certitudine, de naturã biologicã, dar si spiritualã. Dacã ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n‑ar depãsi elementarul si anistoricul. La limitele nivelului istoric, forta se oglindeste în sine, încît natiunea respectivã în autoconstiinta sa îndeplineste autoconstiinta puterii. Mesianismul culturilor mari exprimã un fenomen de fortã decantatã. Spiritualizarea acesteia deosebeste ideea imperialistã istoricã de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o nãvãlire barbarã n‑a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric.

 

Marile natiuni trãiesc si se distrug doar pentru a‑si gusta propria lor putere. Dacã este asa, atunci forta nu trebuie consideratã ca un pretext sau ca un mijloc. Natiunile îsi consumã posibilitãtile lor lãuntrice si se epuizeazã în devenire, pentru a realiza autoconstiinta, iar autoconstiinta se justificã prin fortã.

 

Vladimir Soloviov spunea, într‑un pasaj celebru: „Natiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetã Dumnezeu despre ele în vesnicie.“

 

Îmi închipui ce putin selecteazã din istoria umanã perspectiva teologicã. În fata lui Dumnezeu natiunile nu pot fi salvate, decît în mãsura în care Îl realizeazã. Cum Dumnezeu n‑are o întelegere specialã pentru fenomenul fortei, rãmînem, prin ceea ce e mai esential în noi, de capul nostru.

 

Destinul nãvalnic al marilor culturi depãseste toate valorile eticului. Dacã istoria ar fi rãmas în interiorul binelui si al rãului, ea s‑ar fi desfãsurat pe o directie de mediocritate, si în locul tragicului care o defineste am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.

 

Pînã acum nimeni n‑a vorbit de natiuni morale si imorale; existã numai natiuni puternice si natiuni slabe, agresive si tolerante. Apogeul unei natiuni presupune infinite crime; amãnuntele loviturii în istorie oferã o imagine de apocalips. Dacã as fi tentat de rationalism si de eticã, ar trebui sã vãd în fiecare fapt o cãdere. Istoria nu‑si are o scuzã în fata vesniciei, fiindcã ea scuzã prea mult timpul.

 

Specatacolul ascensiunii si al prãbusirii culturilor mari nu te face decît cinic. Si cinismul se amplificã de regretul cã România, asezatã la periferia istoriei, nu poate lua parte directã la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor si prãbusirilor altora.

 

Dacã viziunea teologicã a lui Soloviov are o obiectivitate spiritualã, atunci culturile mari greu vor fi salvate în eternitate; dar noi, oare fi‑vom mãcar salvati în timp?

 

 

CAP. II

Adamismul românesc

Doamne! ce vom fi fãcut o mie de ani?! Toatã viata noastrã de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns sã ne dãm seama cã n‑am fãcut nimic… Comparatia cu ce s‑a îndeplinit în alte pãrti ne‑a revelat neantul trecutului propriu si inexistenta culturii noastre. Dacã Ortega y Gasset gãseste cã Spania, din începuturile ei, trãieste o continuã decadentã, atunci ce mai putem spune despre România, care s‑a nãscut la viata istoricã pe cînd ceilalti începeau sã se stingã? O mie de ani s‑a fãcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s‑a nãscut în noi constiinta, n‑am înregistrat prin ea un proces inconstient de creatie, ci sterilitatea spiritualã multisecularã. Pe cînd culturile mari pun omul în fata creatiei din nimic, culturile mici — în fata nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n‑am cîstigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacã n‑a consumat efectiv substanta vitalã a neamului, n‑a întãrit‑o si n‑a dinamizat‑o în nici un fel. Trecutul României nu mã flateazã deloc si nici nu sînt prea mîndru de strãmosii mei lipsiti de orgoliu cã au putut dormi atîta timp, în asteptarea libertãtii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s‑o creãm lãuntric, pentru a putea renaste în ea. Plãsmuirea acestei tãri sã ne fie singura obsesie.

 

Orice om care vrea sau este chemat sã joace un rol profetic în viata României trebuie sã se convingã cã în tara aceasta orice gest, orice actiune, orice atitudine este un început absolut, cã nu existã continuãri, reluãri, linii si directive. Pentru ceea ce trebuie fãcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnã, nimeni nu ne ajutã. Alte popoare si‑au trãit începuturile naiv, inconstient, nereflectat, trezindu‑se din somnul materiei la viata istoricã printr‑un insensibil proces, cu o evolutie naturalã, cu o lunecare insesizabilã. Noi, dimpotrivã, stim si trebuie sã stim cã începem, sîntem obligati a avea luciditatea începuturilor de viatã, constiinta vie si reflectatã a aurorei.

 

Trezirea noastrã la viatã coincide cu o dilatare de perspectivã, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor.

 

Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viatã cînd altele mor, ai cãror ochi întrezãresc luminã cînd altii se mãresc pentru a nu‑i coplesi întunericul. De nu vom avea atîta tãrie în constiintã pentru a da directive vietii noastre fragile, nu vom face niciodatã istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduti sîntem.

 

Fiecare din noi este în situatia lui Adam. Sau poate conditia noastrã este si mai nenorocitã, fiindcã n‑avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n‑avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în culturã nu înseamnã altceva decît cã fiecare problemã de viatã spiritualã, istoricã si politicã se pune pentru întîia oarã, cã tot ceea ce trãim se determinã într‑o lume de valori nouã, într‑o ordine si un stil incomparabil. Cultura româneascã este o culturã adamiticã, fiindcã tot ce se naste în ea n‑are precedent. (Si în sens peiorativ.) Fiecare reeditãm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr‑un mare somn istoric.

 

Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fãrã elan profetic, fãrã instinct combativ si vointã de afirmare personalã. Nu cã el n‑ar fi susceptibil de a provoca crize si îndoieli, ci faptul de a rãmîne înmãrmuriti în fata lui este revoltãtor.

 

Trebuie sã suportãm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, sã ofensãm prin proprie fortã vidul trecutului si sã încercãm a realiza, dintr‑o initiativã neasteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie sã se satisfacã în faptul cã totul este de fãcut, cã fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, cã nu existã o linie pe care‑am fi siliti sã mergem, cã linia noastrã este destinul tãrii. Existenta feicãruia sã constituie un element la temelia României. Aceasta sã ne fie menirea. Tot ce nu e profetie în România este un atentat împotriva României.

 

Tuturora sã le intre în cap cã nue vorba aici de‑o profetie pentru altii, ci de existenta noastrã profeticã. Oare n‑a bãtut ceasul sã ne convingem în mod definitiv despre necesitatea si sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face nimic. Nationalismul românesc de pînã acum n‑a fost pozitiv, ci patriotism… adicã sentimentalism, fãrã orientare dinamicã, fãrã mesianism, fãrã vointa de realizare.

 

Oricît am vrea sã ne mîngîiem de conditia existentei noastre prini împrjurãrile vitrege ale vremurilor — nãvãlirea barbarilor, ocupatia turceascã, maghiarã, dominatia fanariotã… nu vom reusi totusi. Istoria este o explicatie, dar nu o scuzã. Înaintasii nostri nu ne‑au iubit destul, de au vãrsat asa de putin sînge pentru libertate. Sîntem o tarã de rãzmerite. Un popor cu instinctul libertãtii trebuie sã prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam sã‑si deschidã drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimã, bestialitate, perfidie sînt meschine si imorale numai în decadentã, cînd se apãrã prin ele un vid de continuturi; dacã ajutã însã ascensiunea, ele sînt virtuti. Tote triumfurile sînt morale.

 

Salvarea României — sînt virtualitãtile si posibilitãile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie sã fim atît de lasi încît sã ne inventãm un trecut. Iubesc istoria României cu o urã grea.

 

Niciodatã nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacã fiecare din noi nu va trãri cu o pasiune vijelioasã si dureroasã toate umilintele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul si tragedia lui, pierduti sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcã pierdut va fi el însusi. Nu înteleg cum existã oameni care dorm linistiti dupã ce se gîndesc la existenta subteranã a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groazã si de iobãgie. Cînd vãd Ardealul, mi se desfãsoarã o configuratie plasticã a unor dureri mute, a unei drame închise si înãbusite, a unui timp fãrã istorie. O mie de ani într‑o monotonie subistoricã, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasã a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecutiei îmi dã fiori reci; cãci mã înspãimîntã o dramã cu un singur motiv. Aceeasi lipsã de libertate si în celelalte provincii; numai cã variatiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

 

Îmi place‑n clipele de tristete sã mãresc intensitatea acestora lunecînd spre depãrtãrile neamului si sã mã chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de‑a lungul vecurilor de acest popor si mã‑nfioarã resemnarea, gemetelesi toate jelaniile consumate‑n umbrã.

 

Nu aveti momente cînd auziti trecutul nostru, cînd tot ce a trãit acest neam se actualizeazã în voi si se subtilizeazã într‑o muzicã de monotonie lungimi orientale, în tãrãgãneala melancolicã a melodiiilor noastre populare? Nu vã arde uneori ca o otravã toatã seria umilintelor îndurate si nu trosnesc în voi toate dorintele de rãzbunare, acumulate în sute de ani?

 

N‑a înteles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasã. Viziunea lucidã si amarã a trecutului ei trebuie trãitã pînã la ultimele consecinte, pentru ca sã ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrãirea destinului nostru nu este o rãspîntie în viata sa si un prilej de tragedie. Nu este nationalist acela pe care nu‑l chinuie pînã la halucinatie faptul cã noi, românii, n‑am fãcut pînã acum istorie, ci am asteptat sã ne facã istoria, sã ne dinamizeze un torent transcendent fiintei noastre; nu este nationalist acel ce nu e frãmîntat de limitarea fatalã care închide România în cercul si fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n‑au curajul sã se învîrtã în jurul propriei lor axe: nu e nationalist acel care nu suferã infinit cã România n‑are misiunea istoricã a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentã si vointa nesfîrsitã de putere, caracteristice marilor natiuni, precum nu e nationalist acel ce nu doreste fanatic saltul transfigurator.

 

România nu poate fi iubitã naiv, neproblematic, pãtruns de exigentele unei iubiri evidente, fiindcã nu este atît de evident cã România trebuie iubitã. Cîti dintre acei care au încercat sã pãtrundã sensul vacuitãtilor si discontinuitãtilor noastre, al labilitãtii formei noastre de viatã si al inorganicitãtii stilului nostru istoric — n‑au mãrturisit o viatã întreagã dispretul penru forma româneascã de existentã, o neîncredere totalã si un scepticism ironic! Este un semn de aspiratie profeticã în elanul acelora care, dupã ce au confruntat lucid toate ironiile si paradoxele ciudate ale Româneii, nu i‑au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri si a unui destin.

 

Nu e mar lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar sã o iubesti dupã ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Si cine n‑a disperat de destinul României niciodatã, acela n‑a înteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei tãri. Pentru spiritele problematice, care îsi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înteleg cã existã neamuri osîndite si ratãri fatale decadente precoce si anonimate inevitabile, aderenta la directia internã a unui popor în nastere nu este un act atît de spontan.

 

Precum sînt oamni care iau cunostintã de ei însisi, care ating un nivel de autoconstiintã tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopãr lor însesi dupã ce biologic au consumat o mare parte din existentã. România este o tarã biologic maturã, ea nu‑si poate permite sã trãiascã, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n‑au fost niciodatã copii si nu vor putea fi niciodatã.

 

Întîiul nostru pas istoric trebuie sã coincidã cu o afirmatie de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcã nivelul subistoric nu cunoaste exigentele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istoricã, ori nimic.

 

Cea mai mare parte din culturi îsi au copilãria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouã nu ne rãmîne altã cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît sã explodãm cu toatã substanta noastrã, într‑un efort de maturitate spiritualã. Cu tot ceea ce individualizeazã esenta fiintei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, sã ne ridicãm la un rang istoric, din perspectiva cãruia sã desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari natiuni sau, dacã nu, vointa de afirmare a unei natiuni. Tot ce n‑am trãit pînã acum în viata spiritualã sã‑si gãseascã o expresie si împlinire; si toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole sã se canalizeze în vointa de putere. Misiunea noastrã sã fie un act de infinitã rãzbunare. Si în pasiunea pentru creatie, sã ne pedepsim somnul nostru istoric.

 

România are o situatie analoagã Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodatã în istorie. Întîia generatie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Si cum saltul în istorie, fãrã continuitatea evidentã a unei traditii culturale, pretindea determinarea directiei si a finalitãtii vietii nationale, tot secolul trecut n‑a fãcut altceva decît sã dezbatã problema misiunii Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absenta unei logici a devenirii rusesti a fost motivul care a determinat viziunea irationalistã în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într‑o astfel de viziune, istoria poate sã aibã o finalitate si fãrã imanenta unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul si monumentalul viziunii istorice, fãrã sã accepte rationalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristicã tuturor marilor mesianisme viziunea dinamicã si finalistã fãrã perspectiva rationalistã.

 

Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi însã, numai dupã rãzboi si îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adicã a obligatiei supreme si ultime fatã de esenta ei, a devenit arzãtoare. Un neam care n‑are o misiune nu numai cã nu meritã sã trãiascã, dar n‑are absolut nici un sens. Ceea ce existã în România incontestabil este aspiratia mesianicã, dar nu existã o determinare a continutului acestei misiuni în constiinta publicã. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam sã trãiascã sentimentul propriei sale dilatãri lãuntrice, trebuie sã i se aducã în constiintã aceste mituri, sã i se determine explicit sensul misiunii sale. Decît, în aceastã misiune trebuie sã fie o asa de mare proiectie de orgoliu, încît incomensurabilul viziunii sã mentinã o atmosferã misticã. Un mesianism fãrã misticã e gol si inutil.

 

România numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul român îsi va da seama de specificul si unicul conditiei românesti. Ce mituri a scos la luminã viata noastrã politicã de pînã acum? Cînd n‑au fost platitudini, au fost abstractii goale. Democratia româneascã n‑a creat nici mãcar constiinta de cetãtean. România are nevoie de o exaltare pînã la fanatism. O Românie fanaticã este o Românie schimbatã la fatã. Fanatizarea României este transfigurarea României.

 

Miturile unei natiuni sînt adevãrurile ei vitale. Acestea pot sã nu corespundã adevãrului; faptul n‑are nici o importantã. Suprema sinceritate a unei natiuni fatã de sine însãsi se manifestã în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. Si apoi o natiune cautã adevãrul? O natiune cautã puterea.

 

Misiunea României trebuie sã ne fie mai scumpã decît toatã istoria universalã, desi noi stim cã trecutul României este timp fãrã istorie.

 

Oamenii în care nu arde constiinta unei misiuni ar trebui suprimati. Fãrã spirit profetic, viata este un joc inutil. Numai în clipa cînd România se va consuma în flãcãrile interioare ale menirii sale ea va înceta sã fie întristãtoare. Cãci dacã Rusia a fost numitã sfîntã si tristã, atunci România, asa cum a oscilat pînã acum în nesigura ei viatã, nu poate fi numitã decît întristãtoare. Si întristãtoarea Românie va înceta sã fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei natiuni?

 

Cînd o natiune ia constiintã de sine însãsi pentru a‑si modifica directia si cursul existentei sale, cînd la aceastã rãspîntie ea întelege sã‑si valorifice toate virtualitãtile în sensul ancorãrii în marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esential, daã nu de culmea sa.

 

Dacã România nu tinteste înspre momentul ei solemn, dacã tot ce a trãit aceastã tarã într‑un trecut de umilinte si un prezent de compromisuri nu se va rãzbuna în vointa de afirmare si de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbrã a trãit, în umbrã va muri! Dar dacã fortele ei subterane, care trebuie sã existe si pe care noi nici nu le bãnuim, vor scoate la ivealã o altã Românie, cu alte continuturi si cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptãtiti sã asteptãm splendoarea unui destin, ce în trecut nici mãcar în transparenta iluziilor noastre nu ni s‑a revelat?

 

Vitalitatea României va trebui sã‑si gãseascã odatã o expresie, deoarece ne‑am înjosit prea mult în trecutul si prezentul nostru pentru ca, într‑o explozie, sã nu ne trãim o adevãratã metamorfozã. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred cã viata este destul de irationalã ca sã înfrîngã un ireparabil al istoriei si al destinului nostru. În momentul cînd as fi convins cã posibilitatea unei schimbãri la fatã a României este o iluzie, din acel moment o problemã a României pentru mine n‑ar mai exista. Întreaga noastrã mixiune politicã si spiritualã trebuie sã se reducã la vointa încordatã a unei schimbãri la fatã, la trãirea exasperatã si dramaticã a metamorfozei întregului nostru stil de viatã. Dacã întelepciunea secularã, care spune cã istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui sã ne sinucidem cu totii pe loc. Dar instinctul, pasiunea si elanul nostru profetic de la toti pot sã învete ceva, numai de la întelepti nu. Existenta noastrã nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un salt definitiv si esential.

 

O vointã totalã de transformare n‑a existat niciodatã la noi, nemultumirea cu destinul si conditia noastrã n‑a depãsit forma aproximativã a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întîia treaptã în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne dã constiinta destinului nostru. Prin el putem fi în afarã de noi însine, pentru a ne mãsura fortele si a ne determina o pozitie. Superficialitatea noastrã derivã din a nu fi putut depãsi aceastã primã formã, din a ne fixa în spectatori comozi ai inertiei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Românul îsi zeflemiseste propria lui conditie si se risipeste într‑o autoironie facilã si sterilã. M‑a revoltat totdeuna absenta dramatismului în trãirea destinului nostru, m‑a durut aceastã indiferentã spectacularã, acest perspectivism exterior. Dacã toti împreunã am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacã am fi deznãdãjduit organic de neînsemnãtatea noastrã în lume, cine stie dacã, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplã numai pe culmi, astãzi n‑am fi trecut pragul istoriei? Românii n‑au devenit pãnã acum pozitivi si creatori, deoarece în procesul de autodepãsire si de autonegatie ei n‑au urcat decît o singurã treaptã. Va trebui o nebunã intensificare a ardorii noastre, pentru ca viata sã devinã foc, elanul nostru vibratie infinitã si toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu totii sã ne gîndim solemn la aceastã realitate: România este o tarã fãrã profeti, adicã o tarã în care nimeni n‑a trãit realitãti viitoare ca prezente efective, ca actualitãti vii si imediate, în care nimeni n‑a vibrat de obsesia unei meniri. Si ar trebui ca, în acest gînd solemn, sã jurãm a fi altfel, sã ardem într‑un fanatism orb, sã ne înflãcãrãm într‑o altã viziune si în noi gndul unei alte Românii sã fie singurul nostru gînd. A continua consecventi liniei istoriei noastre este a ne destrãma într‑o formã atenuatã de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vietii noastre. Va trebui sã renuntãm la luciditãtile care ne reveleazã atîtea imposibilitãti, pentru ca orbi sã cucerim lumina de care ne‑au înstrãinat acesteluciditãti.

 

Nu stiu dacã trebuie sã ne bucurãm prea mult cã istoria presupune existenta natiunilor ca unicul ei mijloc de realizare si cã devenirea îsi justificã substanta în conflictul dintre ele. În tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralistã a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne intereseazã si ne doare sînt stãrile de fapt care ne determinã conditia si care din perspectiva istoriei ne prezintã natiunea ca un absolut, chiar dacã o viziune transistoricã ne descoperã nimicul ei.

 

Vrînd‑nevrînd, totul, afarã de sfintenie, s‑a fãcut prin natiune. Nu cã aceasta le‑ar fi dat nastere prin nu stiu ce fortã creatoare, dar existã un indefinibil al apartenentei noastre, care ne integreazã în devenire si determinã sensul concret al creatiei.

 

Este un fapt verificat încontinuu cã detasarea de natiune duce la ratare. În ce om spiritul a putut cîstiga o autonomie atît de sigurã, pentru ca dezlipirea de fortele telurice si de atractiile irationale sã‑i permitã o respiratie proprie? Din moment ce am acceptat cu totii sã ne compromitem în istorie, trebuie sã‑i recunoastem acesteia toate ireductibilele, toatã imensitatea de fatal si sã‑i facem jocul cu o repartizare arbitrarã a pasiunii si a dispretului.

 

Am cãutat cu frenezie umanitatea si n‑am gãsit decît natiuni, si cu cît le‑am înteles mai bine, cu atît umanitatea mi s‑a pãrut mai vaporoasã, mai îndepãrtatã si mai îndoielnicã. Nici o natiune nu verificã sensul ideal al umanitãtii, fiindcã fiecare vrea sã i se substituie. Si o natiune nu este mare dacã nu încearcã sã se substituie umanitãtii. Ce‑ar fi Franta, dacã nu si‑ar fi trãit nationalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelente, insuficientele ca virtuti? Franta este atît de împlinitã în sine si mai cu seamã pentru sine, încît istoria ei îi dã dreptul sã se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franta este lumea. Sentimentul acesta caracterizeazã toate natiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.

 

S‑au înregistrat pînã acum zeci si sute de popoare; dar cîte din ele au devenit natiuni? Un popor devine natiune numai cînd ia un contur original si îsi impune valorile lui particulare ca valabile universal. A vietui numai ca popor înseamnã a înregistra istoria; ca natiune, te înregistreazã istoria. Colectivitãtile umane care au rãmas numai popoare n‑au trecut cu mult peste biologie, peste rezistentã pasivã si peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cîstigã un contur este o violentare continuã, un vulcanism biologic, ornamentat si justificat de o întreagã eflorescentã de valori specifice. Cã un popor are traditii, simtire comunã nu dovedeste nimic pentru urma pe care o va lãsa în lume. Numai în clipa cînd începe sã devinã o fatalitate, adicã sã fecundeze si sã distrugã, îsi învinge nimicul conditiei exclusive de popor. Ceea ce a fost Franta pe vremuri si astãzi Rusia, Germania si Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalitãti si vointa de a deveni natiune.

 

Oricît ar vrea orgoliul si furia mea sã integreze România cît de putin în acest joc de forte, trecutul si prezentul o exclud si va trebui sã ne‑o reveleze altcum pentru a nu fi osînditi la o periferie pe care n‑o accept, care e dureroasã si sfîsietoare. Avem toate elementele care sînt admisibile ca trepte, dar revoltãtoare ca permanente. România n‑are nimic original în afarã de tãrani, artã popularã si peisaj (de care nu e responsabilã). Dar cu tãranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorãtoare atmosfera primitivã, teluricã, nediferentiatã a acestei tãri, îmbîcsitã de superstitie si scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toatã România miroase a pãmînt. Unii spun cã e sãnãtate; ca si cum aceasta ar fi un elogiu! Sã nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea.

 

Poetul rus Belîi, plin de tristete si torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într‑un vers sfîsietor, un sentiment care mã dominã de cîte ori mã gîndesc serios la România: „Tu vei dispãrea în spatiu, o Rusia mea!“ Spaima cã vom fi înghititi de forte ce ne întrec, cã ne va lichida timpul si ne va coplesi spatiul, cã ne‑am ratat existenta venind prea tîrziu… Crede cineva cã este aceasta o teamã nelegitimã? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria sã se facã peste noi, precum este un trãdãtor acel care acceptã trecutul si prezentul României. Si este un trãdãtor fatã de tot ce trebuie sã devinã aceastã tarã, fatã de istoria ce n‑o avem încã, fatã de un viitor cãruia n‑avem curajul sã ne mãrturisim. Numai revolta organizatã poate dinamiza si scutura o tarã, pe care nu o vrem anemicã prin soartã. Cãci trebuie sã se stie cã România nu este o natiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini conditiile unui nationalism oarecare sau a corespunde unei definitii plate nu înseamnã absolut nimic. O natiune îsi legitimeazã existenta prin lupta pentru o idee istoricã. Mesianismul nu înseamnã decît lupta si suferinta pentru realizarea unei astfel de idei. Vointa de a face istorie trebuie sã derive din rãdãcinile biologice ale unui popor, sã circule în sînge irezistibilã pentru ca sã poatã alimenta o sumã de valori, pentru care luptã. Cã sînt atîtea popoare si asa de putine natiuni se explicã prin faptul cã, desi multe din ele îsi simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza într‑o sumã de valori si nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, desi aveau atîtea presupozitii ale unui mesianism, n‑au creat totusi o idee spaniolã de culturã si nu s‑au putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza si pînã la Unamuno, ei s‑au desfãsurat si s‑au consumat în pasiuni individuale, fãrã sã fie cuceritori si sã determine un stil în culturã. Conchistadorii n‑au fost, din pãcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n‑au reusit sã se realizeze ca natiune, si desi iubesc Spania — poate tot atît cît Barrès sau Montherlant — sînt obligat sã recunosc cã este una din deceptiile devenirii.

 

Existã o ratare a tãrilor, nu numai a indivizilor. Si ratarea se exprimã în satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respiratie lipsitã de amploare si un ritm lent. Am crezut totdeauna cã mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsã fãrã vointa de a face istorie, care, la rîndul ei, n‑are un sens, fãrã un ethos, un stil si o formã nouã de viatã. Un mesianism efectiv interiorizeazã axa istoriei în substanta unei natiuni. Aceasta înseamnã cã, dacã o natiune nu se crede necesarã, mai mult: indispensabilã mersului universal, n‑are drept sã trãiascã sau e superfluã. Trebuie sã recunosc — ca unuia cãruia destinul României i‑a albit multe nopti — cã noi n‑am fãcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne‑am multumit cu putin, mîndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevãratã categorie a istoriei si nimbul fortei, pare a nu ne surîde deloc. Dar tot ce trãieste în istorie si pentru istorie si nu cunoaste gloria este pierdut.

 

Ceea ce‑mi pare o evidentã este cã nu pot sã accept o Românie mediocrã, domoalã, resemnatã, întelegãtoare. Si nu este destul a crede cã refacerea moralã si materialã ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstitã si ordonatã nu înseamnã absolut nimic, dacã dincolo de confortul moral si material nu se elaboreazã frenetic o expansiune a atîtor forte ascunse, pe care nu avem dreptul sã nu le bãnuim. Spre marea mea revoltã, nationalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elvetie. Ordine, cinste, moralitate si numai atît. Dar dacã România nu‑si poate gãsi nici un sens de dominatie în lume si nici mãcar în Balcani, dacã misiunea ei se satisface în ordinea internã si apãrarea granitelor, iar ideea ei istoricã în cultivarea unui asa‑zis specific national, care a tolerat constantele reactionare ale subistoriei noastre — atunci mai bine sã ne dizolvãm în agonia prelungitã în care ne complãcem.

 

România e geografie, nu e istorie. Întelege cineva acest tragic? O tarã are valoare numai cînd devine o problemã pentru altii, cînd numele ei înseamnã o atitudine. Cu totii stim ce înseamnã Franta, Anglia, Italia, Rusia si Germania, dar nu stim nici unul ce înseamnã România. Nu stim ce este România, dar stim perfect ce nu este. Si specializîndu‑mã în absentele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.

 

Zi si noapte, românii discutã despre România. Dar trebuie sã recunosc cã am descoperit prea putini pentru care ea sã fie o problemã serioasã, un crez si un destin. Întîlnesti prea des o viziune mediocrã a României si lipsa de profetism national pare a fi unul din defectele nationalismului nostru.

 

Vom rãmîne mai departe condamnati a reface cãile altora, a ne multumi cu un rost biologic, vom rãmîne noi numai popor? Pentru istorie, încã nu existã o natiune româneascã, fiindcã o mie de ani n‑am tulburat cu nimic linistea lumii, iar astãzi nelinistea globului ne sperie, în loc s‑o mãrim. Sã fim un popor „întelept“? Mai bine atunci prãbusirea. Viitorul va arãta în ce mãsurã ne vom nega constantele noastre inutile.

 

Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin natiune el participã la spirit, care si ea întrupeazã istoric valori spirituale, fãrã sã fie, în esenta sa, spiritualã. Orice neam se caracterizeazã printr‑o atasare de cosmic si înglobeazã în existenta lui o sumã de elemente preculturale. Toate avantajele si dezavantajele existentei lui derivã din proximitatea de originar. Asigurîndu‑si o pulsatie vitalã mai mare, se distanteazã de un sens spiritual. Un popor ajunge purtãtorul unei idei numai întru cît devine natiune sau este. Ca popor, existãm de atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune cã n‑am mocnit, în secole de opresiune, pentru o solidaritate româneascã. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — n‑a depãsit elementele definitorii ale unei existente populare. Natiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cîstigã elanul agresiv si acea ofensivã fecundã care este marca unei individualitãti bine definite.

 

Bavarezii, saxonii, prusienii si celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în existenta lor izolatã si cvasiautonomã, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale si vigoarea initialã. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnati la un rol periferic. Natiunea scoate la luminã si valorificã disponibilitãtile istorice si înclinãrile mesianice ale unui popor. Elementarul existentei populare se orienteazã politiceste prin instinct; numai natiunile au ridicat politica la rangul de artã. Un popor care n‑are instinct politic rateazã în drumul spre natiune. Si ce înseamnã instinct politic? Pornirea nereflectatã de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forta si triumful ca finalitate, în afarã de restrictiile eticii; dorinta de primat si de unicitate; cultul pentru organizatie si formele obiective. Instinctul politic, devenit artã, canalizeazã toate energiile în vederea obtinerii unui cîstig maxim. Natiunile cu mare spirit politic sînt vesnic la pîndã. Si mãrirea lor o constituie o distributie egalã de luciditate si de agresiune. Fiecare natiune urmãreste ridicarea nivelului ei istoric (fortã, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun sã‑si valorifice puterea. Si puterea nu poate fi valorificatã decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate frictiunile dintre natiuni devin cu timpul sfîsieri. Atît timp cît vor exista natiuni, vor fi si rãzboaie, iar de vor dispãrea ele, conflictele se vor mãri pe rase, iar dupã rase pe… astri.

 

Se vede cã existã în om o cãutare a suferintei colective. Rãzboiul e o respiratie periodicã a fiintei umane si, desigur, expresia ultimã si bestialã a soartei omenesti, conceputã ca o cãdere.

 

Precum un popor tinde sã devinã natiune, asa natiunea tinde sã devinã mare putere. Si dacã tranzitia întîi se face cu mai putine abilitãti si cu spontaneitãti ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei constiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce cautã o finalitate eticã istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decît prin dominatie. Chiar dacã o natiune ar avea destulã energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin dominatie, rezultatã din încãlcãri si cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacã o natiune s‑ar multumi cu ceea ce are. Forta acumulatã o mînã însã la revãrsãri si eruptii. Fãrã voia lor, atîtea si atîtea natiuni au procedat la rãzboaie din purã saturatie de putere. Existã un potential imperialist, inegal distribuit între natiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acelasi nivel, iar inegalitãtile, creînd o ierarhie de forte, dezvoltã implicit antagonismele si fixeazã rãzboiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spatialã a unui popor si prin suprapopulatie. O tarã care suferã de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu înceteazã totusi a fi imperialistã, deoarece orice imperialism autentic se leagã de sensul si de devenirea unei natiuni. Roma anticã a putut stãpîni tot ce a vrut. Aceasta n‑a împiedicat‑o sã fie totdeauna imperialistã. Si a fost prin directiunea specificã a istoriei sale. Imperialismul de circumstantã este nerevelator si el nici nu descoperã o mare natiune. Cuceririle mari au în ele o mare dozã de gratuitate, de fatalitate inutilã. Cine cucereste numai fiindcã îi trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificatie istoricã. Tot ceea ce e grandios si durabil în istorie s‑a fãcut sub imperiul unei necesitãti, care n‑are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate cã toatã istoria nu este decît o tragedie gratuitã…

 

În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodatã la luminã si care se aflã, dacã nu la acelasi nivel, în tot cazul în acelasi tel. Inegalitãtile aproximative de nivel se atenueazã în urmãrirea freneticã a aceleiasi finalitãti. Natiunile între ele îsi aranjeazã tragedia. Ea este însã incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc sã se cristalizeze în natiuni, pe cînd altele îsi disputã întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la natiune rezolvîndu‑l demult. Ca sã nu fie înghitite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altã cale nu existã de a învinge inegalitãtile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dacã un popor se avîntã în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în comun tragicul decadentei; îi rãmîne însã subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficienta marilor puteri, el si‑ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în vremurile cînd marile puteri îsi sãrbãtoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie sã‑ti trîmbitezi o vitalitate nesemnificativã, dupã ce altii si‑au cheltuit viata în sensuri. Barbaria veritabilã înseamnã biologie purã si poartã nereflectat si nedrept stigmatele barbariei. Cãci ce este barbaria, dacã nu un imperialism ce nu serveste nici o idee? Vitalitatea fãrã un sens spiritual, cucerirea fãrã un simt politic, rãsturnarea fãrã o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivocã. Dacã barbaria preparã un gol istoric în care sã aparã aurorele si, ca atare, peste ea îi creeazã devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea popoarelor istoriceste tinere trebuie sã afecteze forma exterioarã a barbariei, dar explozia debordantã de energie — sã ascundã cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr‑un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnã de decadenta altora.

 

 

CAP. III

Golurile psihologice si istorice ale României

I

Dacã s‑ar putea dovedi cã posibilitãtile sufletesti ale românului nu întrec cele arãtate în trecut si cã viitorul nu va scoate la luminã fete ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatrã la temelia României de mîine ar fi zadarnicã. O tarã nu se naste si nu creste din afarã, ci din conditii lãuntrice. Chiar dacã acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai putin o marcã si o individualitate. Rosturile devenirii unei tãri îsi au atîtea ratiuni în psihologia poporului respectiv! Si dacã psihologiceste nu pot fi explicate formele sociale, cristalizãrile obiective ale soartei unui popor, se pot totusi întelege golurile, insuficientele, latura negativã a unui destin.

 

Existã un viciu substantial în structura sufleteascã a românului, un gol initial din care derivã seria de ratãri ale trecutului nostru. În începuturile românesti, n‑a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperã siesi si lumii într‑un proces îndelungat, ci numai dispozitii, virtualitãti care, în totalitatea lor, pot arãta sensul unei revolutii si al unui destin. În potentialul psihic al poporului român trebuie sã existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficientã substantialã. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activã în începuturi, o explozie nestãvilitã, forma româneascã de viatã suferã de lipsa unui dinamism primordial.

 

Existã un pãcat originar al României a cãrui naturã nu e definibilã, dar identificabilã în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioasã, cu cît depãsirea si înfrîngerea acestor insuficiente originare este conditia lansãrii noastre în lume. Ce este pozitiv si creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s‑a realizat pînã acum se datoreste unei impulsiuni dinamice care, din pãcate, a fost aproape disparentã fatã de negativitatea înscrisã în premisele noastre si care ne‑a mentinut în somnul istoric de o mie de ani.

 

Deficientele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiente psihologice structurale. Particularitatea conditiilor istorice si gravitatea lor au adîncit numai dispozitiile initiale si au scos la luminã an‑istoria noastrã. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcã n‑am fost destul de tari si de capabili sã le înfrîngem. Dacã în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza si de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, asa cum au fãcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca numãr. Un popor conteazã prin numãr; dar mult mai mult, prin forta lui agresivã. Problema populatiei devine tragicã dacã descresterea indicã o deficientã biologicã. De aceea, un popor tînãr cu populatie redusã, dar în crestere, este mai creator si mai temut decît unul mare, în descrestere. Instinctul combativ si militant dã o configuratie istoricã mai accentuatã decît realitatea numericã. Prusia, detasatã de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o tarã, care n‑ar fi mai putin temutã, cu toatã populatia ei redusã. Prusia singurã echivaleazã tot restul Germaniei; astfel se explicã de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viatã întregii tãri. În orice formã politicã, Germania ar fi totdeauna prusianizatã.

 

Singurul altar în fata cãruia s‑a închinat omenirea este forta. Si noi ne‑am închinat în fata acestui altar, dar numai pentru a ne umili si a preamãri forta altora.

 

Românii au fost totdeauna prea cãlduti. Urînd extremele si solutiile tari, ei n‑au prezentat în fata cursului lucrurilor reactiunea caracterizatã a unei individualitãti, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s‑au fãcut peste ei. Echilibrul nostru n‑a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiente. El nu acoperea nici mãcar contradictii lãuntrice latente, ci linistea amãrîtã a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n‑are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naste dintr‑o împlinire internã si o rotunjime a stilului. În formele minore de culturã, echilibrul este nerevelator si compromitãtor. Nu prin echilibru si‑au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr‑o cãutare vesnicã si chinuitã, care se aseamãnã unei drame si niciodatã unei dibuiri. Un neam trebuie sã‑si riste nu numai energiile sale, ci esenta, fiinta sa. Nerealizîndu‑se, pãcãtuieste împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.

 

Românii ar fi trebuit sã se gîndeascã la soarele ce apãrea si deasupra tãrii lor, si sã fi dat prin fapte un rãspuns luminii. O istorie tumultoasã este recunostinta unui neam fatã de înãltimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, însã, una a omului.

 

Va trebui sã vedem care este specificul national al României, care a tinut‑o o mie de ani în nemiscare, pentru a‑l putea lichida împreunã cu mîndria ridicolã care ne ataseazã de el.

 

…De cîte ori privesc tãranul român îmi place sã vãd înscrise în cutele fetei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt tãran mai amãrît, mai pãmîntiu, mai coplesit. Îmi închipui cã acest tãran n‑a avut o sete puternicã de viatã, de i s‑au înscris pe fatã toate umilintele, de i s‑au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viatã ar dovedi el, impresia nu este totusi a unei prospetimi biologice. O existentã subteranã este fiinta lui si mersul lui lent si gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care‑am iesit din vãgãuni, din munti si din vãi. Am privit cerul din umbrã si‑am stat drepti în întuneric. Ne‑am rãcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scãpa…

 

Cînd va ridica tãranul român capul în sus? În jos am privit de cînd ne‑am nãscut.

 

Critica fizionomicã a României îsi are nu numai o ratiune teoreticã, ci si una practicã. Existînd relativ putine documente valabile asupra fiintei lãuntrice a tãrii, toate elementele exterioare ce ne‑o reveleazã trebuie folosite. În fizionomia tãranului francez, german sau rus se exprimã atîtea caractere ale istoriei tãrii respective. Decît, Franta, Germania si Rusia s‑au arãtat lumii pînã la orbire si apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, asa cã putem cu usurintã sã uitãm pe tãrani cînd vorbim de ele.

 

Orice popor ar trebui sã tindã la realizarea unei culturi „istorice“, si nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalitãti înseamnã a rata mersul ascendent al unei culturi.

 

Un popor care n‑a creat decît o culturã popularã n‑a trecut treapta istoricã. Si cum sã o treacã, dacã orice culturã popularã identificã valorile cu etnicul? O culturã popularã este o sumã de creatii, care se nasc din rãdãcinile adînci ale sufletului si pãstreazã aderenta la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului dã nastere în culturile istorice la valori ce‑si iau zbor autonom în lume. Culturile populare respirã în mituri, în aceste presimtiri de istorie. Ele concep devenirea substantial si astfel se dispenseazã de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformãri; iar din punctul de vedere al autenticitãtii, aceste transformãri sînt falsificãri. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice si chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive si reactionare. Rãmînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este sã le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însãsi? Va iesi ea din sine?

 

Lipseste devenirii României un sens ascendent. Schema formalã a soartei noastre este orizontala. Ne‑am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Pãmîntului sînt iruptii si de aceea soarta lor trezeste implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendentei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determinã dupã elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeazã pregnanta ei. Elanul unei culturi exprimã prezenta internã a patosului gotic. Cãci goticul este verticala spiritului. Din el derivã tragicul, sublimul si renuntarea, ca pasiune pentru altã lume. Absenta lui te asimileazã linistit si cãldut devenirii, aruncîndu‑te pradã timpului. Destinul, ca o lunecare orizontalã, este negatia goticului si a complexelor de viatã nãscute din el. Neamul românesc n‑a trãit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispretul, contemplatia domoalã, religiozitatea minorã, anistoria, întelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru national, aspect din pãcate central. Asa ne‑am trãit noi o mie de ani si asa va trebui sã nu ne mai trãim miile ce vor urma.

 

Numai furia devenirii este vitalizantã. Cine se abandoneazã ei cu pasiune, pînã la prostie sau pînã la isterie, este imposibil sã fie înghitit de timp. Cãci o ardoare exasperatã în devenire te scoate — prin forta patimii — în afarã de timp. As vrea ca România sã zbîrnîie de freamãt si din inimã sã‑si facã un cuptor. Nu existã altã scãpare de subistorie, adicã de timpul nostru pierdut.

 

Resemnarea noastrã de veacuri ne‑a fãcut întelepti. Dacã individual întelepciunea poate atinge culmi, ea este inertie ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai întelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsã de curaj si de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofã pentru neam. Si cînd te gîndesti cã aceastã maximã este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popularã româneascã exprimã aceeasi timiditate în fata vietii, aceeasi nehotãrîre si resemnare. Va trebui sã nu mai fie jignit acest neam lãudîndu‑i‑se atît întelepciunea! Adevãrurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s‑a nãscut din întelepciune, care nu poate fi decît sub ‑ sau transistorie. Întelepciunea este negatia istoriei, fiindcã ea este distanta de viatã, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstitia vietii, fiindcã ea este vibratia activã si intensã a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.

 

Adevãrurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind sã rãpeascã omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înteleg sã te mîne fatalitatea individualã si interioarã, dinamismul demonului lãuntric, dar este o deviere si o rusine antropologicã sã‑ti pui capul sub timp. Ne‑a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune putin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui sã‑l lichidãm în fulgere. Pînã în sîmbure sã ne loveascã scînteierile lui.

 

Plaga secularã a României a fost scepticismul. Este într‑adevãr surprinzãtor cum la un popor întîrziat a putut sã aparã un fenomen caracteristic declinurilor, saturatiei sau oboselii culturilor. Cînd energia productivã a unei culturi se epuizeazã, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltã un plus de luciditate, care anuleazã naivitatea si prospetimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevãrat? Fatã de cultura germanã, pe care o defineste o monumentalitate virginalã, cultura francezã amestecã într‑o mare seriozitate a spiritului gratiile si ironiile inteligentei, încît pentru un ochi nesensibil la nuante, ea se prezintã ca un joc inutil, ca o sumã de gratuitãti. Existã în Franta un scepticism al inteligentei, rezultat din rafinamentul si excesele acesteia, dar nu existã un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce priveste zona afectivã, lumea volitionalã si complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le‑a afectat niciodatã. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcã orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitãti originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumã a inteligentei si un lux al inimii; el n‑a avut aderente organice la strãfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea si natura cuprinderii sale — este totusi adînc prin înrãdãcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne‑a fost si mai fatal. În premisele fiintei noastre si‑au întipãrit îndoielile cangrena. Nu este adevãrat cã împrejurãrile defavorabile ale trecutului nostru au adãugat conditiei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l‑au adîncit numai; cãci este imposibil ca împrejurãrile exterioare sã fi creat ele însele dispozitii atît de esentiale. Destinul nostru mizerabil ne‑a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitãtile sceptice, toate posibilitãtile de ratare. Soarta noastrã a fost favorabilã tuturor tendintelor negative ale psihologiei românesti. Nu se gîndeste nimeni la acest fapt: ne‑am dezvoltat pe de‑a‑ndoaselea. Un destin pe dos.

 

Scepticismul este extrem de interesant ca pauzã în culturã, ca recreatie a spiritului dupã epocile constructive. El exprimã atunci dorinta unei respiratii iresponsabile a spiritului, a unei complãceri în propria lui inutilitate. Dar este întristãtor scepticismul teluric si subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drãgãlãsie si de elegantã. Abandonarea pasivã soartei si mortii; necredinta în eficienta individualitãtii si a fortei; distanta minorã de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic si national care se cheamã Miorita si care, alãturi de întelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchisã a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca sã dea vibratia lor tînguitoare — si totul s‑a sfîrsit.

 

În momentul în care România va cîstiga gustul devenirii, va învinge — prin forta lucrurilor — îndoielile inimii. Cãci din îndoielile ei se alcãtuieste scepticismul nostru; o inteligentã blazatã i‑a oferit numai verificãri si ilustratii teoretice. Trecutul României mã face sceptic prin scepticismul sãu. Nu vãd în el o justificare mesianicã. Mã gîndesc însã ce singular s‑ar putea individualiza România în lume, dacã, învingîndu‑si materialitatea si greutatea obscurã din scepticismul sãu într‑o realizare superioarã de viatã, si‑ar exploata îndoielile ca elegante si ornamentatii ale spiritului sãu, ca o corolã crepuscularã a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l‑a justificat în logicã. N‑o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — aceastã mare asteptare a României — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnã lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacã omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizãm, resemnîndu‑ne. Cum de‑au putut exista patrioti care sã facã din resemnarea noastrã secularã o virtute? Sã fie chiar atîta inconstientã în entuziasm? Pe cînd renuntarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcã este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inertie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsã de tensiune lãuntricã. Renuntarea are totdeauna o valoare religioasã; resemnarea, numai una psihologicã. Renuntãm la ceva; ne resemnãm în fata a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensã adusã elanului prometeic al spiritului. Renuntare pleacã din haosul si demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toti istoricii României — implicit sau explicit — sînt de acord cã resemnarea a fost nota intimã a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere sã‑i fi convins pe români cã nu mai au nimic de fãcut, de s‑au abandonat cu voia si fãrã voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntã decît dupã ce toti românii se vor fi convins cã totul este de fãcut.

 

Multe popoare au fãcut haz de propria lor conditie; autoironia nu lipseste la nici un popor chinuit si oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoasterea sã meargã mînã în mînã cu autodispretul, asa cum se întîmplã excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepti cu urgisirea noastrã de am vedea în acest fenomen numai deficientã, cînd el constituie o notã originalã de o ciudatã semnificatie. Nu este popor care sã‑si priceapã mai bine insuficientele si care sã simtã o mai rarã voluptate de a si le mãrturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivã, „un scuipat în sîn“ general, o amarnicã luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat si fãrã conflicte, pentru ca la altii — la cei putini — sã devinã sfîsieri. „A fi român“, sã nu fie oare o evidentã plãcutã? Este sigur cã poporul românesc are o distantã de el însusi, care indicã o particularitate unicã la un neam fãrã constiintã istoricã.

