Poporule, omule, nu te vindeci de hoţie, corupţie, cârtire, preacurvie, viclenie şi de celelalte muşcături şi mizerii ale gunoierului, care locuieşte în omul nenăscut din nou (Galateni, cap. 5/20)! Dacă nu-l crezi pe Dumnezeu şi dacă nu-i primeşti învăţătura, precum Poporul Evreu, muşcat în pustia „comunismului”… care s-a vindecat, privind la şarpele de aramă, înălţat, pentru ca şi noi să credem, să privim şi să ne umplem cu frumuseţea, sfinţirea, învăţătura Lui… Hristos s-a dat pe sine în locul fiecărui păcătos pentru ca, prin înălţarea pe cruce, să-l privim, primim si să-l întronăm in omul lăuntric, ca să ne elibereze de orice boală şi păcat (prin jertfa Lui), mai înfocată decât toate jertfele şi arderile de tot la un loc… Prin Credinţa Cristică, să ne facem una cu moartea, suferinţa şi îngroparea lui, pentru a scăpa de tot ce ştim, ce facem, ce simţim şi ce avem, căci nimic bun nu locuieşte în omul neinnoit… Astfel devenim una cu inviierea, infiierea,inălţarea, iertarea, sfinţirea, trăirea cu El, căci în nimeni altul nu este mântuire , decât numai în El-Singurul care ne deschide ochii, să ne întoarcem de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primim, prin credinţa în Hristos, ” iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (F.A. 26/18)

Top 10 cele mai dorite carti crestine pe www.clcromania.ro… Pericolele unei credinţe superficiale. Trezirea din letargia spirituală,A. W. Tozer… Cu Dumnezeu in subterana…Cand povestea de dragoste ti-o scrie Dumnezeu. Modelul crestin de relatii intre baieti si fete…Arca lui Noe a fost găsită oficial în munţii Turciei…
 Şerpii înfocaţi…SARPELE DE ARAMĂ …Cateva imaginidin V.Testament care ne invata despre  jertfirea  lui Isus …JERTFA LUI ABEL…MIELUL PASCAL…JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI…JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI…HAINELE DE PIELE DIN EDEN…UNSUL CARE A FOST STÂRPIT
DROGURILE-   1.  Ce înseamnă dependența de droguri?MOARTEA PE CRUCE A MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS – JERTFĂ DIN IUBIRE ŞI BIRUINŢĂ ASUPRA SUFERINŢEI ŞI A MORŢII

 

Şerpii înfocaţi…

Deşi poporul credea că avea motive întemeiate să se plângă, este evident că Domnul nu a fost de acord cu acestea. După toţi aceşti ani petrecuţi în deşert, după toţi aceşti ani în care L-au văzut pe Dumnezeu la lucru în mijlocul lor, israeliţii nu fac altceva decât să dea glas vechii bănuieli că au fost aduşi în pustie ca să fie lăsaţi să moară! Nu este de mirare că Domnul nu a dat curs murmurărilor lor. Faptul care înrăutăţea şi mai mult nemulţumirile lor era acela că tocmai reuşiseră să obţină o biruinţă împotriva canaaniţilor.

5. Cum îşi îndeplineşte Moise din nou rolul de mijlocitor? De ce aveauisraeliţii nevoie de un mijlocitor, mai ales în această situaţie? Numeri 21,5-9.

În Palestina există aproximativ treizeci şi cinci de specii de şerpi. Unii sunt extrem de veninoşi. Şerpii veninoşi răspândiţi în pustie erau numiţi „şerpi înfocaţi”, datorită efectelor teribile ale muşcăturii lor. În momentul în care mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de deasupra lui Israel, mulţi israeliţi au fost atacaţi de aceşti şerpi veninoşi. Altfel spus, nu Dumnezeu i-a trimis asupra lor, ci Domnul a încetat să-i mai ocrotească pe copiii lui Israel şi atunci ei au suferit consecinţele.

6. Ce legătură face Domnul Isus între întâmplarea cu şerpii veninoşi şi Planul de Mântuire? Putem afirma că fiecare dintre noi a fost muşcat de un şarpe înfocat? În ce sens? Ioan 3,14.15

Şarpele de aramă atârnat de o prăjină nu avea puterea de a opri acţiunea veninului mortal asupra oamenilor. Israeliţii trebuiau să privească la el; trebuiau să aleagă să asculte, pentru ca să se bucure de beneficiile mijlocului de scăpare care le fusese oferit. Tot la fel, moartea lui Isus, în ea însăşi, nu îi dă lumii mântuire în mod automat. Moartea Sa ne-a pus la dispoziţie calea prin care putem să fim mântuiţi, dar, la fel cum oamenii din pustie trebuiau să privească la şarpele de aramă, şi noi trebuie să privim la Isus şi să credem, ca să putem primi ceea ce El ne oferă fără plată şi cu îndurare.

Ai cunoscut până acum în viaţa ta puterea vindecătoare a lui Hristos? Cu ce alte suferinţe trebuie să vii la El ca să primeşti încurajare, vindecare şi putere să mergi înainte, în ciuda durerii aparent imposibil de suportat?

 

SARPELE DE ARAMĂ 

Numeri 21:4-9;Io.3:14-15
Vom analiza in acest mesaj un alt prototip al Jertfei lui Cristos, din vechiul Testament – Sarpele de arama.
Contextul istoric : Poporul Israel pribegea inca prin pustie, in drumul spre Canaan si la un moment dat ne spune textul din Numeri ca « poporul si-a pierdut rabdarea pe drum si a vorbit impotriva lui Dumnezeu si a lui Moise »(Num.21 :4-5). Consecinta acestui fapt a fost ca « Dumnezeu a trimis impotriva poporului niste serpi veninosi care au muscat poporul, asa incat au murit multi oameni in Israel »(v.6).
Aplicatie. Cand ne pierdem rabdarea si suntem nemultumiti cu modul lui Dumnezeu de a lucra cu noi,
exista pericolul sa facem greseli si sa cartim impotriva Domnului, fapt care atrage pedeapsa divina.
Cuprins de panica, poporul si-a recunoscut pacatul si a venit la Moise implorandu-l sa intervina la Dumnezeu pentru ei. Moise s-a rugat Domnului si Domnul i-a spus sa faca un sarpe de arama, sa-l inalte in mijlocul poporului si toti cei muscati de serpii infocati sa priveasca spre sarpele de arama si vor trai.
Aceasta imagine este preluata de Domnul Isus in dialogul cu Nicodim, pentru a ilustra lucrarea nasterii din nou si cum se poate trece din moarte la viata pentru a scapa de judecata lui Dumnezeu – Io.3 :14-15.