 

Francezul este francez, precum piatra piatrã; el este francez, fãrã sã stie. Si chiar dacã stie, nu‑i foloseste si nu‑i ajutã la nimic. Noi stim în fiecare clipã cã sîntem români si ne explicãm toate gesturile si reactiunile prin conditia noastrã particularã. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rarã voluptate sã ne mãrturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil“, „ce sã te astepti de la o tarã ca asta“ etc.…

 

Si evreii stiu pînã la isterie cã sînt evrei, si tot asa si rusii. Dar evreilor nu le face nici o plãcere aceastã luciditate, la care ar renunta bucuros, dacã nu le‑ar trezi‑o toti, dar absolut toti neevreii. Nici un evreu nu‑ti iartã cã stii cã e evreu. Individualizat în lume la limitã, hors la loi rasial, se sfîsie într‑un orgoliu dureros. Românii se lichideazã în fata lor însisi, fãrã nici un orgoliu, si autodispretul de care dãm dovadã cu totii ne încîntã fãrã satisfactii mari, rãmînînd în limitele scepticismului. La rusi, autoconstiinta a fost totdeauna însotitã de autotorturã. Asociind conditiei rusesti pasiunea pentru durere, ei s‑au sfîsiat încontinuu, nestiind sã se accepte sau sã se refuze. Rusii s‑au simtit ca o mare fatalitate, nu însã ca o evidentã. De aceea s‑au cãlcat ei în picioare la toate rãspîntiile si nu s‑au crutat niciodatã în cãutarea vijelioasã a nefericirii. Acest popor suplineste rîsul prin rînjet, delicatetea prin avalanse lãuntrice, nuantele prin cascade. Rusii n‑au înteles niciodatã cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci cãutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns sã asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare crizã a culturii moderne. Existenta ei ne‑a convins cã Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.

 

În proportii mai mici, noi românii ne‑am simtit totdeauna anormalul soartei. Dacã sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentã, dacã o febrã puternicã ar fi evaporat apa din el, tragedia ne‑ar fi dat o rarã proeminentã si o zguduire extrem de fecundã. Autodispretul presupune totusi un amar si o nemîngîiere, care configureazã specific România. Cînd te gîndesti la celelalte tãri mici, care n‑au fãcut nimic si se complac în inconstientã sau într‑un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu‑ti poti retine admiratia pentru luciditãtile României, cãreia nu‑i e rusine sã‑si batã joc de ea însãsi, sã‑si scuture neantul în autodispret sau sã se compromitã într‑un scepticism dizolvant. S‑ar putea ca odatã constiinta laturilor negative ale României, printr‑un adevãrat miracol istoric, sã o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea si‑a dat seama de neantul sãu ca nici o tarã din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacã alcãtuieste un stadiu, si este o rusine ca permanentã sau înfundãturã.

 

Multi români, nesfîrsit de multi români, mãrturisesc zilnic cã România este ultima tarã din lume. Multora le dã aceastã afirmatie o satisfactie rece si indiferentã. Dar nu se poate ca pe unii sã nu‑i doarã si nu se poate ca în viitor sã nu‑i doarã pe toti. România va fi mîntuitã cînd pe toti ne va sfîsia soarta, cînd ne vom sfîsia cu totii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr‑un patos religios, de a nu fi fãcut din mesianism o soteriologie. Dacã problema misiunii noastre nu va deveni o doctrinã de mîntuire, sîntem pierduti, adicã ne vom pierde în noi însine, fiindcã lumea nu ne‑a avut niciodatã. Ceea ce spunea un lãutar tigan unui cerc de români: „aveti noroc cu noi, cã de nu ati fi ultimii“ defineste o situatie realã, nu o exagerare trivialã. Dacã România nu va face istorie, va rãmîne ultima tarã din lume, asa cum e trãitã de cetãteanul imbecil de fiecare zi. Trebuia sã ne fi trãit religios drama noastrã româneascã, pentru a ne mîntui de atîtea pãcate nationale. Românii sînt prea transparenti lor însisi. Putini oameni vor exista cu mai putin mister sufletesc; o inimã deschisã lumii în cea mai perfectã familiaritate. Intimitatea liricã cu fiinta defineste sentimentul de viatã al românului. Cum se explicã totusi cã nu este tarã, în care literatura rusã sã se fi bucurat de o circulatie mai generalã? Sã ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atractiile unei compensatii, sau oare capriciul nostru sã fie flatat, în analogiile lui exterioare cu irationalul psihologiei rusesti? Cineva spunea cã românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmãtul din ele. Într‑adevãr, capriciul exterior si complexitatea de suprafatã, atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei rusesti, numai de aparentele tragediei interioare. Românii au desigur mai putine luminisuri decît francezii, dar ascunzisurile lor sînt departe de a‑i apropia de firea turmentatã a rusilor. Dezmãtul este climatul natural al României. Inima noastrã ia contur prin linii frînte. N‑avem continuitatea pulsatiei si, neavînd o linie, ce soartã am putea sã opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici mãcar în ele. Un popor, dacã este lipsit de o idee istoricã, trebuie sã aibã cel putin un sentiment generator de tragic. Franta n‑ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernã, dacã alãturi de lumea de valori cãreia i s‑a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuitãti a miscat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesitãtii. Dar, pentru ca un popor sã poatã naste din sine superstitia unei glorii universale, trebuie sã dispunã de dimensiuni universale în suflet.

 

Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimã. Ce‑i mai rãmîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapã nici o ocazie de a‑si deserta inima. Nu pleacã de aici un anumit pustiu al nostru? Existã un mare desert în România.

 

Orice complexitate sufleteascã presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditãti durabile si taine îngropate. Ascunzisurile sufletesti se alimenteazã din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiazã? Ce cautã strãfundurile sufletului în lumina zilei? Nu existã „suflet“ decît în noapte. România nu este o tarã luminoasã: ea este o tarã subteranã, dar fãrã mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscuritãtile noastre. Cãci nu cred ca România sã fie timidã cu înãltimile sau adîncurile ei. Din pãcate ea este prea sincerã si prea curajoasã cu golurile ei. Si le acceptã prea des, se dispretuieste pe sine de prea multe ori.

 

Este foarte caracteristic cã un român nu se poate face interesant într‑o societate de conationali, decît etalîndu‑si defectele, insuficientele. Nu existã popor în lume care sã facã o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent si unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispretului, de negativitate superficialã. N‑am întîlnit om care sã aibã o mai slabã aderentã la valori ca românul. De cînd existã România, nici un intelectual n‑a murit pe o idee, vreau sã spun cã nici unul nu s‑a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcãm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notã diferentialã a românului. Credinta în inutilitatea jertfei este asa de organicã, încît ar trebui o febrã asemãnãtoare epocii de martiri a crestinismului pentru a convinge acest popor amãrît de sensul spiritual al renuntãrii. Ne lipseste pasiunea distructivã pentru ideal. Nu poti impune o valoare decît pe dãrîmãturi: ruinele indicã totdeauna prezenta spiritului. Elanul de autodistrugere care sã se nascã din dorinta de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi si gelozia pe ele, ce naste pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea fatã de conditia româneascã. El stie cã nici unul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de român. Si atunci, începe mãrturisirea deficientelor proprii, interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratãrile si golurile si le explicã prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea individualã. Este drept cã schimbarea la fatã a tãrii nu se poate face prin eforturi divergente si disparate, ci este necesarã o modificare structuralã pe bazã de orientare colectivã. Dacã toatã România nu pleacã la drum ca sã se cucereascã pe sine însãsi într‑un elan colectiv, indivizii care vor sã se salveze dintr‑o românitate deficientã sînt condamnati mai curînd sau mai tîrziu ratãrii, neavînd la bazã rezistenta substantei nationale. Frecventa încercãrilor de mîntuire individualã este totusi simptomaticã si ea dovedeste ce intensitãti poate sã atingã vointa de lichidare a unui dezastru national, înscris în sînge. Pînã cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?

 

De‑am fi dezvoltat o pasiune infinitã si de ne‑am fi revãrsat ardori ascunse, viata noastrã n‑ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam si noi reazemul gloriei, si mãrirea ne era o consolare, iar nu aspiratie vagã. N‑am interiorizat decît resemnarea si de aceea nu stim ce înseamnã acumulãrile temporale, cu inevitabilele lor declansãri explozive. Nimic nu se creeazã în domeniul spiritului fãrã un anumit grad de ascezã. Cu cît viata este mai strînsã în zãgazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie sã ardã sub constiintã. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viata. Exasperarea biologiei între intensitãti si deficiente constituie fundamentul spiritului. Cãrei idei i‑am servit cu toate fortele vietii, de cîte ori ne‑am îngenuncheat tãriile inimii slãbiciunilor spiritului? Asceza este o vointã de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai putin violentã. Încordãrile si vibratiile ascezei rãzbunã tot ce n‑am trãit, tot ce n‑am consumat. Românul n‑are de rãzbunat decît somnolenta lui secularã. Individual, n‑a refuzat aproape nimic si de aceea este clar cu sine însusi, sincer cu nimicul sãu. Dorintele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netrãind. Sã ne fie neistoria izvorul nostru de viatã? Fi‑vom capabili sã creãm prin ce n‑am fãcut? Tot ce s‑a creat pînã acum în România poartã stigmatul fragmentarului. Afarã de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne‑am lãudat cu el. Cãci nu l‑am declarat, cu totii, o exceptie inexplicabilã printre noi? Ce a cãutat pe aici acel pe care si un Buddha ar putea fi gelos? Fãrã Eminescu, am fi stiut cã nu putem fi decît esential mediocri, cã nu este iesire din noi însine, si ne‑am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Sîntem prea obligati fatã de geniul lui si fatã de tulburarea ce ne‑a vãrsat‑o în suflet.

 

 

 

Adîncimea sufleteascã a unui popor se mãsoarã dupã gradul de religiozitate. Pasiunea religioasã exprimã tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n‑au cunoscut perioade întregi ale vietii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescutã pînã la nebunie, suferã de un nivel interior extrem de scãzut. Nici un popor mare nu mosteneste o religie si o acceptã ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rusii au primit din afarã crestinismul. Decît, ei l‑au transformat într‑o asa mãsurã în ei, încît se poate vorbi de o recreatie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseascã au atîtea aderente la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comunã. Precum un popor trebuie sã dea nastere unui fenomen politic original, asa trebuie sã‑si adapteze o religie la forma lui de viatã, pînã a o face creatie nationalã. O religie este universalistã în intentia ei teoreticã; ea nu poate fi însã în realizarea ei practicã, deoarece nici o formã a spiritului nu este vie, decît localã, concretã, adaptatã. Practic vorbind, existã numai crestinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N‑avem sã ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în tãrile latine, unde aparent prezintã o omogenitate perfectã.

 

Împlinirea în religie tine de esenta si destinul unui neam. Dacã prin ea nu reuseste sã‑si ridice nivelul istoric, înseamnã cã el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchilozã, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevãratã antinomie între religie si revolutie. Care este temeiul reactionar al religiei? Cît este principiu si cît istorie în rezistenta religiei la spiritul revolutionar? Teoreticienii revolutionari nu sînt împotriva religiei dintr‑un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opozitiei acestor valori la orice încercare de transformare totalã. Sentimentul religios este prin esentã nerevolutionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reactionar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrseste cu timpul a fi strãin complet de problema socialã. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu fata spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu‑i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastrã. Teologia întreagã este reactionarã, fiindcã ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cãdere; pentru spiritul revolutionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revolutionar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admitînd posibilitatea unei modificãri esentiale în temporalitate, spiritul revolutionar cade într‑un paradox, care‑i constituie tragicul si farmecul sãu. În timp nu se întîmplã modificãri de structurã si de esentã, el fiind o fluiditate de nuante. Timpul actualizeazã si distruge. Dar în el nu se poate naste o lume esentialã nouã. Tragicul spiritului revolutionar consistã în violentarea timpului si a vietii.

 

Religia, opunînd vesnicia în fiecare clipã timpului, paralizeazã avîntul rãsturnãtor.

 

Obsesia vesniciei îl scoate pe om din viatã. Poate cã toatã religia nu este decît o rãtãcire divinã a omului.

 

Dintre formele spiritului, cea religioasã este mai aplecatã spre automatizare, inertie. Dacã formele politice se succed si în mobilitatea lor asigurã o respiratie usoarã si degajatã unui popor, religia îl strãbate si îl învãluie pe toatã durata existentei lui, fãrã primeniri adînci, în modificatii pur configurale. De aceea se leagã ea de formele politice si sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvã, ea sã fie incapabilã a se adapta repede la altele, în nastere.

 

Existã totusi un moment dinamic si hotãrîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevãratã fortã vitalã si care este singurul în mãsurã a‑i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, îsi manifestã aderenta la o religie, fie printr‑o convertire, fie printr‑o atasare organicã spontanã, contacul acela initial dezlãntuie o vibratie si un dinamism neobisnuite. Este o electrizare insuficient apreciatã, aceea nãscutã din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formatie, triburi sãlbatice avînd toate presimtirile de culturã, cu o spiritualitate atît de rafinatã cum a fost cea crestinã. În zorile fiecãrui popor, momentul religios este de o fecunditate unicã. Procesul prin care un neam se elaboreazã prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuzã pãcatul reactionar ce defineste cu timpul fiinta religiei. Un popor care n‑a cunoscut în începuturile sale tensiunea si fiorul contactului cu religia nu întelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificatia întîii discontinuitãti, a primului salt. Numai în aurora nationalã, religia este un factor hotãrîtor. Se întîmplã foarte rar sã fie dinamicã si în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o crestere a autoconstiintei Germaniei si ca atare o ridicare — dacã nu efectivã si politicã, în tot cazul interioarã — a nivelului ei istoric.

 

Putine tãri au fost care — ca România — în întreg trecutul lor sã nu fi cunoscut alt mijloc de respiratie spiritualã decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n‑am fi avut nici mãcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n‑a fost niciodatã dinamicã; în schimb, n‑a încetat niciodatã de a fi nationalã. Prin ea n‑am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne‑a dat o presimtire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dupã care de‑am fi fost catolici eram astãzi pe o treaptã de civilizatie mult mai înaltã, poate fi justã, cu o singurã rezervã: poate nu mai eram. Defectele de evolutie ale României nu sînt de naturã religioasã. Dacã nu ne‑am miscat atîta timp, nu este de vinã ortodoxia: sîntem noi. Ea n‑a fãcut decît sã ne închidã în noi însine si sã ne vegheze tãcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explicã de ce a participat ea la aproape toate formele de nationalism si de ce ea nu poate fi decît nationalistã. Este însã îndoielnic cã fortele ei, cã sãrmanele ei resurse ar putea‑o ajuta sã dinamizeze o Românie crescutã dintr‑o viziune modernã. Ea nu este atît de puternicã, încît opunînd rezistentã sã devinã reactionarã; este însã destul de slabã pentru a deveni un anacronism.

 

Ortodoxia ne‑a tinut de cald în decursul secolelor de asteptare subteranã. De mult si‑a pierdut din cãldurã, si dacã azi e domoalã, mîine va fi neutrã sau rece. În afarã de faptul cã nici o formã a spiritului nu reuseste sã‑si mentinã valorile atasate — o lungã duratã — de un fond sufletesc, si acestea se cristalizeazã autonom, constituind o lume dezrãdãcinatã si moartã, existã pentru deficientele ortodoxiei explicatia religiozitãtii noastre aproximative. În România sînt multi oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred cã n‑a fost nimeni sã se îndoiascã. Numai cã religiozitatea româneascã este minorã, nepasionatã si, mai cu seamã, neagresivã. Cîti n‑au fãcut un merit din toleranta noastrã si au transformat o insuficientã în virtute! Adevãrata religiozitate este fanaticã, profeticã si intolerantã; ea înseamnã primii crestini, Inchizitia si Sfîntul Sinod al Rusiei tariste. (De aceea, ateism militant existã numai în Spania si Rusia.) Cine se pãtrunde de revelatie nu mai poate tolera nimic în afarã de absolutul ei si de realizãrile lui institutionale. Un om religios — adicã unul care‑si defineste clipele vietii prin religie — este fiinta cea mai incomodã, cea mai inumanã din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adicã fanatic, profetic si intolerant, chiar dacã este lipsit de capacitate politicã, îsi deschide un drum în lume datoritã pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica s‑a dovedit incapabilã sã se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n‑a înteles nimic din tragicul problemei sociale rusesti si s‑a fãcut — împotriva curentelor revolutionare — un instrument al autocratiei. Ea a avut însã atîta energie încît sã nu cedeze si fãcîndu‑si din inertie o tiranie si‑a dovedit atîtea rezerve de fortã.

 

Ortodoxia noastrã este circumstantialã, atenuatã si neprimejdioasã. Stilul nostru religios este labil si gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o interventie în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî dupã România. N‑am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine sã fii ortodox. Nae Ionescu spunea odatã cã neamul românesc odihneste în ortodoxie. Oare nu odihneste mai repede ortodoxia în el?

 

Crestinismul nostru e pastoral si, într‑un anumit sens, neistoric. El se desfãsoarã, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleazã si nu determinã un sens ascendent al comunitãtii. N‑are nimic gotic religiozitatea autohtonã. În ea predominã cenusiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracã în culori afumate. Dacã am fi fost cu adevãrat niste credinciosi activi, trebuia sã fim astãzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsatiile în andante definesc toate domeniile vietii noastre. O sensibilitate în minor nu putea sã se lege decît cu o gîndire staticã si cu o viziune pasivã a vietii. Este însã reconfortant a vedea cum România încearcã — printr‑un instinct al devenirii ei — sã‑si lichideze pacostea traditionalã a spiritului contemplativ. Cine‑ar mai putea afirma astãzi cã sîntem un popor contemplativ? Toti sînt de acord cã am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visãri sterile, lipsite de o adîncã interioritate, fãrã scuza profunzimii si a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei tãri. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliti a face o întreagã tablã de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altã parte, cãile de eliberare; tot ce ne‑a împiedicat sã devenim natiune si tot ce ne va ajuta; elemente care ne‑au fixat în cadrul culturilor mici si cele ce ne vor salva din el; destin de tarã îngenuncheatã si accesul la mare putere etc.…

 

Paralelismul acesta determinã rosturile României si sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui sã‑i alcãtuiascã viitorul constituie o sumã de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui sã si le asimileze, sã le integreze, sã apartinã lor.

 

Distanta lãuntricã de trecutul nostru trebuie interpretatã în justa ei valoare. Noi nu spunem cã strãdaniile lui Stefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importantã si de un anumit dramatism. Ele n‑au depãsit însã caracterul unei reactiuni de existentã si n‑au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastrã fatã de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptã atinge un nivel transistoric si este servitã de o fortã echivalentã valorii ei. Dintr‑o epocã moare tot, afarã de ce e transistoric. Renasterea sau Evul Mediu nu ne intereseazã decît pentru ceea ce mai pot spune si astãzi; pentru valabilitatea tipologicã si sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacã perioada romanticã nu ne‑ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentã, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezente a trecutului alcãtuieste viata istoriei. Rãmîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.

 

Relativismul a transformat devenirea în absolut si a exagerat concretul pînã la substantializare. Anulînd categorii si eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretã si închisã a perioadei istorice. Epoca a devenit monadã, iar generatia, un grup organic de o convergentã perfectã. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate contin un sîmbure de universalitate. Cele cu adevãrat mari se leagãnã în universal. Acest proces nu se întîmplã constient sau voit, ci naiv si nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile si eflorescentele culturii, nu s‑a detasat de viatã în dualitatea caracteristicã apusurilor,ci se înmlãdie pe ondulatiile vietii.

 

Nu se poate crea cu constiinta universalitãtii, fiindcã orice creatie este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipãresc caracterele epocii si cu ele dai expresie unui continut interior, realizezi o obiectivare ce n‑are aderentã teoreticã si constientã la însusirile vremii tale. Marii creatori n‑au cunoscut pozitia lor în timp. Creatia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfãsurîndu‑se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca‑ntr‑un cerc limitat. Psihologiceste, epocile au o respiratie îngustã si un ritm sacadat de toate insuficientele. Este indiscutabil cã amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renasterii depãseste dimensiunile reale, precum iarãsi s‑ar putea sã nu întelegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretãrile moderne au fãcut din Renastere o lume. Ce e drept, ea este o epocã incomparabil individualizatã; numai cã, datoritã acestei individualizãri, ea nu a putut fi atît de cuprinzãtoare pe cît se spune. Ne‑am obisnuit a atribui Renasterii si consecintele ei îndepãrtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romanticã este derivare tardivã din Renastere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepãrtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esenta lui, ci pentru sufletul epocii care îsi cautã analogii trecute în mod inconstient. Cã romantica a iubit Evul Mediu si l‑a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitãtii ei, nevoii de a‑si defini afinitãtile.

 

Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încãpãtoare. Universalismul constient, cãutat, dezvoltat pînã la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintezã si de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu‑le, dar neînsumîndu‑le, alãturîndu‑le steril, într‑un agregat axiologic. Divergenta valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încãpãtor pentru orice si viziunea retrospectivã, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporanã întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadentã dovedeste, prin contrast, cã orizontul teoretic nu este conditia creatiei si cã excesul de luciditate descoperã un suflet încãpãtor, dar steril.

 

Cu cît epocile pe care le înglobeazã o perioadã istoricã sînt mai limitate ca sferã de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidã. Dinamismul culturii moderne îsi are explicatia în mãrginirea excesivã a diverselor epoci si a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istoricã îsi are ratiunea în insuficienta structuralã a fiecãrei epoci. Chiar dacã epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viatã, care se dezvoltã si moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficientã organicã nesolutionabilã. În aceastã insuficientã trebuie cãutat motivul substituirii epocilor si al mobilitãtii formelor culturii. Inconsistenta tuturor structurilor de viatã creeazã o fluiditate ce face din cãile existentei tot atîtea pierderi de substantã.

 

Valorile, nãscute din viatã, iau drumul razna si nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncã a culturii nu se aflã numai în simbolismul ei, care constituind valorile într‑o lume derivatã le îndepãrteazã de o zonã ontologicã, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viatã, sfîrseste la antinomia cu ea. Cine ar încerca sã se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologicã, n‑ar violenta prea mult individualitãtile lor, dacã le‑ar clasifica din punctul de vedere al solutiei fatã de problema spirit — viatã. (A solutiei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al cãror stil se bazeazã pe o exasperare a conflictului dintre spirit si viatã (cultura indianã, egipteanã, goticul european si goticul ca o categorie mai mult sau mai putin imanentã tuturor culturilor). Altele, neputîndu‑l învinge, l‑au atenuat (cultura greacã, întrucît a realizat o armonie mai mult doritã decît efectivã; cultura francezã, ca o culturã abstractã, în care spiritul nu se opune vietii, ci numai inteligenta; cultura japonezã, ca o culturã a gratiei etc.) Întreg procesul culturii îsi are rãdãcinile dramatice în elementele ne‑vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibratia din golurile irationalului. Deficientele vietii au creat devenirea istoricã.

 

II

La orice temperaturã ar fi ridicatã si pe mîna oricui ar cãdea, cultura româneascã îsi are determinate anumite directii, pe care nu le poat modifica nici o lume de continuturi, oricît ar fi ele de variabile si de divergente. Întrucît facem parte dintr‑o culturã si sîntem integrati procesului ei, activitatea noastrã intrã într‑un fãgas, despre care putem sã nu stim nimic, el nu existã totusi mai putin. Ceea ce putem face este sã dezvoltãm la maximum tendinte imanente nouã, dar nerealizate din toate motivele cãderii noastre. Nu ne mai rãmîne decît sã începem a ne descoperi pe noi însine.

 

Toatã forma româneascã de existentã este stãpînitã de geniul momentului. În zadar am încerca sã ne educãm spiritul înspre activitatea constructivã, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare constientã si efort sustinut. Inspiratia de moment este legea noastrã. Românul iubeste întorsãtura, adicã inconsecventa în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinta lucrurilor înspre înãltime, ascensiunea firii e strãinã complet geniului nostru. Turnurile bisericilor românesti nu se sprijinã în cer, asa cum se întîmplã cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi multumite cã se aflã undeva, aproape de tot, un pãmînt, de care nu e bine sã te îndepãrtezi. O catedralã este un rãspuns lui Dumnezeu la toate întrebãrile care i le‑a pus omului. Ea dovedeste cã distanta între creator si creaturã este departe de a fi infinitã si cã, la urma urmelor, ei s‑ar putea întîlni vreodatã în înãltimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare si o sfruntare adresatã divinitãtii. Sînt turnuri pe care omul n‑a avut curajul sã scrie: pînã cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le‑a conceput pentru preamãrirea lui Dumnezeu sînt o dovadã a mãrimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înserãri este simbolul tragediei sau infinitului uman.

 

Fãcut‑am multe bisericute în trecutul nostru, toate triste si mici. Improvizatii de credintã. Stefan cel Mare si‑a exercitat ocazional un sentiment de pietate si ne‑a construit pe loc atîtea si atîtea biserici, locasuri minore si amãrîte ale dezertiunii din lume, si nici o constructie monumentalã, care sã intensifice un sentiment de viatã si sã‑i dea nesfîrsitul dramatic si vibrant care nãpãdeste sufletul în orice atmosferã goticã.

 

Nu numai din cauza nãvãlirii frecvente a hoardelor, ci si dintr‑o dispozitie lãuntricã, organicã, românii si‑au asezat satele în ascunzisuri, în vãi nebãnuite, în obscuritãtile naturii. Comparati acest sentiment de viatã cu acela care a împins semintiile germanice sã ridice burguri pe singurãtãti de stînci, sã‑si proiecteze tãria sîngelui în ziduri si blocuri de piatrã. O tristete infinitã mã cuprinde de cîte ori mã gîndesc cum, o mie si atîtia de ani, ne ascundeam prin pãduri si munti de frica dusmanului, adicã de propria noastrã fricã. Nu existã vrãjmasi, ci numai frica din care ei se nasc. Multi dusmani am vrut sã mai avem! Trebuia sã fi construit ziduri în jurul nostru, sã fi fost si noi o lume, sã ne fi clãdit destinul în piatrã. Asa, n‑a mai rãmas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut dupã demnitatea ruinelor. Cetãtile Moldovei nu mã consoleazã; românii tot în munti fugeau.

 

Lipsa unui simt ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a fãcut cultura româneascã o culturã a imediatului. Toate lucrurile se întîmplã aici si acum. A te descurca printre contingente, iatã imperativul viziunii circumstantiale a vietii. Atunci si acolo, fie cã determinã trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitãtii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, vointa nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înteles peste mãsurã ceea ce este irevocabil si transuman în fiinta timpului si spatiului.

 

Toate marile culturi s‑au nãscut din lupta biruitoare cu spatiul si timpul. Imperialismul, ca expresie supremã a marelui stil politic, este un dispret, o ofensã adusã spatiului. A‑ti face întinderile sclave exprimã setea arzãtoare si criminalã de a supune rezistenta lumii materiale. Revolta împotriva spatiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveste o idee imperialistã este mai avid de spatiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele pasilor soldatilor români ar trebui sãrutate.

 

Sau sã ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care si‑au creat destinul în începuturile si pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unicã n‑au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai sã escaladeze clipele, dar sã înfrîngã, sã se ridice pe cadavrele momentelor? N‑au îngenuncheat ei prezentul si viitorul, în pornirea de a da nastere la forme noi de viatã? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedeazã din rezistentã, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalitãtii spiritului.

 

Ireductibilul si irevocabilul spatiului si timpului nu sînt cunoscute de avalansa ca soartã a culturilor mari. Cu constiinta fatalitãtii timpului, nici un popor n‑ar fi fãcut revolutii, si nici rãzboaie n‑ar fi purtat, dacã spatiul ar fi fost atît de eterogen directiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spatiul si timpul fiecãreia.

 

Deoarece noi românii nu ne‑am încercat în procesul inconstient al luptei cu spatiul si cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne‑am impus fata în forme obiective si astfel greu ne putem arãta si greu ne putem face cunoscuti. Fatã de timp si de spatiu ne definim figura. Ea cîstigã cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendinta noastrã de a ni le asimila.

 

Defectul României este cã a fost prea multã vreme o potentialitate; a întîrziat sistematic sã devinã o actualitate istoricã. În asemenea conditii, cum o sã‑si poatã preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Existã un singur oras românesc, cu o marcã arhitecturalã proprie? Am rãmas la tãran si n‑am stiut cã satul n‑a intrat niciodatã în lume.

 

Românii au trãit o mie de ani ca plantele. Cresterea vegetalã le‑a determinat ritmul vietii lor. Precum, pentru o plantã, totul se face peste ea, asa si românul; totul s‑a fãcut peste el: biologia, ca si istoria. Unui popor de tãrani i‑a fãcut mare plãcere sã nu intervinã în cursul lumii. Nu existã neam care sã fie de o mai resemnatã abandonare în moarte. Tragedia izvorãste dintr‑un protest disperat si inutil împotriva mortii; el nu duce practic la nimic, însã se naste dintr‑un sentiment infinit si duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat‑o. Si asta înseamnã a‑i plãti birul.

 

Nenorocirea noastrã este c‑am integrat moartea în ordinea fireascã si am primit‑o cu duiosie si fãrã dramatism. Mai bine ne‑am fi dispensat de ea, asa cum au fãcut francezii, care au creat o culturã fãrã spirit tragic. Dar cine cunoaste fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturalã fatã de moarte? Sînt însã culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteanã de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o directiune specificã stilului lor de viatã si n‑au acceptat‑o ca o evidentã a lumii naturale. Românul se simte prea la el acasã între viatã si moarte, si‑si face un drum plãcut printre ireconciliabilele acestea initiale. Trãind cu o familiaritate indiferentã între lucruri care au greutate numai prin patosul distantei, el si‑a redus din fiorii la care nu‑i bine sã renunte spiritul. Astfel, România nu este o tarã tragicã. De Dumnezeu, n‑am stat niciodatã prea departe. Existã o literaturã popularã, cu mai multe povesti în care El se plimbã mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna si necazul acestui popor au ridicat multe scãri între pãmînt si cer. Bisericile n‑au trebuit sã provoace înãltimile.

 

Ce fioruri trebuie sã fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fãceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericutelor noastre, umilinta înfrînge credinta.

 

În genere, românii au prea multã umilintã si prea putinã pietate fatã de lucruri. Pietatea este ultima formã a seriozitãtii în fata ordinii invizibile. Cînd ea afecteazã un caracter uman si imanent, atunci viata este convertitã într‑o valoare echivalentã transcendentei. Este ca si cum toate aspectele realitãtii ar fi strãbãtute de un suflu divin si s‑ar împãrtãsi, în diversitatea lor, din acelasi izvor absolut. Din pietate se naste un sentiment solemn al vietii. Toate actele se desfãsoarã si se consumã ca oficieri, într‑o gravitate elegantã. Pietatea dã un sens etern zãdãrniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolicã reprezintã atîta seriozitate gravã si atîta responsabilitate istoricã deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activã, cu ceremonialui inerent si cu grandoarea mãsuratã care au asigurat catolicismului o dominatie atît de justificatã. S‑a mai adãugat spiritul politic, si lumea cealaltã a fost bine valorificatã în lumea asta.

 

Umilinta te aseazã totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunosti nici mãcar la nivelul si conditia devenirii curente. Umilinta este sentimentul cel mai a‑istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vietii este leagãnul ei. Dacã, individual, ea poate presupune un spirit detasat, în expresie colectivã, e descurajantã. Umilinta este un viciu. Cãci rãpeste atît omului, cît si lumii, farmecul si valoara.

 

Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este si influenta dizolvantã a umilintei, acest sentiment ce ne‑a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcã de secole n‑am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît rãspunsul întelepciunii pasive a tãranului: „Sã treacã de la noi!“ Nu existã o fiintã mai umanã decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, tãranul îti va rãspunde invariabil: „între oameni se întîmplã toate“. Excesul de întelegere, din fuga de conflict si de dramã. Acesta e si sensul scepticismului, în general.

 

Românii n‑au aproape nici o întelegere pentru istorie, cãreia‑i substituie conceptia destinului. Si ce este ideea de destin? Logica irationalului. O directie interioarã într‑o lume de contingente, o fatalitate într‑o totalitate de variabile. Pe cînd însã culturile moderne au renuntat la ideea metafizicã a destinului, înlocuind‑o cu una psihologicã, noi românii am rãmas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnã mai mult decît un ireductibil lãuntric ce ne dã o formã în viatã. Fatalitatea creste din suflet si rãmîne în marginile lui. Dacã totusi depãseste sfera psihologicã, ea afecteazã forma unui determinism mecanic, fãrã baze în ontologic. Românul vede însã o sursã universalã realitãtii esentiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.

 

Ideea de destin are marele merit de a explica toate si nimic. Forta oarbã, care‑si are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cãuta o bazã ascunsã si generatoare a tuturor continuturilor de viatã; ea însã nu le poate explica diversitatea si divergenta. Exuberanta fenomenalã se ridicã, autonomã, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rãmîne strãin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se misca, ei vor întelege istoria si poate i se vor integra.

 

Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade si prea asezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir.

 

Toti acei care iubesc poporul românesc mai putin decît mine — fiindcã ei nu‑i iubesc viitorul lui — sustin cã însusirea esentialã si de mare merit a românului este omenia. Nu vreau sã spun cã ea e un defect, dar îmi este imposibil sã‑i descopãr altceva decît o virtute mediocrã, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiti de personalitate. Într‑o lume în care numai excesul inimii si al inteligentei, frenezia si calculul echivoc, instinctele tari si ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne‑ar putea folosi o cumsecãdenie colectivã? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparentelor nu‑i pot gãsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacã i‑as dori României sã trãiascã în pace si la rãcoare, m‑as bucura si eu de omenia noastrã si m‑as asocia la un elogiu comod si plat. Decît însã o bunãstare nesemnficativã, mai bine o ruinã con brio. Cine nu trãieste apocaliptic destinul României nu întelege nimci din ceea ce trebuie sã devenim. Fiecare ar trebuis ã ne sfîsiem pe imperativul devenirii noastre.

 

Cînd s‑ar spune cã ardoarea, si nu omenia, este însusirea de cãpetenie a României, mi‑as încrucisa bratele si as astepta sã lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul si chiar teroarea… Franta este opera entuziasmului, mai mult decît a rationalismului si a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbã pentru logicã i‑ar folosi mai mult decît logica.

 

Unii cred cã sînt nationalisti dacã flateazã stãrile de fapt ale unei tãri si gãsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtutile traditionale“. Cum de n‑au observat cã aceste vituti ne‑au tinut pe loc atîta vreme? Nu este bun si valabil ceea ce un popor are din mosi‑strãmosi, ci numai ceea ce‑l mînã înainte. Dacã toti românii ar deveni prin minune sfinti si în aceastã stare n‑ar cîstiga nimic ca fortã istoricã, as declara sfintenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în miscare este bun, tot ce o tine pe loc e rãu. Singura iesire este un dionisism al devenirii românesti.

 

Dacã ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine si compromitãtoare, limitate si antiumane, ele ar trebui declarate absolute si perfecte. Ascensiunea unei tãri este singura ei moralã.

 

„Adevãrurile organice“ ale unei natiuni sînt erorile necesare cresterii ei. Cum tote fenomenele de crestere au la bazã un elan orb, nu vom gãsi în ele conditia prielnicã a cunoasterii. Autoiluzionãrile din aurora culturilor indicã un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestatie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl cresterii. Atunci începe a se sti. Si adevãrurile nu mai sînt „organice“, adicã nu si le mai creeazã viata pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fatã de epoca homericã, în care spiritul elin este încã întunecat de somnul materiei, întrevãzînd putine adevãruri, într‑ o trezire încã neconsumatã, — epicureismul si stoicismul demarcã o disocierre a elementelor solidare initial, începînd cu autonomia spiritului, care creeazã constient adevãruri pentru o viatã pierdutã în ratiune. Fiecare culturã îsi are o epocã de cunoastere, care nu coincide cu un moment de înflorire spiritualã, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de obosealã contemplativã, bazatã pe lichidarea naivitãtii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de culturã. De o parte epoca de naivitate, de cealaltã, epoca de cunoastere. Lumea homericã si sincretismul alexandriu înseamnã douã epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate si de rotunjime.

 

Lumea goticã si istorismul modern reprezintã, în plan occidental, acelasi dualism, de aceeasi semnificatie si gravitate. Clasicismul francez si romantica germanã sînt momente culturale perfecte, culmi de culturã asezate între epoca de naivitate si de cunoastere a Frantei si Germaniei. Ele au ceva din mireasma desteptãrii originare a spiritului si din parfumul dizolvant al luciditãtilor crepusculare. Fecunditatea lor este însã departe de a fi echivocã, ea înrãdãcinîndu‑se în temeliile unei culturi. În clasicism si în romantism, Franta si Germania si‑au întins o oglindã pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de culturã, triumfã un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate si de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel si Schlegel, Germania s‑a desfãtat în strãfundurile sale si si‑a pipãit marginile. Romantica germanã, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justificã definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compenseazã trivialitatea de secole a gîndirii si a vietii.

 

Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.

 

Procesul „normal“ al unei culturi o face sã treacã în mod inevitabil prin perioada initialã a naivitãtii. Nediferentierea si indiviziunea împrumutã culturii, într‑o astfel de fazã, un caracter de tot concret. Separatia de naturã este în curs, fãrã ca totusi cultura sã constituie o totalitate autonomã. Cîtã naturã este în culturã indicã gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridicã din pãmînt, din piatrã, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnã o îndepãrtare de originar. Autonomia spiritului de viatã, care devine realitatea tragicã a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadentã, înfrînge ultimele urme ale naivitãtii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferentiazã mai mult de naturã, cu atît ea devine mai a‑cosmicã. Negatia cosmicului îsi aflã sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugã de viatã.

 

Faza naivã în evolutia istoricã a unei natiuni îmbinã într‑o sursã comunã statul, dreptul si societatea. Constiinta statalã, juridicã si socialã nu se autonomizeazã. Naivitatea istoricã are ca presupozitie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeste decît unde ea nu mai existã. Disparitia statului în societate, care este o idee centralã a socialismului, n‑a putut apãrea decît în diferentierile rezultate dintr‑o devenire complexã. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistã. Omul modern nu mai stie care este sîmburele sãu: natiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era mãcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradictiile. În dictaturã sau socialism, el cautã o simplificare si o formulã, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formã, nu este o solutie pentru muritori.

 

Omul s‑a simtit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odatã ajuns însã într‑un ritm în care cunoasterea s‑a cristalizat ca un continut de culturã, el s‑a abandonat dramatismului acestei forme de viatã si a acceptat riscurile ca necesitãti firesti. Un popor îsi savureazã, la urma urmelor, decadenta sa. Cetãtenii romani, care în viciu si betie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care tîtele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai mãret imperiu.

 

Românii n‑au suferit niciodatã de prea multã naivitate. Netrãind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai asa poate fi explicat. El n‑a fost fructul unei cunoasteri spirituale, cu privelistea din înãltime, din distantele spiritului, ci din izolarea noastrã sub curentul vietii. Luciditatea decadentã este plantatã cu rãdãcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distantã de fiintã.

 

Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vietii sînt trãite în ele însele si, chiar transfigurate în mit, ele se leagã direct de participarea sufletului. Nu trebuie totusi sã ne imaginãm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implicã un întreg complex de izbucniri primitive si bestiale. Decît, bestialitatea este, în aceastã epocã, iresponsabilã si afecteazã mai repede un caracter de prospetime. Si apoi, etica naivitãtii este biologia.

 

Cã n‑am cunoscut deliciile naivitãtii, ca o perioadã de culturã, este o dovadã în plus c‑am vegetat la marginile istoriei si cã o conditie unicã defineste tragedia noastrã. Tãranul român e mai lucid si mai bãtrîn sufleteste decît tãranul italian sau german. Dacã biologiceste este superior tãranului francez, el are o maturitate sufleteascã de care ar trebui sã ne întristãm. Tãranul român stie cam prea mult despre viatã si despre moarte, desi nu întelege nimic din istorie. Ai crede cã cine stie ce experientã secularã de viatã intensã cu o traditie îndepãrtatã îl sileste la atîta îndoialã si amãrãciune. Tãranul bavarez, olandez sau elvetian este un sugaci fatã de tãranul nostru. Poate cã toti românii nu sîntem decît niste copii bãtrîni. Sã ne fi nãscut din oboseala romanilor si lacrimile dacilor? Nu este chiar asa de plãcut a mai adãuga un plus de cunoastere imensitãtii de luciditãti autohtone.

 

Ne‑au lipsit conditiile psihologice ale naivitãtii. Altcum, nu ne‑am putea plînge, cãci indiferentierea organicã a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viatã. N‑am fost noi prea mult popor si prea putin natiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al rationalitãtii formelor de culturã, nu reprezintã alcãtuirile noastre de viatã un excedent de irational?

 

Dar dacã ne‑au fost interzise deliciile naivitãtii, nu ne mai rãmîne decît sã dãm intrãrii noastre constiente în culturã un accent de frenezie necunoscutã României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre sã divinizãm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie sã avem în fatã finalitãtile esentiale si ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realitãti primordiale a fost tentatia permanentã a pãturii noastre culte. Astfel de excese le‑au cunoscut si germanii, însã le‑au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacã un Fichte, în timpul renasterii nationale germane, gãsea în revenirea la popor, ca sursã de productivitate irationalã, o salvare pentru Germania si o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu si i‑a scris o teodicee cum n‑a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici dupã el. Consideratiile lui despre stat îti dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu‑le, sã renunti la iluzia individualitãtii, tale, sã te asimulezi complet în existenta statului, sã‑ti anihilezi principiul anarhic, sã‑ti uiti cã esti persoanã. Dumnezeu n‑a devenit actual decît prin Christos: asa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în rationalitatea sa absolutã“, „ideea divinã pe Pãmînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalitãti. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, fatã de care Kant e simplu profesor, iar Boehme si Eckhart, maestri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivã a irationalismului cu o mascã rationalistã.

 

Hegel vorbeste la un moment dat despre „viata absolutã în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixeazã o etapã, în nici un caz o finalitate. Sã ne închipuim o Românie în care cultul mistic al irationalului fortelor populare ar invada întreaga tarã. O stagnare generalã ar fi fatalã. Orice cult pentru o realitate deja fãcutã este cauzã de stagnare si de imobilitate. Un traditionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamã, nu dovedeste nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie sã ne ferim. Si trebuie sã ne ferim cu atît mai mult, cu cît n‑am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fãrîmitat si neexistînd politiceste, este o problemã cãreia nu‑i pot gãsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substantã etnicã numai întru cît n‑au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitãtii, al subistoriei noastre, al apartenentei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românitãtii, dacã pãrãsea anonimatul si lua parte activã — prin revolutii si rãzboaie — la istoria Europei centrale, el ar fi iesit, iremediabil, din orbita României potentiale, asa cum exista ea în constiinta tuturora. Actiunea izolatã ar fi fost ineficientã. Ceea ce e regretabil — si aici e viciul de bazã al României — este cã provinciile noastre, atîta vreme, n‑au cãutat o actiune convergentã si au amînat neîngãduit România.

 

Totul, în trecutul românesc, s‑a fãcut anonim. În zadar încerci sã descoperi o realitate vie dupã acel nimeni care ne ascunde pe toti. Am fost anonimi în anonimat. Asa sînt toate stãrile preculturale, asa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuatiei. Fiinta individualã ia un caracter specific si o directie proprie, separîndu‑se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structurã monadicã. Lumi individuale, a cãror armonie derivã dintr‑o comunã participare la spirit. O culturã nu atinge culmi decît în mãsura în care individualitãtile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi îsi extrag avîntul din pornirea lor demiurgicã, asa si cu marile individualitãti. Orgoliul infinit este cea mai productivã salvare din mizeria conditiei omenesti. Mã gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ sãu filozofic ca pe cel mai important din evolutia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoastere si interiorizare. Hegel s‑a considerat ca încoronarea si culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricãrei dialectici, a conceput sfîrsitul istoriei în perfectiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.

 

Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m‑au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“

 

Omul nu poate crea decît crezîndu‑se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconstienta oricãrui burghez, care, în limitarea orizontului sãu, trãieste ca si cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilatã clipa pe dimensiunile vesniciei. Dacã nu trãiesti cu sentimentul cã tot ce s‑a fãcut pînã la tine în vederea ta s‑a fãcut si cã tu esti o rãspîntie unicã în istorie, dacã nu simti cã te cere devenirea si cã momentul existentei tale este un absolut, un ce nesubstituibil si unic, atunci nu vei reusi decît sã fii un licurici în soare, o strãlucire invizibilã, o fadoare de luminã. Numai întru cît axa lumii îti strãpunge inima, poti deveni o lume.

 

As vrea sã disparã, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilintã. Dacã nu vom avea atîta tãrie si atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existenta, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau sã descriu mizeria istoricã a unei tãri, dintr‑o curiozitate obiectivã. Nu pot sã fac stiintã pe propriul meu destin. Dacã defectele României, constatate aici cu pasiunea si regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne si iremediabile, tara aceasta nu m‑ar interesa deloc si mi‑ar pãrea stupid sã scriu o carte de fapte fãrã o viziune de reformã.

 

O criticã severã a României nu trebuie sã fie compensatã însã de o utopie. Drumul României în viitor nu este presãrat cu trandafiri. O mie de ani am cãlcat pe spini si vom mai cãlca încã multã vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem sã stim totusi pînã unde se poate întinde ea, atît în forma ei lãuntricã, cît si în afarã. As vrea o Românie cu populatia Chinei si destinul Frantei. Dar nu vreau sã fac din viitorul tãrii o utopie… Desi România nu poate fi o realitate fãrã acest viitor, noi trebuie sã fim însã necrutãtori si cu singura noastrã sperantã…

 

Utopia este o dezertare teoreticã din fata realitãtii. Insuficienta instinctului construieste o altã lume, netinînd seamã de ireductibilul acesteia. Dispretul pe care‑l mãrturisim cu totii pentru utopisti este cum nu se poate mai firesc. Noi stim ceea ce nu stie un utopist: reforma lumii nu este posibilã decît cu mijloacele si datele ei. Dacã Platon si Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi iesit din circulatie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niste visãtori ordinari. Constructiile fantastice ne‑au ajutat sã ne controlãm iluziile. Defectul utopiilor este cã au încercat sã elimine din viatã ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a fãcut însã tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. Si a reusit peste asteptãrile lui.

 

Dacã l‑ar fi dorit cu ardoare, atunci n‑ar fi refuzat asa de usor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul si‑a fãcut un titlu de glorie din a fi rupt cu traditia utopicã a socialismului. Poate cã socialismul numai atunci a avut farmec. Astãzi vrea sã fie o stiintã a fericirii pãmîntesti, construitã pe o escatologie imanentã.

 

Distanta noastrã de utopie rezultã din excesul de luciditate. Pe român l‑as putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, constructia imaginarã a unei Românii viitoare n‑ar avea pentru noi nici un sens. Stim cu totii cã în istorie conteazã numai faptele; idealurile sînt amãgiri, necesare unei justificãri ornamentale. Un popor activ si dinamic este o mai mare realitate istoricã decît unul visãtor, care îsi uitã de el însusi în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, desi toti hunii laolaltã nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iarãsi, nu pot sã trec cu vederea cã Attila este un Napoleon fatã de printii Indiei, frumosi si visãtori. Însusi Christos a fost un mare om politic fatã de Buddha, cu toate abilitãtile oratorice ale acestuia. Dacã pînã astãzi propaganda electoralã a crestinismului s‑a mentinut în toi…

 

Cine se apucã de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învãta pentru viata practicã. Nimeni sã nu aspire a deveni sef înainte de a fi meditat politiceste Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbati cîtiva termeni, înlocuiti‑i cu expresii din lumea noastrã si ati gãsit cheia ascensiunii. Nu s‑a fãcut asa de usor o dictaturã douã mii de ani…

 

 

 

Sã fie oare utopie, dacã am crede cã România ar putea sã se ridice vreodatã peste nivelul si fatalitatea culturilor mici? N‑as vrea sã formulez o condamnare pentru neamul meu. Si dacã ar exista în România un oracol, mi‑ar fi teamã sã‑l întreb. Cine‑mi poate garanta cã viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un rãspuns defavorabil la întrebarea sfîsietoare nu pot sã dau fãrã sã‑ mi tai creanga de sub picioare. O superstitie ascunsã a adevãrului mã opreste însã de la un entuziasm excesiv.

 

Sã presupunem cã România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de exceptii remarcabile. Justificã acest fenomen o depãsire a conditiei culturilor mici? Cã rãspunsul nu poate fi decît negativ, n‑ avem decît sã ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat nastere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influentat esential gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri rãmîn omului strãine, dacã n‑a petrecut cîtva timp în lectura si meditatia operelor lui. Dupã Nietzsche si Dostoievski, secolul trecut si‑l poate reclama ca pe o a treia mãrime. Înseamnã aceasta cã existã o culturã danezã cu un stil al ei, de care sã se împiedice istoria universalã?

 

Franz Hals, Rembrandt, Hobbems si Ruysdael au fãcut din pictura olandezã fenomenul cel mai original al acestei tãri. Fãrã peisajul olandez, as fi înteles ce e vast si sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în fatã, gîndesti tot atît de mult ca dupã lectura lui Schopenhauer. Cine s‑a oprit însã prea mult cu gîndul la cultura olandezã? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii.

 

Sã mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei si Suediei? Ne‑am izbit cu totii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun si de celelalte figuri nordice. Dar în viata spiritului european cultura norvegianã sau suedezã n‑au putut constitui nici mãcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnã cã au fost acceptate cu pecetea efemerului. Însesi imperiile portughez, olandez si spaniol n‑au fost mai mult decît mode politice.

 

Aparitia izolatã a cîtorva oameni mari într‑o culturã de a doua mînã este deci o solutie minorã, de care nu trebuie sã ne lãsãm impresionati. Nici mãcar o pleiadã nu creeazã o culturã. Numai prezenta unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiectii, în aparentã, manifestatii individuale ale unui fond adînc si specific de culturã, poate alcãtui o bazã de afirmare a unei culturi. Descartes, moralistii francezi, enciclopedistii, Revolutia si, pînã la un Valéry sau Proust, toate geniile Frantei participã la un fond comun, pe care‑l revelã în forme diferite, dar în aceeasi comunitate esentialã. Între Pascal si Barrès este mai multã afinitate decît între ultimul si un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O culturã trebuie sã aibã o continuitate compusã din perioade aparent divergente, dar intime în substanta lor. Numai culturile mici se remarcã prin manifestãri si aparitii sporadice, cãrora le urmeazã tãceri si goluri, inexplicabile în afara unei deficiente constitutionale. Se spune adesea de cîte o tarã rãmasã la periferie: n‑a avut oameni la înãltimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Sã nu uitãm cã marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depãsit chiar nivelul evenimentelor si au fãcut, din plusul lor de merit, motive de neliniste si de dinamism pentru acea natiune. Cezar si Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s‑au prãbusit amîndoi. Si sã nu‑ti fie scîrbã de tãrile ai cãror oameni tînjesc sub evenimente! În loc sã le creeze, ei tremurã cã nu le pot întelege sau domina! O scîrbã cosmicã mã apucã de tãrile mediocre.

 

România nu trebuie sã se mîngîie cã mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într‑o limbã necunoscutã, n‑a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacã nu s‑ar fi adîncit în sãpãturi si si‑ar fi cultivat mai putin înãltimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n‑a fost niciodatã mai mult decît un om extraordinar. I‑a lipsit totdeauna distanta si dispretul de lume, pentru a fi un om mare.

 

O anumitã generozitate cu România mã face sã cred cã ea ar putea depãsi cercul îngust al culturilor mici. Acest conditional defineste conditia noastrã. Cã ea nu se va putea ridica niciodatã la nivelul si semnificatia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu meritã a fi discutat. Ceea ce poate si ceea ce trebuie sã devinã România este sã atingã un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adicã sã‑si marcheze existenta prin glorii efemere. A astepta mare lucru de la România — ar însemna sã ne condamnãm la deceptii continue. Nu este mai putin adevãrat cã românii n‑au fost nici mãcar ce‑au putut. Slabã treabã peste tot!

 

Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numãrul restrîns al tipurilor posibile de culturã, ci si faptul cã, în ordinea istoricã, prioritatea unui fenomen anuleazã semnificatia tuturor acelora care îi urmeazã, de acelasi gen. Toate revolutiile democratice au fost sclave Revolutiei franceze, iar tãrile în care ele s‑au petrecut n‑au cîstigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelasi caz se petrece si cu Revolutia rusã. Toate revolutiile comuniste din alte tãri sînt umbrele ei. Mai mult, în tara în care se preparã si izbucneste revolutia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revolutionari. Acelasi fenomen se întîmplã si în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeste rationalismul în alte tãri fatã de Descartes, senzualismul dupã englezi si idealismul dupã nemti? Celelalte tãri au putut sã le perfectioneze; aceste curente nu caracterizeazã decît tãrile în care s‑au nãscut ca expresie originalã. De aici derivã primejdia pentru orice tarã care vrea sã se afirme; ea riscã sã umble pe cãi bãtute, cu iluzia personalitãtii proprii, înselîndu‑se amarnic în chemarea ei.

 

Toate culturile mici apucã pe cãi bãtute. Si cele mari au anumite cadre de evolutie, care derivã din structura culturii ca atare, din conditiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnã însã continuturi specifice. Egiptul ca si Franta au trecut prin perioade asemãnãtoare si au consumat o logicã a culturii similarã; prin continut, ele îsi capãtã o excelentã diferentialã.

 

Culturile mici nu cunosc logica stringentã a evolutiei, fiindcã nu trec prin toate perioadele ce alcãtuiesc perfectiunea istoricã a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile sã producã o serie de continuturi unice si universale, încît bat sontorog urmele celor mari. Dau nastere si ele, din cînd în cînd, la cîte o revolutie localã, fac gesturi fãrã ecou, cresc si se distrug fãrã amploare, mor fãrã sã întristeze pe cineva.

 

România se va salva de la aceastã mizerie, ea însã nu va putea scãpa niciodatã de echivocul culturilor intermediare, ci va rãmîne indecisã, la zona de mijloc între culturile mari si cele mici. O Spanie a sud‑ estului Europei, fãrã ardoarea si farmecul ei romantic, dar cu acelasi nivel istoric. Si fãrã un Cervantes, care sã ne descrie un Don Quijote al amãrãciunilor noastre…

 

III

România si‑a dat seama de ea însãsi numai în secolul trecut, si nu în începuturile lui. Cã înainte vreme au stiut cîtiva cã sînt români este evident si nesemnificativ. O simplã stabilire de identitate, fãrã nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi stiut, popoarele oprimate nu‑si pot valorifica autoconstiinta, pe care o refuzã ca o incomoditate. Ridicarea la autoconstintã în devenirea noastrã nationalã a pus în discutie o serie de probleme mai mult sau mai putin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de naturã a releva inconsistenta si lipsa de directie internã a culturii noastre. Toate se ramificã din teoria fondului si a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oras sau spre sat, spre liberalism sau reactionarism, spre progresism sau traditionalism etc.… S‑a creat astfel în teoria culturii românesti un sistem de alternative, steril si iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut cã polemica s‑a nãscut din sînul nationalistilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, nationalismul românesc a fost aproape totdeauna reactionar, adicã n‑a iubit niciodatã România în sensul ei ideal si în finalitatea ei ultimã. În loc sã‑si fi pus întrebarea: ce trebuie sã devinã România, ei nu s‑au întrebat decît: ce trebuie sã rãmînã. Orice nationalism care, de dragul constantelor unui popor, renuntã la cãile moderne de lansare în lume rateazã sensul unui neam, vrînd sã‑l salveze.

 

Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o ranã. Fondului acestuia datorãm absenta noastrã de atîta timp. Absolutizarea lui este o operã reactionarã. Dacã ne‑am fi abandonat lui, eram si astãzi una dintre ultimele tãri ale lumii. Viziunea reactionarã nu întelege paradoxul istoric al culturilor mici si care consistã în faptul cã ele nu pot sã refacã etapele de evolutie ale culturilor mari, ci trebuie sã se integreze unui ritm, fãrã continuitate si fãrã traditie. De am fi rãmas consecventi fondului nostru, astãzi ar trebui sã creãm epopei si mituri eroice, iar pe Proust sã‑l asteptãm cîteva secole, pentru a‑l citi si a‑l întelege „organic“. În definitiv, cine este de vinã dacã ne‑am descoperit prea tîrziu? Si cu ce a gresit Europa, dacã am descoperit‑o atît de tîrziu? Problema fondului si a formei a fost pusã de reactiunea noastrã la descoperirea tardivã a Occidentului. Dupã „evolutia fireascã“ a organicismului, si astãzi ne învãluiam în pravile, în cronici, si astãzi eram preistorie. Este o notã bunã pentru adaptabilitatea si spiritul de orientare al nostru cã am putut sãri din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacã nu al realitãtilor — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fãrã prejudecãtile reformatoare ale liberalismului românesc, andante‑ le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revolutie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativã. Cãci, pe cînd o revolutie se naste dinlãuntru, o rãsturnare modernistã se întîmplã din afarã. Occidentul n‑a fãcut „revolutionari“. Lucrul acesta nu este totusi atît de întristãtor. Important este gradul în care am fost electrizati si scuturati de cutremurul dezlãntuit de contactul dintre fiinta noastrã si Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînã la Lenin, ne‑a fãcut decît sã‑si individualizeze fiinta prin reactiuni fatã de Occident. Ea n‑a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germanã romanticã si ideile revolutionare franceze au alimentat o vibratie, care a devenit spirit revolutionar si apoi revolutie.

 

Reactiunea României fatã de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucurãtoare ale vietii noastre. Frenezia imitatiei, care a dominat tot secolul al XIX‑lea, îsi are rãdãcini atît de adînci, cã sînt nemîngîiat de a fi rãmas atît de neînteleasã lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporalã, pentru a o refuza în contingentele ei.

 

Dacã secolul trecut nu era dominat de o sete oarbã de imitatie, de superstitia modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi rãmas poporul obscur si lamentabil care a înteles universul prin doinã si chiuituri. Vointa însã de a avea totul deodatã, de a te pune în rînd cu lumea, exprimã o sete de istorie la un popor care n‑a trãit, o dorintã arzãtoare de a‑si umple golurile cu o iutealã maximã, de a se împlini prin salt. Dacã românii ar fi gustat cît de putin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le‑a fost interzis printr‑un blestem satanic, rezerva în imitatie lua caracter de reprobare sau de distantã stilizatã. Cum totul le‑a fost oprit, renãscuti la viatã au vrut sã cucereascã totul. Frenezia imitatiei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadã a unei sete adînci de viatã. Cã a îmbrãtisat atîtea lucruri pe care nu le‑a priceput, cã a înmagazinat artificial, cã n‑a putut asimila tot ce a voit sã cuprindã — ce importantã au toate acestea? În fenomenul culturii românesti, aceastã înflãcãrare e admirabilã. Se spune: forme si numai forme. Dar puteau sã împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Cãci nu intereseazã în ascensiunea si aurora unei culturi continutul ei cît ritmul. Frenezia imitatiei a dat tãrii un ritm pe care în zadar îl vom cãuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, tara si‑a simtit instinctiv golurile. Dacã selectiona valorile occidentale dupã un criticism sever, nu realiza caricaturi mai putin minore si îsi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne‑a obligat la aceastã maimutãrealã, dacã nu fecundã, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizatii, de la haina de fiecare zi pînã la speculatii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastrã fericire. Pãcatele liberalismului românesc sînt rãscumpãrate îndeajuns de furia modernistã, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s‑o poatã integra substantial. Dacã „fondul“ nostru era atît de dinamic si cu o directie determinatã, el trebuia sã asimileze specific valorile strãine si sã le dea altã configuratie decît caricatura. Prezenta lui atenuatã nu justificã deloc refuzul modernismului. O revolutie, cît de proastã, este mai bunã decît o pasivitate rusinoasã. Cine vrea o Românie puternicã si modernã, o natiune în drum spre putere, trebuie sã recunoascã „formelor“ un dinamism pe care nu‑l vom gãsi niciodatã în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reactionarã a culturii românesti, reprezintã o viziune profesoralã a României. Cînd compari elanul inconstient si reformator al lui Eliade‑ Rãdulescu, ce s‑a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd si inventînd, îndemnînd si construind, — cu luciditatea rece, distantã si paralizantã a lui Titu Maiorescu, atunci esti obligat a recunoaste cã primul este o piatrã unghiularã a României, pe cînd ultimul un profesor mare si onorabil, pe care memoria nationalã îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca si amurgurile, se desfatã într‑un haos pe care nu trebuie sã‑l dispretuim, fiindcã efervescenta lui se purificã în epocile ei clasice. Eforturile stupide si absurde, ininteligibile, ale lui Eliade‑Rãdulescu, schimbarea limbii si filozofia îndoielnicã, multilateralitatea confuzã si en‑gros‑ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, sãmãnãtorismele si alte isme retrograde.

 

Cum tot ce s‑a creat la noi, cu exceptia lui Eminescu, se insereazã, cu mici nuante, într‑o echivalentã calitativã, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie sã ne orientãm mai putin cu criteriul calitãtii, cît cu acela al cuprinderii multiple si al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul si structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitãtile care oglindesc situatia dramaticã a României. Un Bãlcescu, desi paseist, reprezintã, prin soarta si gîndul lui pasionat, mai mult decît toti ideologii nostri patriotici.

 

Fãrã forme, adicã fãrã Europa (minus substanta ei), toatã România n‑ar fi decît o sumã de presimtiri de culturã. Ele au actualizat si au pus în miscare atîtea energii nebãnuite, încît mersul nostru — oricît de exterior si de superficial — în ultimele decenii rãscumpãrã ceva din somnolenta atîtor secole. Formele occidentale, si nu fondul oriental, au fost salvarea noastrã. Asezati la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient si departe de Occident, singura iesire au fost ochii îndreptati spre apus, vreau sã spun, spre rãsãritul nostru. Este greu de conceput si greu de înteles cum au existat unii ideologi care au gãsit o originalitate valabilã asa‑zisului Orient al nostru. Nu s‑a putut observa cã sud‑estul Europei are o traditie spiritualã dintre cele mai nesemnificative? Apartinerea noastrã exterioarã si geograficã la lumea sud‑est europeanã a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de culturã de Asie Micã, ereditãti turcesti si grecesti în moravuri, agonie de culturã bizantinã, incapabilã sã ne vitalizeze spiritul, toate alcãtuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui sã ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este pãcatul nostru, acesta este plaga noastrã secularã. Cãci nu este vorba de spiritualitatea specific orientalã, cu care n‑avem nici o afinitate, ci de scursorile mic‑asiatice si de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde rãbufneste doar ecoul marilor respiratii spirituale. România trebuie sã se degajeze de toate lanturile ereditãtii sud‑estice. Exploatîndu‑si disponibilitãtile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu sã‑si închege un sîmbure lãuntric.

 

Ce am putea noi învãta de la traditia obscurã a acestui colt de lume? Biete popoare care s‑au frãmîntat sã ajungã ceva, ca în urmã sã nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rusine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O tarã care a cucerit atîta pentru a nu lãsa în urma ei decît pustiu si întuneric. Puterea imbecilã a Turciei este responsabilã, în fata unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliti atîta vreme sã luptãm si sã ne apãrãm de un popor atît de slab dotat, care a reusit sã lase în Europa numai o dîrã de fum. Cea mai tristã si mai mizerabilã amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toatã doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Cã turcii au trecut Dunãrea, este o patã nestearsã pentru noi si, desigur, si pentru Europa. Ei n‑au adus nici o idee, nici un freamãt, nici o pulsatie nouã. Nu trebuie sã ne mai gîndim la trecutul nostru. Cã, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vietii noastre, mã îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivã.Cultura bizantinã n‑a fost decît un vãl negru, care ne‑a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre nationale.

 

Lipsa de spirit politic de mare anvergurã este caracteristicã acestui „Orient“, pe care ura trebuie sã‑l distrugã în noi cu sistem. Cum o sã învãtãm de la astfel de neamuri cum se face o natiune! Devenirea lumii occidentale trebuie sã ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstitia istoriei ne fixeazã Occidentul în centrul atentiei noastre. România n‑are de învãtat decît de la natiunile care gîndesc politic. As muri de tristete dacã România — printr‑o perversiune a soartei — ar renaste în viitor cultura bizantinã. Un singur tipãt din Revolutia francezã este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toatã spiritualitatea bizantinã laolaltã. Cãci dacã nu vom învãta nimic din elanurile nemãsurate ale natiunilor mari, atunci nu ne mai rãmîne decît sã ne îngropãm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre si sã ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinti idioti, car au tinut acestui popor de urît toatã vremea trecutului sãu desert.

 

Nenorocirea noastrã tine de conditia de viatã a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacã n‑ar exista evolutia încordatã a tãrilor industriale. De o parte satul si de altã parte orasul.

 

Entuziasmul pentru sat este nota comunã a intelectualilor nostri de totdeauna, este nota lor proastã. Cãci dacã ei ar fi avut cît de putin spirit politic, ar fi înteles cã satul nu reprezintã absolut nici o functie dinamicã, iar pentru accesul la mare putere este de‑a dreptul o piedicã. Satul este substructura si baza biologicã a unei natiuni; el nu este însã purtãtorul si motorul ei. Un an din viata unui oras modern este mai plin si mai activ decît o sutã din viata unui sat. Si nu numai din cauza marelui numãr al populatiei, ci si din felul de viatã al orasului, care îsi accelereazã ritmul din substanta lui internã. Orasul si industrializarea trebuie sã fie douã obsesii ale unui popor în ridicare.

 

Cine colindã satele noastre nu se poate sã nu le considere ilustrative pentru soarta româneascã. Fie ele sate de munte — si atunci casele înghesuite se sprijinã si se reazemã unele pe altele, scunde si turtite ca de o fricã secularã, cu ulite monotone care plimbã truda oamenilor si cu ferestre mici si închise ca inima tãranilor, inconstienti din mizerie —, fie ele sate de ses, cu case rãsfirate si curti fãrã garduri, reliefînd prin depãrtãrile lor si mai bine un desert rãspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin strãzi si curti, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate si de pãrãsire, — în amîndouã felurile, satul românesc oferã, ca si cutele tãranului, o tristã verificare a existentei noastre de pînã acum. Satul este suspendare istoricã; inactualitate substantialã. O asezare care se diferentiazã numai gradual de realitãtile cosmice si nu cunoaste timpul decît din auzite. Dacã istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negatia ei.

 

Vai de tara împînzitã numai de sate! Scutitã de mari conflicte sociale si strãinã de problemele dureroase ale vietii moderne, ea nu cunoaste, în schimb, nimic din deliciile mãretiei, ale fortei organizate, ale ofensivei nãpraznice. Orasul este istorie de fiecare clipã; de aceea numãrul oraselor, agravînd problemele unei natiuni, o saltã totusi la un nivel inaccesibil tãrilor agrare. Mobilitatea si trepidatia pun viata încontinuu în fata a noi întrebãri si a noi solutii. Ultimul orãsean stie mai mult decît un primar de tarã. Cunoasterea a apãrut între zidurile cetãtii. Satul s‑a multumit totdeauna cu sufletul…

 

Avîntul industrial a dezvoltat în natiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proportional febrei de industrializare. Cine mãsoarã ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizãrii Uniunii vamale, si ce a devenit în urmã — este obligat sã recunoascã un salt, care a ridicat o natiune pe toate planurile. Rãzboaiele napoleoniene îi dãduserã constiinta politicã si nationalã; industrializarea vertiginoasã, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridicã la 50, pentru ca populatia sã creascã într‑o mare numericã, ce legitimeazã aritmetic imperialismul. Sînt astãzi în lume 110 milioane de nemti, care îsi simt chemarea ca o fatalitate.

 

Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeste numãrul populatiei. Chiar dacã acest spor se întîmplã în primele faze, el este atît de coplesitor, încît limita stationarã la care se fixeazã nu poate fi conceputã ca o stagnare. De ce în primele faze cresterea populatiei este atît de evidentã? Exodul rural creeazã golul la sate si prin aceasta, o primenire. Afluxul la orase dezintegreazã satul din mersul lui firesc. În existenta lui teluricã, el se mentine secole de‑a rîndul în aceleasi forme si insensibile modificãri, la acelasi nivel numeric. Golurile nãscute prin asaltul oraselor, provocat de industrie, trebuie umplute. Si astfel, se naste la sate o primenire si o renastere biologicã. În plus, muncitorimea neatinsã de somaj a dat exemple de prolificitate.

 

Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în fata anvergurii culturilor moderne, rezemate pe natiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît si material. De o parte tãranul si satul, de cealaltã muncitorul si orasul. O lume închisã în sine; o lume deschisã spre tot.

 

Toate tãrile au sate si tãrani; dar nu în toate ele marcheazã stilul. În fata echilibrului plat al tãrilor agricole, se ridicã destinul gigantic al tãrilor industriale. Acestea din urmã tind sã înghitã întîile; muncitorul va învinge tãranul. Numai o natiune industrialã mai poate vorbi de rãzboi. Valoarea militarã a unei tãri este direct proportionalã gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forta ei industrialã si numai în al doilea rînd, prin eroism. În rãzboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…

 

Industria este conditia indispensabilã a unei mari puteri. Dacã Anglia si Germania au luat‑o Frantei înainte, în afarã de motivele tinînd de soarta lãuntricã a culturilor, inferioritatea industrialã fatã de celelalte puteri este un determinant al stagnãrii franceze. Îi lipseste Frantei, în plus, si constiinta industrialã, pe care o are dezvoltatã, îndeosebi, Germania si, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revolutiei rusesti de a fi creat în tara cea mai reactionarã, pe ruinele celei mai sinistre autocratii, o constiintã industrialã cum, în nota ei misticã, n‑a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat si fervent al industrializãrii, dorind pînã la manie electrificarea Rusiei, a înteles, cum nici un revolutionar, conditiile accesului la putere al unei natiuni. Si, pentru ca Rusia sã devinã o mare putere, Lenin a fãcut mai mult decît toti reprezentantii sfintei si tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede cã pricepe problemele viitorului României, fãrã sã fi studiat cu simpatie antecedentele si realizãrile revolutiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia si metodele. Cãci sistemul care aîntãrit Rusia ne‑ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastrã de constiintã mesianicã ne‑ar dizolva complet în universalismul bolsevic. România n‑a avut constiinta misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de putin printr‑o revolutie de mesianism social si universal. Revolutia rusã este experienta cea mai bogatã de la Revolutia francezã. O Românie viitoare, care n‑a învãtat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o constructie fictivã. Natiunile mari fac revolutiile ca sã scuteascã pe cele mici de suferintã. Revolutia francezã a „salvat“ aristocratiile altor tãri, acceptîndu‑si moartea de la sine, precum Revolutia rusã a crutat viata tuturor burgheziilor, condamnîndu‑le la o agonie voluntarã, fãrã sînge. Toate revolutiile care se nasc în umbra unei mari revolutii sînt „rationale“. Clasa dominantã renuntã treptat. Orice postrevolutie este compromitãtoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui sã fie recunoscãtoare Rusiei, fiindcã ea le‑a învãtat sã moarã la timp.

 

Fenomenul japonez nu este mai putin ilustrativ pentru progresele inerente industrializãrii. Dintr‑o tarã veleitarã, gratie industrializãrii vertiginoase si vointei organizate de a deveni mare putere, Japonia a cãpãtat o mare proeminentã în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei si echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat si îndesat pe un spatiu mult prea redus, reprezintã cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politicã mult superioarã celor 400 de milioane de chinezi. India este nulã ca destin politic fatã de Japonia; tot asa, popoarele africane. Ideea japonezã a orientalizãrii lumii prin fortã este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învãtat din Occident metodele si justificãrile teoretice; dar a avut în ea însãsi substanta unei mari natiuni. Îsi poate închipui cineva delirul de grandoare (sã ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei natiuni care, pe un spatiu infim, priveste cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite si Rusia, care dispretuieste toate celelalte state si se mãrturiseste colectiv ideii imperialiste? Oricît s‑ar baza industrializarea japonezã pe o muncã prost plãtitã si pe exploatare, viciul injustitiei sociale si economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mãrirea nationalã nu este un refren istoric, ci o iruptie rarã. Împotriva acelora care ar sustine cã industrializarea rãpeste unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o culturã a gratiei, continuatã în aceleasi nuante în faza ei actualã de evolutie. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsãturi si salturi istorice — exemplul unei tãri pe care Occidentul o descoperise îmbãtatã de parfum de flori si pierdutã în politete si intimitate, pentru ca astãzi sã le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinta ei, suprapopulatia, a creat o adevãratã rãspîntie a devenirii natiunilor.

 

În fata tãranului se ridicã muncitorul, fiintã acosmicã fãrã sã fie spiritualã, dar avînd o constiintã a valorii si a sensului sãu ca nici o altã clasã din trecut. Aparitia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determinã fizionomia socialã a lumii moderne. Pe cînd tãranul, înfundat în sate, se simtea la periferia vietii, muncitorul modern se trãieste în centrul ei si ridicã pretentiile justificate de aceastã integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatãrii, oligarhiei nu se dã în numele unor revendicãri minore, ci pentru o sete de justitie socialã si o dorintã de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploatatii triumfã întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi sã‑si caute ratiunile spirituale ale victoriei.

 

TTãrãnimea nu mai poate fi decît rezerva biologicã a unei natiuni, o simplã sursã de alimentare. A crede cã, în formele viitoare de culturã, ea ar putea sã se realizeze original si valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignorantã. Satul n‑a fost istorie decît în formele primitive de viatã, care exclud istoria propriu‑zisã. În numele tãrãnimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianicã pe realitãtile ei sufletesti. Cu cît se diferentiazã mai mult o natiune, cu atît tãrãnimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune tãrãnimea în circulatie. Cãzutã în desuetudine, din lipsa unei constiinte politice si a unei orientãri moderne, ea trebuie adusã cît mai mult în ritmul general si trepidant al vietii.

 

Muncitorul modern este o amenintare continuã si prin aceasta un element politic de primã ordine. Cine mai crede cã se poate construi o natiune, fãrã sã fi rezolvat problema muncitorimii, se însalã amarnic sau este un reactionar inconstient. Proletariatul modern a cãzut pradã unei sterile superstitii internationale. Dezintegrarea din natiune este pãcatul lui ideologic. Cum natiunile sînt forme constitutive ale vietii istorice, el nu‑si poate realiza accesul la putere si primatul decît prin natiune. Internationalist prin aspiratii, el nu se poate împlini totusi decît national. Integrarea proletariatului în natiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului si viitorului. O natiune care nu poate realiza acest lucru este condamnatã la conflicte fãrã iesire. Visul unei colectivitãti universale, pe care‑l mîngîie muncitorimea din toate colturile lumii, este, din pãcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramã si irezolvabil. Muncitorimea, dacã nu poate fi integratã constient într‑o natiune, poate fi fãcutã sã uite natiunea. Cum? Dîndu‑i‑se perfecte conditiuni de viatã, aruncînd‑o pe linia moartã a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuatã de acel ce nu iubeste încordãrile si rãsturnãrile devenirii, printr‑o ireprosabilã asistentã socialã, printr‑o solicitudine insistentã si prin eliminarea rationalã a somajului. Mizeria muncitorimii îi justificã vointa de putere si îi dã un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Aceastã banalitate teoreticã si aceastã sfîsiere practicã au înteles‑o bine muncitorii si si‑au creat un orgoliu de clasã, care va întoarce odatã lumea pe dos. Tãranul, dacã nu este totdeauna reactionar, este, prin fire, antirevolutionar. Preferã comoditãtile mizeriei dramatismului luptei revolutionare. Astfel se explicã de ce, nãscut deodatã cu istoria, a obtinut mai putin, în existenta lui milenarã, decît proletariatul într‑un secol de luptã. Spiritul revolutionar determinã rãspîntiile istorice. Fãrã revolutii, istoria este devenire inertã, fadoare si fãgas.

 

Muncitorimea a creat o culturã a maselor, cu caractere noi si fizionomie proprie.

 

În locul comunitãtii organice, cristalizatã substantial, pe care ne‑o oferã existenta staticã a formelor primare sau aurorale de culturã, se înaltã dinamismul si mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcã încoroneazã sau amurgesc procese de culturã. Comunitatea este expresia directã si originarã a unei existente nationale, este leagãnul sufletului national, în deosebire de existenta de mase, caracterizatã de predominarea elementului social si numai în nu stiu al cîtelea rînd, national.

 

Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cãrui solidaritate se bazeazã exclusiv pe interese. Istoria, care este substanta unei natiuni, precum forta este substanta istoriei, nu joacã un rol în cultura universalistã a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex si mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupã cum au arãtat Scheler si Troeltsch), dar unul metodologic, întelegînd istoria functional, iar nu organic. Nu este revelator cã afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n‑a existat totdeauna constiinta maselor. Meritul revolutiilor n‑a consistat în a le fi ameliorat conditia exterioarã si materialã, ci în a fi fost progresul cel mai rapid si mai efectiv în constiintã. Revolutia este suprema constiintã a maselor. Cu adevãrat: ele sînt numai în revolutie si prin revolutie. Restul este abandonare, inertie, imens numeric. Cine spune masã întelege atomizare, iar cine‑i delimiteazã conceptul modern nu‑i poate îndepãrta reprezentarea multimii, al cãrei orgoliu pleacã din numãr si a cãrei constiintã din amenintare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificîndu‑se în constiinta individualã ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ apartinãtor multimii, o fatalitate particularã, o amenintare individualã… Miscarea maselor moderne si dinamismul lor compact au ceva halucinant în explozia lor subteranã. Cînd ele vor ajunge la constiinta lor deplinã, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.

 

O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergentã cu justificare istoricã si un gen de solidaritate irationalã, care cîstigã în adîncime cu cît exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formã auroralã a culturii. În ea si mai cu seamã prin ea este individul. Într‑o comunitate, constiinta nu înseamnã niciodatã constinta individului, ci a comunitãtii. De aceea, viziunea organicistã a istoriei considerã individualismul modern ca o formã de cãdere. Popoarele si‑au început viata în comunitate; decadenta lor nu poate însemna decît emanciparea din ea. Diferentierea progresivã pe toate planurile le îndepãrteazã de la sîmburele lor si, abstractizînd ceea ce este suflet si destin, le îndrumã spre spirit si inteligentã. Nu se poate concepe comunitate fãrã prospetime biologicã. De aceea, ethosul comunitar se compromite în maturitatea biologicã a unui popor. Perioada goticã a lumii moderne, caracteristicã tãrilor germanice, iar dintre cele romanice, în special Frantei, a fost aceea care, reprezentînd o primãvarã de culturã, s‑a realizat natural si incomparabil în comunitate. A trebuit sã se consume un întreg proces de viatã istoricã, pentru ca formele sã devinã labile, valorile sã se disocieze, indivizii sã se dezintegreze. Fãrîmitarea în insi, solidari numai prin interes si prin presiunea numãrului, dar care laolaltã reprezintã o adevãratã avalansã, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n‑a fost strãin nici lumii antice, în faza ei crepuscularã, si care caracterizeazã orice culturã în faza ei de dezagregare. Aparitia masei, ca fenomen predominant si bine definit, determinã si descoperã un moment specific si capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioarã si insesizabilã, se degradeazã, în aspectul cantitativ al maselor, într‑o inexorabilã realitate numericã. Drumul de la comunitate la masã este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai putin grandios si fatal.

 

Este iarãsi o mare deficientã de perspectivã si de întelegere istoricã în a deplînge un astfel de fenomen sau în a te pierde în consideratii reactionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigidã si, vrînd sã punã prea mult accentul pe continuitate, el separã istoria în structuri statice, în organisme închise.

 

Atît individualismul, cît si colectivismul au contribuit la nasterea fenomenului de masã. Individualismul, exagerînd individului constiinta unicitãtii sale si vrînd sã‑l facã mai creator în izolare, l‑a dezintegrat din comunitate. Decît, aceastã dezintegrare nu vizeazã indivizii dotati, ci pe fiecare. Individualismul nu înseamnã neapãrat Nietzsche. Istoriceste, el a pus problema fiecãrui individ si niciodatã a turmei. Individualismul secolului al XIX‑le nu pleacã de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual si economic al fiecãrui individ în calitate de individ. Într‑o lucrare despre Max Stirner, Basch a arãtat sursele individualismului în monadologie. În ce priveste individualismul democratic, aceastã derivare de ordin teoretic pare foarte verosimilã. Pluralismul monadologic îsi gãseste echivalentul pe plan istoric în atomizarea socialã creatã de democratie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ si în nici unul.

 

Caracterul masei este de a fi amorfã interior. Aceastã absentã de formã lãuntricã se explicã prin elementul mecanic al solidaritãtii, prin deficienta geniului colectiv, a aspiratiei convergente. Colectivismul mecanicist si atomizant a dus la aceleasi consecinte ca si individualismul, numai cã el a plecat de la atomizarea turmei, si nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n‑a avut altã intentie ascunsã decît sã dea o formulare fenomenului de masã, care luase deja contur prin Revolutia francezã, pentru ca sã devinã mai tîrziu locul comunal istoriei.

 

Internationalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internationalism. În cultura de mase, culturã de mari orase si de centre industriale, importã functiunea, nu substanta. Cultura comunitarã, a valorilor organice, culturã de mici orase si ruralã, întelegea devenirea substantialist. Totul era si trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcã functia apartinea fiintei. Functionalismul în culturã a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomã si regulatoare. De la arhitectura functionalã (stil Le Corbusier), la muzica atonalã sau la filozofiile nesubstantiale contemporane, pînã la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politicã a tãrilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile si automate, de functiuni identice în sensul lor, dar diferite în continut. Cine nu întelege marile orase si cine se simte strãin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din miscarea maselor moderne, din pornirea lor de a rãsturna ordinea existentã, dar mai cu seamã din a‑si crea o nouã constiintã. Ceea ce le împrumutã o mãretie, pe care stilul comunitar de viatã n‑a cunoscut‑o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fãrã simboluri adînci si interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip functional are la bazã dimensiunea vizibilã, care înlocuieste geometria internã a culturii de tip substantialist.

 

Cultura de mase este antispiritualã, antilibertarã, antiindividualistã. Este suficient sã ne gîndim la bolsevism sau la hitlerism, fenomene de masã pe cît de diferite în continut, pe atît de asemãnãtoare în formã, pentru a întelege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei tãri bazate pe un sistem politic ce se reclamã exclusiv de la mase. Bolsevismul si hitlerismul sînt miscãri de mase, cu continut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeazã într‑o egalã mãsurã. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouã. Cultura colectivistã a înteles din istorie ascunzisurile ei materiale si a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar si ca finalitate a ei. Ce alt sens poate sã aibã mistica sîngelui si a pãmîntului în hitlerism, dacã nu o negatie a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice? Masele sînt extrem de sensibile la permanenta biologiei si, în numele ei, ar fi capabile sã sacrifice totul. Economismul din bolsevism presupune aceeasi absolutizare a sferei neutre spiritului si a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardatã a stabili o ierarhie în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au sustinut cã reclamarea de la sînge si pãmînt indicã o perspectivã mai profundã, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rãdãcini mai mari si cu toatã eternitatea valorilor vitale. De altã parte, nu trebuie sã se uite cã accentuarea pînã la misticã a economicului a pus problema justitiei si a repartitiei, trecînd astfel în domeniul etic, pe care biologismul hitlerist îl neglijeazã în valoarea lui universalã, pentru a‑i recunoaste o simplã valabilitate nationalã.

 

Toate revolutiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere si revolutie sînt echivalente pentru mase. Dar dacã ele s‑au realizat într‑o astfel de mãsurã în revolutii, pentru ce se vorbeste în aproape toate consideratiile asupra revolutiilor despre „sperantele înselate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltãtor, uitã un lucru care tine de psihologia maselor si de teoria revolutiilor. Toate revolutiile mari s‑au nãscut dintr‑un sentiment escatologic. Revolutionarii au pus atîta pasiune si au vãrsat sînge, fiindcã ei trãiau revolutia ca un moment final al istoriei, asa încît tot ce‑i urma n‑avea sã mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revolutionar existã o solutie în istorie. Ceea ce el stie teoretic masele o simt practic. Dacã escatologia crestinã „continuã“ istoria într‑o lume transcendentã, revolutionarul o „rezolvã“ în imanentã. Utopicul spiritului revolutionar pleacã din convingerea cã istoria se poate termina în lume, cã în imanentã este posibilã o iesire, cã, în fine, devenirea este compatibilã cu o solutie.

 

Închinîndu‑se ascunzisurilor materiale ale istoriei, masele cred a‑si putea solutiona problema lor. Ele au realizat enorm prin revolutie, dar jertfele pe care le‑au fãcut au întrecut mult prea mult achizitiile. Ce ar fi fost dacã în decursul vietii istorice infinitul lor de suferintã si torturã si‑ar fi gãsit o corespondentã si o compensatie? N‑ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei si n‑am fi noi siliti a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?

 

În lume, acele adevãruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit multimile. Evidentele cu care trãim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gãsesc nimic mai revoltãtor decît lamentatiile pe marginea soartei maselor. Ele sînt prea tari pentru a nu putea obtine ceea ce revine tãriei lor si dacã s‑au înselat si se însalã, aceasta tine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventã prostie aceea de a arunca pe conducãtori vina. Dacã masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea sã se facã ele însele responsabile. Asa, nimeni nu poartã vina falimentului nici unei revolutii. Istoria întreagã mi se pare un nonsens dacã revolutiile nu sînt considerate puncte culminante, fatã de care rãzboaiele se totalizeazã într‑un apocalips, reversibil si multiplicat de imbecilitatea umanã. Dacã aceea ce ne place a numi istorie nu este neutrã semnificatiilor, atunci Revolutia francezã înseamnã pentru Franta mai mult decît sutele de rãzboaie, prin care n‑are rost sã mai stim ce a tot pierdut si ce a tot cîstigat. Acea natiune care nu e sortitã unei mari revolutii este condamnatã a se învîrti în jurul propriului ei desert. Singura salvare a maselor e revolutia. Este si singurul mijloc prin care ele se salveazã în natiune.

 

Problemele tragice ale modernitãtii se leagã de diferentierea si complexitatea nãscutã din depãsirea comunitãtii. Este foarte comod sã trãiesti în comunitate; decît, stilul comunitar naiv nu rezolvã nici una din problemele în fata cãrora se aflã o natiune. Colectivismul, spre care evolueazã lumea modernã, este mult mai complicat si mai stufos, în dinamismul sãu, decît ethosul comunitar. Nu e mare lucru sã trãiesti în comunitate; cãci nu te trãieste ea îndeajuns, nu te scuteste ea de riscul propriei individualitãti? Grandorii naive a comunitãtii i se opune monumentalul dramatic al societãtii moderne (oras, industrialism, proletariat, mase).

 

De modul în care România va sti sã se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei. Dacã le va refuza de dragul perfectiunii mediocritãtii sale, atunci înseamnã cã n‑are nici o chemare printre natiunile moderne. Este un semn de deficientã a spune: intrarea în complexul problemelor creeazã încurcãturi si dificultãti continue si ca atare îngreuneazã conditile de viatã, accelerînd mersul spre decadentã. Numai popoarele fãrã destin se leagã de tinerete, fiindcã pulsatia lor de viatã este o dovadã continuã de bãtrînete. Politiceste, China n‑a fost niciodatã o mare realitate; de aceea, a uitat sã moarã. De mii de ani, trãieste în floarea bãtrînetii. Ea s‑a nãscut într‑o obosealã maturã. Natiunile cu mare destin politic se epuizeazã repede. Este ca si cum vitalitatea lor, imprimînd o datã forme noi de viatã, n‑ar mai avea nici un rost de fiintare. Dacã evreii au supravietuit popoarelor din Antichitate si vor supravietui, desigur, si celor moderne, faptul se datoreste mai putin mesianismului, cît incapacitãtii lor de realizare politicã. Nefiind legati de spatiu si neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar nu o natiune. Se vorbeste totdeauna de un popor evreu; niciodatã de o natiune evreiascã. Însãsi ideea de rasã iudaicã are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.

 

Cine a vãzut acest lucru trebuie oare sã se dea înapoi si sã se crute? Un popor nu se poate decît compromite prin prudentã. Riscul si aventura constituie nu numai excelenta individului, ci si a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de mãretie.

 

Marile natiuni nu s‑au afirmat prin cumintenie, prudentã sau rezervã. Un grãunte de nebunie este mobilul secret care le mînã spre înãltare si distrugere cu atîta pompã. Cum s‑ar explica altcum atîtea si atîtea valori, create numai din superstitie si plictisealã, atîtea sacrificii nesemnificative? Desi popoarele rîvnesc numai dupã bunuri pãmîntesti, ele împuscã peste tintã în pasiunea lor terestrã, de sînt uneori capabile, pentru o idee, sã renunte la satis

 

factiile imediate ale lumii. Omenirea nu încape într‑o formulã. Atîtea veacuri a umblat prin crestinism dupã despãmîntenire si n‑a reusit decît sã se alipeascã mai mult de pãmînt.

 

Grecii au vrut sã se lege de lume si au sfîrsit în cultul ideilor. Francezii n‑au vorbit decît despre ratiune, pentru a‑si umple istoria de irational. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s‑au specializat mai adînc în bunurile trecãtoare si au creat un drept pentru a iubi legal pãmîntul, au pus atîta frenezie, încît decadenta lor a fost, de fapt, prãbusire si disparitie. Sfîrsitul Imperiului roman, agonia precipitatã oferã atît farmec maladiv si dezagregarea lui este o consolare atîtor inimi bolnave, cã de cîte ori tentatiile disolutiei încearcã sufletul, crepusculul imperial îi este leagãn de sicriu. Cine n‑a cunoscut acea dispozitie de care vorbea Verlaine, comparîndu‑se imperiul de la sfîrsitul decadentei, vãzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodatã dezabuzarea suficientã ca sã înteleagã anumite epoci. Si cine nu cunoaste vibratia în spiralã a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toatã istoria n‑are valoare decît prin ceea ce selectionãm din ea, prin continuturile ei alese de preferintele noastre. Nu este mort în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacã n‑am avea atîta clipe din viatã, în care sã ne simtim în Renastere la noi acasã, ea n‑ar avea mai multã actualitate decît o perioadã de culturã egipteanã. Epocile trãiesc numai întru cît simtim nevoia sã ne legãnãm în ele. Simpatia noastrã profundã trezeste din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toatã întelegerea istoricã încearcã sã îndulceascã ireparabilul devenirii, sã atenueze opera demonicã a timpului. Trecutul este numai prin slãbiciunile noastre retrospective.

 

 

CAP. IV

Rãzboi si revolutie

 

 

Existã natiune care sã nu fi fãcut rãzboaie? Toate natiunile au fãcut rãzboaie, chiar dacã unele nu le‑au vrut si nu le‑au dorit. Natiunile mari le‑au voit si le‑au dorit; acesta este un element în plus care le diferentiazã de cele mici. Chestiunea rãzboiului nu trebuie însã privitã sub prisma aderentei sau inaderentei multimii; un organism national se valorificã într‑un rãzboi oarecum inconstient. Rãzboiul fiind legat de viata natiunilor în mod esential, oamenii nu pot interveni decît pentru a‑l amîna, în nici un caz a‑l evita. Este o teorie mai mult decît stupidã aceea care sustine cã responsabili de nasterea rãzboaielor au fost totdeauna conducãtorii si o castã de interesati. Oare poate crede cineva cã toate rãzboaiele care s‑au dezlãntuit în omenire si‑au avut originea numai în capriciul printilor, regilor si împãratilor? Cine poate crede în rãzboaiele de fantezie individualã sau în cele provocate de aranjamente negustoresti? Dacã ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal si iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile si nici o realitate — si‑a fãcut un titlu de glorie din a stabili responsabilitãti pentru izbucnirea rãzboaielor. Dar pacifismul uitã cã rãzboiul nu este un fenomen de suprafatã, ci angajeazã mãruntaiele unei natiuni. Dacã stãtea în posibilitatea oamenilor sã‑l împiedice si sã‑l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viata umanitãtii tinde, fãrã sã aibã, o finalitate eticã. Cine amestecã sentimente în consideratiile asupra rãzboiului îsi complicã existenta inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici mãcar de interventia divinã. Dumnezeu priveste rãzboiul.

 

Putine sînt fenomenele care sã dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant cã, pe cînd moartea ne face tristi, rãzboiul lasã numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivã, o înnebunire lucidã? Moartea se face în noi, pe cînd rãzboiul peste noi.