 

1. INALTAREA SARPELUI DE ARAMA

 

  • A fost o necesitate vitala pentru toti cei muscati de serpii infocati.
Poporul razvratit si nemultumit s-a facut vinovat de pacat in fata lui Dumnezeu, fapt care a atras pedeapsa divina. Biblia spune ca « plata pacatului este moartea »(Rom.6 :23/a) si de la aceasta sentinta nu e scapare.
De asemenea la Rom.1 :18, Pavel arata ca « Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inaduse adevarul in nelegiuire»
  • A fost o solutie a lui Dumnezeu.
Poporul era neajutorat si tot ce au putut sa faca a fost sa recunoasca ca au pacatuit si sa implore mila lui Dumnezeu. Moise a strigat catre Domnul si solutia a venit din partea lui Dumnezeu, cu sarpele de arama care trebuia sa fie inaltat in mijlocul taberei lui Israel, pentru a fi vazut de toti cei muscati de serpi.
Domnul Isus spune : « Dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul Omului, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica »(Ioan 3 :14-15).Deci solutia lui Dumnezeu la nevoia noastra de mantuire este Domnul Isus, care a murit pentru pacatele noastre(Fp.4:12).
2. FORMA DE PREZENTARE A SARPELUI DE ARAMA
v.8 « Domnul a zis lui Moise : « fa-ti un sarpe infocat si spanzura-l de o prajina… »
  • Sarpele – reprezinta imaginea cauzei primare a pacatului. In Eden, femeia a fost amagita de sarpe.
Dar sarpele reprezinta si imaginea serpilor infocati, care prin muscatura lor, au produs moartea multora.
Biblia ne spune ca “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat,Dumnezeu l-a facut pacat pentru noi»(2Cor.5 :21)
  • Sarpele era de arama. Avem aici imaginea unui sarpe mort, iar moartea ne vorbeste de judecata.
Arama in Biblie este simbolul judecatii lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfele de la cortul intalnirii era poleit cu arama si toate uneltele aferente erau din arama.(Ex.38 :1-8).
Deci sarpele de arama arata spre Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu, care a ispasit pacatul lumii intregi.
  • Sarpele de arama a fost atarnat pe o prajina, de lemn.
Avem aici imaginea crucii pe care a fost rastignit Fiul lui Dumnezeu, asa cum se precizeaza la 1Pet.2 :24,
« El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn, pentru ca noi fiind morti fata de pacat sa traim pentru neprihanire. Prin ranile Lui ati fost vindecati ». De citit si Galat.3 :13-14
3. EFICIENTA SARPELUI DE ARAMA
La Num.21 :8/b, Dumnezeu spune : « oricine este muscat si va privi spre el(sarpele de arama), va trai », iar versetul urmator confirma ca asa s-a si intamplat « oricine …privea spre sarpele de arama, traia ».
Sunt cateva cerinte pentru ca cei muscati de serpi sa poata experimenta vindecarea prin sarpele de arama.
  • Ei trebuiau sa accepte si sa recunoasca faptul ca sunt in pericol de moarte.
Muscatura serpilor infocati era mortala si nu era nici un leac si nici o scapare.Tot asa e si cu pacatul, el aduce moartea. Primul pas insa spre salvare este sa recunosti ca esti pacatos si ai nevoie de un Mantuitor.
  • Apoi ei trebuiau sa priveasca la sarpele de arama.
Era o solutie atat de simpla si accesibila  fiecaruia. Doar sa privesti la sarpele de arama si erai vindecat.
In Biblie, a privi, inseamna a crede. Si noi suntem invitati sa privim la Domnul Isus, care a fost inaltat pe cruce pentru pacatele noastre, adica sa credem in El si crezand sa avem viata in Numele Lui-Io.3 :14-16.
  • Solutia lui Dumnezeu era oferita tuturor, dar trebuia acceptata personal si inainte de moarte

Vestea rea pe care Dumnezeu ne-o comunica este ca toti oamenii sunt pacatosi,iar plata pacatului este moartea ». Vestea buna este ca Isus Cristos a murit pentru noi si oricine crede in El are viata vesnica.

 

Lupta este in plina desfasurare

CINE VA CÂȘTIGA?

   1.  Cum funcționează sistemul imunitar al organismului nostru?
   Sistemul nostru imunitar este constituit dintr-o armată bine disciplinată de globule albe care se găsesc în sânge. Cele mai importante dintre acestea sunt limfocitele.
Când un virus atacă organismul, dușmanul este de îndată identificat și bătălia începe. În timp ce se află în atac, limfocitele T se înmulțesc și totodată stimulează producerea de către limfocitele B a anticorpilor care vor lupta și distruge virusul invadator.
Soldații care atacă virusurile sunt numiți ………………..

   2.  Cât de îngrozitor este virusul SIDA?
   Virusul SIDA este mortal deoarece el atacă însuși sistemul imunitar al omului. Acesta atacă limfocitele T, le anihilează capacitatea de identificare, apoi transformă aceste limfocite T în cele de virus SIDA care, la rândul lor, vor ataca celelalte limfocite T. În acest fel este distrusă puterea de apărare a organismului și orice virus invadator poate ataca fără a i se opune rezistență. Urmarea este suferința și moartea. Astfel acționează sindromul imuno-deficitar dobândit = SIDA.
( ) Adevărat         sau         ( ) Fals
Virusul SIDA distruge sistemul ……………….. al organismului.

   3.  În mod normal, cum este continuată această luptă?
   La persoanele neafectate de virusul SIDA lupta dintre viruși și limfocite se duce de-a lungul întregii vieți. De cele mai multe ori înving globulele albe. După fiecare bătălie macrofagele sau celulele gunoieri trec la lucru înghițind bacteriile distruse. În lupta lor mor și globule albe, dar ele sunt în permanență înlocuite și lupta continuă. De fiecare dată, în fiecare luptă, starea organismului dumneavoastră va decide cine va învinge.

RĂ‚ZBOIUL DIN CERURI

   4.  Lupta este în plină desfășurare – nu numai în viața fizică, ci și în viața spirituală. Unde a început acest război între bine și rău?
   Apocalipsa 12.7: Acesta a început în ……………….. între ……………….. care este Hristos și ……………….. care este Satana.
   5.  Cine a câștigat prima luptă?
   Apocalipsa 12.8-9: “Satana și îngerii lui au fost ……………….. pe pământ”.
LUPTA LA BETLEEM

   6.  Cum a încercat Satana să-L distrugă pe Isus la nașterea Sa?
   Apocalipsa 12.1-4: Satana, prin Roma păgână (marele balaur roșu), stătea înaintea femeii gata să-i mănânce ……………….. de îndată ce acesta avea să se nască.
Matei 2.16: Irod ……………….. toți copiii de la Betleem pentru a se asigura de moartea lui Isus.

   7.  Dar Isus a învins!
   Apocalipsa 12.5: Dar Fiul omului a supraviețuit. Mai târziu, El a fost ……………….. la Dumnezeu.

LUPTA DE LA GOLGOTA

   8.  La Golgota, Satana a ispitit, torturat și răstignit pe Isus. Însă moartea lui Isus a pecetluit pentru totdeauna soarta diavolului. Ce cântare de biruință s-a auzit atunci în ceruri?
Apocalipsa 12.10: Acum a venit ……………….., puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Său căci satana a fost ……………….. jos.