 

Cine nu poate accepta rãzboiul ca o conditie fatalã a umanitãtii nu‑i rãmîne decît sã se omoare. Acela însã, care stie cum merg treburile în lume, îsi face un loc printre fatalitãti si asteaptã sã fie strîmtorat — la timp — de ele.

 

Nu se poate concepe devenirea natiunilor fãrã rãzboaie. Prin ele ajung natiunile la constiinta fortei lor si tot prin ele îsi delimiteazã conturul în lume. O natiune se verificã prin rãzboi. Cu cît poartã mai multe rãzboaie, cu atît îsi accelereazã ritmul de viatã. Ahtiatã dupã propria ei realizare, ea îsi epuizeazã, prin frecventa rãzboaielor, rezistenta vitalã. Longevitatea unei natiuni este strîns legatã de ritmul ei vital. Rãzboaiele se nasc dintr‑o tensiune vitalã, pe care, la rîndul lor, o mãresc. Dar numai în intensitate, nu si în duratã. Cautã natiunile longevitatea? Cine ar putea‑o spune?! Sînt însã unele cu destin genial, care scînteiazã definitiv si efemer, ca poetii. Ele preferã gloria longevitãtii si sînt necrutãtoare cu rezervele lor de viatã. Numai culturile mediocre se supravietuiesc, fiindcã n‑au trãit niciodatã. Dacã Franta îndurã o carentã si de multã vreme se desfatã inconstient în presimtirile decadentei, este cã a fost prea nemiloasã cu posibilitãtile ei. Un destin grandios te costã mult. Franta a risipit în timpul Revolutiei mai multã energie decît România într‑o mie de ani. Iatã diferenta dintre istorie si subistorie! Franta este istorie fãrã timp, continut pur. Tara care n‑a ratat nimic. Si apoi, rãzboaiele Frantei! Oare se poate mîndri un popor cu asa de putine rãzboaie defensive? Nu este tarã care sã fi dus mai multe rãzboaie agresive. Si nu existã, în fond, decît rãzboi agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strãlucitor. Atît timp cît un popor n‑a purtat un rãzboi de agresiune, el nu existã ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimã o rezervã de fortã si un surplus de vitalitate. Un rãzboi, pornit din initiativã proprie si pierdut, este mai glorios decît unul cîstigat prin apãrare. Germania a pierdut rãzboiul mondial numai politiceste; rãzboiul în sine o onoreazã mai mult decît pe aliati. Un rãzboi de agresiune pleacã fie dintr‑o simplã neliniste biologicã, fie din tendinta de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedeste foarte putin; al doilea, tot. Nu existã neam care sã fi atins universalitatea numai prin forta spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea îsi dã mîna cu profetia. Nu e bine sã ne iluzionãm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creste din nimic. Dacã Olanda n‑ar fi fost imperiu — oricît de trecãtor — cine stie dacã pictura olandezã ar fi luat avîntul pe care‑l cunoastem! Conditiile materiale favorabile creeazã rãgazul, din care izvorãste atît spiritul, cît si viciul. Rãzboiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepti de i‑am epuiza sensul în crimã. Din punct de vedere uman n‑are nici o scuzã; de aceea se face el prin oameni. Sîntem niste biete unelte ale unei mari si sinistre fatalitãti.

 

Trebuie sã dea de gîndit tuturor pacifistilor urmãtorul lucru: toate popoarele europene care n‑au luat parte la rãzboiul mondial au cãzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politiceste, neutralitatea este un semn de lîncezire si de evadare din arena internationalã. Rãzboiul este un examen la care se supun natiunile în fata lumii. Inutil de remarcat cã nu rezistã decît popoarele înzestrate. Nu poti cîstiga rãzboaie si nu te poti impune în lume exclusiv prin forta organizatã. Istoria nu cunoaste un popor cu armatã glorioasã si repetat verificatã care sã nu fi creat si o culturã. Forta sau se realizeazã pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea rãzboaie s‑au gîndit initial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colturile lor de stradã se reazemã rãzboinicul de întelept. Neamurile care n‑au tot n‑au nimic.

 

Pe timpul cînd atenienii au plãnuit expeditia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piatã grupulete care demarcau pe piatrã contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetãtenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetãtenesti nu este autentic, ci se hrãneste din exaltarea unor sefi, avînd o duratã efemerã si mentinîndu‑se doar la suprafatã. Numai un popor care poartã în sînge ideea imperialistã poate accepta fãrã scîrbã armata si rãzboiul. Aviditatea de spatiu si setea de a imprima un stil de culturã altor forme de viatã creeazã într‑o natiune imperialistã un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît si prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere si dolofan, îsi preumblã în creier harta lumii si, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul si fantezia, el este reprezentantul inconstient si mediocru al unui gînd care roade si macinã natiunea în substanta ei. Imperialismul s‑a conceput nu numai în palate, ci si la rãspîntii. De ce sã fim asa de nedrepti cu masele si sã credem cã ele n‑au participat niciodatã direct la istorie! Se repetã pînã la exasperare de cãtre cercurile socialiste: multimile nu vor rãzboiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte si înselate de guvernanti si exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate si mai triste. Oricît ar concepe omul rãzboiul, dacã faci apel la indivizii izolati ca atare, fiecare va fi în cele din urmã împotriva rãzboiului. Cum se face totusi cã el acceptã rãzboiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioasã a multimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu‑se pe solidaritãti istorice nebãnuite. În fiecare om care pleacã la rãzboi, se petrece urmãtorul proces: nu accept rãzboiul, dar îl fac ca natiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de rationalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista natiuni, vor fi si rãzboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea sã le facã; ele însã se vor face. Natiunea este un fel de abstractiune vitalã, fiindcã ne dã iluzia cã este ceva vag, pentru ca, în realitate, sã ne strîngã pînã la sufocare.

 

Pacea universalã ar înceta a fi o utopie,dacã s‑ar putea crede cã natiunile sînt o fazã tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenta lor în lume nu este deloc încurajantã. De natiune ne leagã tot ceea ce este imediat în noi si teama de vid.

 

Presupunînd totusi cã natiunile ar dispãrea, proiectele de pace externã n‑ar fi oare mai putin iluzorii? Nu s‑ar deplasa conflictele pe unitãti mai mari? De la continente la rase si pînã la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai putin tragic? Dacã toate natiunile globului ar dezarma, cu exceptia uneia de o anvergurã mai redusã, pacea lumii ar fi mai periclitatã decît oricînd. Natiunile nu se pot ridica toate la acelasi nivel. Înarmãrile se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede cã ele se fac fãrã voia lor. Faptul cã omul a putut cheltui atîta energie pentru inventia atîtor arme, care trebuie sã‑l apere de el însusi, mã face sã am o idee precisã despre genul uman. Dacã toate armele acestui univers ar fi distruse fãrã urmã si ar rãmîne un singur revolver, omul s‑ar simti obligat fatã de el si, nelãsîndu‑l în pãrãginire, istoria s‑ar repeta de la început.

 

O natiune, cînd începe sã se înarmeze, nu se mai poate opri. Sãrãcia si mizeria nu constituie limite ale înarmãrii. De sute de ani, omenirea priveste cerul printr‑o gaurã de tun.

 

Obstacolul esential în calea pãcii este lupta mãrturisitã sau secretã pentru hegemonie. Dorinta primatului exclusiv este atît de puternicã în natiuni, încît pentru ea sînt dispuse sã calce orice fel de obligatii etice sau internationale. Se poate concepe cã natiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît sã le fie indiferente puterea si dominatia? Atîta timp cît istoria va avea la bazã un ritm biologic si cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, aceastã neutralitate nu va fi nici posibilã si nici de dorit. O mare natiune se ridicã pe dãrîmãturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile nationale se scaldã într‑o mare de sînge, ca toatã istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparentã, rãzboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru rãzboi. În realitate, ele reprezintã imperialismul consecutiv fiecãrei mari revolutii si satisfacerea dorintei de nelimitatã hegemonie a Frantei. Napoleon va fi provocat sãrãcie si mizerie în Franta; el nu a pus Europa mai putin în miscare. Nationalismele europene au avut nevoie de actiunea lui si de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide sã încolteascã gîndul hegemoniei si sã creeze pluralismul nefast al Europei.

 

Napoleon, accelerînd ritmul Frantei, a accelerat decadenta ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania si a fãcut tãrii sale un cadou fatal. Este tragedia istoricã a marilor personalitãti, care, ridicînd natiunile la un nivel anormal de mãrire, le pricinuiesc implicit prãbusirea. Tensiunea nãscutã de viziunea cezarismului înaltã natiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc si‑i slãbeste pentru mai tîrziu rezistenta. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine si în rãu, natiunile din fãgasul lor.

 

Ethosul agresiv este un fel de sira spinãrii a natiunilor. Altcum nu se explicã de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o institutie atît de legatã de toate formele existentei nationale. Mai mult decît religia si decît templele ei, toate formele statale si‑au gãsit o consacrare în armatã. O institutie eternã în mãsura în care cele omenesti sînt eterne. Asa este omul de putin spiritualizat, încît, din institutia cea mai putin spiritualã care se poate concepe, si‑a fãcut o axã a vietii lui. Existenta permanentã a armatei este o probã definitivã pentru orice antropologie pesimistã. Omenirea nu‑si poate permite luxul si fanteziile anarhiei.

 

Dacã am scoate armata din istorie, devenirea universalã ar semãna unei lectii de pedagogie. Se vede treaba cã toate întîmplãrile au fost sîngeroase, cã tot ce am pãtit pînã acum s‑a nãscut din fioruri. Petele rosii creeazã strãlucirea istoriei. Durerea este substanta devenirii.

 

Armata reprezintã teroarea organizatã. Sînt însã exceptii,care alcãtuiesc, la drept vorbind, singura ei scuzã. Sã ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expeditiile lui Napoleon si la toti soldatii acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintã o idee imperialistã, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Sã comparãm ce înseamnã a fi soldat în România si ce înseamnã acelasi lucru în Germania sau Rusia.

 

Cel mai prost soldat german „servestet70 cu ochii atintiti peste granitã, cu constiinta cã el este un element al unei mari plãmãdiri viitoare. El stie cã Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilã fãrã sacrificiul lui. El trãieste mondial problemele tãrii lui. A sti cã vei pleca odatã într‑o parte a lumii, cã existenta este legitimatã de cuceriri viitoare fixeazã un continut ideologic armatei, un sens vast si ca atare justificã rigorile inumane ale disciplinei. Functia principalã a soldatului este sã atace, nu sã apere. Idealurile defensive golesc armata de orice continut. Numai tãrile minore poartã rãzboaie de apãrare.

 

Politica expansionistã a Germaniei împrumutã soldatului un orgoliu care, dacã e dezgustãtor si inuman, nu este mai putin o fortã propulsivã. În Rusia, soldatul serveste real o tarã; dar, în constiinta lui, el luptã pentru o ideologie cu caracter universal. Neapãrat cã sub bolsevism se ascunde dorinta de hegemonie universalã a Rusiei; el trãieste însã un universalism ideologic, pe care va trebui sã‑l impunã cu forta. Ce deosebire între un soldat care jurã pe patrie, numai, si unul care se leagã prin jurãmînt sã fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!

 

Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Astãzi, vitejia fãrã o constiintã universalã este o barbarie neinteresantã.

 

Si acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vinã bietul cã România n‑are nici un ideal, cã dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toatã respiratia ei de o mie de ani? El aude doar atît: sã ne apãrãm granitele. Si nici n‑ar putea auzi mai mult. Cãci România si‑a identificat idealul cu o stare de fapt: granitele ei materiale si morale. România este; atîta‑i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a rãspîndit în toate constiintele acceptarea ei proprie.

 

Nu cã România ar trebui sã mîngîie visul explicit al cuceririi tãrilor din jurul ei — e prea domoalã pentru a putea concepe asemenea absurditãti —, dar faptul cã ea nu cultivã cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltãtor si revelator pentru carenta ei. Armata noastrã nu serveste decît un principiu de apãrare si nu se miscã în numele nici unei idei. Ca si statul, ea este excentricã natiunii; o serveste automat, fãrã participare si fãrã dinamism. Functiile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe cãi înspre nimic.

 

Lucrurile îsi au buna lor traditie. Sã ne gîndim numai la rãzboaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai rãzboaie de apãrare, am rezistat numai la invazii. Asa am fost de neîmpliniti în rosturile noastre, încît nici mãcar o datã n‑am putut concepe o afirmare agresivã sau un presentiment imperialist. În rãzboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne apartinea; ne‑am cucerit. El n‑a fost totusi un rãzboi de initiativã nationalã, deoarece în el am fost atrasi. Sentimentul puterii nu ti‑l dã decît rãzboiul de provocare. Initiativa rãzboinicã este totul. O natiune care începe un rãzboi, care se mîndreste a fi sursã de conflagratiune, rezistã prin orgoliul si automatismul agresiunii. O natiune imperialistã este totdeauna tare. Si e imperialistã o natiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s‑a ridicat în numele umanitãtii. S‑a rezolvat vreodatã problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivã, mila a creat sãracii, i‑a înmultit. Prezenta ei în lume este cauza cersetoriei. Acei sãraci care au înteles cã pot trãi ca paraziti ai milei au renuntat la sãrãcie si s‑au fãcut cersetori.

 

Sãracii au obtinut avantaje numai întru cît s‑au putut constitui în grup si alcãtui astfel o amenintare. Muncitorimea modernã, dacã nu este exploatatã pînã la epuizare, faptul nu se datoreste milei si umanitãtii, ci fortei pe care o prezintã ea. Exploatatorii stiu cã exploatatii sînt o fortã mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inertia oamenilor sãraci, se bucurã a înflori pe mizeria lor. Jecmãnitii sînt baza tuturor statelor: cum de n‑au înteles ei cã n‑au decît un pas pînã la a deveni autoritate? Crestinismul a adus justificarea teologicã a sãrãciei si mizeriei; el a consacrat conditia sãracilor si a binecuvîntat‑o.Creînd mîndria de a fi sãrac, a compromis fiinta pe vecie. El n‑a reabilitat omul, cu toate cã ne‑a declarat pe toti — mai mult sau mai putin — fii ai lui Dumnezeu…

 

Se spune: este imoral sã sustii dreptul fortei si al oamenilor tari. Decît, se uitã cã acestora nu le opunem lumea anonimã a dezmostenitilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pãmîntului care nu vor sã fie tari. Existã cu adevãrat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionati ai cãderilor si ai periferiei. Ratatii nu meritã nici o consideratie. Un bogat ratat se numeste imbecil; un sãrac ratat, cersetor.

 

Lumea exploatatilor, devenitã odatã constientã de forta ei, nu mai poate fi integratã în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivã, trebuie sã i se atribuie toate calitãtile fortei în devenire. În lupta socialã, sînt mai slabi acei care detin puterea fãrã sã aibã echivalentul vitalitãtii,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potential mai tari. Rostul revolutiei este permeabilitatea socialã. Sfãrîmîndu‑se ierarhia rigidã si artificialã, înmortitã de o clasã epuizatã, accesul la putere al formelor primare dezvoltã singura împrospãtare posibilã a societãtii.

 

Între popoare, lupta dintre tari si „slabi“ ia forme si mai dramatice. Existã popoare puternice a cãror fortã e consacratã, cu instinctele agresive verificate, si care si‑au înfãptuit într‑o anumitã mãsurã rosturile lor ideale. Sincere si consecvente misiunii lor, ele au cãlcat în picioare tot ce s‑a opus expansiunii si dorintei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de fortã si sînt mîndre de libertatea pe care le‑o garanteazã ea.

 

Fatã de cine îsi exercitã ele dreptul celui mai tare?

 

Sînt popoare care se abandoneazã cursului istoriei, fãrã sã intervinã efectiv si original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea sã trãiascã linistit si comod, sã vietuiascã si sã moarã în pace, netulburate de nimeni. Se însalã însã rãu cînd cred cã, dacã le lipseste tulburarea demonului lãuntric, lumea înconjurãtoare le va lãsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivã. Neamurile fãrã istorie, adicã fãrã demon lãuntric, au o directie întunecatã din orizont: politica externã. Ele trãiesc sub presiunea unei amenintãri continue si gustã libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor sã fie tari. Si de aceea, istoria este neînduratã cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea si umili. Neamurile slabe n‑au destin; de aceea, viata lor este o cãdere inevitabilã, care nu inspirã nici un fel de regret. Rãzboaiele pe care le pierd sînt în ordinea fireascã a lucrurilor, iar poporul învingãtor n‑are sã‑si facã remuscãri de excesul sãu de fortã.

 

Rãzboiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlãntuie între un popor învechit în fortã, ce dispune de toate abilitãtile puterii si ale perfidiei rezultate din putere, si un popor în ascensiune, care vrea sã devinã puternic. În acest caz, nu se mai încruciseazã sãbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a cãror disparitie nu este o pierdere, ci alcãtuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptã între natiuni puternice si între natiuni slabe, ci între natiuni tari si mai putin tari. Inegalitãtile în sînul puterii determinã variatiile istorice. A nu fi la acelasi nivel, în cadrul aceleiasi valori, dã nastere la frictiuni si neîntelegeri. Lupta pentru hegemonie numai asa are un sens. O natiune nu devine mare afirmîndu‑si superioritatea fatã de altele mici si neimportante. Sursa de mãrire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenta minimã de fortã, care face din plusul uneia si nimbul sãu. Istoria este o luptã de forte, în cel mai general sens: forte materiale, spirituale, biologice. N‑are semnificatie decît conceptul total al fortei, adicã expansiunea nelimitatã pe toate planurile. Rãzboiul ar fi o prostie — adicã mai putin decît este, el fiind o crimã esentialã — dacã n‑ar implica ideea totalã a fortei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: rãzboaiele determinã rãspîntiile istoriei, precum revolutiile, culmile.

 

Cred cã nu este om care sã nu lupte cu toate sentimentele împotriva rãzboiului: dar, tot asa, nu cred sã fie vreunul care sã nu‑i recunoascã fatalitatea. Teoretic, nu este asa de usor sã fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacã atitudinea abstractã ar avea vreo eficacitate practicã. Dacã as sti cã de as striga toatã viata zi si noapte împotriva lui el ar fi mai putin, as deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în fata tristelor fatalitãti umane, mi‑e rusine sã fiu pacifist. Sã presupunem cã ar sta în puterile omului sã termine odatã cu rãzboiul. Ar putea el sã renunte la orgoliul care însoteste fiece rãzboi? Îsi poate închipui cineva satisfactii mai mari ca acelea care însotesc o declaratie de rãzboi sau o pace victorioasã? Succesul într‑un rãzboi ne face sã uitãm totul. Dar nu numai atît. Orice rãzboi intrã în memoria normalã a omului. Ne‑am gîndit vreunul vreodatã la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în rãzboaiele napoleoniene? Ne‑am gîndit vreodatã serios cã în cruciade au murit oameni? Rãzboiul este o crimã istoricã pe care omenirea o acceptã totdeauna dupã ce a comis‑o. Natiunile îsi fac din el un fel de oglindã mãritoare: de aceea este el leagãnul megalomaniei nationale si tot de aceea rezolvã el în primul rînd conflictele nationale, pe cînd revolutiile, pe cele sociale: toate rãzboaiele sînt nationale si indirect sociale; toate revolutiile sînt sociale si indirect nationale.

 

 

 

Atît rãzboiul, cît si revolutia sînt fãcute de natiune: dar nu amîndouã plaseazã natiunea ca finalitate centralã. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revolutia este mai universalã decît rãzboiul, desi acesta se desfãsoarã si în afarã de cadrul spatial national, pe cînd revolutia se mentine în interiorul natiunii. Revolutiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depãsesc natiunea, pe cînd rãzboaiele îsi extrag vitalitatea din imediatul national.

 

Pentru ca o revolutie sã fie încoronarea unei natiuni, ea trebuie anticipatã si pregãtitã ideologic secole întregi, pe cînd rãzboaiele n‑au nevoie decît de întorsãturi si crize de trecere. De aceea, o natiune nu poate face decît o singurã mare revolutie, pe cînd rãzboaiele abundã si se întrec. De unde izvorãsc dimensiunile revolutiei fatã de rãzboaie? Revolutia francezã, fatã de rãzboaiele Frantei, este ca soarele fatã de astri. Acelasi lucru si cu Revolutia rusã, al doilea focar al Europei. În constiinta actualã europeanã, o singurã zi din Revolutia francezã atîrnã mai greu, prin urmele ce le‑a lãsat, decît rãzboiul de o sutã de ani. O revolutie întroneazã o nouã lume de idei si o nouã structurã socialã, pe cînd un rãzboi intensificã sau slãbeste sentimentul puterii nationale, prin cîstig sau pierdere de spatiu. Revolutia creeazã o nouã respiratie; rãzboiul, un nou ritm.

 

Nu existã profeti ai rãzboaielor si nimeni nu varsã sîngele pentru vãrsarea de sînge care e rãzboiul; revolutia este anticipatã într‑un profetism frenetic. Existã o misticã revolutionarã; n‑are rost una a rãzboiului. Oamenii se preparã de rãzboi, desi nu‑l vor; toatã lumea dezmostenitilor se preparã si vrea revolutia. Rãzboiul este o solutie temporarã; altcum nu se explicã frecventa lui. Dupã fiecare, oamenii s‑au hotãrît sã nu mai facã altul. Ei nu‑si pun problema sã‑l accepte înainte, ci numai dupã. Nici unul n‑a dat vreunei natiuni o satisfactie deplinã. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi sã se tinã lant.

 

Cu toate acestea, este incontestabil cã rãzboiul ia forme mai drastice si mai ciudate în manifestãrile lui. Mor mai multi oameni, prãpãdul e mai mare. Si totusi consecintele lui sînt mai reduse si mult mai imediate decît ale revolutiei.

 

Prin rãzboi, o natiune îsi verificã forta; dar el nu‑i creste sensibil constiinta. Prin revolutie, un neam îsi realizeazã un sumum de autoconstiintã. Dar acest lucru nu este central fenomenului revolutionar, nu‑i este calitatea lui diferentialã. Aspectul social o caracterizeazã specific. Prin revolutie, masele iau constiintã de ele însele si realizeazã un acces la putere corespondent nivelului acelei constiinte. Fãrã fenomenul maselor, nu se poate întelege nimic din structura revolutiei.

 

O revolutie adevãratã trebuie sã epuizeze sensul social al unei natiuni. De aceea, nu este revolutie aceea care nu modificã esential structura socialã.

 

Un rãzboi poate sã modifice raporturile de proprietate pe mai multã vreme decît durata lui, care instaureazã arbitrarul. Nu tine însã deloc de structura rãzboiului o modificare prin sistem. Nedreptãtile si inegalitãtile pot fi mai mari decît înainte. Justitia socialã n‑a fost niciodatã obsesia militarismului. Socialismul are drept sã‑l urascã, fãrã, din pãcate, sã poatã anula realitãtile, care îl salveazã, dacã nu‑l justificã.

 

O revolutie care nu modificã raporturile de proprietate este o mascaradã. Fãrã un triumf asupra inegalitãtilor, revolutia este un nonsens. Este putin lucru a face o revolutie reclamîndu‑te numai de la un principiu national. Revolutiile se fac în primul rînd pentru mase de cãtre ele însele, si numai dupã aceea pentru natiune. Ridicîndu‑li‑se nivelul social, natiunea este „sãltatã“ indirect.

 

Revolutiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferã istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfintenie criminalã, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s‑a construit o ordine nouã. Rãsturnãrile s‑au fãcut în numele mizeriei si împotriva ei. O viziune a constantelor vietii sustine cã mizeria este strîns legatã de conditia omeneascã si cã eternitatea ei infirmã orice efort revolutionar. Dar revolutiile n‑au alt sens decît sã sape edificiul de veacuri al mizeriei, sã ruineze templul pe care i l‑a ridicat imbecilitatea umanã. Orice revolutie îsi are sursa în stomac; dar ea tinteste înspre ultimele finalitãti ale spiritului. Omul care trãieste în mizerie si n‑are spirit revolutionar este ultimul imbecil al pãmîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revolutiilor.

 

Omenirea împãrtitã între exploatatori si exploatati oferã dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasã. Si ceea ce este sfîsietor în aceastã situatie este cã s‑au gãsit oameni care sã atribuie exploatatorilor calitãti, merite, virtuti, sã le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalti cãderea prin deficiente.

 

Marii posesori ai acestui Pãmînt,care se plictisesc pe cînd altii îsi sterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toti mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenta lor. Sãracii sînt singura fortã a universului. Ei trebuie sã fie prosti sau nebuni, de permit fericirea alãturi de ei.

 

Oamenii talentati si dotati se mistuiesc în mizerie si boalã, capetele productive ale omenirii îsi consumã energia în utopii, pentru ca bogatii sã poatã visa. Iar bogatii cine sînt? Nefericiti din fericire, sterili si plictisiti, emasculati si dezgustãtori. Lumea este atît de nedrept organizatã, încît nu poti decît înnebuni dacã te gîndesti la sistemul de repartitie, la inegalitãtile prin sistem ale universului. Dacã justitia socialã ar fi singura mea obsesie, as fi pierdut. Nu înteleg cum de existã socialisti care sînt numai profeti si nu nebuni.

 

Pasiunea de absolut, în viata asta meschinã, este drumul prãbusirii. Orice revoltã deschide un abis în care este mai bine sã ne aruncãm, decît sã ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toti înteleptii Pãmîntului ar trebui sã stea în genunchi în fata unei singure explozii de revoltã disperatã. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!

 

Nu se poate concepe o modificare esentialã a structurii sociale, fãrã ideea de justitie. În orice revolutie, ideea socialistã este obligatorie. Cãci orice revolutie este obligatã fatã de toti oamenii capabili sã trãiascã si dornici de viatã. Sistemul exploatãrii în care s‑a complãcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vietii imensa majoritate a oamenilor. Pe acestia, religiile i‑au învãtat doar cum sã moarã. De mii de ani, dezmostenitii si‑au construit temple ca sã se dezvete de viatã. Cursul omenirii, din începuturi si pînã acum, a descris un semn de întrebare, un pînã cînd?, identic istoriei universale. Si oare vom muri cu totii pentru a perfectiona geometria acelei interogatii? Dacã instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui sã fim mai repede fericiti, decît sã avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea solutionãrii. Decît, optimismul nu este niciodatã concluzia istoriei.

 

Ce‑au fãcut muritorii, de cînd îi cunoastem, decît sã inventeze ratiuni practice si abilitãti teoretice, pentru a justifica si a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însãsi un cerc. S‑au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu sã nu poatã viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacã instinctul proprietãtii n‑ar avea bazã atît de adîncã, s‑ar fi putut atribui atîta perfectiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s‑ar fi putut bucura de atîta vazã, fãrã distantele de oameni si valori nãscute din proprietate?

 

Din punctul de vedere al justitiei sociale, formele pe care le‑a îmbrãcat instinctul avutului consacrã omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderã cu plãcere la ideea de proprietate trebuie sã admitã, cu nu mai putinã plãcere, împãrtirea oamenilor în cele douã categorii blestemate: a acelora care au si acelora care n‑au.

 

Nu stiu precis ce s‑ar putea face împotriva proprietãtii. Un socialism de stat este o formulã mediocrã, iar comunismul este prea mecanicist si mult prea iluzoriu. Colectivismul national, care ar da o valoare solutiilor abstracte prin corectivul concretului national, îsi gãseste mai repede o cale printre ireductibile si antinomii.

 

Proprietatea pare a fi o fatalitate în fata cãreia mã plec cu scîrbã. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfã în revolutii numai pentru a atenua conflictele cauzate si exasperate de prezenta în lume a proprietãtii. Aici rezidã sensul mai adînc al oricãrei revolutii, care o diferentiazã atît de categoric de rãzboi. Nu existã rãzboi social, precum nu existã revolutie… nationalã. Fatã de conceptul propriu‑zis al revolutiei, care este totdeauna socialã, ideea de revolutie nationalã nu poate sã însemne o idee nouã, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revolutie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limiteazã la vreun spatiu geografic si istoric se numeste nationalã, pentru a nu zice localã. Este drept cã revolutiile se fac prin natiune si cã în ele triumfã ideea istoricã a unei natiuni. Decît, pentru ca revolutia sã aibã contururi mari, ideea istoricã de la baza ei trebuie sã se întindã pe dimensiuni mari. Natiunile mici nu pot face revolutii universale, deoarece servesc o idee istoricã redusã. Chiar o natiune cum e cea germanã n‑a putut sã‑si determine soarta sa ca sens de devenire universalã. Orice revolutie este nationalã întru atît întru cît reprezintã o expresie a dorintei de putere a unei natiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revolutii. Miezul ei este altul. Neapãrat. Franta, în Revolutia ei, a atins o culme de autoconstiintã nationalã si o satisfactie a puterii nationale. Dar sensul ultim al Revolutiei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii ereditãti ce a definit Europa secole întregi. O revolutie trebuie sã suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate tãrile, si sã întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte natiuni.

 

Într‑o revolutie pur nationalã — adicã într‑o contradictio in adiecto —, un popor se confruntã cu propria lui soartã si se defineste numai în raport cu sine si pentru sine. Este ca si cum acest gen de revolutie ar suplini un rãzboi victorios, în nici un caz revolutia. Orice revolutie nationalã este numai o treaptã. Atît Germania, cît si Italia pot mai mult. Vreau sã spun cã ele nu cautã numai puterea, ci si un lux inutil, nãscut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realitãtile din care pleacã o revolutie nationalã, cît si pentru teoria culturilor.

 

Italia nu este o tarã al cãrei destin sã aibã o rotunjime lãuntricã. O perspectivã transistoricã ne‑o reveleazã într‑un ritm de evolutie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renasterea a fost culmea ei istoricã. De ce, politiceste, a prezentat totusi caracterele unei tãri de a doua mînã? De ce Italia s‑a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacã ea era predestinatã a fi mare putere, trebuia sã braveze initial istoria pe toate planurile. Concomitenta ofensivei caracterizeazã o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n‑au fãcut secole de evolutie politicã. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n‑a putut suplini totusi golurile si insuficientele ei politice. Nu existã o idee de culturã italianã, desi existã o culturã italianã incomparabilã. Toatã lumea pãstreazã Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revolutiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia nationalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnã cã revolutiilor nationale trebuie sã le urmeze o serie de reforme, dacã nu de revolutii. Un popor mare face numai o revolutie mare; un popor mic poate sã facã mai multe, care nici una sã nu atingã o semnificatie transistoricã. Franta s‑a epuizat în Revolutie. Comuna nu putea sã fie decît ratatã. Toate încercãrile Frantei de a se mai realiza revolutionar au esuat. Revolutia cea mare i‑a fost prea organicã pentru ca sã mai poatã da nastere la altele. Nici nu avea nevoie. O revolutie reusitã este un izvor care reîmprospãteazã permanent. Lantul de mici revolutii este o hãrtuialã ce sfîrseste într‑o înfundãturã.

 

Revolutiile nationale, rãmînînd datoare fatã de social, reparã, în decurs de decenii, ceea ce un efort revolutionar sãvîrseste în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît si hitlerismul n‑au modificat fundamental structura socialã a tãrilor lor. Ele au dat însã un dinamism natiunilor, care suplineste insuficientele de viziune socialã. Revolutiile nationale sînt istorie, iar nu politicã. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacã fascismul este totusi minor, fatã de hitlerism, faptul se datoreste nu numai dimensiunii poporului german, ci si faptului cã, reclamîndu‑se de la popor, ca sursã originarã, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existentã si valoare centralã. Mesianismul înfloreste pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractã a statului. Apoi, Italia suferã de un mare gol istoric, pe care Germania nu l‑a cunoscut niciodatã într‑o astfel de mãsurã.

 

De o parte, Revolutia francezã si rusã; de cealaltã, italianã si germanã. Diferenta nu este numai de nuantã, ci opozitia lor demarcã o diferentiere calitativã. Sînt douã lumi revolutionare, dintre care întîile poartã marca autenticã a spiritului revolutionar. Fatã de ideile si de sîngele pe care le‑au pretins ele, fascismul si hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o tarã nerevolutionarã. Tot Weltanschauung/l german îndepãrteazã pe om de la pasiunea în lumea aparentelor, în care se desfatã spiritul revolutionar. Metafizica este la antipodul revolutiei. Italia a avut într‑o oarecare mãsurã o traditie anarhistã. Dar anarhismul, pentru un revolutionar pozitiv si cu spirit politic, este tot asa de reprobabil ca si reactiunea. Cãci anarhismul refuzã organizatia, aceastã divinitate a omului politic. Bazîndu‑se numai pe efortul individual si pe o viziune anistoricã, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fãrã rãdãcini în lume. S‑ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistã a unei fericiri terestre în afarã de orice lege si formã sã trãdeze o viziune optimistã. Viziunea finalã a istoriei, asa cum au conceput‑o anarhistii, este încîntãtoare si trandafirie. Dar întreb orice om care a vãzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilã, atîta înselare, atîta iluzie si atîta naivitate? Anarhistii ar trebui folositi în stat ca sã pãzeascã astrii. În acest fel, ar putea deveni si ei proprietari…

 

De cîte ori mã gîndesc la anarhisti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiularã a edificiului social este cãlãul.“ Societatea, cu toate institutiile ei, reprezintã un organism atît de rigid si atîta renuntare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricãrei institutii. Dar ele rezistã, cãci doar sînt nervura societãtii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind‑o, ai dori sã fii papã mãcar o secundã pentru siguranta teoreticã în lume, spune cã sînt trei încercãri la care, dacã rezistã o institutie, dovedeste o vitalitate durabilã: silogismul, esafodul si epigrama. Cum institutiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le‑am recunoaste prezenta lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhistii au împotriva lor pînã si devenirea, singura care i‑ar putea legitima metafizic… Ei cred cã, dupã ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viatã, ei vor sã construiascã viata. Cum de n‑au observat anarhistii cã au împotriva lor pe toti oamenii mediocri, adevãratii regi ai Pãmîntului? Prostii au organizat bine viata si au fãcut din ea o cetate interzisã spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toatã aceastã viatã mediocrã si eternã, de care ne dezleagã cunoasterea si ne îndepãrteazã tristetea.

 

O revoltã persistentã, dar meditativã, nu m‑ar putea face, cu timpul, decît sã urãsc pe bogati si sã dispretuiesc pe sãraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasã aceastã împãrtire, de ce sã nu‑i iertãm pe cei care au si de ce sã nu‑i scuzãm pe cei care n‑au? Într‑o lume de oameni sãraci, bogatii sînt niste criminali, iar sãracii niste imbecili. Toti sînt de vinã si nu fac decît, cu mijloace si pe cãi diferite, sã mãreascã dezolarea acestei lumi. Crestinismul a promis sãracilor raiul, iar pe bogati i‑a amenintat cu iadul. Îmi este însã indiferent care si unde. Bagã‑i Doamne! laolaltã, poate se vor împãca în împãrãtia ta, unde nu vor mai avea — pare‑se — nimic de împãrtit! Iar pe mine, lasã‑mã pe veci aici jos, doar voi gãsi vreun argument sã apãr statul de anarhie!

 

 

 

— Ce rãmîne din România în fata fenomenului revolutionar? Precum n‑am purtat rãzboaie, ci am rezistat la invazii, tot asa n‑am fãcut revolutii, ci numai insurectii. Un popor de rãzmerite, apãsat de mizerie lãuntricã si exterioarã, fãrã respiratie revolutionarã mai amplã. Este mai mult decît semnificativ cã Avram Iancu, cea mai simpaticã figurã revolutionarã a României, s‑a sfîrsit în melancolie, deznodãmînt strãlucitor de poet, dar compromitãtor pentru un revolutionar. De altcum, toate miscãrile cu caracter revolutionar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, cãci n‑au avut consecinte si n‑au putut crea o traditie revolutionarã. Cine era sã facã revolutie? O tãrãnime împotmolitã în cea mai sinistrã întunecime? Si împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocratii, care n‑ ar fi meritat a fi distrusã nici mãcar printr‑un strop de sînge al tãranului român. Aristocratiile sînt în general de origine strãinã. Decît, neamul românesc a avut nefericirea sã fie condus de cel mai superfluu si mai putin mesianic dintre popoare, vreau sã zic de greci. Neavînd ce face la ei acasã, s‑au fãcut negustori si aristocrati în România, spre nefericirea acestui popor.

 

Otto Weininger, în nemaipomenita lui urã împotriva rasei sale, gãsea cã evreii sînt un popor fãrã tinutã moralã, deoarece n‑au avut aristocratie. Obiectia lui Weininger este nulã cînd te gîndesti cã ei au cucerit lumea si fãrã aceastã clasã. Cît despre tinuta moralã, este de remarcat cã aristocratia n‑a lãsat în constiinta popoarelor decît un stil exterior si nu o atitudine eticã bine cristalizatã. În tot cazul, aristocratia noastrã este un capitol rusinos care s‑a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine cresteam si noi înlume ca evreii, fãrã sã avem orgoliul stupid al unei aristocratii nule. Nici mãcar vechii nostri boieri nu meritau sacrificiul reactiunii tãranilor. Cît despre burghezie, ea a apãrut asa de tîrziu, încît îsi trãieste si astãzi epoca ei eroicã. Burghezia a fost singurul nostru element revolutionar. De aceea, liberalismul si‑a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu‑l poti refuza fãrã sã te dezintegrezi din România modernã.

 

O revolutie presupune o neliniste ideologicã de cel putin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multã vreme este o neliniste nationalã, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n‑a fost lipsitã de un anumit dramatism. România nu este coaptã pentru o revolutie de stil mare; ea pare însã coaptã pentru o mare zguduire nationalã si întruneste în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revolutie nationalã. România vrea sã ia act de sine însãsi printr‑o miscare colectivã, sã se defineascã în autoconstiintã. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili sã luptãm pentru o idee universalã si mai cu seamã sã creãm una, o revolutie universalistã ne‑ar arunca la remorca marilor natiuni. Ideile bolsevice în mod automat ne‑ar face colonie ruseascã, ideologicã, la început, si în urmã politicã. Formula universalã este solutia de viatã si modul de respiratie al marilor culturi. Venitã din afarã, insuflatã, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universalã. De aceea, revolutiile nationale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în vointa lor de a se mentine diferentiate în lume.

 

O revolutie nationalã la noi are toate avantajele si defectele acestui tip de revolutie. Sã ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor nationalistilor nostri, la absenta de viziune economicã si mai cu seamã la credinta cã xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea sã fie în clar cu sensul revolutiei noastre de dreapta, sã se gîndeascã la toate manifestele în care se vorbeste de lupta împotriva îmbogãtitilor; niciodatã împotriva bogatilor. Aceastã diferentã cu aparentã de nuantã, dar care se bazeazã în fond pe o distantã incomensurabilã, explicã de ce o revolutie nationalã nu modificã radical structura socialã a unei tãri. Este condamnabil adicã numai omul care se îmbogãteste sub ochii nostri; acel pe care l‑am gãsit bogat, despre care nu stim cînd n‑a avut nimic, a agonisit averea legal. Iatã o conceptie dezastruoasã, de naturã a‑ti provoca o nesfîrsitã mîhnire teoreticã. Mai are rost sã faci o revolutie pentru asa putin si se poate construi o nouã ordine pe o viziune asa de aproximativã si de îndoielnicã? De ce vor crede unii din nationalistii nostri si, din pãcate, si ai globului, cã înflorirea natiunii este compatibilã cu inegalitãti sfîsietoare? Nationalismul a devenit un cuptor în care se dospeste mizeria. Si nu era necesar.

 

Toatã vina acestor stãri nu o poartã decît viziunea îngustã care face din revolutia nationalã o miscare de elan pur, semnificativã din punct de vedere psihologic, dar irelevantã practic. Sã crape indivizii, sã triumfe natiunea? În timp de rãzboi, orice nu! este trãdare. Dar în timp de pace, dacã alternativa este insurmontabilã, mai bine sã crape si natiunea si indivizii.

 

Nationalistii vor trebui sã‑si învingã atîtea si atîtea prejudecãti si sã înteleagã cã nu‑si pot face o aparitie onorabilã în fata istoriei, înainte de a fi gãsit o iesire din situatia teoreticã paradoxalã, în care se complac. Ideea colectivistã este compatibilã cu ideea nationalã. Contrariul îl sustin curentele de stînga, internationaliste din o mie si una de interese, precum si inconstienta atîtor si atîtor nationalisti. Acestia din urmã, refuzînd ideea colectivistã, sã nu uite cã lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s‑o justifice si s‑o consolideze, cã nationalismul, întorcîndu‑i spatele, sombreazã fãrã scãpare într‑un vid total.Si asa, el este lipsit de armãtura teoreticã, încît singura ideologie a revolutiei nationale este inima.

 

O miscare nationalã, care n‑a extras din lumea socialistã tot ce este în ea fecund si viu, n‑a depãsit patriotismul, care va fi o viziune moralã, dar nu e una istoricã si în nici un caz politicã.

 

România nu‑si va rata momentul sãu revolutionar. Dar revolutia pe care va face‑o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocritãtii noastre autohtone, dacã nu va da tãrii proportii peste conditiile ei firesti, nivelul nostru istoric nu va cunoaste un salt, si ca atare revolutia noastrã n‑a fãcut decît sã mãreascã superfluul nostru în lume.

 

Un popor existã întru cît constituie o primejdie. Dupã gradul de amenintare se apreciazã capacitatea lui politicã. Numai întru cît respiratia lui este o interventie continuã în ritmul universal, trãieste el cu adevãrat. Popoarele prin revolutii devin primejdii si mai mari, ajungînd focare de infectie si contagiune ideologicã.

 

Fericite acele popoare care au reusit sã fie primejdie pentru lume. Avea‑vom fericirea sã devenim primejdie pentru noi însine?

 

 

 

 

CAP. V

Lumea politicului

Istoria nu se desfãsoarã automat si nici numai datoritã unui impuls originar. Existã o necesitate internã, care activeazã continuu sub toate formele de viatã si de culturã. Prin ce mijloace se dezvoltã viata istoricã propriu‑zisã? Care este instrumentul ei? Unii au gãsit arta, si au conceput o justificare esteticã a istoriei, altii stiinta, si s‑au limitat la orizontul pozitivismului. Nãscociri ale filozofilor si ale altor iluzionisti, astfel de conceptii n‑au nici o bazã realã. Gînditorii îsi închipuie cã mersul lucrurilor are vreo legãturã cu avînturile gîndirii sau cã s‑ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualitãtii. Cînd citesti cîte un filozof spiritualist si‑l vezi vorbind cu atîta nevinovãtie despre procesul de spiritualizare crescîndã a realului, despre o solutie finalã în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschisi printre muritori si lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubratii si cum de este posibilã atîta gingãsie meditativã în creierul si inimile unor oameni?

 

Filozofii gîndesc ca si cum pe pãmînt n‑ar exista politica si oamenii politici, ca si cum politicul n‑ar fi un aspect central al vietii si instrumentul adevãrat al istoriei.

 

O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobeazã o realitate mult mai mare. Chiar dacã nu existã aspect istoric fãrã un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice si spirituale nu se face într‑un echilibru armonic. În omul politic triumfã sîngele. Înseamnã cã el nu‑i în nici un fel o realitate spiritualã? Cine ar zice‑o?! Decît, ea nu‑i este constitutivã. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substantã.

 

Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totalã ca o încoronare finalã a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o considerã ca o treaptã elementarã în evolutia spiritului, iar nu ca o formã esentialã, constitutivã, a istoriei, paralelã si coexistentã cu ultimele înãltimi ale spiritului. Politica — întelegînd atît valorile ei, cît si pe omul politic — se înrãdãcineazã în viatã mult mai profund decît spiritul. Cãci politicul exprimã si serveste valorile vitale, pe cînd spiritualul creste în rãgazurile vietii.

 

Conceptia monolinearã a istoriei absolutizeazã un singur principiu, cãruia îi sacrificã toate continuturile reale si concrete. Idealismul, ca si pozitivismul, s‑a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datoritã idealismului a înteles Hegel istoria, ci irationalismului, nemãrturisit dar prezent în toatã viziunea sa. Comparati întelegerea sa istoricã perspectivei pozitiviste a lui Comte si veti remarca fadoarea teoreticã a ultimului si bogãtia nuantatã a întîiului.

 

Istorie si irationalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie si rationalism însã — nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangential. Etica, axiologia, rationalismul determinã o lume nãscutã deasupra devenirii, o sferã a spiritului normativ, pe care o rãstoarnã de cîte ori poate instabilitatea agresivã a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care îsi extrage anemia, într‑o regiune strãinã vietii si încearcã sã‑i impunã forme, pe care ea le primeste pentru a le abandona.

 

Valorile, în tendinta lor de a se autonomiza de viatã, se constituie în zonã aparte, creîndu‑si o bazã rationalã, pe cea vitalã pierzînd‑o. Astfel, nu existã în fond decît o axiologie rationalistã. Si etica se simte bine numai pe fundamente rationaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanentã, a suprimat dualismul, adicã reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegratã în drepturile ei, adicã în rosturile ei de a crea si distruge fãrã nici o rãspundere.

 

Toate viziunile de viatã care dezvãluie sensul imanent al vietii atribuie un loc foarte mare politicului. Nu existã, dupã economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care sã aibã mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.

 

Imanentismul lui explicã de ce sufletele pline de ardoare religioasã, adicã arzînd de dorinta de a iesi din lume, l‑au dispretuit si au vãzut, cu drept cuvînt, în activitatea politicã preocuparea, dar mai ales tentatia, ce te leagã atît de mult de pasiunile si vanitãtile pãmîntului. Între religie si politicã nu este mai multã legãturã decît între un sfînt si un primar. Omul s‑a simtit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnã cã refuzã fericirea…

 

Dacã omul politic este mînat de forte instinctive si rãspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderente la lumea asta, cu atît este mai politic.