LUPTA DIN PUSTIE

   10. Când s-a dezlănțuit persecuția, în secolele care au urmat, unde a trebuit să se retragă biserica cea adevărată și pentru cât timp?
   Apocalipsa 12.6,13,14: aceasta a fugit în ……………….. unde a fost hrănită 1260 de zile, adică ani. De la anul 538 până la 1789, în timp ce biserica adevărată, credincioasă lui Dumnezeu se afla în pustie, biserica decăzută se afla pe tron. Bibliile erau confiscate. Doctrinele false se înmulțeau continuu. Iar non-conformiștii erau executați.

   11. Deși se afla în exil, vocea ei era auzită.
   Secol după secol, lumina Cuvântului lui Dumnezeu a strălucit întunecatului Ev Mediu. Apoi, unul câte u7nul, reformatorii au luat  poziție pentru adevăr: John Wycliffe Jan Huss, Martin Luther, Jean Calvin, John Knox, John Wesley și mulți alții – îndepărtând negura și făcând loc luminii, arătând oamenilor calea de la robie la libertate.

LUPTA PENTRU RĂ‚MĂ‚ȘIŢĂ‚

   12. Deoarece e conștient că nu are decât puțin timp (Apocalipsa 12.12) cu cine este acum în luptă diavolul?
   Apocalipsa 12.17: Balaurul, mâniat pe femeie s-a dus să facă ……………….. cu ……………….. seminței ei. Deoarece noi trăim în vremea sfârșitului – rămășița de timp a istoriei lumii – Biserica lui Hristos de astăzi, este Biserica Rămășiței. Oricine se va alătura ei va avea de înfruntat furia dezlănțuită a lui Satana.

   13. Care sunt cele două semne ale rămășiței, prezentate în Apocalipsa 12.17?
• Aceasta păzește toate ……………….. lui Dumnezeu, inclusiv porunca Sabatului;
• Ea are ……………….. lui Isus, care este Spiritul Profeției, darul unui profet (Apocalipsa 19.10).

ULTIMA LUPTĂ‚

   14. Curând va avea loc ultima luptă.
   Apocalipsa 20.8: Satana va strânge națiunile pentru ……………….. El așează în șir de bătaie milioanele sale de adepți pentru a porni la luptă împotriva lui Isus Hristos și a sfinților Săi care coboară pe pământ în Cetatea Noului Ierusalim. Aceasta va fi ultima luptă ce se va desfășura pe pământ.

   15. Care va fi actul final al acestei drame?
   Apocalipsa 20.9-10: Din cer se coboară ……………….. care îi nimicește. Și ……………….. și fiara și profetul mincinos sunt aruncați în iazul de ………………..
Apocalipsa 21.1: Dumnezeu recrează un cer nou și un pământ ………………..

LUPTA PENTRU TINE

   16. În concluzie, Hristos a câștigat lupta în ceruri, la Betleem, în pustie și la Golgota. El va învinge prin rămășița Sa și va câștiga și ultima bătălie. Dar mai există o luptă – lupta pentru viața Ta.
Efeseni 6.12: Nu aveți de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva ……………….. care sunt în locurile cerești.

   17. Astăzi lupta care se dă pentru viața ta este în plină desfășurare. Cine va câștiga?
• Isus îți spune: Lasă-Mă să-ți schimb modul de viață (2Corinteni 5.7);
• Satana spune: Stai pe loc, nu e nevoie să te schimbi;
• Hristos spune: Închină-te Mie în ziua sâmbetei, care este ziua a 7-a (Exod 20.8-11);
• Satana spune: E bine să te închini în ziua întâi a săptămânii;
• De partea cui ești tu? A lui Isus sau a lui Satana? ………………..
• Hristos spune: Lasă deoparte bijuteriile, cinematograful și petrecerile (1Ioan 2.15);
• Satana spune: Astea înseamnă distracție!
• Cine este stăpânul tău? Hristos sau satana? ………………..
• Hristos spune: căsătorește-te, dacă nu, întrerupe legătura păcătoasă (Exod 20.14);
• Satana spune: Îți poți permite asta!
• De cine asculți? De Hristos sau de Satana? ………………..
• Hristos spune: Nu mai folosi tutun, alcool și droguri (1Corinteni 6.19-20);
• Satana spune: Continuă să te sinucizi!
• De partea cui te afli? De partea lui Hristos sau a lui Satana? ………………..
• Hristos spune: Alătură-te Bisericii rămășiței care este Biserica Mea (Apocalipsa 18.1-4);
• Satana spune: Rămâi în Babilon!
• Al cui slujitor ești? Al lui Isus sau al lui Satana? ………………..
• Hristos spune: Botează-te la fel cum am fost botezat și eu!
• Satana spune: Nu te boteza! Eu n-am fost botezat!
Așadar, cine este sfetnicul tău? Hristos sau Satana? ………………..
Astăzi Hristos și Satana se luptă pentru tine. Bătălia este în plină desfășurare. Cine va câștiga?
( )   L-am urmat pe Isus în apa botezului și sufletul meu tresaltă de bucurie.
( )   Îl voi urma pe Isus în apa botezului săptămâna aceasta. Cu ajutorul lui Hristos voi învinge!
Textul de memorizat: Apocalipsa 12.17.

Top 10 cele mai dorite carti crestine pe www.clcromania.ro

Atunci cand vrei sa faci cadou o carte, si nu prea esti priceput in a alege, ajuta daca ai idee ce au cumparat si altii. Ne-am gandit sa va prezentam  cele mai vandute 10 titluri pe www.clcromania.ro si cine stie poate chiar iti lipseste vreuna din biblioteca! Si nu uita ca se apropie Craciunul, o carte (sau doua, trei) este cadoul perfect pentru oamenii speciali din viata ta!
 
Autor: Richard Wurmbrand
Editura: Stephanus
25,00 RON

SCURTA DESCRIERE

,,Cu Dumnezeu in subterana” de Richard Wurmbrand este o carte crestina de referinta in literatura crestina, despre credinta si suferinta dupa cei 14 ani petrecuti in inchisorile comuniste.

Nr. pagini: 297

Dimensiuni: 14,5 x 20,5 cm

Categorie: carti crestine, marturii crestine

Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana” de Richard Wurmbrand, este de referinta in literatura crestina. Richard Wurmbrand s-a nascut in Bucuresti in 1909 intr-o familie de evrei. In anii adolescentei acesta simpatizeaza cu ideile comuniste pana acolo incat, intre 1927-1929 face scoala politica comunista la Moscova. Ajuns in tara, dupa un anumit timp, isi da seama ca ideile comuniste nu au nici o valoare si sunt niste iluzii pe care conducerea Partidului Comunist le vinde multimii de oamenii usor de manipulat. Richard Wurmbrand ajuge pastor Luteran dupa ce se converteste la crestinism in zona Brasovului, dupa ce citit Biblia primita de la un tamplar din aceasta zona.

Dupa instalarea regimului comunist in Romania, Richard Wurmbrand este arestat de catre autoritatile comuniste din tara noastra si inchis timp de 14 ani. In toti acesti ani, este mutat in mai multe inchisori din Romania si se intalneste cu diferite personalitati ale intelectualitatii romanesti, ajunse si ele in inchisorile comuniste.
In inchisoare este supus la torturi ingrozitoare, iar timp de 3 ani de zile este inchis singur in celula. Isi pastreaza mintea sanatoasa predicand Evanghelia unui public imaginar. Predicile din inchisoare le-a memorat complet, iar dupa iesirea din inchisoare au fost publicate. Dupa 14 de temnita comunista Richard Wurmbrand este rascumparat de catre o organizatie crestina si se stabileste in Statele Unite ale Americii.

Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana” prezinta acesti ani de suferinta indurati de Richard Wurmbrand in inchisorile comuniste.
,,Cu Dumnezeu in subterana” a aparut prima data in Anglia si Statele Unite ale Americii in 1968. Lucrurile pe care Richard Wurmbrand le povesteste in aceasta carte au produs senzatie, pentru ca lumea occidentala din acea vreme nu cunostea ororile comunismului care se petreceau in Europa de Est.
Richard Wurmbrand declara despre anii petrecuti in inchisoare: ,, Sa fii stat cu anii in inchisoare nu este o nenorocire. Dar e o nenorocire sa fii stat ani lungi in inchisoare si sa nu fi invatat nimic din asta. Eu am invatat. Am invatat sa Il iubesc pe Dumnezeu mult, chiar cand trec prin suferinta, si sa ii iubesc pe toti oamenii.”

In cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana” Richard Wurmbrand apara uneori numele calailor sai, pentru ca acestia sa fie feriti de prigoniri si batjocuri. Dand numele unora dintre calaii sai, avand in vedere ca aceasta carte ,,Cu Dumnezeu in subterana” a fost scrisa in 1968, acestia ar fi putut suferi din cauza regimului comunist din Romania condus la acea vreme de Nicolae Ceausescu.

De asemenea, Richard Wurmbrand declara ca scopul principal pentru care a fost scrisa cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana” este pentru ca cititorii sa ii cunoasca pe cei pe care el i-a cunoscut in detentie, si care in acei ani au atins culmi de dragoste si frumusete spirituala, in ciuda ororilor pe care le suportau.

Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana” de Richard Wurmbrand poate fi procuparata de la Libraria Maranatha. Orice carte comandata devine un ajutor umanitar pentru cei aflati in nevoi, de care se ocupa asociatia Misiunea Speranta pentru Romania.

Richard Wurmbrand a declarat despre cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana”:

,,Sunt un pastor luteran care, din cauza devotamentului fata de credinta crestina, a petrecut mai bine de paisprezece ani in diferite inchisori; dar nu acesta este scopul scrierii acestei carti. Tot timpul mi-a displacut ideea ca un om care a fost inchis pe nedrept, trebuie sa scrie sau sa predice despre suferintele sale.Anii de inchisoare nu mi s-au parut prea lungi, pentru ca,singur in celula mea, am aflat ca, dincolo de credinta si iubire, exista bucuria intru Domnul: o adanca si minunata fericire, fara asemanare in lumea aceasta. Iar cand am fost eliberat din puscarie eram ca un om care coboara de pe varful muntelui – de unde cuprinsese pana departe cu privirea pacea si frumusetea unui intreg tinut – ca sa revina in campie.”

 

Cand povestea de dragoste ti-o scrie Dumnezeu. Modelul crestin de relatii intre baieti si fete

Eric & Leslie Ludy

19,00 Lei

„Toata viata am visat sa traiesc o poveste de dragoste perfecta. Undeva insa in mijlocul ciclului nesfarsit al idilelor trecatoare, visul acesta al meu s-a spart in tandari.”

Unde si cum sa gasesc dragostea dupa care sa merite sa astept? 

Pune acum temelia — indiferent daca ai intalnit deja sau nu persoana care-ti va fi partener de viata — unei povesti de dragoste care sa dureze o viata intreaga. Eric si Leslie Ludy te invita sa descoperi cat de frumoasa poate sa-ti fie povestea de dragoste atunci cand autorul ei este Dumnezeu.

„Daca ceea ce cauti sunt modalitati practice de a pune bazele unei relatii care sa-I aduca cinste lui Dumnezeu, nu-ti poti permite sa nu citesti aceasta carte.”

Dr. Les Parrott si Dr. Leslie Parrott, autorii cartii Saving Your Marriage Before It Starts

„O carte scrisa cu sinceritate si cu sufletul pe masa. Ia-ti un moment pentru a capata o perspectiva noua asupra adevaratei povesti de dragoste, care este aceea dupa inima lui Dumnezeu.”

Beverly LaHaye, fondator si presedinte al Concerned Women for America

„Creativa, fascinanta, intuitiva si inspiratoare. Daca vrei ca in lume sa fie mai putin cu o inima franta sau sa umpli cu dragoste adevarata o inima aflata la inceputul cautarilor, pune deoparte un exemplar din aceasta carte.”

Joe White, presedinte al Kanakuk Kamps

ERIC si LESLIE LUDY sunt autori de succes, vorbitori cunoscuti la nivel international si interpreti de muzica crestina care ii cheama pe tinerii din lumea intreaga sa-si fixeze ca scop o viata dedicata in totalitate lui Isus Hristos. Alte carti scrise de ei sunt When Dreams Come True, Authentic Beauty si Gods Gift to Women. Leslie si Eric locuiesc in apropierea Muntilor Stancosi, in statul Colorado.