 

Cînd într‑un om se concentreazã dorinte de dominare si se organizeazã pentru o ascensiune individualã, dar înspre o finalitate colectivã, ele îl lanseazã în viata politicã. Instinctele individuale cele mai rapace si mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determinã configuratia omului politic. Acei care n‑au decît instincte tari, fãrã acest interes obiectiv, nu pot fi niciodatã mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de stãruitoare, care se pune constiintei cetãtenilor obisnuiti: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupti, cu un interes atît de redus pentru treburile cetãtenesti si cu atît de mare slãbiciune pentru ei însisi — aceastã problemã îsi are o explicatie mult mai simplã decît pare. Sînt anumiti oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltã si activeazã independent de vreo altã finalitate decît el însusi. Socotelile publice intereseazã numai ca un cadru al gustului politic. Frecventa acestui impuls, ce rãmîne în sfera redusã a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toatã ploaia de oameni politici pe care i‑a lansat democratia apartine acestui gen de egoisti minori, care aspirã la celebritate pentru ca apoi anonimatul sã‑i înghitã si mai amarnic. Regimul democratic, cu al sãu sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecãrui cetãtean sã participe activ la viata publicã, a dezvoltat latura meschin politicã din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost cã democratia a scos la ivealã o serie de talente si, în întreaga lume, doar douã‑trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie sã fie prin excelentã un dominator. Dacã stie si nu poate comanda, n‑are nici o valoare. Democratia, admitînd controlul si interventia din afarã în actele sefilor, le anuleazã orice prestigiu mistic si‑i încadreazã în rîndul muritorilor, explicîndu‑le ridicarea numai prin sansã. Fluxul si refluxul destinelor nu este vãzut în functie de vreo chemare intrinsecã, ci de accidentul întîmplãrilor exterioare. Ultimul om mare al democratiei a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativã ironie, cã el si‑a valorificat geniul printr‑un regim cvasiautoritar, cã lumina lui a crescut din umbrele pe care rãzboiul le‑a întins peste democratia francezã? Clemenceau a avut toate calitãtile marelui dominator: iubire pasionatã pentru o comunitate, dar dispret fatã de oameni; cinismul fortei; cultul succesului si al riscului; nici o spaimã în fata tragediei si nici un fel de remuscare. Marii dominatori care au suferit de o problemã eticã si‑au ratat destinul politic si istoric. Un Carol al V‑lea sfîrseste la mînãstirea Yuste în Estremadura, într‑o retragere voluntarã. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmasului sãu, Filip al II‑lea. Filip al III‑lea a fost si mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus tara de rîpã, au închis‑o pe vecie gloriei.

 

Îsi închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematicã eticã sau religioasã? Sã lãsãm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde‑i clipa aceea, ca s‑o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s‑au gîndit mãcar la un strop de sînge vãrsat pentru dorinta lor de glorie si au regretat petele rosii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori.

 

Oamenii politici din toate timpurile se aseamãnã mai mult între ei decît contemporanii de instincte si preocupãri diferite. Un sef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacã ultimul l‑a înteles mai mult decît merita el. Între Lenin si Cezar este mai multã afinitate decît între primul si oricare contemporan… literar. Viziunea tipologicã a istoriei ne învatã cã toti sîntem condamnati a fi ceea ce sîntem. Desi as fi înclinat a crede cã au existat în lume conchistadori ce si‑au „mîncat“ instinctele prin tãcerile bibliotecilor, ei n‑au putut fi însã de rasã, din moment ce si‑au gresit calea atît de esential. Numai acei oameni apucã pe cãrãri gresite în viatã, care n‑au avut instinctele la înãltimea chemãrii lor. Cezar nu putea deveni întelept si nici Napoleon poet. Sau îsi poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… presedinte. Ceea ce înseamnã cã instinctul politic al omului scade pe mãsura micsorãrii ethosului agresiv.

 

Nu poti fi dotat politiceste, dacã nu esti asimilat naiv timpului. Constiinta filozoficã se naste din dezintegrarea temporalã. Omul politic trãieste în timp ca într‑o substantã. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fãrã o anumitã independentã fatã de timp, asa nu se poate actiona fãrã o dependentã de clipele fugare. Perspectiva meditativã se adînceste de groazã în fata neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstantialitatea lor. Aspiratia politicã nici n‑a auzit si nici n‑a bãnuit vreodatã aceste probleme. Pentru adevãratul om politic, timpul este o stîncã. El curge numai pentru gînditori, fiindcã lor, nemaicirculîndu‑le sîngele, la ce ar mai putea fi atenti, dacã nu la trecerea timpului? Esenta apoliticã a spiritului…

 

Omul politic n‑are neapãrat nevoie de un „orizont“. El nu se aflã propriu‑zis niciodatã în fata principiilor, ci în fata faptelor. Nici un om politic nu trebuie sã treacã un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.

 

Cultura modernã este bolnavã de teorie. Necesitatea de a gãsi o formulã abstractã pentru orice situatie, de a justifica în gînd toate fãrîmãturile realului, a secat energia creatoare si a rãpid omului un simt rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respiratiei, a avîntului irational de creatie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism si teorie vidã sînt acelasi lucru.

 

Omul politic si cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creatiei. Amîndoi creeazã, desi pe planuri atît de esential diferite. Faptul acesta îi separã de omul teoretic, care numai constatã; stabileste relatii printre relatii, neaducînd prin existenta lui nici un plus în lume. Ineficienta teoriei este de‑a dreptul deconcertantã. Un efect de mare sintezã teoreticã nu echivaleazã o poezie inspiratã sau un cutezãtor gest politic. Nu existã persoanã în teorie. Acel domeniu al spiritului, care eliminã un patetic al subiectivitãtii, este lipsit de farmec si de atractie. Conceptul de geniu se aplicã cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinitã a spiritului o realizeazã artistul. Întrucît existenta politicã presupune un paroxism al individualitãtii si o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplicã si în sfera politicã, istoria prezentîndu‑ne destule ilustratii geniale.

 

Este foarte caracteristic cã Goethe s‑a înteles cu Napoleon; dar n‑a priceput pe Kant, desi a admirat pe Hegel fãrã sã‑l cunoascã.

 

„Valorile“ politice sînt servite de la primarul de tarã pînã la cezar. Ei servesc cu forta ideea de fortã.

 

Se poate recunoaste aderenta unui om la spiritul politic dupã modul în care stie sã introducã elemente politice într‑un domeniu eterogen politicii. Ignatiu de Loyola si Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetente politice. Organizatori, animatori, întreprinzãtori ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele ceresti, alimentate de constiinta si obsesia pãcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus fatã de oamenii politici cã au modificat si stilul interior de viatã, iar nu numai cel exterior. Crestinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsãturã ciudatã va fi ajuns el sã se organizeze atît de perfect în lume, sã se cristalizeze în institutii atît de aderente pãmîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existentei dincolo, sfîrseste prin a se înrãdãcina iremediabil aici. Se pare cã toate lucrurile mari încep prin a ne desteleni din pãmînt, pentru ca apoi sã ne lege si mai mult de el. Crestinismul si‑a trecut examenul posibilitãtilor lui terestre prin catolicism, cea mai reusitã realizare istoricã a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor si împãratilor. Este strãin de spiritul politic acel ce nu întelege sensul papalitãtii. Asa au fost papii de legati de desertãciunile acestei lumi, adicã de singurele realitãti, cã au apãrat prin fortã crucifixul, ca pe o scuzã si nu ca pe o credintã. Nu este asa de greu sã‑i întelegi pe papi. Ei vor apãrea la Judecata de apoi alãturi de perceptori, de oamenii de stat si de toti patronii universului. De fapt, bogatii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai multi pe pãmînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Sãracii n‑au constiintã politicã decît în revolutie. Cãci revolutia este examenul pe care‑l dau sãracii în fata istoriei.

 

Care este „virtutea“ politicã prin excelentã, generatoare de dinamism si mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, cãldicel si atenuat? Ar fi o reprezentare absurdã. Un animal de pradã, cu instinctele domolite în aparentã si cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvatã sub care ni se înfãtiseazã „bestia“ politicã. Precum iubirea este virtutea religioasã prin excelentã, asa ura este virtutea esentialã a omului politic. El urãste, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toti ceilalti care nu‑i apartin. Cine nu stie urî cu pasiune n‑are instinct politic. Dacã nu refuzi cu frenezie pe toti care nu te urmeazã, îi vei pierde si pe cei care‑i ai. Ura este vitalizantã si înclin a crede cã începi o actiune politicã nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu‑ti convine. Definitia celebrã a lui Klausewitz: „rãzboiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înteleasã în sensul pe care marxismul i l‑a dat prin Lenin, legînd rãzboiul de structura unui sistem, ci cã politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culmineazã în explozia rãzboinicã. Politicul reprezintã o permanentã structurã antinomicã, a cãrei solutionare este numai temporarã. Vitalitatea politicului derivã din prezenta continuã, din imanenta conflictului.

 

Partidul într‑un stat si un stat fatã de altul îsi definesc forta dupã primejdia si amenintarea ce o reprezintã. Nivelul politic se alimenteazã din capacitatea lor agresivã. Tendinta oricãrei formatii politice este dominatia exclusivã. Coexistenta atîtor grupãri si curente în democratie este un semn de emasculare generalã. De aceea, concurenta politicã fãrã nici un sens din democratie îsi are rezolvarea fireascã si inevitabilã în dictaturã.

 

În orice fel de politicã, dictatorialã sau democraticã, „partizanul“ este totul. Cine se revoltã împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu întelege nimic din caracterul dramatic al oricãrei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democratie), dar si pentru un dominator (dictaturã), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptã eliminã ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricãrei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se mãsoarã destine, si nu valori. Triumful este unica valoare. Nu existã un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.

 

Pentru adevãratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a arãtat cã orice politicã este, în fond, machiavelicã. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplicã metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intrã în domeniul actiunii este machiavelic. Un om care luptã vrea sã triumfe prin orice mijloc: o datã „ajuns“, vrea sã se mentinã tot asa. Cine nu procedeazã la fel se prãbuseste. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrificã el totul.

 

Febra omului politic este ura. Unde este luptã, este si urã. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu conditia ca ura sã fie activã împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de‑a dreptul înfiorãtoare patima pe care a dezlãntuit‑o crestinismul în începuturile sale. Primii crestini au urît mai mult lumea pãgînã decît au iubit împãrãtia cerurilor. Sau avalansa de cîinie declansatã de ideea luptei de clasã, în numele solidaritãtii si a justitiei! Proletariatul modern este un vulcan de urã, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politicã prin excelentã. Cine sustine contrariul uitã cã lumea s‑a divizat în atîtea pãrti, nu mai pentru ca sã nu disparã ura. Pluralismul este baza metafizicã a urii. El este justificarea individuatiei, fãrã de care ura este inconceptibilã. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer si Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuatiei prin iubirea universalã. Fãrã urã însã, numai înteleg ce s‑ar putea petrece pe acest pãmînt.

 

Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el îsi creeazã mai multi. Acest lucru este tot asa de valabil pentru un ministru în democratie, cît si pentru un dictator. Complexitatea unei personalitãti trebuie sã fie ajutatã de o idee nu mai putin complexã.

 

Un curent de idei are‑si care o expresie politicã, dacã vrea sã fie înregistrat de istorie, trebuie sã continã conflicte în germene si sã le actualizeze pe mãsura evolutiei lui.

 

Evitarea conflictelor este un semn de deficientã si de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o crizã pentru orice constiintã care participã la istorie, care nu este o solutie directã a celor mai arzãtoare probleme ale actualitãtii respective — este o agitare de suprafatã. Dacã politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie sã dezlãntuie conflicte echivalente agresivitãtii instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altã semnificatie decît în alte domenii. O idee politicã nu trebuie sã fie „adevãratã“; nici un control teoretic nu‑i poate anula eficienta, dacã ea este fecundã. Ruina sigurã a unui om politic ar fi fetisismul temporar al adevãrului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul detine totdeauna un sumum mai mare de adevãr decît adversarul cel mai dotat.

 

Unii teoreticieni reduc esenta politicului la termenii; dusman — prieten. Conceptia aceasta exprimã fiinta politicului în formã transantã. Valabilitatea ei este totalã pentru fenomenul dictaturii, care reprezintã o exasperare a politicului. Orice dictaturã este un rãzboi camuflat, chiar dacã nu se manifestã în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un rãzboi al unui stat cu sine însusi. Între democratie si dictaturã este mai întîi o diferentã de ritm. Pe cînd prima reprezintã o respiratie comodã, a doua este activã pînã la sufocare. În democratie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distinctia atît de categoricã între societate si stat, specificã ideologiei democratice în genere. Ce e drept, societatea are o sferã mai mare decît statul si înglobeazã o multiplicitate de elemente, nereductibile la structura abstractã a statului. Societatea este o totalitate vie, cãreia fãrã stat îi lipseste forma. Prea marea elasticitate pe care o prezintã societatea în regimurile democratice derivã din neutralitatea, non‑interventia statului. Redus la un principiu regulator si exterior, abstractiunea lui seamãnã vidului. Socialismul francez a diferentiat la maximum societatea de stat, pe cînd mistica etatistã a romanticei germane a asimilat societatea statului. Socialistii s‑au bucurat mult de distinctia pe care Hegel a fãcut‑o între societatea civilã si stat. Decît, Hegel a conceput societatea civilã mecanicist, ca o sumã de vointe individuale, care n‑are o realitate si un sens decît în unitatea substantialã a statului. Atît de putin a înteles el societatea si atît de mult statul, cã în scrierile din tinerete sustinea cã anarhiei este preferabilã tirania, deoarece ea se realizeazã prin stat.

 

O societate abandonatã siesi, nerecunoscînd statului mai mult de o semnificatie juridicã, îsi pierde repede centrul, sîmburele ei. Devine antiistoricã si centrifugalã. Consecinta fatalã a oricãrei democratii consecvente este atomismul social. Din societate mai rãmîn numai indivizii, risipiti, fãrã vreo aderentã la un sens comun. Sînt societãti incapabile în mod structural de a fi democrate. Cazul Rusiei, unde societãtii, lipsindu‑i organic o limitã interioarã, se pierde pe datã ce e liberã. De aceea, bolsevismul uneste douã extreme într‑o sintezã ininteligibilã Apusului: democratia extremã si autocratia. Democratia are anumite presupozitii psihologice, care nu le întîlnim peste tot. Si acolo unde ele nu sînt, nu este creatoare. În Anglia si în Franta, ea a creat un întreg stil istoric, si existentei lor nationale dacã i‑ai rãpi epoca democraticã, ai da nastere unui gol uluitor. Germaniei însã nu i‑a priit democratia. În afarã de statul autoritar, acea Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea n‑a avut niciodatã o epocã eroicã a democratiei. Fatã de Germania si de Rusia, România este mult mai naturalã în democratie, desi ea n‑a dat nici o consistentã tãrii. Meritul democratiei în România este de a fi provocat o dezlãntuire superficialã de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetãtean. Cã, pentru viitor, democratia trebuie distrusã pentru ca România sã nu disparã, este o banalitate, iar nu un imperativ. Nu fãrã o oarecare mirare trebuie sã privim pe aceia care, dintr‑un nationalism prost înteles, considerã introducerea democratiei la noi ca pe o pacoste fãrã pereche. Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democratie ca de o necesitate vitalã. Ea dã o respiratie largã individului, iar nu natiunii. Dar dupã un întuneric atît de mare, România n‑avea nevoie de accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o miscare liberã si arbitrarã, de toatã fantezia si capriciul care alcãtuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Dacã intram dupã o tiranie milenarã într‑un regim de autoritate, ne idiotizam cu totii, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept cã prin democratie România s‑a lãbãrtat în asa mãsurã, cã a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost însã fatal sã fie asa. A fost fatal ca România sã nu‑si creeze un sens si o chemare în lume, sã rãmînã o tarã provincialã cu o culturã popularã si cu o mizerie colectivã. Singura sperantã este cã un regim de dictaturã ar putea arde etapele. Si un regim de dictaturã este absurd si criminal, dacã nu arde etapele. Concep dictatura ca o revolutie permanentã. Ea este însã numai atunci creatoare, dacã e popularã. Prin aceasta se deosebeste de cezarism si de tiranie. Ce este dictatura popularã fatã de aceste douã fenomene? Diferentele dintre ele derivã din raportul diferit în care stã omul politic fatã de colectivitate. Si acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezintã.

 

Tirania nu serveste un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei „idee170. Tiranul nu trebuie sã aibã vreo calitate. Cãci neurmãrind nici un alt scop, decît capriciul lui si un statu quo al imbecilitãtii, de ce fel de însusiri ar trebui sã dispunã, decît de violenta instinctelor lui si de resemnarea supusilor? Cezarismul nu serveste o mare finalitate istoricã. El se bazeazã însã pe excelenta unei personalitãti. Momentul individual este prea hotãrîtor si predominant. Teoria lui Spengler, dupã care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este în genere justã. Pierzîndu‑si coeziunea internã, fãrîmitatã si epuizatã de excesele democratiei, o culturã îsi salveazã vitalitatea prin virtutile strãlucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un ritm epocal în viata unei culturi, lui îi lipseste însã elanul ascendent, creator de culturã. El apare numai în perioadele ce urmeazã dupã epocile de mari libertãti si de instincte necontrolate. Existã chiar o alternantã, un ritm periodic, care fixeazã cezarismul dupã fiecare perioadã democraticã. Totusi, locul istoric al lui rãmîne amurgul culturilor. Atunci izvorãsc personalitãti, fiindcã nu mai sînt idei si nu mai sînt idei dinamice. Într‑un astfel de moment istoric, cezarismul suplineste un vid al culturii. Dacã tirania n‑are nici un asentiment al colectivitãtii, cezarismul este acceptat si uneori chiar iubit. Ar fi sã ne înselãm prea mult asupra omului dacã am crede cã el se simte bine multã vreme în libertate. Adevãrul este cã nimic nu‑i e mai greu de suportat decît libertatea. Lãsat multã vreme pradã ei, îsi pierde echilibrul si se prãbuseste într‑un haos complet. Atunci preferã cea mai sinistrã tiranie, pentru a scãpa de teroarea libertãtii. Regimurile de autoritate au la bazã o conceptie pesimistã a omului. Fãrã o viziune antropologicã nemiloasã este imposibil sã întelegi alternanta dintre democratie si dictaturã în cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodatã cã multimea îl cere pe cezar, cã oamenii au iubit de cînd e lumea nu numai libertatea, ci si jugul. Cînd se obiecteazã cã acest lucru este adevãrat pentru trecutul umanitãtii, pentru un stadiu înapoiat, atunci acestei vulgaritãti optimiste îi vom rãspunde cã orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge niciodatã asa de departe încît tipul comun al muncitorului de fiecare zi, prostii eterni, sã se ridice la un nivel mai înalt decît al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decît sigur cã lucrurile stau asa, nu pot sã‑mi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu sade bine nici unui fel de gînditor: el este, în primul rînd, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt nesemnificativ cã toti oamenii politici au fost buni cunoscãtori de oameni. Si ce înseamnã a fi bun cunoscãtor de oameni, dacã nu a te îndoi de ei? Dupã moralistii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine oamenii. Au avut si ei darul introspectiei, dar n‑au fost sinceri destul…

 

În fata tiraniei si a cezarismului, se înaltã dictaturile populare. Ele se bazeazã atît pe o necesitate istoricã, cît si pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica internã a evolutiei culturilor, ci conditii sociale, aspiratii colective si nationale. Lenin, Hitler sau Mussolini s‑au ridicat pe o convergentã de elemente apartinînd soartei tãrilor respective, iar nu pe un concurs de împrejurãri. Ele nu se instaureazã pentru a salva o culturã de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politicã si a ridica nivelul istoric al culturii respective.

 

Ceea ce ne intereseazã aici este importanta dictaturii populare în cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele îsi pot înfrînge inertia. O colectivitate se vrea dominatã, fiindcã prin ea însãsi nu poate crea nimic. Orice solutie am cãuta pentru România, este imposibl sã o vedem scuturatã din orbecãiala ei secularã în afarã de un regim dictatorial. Si prin acesta înteleg un regim care creeazã în România o febrã exceptionalã si tinde sã‑i actualizeze ultimele posibilitãti. Democratia a risipit prea multe energii fãrã vreun scop national. O dictaturã însã trebuie sã punã tara la teasc. Nimic sã nu rãmînã neexploatat si nevalorificat. Marsul României în istorie sã semene unei coarde încordate la paroxism. O amenintare care sã creascã cu fiecare pas. Sã ne apropiem si noi de lume si lumea sã stie cã ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei tãri nu poate fi comparat decît cu acel ce l‑au pretins bolsevicii Rusiei. O tarã se ridicã pe renuntãri, pe infinite renuntãri. Dacã toti am suferi pentru România cu o pasiune care ar însemna ardoare si durere, nu stiu pînã unde ar sãri din mers aceastã tarã si cîte cadavre ar lãsa în urmã. Nu pot vedea destinul României decît patetic. Pentru tãrile rãmase în urmã, nu existã salvare printr‑un ritm normal. Cu oameni politici care flateazã indolenta colectivã, nu se mai poate face nimic. „Politicianul“ din democratie, care ridic banul la rangul de divinitate si tara la o trambulinã,n‑are nimic în el dintr‑un dominator si nimic dintr‑o aureolã misticã. Democratia e prea putin misticã si prea mult un rationalism. Ce departe este de epoca sa eroicã! Febra ideologicã pe care a rãspîndit‑o asupra Europei s‑a epuizat, si în locul ei au rãmas scheme vide si nesemnificative, ce‑ti inspirã o adevãratã compãtimire teoreticã. În cadrul natiunii, democratia a dat nastere unei pluralitãti de formatii divergente, care rãpesc evolutiei nationale un sens convergent. Votul universal si parlamentarismul au conceput natiunea ca o sumã, cantitativ, cînd ea este o totalitate concretã si calitativã, care niciodatã nu poate fi exprimatã în aritmetica democraticã. O natiune este totdeauna mai mult decît indivizii ei. Democratia a fãcut din ea o rezultantã. În realitate, indivizii rezultã din natiune.

 

TTãrile fãrã o axã istoricã îsi pierd conturul prin democratie. Acesta est cazul României. Ea n‑a avut niciodatã o formã, iar democratia nu i‑a dat‑o. Ea este prea mult politicã si prea putin istorie. Nenorocirea regimului democratic este cã în el omul politic nu poate face nimic. Si cum o sã facã, atunci cînd ascensiunea în democratie se bazeazã pe o sansã, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de rãscruce si de gravitate. Nu este caracteristic cã rãzboaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea excesivã si anormalul ritmului numai în rãzboi îsi aflã o iesire, afarã de tiranie, care naste revolutia. În perioada democraticã a unei tãri, o revolutie n‑are un sens mãret si nici o dimensiune monumentalã. Numai întru cît sfarmã traditia unei tiranii, primeste un caracter de întorsãturã istoricã.

 

Împotriva dictaturilor, toate obiectiile pe care le‑a adus lumea se reduc la atîta: cu ce drept ne impune un dictator vointa sa? De unde erijarea unui individ în absolut? Obiectia sau mirarea aceasta este fãrã rãspuns. Sau, ea n‑are decît un rãspuns cinic. Este imposibil sã gãsesti o justificare imanentã a autoritãtii sau a suveranitãtii. Un guvernãmînt este compus din oameni care nu sînt calitativ deosebiti de ceilalti. Ce ratiune are atunci impunerea vointei lor altora? În acest sens, teocratia este singura care are o bazã logicã si metafizicã. Dacã autoritatea derivã numai de la oameni, atunci îi lipseste orice temei mai adînc, si în afarã de relativismul uman nu mai este nici o iesire. Derivarea suveranitãtii si autoritãtii dintr‑un principiu transcendent justificã totul, cu conditia sã crezi într‑o divinitate. Imanentismul modern a sãpat atît pe Dumnezeu, cît si orice fel de autoritate si suveranitate.

 

Modul în are un om politic îsi transformã vointa în lege tine de un complex de împrejurãri care n‑are nici o legãturã cu etica. Este suficient sã fi ajuns o singurã datã sã comanzi, ca dorinta de putere sã te facã virtual un dictator. Cine stie porunci permanent si este ros de obsesia puterii nu se poate prãbusi. Numai prin comandã te distantezi de ceilalti oameni si te ridici cu adevãrat peste ei. Fiecare dintre muritori se viseazã la un moment dat Napoleon, pentru ca sã se multumeascã apoi o viatã întreagã a trãi din ordinele altora. Orice om gãseste o scuzã cã nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe sãrãcie, boalã sau, dacã e român, pe România. Convertirea în mit a tuturor marilor conducãtori îsi are o rãdãcinã mult mai adîncã decît sîntem dispusi a crede. Dacã ei ar fi în consitinta multimiii numai oameni, atunci ea n‑ar putea gãsi nici o ratiune autoritãtii lor nelimitate. Multimea îi transformã în mit spre a se însela pe ea însãsi. Ea îi proiecteazã în absolut, pentru ca destinul care se consumã între ea si dictator sã aparã ca esential inevitabil în logica substantialã a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindcã multimea suporta mai comod astfel vîrtejul de întîmplãri, nãscut din geniul lui. Dacã, în ochii ei, el n‑ar fi fost mai mult decît un om extraordinar, n‑ar fi acceptat atîtea sacrificii. Tot asa, pentru soldatii lui Napoleon, l’Empereur n‑a fost niciodatã om…

 

Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vietii de fiecare zi se ipostaziazã, deoarece umanul are granite care exclud neobisnuitul. Omul nu se lasã bucuros condus de om. De aceea a inventat el miturile.

 

Este neplãcut sã vezi cã se ridicã cineva din rîndurile tale si îti devine destin. Tu nu i‑ai acordat nici un drept — si nimeni. Cu toate acestea, el îl are si tu nu mai poti face nimic. Ascensiunea vertiginoasã a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care‑l cîntãresc si nu‑i gãsesc merite si calitãti justificative uitã cã orice om politic este un destin înainte de a fi o valoare.

 

Dictatura care n‑are o iesire imperialistã sfîrseste în tiranie, precum iubirea în scîrbã sau în milã. Elanul dictatorial, la început dornic de a crea forme noi si a da o expansiune nelimitatã unei tãri, se osificã într‑un autoritarism rigid, mort, precum democratia se destramã într‑o paradã de libertãti goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de viatã, care nu‑si pot mentine productivitatea peste rezervele insuficientei lor. Orice continut de viatã are o formã. Cînd el se uzeazã, forma constituie substitutul vietii. Astfel se nasc o sumã de scheme moarte, care trebuie rãsturnate de nãvala altor continuturi. Dictatura sfîrseste de obicei în tiranie, democratia în anarhie. Dictatura are o formã, tirania are numai formã; democratia are si ea o formã; anarhia nu mai are deloc. Spre fericirea noastrã, viata nu tinde numai spre echilibru. De ar fi asa, de mult ne‑am fi mumificat. Moartea este preferabilã oricãrei fixãri. În viata socialã, încremenirea într‑o formã este mai gravã decît sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, dacã si astãzi aristocratia continua a fi statul? Un monstru istoric în plus.

 

Primenirile sociale sînt conditia indispensabilã a vitalitãtii unei tãri. Totdeauna statul, care este sensul formativ al unei natiuni, a avut tendinta sã se confunde cu clasa sau casta conducãtoare. Niciodatã n‑a putut îmbrãtisa, cu aceeasi cuprindere, actualitatea totalã a unei natiuni. Cînd Joseph de Maistre se întreabã ce e natiunea si gãseste cã e suveranul si aristocratia, el exprimã reactionar un lucru pe care marxistii îl sustin revolutionar în teoria statului proletar. Statul (desi pentru marxisti nu existã propriu‑zis nici stat si nici natiune, ci numai societate) nu mai este suveranul si aristocratia — sau mai tîrziu burghezia —, ci proletariatul.

 

În orice stat nu existã un echilibru, ci o preponderentã de forte. Cine are aceastã preponderentã se identificã într‑o mãsurã anumitã cu statul. Natiunea cuprinde elemente mult mai complexe si mai diverse decît poate sã le centreze si sã le cristalizeze statul. De Maistre trebuia sã spunã stat, iar nu natiune, deoarece aceasta închide în sfera ei mai mult decît statul, a cãrui rationalitate abstractã nu poate subsuma atîtea elemente irationale din existenta natiunii. Formele de stat sînt substituibile, pe cînd natiunea este o fatalitate. De aceea, ele sînt un obiectiv principal al revolutiei.Pînã acum nu s‑a gãsit un Sisif al revolutiei, care sã vrea sã dãrîme sau sã construiascã o natiune. Natiunile devin. O nouã piedicã în calea României si a revolutiei nationale.

 

Natiunile sînt istorice. Putem face istorie? Putem, dar în marginile destinului nostru. Si am putea sãri peste el? Am putea, dacã saltul ar fi pecetluit în soarta noastrã. Fi‑va el? Iatã unde înceteazã Cunoasterea si începe Speranta… Nu cred cã nu cred în România.

 

II

Norocul României este cã istoria universalã n‑are un curs convergent si nu evolueazã într‑o progresiune continuã. Dacã devenirea umanitãtii ar fi comparabilã unui fluviu, ar fi imposibil sã nu ne pierdem în el si sã ne mai regãsim. Toate valorile s‑ar totaliza, si nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o tarã ca România n‑ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentalã, care singurã conteazã pentru orientarea noastrã în viitor, nu însumeazã toate valorile care au precedat‑o. Dupã conceptia stupidã a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual sã continã într‑o prezentã tot ce s‑a desfãsurat înainte, el fiind un plus într‑o totalitate ascendentã. Istoria nu e comparabilã nici unui fluviu si nici unui lant. Ea îsi are o crestere specificã, nereductibilã nici la concepte organice si nici mecanice. De aceea este atît de greu sã întelegem istoria, cu toate cã trãim în ea si sîntem pînã la un anumit grad istorie. Prin introspectie pricepem cîteva mobile secrete si rãmînem dezarmati în fata faptelor. Autocunoasterea nu ne reveleazã structura devenirii concrete.

 

De cîte ori cãutãm un antipod mobilitãtii vietii istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea si consecventa logicã, valabile într‑o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de continuturi care este istoria. Sistemul pleacã de la premise, istoria de la irational. Logicul rãmîne în sine, în transcendenta formelor sale, în inaderenta lui sterilã la devenire. Istoria reprezintã, dimpotrivã, o pendulatie continuã între irational si constiintã, care uneori nu este lipsitã de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna sã nu‑i lipseascã tragicul.

 

Conceptia progresului neîntrerupt introduce prea multã logicã în devenire si face prea mult din istorie un sistem. Si apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate sã creadã cã simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, nãscîndu‑te cît mai tîrziu în timp, sã prezinti automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu meritã a fi discutatã. În afarã de tehnicã, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintã un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltã dupã o lege proprie, într‑un progres incontestabil; nu existã însã progres în simtire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne‑au fãcut nici mai sensibili si nici mai profunzi. Ne‑au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viatã cu al Egiptului în epoca de constructie a piramidelor ar trebui sã ne arate un dispret infinit. Sclavii faraonilor, care nu stiau nimic, aveau pentru eternitate o simtire mai ascutitã decît savantii nostri, care stiu totul fãrã sã cunoascã esentialul. Unui optimist subtil i‑as putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este însã imposibil de a gãsi cea mai micã aplicare la sentimentul de viatã. Acesta, singurul care importã, nu cîstigã nimic prin timp si nici nu se adînceste prin complexul de forme al civilizatiei.

 

Istoria prezintã o sumã de totalitãti ireductibile. Ar mai putea cineva sustine superioritatea Greciei fatã de India, sau a Occidentului fatã de Grecia? N‑are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnã scarã ierarhicã. Ea apare evidentã si tulburãtoare cînd e vorba de culturile mici fatã de cele mari. Diferentele lor accentueazã si dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici.

 

Fascinatia pe care a exercitat‑o Occidentul asupra noastrã este proba evidentã si repetatã a inferioritãtii noastre si a constiintei ei. Dacã el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia sã‑l strãbatem ca sã‑l ajungem ar fi fost asa de mare, încît niciodatã n‑am fi putut concepe sã ne apropiem cît de putin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne‑ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnã cultura occidentalã si nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într‑o mãsurã oarecare accesibil. O lume istoricã, a cãrei actualitate totalã s‑ar înãlta progresiv sub ochii nostri, ne‑ar zãpãci cu infinitul ei.

 

Existã un nivel istoric obligatoriu. O tarã care s‑ar complãcea numai în dezvoltarea originalitãtii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe aceastã cale, devii o tarã pitoreascã si interesantã, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o natiune si în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcã s‑a încãpãtînat sã nu renunte la caracterele ei primare. Este o tarã originalã, dar din punct de vedere istoric nereusitã.

 

România nu poate deveni o realitate atasîndu‑se îndãrãtnic de caracterele ei primare. Cultura noastrã popularã este comunã sud‑estului Europei. Elementele ei diferentiale nu alcãtuiesc o originalitate izbitoare. Muzica si poezia noastrã popularã n‑au reusit sã atragã atentia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru fatã de celelalte popoare balcanice este cã sîntem cei mai apti pentru formele spiritului. Cãci în Balcani, românul este cel mai putin tãran. Dacã n‑am creat în culturã, ea ne prieste totusi. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în culturã, care îi justificã renumele periferic.

 

O revolutie nationalã care ar vrea sã readucã pe român la el însusi, la premisele lui sufletesti, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate si i‑ar tãia aripile. România nu este o tarã originalã. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd‑o la surse. Febra sustinutã a modernizãrii (pe toate planurile) este singura noastrã salvare. Românul nu este interesant sufleteste. Pentru ce ar mai tine atunci la cvasiorientalismul sãu?

 

Chiar o tarã etniceste profund originalã, cum e Rusia, ce s‑ar fi ales de ea dacã ar fi fãcut o revolutie rãu înteleasã, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski si s‑ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui sã apãrãm România de tãranii ei. Ceea ce nu înseamnã decît salvarea tãrãnimii de la mizerie.

 

Toate etapele revolutiei noastre vor trebui sã aibã, ca finalitate: integrarea noastrã în istorie. Dacã nu vom reusi sã facem sensibilã prezenta noastrã în ritmul universal, n‑are rost sã ne mai frãmîntãm, deoarece la o existentã aproximativã poate ajunge orice grup uman. Trecutul si prezentul României existã numai prin bunãvointa noastrã. Se va naste viitorul din înfrigurarea noastrã? De nu, sã ne îngropãm sufletul în România de niciodatã.

 

N‑avem dreptul sã ne trãim fiecare epocã asemenea unei lumi închise. Dacã nu mai vrem sã fim sclavii istoriei, adicã dacã vrem sã depãsim conditia culturilor mici, trebuie sã urmãrim tinta noastrã finalã ca o obsesie, pentru a nu fi subminati de tentatia constantã a României: inertia.

 

Pentru Franta, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicatiile lor politice si economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, trãite cu naivitate si cu iluzia absolutului valorilor lor. S‑ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV‑lea cã Franta trebuie sã tindã spre alte valori decît cele în care trãia? Sau Renasterea, în culmile ei, a conceput o iesire din sine însãsi, a avut ea nevoie de altã epocã? Într‑o mare culturã, orice epocã este o perfectiune istoricã. Acest lucru este valabil si pentru epocile decadentei. Culturile mari se distrug în sine.

 

Nouã nu ni se aplicã afirmatia lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reusi de‑abia cu tot procesul nostru de viatã sã cîstigãm acel etern în imediat, care imprimã un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care sustin cã o epocã apare pentru a da nastere alteia si cã ar exista ierarhii între natiuni si epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnã de a fi studiatã ca orisicare alta. Atîta neutralitate fatã de diversitatea istoricã este prea mult. Existã epoci privilegiate, precum existã mediocre. O obiectivitate care le plaseazã într‑o echivalentã este fadoare teoreticã sau stiintã. Curiozitatea stiintificã a unui istoric studiazã cu aceeasi pasiune România si Franta! Ce putin sîntem noi însã, fatã de Franta! Existãm mai putin. Istoria concretã si efectivã este un plus în fire.

 

Nu esti tot asa aproape de Dumnezeu în orice epocã, Individual, contactul tãu poate fi nemijlocit si transistoric. Nu‑i mai putin adevãrat cã prin epocã ne putem sãlta automat. Si iarãsi, nu‑i acelasi lucru sã trãiesti în timpul Renasterii sau în secolul acesta. Atunci se nãsteau idealuri, acum se destramã. Epocile se deosebesc nu atît prin conceptiile de viatã care le stau la bazã, cît prin intensitate. Altcum au trãit si s‑au distrus oamenii în timpul Renasterii si altcum trãiesc si se distrug astãzi. Pe atunci, un dor intens dupã spatiul infinit a creat un gust arzãtor de aventurã, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s‑au fãcut dintr‑o nostalgie a spatiului, dintr‑o aviditate a depãrtãrilor. Poate cã numai imperialismul va reabilita secolul nostru…

 

Succesiunea epocilor este sursa relativitãtii si a infirmãrii ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagã Renasterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocã trãieste prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce‑au precedat‑o. Greutatea unui moment istoric nu consistã într‑o înglobare cît mai mare de valori complexe si de elemente eterogene, ci în prevalenta categoricã a unor valori specifice, care dau contur si fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadentã. Cînd o culturã nu mai are atîta energie, încît sã dea nastere la directii originale ale spiritului si sã se configureze în momente creatoare, atunci se recapituleazã. Sinteza stufoasã si uimitoare în amploarea ei sterilã, care rezultã din aceastã recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s‑a creat într‑o culturã prin eforturi succesive si unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistenta unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto‑romanã si‑a revãzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism si scepticism. Secãtuirea substantei creatoare a unei culturi o face incapabilã sã mai nascã din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului sãu. Avîntul generator de culturã se manifestã în prevalenta unor valori, în mãrturisirea pentru o sferã limitatã. Nu existã culturã vie într‑un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viata umanitãtii, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le‑au creat si în care au crezut, n‑au cunoscut niciodatã extensiunea giganticã a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoastere substituitã instinctului si sufletului, cu universalitatea lor exterioarã, ci au participat cu un infinit intern la o sumã redusã de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim si grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generalã a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esential oricãrei epoci creatoare; sub formã cantitativã, el este un semn de deficientã si este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.

 

Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta neliniste, cã ne‑a dispensat pe noi, în latura religioasã, îsi demarcã liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilã si obsedantã pe cîteva teme. Dupã cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a stiut totul într‑o directie. El ne‑a condamnat a fi pe veci ignoranti în materie religioasã. Si el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s‑a gîndit la acest fapt si desigur, nici Taine, care prefera o haitã de lupi Evului Mediu.

 

Limitarea substantialã a epocilor, substituirea lor continuã, cu consecinta inevitabilã — discontinuitatea valorilor, — explicã insuficienta vietii istorice, mobilitatea si relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea continuturilor ni se descoperã la fiece pas ca un torent de directii irationale. Salvarea de la relativism prin cãutarea unei forme, în aceastã multiplicitate? Participarea la istorie se exprimã însã numai în abandonarea irationalã acestui flux, în contopirea inconstientã cu mobilitatea existentei. Cînd constiinta ne‑a separat de viatã, atunci ne rãmîne acceptarea constientã a devenirii, lansarea voluntarã în mrejele demoniei. În afarã de atasarea organicã de istorie, nu mai existã decît elanurile disperate, ca mod de a‑i apartine. Restul este distantã de ea, perspectivã rece si cunoastere.

 

Limitarea epocilor istorice îsi are o justificare în mãrginirea fatalã a oricãrui fel de activitãti intense. Existã o scarã întreagã de tipuri de umanitate, care‑si acuzã originalitatea prin negatii reciproce si insuficiente evidente. Cazul omului politic este încã o datã semnificativ. De la el, putem învãta despre viatã ceva mai mult decît din exemplul „vietii“ gînditorului. Omul politic nu trebuie sã fie un om complet. Nu este obligat sã creadã ceea ce face, el trebuie însã sã reuseascã totdeauna. S‑a pus problema dacã se poate sã fii dogmatic practic si sceptic teoretic. Un om politic trebuie sã fie dogmatic în viata practicã; teoretic, poate sã se îndoiascã de toate. Existã un fanatism numai în latura activã si imediatã, care n‑are nevoie neapãrat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinatie de intolerantã si nihilism. Dezbinarea dureroasã dintre practic si teoretic este sursã de dinamism la sufletele mari.

 

Precum o epocã este fatal limitatã prin prevalenta unor valori specifice, asa orice tip uman bine definit suferã de aceeasi limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universalã. Epocile justificã relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu existã epocã universalã, precum nu existã om universal, ci numai o gradatie de la local la o universalitate aproximativã. Renasterea si Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedeste posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egalã, si în atîti alti oameni, cu o îmbrãtisare a vietii nu mai putin amplã. Viata nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mãrginire. De aceea, eroismul este în viatã, pe cînd sfintenia, dincolo. Eroismul încearcã rezistentele ultime ale individuatiei. A fi erou înseamnã a trãi activ paroxismul fiintei individuale în cadrul vietii. Cum la atîta tensiune nu rezistã nici viata si nici fiinta individualã, prãbusirea este consecinta inevitabilã. Eroismul nu e conditia fireascã a firii, dar este singura demnitate a devenirii.

 

Tot ce s‑a creat pînã acum se datoreste acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine întelege rostul adînc, frenezia colectivã ce a dezlãntuit Reforma, expeditiile din timpul Renasterii sau campaniile napoleoniene este imposibil sã nu aprecieze orbirea arzãtoare, ca substrat al tuturor actiunilor hotãrîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivã, din cînd în cînd, se anchilozeazã în traditii, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Sã nu se uite cã nota diferentialã a faptului istoric este capacitatea de a actiona pe o sferã mare, eficienta. Este istoric acel fapt care provoacã o tulburare fecundã. Cu cît are rezultate si repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un rãzboi care nu dã nastere la crize pe o scarã întinsã, ci rãmîne un fenomen pur local, nu depãseste rosturile lui biologice. Si asa cu orice eveniment.

 

Eroismul este presupozitia oricãrei istorii autentice. Fãrã el, devenirea umanã e purã biologie. Cînd viata îsi concentreazã toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale mentinerii ei, cînd îsi fixeazã finalitatea în afarã de ea însãsi, atunci ea realizeazã conditia obiectivã a actiunii eroice. Cum temperatura vietii la care înfloreste sufletul eroic este egalã disperãrii, este de la sine înteles cã în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne‑am mîndri cu acuitatea simtului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili sã întelegem forta care i‑a mînat pe cavaleri în cruciade sã moarã sub zidurile cetãtilor orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistã, care nu vede în aceste expeditii decît interesul si pasiunea de îmbogãtire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de putin promitãtoare pãmînteste? Istoria are o amploare cu atît mai tragicã, cu cît oamenii au avut mai putin de cîstigat din distrugerea lor. Dacã cruciadele au satisfãcut un gust de infinit, ele si‑au atins „scopul“. Fãrã un parfum de inutilitate, istoria ar semãna unui ghiseu de bancã.

 

Moartea eroului este sensul vietii celorlalti. Fãrã autodistrugerea eroicã, specia umanã ar fi condamnatã la plictisealã si la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacã omul nu vrea sã forteze prin disperarea unui gest inertia devenirii, nu‑i rãmîne decît sã accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecãtoare. Hegel însusi, prea mult metafizician pentru a întelege indivizii, a fãcut din marile individualitãti, dupã cum bine se exprimã Friedrich Meineke, functionari ai spiritului absolut. Metafizica anuleazã individuatia. „Spiritul absolut cãlare pe cal“, a exclamat Hegel, vãzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Si a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arãta ce putinã rãspundere avem în istoria universalã.

 

Si acum, sã revenim la România si sã vedem cum ar putea ea sã nu mai fie o umbrã a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei tãri, cã în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare si pasiune bestialã, ne‑am diluat sîngele si ne‑am îndulcit patimile cu un dor amãgitor, ale cãrui virtuti dormitive ne‑au îmbãtat simturile peste mãsurã. În ochii românului, dar mai cu seamã în cîntec, palpitã, cu o insistentã insinuantã, revãrsarea monotonã a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîsiate, în realitate atractie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia sã audã în orasele sãsesti din Ardeal vreo ceatã de flãcãi români doinind în înserãri, n‑a putut sã nu sufere sub contrastul strivitor pe care‑l prezintã masivitatea constructivã a orasului si lamentatiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizatie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastrã organicã de sasi, ci prin distanta incomensurabilã de culturã a fondului nostru popular. Noi încã nu putem aprecia ce salt am fãcut prin pãtura noastrã cultã.

 

Este în dorul nostru atîta risipire lîncedã în lume, atîta renuntare în fata timpului si a spatiului si atît prizonierat în adierile inimii, cã te întrebi ce tristete a încercat acest popor de s‑a predat siesi atît de neînduplecat. Scoateti lamentatiile din poezia si din muzica noastrã popularã si nu mai gãsiti decît o topãialã liricã, fãrã nici o marcã originalã. Ce departe am fi fost astãzi, dacã infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacã ne‑am fi rostogolit, cu o înflãcãrare fãrã margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimã un raport negativ cu lumea, el este o lunecare lenesã si orizontalã sau o ondulatie minorã pe suprafata mobilã a vietii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitãtile în înãltimi. Prin dor nu exprimãm mai mult decît nesiguranta în fluctuatiile clipelor si o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebati pe orice român si nu‑ti va da o lãmurire asupra acestui infinit al sufletului sãu.

 

Toatã problema este ca într‑o Românie scuturatã de o dictaturã si de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii sã fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duiosia si visarea prelungitã care se mlãdie pe lungimile timpului si pe întinderile spatiului trebuie „sãltate“ în ardoare si fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie sã‑l strãbatã sufletul românesc, pentru a nu amorti învãluit în umbre. Aceasta este problema psihologicã a României.

 

O miscare politicã n‑are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa si a realiza efectiv. Este destul sã cultive idealuri eroice si sã valorifice posibilitãtile de fanatism din om. O tarã ca România este prea primitivã pentru a‑si putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente tãrilor cu o oarecare elegantã interioarã. Ideile prea generoase, adicã fãrã bazã în imediatul vietii, slãbesc sîngele si dau natiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viata popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomicã si istoricã. Ideile care n‑au nici o aderentã la viata concretã a unui popor îl deviazã de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu‑i angajeazã energiile vitale este periculoasã. Extrema dreaptã si extrema stîngã s‑au dovedit creatoare într‑o mãsurã atît de mare, deoarece au fãcut totdeauna apel la un ethos vulcanic si n‑au cucerit prin idei, ci prin misticã. Faptul cã dreapta pune accentul pe politic si stînga pe social nu dovedeste nimic pentru originile dinamismului lor. Multimea iubeste sã fie biciuitã si fanatizatã. Apoi vin… ideile.

 

Destinul social‑democratiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simt politic. Greu am gãsi o miscare de o cumintenie filozoficã mai remarcabilã, care sã‑si fi cîntãrit mai serios conceptele si sã fi dat o demnitate mai onorabilã utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revolutionar si a atribuit evolutiei atîtea virtuti ca sã scuze comoditãtile oamenilor? Fãrã ideea de evolutie, social‑democratia este un zero, pe lîngã care mai existã numai blîndetea social‑democratilor.

 

Cumpãnirea filozoficã a social‑democratiei i s‑a împrumutat în primele faze o semnificatie mediocrã, pentru ca sã degenereze într‑un exemplu trist de fadoare teoreticã si politicã. Lipsa de patos si de anvergurã, preocuparea teoreticã de tacticã, dar fãrã instinct în luptã; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesitãtile complexe ale omului (antropologia mediocrã a oricãrui tip de democratie); economism searbãd si doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului si incapacitãtii politice a social‑democratiei. Fatã de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.

 

La ce i‑au folosit social‑democratiei ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, dupã ce a rotunjit ideile revolutionare si si‑a salvat deficientele în cultul evolutiei? A adus‑o evolutia la putere? Sau n‑a stiut cumsecãdenia ei teoreticã un lucru elementar: forta creeazã fãgasele „evolutiei“? Nu existã atîta fortã în evolutie pentru ca sã înfrîngã pe cea care se naste peste ea.

 

Cultul secolului trecut pentru evolutie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s‑a complãcut în a inventa „virtuti“ evolutiei, pentru ca ei sã poatã dezerta din fata oricãrei responsabilitãti. Evolutia va face totul cum trebuie, pare a fi fost lasitatea acestor deficienti. Toti oamenii care se reclamã de la „curgerea lucrurilor“ pentru a‑si justifica inactivitatea suferã de o neputintã constitutionalã. Lipsa de sînge este izvorul întelepciunii.

 

Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înteles decît ca o reactie pasionatã împotriva automatizãrii prin fetisismul evolutiei, a implicatiei lui fataliste. Sã fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistã a avut o notã eroicã, si ea este una din aparitiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltã specie de individualism, atomizant si… cetãtenesc. Existã un individualism de revoltã a unor constiinte izolate si existã individualismul burghez. Voga permanentã a lui Nietzsche si cea trecãtoare a lui Ibsen (ale cãrui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alti doi individualisti, care scriau pe cînd „evolutia“ avea încã un sens metafizic: Stirner si Kierkegaard, primul de o originalitate suspectã si nefecundã, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistã în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea sustine el cã subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, conteazã numai latura de interioritate a acestuia. El nu s‑a preocupat niciodatã de social, ci s‑a oprit la etic, pe care nu l‑a conceput ca pe o formã interioarã a socialului, ci ca un simplu stadiu al constiintei individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv si imediat la general si mediat.

 

Este interesant cã atît Stirner cît si Kierkegaard au fost pînã la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s‑au despãrtit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevãrul; ceea ce ar fi pãrut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilã.

 

Individualismul cetãtenesc, acela pe care în nuante si expresii diferite îl întîlnim la stoici (influentei cãrora se datoreazã conceptia voluntaristã si contractualistã a dreptului roman),la protestanti, în rationalismul secolului al XVIII‑lea, în Revolutia francezã si în tot procesul de atomizare socialã pe care l‑a nãscut dezagregarea democratiei si liberalismului, pretinde cã fiecare om are centrul în sine însusi si ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esenta lui este ratiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în conceptia aceasta, care a fost si a lui Kant, coordoneazã numai vointele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai cã viziunea rationalistã a omului are împotriva sa toatã istoria.Prezenta statului si a dreptului, legate de existenta societãtii pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne aratã pînã la orbire cã ratiunea nu este esenta omului si în nici un caz marginea lui. Irationalismul sustine teoria organicã a statului si a dreptului; în realitate, ar trebui sã le afirme rationalitatea ca antipod esentei irationale a omului. Cum structura normativã a dreptului nu este reductibilã la date istorice si la o evolutie pur organicã, asa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o interventie constientã si voluntarã, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ cã rationalismul în degradarea lui, intelectualismul, s‑au preocupat mai mult de teoria statului decît irationalismul, care se opreste mai bucuros la natiune si preferã dreptului poporul?

 

Drept, stat, natiune, popor indicã o descrestere a rationalitãtii si o crestere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; natiunea, statul si dreptul îsi distribuie în proportii diferite elementele istorice si cele rationale.

 

Teoria lui Kelsen, dupã care statul este de esentã juridicã, precum dreptul este de esentã statalã, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor douã notiuni, este singura iesire pentru a scãpa de chinuitoarea problemã a anterioritãtii uneia din douã, dat fiind cã sînt argumente egal de valabile de o parte si de alta. Sã recurgem la „solutiile“ aporeticii, adicã la sistematizarea lipsei de solutii?

 

Cã irationalul tine mai esential de rãspîntiile istoriei decît rationalul, o dovedeste nulitatea dreptului în astfel de momente. Forta dreptului este nulã în fata Fortei. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeitã monstrã si irezistibilã). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar vãd rãsturnãrile create de ofensiva fortei (chiar a acelei forte ce serveste o mare idee), se mîngîie cu speranta cã la un tribunal al istoriei toate triumfurile înãltate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii si îsi vor pierde strãlucirea. Acestor idealisti trebuie sã le rãspundem cã la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate portile, iar popoarele vor fi judecate dupã cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte rãzboaiele si revolutiile. Un tribunal al istoriei cîntãreste fapte, si nu idealuri; de idei, sã nu mai vorbim. El ar studia si ar achita pe conchistadori; filozofii n‑ar fi introdusi, fiindcã n‑au fapte pe constiintã… Iatã lucruri care apartin cunoasterii, si nu pesimismului.

 

Fiecare tarã îsi are un centru de gravitate politicã si o directie ideologicã, pe care nu le putem trece cu vederea fãrã a neglija situatia specificã a fiecãrui popor. Tendinta spre abstractiune, care se întîlneste atît de des în aprecierea miscãrilor politice analoage a diferitelor tãri, asimileazã aceluiasi continut nationalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau îsi închipuie cã stînga are acelasi sens în Rusia ca si în China sau în Franta. Aceastã problemã, destul de încurcatã si de plictisitoare, este clarã numai redusã la o singurã întrebare: care e sistemul prin care o tarã devine puternicã? Nu toate realizeazã accesul la putere pe aceleasi cãi.Uneia, cu traditii democratice puternice si creatoare în democratie, orientarea spre dictaturã i‑ar fi fatalã. Si invers.

 

În Franta, nationalismul este reactionar, în România, revolutionar. Ideile politice ale lui Maurras si Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie sã devinã aceastã tarã — mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai cã‑i lipseste complet problematica socialã, dar acest gen de nationalism se refuzã oricãrei slãbiciuni revolutionare. El priveste realitãtile de sus în jos; e conservator si se bazeazã pe aristocratie si tãrãnimea înstãritã, cele douã reazeme ale reactiunii, fatã de care burghezia reprezintã un efort revolutionar permanent. Nicãieri ca în Franta nationalismul nu este mai mult istoric, în sensul rãu al acestui cuvînt, adicã fixarea si atasarea staticã de un trecut, care din pãcate nu poate fi mare de douã ori. Nu este francez care sã nu fie nationalist în sensul pasiunii pentru Franta; dar, întrucît nationalismul este un program de idei reactionare, el nu‑si identificã patria cu interesele claselor agonizante. Nationalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi decît mesianic si cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiecteazã mai mult ca singura realitate.

 

Identitatea în termeni nu acoperã o identitate de continuturi. Ideologii asemãnãtoare utilizeazã aceleasi expresii pentru realitãti diferite. Franta este o tarã atît biologiceste, cît si istoriceste bãtrînã; Rusia reprezintã un organism istoric tînãr. Un regim comunist ar putea sã aibã în amîndouã acelasi sens si acelasi continut? Diferentele de nivel joacã un rol extrem de important în ce priveste solutiile politice ale diverselor tãri. Este mai mult decît evident cã o tarã fãrã istorie, cum e România, si o tarã cu prea multã, cum e Franta, n‑ar putea realiza niciodatã o identitate efectivã de regim. Acelasi curent este reactionar într‑o tarã si revolutionar într‑alta. Într‑una se bazeazã pe rentieri si în alta pe someri.

 

Pluralismul si divergenta natiunilor explicã de ce nu sînt valabile decît solutiile specifice. Dacã ar fi posibilã o solutie universalã — precum crede comunismul —, atunci conflictele internationale s‑ar diminua într‑o mãsurã neasteptatã. Lupta pentru hegemonie s‑ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În spetã, Rusia. Comunismul continuã visul rusesc al dominatiei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor sã le recunoascã, dar care se descoperã, implacabile,acelor ce înteleg lupta exasperatã pentru hegemonie.

 

Orice idee mesianicã exprimã direct sau camuflat o pornire spre putere, asa încît nu existã mesianism fãrã implicatii politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realitãti ce sfîsie natiunile.

 

Diversitatea structurii ideologice a natiunilor justificã divergentele si conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat sã nu aibã o conceptie ideologicã în politica sa externã. Numai Anglia — cãreia utilitarismul i‑a dat o mare ascutime a simtului politic — a stiut sã facã abstractie de divergentele de sistem si, sub imperiul intereselor, sã renunte la orice conceptie ideologicã în politica sa externã. Franta, Germania si Rusia, dimpotrivã, n‑au pierdut nici o ocazie sã‑si afirme ireductibilitãtile si sã facã politicã în umbra ideilor. Lumea numeste idealism aceastã nevoie de a da o justificare abstractã dramelor. Faptele istoriei concrete nu rãmîn mai putin o probã împotriva idealismului.

 

 

CAP. VI

Spirala istoricã a României

Noi românii privim cu dispret mãrturisit celelalte popoare balcanice, fãrã sã ne gîndim cã, dacã dau dovezi de inteligentã si de spirit mai reduse, prezenta lor în lume s‑a conturat în gesturi mai ample si mai grele decît ale noastre.

 

Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioarã istoriei noastre, dupã unii autori este chiar mult superioarã. Existã un Ev Mediu bulgãresc, dar — din pãcate — nu prea existã unul românesc, în ciuda atîtor „întîmplãri“ care mi s‑ar opune si care totusi nu m‑ar convinge. Orgoliul nostru national este superficial, lipsit de sevã si de profetism. Ne multumim a crede cã bulgarii au fost tot timpul grãdinari, iar noi numai eroi, fãrã sã ne întrebãm de ce sîntem atît de mizerabili dupã atîta risipã de eroism.

 

Este desigur o rusine inevitabilã a conditiei noastre de a fi fost condamnati sã trãim si sã crestem în mijlocul unei comunitãti balcanice. Apartinem prin soartã Balcanilor, desi aspiratia noastrã continuã ar fi evadarea spiritualã din ei. A crede cît de putin cã noi trebuie sã ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite si a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea‑o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia fortã balcanicã, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. Si prin întîia fortã în Balcani nu înteleg constiinta nationalã a puterii noastre, ci proiectarea României în constiinta europeanã ca fatalitatea implacabilã a unei regiuni istorice si geografice. Dacã în întreg sud‑estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politicã si spiritualã, atunci viitorul mi se pare searbãd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîtia care pot crede cã respiratia actualã a României este viatã? O tarã care în politica externã nu încurcã agresiv pe nimeni nici nu poate fi bãgatã în seamã. Idealurile în care agonizeazã aceastã tarã nu‑i ating nici mãcar granitele, ci lîncezesc într‑un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actualã, continuînd o traditie de o mie de ani, nu poate concepe viata decît defensiv. E îngrozitor!

 

Balcanii nu sînt numai la periferia geograficã a Europei, ci si la cea spiritualã. Mai cu seamã la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena moralã, imbecilitãti ale instinctului, orizont imediat — determinã, toate, o fizionomie caraghioasã si tristã, de un grotesc deprimant. Balcanul în esenta lui reprezintã o zvîrcolire ratatã, un dinamism închis, o sterilitate jalnicã.

 

Ce înseamnã astãzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît as fi de pesimist cu privire la trecutul si la prezentul României si oricît — din dorintã de obiectivitate — as încerca s‑o depreciez, îmi este imposibil sã nu recunosc cã ea este singura tarã balcanicã al cãrei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, fatã de celelate tãri mici care o înconjoarã, este o constiintã nemultumitã, care‑si justificã valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanentã. Ar însemna sã cãdem într‑o deznãdejde nationalã, dacã n‑am recunoaste continuitatea unei asteptãri nerãbdãtoare, a unei nemultumiri zilnice de propria noastrã soartã. Dacã Serbia reprezintã o fortã militarã mai mare decît a noastrã; Bulgaria, mai multã primitivitate ofensivã; Ungaria, mai multã pasiune, iar Cehoslovacia prea multã civilizatie, ar fi criminal sã uitãm cã toti acesti vecini neimportanti, prin cetãtenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiratie mesianicã, nu se concep esential altii. Ultimul cetãtean român îsi consumã existenta într‑o continuã protestare. Iar dacã aceastã protestare este minorã, ea nu reprezintã mai putin, într‑o însumare colectivã, nivelul constant al unei revolte. România, fãrã un mare fenomen politic viitor, decisiv si esential existentei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumã de prost gust.

 

O Românie viitoare, ce ar putea fi totusi foarte apropiatã, va trebui sã devinã o fatalitate sud‑est europeanã si, lichidîndu‑si balcanismul, sã reabiliteze aceastã periferie. În viitor sã ne fie rusine cã am apartinut unei astfel de comunitãti si trecutul sã ne fie singura noastrã calomnie.

 

Este foarte greu, ca român, sã fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoarã. Aproape toate ne‑au dominat, fie o întreagã perioadã, fie numai un moment istoric. Rusinea este a noastrã, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil sã inventezi o scuzã oarecare. De aici neîntelegerea si dispretul fatã de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspirã o simpatie nesfîrsitã; nu sînt capabil însã de cea mai micã atasare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîtiva ani în urmã, vãzînd sergentul de stradã din Budapesta, m‑am cutremurat cã mustata aceluia s‑a întins o mie de ani peste Ardeal si am înteles, în acest trist fenomen, de ce noi românii n‑am avut o chemare în lume.

 

Ungurii sînt în Europa o insulã. Desi au luat si ei parte cum au putut la frãmîntãrile Europei, ei n‑au fost niciodatã sinceri în participarea lor. Teoria spenglerianã a sufletului originar al culturilor nu‑si gãseste nicãieri o verificare mai evidentã ca în Ungaria. Sub toate formele de culturã, ei au pãstrat zvîcnirile initiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria sã fie altceva decît suflet.

 

Sînt oameni care dispretuiesc muzica maghiarã. Ei spun: este prea monotonã. Le rãspund: nu existã muzicã mai monotonã. De ce totusi reversibilitatea aceluiasi motiv nu te plictiseste, ca în muzica orientalã? Nu stiu bine. Trebuie sã fie însã în tonalitatea diferitã a tristetii.

 

Muzica orientalã este o vãicãrealã într‑un vid cosmic. Disonantele ei cer ceva; rãtãcirile inimii vor sã ajungã undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anuleazã în probabilitatea unui rãspuns. Si cine ar putea sã rãspundã? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu‑mi spune nimic fiorul ei.

 

Gînditi‑vã însã la legãnãrile muzicii maghiare, care nu vor sã ajungã nicãieri! O tristete care se alimenteazã din ea însãsi. Farmecul ei precultural, mijloacele simple si lipsa de ornamentatie exprimã un urît al sîngelui. O melancolie biologicã, nestilizatã,dar care îsi justificã ondulatiile dintr‑un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenusiul marsurilor funebre.

 

Cine a avut ocazia sã asculte într‑un moment de mare obosealã Ofranda muzicalã a lui Bach — n‑a putut sã nu aibã senzatia cã este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intentii ale muzicii, iar tristetea te face muzicã.

 

Ascultati în clipe asemãnãtoare tînguirile maghiare, urmãriti numai adierile lor melancolice, fãrã corectivul frenetic al ceardasului, si veti simti cã n‑are rost altã moarte decît sub sãlcii plîngãtoare.

 

Cred cã existã în fiecare om o nevoie de tristete, pe care nu si‑o satisface numai din resursele sale. Si cînd nu poti totdeauna sã visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustã, sfîsierilor si lamentatiilor ei.

 

Nu existã muzicã în care sã se exprime mai elementar prezenta lacrimilor în lume. Îti vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împãrãteasa care a adorat Ungaria: existã în lumea asta, în afarã de egoismul uman, si sãlcii plîngãtoare. Sau te gîndesti la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditatie, printre singurãtãti si regrete, naste o dorintã de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibratiile cele mai rafinate cu freamãtul si nelinistea sufletului turanic.

 

Keyserling insista asupra tristetii arabe, ruse si argentine. Cum de i‑a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai pãstreazã traditia unei exaltãri dionisiace. Cine a vãzut o cîrciumã maghiarã si toatã lumea de acolo, legãnatã de tristeti, abandonatã cu atîta participare si frenezie betiei, nu‑si poate tãinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivã, cu aderente atît de reduse la fadoarea genului nostru de viatã. Ce vor fi cãutat ungurii în Europa? Si cum s‑au putut opri printre noi?

 

Ungurii au în ei instincte de nomazi. Asezîndu‑se si fixîndu‑se într‑un spatiu determinat, ei n‑au putut înfrînge o nostalgie de rãtãcitori. Agricultura si pãstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spatiu si‑au domolit‑o prin cîntec si urlet. E singurul popor care mai stie zbiera. Urletul este o disperare în fata spatiului. De aceea, de cîte ori esti nemîngîiat la ses sau pe culmi, urletul si se pare singurul rãspuns la tentatia imensitãtii. Am cel mai mare dispret pentru acei care nu‑si pot regãsi instinctele în singurãtate. Natura te înnebuneste ca si oamenii; ea prin infinit, si ei prin platitudine.

 

Lamentatiile maghiare îsi au sursa în aceastã tristete a instinctului. Aviditatea de spatiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spatial. Tãrãgãneala melodicã este expresia cea mai adecvatã a progresiunii nedeterminate în structura spatiului.

 

Mã leagã de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine sã avem între noi popoare care nu pot iesi din ele însele, prizoniere ale conditiei lor primare. Ungurii au rãmas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînã la sfidare cu sursele lor. Devenirea istoricã le‑a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n‑a fost niciodatã efectiv în istorie, ci s‑a dezrãdãcinat prin muzicã de la o soartã pe care i‑a impus‑o fãrã sã vrea Europa.

 

Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintã o idee istoricã. Prin urmare, n‑avem pe nici unul în fatã. Acelasi lucru este adevãrat si despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria si Polonia.

 

Toatã discutia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural si politic al României, pleca de la conceptia imposibilitãtii de a construi o tarã pe un ideal de împrumut. Dacã discutia a fost utilã sau inutilã, nu este locul sã vedem aici. Practic, ea n‑a dus însã la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizãrii unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizeazã unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident cã nu poti face o miscare politicã de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la miscãri diferite. Important este însã sã vezi întru cît conditii obiective asemãnãtoare în douã tãri îsi gãsesc o expresie ideologicã diferitã si, prin aceasta, sã stabilesti pînã unde se mãrginesc cu adevãrat acele tãri.

 

Procesul de crestere al României este atît de artificial si accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afarã anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptã istoricã. Tara aceasta, care n‑a avut niciodatã cultul fortei, trebuie învãtatã sã‑l iubeascã. Tragedia României este cã în primul rînd trebuie sã stie cã devine tare. Constiinta este antecedentul fiecãrui act de viatã într‑o tarã fãrã istorie, pe cînd în marile natiuni — cazul tipic al Frantei — constiinta este consecutivã actelor de afirmare.

 

Frenezia industrializãrii, mistica lumii urbane, vointa absolutã a unui salt istoric, discontinuitatea prin revolutie ca o manifestare vitalã — sînt elemente care fac din Rusia o tarã vitalizantã. Obiectiv vorbind, realitãtile sociale de la noi, atmosfera generalã a României se aseamãnã enorm cu Rusia taristã. Aceeasi decrepitudine si aceeasi inertie. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întãrire, pentru noi ar putea fi o prãbusire. Viziunea de viatã a bolsevismului, universalismul pretentios, într‑o tarã cu rezistentã interioarã atît de minorã si cu o constiintã nationalã atît de labilã, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie sã si‑o punã fiece natiune este: prin ce idealuri devin puternicã? Rãspunsul îl dau forte obscure, viziunea ascunsã, nutritã atît din sînge, cît si din gînduri. România are enorm de învãtat de la Rusia.

 

Suprematia noastrã spiritualã si politicã în sud‑estul Europei trebuie sã ne fie obsesia politicã de fiecare zi. De vom continua sã ne izolãm în mediocritatea noastrã, o sã înspãimîntãm lumea cu atîta ratare.

 

Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fãrã un centru de gravitate care sã cadã într‑o tarã cu un destin politic în ascensiune, divergenta acestor state gelatinoase va da nastere la frictiuni nesemnificative. Numai o fortã poate sã constituie din acest Balcan amãrît un sîmbure viabil. Dacã o tarã nu se impune ca o putere necontestatã, el nu poate cãpãta o consistentã.

 

Atît timp cît dominatia turceascã s‑a întins în acest colt de lume, el avea o unitate, care dacã era exterioarã nu lega totusi mai putin, prin acea teroare sterilã ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, rãzletite fãrã rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, si‑a definit tãria extensiv. Astfel ea n‑a putut imprima un stil istoric valabil tãrilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei si de la Viena la Nil, el n‑a putut sã dea o formã unui asa mare spatiu de culturã. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulatie istoricã. Exemplul Turciei ne învatã de cum nu trebuie sã fie un imperialism. Altcum, nu ne‑am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei si‑au fãcut un merit din a‑si lichida ereditãtile turcesti. Existã însã o singurã tarã care sã nu fie mîndrã de vestigiile romane? O urmã de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amãrãciune.

 

Avalansa turceascã ne face sesizabilã diferenta între o mare putere si o mare culturã. Desi una pe alta se implicã si se conditioneazã, am mãrturisi totusi prea putin respect pentru nuante, dacã nu am releva plusul pe care‑l presupune ultima, si anume un plus calitativ, de nuantare în substantã. Turcia a fost o mare putere; Franta a fost totdeauna o mare culturã. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formã sterilã, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri.

 

Încetînd hegemonia turceascã, individualizarea politicã a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cãrei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimã sã vorbim. Sã ne gîndim însã numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru aceastã regiune umanã si ce vid avem sã umplem prin apusul sãu. Problema hegemoniei în sud‑estul Europei este identicã cu aceea a noului Constantinopol.

 

Într‑o astfel de problemã nu se poate vorbi decît deschis: fi‑va România tara unificatoare a Balcanului, fi‑va Bucurestiul noul Constantinopol?

 

Iatã o întrebare cãreia nu i se poate da un rãspuns precis, dar a cãrei rezolvare este identicã soartei noastre.

 

Un rãspuns negativ ne prezintã situatia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi tara predestinatã acestui colt de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.

 

Dar dacã România ar fi atinsã în viitor de o gratie istoricã? Atunci, sîntem pusi în fata unor mari responsabilitãti.

 

Sud‑estul Europei, fãrã un focar, n‑are nici o realitate. Sofia, Atena si Belgradul nu iradiazã mai mult decît au nevoie tãrile respective. Dacã Bucurestiul nu va deveni un centru de atractie pentru toatã aceastã margine a Europei, atunci mai bine l‑am dãrîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasãrile lui ne vom întemeia noi sperantele. În mãsura în care vom deveni realitate politicã, în aceeasi mãsurã favorizãm posibilitãtile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atractia unui miraj, la ce sã ne mai atasãm de aparentele noastre?

 

Cum sã nu ne bucurãm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într‑o temã romanticã si cã‑l mai înteleg doar poetii, cã oamenii politici l‑au uitat? Noi însã nu‑i vom uita semnificatia si greutatea, fatalitatea si tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fãrã sã‑mi proiectez tara în finalitatea ei ultimã. Noul Constantinopol sã nu fie un obiect de visare politicã, ci un obiectiv urmãrit zi de zi, cu pasiune si dramã. Altcum, tara asta nu meritã atîta disperare.

 

Un mesianism ajunge sã aibã corespondente practice atunci cînd pleacã din realitatea permanentã a sufletului national. Unul intermitent si ocazional nu se va defini niciodatã politic. Acest fenomen explicã penumbrele Poloniei, tarã cu destin intermediar, condamnatã a se zvîrcoli între culturile mari si cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcã e barat atît de Rusia, cît si de Germania, încît ea n‑are în ce directie sã si‑l exercite. Polonia va face fatã istoriei; din ea totusi nu vor rãmîne decît urmele unor oameni mari. Cãci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n‑a fost mai mult de o misticã nationalã, cãreia lipsindu‑i pasiunea pentru universalitate — n‑a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei tãri, care a reusit totusi sã se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificatie deosebitã faptul cã putem face destul de usor abstractie de Polonia si sã ne gîndim numai la proeminentele ei.

 

O tarã este o realitate istoricã cu atît mai mare, cu cît ne reprezentãm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franta suscitã icoana unei realitãti istorice substantiale. Ne gîndim adicã la ea, si nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toti, Polonia înseamnã foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profetii ei. As vrea însã sã întîlnesc pe acel cãruia Franta înseamnã numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV‑lea sau Napoleon.

 

Decît sã se nascã în România numai un mesianism de circumstantã, mai bine sã ne tîrîm soarta fãrã constiinta unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care sã fie o flacãrã în neîntreruptã evolutie. Altcum, toatã aceastã Românie nu va fi decît un spatiu pentru inimi frînte. Si asa, cui decît ei, i‑am putea atribui înclinatia inimilor noastre? Cãci nu existã un cadru mai nimerit si mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…

 

Modul existentei românesti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu‑i prieste decît modul major, în care respirã si ritmeazã toate aurorele. Pînã cînd va mai fi România aceasta prilej de tristete teoreticã? Atît de adînci sînt golurile ei, cã seamãnã unor ispitiri de abis. Asa privitã, sã fie România numai un pretext al tristetii mele? Toate posibilitãtile de a crede în ceva le plasez în România, cãci de as da mînã liberã amãrãciunilor, unde as mai descoperi‑o? În infinitul tristetii, România este un punct pe care încearcã sã‑l salveze deznãdejdea mea.

 

Pretentiile ei de hegemonie viitoare n‑au nevoie de nici o justificare specialã si în nici un caz de considerente etice. Dacã popoarele s‑ar multumi toate cu ce au, omenirea s‑ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi sã ne impunem în lume, se vor gãsi altii care sã‑si construiascã o glorie pe inertia noastrã. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare nãzãrire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viata pentru zãdãrnicie.

 

Si dacã tot procesul umanitãtii nu este decît o înãltare si o prãbusire de natiuni, o succesiune dramaticã de destine, fiecare încercînd sã‑si legitimeze prezenta printr‑un plus de neliniste, — ce ne mai rãmîne, decît sã mergem spre capãtul soartei noastre, aruncîndu‑ne într‑o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingãtori sau învinsi.

 

Nu mã intereseazã decît avîntul ascendent al acestei tãri, spirala istoricã a României. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universalã, cine ar gãsi un sens altor popoare decît acelora care s‑au distrus pentru a‑si afirma instinctele si o idee, care au pãtimit pentru sensul lor în lume si au sacrificat totul unei glorii ce le‑a accelerat agonia?

 

Este un suflu generos în pornirea de afirmare si de distrugere, care transfigureazã demonia vietii isorice si încununã culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecãtor. Va fi o patã de nesters pe constiinta modernã iluzia înselãtoare a progresului. Ce experientã superficialã de viatã va fi fãcut omul modern, de a rãpit devenirii caracterul ei de dramã permanentã si fluidã, compromitînd‑o în ideea progresului? Si ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretentii etice în instinctele vietii si în rãtãcirile lor? Ideea progresului, etica si tot ce este în aceastã lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînã la emasculare vibratiile acelui simt tragic, cãruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune si durere. Nu pot iubi decît o culturã care ascunde, sub forma si stilul ei, iubire, disperare, moarte si iluminare. Adevãrul, binele si frumosul? Dacã viata ar avea ochi sã priveascã, as descoperi în strãlucirea lor o chemare stranie si echivocã de crimã si sfintenie.

 

Rãu ne‑ar mai sta nouã, românilor, sã pãsim în lume adãugînd si cîrpind la haina zdrentuitã a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de eticã sau încercînd sã salvãm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi‑vom capabili sã întelegem tot ce e gotic, baroc si sã ne asimilãm dinamismului lor? Oare sã nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic si convulsionar al Spaniei si Rusiei? Sã ne fie pe veci strãine excesele si paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Românie logicã, ordonatã, asezatã si cuminte, ci una agitatã, contradictorie, furioasã si amenintãtoare. Sînt prea mult patriot ca sã doresc fericirea tãrii mele.

 

Spirala istoricã a României se va înãlta pînã acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînã acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fata lumii, pentru a se sti cã nu numai România este în lume, ci si lumea în România. De nu vom trãi apocaliptic destinul acestei tãri, de nu vom pune febrã si pasiune de sfîrsit în începuturile noastre, sîntem pierduti si nu ne mai rãmîne decît sã ne recîstigãm umbrele trecutului nostru.

 

-Sfârsit-

https://www.miscarea.net/alte_carti2.htm

 

 

////////////////////////////////////////////

 

JURNAL

CU PETRE TUTEA, de Radu Preda

 

Mă întreb cum se poate explica îndrăzneala de a pune cuvîntul meu alături de cel al lui Tutea; atunci cînd, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte răspunsuri, întrebările nu au avut timp să se construiască. Atunci erau fundamentale răspunsurile, pentru că ele nu veneau atît la întrebările mele, cît la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O dată cu trecerea timpului, Tutea a rămas în constiinta mea ca un răspuns — si am simtit nevoia întrebării. Iar paginile care urmează, chiar dacă nu sînt cîteodată deloc interogative, nu reprezintă altceva decît întrebările ce au crescut în umbra unui răspuns infinit.

 

Sînt în trenul care mă duce spre Tîrgu‑Neamt, punct de plecare spre mînăstirile din zonă. Îi cer unui domn din compartiment o gazetă; aflu acolo un interviu cu Petre Tutea… Biletele la control! Mă scotocesc prin buzunare… Revin la interviu. Nu aveti un loc si pentru mine, maică? O bătrînă, cu un cos mare, împletit, stă în usa compartimentului, cerîndu‑ne la fiecare pe rînd, din ochi, să‑i dăm pentru cîteva minute un loc ca să‑si tragă sufletul. Mă ridic si o poftesc să sadă. Iau gazeta cu mine pe culoar.

 

 

Reporter: Domnule Petre Tutea, ati fost prieten cu Cioran, cu Eliade, cu Noica si cu multi altii din generatia interbelică; puteti să ne spuneti în ce a constat strălucirea acestei generatii?

Petre Tutea: «Păi uite ce e, domnule: generatia interbelică si‑a luat în serios calitatea de generatie…» Adică? «Si‑a luat în serios calitatea de etapă spirituală a poporului român, reusind să problematizeze esentialul.» Nu credeti că realizarea Marii Uniri a avut si ea un rol hotărîtor? «Cum să nu! Păi generatia interbelică a avut poate cea mai mare bucurie geografică si spirituală din istoria românească… Si mai e ceva: uite, eu de exemplu, nu prea am avut chef să ies din tară. Îmi era suficientă bucuria de a merge la Chisinău sau la Sighet fără pasaport. Cînd ieseam din tară, oriunde m‑as fi dus, parcă ieseam dintr‑o casă primitoare, caldă, si intram într‑un cimitir…» Eu cobor aici! Mă uit, neîntelegînd. Gazeta… A, da, vă multumesc!

 

Trenul merge agale, oprind în fiecare statie. E ca un interviu… Gările sînt mereu curate, rezistente, din cărămidă; întrebările sînt la fel: precise, fără ezitări; răspunsurile sînt însă largi, zburdalnice. Trecem pe lîngă cimitire si biserici. Îmi aduc aminte de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc să fi auzit vreodată de numele lui… Dealurile sînt acum împădurite. Ne apropiem de munti. La o statie, văd cum se schimbă locomotiva. Trecem iarăsi pe lîngă case, curti, cimitire, biserici… Cred că asa intră si ideea în om: mai întîi locomotiva, pufăind si cu zgomote nărăvase; vin argumentele, bizareriile — compartimentele cu doamne si pălării; gingăsiile — copii jucîndu‑se de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la urmă de tot, vine partea aceea dintr‑o idee pe care nu o vei stăpîni niciodată, dar pe care trebuie să o dai mai departe, altora, care o asteaptă: vagonul cu colete postale…

 

 

 

Asa am aflat eu de existenta lui Petre Tutea. Si mai tîrziu, cînd locuiam împreună, i‑am povestit întîmplarea asta. A rîs. «Dragă Radule, mă consolez că ai auzit de mine citindu‑mă. Multi vin la mine fără să stie nimic. Da’ stii ce greu e să‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu?» Si chiar am încercat să o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, încercînd poate mai mult decît o prezentare, fac lucrul acesta sperînd să semene cu un tren: pufăind, tîrînd după sine bizarerii si gingăsii, dar avînd la urmă de tot un pachet pentru fiecare, un plus fără de care orice tren îsi pierde ratiunea umblătoare. — Printre dealuri, curti, cimitire, biserici…

 

6 octombrie 1990

Tutea a împlinit astăzi 88 de ani. Nu dă importantă evenimentului, însă vin cîtiva tineri care încearcă să‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu‑l bucură; vîrstele lumii da, însă nu a lui, care se simte din ce în ce mai depăsit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezentă contemplativ‑meditativă. Dar cît de mult avea să însemne această prezentă…

 

— În tinerete ati fost director de studii în Ministerul Economiei Nationale si puteti spune că aveati atunci o meserie. Astăzi, la 88 de ani, ce meserie credeti că aveti în cetatea românească? Doar nu sînteti un pensionar…

 

— Dacă există o stiintă a natiunii, eu sînt de meserie român!

 

— Rezumînd, viata v‑a fost împărtită în două perioade distincte: una de stînga, cînd scriati articole înduiosătoare si descriati soarta celor sărmani si «prosti», si una de dreapta, a năzuintelor nationale, cînd v‑ati apropiat si de credintă.

 

— Uite, cu prostii m‑am lămurit. Eram odată cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezintă ideea de repetitie goală: o iau totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu îmi spune: «Prostii sînt foarte variabili. Eu am un prieten — si de cîte ori îl întîlnesc e mult mai prost decît îl stiam.»

 

— Cum ati făcut trecerea de la ateism la credintă?

 

— Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul ăsta, însă există două căi: calea omului si calea Domnului. Cea a omului e bătătorită de filozofie, stiinte si tehnică. Pe calea Domnului, omul este însotit de rugăciune. Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului.

 

— De fapt, ca primă consecintă a acestei treceri, ati descoperit adevărata libertate…

 

— Evident. Singura zonă în care actionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul crestin din Biserică. Acolo nu există teroare, fortă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pămîntului, cărnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decît pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

 

— Ati avut momente cînd prezenta lui Dumnezeu în viata dumneavoastră a fost evidentă?

 

— Ar fi o mare îndrăzneală să afirm prezenta lui Dumnezeu în viata mea, dar si o mare bucurie să spun că am simtit această prezentă.

 

— Dacă politic trecerea de la stînga la dreapta a fost posibilă fără prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credintă cred că a avut un plus de tragedie.

 

— Sigur. Mi‑am dat seama că singura definitie completă a omului este dată de teologie: omul este fiintă religioasă. Filozofia si stiintele sînt ancore în calea omului. Singură credinta este descoperitoarea căii adevărate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul că nu am realizat în mine un mare teolog. În afară de teologie, se face onanie de prestigiu.

 

— Initial, ati plecat de la convingerea că efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei învecinări transcendente.

 

— Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevăr, cînd spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Însă mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plăsmuieste dar e incapabil să primească.

 

— Credinta e un mod pur de a gîndi?

 

— Întrebat fiind cum întelege gîndirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru a fi sesizate senzorial si de prosti!

 

— Puritatea împrumută ceva si din frumusete.

 

— Da. Bulgakov a fost întrebat de ce îl iubeste pe Dumnezeu. Pentru că a răspuns: «Dumnezeu este o frumusete crestină», a fost acuzat de erezie.

 

— În credintă, care este erezia dumneavoastră?

 

— Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia către sistem. Cînd gîndesc un sistem, mă pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sînt arhetipuri, modele nepieritoare si perfecte. Cînd gîndesc, nu gîndesc cuvintele purtătoare de concepte, ca idei, ci gîndesc în idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am încrestinat!

 

— Erezia ar consta deci într‑un preaplin de idei…

 

— Da.

 

— Ati trăit si alte ispite în viată. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v‑a preocupat multă vreme.

 

— Păi am fost în Ministerul Economiei Nationale… Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum văd eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos — negustorul, o rată care se uită la el.

 

— Perioada stîngistă din tinerete — am putea s‑o trecem si pe ea printre erezii?

 

— Stiu eu? În vremea mea circula o vorbă: dacă cineva pînă la treizeci de ani nu e democrat si de stînga, nu are inimă; dacă peste treizeci de ani nu e conservator si de dreapta, e tîmpit!

 

— Cum vă apare imaginea lumii de astăzi, la 88 de ani?

 

— Eh… Societatea noastră de astăzi este, evident, un turn al lui Babel. Oamenii trăiesc în turnul lui Babel pentru că sînt oameni. Omenescul nu e firesc. El reprezintă o mutatie biologică, urmare a căderii în păcat. Si cu toate acestea, crestin vorbind, între Kant si Adam nu e nici o deosebire… De! E regretabil că timpul trece. Eficacitatea timpului doare. Cînd simti că timpul e eficace, te ia măiculita dracului! Simt un vid interior. Cred că sînt pierdut. Drama este că acum mă simt numai om… Pînă acum am pendulat, ideatic, între supraom si neom.

 

—Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culminează în moarte…

 

— Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si victoriile acestei tări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sînt, Dumnezeu mă iubeste si asa…

 

*

 

Vreme de mai mult de o lună, dialogul nostru a fost întrerupt; Tutea s‑a internat la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de apendicită.

 

Începutul învătăturii prin învecinare s‑a petrecut în vara anului ’90, cînd, mergînd cu un prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape două luni, Tutea mi‑a propus să locuim împreună, pentru a ne îndogăti si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cît din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut să‑i dau eu, dar sînt convins că el mi‑a dat un ajutor de nesperat, punîndu‑mă, printr‑o subtilă pedagogie, în învecinare cu marile probleme la care căutam, fără să stiu, răspuns.

 

Stînd împreună jumătate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am văzut cum Tutea trecea în revistă acea umanitate peregrină cu calmul si bucuria cu care părintele îsi numără copiii. Se perindau nenumărate întrebări, disperări sau comodităti, însă nici o întrebare nu a fost luată ca atare, nici o disperare nu a fost sporită si nici o comoditate încurajată. Pus în fata unei varietăti năucitoare, Tutea găsea repede un limbaj care, general, învătător, consolator, pătrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.

 

Fără un program fix, haotică în aparentă, viata cu Tutea era o permanentă asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru că mai avea ceva de adăugat, de spus în plus, întru o si mai mare întărire. Iar cînd acel «altcineva» nu mai venea, gîndul lui se întorcea asupra mea si făcea completările arzătoare. Iată de ce paginile de fată sînt rodul unei neveniri, al unei asteptări îndelungi. Între o oră si alta, timpul s‑a scurs lăsînd, în asteptarea veciei, mărturia istoriei la care a fost martor.

 

16 decembrie 1990

O zi calmă. Ne‑am trezit foarte de dimineată. Tutea are o mare poftă de vorbă, de iscodire si de aflare; îmi cere amănunte din viata mea, pînă cînd l‑am cunoscut pe el: ce cărti am citit, ce personalităti m‑au marcat, ce posibile modele cred că sînt demne de‑a fi urmate. Îmi spune că el, în tinerete, s‑a căznit să înteleagă procesul cognitiv al omului, că era uimit de paralelismul dintre gînd si gînditor, dintre spiritual si material. În tinerete credea mult în puterea lui de a crea lucruri noi, originale.

 

— Omul gîndeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cînd este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitătii. Am spus odată că originali sînt numai idiotii, că nu seamănă cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile. De altfel, adevărul este transuman si transnatural, adică transcendent în esentă: Dumnezeu.

 

— În filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?

 

— Ca notiune metafizică este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideală care prin natura ei reală se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de divin. De obicei se confundă ideea cu conceptul. Ideea e metafizică, în timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gîndit real, adică metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonică este o intuitie a realului, în timp ce conceptul exprimă o sumă de lucruri prin similitudini si utilitate.

 

— Putem deci defini metafizica…

 

— Putem defini metafizica: este stiinta realului.

 

— Stiintă a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistică.

 

— Evident. Salvarea e de natură religioasă, iar nu logică. Niciodată un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutilă în fata mortii. Doar mistica e valabilă, si din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica e o speculatie autonom umană si de aceea sensurile dobîndite prin speculatie metafizică tin de individuatie.

 

— Individuatia, în plan religios, devine însingurare, asceză.

 

— Cînd vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea. Eu am însă un spirit de cireadă sinistru… Asta e doar o izmeneală stilistică… Sînt de o sociabilitate gretoasă. Inteligenta nu justifică lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.

 

— Sînteti un autor fără cărti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră e una vorbită, colectiv apărută si colectiv păstrată. Nu stiu cine spunea că dumneavoastră gînditi pe măsură ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicati.

 

— E adevărat. Nu am scris nici o carte. Cîteva încercări. Rare sînt cărtile celebre… De obicei sînt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor.

 

— În epocă n‑ati fost totusi prea lucid… Mă gîndesc, iarăsi, la ciudata perioadă de stînga.

 

— Ce să‑i fac! Eram în tinerete de stînga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.

 

— Ati început să vă apropiati de crestinism chiar în perioada de stînga?

 

— Visam o republică religioasă, ceea ce e o absurditate. Religia e legată de aceste două mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Călcate acestea, se realizează spiritul de cireadă umană. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico‑socială posibilă prin prezenta ei… E adevărat: eram oleacă agitat în tinerete. N‑am putut suporta mizeria umană. Pozitia mea la stînga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a plăcut ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, cînd eram nelinistit. Zic: ce facem, mă Emile, cu nefericitii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să‑i lăsăm în grija Lui!

 

— Aveati uneori idei «revolutionare»? Gîndeati că e posibilă o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?

 

— Revolutia e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei si creezi o lume nouă. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cînd de fapt revolutia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: «Mereu răsare‑acelasi soare, mereu trăiesc aceiasi prosti.»

 

— Vă simtiti atasat de generatia dumneavoastră…

 

— În generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent în generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un întelept, ci un disperat. Disperat, el este, în esentă, anticrestin… Însă despre Nae Ionescu se spunea că scuipă inteligentă! Două mari personalităti din epocă s‑au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună si ne‑am înteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitătii!

 

— Dar locul dumneavoastră în epocă…

 

— Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate.

 

— Si din cauza asta sînteti neconsolat…

 

— Nu. Sînt neconsolat pentru că sînt bătrîn, că mă asteaptă moartea si că nu am mormînt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sînt agătat de viată cu ultimele gheare… Nu‑i cred pe cei ce spun că mor consolati si solemni. Doar sfintii sînt capabili de asa ceva… Nu e un fleac încercarea mortii. As vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorinta si această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brînză n‑as face dacă as mai trăi o sută de ani, dar nici putin lucru n‑ar fi… De la o vîrstă, fiecare zi în plus e un cadou.

 

Continuăm dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu mă lăsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea să‑si trădeze cauzele. Se uită la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, în timp ce citeam, îl aud vorbind în somn: «Părinte, de unde stiti că am prelucrat în temnită credinta?»

 

Spre dimineată, mă trezeste să‑mi spună «un lucru foarte important — deoarece nu cred, Radule, să fie vorba în cazul meu de o operă; să nu te superi, dar eu cred că opera mea e mai degrabă aici, în locul si timpul vorbirii noastre». Sînteti un imediat! «Oarecum, însă să stii că mi‑e groază de o posteritate pur legendară.» Chiar si în forma ei filozofică si mărturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar si asa…» Dar sfintii fără operă, si unii chiar fără ucenici? «Ei, aia este o legendă mistică de care eu, cît m‑as chinui, nu voi beneficia.» Începe să se lumineze în cameră. Cîteva vrăbii se asază pe pervaz. Se uită la mine putin năucit de lumină. «Mă preocupă ideea asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sînt?» Un mărturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un întreg ciclu de formare… Vorbim multă vreme, pînă aproape de prînz, despre rostul lui în lumea aceasta si, drept concluzie — «nu cred că sînt singurul parazit ce creste în cutele societătii, nu?» Îl contrazic: nu sînteti deloc asa ceva. «Dar atunci?» Sînteti, fie că vă place, fie că nu vă place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s‑au descoperit încă legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici înalt si nici jos, ci în curs de stabilire. «Păi, sînt si dificil de fixat!» Rîde.

 

21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L‑a spovedit si l‑a împărtăsit pe Tutea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugîndu‑se sau gîndindu‑se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cînd deodată a început să‑mi vorbească despre anii de temnită.

 

— Eram bolnav, în temnită, si aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice gardianul: si pe mine mă doare… Ce am pătit eu în viata asta a mea! Pentru că am tinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m‑au pus în libertate, nu am văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc constiinta spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi‑a plăcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spatiu, fiindcă sînt religios. O religie pur temporală e cu neputintă. Templul e spatiul sacru. Si vecinătătile devin sacre în prezenta lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M‑au bătut… M‑au arestat acasă. Nici nu tin minte anul… Cînd m‑au anchetat, am lesinat din bătaie. Iacătă că n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într‑o sală de puscărie, terminînd cu cuvintele: ni s‑a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat si aici… Am stat în fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat într‑o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi dăduse sîngele pe nas, de frig. M‑au frectionat băietii si m‑am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în si prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu‑i că în mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozităti.

 

— Anii de temnită v‑au definit, într‑un fel.

 

— Păi definitia mea este: Petre Tutea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generatie. Ca si cum as fi un vîrf de deal!

 

— Mai aveti vreo curiozitate politică?

 

— Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să‑l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpîneste. Vreau să văd ce se întîmplă cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii ăstia de atei!

 

— Se proiectează o unire a tuturor fortelor de opozitie.