Introducere

Leslie

In cautarea dragostei adevarate

„Cred ca ar fi mai bine sa ne despartim”, zise el incet. Erau cuvintele de care ma temeam de luni de zile. „As vrea sa mai cunosc si alte fete”.
Cu degetele tremurande am apucat strans cordonul receptorului si am reusit sa nu izbucnesc in plans, cu toate ca plamanii imi erau gata sa explodeze. A urmat o pauza lunga, apasatoare, in care el a asteptat sa raspund. Singura mea consolare era ca nu-mi putea vedea fata. Eram foarte palida. Daca el s-ar fi aflat cu mine in camera momentul acela cumplit, n-as fi fost in stare sa ascund devastarea ce mi se citea pe fata.
Cosmarul devenise realitate… din nou. Ceea ce incepuse ca o relatie frumoasa, placuta, inocenta, devenise treptat o incurcatura complicata de emotii si pasiuni, numai pentru a se sfarsi brusc, acum cand focul se stinsese. Durerea ascutita ce-mi strapungea inima cu cruzime era atat de intensa incat abia mai puteam sa respir. Cumva, totusi, cu un strop de demnitate, am reusit sa inchei convorbirea telefonica. Am asezat receptorul in furca si am simtit cum ma invaluia un nor intunecat de disperare, revarsand fara mila asupra mintii mele descumpanite un torent violent de sentimente de respingere si lipsa de speranta.
Se terminase. Inca o data, ma asteptau o noapte de nesomn si agonie si ore de plans pana aveau sa-mi sece lacrimile. Inca o data, aveam sa cunosc singuratatea aceea dureroasa, disperata, a intrarii intr-o camera plina de straini?fara o mana de care sa ma tin, fara un brat puternic care sa ma cuprinda tandru si sa-mi dea siguranta. Inca o data, eram singura.
Cati ani am tanjit dupa dragostea adevarata si am cautat-o cu ardoare? Cate nopti am stat treaza, visand la o poveste de dragoste frumoasa?o relatie care sa dureze si care sa nu se termine cu o inima zdrobita?
Faceam sacrificii incredibile in incercarea de a ma agata cumva de orice relatie de scurta durata in care ajungeam sa fiu implicata. Daruiam parti din mine oricarui baiat care aparea in viata mea?parti din inima mea, din sentimentele mele si chiar din trupul meu. O data insa ce baiatul se satura de mine, inima mea fragila devenea obiect de joaca pentru el, dupa care o dadea la o parte nepasator. Si chiar daca eu eram cea care punea capat relatiei, durerea inimii zdrobite era inevitabila. De fiecare data ma simteam ca si cum ceva de mare pret era smuls cu violenta din launtrul meu.
Tanjeam sa fiu iubita si placuta. Toata viata am visat sa traiesc o poveste de dragoste perfecta. Undeva insa in mijlocul ciclului nesfarsit al idilelor trecatoare, visul acesta al meu s-a spart in tandari, asa cum s-a spart si inima mea.
Am apelat la altii pentru sfaturi. Cei din generatia mai in varsta ma sfatuiau asa cum se pricepeau ei, insa sfaturile lor erau atat de rupte de realitatea lumii mele, incat nu-mi foloseau la nimic. Ca si crestina, am ascultat cu atentie invataturile liderilor bisericii si am incercat sa urmez intru totul regulile crestine cu privire la relatiile dintre baieti si fete. Regulile acelea insa nu m-au protejat deloc impotriva relatiilor care au sfarsit toate, fara exceptie, prin a ma lasa cu inima zdrobita.
Cand m-am intors spre cei din generatia tanara, am descoperit ca eram cu totii in aceeasi barca: un sir nesfarsit de idile superficiale si ieftine, care nu durau si care ne raneau emotional si ne lasau lipsiti de siguranta. De fapt, durerea pe care o traiam eu era mica in comparatie cu cea prin care treceau multi dintre prietenii mei.
Intr-o noapte, stand intinsa in pat, m-am pomenit rostind in inima o rugaciune disperata.
„Doamne, unde esti Tu in toate astea?”, am strigat in inima mea. „Eu sunt copilul Tau. Tu stii ca inima mea tanjeste dupa ceva frumos. Am cautat si continuu sa caut iubirea adevarata. Oare sa fie posibila in lumea asta intunecata, plina de pofte, perversiune si pacat, o poveste de dragoste curata, perfecta? Are macar rost sa indraznesc sa visez la ceva mai mult decat la dragostea asta ieftina, superficiala, lipsita de sens, pe care am cunoscut-o pana acum?”
Asa m-am rugat, si in momentul urmator am simtit o atingere blanda, tandra, in inima. Dintr-o data am inteles ca nu aceea era viata pe care Dumnezeu dorea sa o traiesc si ca El avea ceva cu mult mai bun pentru mine. Era ca si cum Dumnezeu Insusi imi reamintea, spunandu-mi, Eu sunt Autorul dragostei adevarate. Eu sunt Creatorul povestii de dragoste.
In momentul acela am simtit in duhul meu o provocare tacuta. Era ca si cum Dumnezeu ar fi stat acolo, inaintea mea, bland, cu lacrimi de dragoste nemarginita in ochi, soptindu-mi, Ai cautat iubirea adevarata in felul tau, urmandu-ti propriile cai. Dar caile Mele nu sunt caile tale. Vreau sa scriu o poveste frumoasa, doar pentru tine, dar mai intai trebuie sa-mi incredintezi stiloul acestui domeniu pretios al vietii tale. Ce spui, Ma lasi sa-ti scriu Eu povestea de dragoste?
Nu la mult timp dupa noaptea aceea plina de lacrimi si lipsita de speranta, a inceput calatoria mea. O calatorie de neuitat. O calatorie in care aveam sa descopar ceva ce inainte nici nu-mi imaginam ca putea exista?frumusetea de neegalat a unei povesti de dragoste scrise de Dumnezeu.
Mai mult din disperare decat cu incredere, L-am invitat pe Creatorul universului sa fie centrul vietii mele de dragoste. M-a dezamagit El? Din contra! Aveam sa descopar curand ca Prietenul meu cel mai credincios, Cel care ma iubea mai mult decat puteam intelege, avea un plan pentru viata mea de dragoste, un plan a carui frumusete avea sa ma lase fara cuvinte.
Nu stiu daca voi putea vreodata reda in cuvinte minunea coplesitoare a ceea ce inseamna ca povestea de dragoste sa ti-o scrie Dumnezeu. Tot timpul cat a durat povestea mea de dragoste cu Eric, am fost constienta ca Acela care care ne indruma fiecare pas, ne calauzea fiecare conversatie, picta fiecare apus de soare si ne veghea cu un zambet era Dumnezeu. Idilele ieftine, de imitatie, pe care le traisem pana in acel moment, pur si simplu nu se puteau compara cu acel fel nou de dragoste pe care-l descoperisem. Eram zilnic uimita ca am putut sa trec de la suferinta, confuzie si compromisuri in relatii, la un vis devenit realitate. Descoperisem o dragoste divina care nici chiar in basme nu putea fi intalnita, prin simplul fapt de a-I fi incredintat lui Dumnezeu stiloul cu care se scria povestea vietii mele si de a-L fi lasat pe El sa scrie fiecare capitol. El era cu adevarat interesat de acest domeniu al vietii mele. Si avea si un plan! Dupa cum are unul si pentru tine.

Caile lui Dumnezeu sunt desavarsite.
Psalmul 18:30

Cartea aceasta contine un mesaj care iti poate schimba viata pentru totdeauna. Te rugam sa ni te alaturi, lui Eric si mie, in aceasta calatorie de neuitat pe care Dumnezeu ne cheama sa o facem pentru a descoperi ce inseamna ca povestea de dragoste sa ti-o scrie El. In cuprinsul acestei carti am incercat sa impartasim cat mai sincer posibil experiente si trairi din viata noastra. Cand insa a fost cazul, am schimbat denumirile unor locuri si le-am descris altfel decat arata ele in realitate, schimband de asemenea si numele unor persoane pentru a le proteja identitatea.
In timp ce citesti aceasta carte, poti plange cu noi, poti rade cu noi, poti rade de noi, poti chiar sa te manii pe noi— dar speram ca ne vei insoti pana la ultimul capitol si ca vei descoperi ceva ce depaseste tot ceea ce ai visat vreodata. Speranta si rugaciunea noastra este ca in urma lecturii acestei carti sa descoperi secretul dragostei adevarate. O poveste de dragoste scrisa de Dumnezeu.
Cartea aceasta nu este una de reguli cu privire la ce sa faci sau sa nu faci intr-o relatie cu un baiat sau cu o fata. Si nu este nici un ghid complet despre cum sa traiesti ca si celibatar.
Ea este, mai degraba, o invitatie pentru tine. Cel care te cunoaste mai bine decat te cunosti tu insuti si care te iubeste mai mult decat poti pricepe vrea sa te ia intr-o calatorie.
Calatoria aceasta este pentru oricine cauta frumusetea dragostei adevarate si de durata, dragostea in forma ei cea mai pura, si care este dispus sa faca tot ceea ce este necesar pentru a o gasi. Ea este pentru oricine a facut greseli, indiferent daca au fost mici sau mari, si care spune, „Pentru mine e prea tarziu sa mai descopar acest fel de dragoste”. Este o calatorie pentru oricine care a ajuns obosit de acelasi scenariu vechi al relatiilor fizice si lipsite de orice semnificatie si scop.
Calatoria aceasta este pentru oricine are curajul sa viseze la ceva dincolo de surogatele de dragoste, ieftine si diluate, pe care ni le ofera cultura noastra, respingandu-le pentru un alt fel de dragoste, infinit mai buna. Calatoria aceasta este chiar si pentru sceptici, care se indoiesc ca o asemenea dragoste ar putea exista.
Indiferent unde te afli, ce faci sau ce ai facut, invitatia aceasta este pentru tine. Inaintea ta sta Insusi Autorul oricarei iubiri adevarate si El te intreaba bland, Nu vrei sa Ma lasi sa-ti scriu Eu povestea de dragoste?
Daca te vei increde in El suficient incat sa-I incredintezi stiloul vietii tale, vei porni intr-o calatorie la capatul careia vei ajunge sa fii dezgustat pentru totdeauna de dragostea la care te cheama lumea. Este o calatorie in care vei descoperi dragostea adevarata, pura, asa cum Autorul ei a conceput-o sa fie.