 

— Unirea tuturor fortelor sociale la un moment dat, care să înlocuiască ideea de dominantă ordonatoare, e greu de identificat în istoria publică. Mereu a existat o fortă dominant‑ordonatoare. În jocul politic dintotdeauna, fortele politice cuceritoare au promis în opozitie tot si au făcut la putere ce au putut.

 

— Si dumneavoastră ati aspirat la conducere.

 

— Toată viata am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de rînduire socială. Uite, în republica lui Cicero poate trăi oricine. În a lui Platon, mai mult el. Că oamenii pot trăi si în state anapoda, vezi Uniunea Sovietică… Pînă acum, în Europa geniul politic nu l‑au avut decît latinii, si geniul filozofic grecii, iar germanii au fost copisti zelosi. Platon, făcîndu‑si siesi republică, a arătat că a avut numai geniul filozofic, iar nu si politic. Dovadă că drept grecesc nu există, în timp ce dreptul roman e o perfectiune a ordinii.

 

— Politic, si numai politic, vă puteti declara înfrînt.

 

— Da. Acum mă simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!»… Totusi, nu stiu de ce am atîta sete de viată cînd nu mai pot astepta nimic semnificativ. Nu actualizez în nici un chip bătrînetea. Nu e necesarmente o legătură automată între bătrînete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian moare în fiecare zi. A trăi murind… Am o mare poftă de viată, Radule, si nici un semn de îmbătrînire. Poate să fie o iluzie, dar nici asa nu e rău.

 

— Un donquijotism, o luare de la capăt?

 

— Oarecum. Don Quijote luptă cu ridicolul. Dacă e genial purtată, merită să se întîmple această luptă. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes că e cea mai tristă carte pe care a citit‑o.

 

— Aveti, cred, constiinta unei posterităti, a faptului că nu o să rămîneti doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.

 

— Stiu si eu? Mare brînză nu rămîne după mine. M‑am fîtîit asa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravietuiesc. Ca să rămîi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epocă si stil. Nu e neapărat un întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fată de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu în măsura în care e apropiat sfîntul.

 

— Nerealizarea «laică» ar putea fi un semn al realizării spirituale, religioase.

 

— Nu am virtuti religioase. Am fost prea multă vreme rationalist. Mi‑a jucat o festă inteligenta. Cîteodată regret că nu am fost un prost. Dacă eram un prost, acum eram linistit! Dar nu sînt nici întelept. Întelepciunea înseamnă însingurare, iar eu nu pot trăi în însingurare. Probabil că sînt imperfect. Sînt de o sociabilitate dezgustătoare! Am avut mereu admiratie fată de pustnici, pe care i‑am considerat personalităti absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Înaintez într‑o degradare fizică, dar constiinta morală sper să nu mă părăsească niciodată. Consider trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizează substanta individuală. Nu mă pot consola cu ideea de neant postexistential… Dar, dacă nemurirea e numai sufletească, asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul crede în nemurirea integrală, deosebindu‑se de păgîni… Nu mi‑e teamă de moarte deloc. Am o singură neliniste: să nu mor necrestineste si să nu ajung într‑o sală de disectie. Sînt confiscat integral de religia crestină, pe care o situez deasupra oricărui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie si nu pot contesta că Hristos este fiul lui Dumnezeu.

 

Zilele acestea au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Cîtiva prieteni, pe care i‑am îmboldit să vină, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat, cu alint, că el se simte cel mai iubit bătrîn din Bucuresti…

 

Îi povestesc: nu stiu cînd am început să citesc sau cînd am început să scriu; m‑am trezit într‑o zi că stiu să citesc iar în altă zi că stiu să scriu. Nu‑mi aduc aminte de lectii… Pentru a învăta, nu trebuie să te pregătesti ca atare; se întîmplă că, dintr‑un punct oarecare, niciodată prea sus si niciodată prea jos, niciodată prea devreme si niciodată prea tîrziu, începi să mergi pe drum. Ca o fatalitate. Intrăm în învătătură deoarece «asa ne este scris» si, dacă ne este scris, atunci fireste trebuie să citim cu luare‑aminte ceea ce ne‑a fost destinat. E, în altă lectură, asumarea pildei talantilor, care, atîtia fiind la număr si avîndu‑i la dispozitie, trebuie să‑i folosim, pentru că nefolositi dispar.

 

Multi vin la Tutea fără nici o pregătire anume si multi pleacă avînd un plus care numai din asumarea unei fatalităti poate iesi. Multora, în închisoare sau pe stradă, Tutea le‑a apărut ca o fatalitate izbăvitoare. În celulă, Tutea venea si le vorbea, făcîndu‑i pe cei din jur să mute centrul de greutate de pe o existentă pe alta — mai înaltă si mai durabilă. În chilia lui de lîngă Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu bănuiau cît de plină poate fi o întîlnire cu Tutea… Veneau — si, cuprinsi de vîrtejul ideilor si consolărilor, închideau ochii si intrau în lumea pe care n‑ar fi intuit‑o după semnele bătrînetii, ale sărăciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea pleca victorios, ca după o izbîndă cucerită fără intentia de a lupta, ci numai din inertia existentei care, în derularea ei, a avut un moment cînd ti‑a trecut prin minte să mergi la Tutea: si ai mers…

 

10 ianuarie 1991

Tutea a revenit la ideea pe care am discutat‑o si altă dată: aceea a modelului si a generatiei. Mi‑am mărturisit teama că generatia noastră nu‑si constientizează existenta ca atare; nu profită de faptul că reprezintă un segment biologic si spiritual care poate lăsa urme benefice. Comunismul a reusit să ne inducă într‑un soi de curgere în care timpul personal nu mai are curajul unei manifestări modelatoare. Tutea crede că acesta poate fi si un defect al lipsei de izvoare.

 

— Nu am sentimentul bătrînetii.

 

— Ce ati face de‑acum înainte?

 

— As da sfaturi.

 

— Un învătător…

 

— …Miscînd inteligentele tinere, întîlnite de mine, în jocul dintre just si injust, dintre teologie si filozofie. Înainte eram obsedat de ideea rămînerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămîne după mine ca zăpada de anul trecut. Sînt preocupat în prezent de jocul dintre cele două lumi, joc în care as vrea să antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consolează. Filozofia instruieste. În orice caz, de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am făcut risipă de eruditie decît cu ăi de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am străduit să dialoghez esential.

 

— Pot spune că am favoarea esentei?

 

— Desigur. Moartea mă determină să fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe cosciugul lui Nae Ionescu…

 

— Vă îndreptati spre sediul întelepciunii.

 

— Nici cultură, nici inteligentă… Întelepciunea e singura formă de consolare peste optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinătăti pe silueta sufletului meu si mă bucur că ne împăcăm bine noi amîndoi, dragă Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie să mă întelegi si să nu te superi că te pretuiesc întîi de toate sufleteste. M‑am săturat de intelectuali… Cîteodată — stii de ce‑mi este teamă? Să nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui Andreev!

 

— Vă plac mai mult ritmurile decît linearul…

 

— Eu am rămas la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Într‑un sistem eu caut melodia, asa cum într‑un dialog caut căldura sufletească.

 

— Vă văd uneori tresărind la auzul unor sunete.

 

— Uite!… Gînguritul porumbelului, care se‑aude pînă aici, îmi aduce aminte de celula mea de la închisoare, cînd îl auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram invidios pe libertatea lui. Sau, cînd aud voci de copii, îmi amintesc de moarte…. Îmi dau sentimentul mortii. Atunci îmi dau seama de iluzoria existentă umană.

 

— Tristeti… Poate de unde ati dorit să fiti diriguitor social si nu ati ajuns să vă împliniti această menire.

 

— Nu numai din cauza asta. E adevărat că am vrut să fiu legiuitor. Dar am ajuns puscărias. Am refuzat să mănînc căcat. As fi avut în biografia mea o mare lipsă: lipsa de a avea dreptul de‑a fi salutat.

 

— Totusi, cum se poate întemeia un curent de generatie?

 

— Apare un cap — sau poate mai multe deodată, care sînt ancorate în acelasi ideal. Si dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care‑l urmează. Trebuie să acceptati ideea de oameni‑model.

 

— De apostoli…

 

— Nu chiar. Ar fi mult spus. Modelele se topesc în generatii. Apostolii se topesc în absolut. Cei care devin modele pentru cetate sînt hotărîtori, adică creatori de curente. Nu stiu, dar în generatia ta lipsesc figurile reprezentative.

 

— Oameni cu idei avem, dar nici unul nu e dispus să‑si asume conducerea.

 

— Oricum, generatia de astăzi e mohorîtă. Da’ au fost figuri creatoare de epocă la noi, la români…

 

— Ne dati voie să vă considerăm o figură dinamizantă si călăuzitoare pentru generatia noastră?

 

— Din lipsă de altcineva. Eu pot afirma, fără orgoliu, că sînt doar un bătrîn inteligent… Stii care e sensul mortii unui om exceptional? Încurajează mortii obisnuiti: dacă a murit ăsta, pot să mor si eu!

 

¥ncercînd să refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea în general si cu mine în special, am ajuns la convingerea că această pedagogie — a învătăturii prin învecinare — e una de tip tărănesc; e ca si cînd Tutea ar fi bătrînul satului, înteleptul, descoperitorul de apă, sfîntul sau «mosul» locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, începe să aibă vizitatori. Timizi la început sau, dimpotrivă, îndrăzneti si neîncrezători, acesti vizitatori cu timpul se transformă în prieteni, în ucenici. Îsi fac colibe în curtea lui, îl îngrijesc si îi cultivă pămîntul, primind în schimb alte roade decît cele ale muncii: roadele smereniei întrebătoare si ascultătoare.

 

Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decît o succesiune de întrebări si răspunsuri; le privesc ca pe o întrebare si un răspuns care, într‑o iconomie spirituală, descriu de fapt un dialog între vîrstele lumii. Întrebarea — tînără, inteligentă, isteată, mobilă — îsi asumă din slăbiciunile si imperfectiile biologice ale răspunsului, în vreme ce răspunsul, bătrîn, asezat, întelept, cu alte ritmuri, esential, laconic, îsi asumă infantilismul si ambiguitatea întrebării. E o strîngere în brate, cînd si unul si altul stau cu ochii închisi, nemaistiind de celălalt, ci regăsindu‑se si îmbrătisîndu‑se pe sine.

 

Întîlnindu‑l pe Tutea te întîlnesti înainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si foarte greu să‑l cunosti; poate că nu ti‑ar folosi la nimic o cunoastere mai adîncă. Tutea te face să te întorci asupră‑ti, pentru a te descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au mărturisit senzatia de autocritică pe care au simtit‑o după ce s‑au despărtit de el.

 

Putem vorbi despre o traditie mărturisitoare si învătătoare în spiritualitatea românească. Venea un călugăr, plecat la Athos pentru îmbunătătire, si întemeia un schit. Se ducea vestea, si oamenii începeau să calce locurile acelea, pînă atunci pustii. Dintre cei care vin si pleacă, unii vor să rămînă de tot; se formează obstea. Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridică ziduri si chilii; se face o biserică mare; asa apare mînăstirea. În istoria ei duhovnicească, mînăstirea începe să numere si alti mari oameni bineplăcuti lui Dumnezeu. Obstea se înmulteste si, cum fiecare călugăr trebuie să aibă chilia lui, o parte din obste, sub un conducător, pleacă într‑o pustietate vecină, unde ridică o nouă mînăstire. Dintre călugări se aleg cei care au mestesug la icoane; acestia îsi fac ucenici. Dintre călugări se aleg cei care au pricepere la cărti si la condei; îsi fac si acestia ucenici. Dintre călugări se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia îsi fac si ei ucenici… Apar, astfel, primele forme organizate de învătătură. Si cum învătau? Învecinîndu‑se — după modelul Schimbării la Fată: «Petru a zis către Iisus: Învătătorule, bine este ca noi să fim aici si să facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedră. Mînăstirea se ridică în jurul chiliei duhovnicului si orice lucru capătă un alt punct de referintă. Raportul universal este cel de duhovnic–ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie filială, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar această relatie atrage după sine nevoia unei învecinări: «să facem trei colibe…» Ucenicul devine martor al existentei duhovnicului, iar învecinarea se transformă în învătătură. Mai întîi e sfat, dojană, certare, orientare, după care se ajunge la forme teoretice si mistice. Duhovnicul îi împărtăseste ucenicului viziunile, preocupările; îl problematizează. Dar, în tot acest traseu pedagogic, niciodată duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Traditie, care îl transcende. Testamentar, fără rest sau gratuităti, discursul învătătoresc al duhovnicului se transformă, treptat, în scoala exegezei biblice si patristice, iar mult mai tîrziu, o dată cu intrarea în alte vîrste ale trupului si sufletului, această scoală devine scoala rugăciunii exclusive. Ca rugăciunea lui Iisus, de exemplu.

 

Modelul învătătoresc al învecinării a trecut si în cultură, în formele profane ale educatiei. Începem să avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia junimistă, generatia năistă (a lui Nae Ionescu), generatia interbelică (Noica, Eliade, Cioran, Tutea). În comunism, modelul se ascunde, firav, în manifestări de grupuri mici. Noica însă afirmă deschis necesitatea modelului paideic, iar de aici toată acea emulatie paradoxală din anii ’70–’80. După decembrie 1989, modelul a încetat să mai functioneze ca autoritate valorică; s‑a produs o substituire a esteticului cu eticul, a gînditului cu făcutul, a autohtonului cu universalismul, a credintei cu convingerea. — Niste erori care s‑au tinut lant si care au reusit să lege si să oprească orice aspiratie către un model autentic. Pentru prima dată la noi apare ideea de «personalitate a zilei» sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare si care îsi impune, în mod efemer, stilul… Punerea în curgere a «modelelor» a însemnat distrugerea minimei raportări la Model, care se caracterizează, înainte de orice, prin constantă si neconjunctural.

 

Aparitia lui Petre Tutea a îmbrăcat, în aparentă, toate formele nemodelului. Conjunctural, mediatizat, vorbăret, fără «operă», labil politic, miscîndu‑se între dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fără să se cunoască motivele etc.; peste toate acestea, vine tîlcul lui Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, si cînd vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicîndu‑i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.» În mijlocul atîtor «modele» si «personalităti ale zilei», modelul real nu avea cum să se manifeste decît ca nemodel…

 

Smerit, cu verbul încins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioară si dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzînd de o gramatică pe care numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rîzînd în fata existentei ce si‑a arătat sensul nemuritor, blînd si puternic în învecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit îndemn la învătătură. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept după concept, adevăr revelat după adevăr revelat, el ne duce în zona ultimă, a adormirii într‑o parte, cînd omul, spiritualizîndu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo, întorcîndu‑se apoi cu un elan colonizator si luminător ce poate să surprindă pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai acesteia.

 

Nu cunosc, deocamdată, decît o mică parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic surprinzător, cu toate că, în esentă, cuprind aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am presimtirea — dacă în lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de plecare — că nu opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din Tutea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate mărturisitoare, Tutea are în oralitate forma cea mai adecvată de predicare; dar oralitatea nu înseamnă pur si simplu vorbire — ci, prin rigorile si legile de care ascultă, se constituie totusi într‑o operă; un alt fel de operă, dar, în cele din urmă, o operă. Si în cazul acesta, care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? În primul rînd, Tutea declama si construia ideea enuntată. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea, materializată aproape, a unui turn de cetate: începea cu o punere în cadru, în peisajul căruia se ridica turnul; enumerînd definitiile date de altii, tratatele si autorii în chestiune, reusea să formeze o ambiantă din care se putea lansa analiza mai departe; cu o gestică sigură, de mester, ridica dintr‑o miscare turnul afirmatiei abrupte, fără tatonări sau opriri. La nedumerirea celor de fată, aducea contrafortii argumentelor, făcînd afirmatia initială încă mai incitantă — cu cît era, acum, si documentată. Urmau suavele înflorituri, zîmbete, ferestre în ogivă cu fierărie frumos lucrată, poante, întîmplări, exemple… Cineva aduce o completare care seamănă cu o obiectie; supărat oarecum, urcă rapid în vîrful turnului, reenumerînd, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, îl întreabă pe respectivul dacă mai are ceva de obiectat: desigur! — închis în sine, vrînd parcă să spună că le arată el turbulentilor, îsi aranjează crenelurile, calculează deschizăturile, pozitionează tunurile si asteaptă. Obiectia rămîne; toti asteaptă explozia. Dar el coboară agale, rîzînd; îl ia de mînă pe contrariat si cu o privire ghidusă, dar fermă, îi arată din nou care sînt argumentele; adaugă nu alte argumente, nu! — ci noi afirmatii, si mai năucitoare…. Cînd, într‑un sfîrsit, opozantul se declară înfrînt, îi ia pe toti cei de fată si, pedagogic, cu un aer usor plictisit, le arată dintr‑o altă perspectivă a peisajului baza turnului. Le povesteste cît de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, în nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcînd într‑un tîrziu treptele turnului, cei de jos îl văd apărînd cînd la o fereastră cînd la alta, pe măsură ce urcă; prezenta lui suitoare devine parcă un argument, prea vast spre a se arăta în întregime, dintr‑o dată…

 

Alteori, cînd durerea gîndului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinită psalmodiere. Cuvintele curgeau fără tinta de a se aduna într‑un loc, veneau spre celălalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine grăbite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemică, bătăioasă, ci culmina cu o cruce, vădit ridicată pentru a sti oricine că acolo nimeni nu vrea să lupte cu nimeni, că acolo, la urma urmelor, nu e decît un «bătrîn inteligent» care ar dori, cu bucurie si teamă, să simtă prezenta lui Dumnezeu. Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilăriei sau cu lungi meditatii asupra neîmplinirii si mortii, toate topite într‑un nesfîrsit dialog în care întrebarea cerea răspunsului îngăduinta de a deranja — iar răspunsul cerea întrebării îngăduinta de a fi iertat dacă nu este la aceeasi temperatură si în aceeasi ardere.

 

Prin cele două feluri de discurs Tutea reeditează în mod salvator modelul monahal, al învătăturii prin învecinare, reinstaurînd, prin dialog, raportul de duhovnic–ucenic care ar trebui să functioneze în orice întîlnire umană ce nu vrea să dea obol gratuitătii. Tutea ne‑a reobisnuit, în spatiul cultural, cu premisele teologale, refăcînd traseul initial, reintegrator în origini, al culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑mărturisitor, tinzînd către delimitarea între omul ca fiintă ce apare si dispare fără sens si omul ca fiintă religioasă, făcută după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Tutea jalonează drumul omului contemporan către optiunea spirituală finală.

 

14 ianuarie 1991

Am avut astăzi o discutie teologică lungă. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a mărturisit că nu le regăseste în tineretea mea. Sînt de altă natură, poate, si mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie?…» Ne‑am plimbat de‑a lungul întregii biblioteci, el cerîndu‑mi să deschid o carte la întîmplare si să‑i citesc o pagină. De cele mai multe ori, îmi reconstituia întregul cărtii sau numai contextul, lărgit, al paginii respective. L‑am întrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a spus că nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si aduce aminte de vreo carte; rîzînd, îmi spune că nu vrea să fie un erudit în lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si sărăcia cu duhul, adică smerenia.

 

Îi vorbesc despre decembrie ’89, care, lăsînd la o parte implicatiile politice ulterioare, e un moment de regăsire a libertătii, această libertate trimitînd, în esentă, la regăsirea lui Dumnezeu. Îmi spune că toată viata de puscărie, pentru el, se reduce la acest dublet: Dumnezeu–libertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput decît ca izvor al libertătii, libertatea ca atare fiind un dar.» Îl întreb cum poate acest dar să se întoarcă împotriva celui care l‑a făcut. «Ateii întorc darul prin negarea dăruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertătii divine, dovadă că nu‑i trăsneste nimeni.» Dar chiar dacă nu negăm dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativă fată de ea. «Adică vrei să spui că în fiecare dintre noi e un dram de ateism!» Cam asa ceva… «E drept că nimeni nu poate vorbi în mod absolut cert despre Dumnezeu.» Îmi povesteste cum adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare; este convins că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

 

De fapt, asa cum singur mărturisea, traiectoria lui Tutea în spatiul spiritual descrie trecerea de la păgînism la crestinism, de la Platon la Pavel. Îmi spune cum vede relatia dintre cei doi si cît de mult îi iubeste, chiar dacă Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Îi uneste ideea aceea, intuitie la unul, revelatie la celălalt, a invizibilelor.» Îl întreb dacă invizibilul lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu în sine‑le lucrurilor; da, cu conditia de a vedea în această identificare un efort de întîlnire a metafizicii cu mistica.

 

Ca legiuitor, ca om ce se pregătea să diriguiască locuirea umană, nu s‑a inspirat niciodată din ordinea supranaturală a religiei? «Sigur că da.» De multe ori se gîndea la augustinienele cetăti ca la expresia «civică» a jocului dintre cele două lumi: cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele si răul, aplicate celor două lumi, nu functionează ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esentă. Binele si răul sînt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fată de oameni.»

 

Bănuiesc că este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat să fie contemporan în acesti ultimi ani. Îmi răspunde că nu vede în rachetă nici un adevăr, ci doar o mecanică pur materială, însă nesemnificativă; cu tot progresul tehnic, omul va rămîne în univers, ca fiintă semnificativă, prin gesturi, atitudini si afecte.

 

Îsi aduce aminte de timpul cînd era la tară, acasă, cu familia, printre livezi si cîmpuri. Sărbătorile nu le trăia cu fast, ci doar cu emotie. «La tară e si greu să fii fastuos; e mult prea fastuoasă natura, pentru a mai adauga ceva omul.» Nu i‑a plăcut niciodată supradimensionarea. A considerat‑o o zeificare stupidă si neconcludentă.

 

Regretă că nu a fost un mare gimnast. A făcut o gimnastică oarecum unilaterală: gimnastica mintii. Dar ati simtit nevoia unei completări fizice? — «Uneori.» Îi spun cît de mult m‑a speriat, într‑o noapte, cînd s‑a sculat ca să meargă la baie: nu credeam că e atît de înalt! E normal că s‑a înăltat atît — viata a tras de el. Rîde. Oricum, e «doar un tăran care a ajuns la oras exclusiv datorită inteligentei».

 

Îl întreb, ca admirator al Scolii Ardelene, ce părere are despre relatia catolicism–ortodoxie si cum a functionat această relatie în istoria si mentalitatea românească. Nu crede că solutia catolică, propusă de uniti, e valabilă, deoarece nu ortodoxia a adus România în situatia în care e astăzi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de această confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul îl concepe ca o erezie; o fortă morală cu implicatii aparent religioase. Cît despre sectele neoprotestante, acestea sînt degenerări publicitare ale sentimentului intim religios.

 

Singura dilemă pe care o are în cîmpul credintei crestine este legată de pozitia călugărului în lume. Călugărul desăvîrseste existenta negînd‑o, oprind‑o la el însusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator. Si dumneavoastră, în linii mari, sînteti un călugăr! Îmi zîmbeste cu siretenie si‑mi spune că e un călugăr ce se sustrage autoritătii canonice, neapartinînd de nici o mînăstire.

 

În închisoare, ca si în libertate, nu s‑a simtit niciodată misionar, propovăduitor? Îmi răspunde că misiunea este expresia dinamică a vocatiei, însă el nu simte că a avut această vocatie. El a purtat ideile si credinta precum poartă vîntul microbii… Si ati reusit să‑i îmbolnăviti pe multi? «Sper!…» Îmi povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore, cu picioarele în apă, slăbit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta dintre Platon si Hristos, arătînd că primul nu există în comparatie cu cel de‑al doilea — dumnezeire întrupată. A vorbit cu patos si cu vehementă. Le‑a pus în vedere camarazilor de suferintă că numai prin mijlocirea credintei pot să se mîntuiască din ispita cea mare a puscăriei, unde la fiecare pas ti se oferă ocazia de a trăda, de a abdica pentru un blid de mîncare… După terminarea celor trei ore, a lesinat. De atunci, cîtiva preoti care ascultaseră si ei predica l‑au declarat mitropolitul lor. «Petre Tutea, mitropolit de Aiud!…»

 

Îmi mai povesteste despre «universitatea» din temnită — în al cărei «an scolar» tinuse si el predica despre Platon si Hristos —, despre programul de plimbare, cînd «vizita cerul», singura «pată» a acestei vizite fiind păcatul invidiei! — invidia pe libertatea păsărilor.

 

Îl întreb care a fost perioada de acumulare cea mai fertilă, pe care se bazează formidabila lui aparatură de trimiteri si conexiuni; evident, perioada studiilor universitare, ca si cea de după aceea, pînă la arestare. După treisprezece ani de temnită, revenirea la bibliotecă nu cred că mai avea acelasi haz… Într‑adevăr, însă el a fost de o structură livrescă în sens bun, deoarece «în afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că nu au ratiune, ceilalti pentru că o au într‑o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă». Consideră emanciparea de sub cărti sinonimă cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioasă, în care îsi cerea în fiecare zi iertare lui Dumnezeu că există. Îi spun de marea mea uimire în fata discursului preotesc în care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decît linistitor. Îmi răspunde că e una dintre reactiile fată de Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umană, pînă la limita iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.

 

Recită psalmul lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, si piezis!…», gustînd îndelung sevele amărui ale lui piezis. Piezis fată de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos sînt piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Mă aprobă si îmi povesteste cum a încercat el să‑i facă unui gardian din închisoare deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a înteles. Zice: «Era ca si mine — piezis.»

 

Încheiem ziua, una dintre cele prea putine ale învătăturii prin învecinare, ascultînd muzică: un Mozart. Tutea adoarme, nu înainte de a‑mi spune că singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.

 

Eu mai stau cîteva ore, în noapte, citind Don Quijote de la Mancha; mă opresc la pagina în care Cavalerul Tristei Figuri se pregăteste pentru lupta cu turma de himere.

 

15 ianuarie 1991

Dimineata, a exclamat: «Ce bine că sîntem împreună!» Îi era teamă să nu fi plecat. E din ce în ce mai legat de o existentă vecină, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o simte uneori epuizată, alteori nimicitor de energică. În mijlocul acestor variatiuni, eu sînt o constantă, un reper de adîncime în functie de care se mentine linia de plutire.

 

Îl întreb ce facem astăzi. Greu de spus; ar vrea să fie mereu degajat, să trăiască în plăcerea nelucrului. De fapt, am observat cu cîtă plăcere si bucurie întîmpină noaptea. Somnul, îmi zice, e singura stare în care se rezolvă încordările si jocurile metafizice si mistice. Regretă că una din neplăcerile bătrînetii este pierderea treptată a capacitătii de a dormi profund si mult… E îngrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise si năluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, dacă somnul se alterează în atributele lui fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o distinctie… «Evident: revelatia e primirea unui adevăr, iar extazul e o stare care poate primi un adevăr sau nu… Eu, pînă la vîrsta mea, dragă Radule, nu am avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea în mod fragmentar.» Ati fost poate prea sigur pe capacitătile intelectuale si nu ati vrut să iesiti din fortăreata eului. «Adevărat: în revelatie nu‑ti apartii, ci ti se comunică ceva, peste tine.» Îi povestesc proba de foc a acceptării în mînăstire: novicele, candidatul, este pus să bată o zi si o noapte, cu nuiaua, un copac; dacă rezistă si nu se scandalizează si nu consideră lucrul acesta fără ratiune, si dacă nu‑l abandonează, atunci este primit în noviciat, în pregătirea pentru călugărie, deoarece cine nu poate să treacă peste nebănuitul si nerationalul hotărîrilor omenesti — în cazul acesta: peste pedagogia staretului — cum va putea să treacă prin căile nestiute ale educatiei divine?

 

Tutea îmi spune că a intuit si el această logică a credintei, supunîndu‑mi atentiei chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu dă, nu oferă, ci acceptă. Si adaugă: oriunde apare un efort, înseamnă căutare. ¥ntr‑adevăr, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvîntare, nu e o muncă, ci un canon. — Dovadă că, în mînăstire, călugărul care aduce apa de la fîntînă nu face munca de a aduce apa de la fîntînă, ci are canonul de‑a aduce această apă; e o altă ordine aici… Si în logica aceasta si puscăria pe care ati făcut‑o e altceva decît o simplă detentie, nu? «Nu vreau să spun că atunci cînd am fost închis nu aveam păcate care să nu‑mi justifice fată de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de aceea puscăria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastră. «Adevărat. Orice mare inteligentă e o pedeapsă. Omul vrea să ajungă în lumea dreptilor, iar nu în cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Îl întreb care este diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confundă cu justul; utilul e o necesitate materială, în timp ce justul e o necesitate ideală.»

 

Revine la ideea puscăriei si a canonului. Mă întreabă dacă văd generatia mea capabilă de jertfa generatiei lui. Nu stiu ce să spun; nu cred că istoria a surprins, vreodată, o generatie românească nepregătită pentru jertfă. Asa crede si el, cu toate acestea nu poate să nu‑si aducă aminte de trădători si demagogi. Îmi povesteste cum li se aducea mîncarea tortionarilor, într‑o sală specială; aveau o mîncare mai bună, făcută nu în închisoare, ci afară, în oras. Cum ati rezistat ispitei? «Păi, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia că haimanalele astea nu vor avea digestie îndelungată… Si mai e ceva: nu doream să‑mi stea un os în gît, în drumul meu spre Judecată, si să nu pot da socoteală limpede în fata lui Dumnezeu.» Rîdem. Se umbreste la fată brusc: «Da’ cît am suferit, Radule!…»

 

Facem cîtiva pasi prin cameră, pentru dezmortire. Îmi promite că la primăvară vom iesi la plimbare în Cismigiu.

 

17 ianuarie 1991

 

Toată ziua s‑au perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist îl chestionează pe Tutea asupra unor personalităti politice românesti actuale si a unor jocuri democratice care se petrec în România. Este dezamăgit de indiferenta lui Tutea, care, auzind întrebările ziaristului, îl întreabă: «Cine guvernează România astăzi? stînga?» — Da. «Atunci, nu există politică!»

 

Cineva îl întreabă ce este viata. Tutea îi spune că s‑a întîlnit odată, pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.

 

Altcineva îl întreabă cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea îi răspunde că după informatiile lui cea mai apropiată biserică de Sipotul Fîntînilor (strada pe care locuim) este cea din Piata Amzei.

 

Seara, văzîndu‑mă că citesc, îmi spune că era si el noctambul. «Am pierdut mii de nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea întelegeam mai bine…» Vorbim despre următorul dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.

 

Mă întreabă mai tîrziu ce evenimente politice mai importante se petrec în lume. Îi spun de războiul din Golf. Are o impresie bună despre americani — teoretic vorbind. «La forta lor, americanii nu sînt bestiali. Dacă japonezii ar avea forta americanilor, ar fi prăpăd. Americanii sînt umani. Si stii de ce? — pentru că sînt crestini. În Europa nu am constatat atîta credintă globală.»

 

Încerc să aplic formula de «credintă globală» asupra propriei lui credinte. Spune: «Nici eu nu sînt total credincios — am momente goale de credintă; probabil că nu există o credintă intensă, continuă, sau, cine stie, nu sînt eu capabil.»

 

De multe ori m‑a frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de nonconformism: într‑o lume care, în mod extrem, neagă sau acceptă pe Dumnezeu, Tutea uneste în mod dezinvolt aceste două extreme, realizînd o imagine ciudată, a unui interval de împăcare. Tutea amintea deseori obiectia lui Gandhi fată de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica în atitudinea aceasta a lui Tutea trăsăturile apologetului: constiinta supraindividuală a unei realităti transcendente, care prin superioritate obligă la misiune, si, pe de altă parte, smerenia persoanei puse în fata unei asemenea transcendente. Această tensiune între impersonal si personal se rezolvă în mod liturgic si explică într‑un fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugăciunii. Tutea vorbea si mărturisea apologetic, iar astfel învătai de la el doar învecinîndu‑te, întîmplîndu‑te. De aceea, cine a dorit să învete de la Tutea a trebuit să meargă la el, asa cum cine doreste să‑L întîlnească pe Dumnezeu trebuie să meargă la biserică.

 

18 ianuarie 1991

¥i spun că am început să scriu un eseu: Învătătura prin Învecinare. Îi place titlul. «Ce finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternică a mărturisitorului, a celui care nu se identifică în mod necesar cu o bibliografie ci, înainte de toate, se identifică cu propria lui viată, făcînd în mod inconstient, neintentional, din viata lui o operă. E apropierea, în linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decît prin modul în care stie să trăiască si să apere idealul timpului trăirii lui. Nu cred că există eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are operă, în sensul bibliografic al cuvîntului; voi enumera în alt loc posibilele lui cărti. Dar e un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date si trimiteri, opera lui prinde viată în momentul propovăduirii, împrumutînd din sevele povestitorului.

 

Ceea ce atrage la «predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta formidabilă a constructiilor. Argumentele se îmbină cu metafore, iar acestea lasă loc strigătului firav, uman, de durere sau de deznădejde. Curgerea lui mărturisitoare e de fapt marea lui artă; el povesteste ideile, nu le redă; reface «viata» unei idei, o pune în trăire si firesc. Ideea apare, la un timp, ca rezultantă a unei respiratii. Suguitor ideatic, Tutea mută regulile romanului cavaleresc în gîndirea si gramatica metafizică. Dincolo de alte posibile aproximări pe care le poate justifica această artă, discursul lui Tutea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee în miscare, în lucrare. Crestin, Tutea realizează o punte de legătură între dialogul platonic si dialogul apologetic. Ceea ce face posibilă legătura este preocuparea — deosebit de constantă — pentru fundamental. Or, fundamentalul se manifestă cotidian, ca o poveste.

 

Dialogurile cu Tutea au o constructie lirică si cromatică. Tutea îmi dăruieste o summa poetică a povestilor lumii, în drumul acesteia către cel mai bun autoportret cu putintă. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui Tutea e o paletă de pictor. În preajma lui, înainte de orice, înveti să privesti; de aceea si vorbirea lui abundă în imagini, în aproximări în timp si în spatiu, în culoare, nuante si sunet. Nu este o simplă trecere prin istoria gîndului uman, ci mergere, pas cu pas, înaintea si înăuntrul celor mai importante culori care au fost adăugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre locuire.

 

Paradoxul discursului lui Tutea, căci despre un discurs e totusi vorba, rezidă în faptul că, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs lasă o amintire de metaforă. Un concept sau o trăire devin metafore — adică locuri ale trecerii dintr‑o lume în alta — în momentul în care omului cugetător, prin suferintă sau revelatie, îi revine cu acuitate memoria paradiziacă — a stării prin excelentă greu de precizat si definit, adică prin excelentă metaforică.

 

Îmi spune că dorinta lui ar fi să‑si petreacă ultimii ani de viată într‑o mînăstire. «As încheia, ciclic, cu o altă formă de detentie, izbăvitoare.» Ar dori să trăiască în ritmul slujbelor, să se trezească în sunet de toacă si să adoarmă păstrînd în auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfătuim care mînăstire ar fi cea mai potrivită. Ne oprim asupra Neamtului; vrea să trăiască în ctitorie domnească… De fapt, uitîndu‑se la salba de mînăstiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie dată lui Eminescu: sumă lirică de voievozi.

 

Îmi povesteste de călătoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de ordinea înfiorătoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu părere de rău, îmi spune cum a încetat să mai creadă în protectia Apusului; cum a văzut în mod limpede abandonarea noastră în drăgălasele mîini sovietice… Îi pare rău, dar se si bucură pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp în comunism. Are mari sperante în revigorarea presei spirituale crestine românesti, cu reguli mai precise si mai solide decît cele pe care le‑a avut presa românească în perioada interbelică. Singurul regret vine din constatarea amară că pe cei din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea îi poate dezbina prostia. Mă sfătuieste cu insistentă să mă feresc de prosti. Cum? «Păi, de cele mai multe ori, prostii sînt atei, intelectualisti pînă peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, în sensul unui dezmăt al libertătii. Au o mare rezervă fată de cei care vorbesc în termenii credintei si ai natiunii.»

 

Îmi recită iarăsi psalmul lui Arghezi:

 

 Tare sînt singur, Doamne, si piezis!

 

 Copac pribeag uitat în cîmpie,

 

 Cu fruct amar si cu frunzis

 

 Tepos si aspru‑n îndîrjire vie…

 

Contemplă fiecare cuvînt în parte: «Nu e grozav?…» Crede că poezia aceasta e cea mai potrivită pentru starea lui actuală. Dar aveti totusi fructe dulci! «Sînt amare pentru mine, care le‑am descoperit prea tîrziu.»

 

Discursul lui Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentială a autorilor patristici. Pedagogia lui e repetitivă în sensul celei mai fericite repetitii: aceea a cercului îngustîndu‑se pe măsură ce se apropie de centru, de locul cu apă vie.

 

Mărturisitorul gîndeste testamentar; pentru el, speculatia este ispită, căci converteste toate comoditătile mintale în tentatii ale răului dizolvant. Testamentaritatea tine de felul în care mărturisitorul concepe vorba lui către lume: ultimă, fără adaosuri, totală, de neschimbat, consolatoare si infinită în trăire si aplicare. Gîndirea testamentară e specifică Sfintilor Părinti; ei constientizează marile dihotomii, structurează marile întrebări si dau, rugător si apologetic, rezolvările cele mai neasteptate, tinînd de acea logică a credintei în care nu contează ordinea întrebărilor, ci ordinea lumii. Orice răspuns testamentar recapitulează istoria lumii; marea pedagogie continută într‑un astfel de răspuns se vede din faptul că nimic din ceea ce cade sub incidenta incertitudinii sau a neconsolării nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator, teleologic, cu sens. Un obiect, într‑un testament, e trecut printre altele; o întrebare, în învătătura testamentară, e trecută printre alte întrebări — care, toate, duc la o Întrebare si la un Răspuns. Toate preocupările individuale crestine sînt atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic care le întrupează si le mîntuie.

 

21 ianuarie 1991

«Din toată imaginea mortii, îmi displace mormîntul. Să pui pămînt pe tine!…» Dar sînteti un tăran si ar trebui ca lucrul acesta să vă facă mai firească imaginea pămîntului, fie ea si‑a mormîntului… «Stiu eu ce tăran poate fi acesta? Vreau totusi un mormînt oarecare: o groapă fără pămînt, din piatră.» Vă place să vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistentă asupra acestui cuvînt. «De fapt, dragă Radule, nici nu pot să nu mă gîndesc la moarte. Îmboldit de putinul răgaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulări generale, care să cuprindă atît viata lumii, cît si viata mea, de ins amărît.» Si orice tentativă de recapitulare culminează cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin vorbind, nu ar trebui să mă preocupe atît moartea, cît învierea… Ce să fac? E una din neputintele mele: cînd văd cimitirul… însiruire de morminte, de cruci, de… Cînd eram student la Cluj, locuiam în căminul Avram Iancu, care era pe strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Începuse să nu mă mai afecteze, pînă cînd, într‑o zi, mi‑a murit un prieten. De atunci, în fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea înmormîntare… sinistru, nu?» Ati avut deci de timpuriu o învecinare cu moartea. «Da; si m‑a marcat, cred. Uite, acum, recapitulînd ziua de ieri, am avut de cel putin două ori spaima inactualitătii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam detasat toată această zbatere, nu actualizam ce caut în viată. Eram chiar revoltat: ce cauti aici, mă? îmi spuneam. Încet, prezenta ta, a cărtilor, a… încetul cu încetul am revenit acasă. Ce poate fi asta? O manifestare preletală? Cine stie…?»

 

«As vrea să ascult muzică, foarte multă muzică. Să pun în sunet toată durerea si inactualitatea mea…» Am să aduc casete. «Foarte bine; da’ uite, nu te supăra pe mine că am atîtea pretentii… sînt ultimele izmeneli si răsfături de care mă mai pot bucura.»

 

 

 

Învătătura prin învecinare nu este numai învecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci si o ciudată proiectie. Te înveti minte; iei aminte, asculti sunetele din jur, capeti o oarecare îndemînare, distingi noutatea de vechi. Tutea are însă si o noutate veche, valabilă prin faptul că nu se verifică acum pentru prima dată; ceva din vîrstele lumii ajunse pînă aici, prin el. — Un sentiment că asist la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate frămîntările lui, toate obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru iesit chiar acum în lume; e o vechime contemporană probabil cu drumul Damascului.

 

Tutea se poate constitui într‑un model si datorită faptului că niciodată nu a aspirat la asa ceva. Unic în cetatea românească, de o unicitate pe care numai curajul de substantă ti‑o poate da, el adună în sine si în mesajul său tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativă modernă.

 

Pregătit să facă parte din «clanul conducătorilor», dorind să fie om de drept în statul român, Tutea ajunge pînă la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezări umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge în primul rînd ca model.

 

Calitatea de model poate fi atribuită unei existente atunci cînd omul, în loc să fie reflexul luptei pentru existentă, este reflexul unei lupte mai înalte: aceea pentru mîntuire. Trebuie să recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai apărea azi în cultură sau în oricare altă zonă a preocupărilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele în ea, din ea si cu întoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, în lumea aceasta apărînd, ne trimite cu insistentă în afara ei, într‑o lume spre care «înaintăm asimptotic». Modelul devine sinonim cu calea spre transcendentă. Or, în planul credintei, al iconomiei bisericesti, modelele, căile prin excelentă ale transcendentei, sînt sfintii; iar printre noi, si la scara noastră laică, modele sînt mărturisitorii, cei care fac legătura, în constiinta teoretică, între cer si pămînt.

 

Mărturisitor, Tutea este un exemplu de «călugărie albă»: deprins cu o existentă minimă în închisoare, Tutea a continuat si în libertate, pînă la moarte, felul acesta de viată, în care nu de putine ori asceza se intersecta cu sărăcia, iar aceasta comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui mărturisitoare îl consola precum ne consolează si pe noi astăzi; dar nu în asa măsură încît să ne steargă orice urmă de vinovătie.

 

24 ianuarie 1991

«În mistică dispare tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica operează cu valori? «Nu. Valoarea nu tine de persoană; e un obiect util pe care persoana îl dobîndeste, mentinîndu‑l prin primire sau căutare. Dacă ai primit valoarea, ea îti revelează si utilitatea. Valorii îi este inerentă utilitatea.» Mistica are deci un alt cod valoric… «O altă notiune asupra valorii. Valoarea reprezintă judecata ce priveste adevărul.» Adevărul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea platonică, reală fiind, nu operează în mistică…» De ce? «Pentru că Dumnezeu nu tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia maximă.» Vorbiti de intuitie: m‑am întrebat si eu cîtă justete se află în judecata unui om, tînăr mai ales, bazată aproape în totalitate pe intuitie; sau, mai precis, în sensul în care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu — se poate spune că eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e una mistică, deoarece într‑adevăr misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si de un geniu religios. Noi, chiar dacă avem intuitii, nefiind religiosi în mod perfect, înseamnă că nu sîntem mistici.»

 

Cine e filozoful român prin excelentă? «Nae Ionescu e singurul filozof român: singurul care are acces fără neliniste la transcendent. El ancorează nu în imanentă, ci în transcendentă.» Dar cu toate acestea, îi obiectez, a fost implicat în mod profund în «imanenta» vremii sale… «Da’ eu n‑am vrut să fiu legiuitor? si asta m‑a împiedicat să gîndesc?» Înseamnă că ar trebui să nu mai facem distinctie între gînditor si conducător… «Ba o facem, dar nu‑i despărtim cu orice pret; sînt tipi care îmbină în ei si una si alta.» Să înteleg că vă considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus, Radule, că eu nu sînt om, ci o abstractie. A exagerat.»

 

«…Înainte, fumam cît doi turci. Fumam tigări foarte tari. Dacă fumai o tigară „Plugar“ lîngă o pisică, o făceai să strănute pînă crăpa… Am fumat pînă cînd am fost la un prieten doctor, care mi‑a făcut o radiografie; m‑a întrebat: mă Petrică, tu cîti ani vrei să mai trăiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am lăsat pentru totdeauna de fumat. Fără remuscări sau reveniri melancolice.»

 

Ati avut multi prieteni… «Multi… Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlădescu, Ion Mota, Sorin Pavel, care a murit în mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca… Sorin Pavel, fiul unui profesor din Brăila, a fost licentiat în filozofie la Iasi si trebuia să dea un doctorat la Berlin, pe care însă nu l‑a mai dat. Nicolae Tatu, profesor de matematică, întîi a fost de filozofie; ne‑a si vizitat pe aici… Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevărul si Dimineata. Era de stînga.» Istet? «Cît poate să fie unul de stînga! Toma Vlădescu, ziarist de extremă dreaptă, făcuse nu stiu ce studii, dreptul, cred, la Paris. Era frantuzit rău. Petre Pandrea a lăsat doar o carte, Portrete si controverse, dar a fost un mare jurnalist… Au murit multi…» Cred că oamenii, în vremea dumneavoastră, puneau mai mult spirit, în ceea ce făceau, decît astăzi. «Astăzi pun multă siretenie — si stii de ce? Au impresia că cineva vrea să‑i tragă pe sfoară; si nu sînt departe de adevăr.»

 

Revine la tema din tinerete: gîndirea, gîndul si gînditorul. «Gîndirea mea, cu cît e mai cuprinzătoare, cu atît e mai dureroasă. Am momente cînd mă simt gîndire pură. E o iluzie: iluzia gîndirii pure. Gîndirea nu poate fi decît coerent‑formală; puritatea e inaccesibilă din cauza existentei noastre bipolare — psiho‑biologice.»

 

Mă întreabă dacă am mai scris ceva la Învătătura prin ¥nvecinare. — Foarte putin. Am stabilit doar cîteva din functiunile si atributele ei: în primul rînd, învătătura aceasta e binecuvîntarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si zăbovesti în locul acela unde ti‑a iesit în cale învătătorul; mai mergi ceva si iar te opresti, lărgindu‑ti viata. În al doilea rînd, învătătura te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind învătătorul, care a pregătit sederea ta, învecinarea ta. Învătînd, îti recuperezi familia, te aduni iarăsi în logica vietuirii tale rotunde; miscările îti devin calculate, cuvintele măsurate. În al treilea rînd, prin învătătură, prin locuire în curtea înteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cerească a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; începi să întelegi ce înseamnă învecinarea cu taina; capeti din blîndetea ritmului liturgic. În ultima parte a învătăturii, învătătorul nu te mai tine de mînă, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fără grabă sau moleseală; învecinîndu‑te, capeti certitudinea că singura scăpare este în sus — iar scara spre cer este lungă, fiecare treaptă trebuind luată în serios, deosebită de celelalte.