Capitolul unu

Eric

Tipe de tipe si tipi de tipi

Toti Kenii si Barbiile acelea sedeau in jurul mesei. Printre zambete stralucitoare, freze imbibate de gel si bronzuri superbe, mirosul de parfum Polo, ce te facea sa te gandesti la cat de fina putea fi pielea pentru care fusese folosit, plutea prin separeul din pizzerie. Eu imi vedeam de treaba, ciugulind din placinta mea cu carne, cand conversatia ajunse la subiectul la care, nu-i asa?, nu se putea sa nu ajunga in cele din urma.
„Hei, Kevin, spune-ne si noua”, zise cu subinteles Barbie nr. 1 ce sedea de partea cealalta a mesei, „tu cu cine te vezi acum?”
Kevin era obisnuit sa aiba toate privirile atintite asupra lui. Alura pe care o avea de Tom Cruise de la inceputul anilor nouazeci il facea sa fie si mai plin de sine. Unde mai pui ca avea si un tata senator. In timp ce rontaia chipsuri intre niste dinti perfecti, incepu sa zambeasca afectat, ca si cum ar fi spus, „Credeam ca n-o sa mai intrebati”.
Ca la un semnal, ne-am aplecat cu totii inspre el, cu ochii iesiti din orbite de nerabdare. In sfarsit, cu o voce joasa, Kevin ne descoperi secretul: „O cheama… Sandra!”
Destainuirea aceasta nu facu altceva decat sa ne sporeasca si mai mult interesul si uimirea, pentru ca nici unul dintre noi nu avea habar cine era Sandra.
„E o tipa de tipa?”, intreba pe un ton rugator Brad Pitt, alias Mike din Wyoming.
Dar, gata cu vorbele! Cu o rapiditate de bionic, Kevin isi scoase portofelul. Peste cateva momente, cu totii examinam o fotografie a „tipei secolului”, dupa cum ne-o prezenta cu nedisimulata mandrie pseudo-Tom Cruise.
„Uaaau!”, se auzi din coltul mesei unde Brad Pitt si Leo DiCaprio (Wayne din Denver) discutau cu privire la liniile superbei tipe din fotografie.
„Eu cred ca are un nas enorm”, murmurara doua dintre supermodelele din jurul mesei.
Eu continuam sa-mi ciugulesc placinta cu carne.
Veni randul lui Barbie nr. 2, ce sedea langa Top Gun, sa-i bata inima cu putere in timp ce era supusa interogatoriului. Fotografia tipei lui Kevin fu data la o parte in strigate de „Hai, fetito, fa pasi!” din partea Barbiilor si in mormaituri dezaprobatoare cu privire la gatul ei cam subtire din partea Kenilor, Brad Pittilor, Leo DiCapriilor si Tom Cruisilor.
Dupa o saptamana in care trebuise sa afisam un comportament de sfinti in fata celor mai mici din tabara si sa fim superspirituali cand ne aflam in preajma liderilor taberei, era timpul sa ne relaxam?timpul sa lasam adevaratele pasiuni ale vietii sa iasa la suprafata. Vreau sa spun ca in adolescenta tarzie si in jurul varstei de douazeci de ani nu poti canta foarte multe cantece spirituale inainte de a avea nevoie de o infuzie de dragoste de moda veche!
In urma cu un an, ceea ce ma aprindea cu adevarat erau discutii ca aceasta. Imi placea sa ma laud prin tabere cu viata mea amoroasa si sa exagerez vorbind despre tipa mea, bineinteles cea mai tipa de tipa din cate existau, intr-un fel care sa-i faca pe toti baietii invidiosi si pe fete nesigure. Puteai spune orice, pentru ca nimeni nu avea cum sa verifice daca ceea ce spuneai era adevarat.
Astfel de conversatii despre dragoste faceau deliciul meu, dar ceva se schimbase in Eric Ludy [alias Pee-Wee Herman in acest grup (personaj de film, intruchipandu-l pe fraierul total — n.tr.)]?ceva important. Ceva ce m-a facut sa doresc sa ma bag sub masa cand toate acele priviri iscoditoare s-au indreptat spre mine.
Nu voi uita niciodata momentul acela. Ma aflam acolo, intepand cu furculita o gogonea intepenita in coltul tavii, cu mintea tipandu-mi fara incetare, Va rog, nu ma intrebati… va rog, nu ma intrebati. Ei bine, m-au intrebat.
„Eric, sa te-auzim acum pe tine. Cum stai cu dragostea, pe cine-ai mai cucerit, cu cine te vezi.”
Toti ochii aceia, albastri, de culoarea smaraldului sau caprui, clipeau catre mine in asteptare. Mi s-a pus un nod in gat.
„Aaa… eu…”, am inceput eu sa mormai. Palmele imi erau transpirate. Limba imi era uscata si groasa, de parca as fi avut o radiera in gura. In cele din urma, Pee-Wee Herman grai. „Aaa, eu… aaa, de fapt… eu astept vremea lui Dumnezeu.”
Sa fiu sincer insa, ceea ce am spus nu s-a auzit atat de clar cum tocmai ai citit. Ultima parte a propozitiei a fost o mormaiala suta la suta, ceva cam de felul, „?Stept ?remea ?lu ?Mnezeu”.
Sperasem sa raspund rapid, iar ei sa treaca mai departe la Elle MacPherson, care sedea langa mine, absolut linistita si avand deja pregatita in mana o fotografie a unui tip de tip. Planul meu insa a avut exact efectul invers! Au devenit chiar si mai interesati!
„Cred ca n-am inteles ce-ai spus, Ludy!”, ma provoca Tom Cruise sarcastic. „A fost numele unei fete sau mancarea ta chinezeasca favorita?”
Dupa ce hohotele de ras s-au mai potolit, am inceput din nou, de data aceasta ceva mai clar.
„Stiu ca acest lucru poate suna ciudat, dar am decis ca nu-mi voi mai da inima nici unei fete pana cand Dumnezeu nu-mi va arata ca aceea va fi sotia mea!”
De multe ori mi-am dorit sa fi putut fi mai elocvent, sa-mi fi putut impresiona mai mult audienta prin ceea ce am spus si prin felul in care am facut-o, audienta care acum ma privea cu gurile intredeschise. Cred insa ca Dumnezeu dorea sa inteleg ca eu aveam de urmat o cale diferita, prin care nu urmaream sa capat aprobarea Kenilor si a Barbiilor acestei lumi, ci pur si simplu sa arat ca Il respect si ca Il iubesc pe El.
A urmat un moment de tacere. Peste coltul acela de restaurant in care ne aflam noi s-a asternut linistea, in vreme ce toti ochii erau atintiti asupra gogonelei pe care eu o cioparteam fara mila.
„E… interesant!”, remarca cu stanjeneala supermodelul Kayla, cu o privire ce trada o mare neincredere.
„O, ia mai scuteste-ma! Ludy, cum te astepti sa cunosti o fata buna, cu care eventual sa te si casatoresti, daca nu cauti?”, interveni Leonardo, acompaniat de un cor de „da-uri” si „exact-uri” venit de la toti cei din jurul mesei.
Dupa un moment de tacere in care m-am gandit cum sa raspund, am inspirat adanc si am spus, „Cred ca daca Dumnezeu vrea sa ma casatoresc?inca o inspiratie adanca?El imi va alege viitoarea sotie”.
Un nor intunecat se aseza peste intregul grup si din el incepu sa toarne nedumerire si soc sub forma unor fete fantomatice si a unor ochi dati peste cap. Mi-am ridicat privirea de la gogoneaua mea torturata si am descoperit un deget aratator lung, osos, indreptat spre mine, cam la treizeci de centimetri de nasul meu. Kevin isi folosea degetul la fel cum isi folosea Clint Eastwood pistolul. Nu tragea ca sa mutileze?tragea ca sa ucida! Fata bronzata al lui Kevin capata o nuanta de un rosu aprins, in vreme ce buzele ii tremurau de parca ar fi fost un vulcan gata sa erupa. In cele din urma, dupa trei secunde lungi, a erupt.
„Nu sunt deloc de acord cu tine”, izbucni el, cu degetul aratator tintindu-mi in continuare nara dreapta. „Dumnezeu nu vrea sa stam degeaba si sa nu facem nimic altceva decat sa-L batem la cap cu privire la un lucru ca asta!”
Predica lui pasionala fu insotita de cateva „amin”-uri din grup. Kevin continua. „Cred ca Dumnezeu vrea ca noi sa alegem”, zise el, „dupa care El binecuvanteaza alegerea noastra!” Facu o pauza, dupa care incheie fulminant: „Datorita unui crestinism prostesc ca al tau suntem noi crestinii priviti ca niste orfani lipsiti de ajutor! E absolut ridicol sa crezi ca lui Dumnezeu I-ar pasa intr-atata de viata ta de dragoste!”
Degetul ii mai ramase in aer cateva secunde, dupa care il cobori incet, ca si cum ar fi spus, Daca mai dai vreun semn de viata, trag din nou!
Pentru conversatia lor mai mult decat interesanta, eu am fost atunci cea mai mare nenorocire. Daca vrei sa storci tot sucul dintr-o conversatie despre viata amoroasa, adu-L pe Dumnezeu in discutie. In ce ma priveste, comisem pacatul de neiertat pentru un supraveghetor de tabara, si puteam vedea asta din privirile tuturor celor din jurul mesei.
Pana la varsta la care ma aflam atunci, intotdeauna ma intelesesem bine cu oricine. Stiam cum sa devin unul din multime si sa nu supar pe nimeni. Eram atent sa spun ce trebuie pentru a evita dezacordul si disputa. Eric Ludy nu fusese niciodata cunoscut pentru curajul sau… a, cu exceptia situatiilor in care era vorba despre Denver Broncos (echipa de fotbal american — n.tr.). Cand insa era vorba de lucruri care contau cu adevarat, eram un mare fricos! Acesta a fost unul dintre primele momente din viata mea in care imi amintesc ca am ramas statornic langa ceva in care credeam [si care nu era portocaliul si albastrul (culorile echipei Denver Broncos — n.tr.)].
Ca o ironie insa, eu nici macar nu stiam exact despre ce vorbeam. Cu numai douasprezece luni inainte, si eu as fi fost cu totul impotriva a ceea ce tocmai spusesem. In ultimul an insa, Dumnezeu ma provocase sa aplic crestinismul meu in fiecare domeniu al vietii mele. Era oare ridicol sa cred ca Dumnezeu ar fi indeajuns de interesat de viata mea de dragoste incat sa ma calauzeasca in acest domeniu si sa-mi dea o sotie?
M-am asezat mai bine pe scaun, am strapuns pentru o ultima data gogoneaua si am vorbit. „Tot ce stiu”, am spus, „este ca de fiecare data cand am incercat sa-mi aleg eu insumi o prietena, s-a dovedit in cele din urma ca aveam gusturi oribile„.
In alte imprejurari ar fi chicotit cu totii, dar acum situatia era un pic prea serioasa pentru asa ceva.
Toti ochii erau larg deschisi, si la fel si urechile, cand am concluzionat, „Kevin, daca Dumnezeu ar alinia in momentul asta zece fete in fata mea si mi-ar zice, ,Alege, Eric?, as cadea cu fata la pamant inaintea Lui si I-as spune, ,Doamne, Tu ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu insumi… Alege Tu!?”
In afara de mine, pariez ca nici unul dintre cei prezenti atunci acolo nu-si aminteste momentul. Probabil pentru ei cuvintele mele nu au fost decat niste aiureli ale unui lunatic pe nume Ludy. Pentru mine insa momentul acela a fost unul decisiv. A fost ca si cum Dumnezeu m-ar fi intrebat, „Fiule, cat de serios esti cand spui ca vrei sa te increzi in Mine?”
Asa ca atunci si acolo, in fata acelor tipe de tipe si tipi de tipi, Dumnezeu m-a provocat in mod oficial sa-I incredintez Lui „stiloul” vietii mele. Vreme de douazeci de ani scrisesem eu cu acel stilou, insa acum, peste o placinta cu carne de pui si o gogonea ciopartita, il dadeam marelui Autor, pentru a-L lasa pe El sa-mi scrie povestea de dragoste. O poveste minunata.