 

Înainte de a se cunoaste si a se iubi, vecinii ridică garduri stabile, obsesive si interogative prin pozitia lor separatoare, pînă cînd sînt scurtate, lăsat fiind un pîrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si Biserica îsi ridică zidurile — înalte, obsesive, separatoare; înteleptul te învată să le vezi ca pe niste învecinări, ca pe niste spatii la care poti apela oricînd ai nevoie si nu numai… Îti arată care sînt pîrleazurile cunoasterii, făcînd din trăirea ta în lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.

 

O cultură pusă sub semnul învecinării e o cultură cu mai multe sanse de a transforma existenta ei în lume într‑o învătătură, pentru sine si pentru altii. Spiritul capătă valente pedagogice; omul de cultură îsi ia în serios rolul de educator, avînd o nouă viziune asupra celor din cetate, pe care îi consideră, acum, potentiali elevi. Se reinstaurează raportul de căldură învătătorească. Cuvîntul nu se pierde atîta vreme cît este învătat, transmis testamentar prin învătătură. O cultură bazată pe relatia duhovnic (învătător) – ucenic (elev) e menită unei perpetuări foarte adînci în istorie. Si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea cultură e menită si ascensiunii către cer. Tutea face o necesară legătură între durata istorică a culturii si menirea ei în vecie: deopotrivă apartinînd celor două planuri, Tutea e un ambivalent semn, către pămînt si către cer; ca un hornar colindînd pe strădutele vechi ale unei culturi ce nu a tîsnit încă spre universalitate, Tutea, cu scara pe umăr, ne îndeamnă la o urcare spre cer care niciodată nu poate fi prea tîrzie.

 

26 ianuarie 1991

O zi frumoasă. Zăpada, cîtă a fost, s‑a topit. Parcă e primăvară. «Stii ce‑mi place mie, Radule? Cornuri cu dulceată de caise sau de zmeură; îmi place untul cu mămăligă, ostropelul de pui, cu otetul ăla din el, pestele fript. Era un peste sărat, care se desăra, si se numea cosac.» În puscărie nu cred că ati avut asemenea melancolii gastronomice… «Nu, pentru că ar fi însemnat să mă amăgesc prea tare. Îmi aduc aminte că la mine la tară, la Boteni, aveam două curti: una mai lungă, lîngă poartă, si alta rotundă, lîngă grădină. Aveam optzeci de găini… Mi‑a spus mie o basarabeancă, zice: rusii bolsevici sînt cei mai sinistri mincinosi de pe pămînt… Pe vremea tarilor nu existau chei la usi. Orice vagabond putea mînca; îsi făcea trei cruci la icoana Sfîntului Nicolae si pleca… Termenul de muncă nu se aplică la intelect, deoarece munca e legată organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanică.» Dar «munca» intelectuală ce este? «Stiu si eu…» E poate o ardere? «S‑ar putea.»

 

Îmi povesteste cum mergea la tîrg cu mama, cum îsi alegea hainele si cît de mîndru era la întoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viată liberă. A stat în internat. Abia în perioada studentiei a început să se miste liber, să meargă oriunde si să poată sta în bibliotecă ore întregi. «Am pierdut orice sperantă de realizare a societătii dreptilor, pe care o visam în tineretea mea. De ce or fi oamenii asa de răi între ei? de ce să aibă unul masă de om si să‑l vadă pe altul murind de foame, iar el să crape de sătul? Am auzit că moartea de foame nu e chiar de nesuportat, însă omul rău seamănă cu pantera: sare la gît chiar dacă e sătulă.»

 

Vine un grup de studenti care îl întreabă asupra căilor pe care trebuie să meargă pentru a nu face compromisuri si pentru a se împlini spiritual. Tutea le dă sfaturile de rigoare si îi trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice, spunîndu‑le în acelasi timp si ce atuuri au fată de această generatie. Le mai spune că, pentru a se realiza, trebuie să realizeze intersectia între constiinta de generatie si constiinta individuală. Le cere iertare că nu‑i poate însoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a făcut cîndva si pe care ar dori mult să‑l parcurgă din nou — măcar teoretic. Se consolează cu faptul că poate în sfîrsit, bătrîn fiind, să spună lucruri care să nu fie suspectate de avîntare revolutionară sau de elan inconstient. Îi îndeamnă să abordeze punctele esentiale ale culturii si să nu se ducă la intermediari ci, pe cît e posibil, să aibă un contact intim cu sursele. La plecare, studentii îl întreabă ce etalon să aibă în măsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atît? «Ajunge!»

 

Mă întreabă dacă nu cred si eu că tineretea e totusi, pentru cei bătrîni, o consolare. Cum să nu… «Dar vezi, Radule, nu te poti consola decît în măsura în care esti constient că ti se continuă o operă; însă ce faci atunci cînd nu ai ce să ti se continue?» Vorbiti de dumneavoastră? «Nu, eu nici nu mă gîndesc în mod serios la o continuare.»

 

Revine la imaginea omului‑panteră. Îmi spune că există totusi si exemplul bunătătii infinite: bunătatea materială umană, prelungită prin cea divină, devine într‑adevăr infinită. Desi nu infinitul functionează în crestinism, ci absolutul. Spune că, pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. Si ce poate apărea în vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea divină raportînd‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavînd continut, este echivalent cu neantul. Deci adevărul, chiar dacă e dual, real si logic, este în esentă absolut.»

 

Îi spun că cineva, în presă, l‑a prezentat ca diplomat; ce părere aveti de această prezentare? «Eu nu sînt diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti. Eu mă consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus în perioada interbelică. «Am încheiat primul tratat economic între Regatul României si noua putere sovietică, la Moscova. Am spus si altă dată: nu am slujit tara diplomatic, ci eroic.»

 

«Eu nu candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizică. Nu mă pot salva singur. A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.» În închisoare ati fost totusi suveran pe vointă si trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? — «Acum, trebuie să mă lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba că sînt un crestin imperfect…»

 

«…Ascultă! Nu credeam să‑nvăt a muri vr’odată… Nu e măret?»

 

30 ianuarie 1991

Dimineata, îmi spune că ar dori foarte mult să iasă la aer. Ar vrea să mergem, dacă se poate, pînă la Boteni, în sat. Vrea să recapituleze geografic viata dintru început; să vadă si mormintele părintilor — mai ales.

 

— Dacă Hristos, în grădina Ghetsimani, a spus: «Întristat de moarte este sufletul meu», atunci un prăpădit ca mine ce mai poate să spună?

 

— În mijlocul prăpădeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?

 

— Ca să fii model trebuie să ai calităti care, platonic vorbind, să fie demne de imitat.

 

— Cred că în lumea modelelor functionează distinctia dintre imitare si participare.

 

— Hristos participă la Absolut, fiind o parte din el, în timp ce eu doar aspir, imit. Aspiratia e doar o tendintă, iar nu o participare. Crestinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti să‑l imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face să te realizezi în tine, prin el, în mod total. Sînt foarte putini crestini totali. Sau mă însel eu… Eu însă nu am afirmat niciodată, cu obrăznicie, că sînt un crestin perfect.

 

— De imperfectiunea crestinismului dumneavoastră e legată si teama de moarte?

 

— Moartea mă pune în contact cu Dumnezeu fără nici o problemă. E adevărat că trăiesc ca în formula aceea: silă de ziua de azi si teamă de ziua de mîine, dar să stii că nu‑mi convine să mor. Cu ideea mortii s‑au împăcat doar sfintii.

 

— În disperarea aceasta nu vă deosebiti prea mult de Cioran.

 

— Cioran nu e deloc disperat. Eu cred că se preface. Dar sînt momente cînd disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea, în imaginea idealului, — că eu m‑am gîndit pe mine supraom si constat că sînt o vietate‑om — nu e o suferintă? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu mă deosebesc de nici un om, fiindcă nu fac ierarhii culturale cînd e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghită Popescu.

 

— Poate că vă proiectati prea mult în afară.

 

— Nu există om care să nu se extrapoleze, care să nu se proiecteze în afara lui, oricît de mediocru este.

 

— Crestinismul nu operează cu destine.

 

— Eu am folosit aici cuvîntul destin în sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul este o egalitate mistică. Ne diferentiem în functie de treptele aspiratiilor noastre spre transcendentul mîntuitor. Realitatea mistică e transcendentă, adică singura Realitate, căci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacă anulezi omul mistic, rămîne un animal. De aceea, Eliade lucrează pe conceptul de homo religiosus.

 

— Dar cum rămîne cu incapacitatea de a urma modelul crestin?

 

— Crestinismul, gîndit real, e inaplicabil pentru că e absolut. Stii ce înseamnă a fi crestin? A coborî Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii… da, sfintii. Ei sînt crestini absoluti. Restul sîntem crestini organizati.

 

— Faceti deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzînd spre modelul hristic, iar nicidecum un model‑limită, inhibator.

 

— Evident. Teoretic. Nu stiu cine a spus că a fi sfînt înseamnă a fi anahoret, dar că a fi anahoret nu determină obligatoriu să fii si sfînt, deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu cred că dacă apare un sfînt acum, în Bucuresti, rîde lumea de el… Seamănă cu Tănase… În lumea modernă, sfintenia este aproape impracticabilă. — La nivelul cetătii. Omul, în general, trăieste spre sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e să fii spre Ploiesti si alta e să fii la Ploiesti. Aceasta este drama omului modern.

 

— La nivelul cetătii. Dar solutia este asumarea personală a rigorilor spirituale…

 

— Crestinismul, în esenta lui, e legat de actul individuatiei.

 

— Ispita cea mare este colectivismul dinamic — care, în formele lui brutale, poate suprima orice efort individual, nerecunoscîndu‑l ca valabil.

 

— Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dăunează Absolutului mistic. Adică activismul supraîncărcat se cheamă moralism, iar nu religie.

 

— Se impune o precizie mistică…

 

— Tot ce tine de Absolut exclude ideea de metaforă sau de comparatie.

 

— În lumea modernă, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axă a Bisericii si a Culturii pe cea din urmă, distrugînd un echilibru mai mult decît necesar.

 

— Dacă nu e religioasă în sens crestin, cultura e civilizatie. Nu există cultură laică; dacă există, aceea nu este cultură. Nu poti fi om de cultură în Europa decît crestin, pentru că, altminteri, esti taxat ca barbar.

 

— Acestei mutatii îi corespunde una mai largă, de pe spirit — în sens paulinic — pe ratiune.

 

— Unde e ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destulă ratiune. Nu‑mi trebuie mai multă. Nu‑mi ajută la nimic. Pot face, pînă la miezul noptii, o sută de silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajută devenirii, deoarece, dacă ratiunea ar fi aparitie în irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!

 

— Solutia consolării, invariabil, cantonează în religios…

 

— Cum să nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si dă cu tine de pămînt… Am avut o vreme în viata mea cînd am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria si puterea nu consolează în nici un fel. Eu sînt un soi de Socrate păcătos, un om care se risipeste în cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am zbătut o viată întreagă să ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect cred că există, de vreme ce s‑a scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot să‑l imit concret pe Hristos, decît doar printr‑o gîndire religioasă, fiindcă în afară de religie nu există decît devenire, adică neadevăr. Din punctul acesta de vedere sînt salvat.

 

— Bătrînetea aduce cu sine o seamă de încercări.

 

— Eu nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m‑a tinut pînă la aproape nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici măcar să aspire către cer. Multi bătrîni ar dori să se idiotizeze. Stii cît de fericit e un idiot?… Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Păi închipuieste‑ti că eu, asa cum sînt acum, trăiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofă cosmică. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

 

Andrei mi‑a adus un aparat de înregistrat si casete. Am înregistrat, în paralel, două interviuri care i‑au fost luate astăzi lui Tutea de către doi ziaristi din provincie; am de gînd să înregistrez cît mai multe convorbiri, deoarece cred că geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.

 

Sfîntul Iustin Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». Si mă gîndesc cîti dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce… Tutea a făcut din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curătare a acestuia, demonstrînd că intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical si conceptual, si că semnul crucii e argumentul nobletii noastre. «Rusinea de cruce» e rusinea de jertfă; treisprezece ani de ne‑rusinare sînt o motivatie suficientă a vehementei cu care Tutea mărturiseste credinta lui.

 

31 ianuarie 1991

Discutăm depre cum se poate pune o întrebare astfel încît răspunsul, oricare ar fi el, să multumească; există o tactică a întrebării, care, cu mijloace autonome de zbor, poate să determine structura răspunsului. Tutea îmi povesteste cu umor despre disperarea hazoasă a întrebărilor fundamentale: «E un soi de furie a esentialului. Ar trebui totusi să fim gata să facem fată acestei furii, asa cum preotul este gata oricînd să răspundă sectarului provocator.»

 

— Cred că sînt cîteva idei stîncoase, de pe care cineva se poate lansa în văzduhul cercetărilor.

 

— Evident. Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevăr. Însă, ca să vedem adevărul, de exemplu, ar trebui să‑l considerăm ca fiind material. Noi nu putem iesi din carcasa simturilor decît ipotetic. Adevărul absolut noi nu stim ce este. Adevărul absolut îl afirmă doar religia. Omul crede că are o singură cale către adevăr: demonstratia. Or, adevărul absolut este indemonstrabil. El este sau nu este. Nu există cale spre el. De aceea, adevărul e revelatie.

 

— Există oameni care nu sînt, probabil, permeabili la revelatie…

 

— Cred că te referi la «prosti». Viziunea mea, că prostii sînt vinovati, este în sensul că acestia sînt damnati, iar nu că au vreo vină penală. Se discuta cînd eram eu student la Cluj, la căminul Avram Iancu, despre prosti. Si vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, mă? Despre prosti. Zice: ăstia reprezintă odihna sufletului nostru. Auzi! prostii reprezintă odihna sufletului nostru…

 

— Cu ce ar fi compatibili «prostii»?

 

— Cu progresul tehnic, care nu e un adevăr, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, să nu se ducă dintr‑o cetate în alta călare pe măgar.

 

— Alti refuzati ai adevărului se pare că sînt nebunii.

 

— Nu se poate spune că un nebun este inspirat. Pentru că atunci spunem că inspiratia nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre «nebunia crucii», în sensul de exaltare a crucii, adică de trăire supraintensă a acesteia. Dar asta nu ne arată decît că nebunia poate fi folosită si în sens metaforic, nu numai în sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om exceptional este considerat, la începutul vietii lui sau chiar si mai tîrziu, nebun, adică nu seamănă cu toată lumea. A nu semăna cu toată lumea nu înseamnă că nu esti zdravăn, ci că esti supradotat, ceea ce e cu totul altceva… Nebunia continuă, patologică, aceea situează omul în afară de cei buni. Nebunia e incompatibilă cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar dacă apare, din cînd în cînd, apare ca un paradox — mică oază de luciditate. E mult mai dramatică si mai impresionantă vizita unei case de nebuni decît a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia mă impresionează groaznic.

 

— Nebunia demonstrează, în fond, limitele practice ale medicinei.

 

— Medicina este arta vindecării, care teoretic nu are nici o limită. Dacă cineva, de pildă, are har si cu apă sfintită te vindecă de cancer, eu iau act de acest lucru în mod stiintific. Medicina e pe de altă parte limitată, chiar dacă, spiritual, e fără limite. Se spune: ce e ăsta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fără voia lui, trebuie să stie tot. Căci ce diagnostic îmi poate pune un doctor dacă eu înnebunesc pînă poimîine? Eu sînt un om destul de rafinat, iar dacă doctorul ăla nu e ultrarafinat, poate să scoată din mine un nebun incalificabil. Într‑un fel, nebunia este egalitară. Un savant nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic nu e departe de ea. Nebunii sînt, intelectual vorbind, uniformi.

 

— Ati avut vreodată teamă de nebunie?

 

— Să‑ti spun cinstit… Am înfruntat durerea celor treisprezece ani de închisoare si pentru un motiv simplu: am avut o teamă cînd m‑au arestat, zic — să nu mă supună ăstia la niste conditii de încarcerare (au fost groaznice conditiile!), încît să mă întorc acasă nebun, adică incapabil de a trăi.

 

— Frica de nebunie a influentat si îndreptarea către Dumnezeu?

 

— Absolut!

 

— Am observat la toti camarazii dumneavoastră de suferintă un aer foarte hotărît. Si o constiintă natională foarte pronuntată.

 

— Noi n‑am făcut neamul românesc de rîs. Asta a fost grija mea, te rog să mă crezi. Îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte.

 

— Nu vi se pare uneori deranjantă declararea apartenentei la neam? Nu este cumva reminiscenta optiunii politice de dinainte de închisoare?

 

— Stiu si eu… Acum, eu nu stiu dacă noi sîntem apreciati pentru ceea ce am făcut, însă să stii că nu am făcut‑o doar declarativ. Cînd eram la o izolare cruntă… Nu stiu de ce mă supără corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani si avea o cretă în mînă, si îi ziceam: mai trage o linie, Gogule!… si biblioteca, cu rafturile ei, îmi aduce aminte de liniile alea, prin care măsuram mizeria… Am suferit mult, dar nu stiu, Radule… stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate că e supapa de sigurantă a existentei, că dacă ar fi o amintire cu acuitate a stărilor de atunci, as înnebuni.

 

— Acum înteleg de ce îl iubiti pe Don Quijote!

 

— Pentru că si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să suferi pentru ideal în mod fizic.

 

— Tăria de a suferi pentru un ideal ati găsit‑o, bănuiesc, în anumite date fundamentale ale fiintei dumneavoastră.

 

— Eu cultural sînt un european, da’ fundamentul spiritual e de tăran din Muscel.

 

— Avînd o structură de felul acesta, ambivalentă, ce apreciati la un tînăr?

 

— Pe mine mă interesează un tînăr în măsura în care e savant în stiinta lui si e religios.

 

— Argumentul crestin e cel mai des invocat pentru pozitionarea omului în lume. Vă recunoasteti în el cu pasiune…

 

— Religia crestină are o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem filozofic în istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor în fata lui Dumnezeu. Toti sînt oameni. Crestinismul nu e depăsit în istorie de nimic. Totul se poate numi pînă la Hristos preistorie, inclusiv grecii si romanii, cu Platon cu tot. E un băietel… Eu cunosc filozofia greacă foarte bine: nu m‑am mîntuit cu ea în nici un fel. E mai mîntuitoare o rugăciune într‑o biserică din Găesti, decît Platon.

 

— Relatia cult–cultură…

 

— După mine, ti‑am spus‑o si ieri, cultura se cheamă religie. Iar restul se cheamă civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se practică decît în ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol si continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru că sînt băiat de popă, că asta nu înseamnă nimic, ci pentru că asa este.

 

— Cultura greacă, de exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase crestine? S‑a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»…

 

— Hristos, pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e filozof. Omul capătă constiinta religioasă în biserică. Acolo o capătă. Acolo vede icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos. Asa devine tăranul om, adică om crestin, pentru că există si om păgîn. Credinta ne învată că omul nu e un model al existentei. El imită modele transumane, dacă vrea să se depăsească.

 

— Imitarea modelelor transumane este determinată si de un oarecare mesianism, în sens crestin.

 

— Oarecum. Mesianismul e activist, adică e vehicularea unor forme care nu‑i apartin; el le suportă si le poartă. Adică formele lucrurilor ne fac posibilă cunoasterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile în sine. Toate formele astea pe care le vedem ne anuntă niste existente care nu coincid, în realitatea lor, cu ceea ce înregistrează ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon, care n‑a fost în totalitate captivul imaginilor, ci si al esentelor. De aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gîndului omenesc. Omul vede doar lucrurile în imagine, în ghicitură, dar nu în sinele acestora.

 

— Îmi spuneati odată că apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale pe care o instituie. Din acest punct de vedere, făceati o paralelă între ortodoxie si romano‑catolicism.

 

— Ortodoxia si romano‑catolicismul sînt două surori egale. Nu seamănă cu protestantii, care sînt socotiti din punctul nostru de vedere eretici. Îmi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia are însă taine, chiar dacă nu are si ordine. Catolicismul organizează viata aceasta după modelele religioase, care sînt un joc între absolut si relativ. De aceea, ortodocsii îi socotesc pe catolici mai putin religiosi decît ei, adică nu sînt stăpîniti de mister, cum sînt stăpîniti ortodocsii.

 

— Aveti o mare admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.

 

— Ordinea de drept este una din măretiile omului. Că în afară de drept e haos… Ordinea unei cetăti nu e nici natură si nici supranatură, ci este ordine de cetate. Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara adevărului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cînd vezi un politist, ca o statuie, pe stradă, nu‑ti apare coercitiv — ci regulator. Sînt si modesti, germanii… Spun că nu ei au inventat omul acesta germanic, ci e imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp, al Europei. Noi, românii, nici nu avem nevoie să fim ctitori, că îi avem ca strămosi pe marii ctitori de asezări umane: îi avem pe romani. De fapt, Europa are două mari glorii: filozofia greacă si dreptul roman. Iar peste acestea si peste întreg universul se ridică crestinismul, european ca formă de manifestare.

 

— Sub auspiciile traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste în constiintă a esentei?

 

— Cînd ajungi să cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Natională din Paris ti se pare ca cea din Ploiesti. Eu fac deosebirea dintre sfînt si cărturar. Sfîntul este si cărturarul se face. A fi inteligent si a fi informat intelectual nu e un har.

 

— Ati muncit mai mult pentru exterior decît pentru interior.

 

— E adevărat. Am muncit mai mult la constructia cetătii decît la a mea. De aceea am si imperfectii… Tot ce‑am adunat în mine n‑am construit pe silueta mea, ci am mutat în afară. Fără succes, bineînteles!

 

— În lipsa unei cărti de vizită bibliografice, nu aveti regretul că nu ati întemeiat o scoală? Dăruirea în afară ar putea justifica asta.

 

— Păi nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: mă, pe mine să nu mă imitati, că asta se cheamă maimutăreală. Fiti voi însivă un model real si absorbiti din univers si din viată geniul necesar. L‑am auzit eu! Am dat în afară si nu m‑am construit îndeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept că nu te poti face om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva de neatins. Perfectionarea e un proces, în timp ce perfectiunea e o stare. Perfectionarea e o prezentă simplă, în timp ce perfectiunea e o prezentă absolută.

 

— Constienti într‑un fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au înlocuit idealul spiritual cu cel material.

 

— Materia ca atare nu există. Ai văzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer, stele… Manifestări ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existentă, nu materie. La lucruri ajungem, dovadă că le avem si le folosim. Există un concretism la care avem acces. Păi uite, camera asta, cu tot ce e în ea, este expresia conceptiei concretiste. O vedem ca atare… Înapoia lucrurilor punem două concepte. Astfel, înapoia lucrurilor poate să stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul ateilor.

 

— Ateii aspiră la găsirea adevărului în viata de aici.

 

— Viata nu se poate spune că posedă adevăr; ea aspiră la adevăr. Se vede că omul e un animal imperfect, nu? E imperfect. Pentru că eu leg perfectiunea de nemurire, or nemurirea, în viziunea umană, este mistică, nu fizică. Dacă omul trăieste biologic, nu mai e o fiintă perfectă… Ce‑i adevărul în sine nu poate spune nimeni. Simpla comoditate mintală, adică ordinea interioară si acordul dintre ea si ordinea exterioară, nu înseamnă adevăr. Adevărul poate fi model ideal spre care ne miscăm asimptotic, din aproape în aproape… Eu cred că sînt nelinistit si în somn, gnoseologic, nu numai în stare de veghe. Cît esti viu, esti nelinistit. Se interpune între noi si lucruri — asta a fost minciuna aia, a lui Kant, care nu poate fi evitată — o perdea senzorială care ne face să nu avem acces la simplitate. Există totusi, spre fericirea noastră, o normalitate — relativă, dar există.

 

— Drumul către simplitate este opacizat si de isteria tehnică si informatională.

 

— Lumea, acum, e ancorată în cultul genialitătii. Dovadă progresul în afară, mecanic. Atît. Cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai departe de esenta reală a lumii, de sfintenie. Un sfînt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfintenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. E posibilă minunea ca faptă a lui, dar la geniu nu. Geniul face isprăvi, nu minuni. Acum, si la sfintenie se pune o problemă: dacă este puritate în sine si dacă, pentru a beneficia de conceptul completitudinii, acastă puritate înseamnă perfectiune. Léon Bloy a spus că singurul regret valabil este acela de a nu putea fi sfînt!

 

— O parsivă alunecare se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca ideologie…

 

— Crestinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit. Dacă scoti ideea de revelatie din crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli primare, universităti, si în loc să ai coltul cu sfinti, ai coltul cu Newton, cu Galileo, cu Copernic… Nu stiu cine a făcut o glumă cu un «templu al stiintei». Te prăpădeai de rîs!

 

— Progresului, în lumea actuală, i se oferă din ce în ce mai mult atributele esentei.

 

— Progresul e palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Dacă e esentă? E bine, oricum, că eu mă simt mai bine acum decît în grotă. Nu? Progresul există, de la o generatie la alta, dar nu stiu dacă spiritul poate fi gîndit progresiv. Spirit este si la un cosas, si la Kant. În grade diferite. Se mai poate vorbi de esenta spiritului, cînd are grade diferite? Eu nici nu stiu dacă omul a atins adevărul în sine. El concepe uneori adevărul în forma unei comodităti socio‑mintale, adică dacă nu esti deranjat în constructiile logice ale mintii, te crezi că esti adevărat. Adevărul în sine nu‑l posedă nimeni. Adevărul în sine e Divinitatea. Dacă esti cu Hristos trăiesti în adevăr fără să vrei. E conceptul participatiei. Unii oameni — sfintii — sînt posesorii revelati ai adevărului si altii sînt guvernati de conceptul participatiei. Dar si participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate participa. De pildă în fizică, participă toti tăranii la fizica lui Einstein?… Adevărul în sine e de necunoscut de către omul singur. Asta a spus‑o si Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul în sine al lui Kant e o limită, e o stare‑limită si la care totusi nu ajungi, ci spre care te misti. Omului nu‑i este interzisă calea spre adevăr… Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, cînd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieste toată Academia Română…

 

A urmat un dialog năstrusnic despre sistemul solar; am încercat să refacem ceva din uimirea primului om care s‑a uitat cu mai multă atentie spre cer. Tutea crede că acel om nu putea fi decît un muntean, un păstor. Cu detasare, gratie, naivitate si profunzime, am dialogat două ore asa cum se dialoga, pe timpuri, în scolile ateniene sau în cele asiatice — cu multă culoare, aproximînd subiectul. Se făcuse noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea luna mergînd spre Cismigiu. Am stins lumina si pret de o jumătate de oră, cît a stat în cîmpul nostru de cercetare, ne‑am uitat la ea cu atentie. «Radule, în lună direct nu putem fi, pentru că nu e locuibilă. Mi s‑a spus că nu are atmosferă.» Poate de aceea e atît de albă, nu credeti? «Se poate. Îi admir pe cei care s‑au dus în lună si care s‑au întors.» Ati vrea să locuim undeva anume? «Păi nu ti‑am spus că vreau să mergem la mînăstire? De fapt, pentru filozofi orice loc în spatiul terestru este egal; vreau să spun că orice loc în spatiu are conditii obiective de existentă.» Luna a dispărut; ne întoarcem cu ochii si cu gîndurile în cameră… «Pămîntul, planeta asta din sistemul solar, dragă Radule, pare un mister cum permite viata. Nu numai că o permite, dar o si favorizează. Eu nu văd în afară de Pămînt un loc unde am putea vietui. Dumnezeu ne‑a plasat aici, în conditiile astea făcute tot de El.» Si Luna e făcută tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi admirată… «Ce este adevărul în sine nu s‑a răspuns; toate stările comode, materiale si mintale, ale omului nu exprimă adevărul în sine, ci stări.» Sîntem condamnati la subiectivitate, la poezie, în ultimă instantă, nu? «S‑ar putea să ai dreptate.»

 

2 februarie 1991

Despre spirit si materie; dacă există baze biblice ale acestei dualităti; despre Mozart; existentă.

 

— … Sugestionîndu‑mă, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul trăieste sub semnul acestui dualism.

 

— Omul adamic era sub o altă stare decît aceasta?

 

— Dualitatea materie‑spirit e primordială. Adam si Eva, ne arată Biblia, aveau tulburări psihice, emotii.

 

— Deci dualismul nu e urmarea căderii în păcat.

 

— Nu. Adam nu confundă înainte de păcat spiritul cu materia.

 

— Dovadă că‑L iubeste pe Dumnezeu, că se rusinează de El sau că simte singurătatea si tristetea.

 

— Spiritul constă în intelect si sentiment, cu toate că sentimentul e mai aproape de senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, întelepciunea functionează polar: negativ si pozitiv.

 

— Cum negativ?

 

—Mă împiedică de la acte autodistrugătoare.

 

— Aveti cultul eroului.

 

— Sigur.

 

— Dar eroul nu mi se pare că tine de tipologia crestină.

 

— Într‑adevăr. Crestinismul pendulează între om, martir si sfînt.

 

— Eroul, în această ierarhie, ar putea să aibă drept corespondent pe martir.

 

— Nu e gresit. Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are încă statutul de sfînt… Mă întristează de moarte muzica asta.

 

— Mozart?

 

— Da. Îmi dă motive de melancolie. Mă descentrează… Pentru a fi intelectual, trebuie să joci echilibrat între ideal si concret. Si să faci distinctiile esentiale. Harul e un dat, în timp ce imitatia e un dobîndit succesiv… Toată drama existentei mele e că nu pot să renunt la mărginirea mea. Nu pot si nici nu vreau să sar peste mine… Numai pe sfinti nu‑i pot suspecta de neacceptare si neîmpăcare cu durerea. Sfintenia este inexplicabilă la scară umană. Principalul lucru care distinge pe sfînt de omul obisnuit e capacitatea taumaturgică. Minunile. Sfîntul are forta de coeziune a pietrei.

 

¥n general, ne pregătim să vorbim; ne dregem glasul si ne ordonăm cuvintele de început. Tutea se pregătea să tacă. La el tăcerea avea un început; începea să tacă. Nu era tăcerea care apare în timpul unui dialog, cînd asculti ce spune celălalt. Tăcea în mod personal: monotăcere. S‑ar putea crea o imagine necompletă, dacă nu am lua în considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace. Cuvintele si ideile se încurcau la un timp, cu un ultim zornăit de pinteni si spade, si din acel moment începea tăcerea — grea, înfricosătoare, ciudată; plină de cîntec. Respira mai grăbit, ca într‑o fugă. Ochii i se fixau pe un obiect din preajmă; nu era o privire continuă, ci cu dese clipiri, dovadă că nu era un simplu reper, ci îl cerceta, oarecum. Aceeasi privire cu care întîmpina uneori pe cîte un vizitator… Tăcea nu pentru că nu mai avea ce spune, ci pentru că, avînd atîtea de spus, de mărturisit, tăcerea era atunci cea mai bună formă de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tăcută. Trecînd peste oameni si lucruri, tăcerea lui parcă răspundea unei tăceri mai mari; dialog între tăceri: de ce? încotro? Chinuită, prinsă în limite nefiresti, pe nemăsura originii sale divine, fiinta umană tace tăcînd împreună cu tăcerea tainică a lumii. Cuvîntul, prin tăcere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sînt, iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o transantă ce‑i vine din tăcere. Tutea tăcînd era cel mai univoc semn: fără ambiguităti sau treceri, existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient să‑l vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum, învecinarea era la cotele ei maxime; te învecinezi cu muntele învătînd din tăcerea lui. O pace se depunea în cameră, ca un strat de praf cosmic sau de zăpadă — asumînd. Ia‑mă, Doamne!… Tăcerea se rupea, un vînt de cuvinte risipea omătul vorbirii în nevorbele de pînă atunci. Tutea îsi înălta vocea ca un colt de stîncă în mijlocul apei, ascutit, semet, dureros de subtire spre vîrf — nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se învecineze, zburînd —, avînd în adîncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în care nici un peste nu tulbură apa si nici o plantă nu‑si unduieste podoaba.

 

4 februarie 1991

Realizăm cîte decenii ne despart: exact sapte. El — 6 octombrie 1902; eu — 23 octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Îmi spune că, în sfîrsit, trăieste sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este acela de a nu muri înainte de a fi spus tot ce s‑a întîmplat în cei saptezeci de ani. Îl întreb ce distinctie face între inteligenta tineretii si întelepciunea bătrînetii.

 

— Întelepciunea bătrînetii e mai mult inteligentă, iar inteligenta tineretii e mai mult teorie. Întelepciunea e mai neteoretică. Că întelept poate fi si un cîine… Se zice: un cîine întelept! Sau un tăran. De aceea, nu trebuie confundat înteleptul cu savantul. Înteleptul este un om care are experienta vietii. Atît. Experienta nu e revelatie, ci o acumulare de date. Revelatia este cunoastere fulger.

 

— Facem distinctie între revelatie si inspiratie.

 

— Revelatia este interventia directă a Divinitătii, iar inspiratia este interventia ei indirectă. Acolo unde textele biblice sînt revelate, se presupune că au fost dictate de chiar Dumnezeu.

 

— Ati avut în viată momente de inspiratie sau alt fel de momente?

 

— Nu cred. Mi‑au plăcut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovadă că nu suport singurătatea. Si cînd eram copil si mă trimiteau cu vacile, număram pînă la jumătate de milion ca să scurtez timpul, asa eram de plictisit singur.

 

— Ati fost de multe ori cu vacile?

 

— Păi aia e academia mea!… Stii ce îmi puneau de mîncare? Două cepe si o bucată de mămăligă, într‑o mică trăistută. Asta era mîncarea mea cu vacile. Ceapă d‑aia as mînca cu plăcere si acum…

 

— Se pare că ati continuat si în puscărie academia…

 

— În puscărie eram permanent revoltat. Mă gîndeam întotdeauna la zbaterile unui pitigoi captiv într‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o mîndrie, nu stiu cum, la nivel animal… Temnita te mai umple si de ură. Resentimentele acolo sînt firesti, că dacă nu suportă o pasăre captivitatea, cum s‑o suporte un om… Să fii limitat în spatiu, si de cîte ori auzi o usă trîntindu‑se să… Totusi, nu am auzit de nici o răzbunare acolo. Însă capeti o mare poftă de dreptate.

 

— Am discutat de mai multe ori despre anii de temnită. De fiecare dată adăugati o articulatie, astfel încît, încercînd să fac un portret al detinutului politic, am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gînd si credintă.

 

— Părerea mea este că omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Multi au considerat Renasterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, eretică din punct de vedere crestin. Antropocentrismul este viciul ei esential. Nae Ionescu, nu îti ascund, era teocentric perfect, adică spunea cam asa: fac cu umilintă tot ceea ce fac la nivelul meu, avînd perpetuu supraordonarea Divinitătii si limitarea mea, din ratiuni transcendente, în timp si în spatiu… Eu m‑am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare împlinit. Nici el… Stia să sufere pentru adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinta este calea regală a mîntuirii.

 

— Vă preocupă formele de intermediere între cele două lumi. Aspirati la o unitate consolatoare…

 

— Din punctul de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toată acea ceartă a universaliilor străbate tot Evul Mediu. În stiintă nu poti fi decît aristotelic. A gîndi platonic stiinta înseamnă să o faci imposibilă tehnico‑practic, adică s‑o privesti în sine. Cineva spunea: Platon ne duce într‑o zonă eterată unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea si gentiletea de‑a ne aduce înapoi, în lumea văzută! Nu poti scoate utilul din cîmpul cunoasterii, ca om. Nu poti face lucrul ăsta. Însă e o evidentă că tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevărat.

 

— Adevărul este totusi operant.

 

— Adevărul în genere este operant, adică este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu e eficace este fictiune. Poate nici atît. Si fictiunile au, uneori, o utilitate.

 

— Cum vedeti progresul tehnic?

 

— Nu trebuie ignorat. A avea dispret fată de tehnică înseamnă a fi incorect. Eu nu sînt tehnocrat, dar trebuie să recunosc că tehnica este universal utilă. Tehnica, la originile ei, are cunoasterea limitată a lucrurilor, care foloseste în bătălia pentru adaptare. Nu se poate vorbi totusi de o tehnică infinită.

 

— Înteleg că stiinta are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcătuită din teorie si din practică.

 

— Stiinta are, cum spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea explicativ‑teoretică e perfect utilă. Eu am făcut odată o afirmatie — nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne arată istoria omului. Omul a avut în istoria lui si practici stupide.

 

— Marea ispită a omului modern este autonomizarea…

 

— Autonomizarea puterii poate fi considerată demonică. Puterea este morală; ea nu reprezintă nimic în sine, ci trebuie raportată la utilul social. Puterea degajă în sine istoria. Oprindu‑se la putere, omul devine victima uneltelor sale si ofensator fată de Dumnezeu, care i‑a dat această putere.

 

— Autonomizarea puterii se revendică dintr‑o presupusă unitate materială a lumii.

 

— Unitatea materială a lumii nu stiu dacă poate fi demonstrată, dar poate fi cercetată. De pildă, cele două operatii mintale principale, sinteza si analiza, ne indică natura materială a lumii. Materia este — dar stiu eu dacă ceea ce vedem noi multiform e materie sau altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau prunului «materie». Materia ca atare este noua divinitate falsă. Nefiind demonstrabilă, materia seamănă a divinitate…

 

— Distingem, iarăsi, între materie si concret.

 

— Concretul există. Materia ca atare nu o găsim nicăieri. Materia pură e o ipoteză. Concretul este ceea ce cade sub incidenta simturilor. De aceea, chiar dacă ai cele mai rafinate instrumente de măsuratoare, tot în lumea sensibilă te afli, cînd e vorba de concret. Concretul este.

 

— În virtutea jocului concret–materie pură, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face legătura între cele două lumi?

 

— Bineînteles, deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.

 

— Omul este condamnat la acest joc, multumindu‑se cu manifestările variate ale lumii si neavînd acces la esentă, la puritatea izvorîtoare a acestora.

 

— Savantii rămîn la constatarea legitătilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenală. Materia e considerată ca fiind în sine si ca substrat al tuturor lucrurilor sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a percepe Divinitatea, coborîtă la acest nivel.

 

5 februarie 1991

Despre dreapta si stînga — distinctii si precizări; modul lor de manifestare în istorie; o posibilă solutie, între extreme.

 

— Care sînt caracteristicile dreptei?

 

— Caracteristicile dreptei sînt: 1. nationalism — natiunea ca punct terminus al evolutiei, concentrînd specia om; 2. monarhism — principiul monarhic ca o constantă istorică în teoria formelor de guvernămînt; 3. ierarhie socială — afirmarea principiului selectiunii naturale, dar nereactionar, fiindcă suflul ortodox nu permite elitei patosul distantei aristocratice; 4. unitatea de conducere… nu e vorba de conducere colectivă, ci de unitatea membrelor conducătoare; 5. proprietatea privată ca sediu al libertătii. Nu e de conceput libertatea fără proprietate; orice om trebuie să fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

 

— Iar caracteristicile stîngii…

 

— Caracteristicile stîngii sînt: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism sinistru; 5. structură iudaică, în ideologie si conducere.

 

— Extrema stîngă a lăsat mult sînge în istorie…

 

— Stînga nu poate guverna, Radule! Cînd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de ce nu foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Si de ce popoarele, totusi, au mers spre stînga? Dacă Elvetia ar fi fost comunistă, puteai fi tentat să crezi că a fi comunist, tinînd de un spatiu social atît de redus, nu e semnificativ, dar cînd pe un spatiu ca Rusia de mare s‑a experimentat, cred că nu mai e nici o îndoială că comunismul nu are ce căuta, ca doctrină socială, în lumea modernă. Rusia a demonstrat tehnic, practic si teoretic nulitatea comunismului.

 

— Comunismul e anularea evidentei.

 

— Să‑mi arăti mie egalitate în vreunul din regnurile cunoscute — mineral, vegetal, animal si uman! Să‑mi arăti mie principiul egalitătii cu valoare absolută! Si atunci cred si eu în democratie… Comunismul înseamnă negarea evidentei, deoarece nici nu iesi bine din casă si te întîmpină lucruri, însufletite si neînsufletite, inegale, si dacă mai vorbesti de egalitatea comunismului, atunci înseamnă că esti sau sifilitic, sau nebun.

 

— Social‑democratia, ca solutie de centru‑stînga, cum vi se pare?

 

— Social‑democratia nu e nimic. Fată de comunism, ea e neputincioasă. Cel putin comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic. Si are fortă. Social‑democratia nu te ajută chiar dacă poate. E neputincioasă.

 

— Comunistii sînt legati de materie ca sarpele de pămînt.

 

— Comunismul e imanentism absolut. El mută omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnă negatia omului total, că omul total apartine la cele două lumi: lumea trecătoare si lumea vesnică. Ori comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare, adică nu este uman. Pentru că dacă îi spui unui om: mă, esti un animal muritor — si după tine rămîn doar viermi si minerale, îti dă cu bîta în cap!… Comunistii sînt atît de terestri, că eu nici nu i‑as lăsa să se urce în avion, si între Bucuresti si Moscova i‑as pune să meargă pe jos, umplînd desagii cu mîncare, din loc în loc…

 

— Comunistii sînt un fel de extraterestri, atît de mult se deosebesc de oamenii normali.

 

— Ei nu au, în primul rînd, patrie. Sînt apatrizi. Si ăsta e un cusur atît de mare, încît nu merită dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie pură. Există neamuri, nu neamul omenesc.

 

— Impresionează printr‑un revolutionarism exagerat…

 

— Comunistul e un fals erou. Adică stie că este animal, stie că e rational si stie că e absolut muritor. Adică, cu toată rationalitatea lui, între el si dihor nu e nici o deosebire.

 

— Asa se explică de ce, pentru comunisti, oamenii se constituie în turme.

 

— Comunismul e o falsă întelegere a corpului social. Adică societatea, în loc să fie organizată ierarhic, e degradată la rangul de cireadă. Nu poti fi liber dacă te absoarbe corpul social. Comunismul e absorbtia individualitătii de către comunitate. Comunismul face pe toti oamenii uniformi, ceea ce e împotriva naturii. Oamenii nu sînt egali de la natură. «Declaratia drepturilor omului si cetăteanului» a Revolutiei franceze începe printr‑un sofism: oamenii sînt egali de la natură! Asta vede si un idiot — că nu sînt egali! E o idiotie din prima propozitie a celebrei Declaratii…

 

— Comunismul initiază un cult al muncii…

 

— Am citit pe unul, de la Ministerul Muncii, care făcea apologia muncii, si eu am demonstrat că munca e un blestem. Că înainte de păcatul originar cădea para mălăiată în gura lui Adam‑nătăfleată… Si a devenit muncitor din curiozitatea Evei… Da! Eu înteleg munca drept un blestem.

 

— Ca peste tot, si la noi comunismul a însemnat o tragedie.

 

— Si comunisti mai există în România! Au atîta nerusinare… Poate că cei de acum nu stiu ce s‑a întîmplat. Comunistii nu au lăsat loc de bună‑ziua. Oricum, si numai teoretic si tot îti dai seama că e o monstruozitate. Comunistii au vrut să ne facă fericiti cu forta: să fiti fericiti, că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine, si la loc comanda!

 

— Monstruozitatea comunistă e totală si teoretic vorbind.

 

— Păi a face mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamănă Kant cu Ghită Flească? Să fim seriosi. Flească nu are nici o vină că e asa. Dar românii au un proverb, cînd Ghită Flească se întinde dincolo de gardul lui: să vorbească si nea’ Ion că si el e om! Asta e ironie…

 

— Să abordăm si cel de‑al doilea termen. În primul rînd, vorbiti‑mi de forma «clasică» de manifestare a dreptei în România, mai precis a extremei drepte: legionarismul. Există, cred, unele confuzii terminologice în ceea ce‑l priveste, nu?

 

— Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic‑crestină. Aspectele crestine ale dreptei românesti îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic‑crestin. Fascismul e, ca si national‑socialismul, nereligios. Acestea sînt explozii etno‑istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin crestinismul stăpînitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decît în umbra bisericilor si a troitelor.

 

— Dar nu credeti că această «salvare» este, în definitiv, si pieirea lui? Mă refer la faptul că întotdeauna în istorie, chiar si în structurile politice cele mai teocratice, iesirea religiei în cetate, altfel decît sacerdotal, a provocat mari drame. De multe ori m‑am întrebat de ce legionarii au fost cei mai chinuiti dintre membrii vreunui partid din România. Si atunci mi‑am răspuns în stilul lor, gîndindu‑mă că e o pedeapsă a lui Dumnezeu. Scotînd călugării pe Calea Victoriei în pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi credinta, pentru că functia monahului este de a participa rugător la viata cetătii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron Cristea, ca regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figură jalnică. Aproape că lăsase Biserica în paragină…

 

— Legionarismul a căutat românul în sine…

 

— Si l‑a realizat?

 

— Nu. N‑a putut. A rîvnit peste limitele puterii lui.

 

— Care au fost cauzele aparitiei legionarismului?

 

— Nu stiu care dintre conducătorii legionarilor a spus: «Noi apărem în vidul national.»

 

— Sună ciudat această expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea că, în curgerea istoriei unei etnii, poate să apară o gaură, un vid? Eu cred că vidul poate să apară în momentul în care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat, încît îsi pierde acoperirea semantică si afectivă, devenind un nu este.

 

— E adevărat că nu poti să absolutizezi românul — român absolut! —, că vin francezii: stai, nene, că sîntem si noi… Dar a absolutiza poporul român nu e de condamnat. Legionarul vrea să facă din românism absolutism. Asta e — că ne place sau nu ne place. Totusi, vina legionarilor este că au absolutizat notiunea de român. Asta e adevărat. Dar ce erau să facă? Liberalii, de exemplu, seamănă cu francezii. Liberalii sînt români numai fiindcă vorbesc ca noi si au pe adresă «România». Îi găsesti în România: Ghită Popescu, liberal din Găesti!

 

— Dar liberalii nu sînt «natiunea», ca să determine, prin faptul că sînt incolori, «vidul».

 

— Au fost si alte cauze…

 

— Cărui fapt îi datorează legionarii căd