Jertfe premergatoare  pentru  Golgota -HAINELE DE PIELE DIN EDEN

Gen.3:20-24
Cu ajutorul lui Dumnezeu o sa meditam in urmatoarele luni la serviciile de cina Domnului la cateva simboluri ale jertfei Domnului Isus, pe care le putem indentifica in Vechiul Testament.  Ele ne vor ajuta sa intelegem si mai profund valoarea Jertfei lui Hristos Domnul nostru, pentru fiecare pacatos.
Primul mesaj din seria acestor simboluri l-am intitulat: “Hainele de piele din Eden”-Gen.3:21.
Pacatul edenic a avut efecte imediate asupra omului si a urmasilor lui, precum si asupra intregului pamant, atragand blestemul lui Dumnezeu peste el.
Biblia ne spune ca dupa ce a pacatuit, omul a constatat ca este gol, dezbracat de slava lui Dumnezeu si a cautat sa-si acopere goliciunea cu frunze de smochin, atat el cat si nevasta lui. Apoi, apasat de sentimentul vinovatiei datorita neascultarii de Dumnezeu, a cautat sa se ascunda printre pomii din gradina.
Dumnezeu,  are initiativa si in racoarea zilei il cauta pe om in gradina Eden, chemandu-l : « Unde esti ? ». El vrea sa-i confrunte cu pacatul pe toti cei implicati, intai pe Adam, apoi pe femeie si apoi pe sarpe.
Apoi Dumnezeu face prima promisiune aducatoare de speranta, cu privire la un mantuitor-« samanta femeii », care va zdrobi capul sarpelui, oferind astfel sansa mantuirii celor ce il vor accepta prin credinta.
Al treilea lucru important pe care-l face Dumnezeu este ca pregateste omului si nevestei lui haine de piele.
Ne vom opri  asupra acestui aspect intrucat pentru prima data in biblie dupa caderea omului apare in fata noastra imaginea jertfei, pentru a rezolva o nevoie a omului-nevoia de imbracaminte, caci era gol.
Sa urmarim doua adevaruri care se desprind de aici si care ne indreapta atentia spre jertfa lui Hristos :
  • HAINELE DE PIELE SUNT DOVADA DRAGOSTEI DIVINE
Inainte ca Adam si nevasta lui sa fie scosi din Eden, Dumnezeu i-a cautat si le-a facut acea minunata promisiune, plina de speranta-v.15-cu privire la un Mantuitor, apoi le-a pregatit haine de piele.
Dumnezeu a vazut nevoia lor si a intampinat-o. In loc sa-i pedepseasca cu moartea pentru pacatul lor, Dumnezeu le-a facut haine de piele. Aceasta vorbeste despre harul si dragostea lui Dumnezeu, care nu doreste moartea pacatosului ci intoarcerea lui.Pacatul i-a dezbracat de slava divina si omul si nevasta lui au ramas goi si apasati de rusine si vinovatie. Frunzele de smochin pe care si le-au cusut cei doi nu au putut acoperi rusinea pacatului savarsit. Ei au incercat sa rezolve problema prin puterea lor, dar in zadar.
Solutia este la Dumnezeu. Pacatul i-a dezbracat, dar Dumnezeu i-a imbracat acoperindu-le goliciunea.
Aplicatie. Mantuirea este prezentata uneori ca o imbracare cu haine pregatite de Dumnezeu in dragostea Sa. La Isaia 61 :10 se vorbeste despre « Hainele mantuirii » si « mantaua izbavirii » cu care era imbracat omul lui Dumnezeu. La Zaharia 3 :1-5, marele preot Iosua este dezbracat de hainele murdare si imbracat cu « haine de sarbatoare », haine curate.
Cand fiul risipitor se intoarce acasa cu pocainta, primeste « haina cea mai buna », ca expresie a dragostei, iar la Matei 22 :1-14, in Pilda nuntii fiului de imparat, Domnul Isus vorbeste despre « haina de nunta », fara de care nimeni nu poate sta la nunta.Cei mantuiti sunt imbracati in « haine albe », pe care si le-au albit in sangele Mielului – Apoc.7 :13-14. Ce fel de haine ai tu, cusute de tine, sau facute de Dumnezeu ?
  • HAINELE DE PIELE SUNT PREGATITE PRIN JERTFA
Ca sa poata confectiona acele haine pentru Adam si nevasta sa, Dumnezeu a trebuit sa sacrifice animale.

Din pielea acelor animale sacrificate a rezultat imbracamintea care a acoperit goliciunea omului.

Pentru om, acele haine de piele erau in dar, nu l-a costat nimic, dar pretul lor a fost platit de acele animale sacrificate de Dumnezeu, pentru binele omului.
Avem aici un principiu al jertfelor, instituit de insusi Dumnezeu, pentru a anula efectele produse de pacat in viata omului. Acest principiu strabate ca un fir rosu intreg Vechiul testament, aratand spre jertfa suprema a Domnului Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care a ispasit pacatul lumii intregi.
Dumnezeu ne poate socoti neprihaniti si ne poate imbraca cu hainele mantuirii, in neprihanirea Domnului Isus, pentru ca  Fiul Lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru noi si sangele Lui ne curateste de orice pacat.
La 2Cor.5 :21, ap.Pavel spune : « Pe Cel ce nu a cunoscut nici un pacat, El (Dumnezeu), l-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El ».
Aplicatie. Hainele mantuirii cu care Dumnezeu ne-a imbracat, sunt platite de Domnul Isus, prin jertfa Sa.

-JERTFA LUI ABEL

Gen.4:1-8
Al doilea prototip al jertfei Domnului Isus in Vechiul Testament este vazut in jertfa lui Abel, pe care Dumnezeu a primit-o. Aceasta jertfa este prezentata in contrast cu jertfa lui Cain, fratele lui Abel, care a fost respinsa.
Cu siguranta familia lui Adam inainte de a parasi Edenul, in urma pacatului neascultarii, a primit instructiunile necesare din partea lui Dumnezeu cu privire la modul in care trebuie sa se apropie de Dumnezeu, locul unde sa se inchine si cum sa fie aduse jertfele inaintea Domnului.
Asa se explica faptul ca cei doi fii ai lui Adam, Cain si Abel au avut gandul bun de a aduce fiecare Domnului Dumnezeu o jertfa de mancare(sau mai corect, o jertfa pentru pacat).
Cain a adus o jertfa din roadele pamantului, intrucat se indeletnicea cu agricultura, iar Abel care era cioban, a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei sale.
La Evrei 11 :4, Biblia ne spune ca « Abel a adus Domnului o jertfa mai buna decat Cain ». Aceasta jertfa este un prototip al jertfei lui Cristos si ea este mai buna din cel putin trei motive care fac diferenta :
  • DATORITA CALITATII EI
Jertfa lui Cain este adusa din roadele unui pamant blestemat de Dumnezeu, din roadele muncii lui, in timp ce jertfa lui Abel este din « oile intai nascute ale turmei », o jertfa cu sange.
Acest principiu al inchinarii pe baza jertfelor animale, fara cusur, a fost instituit de Insusi Dumnezeu si transmis peste generatii. Îl vedem aplicat de Noe, Avraam, fiind apoi stipulat in Legea data prin Moise.
Avand in vedere conditia de pacat a omului, iar plata pacatului spune Biblia este moartea, era necesara sacrificarea unui animal, care sa reprezinte un substitut, o jertfa inlocuitoare pentru omul pacatos.
Biblia ne spune la Evrei 9 :22 « si fara varsare de sange nu este iertare ». De aceea pentru iertarea si mantuirea noastra a fost nevoie de jertfirea Domnului Isus-Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii.
Cain a evitat o astfel de jertfa si a venit in fata Domnului cu darurile pamantului, care in sinea lor nu au fost rele, dar nu erau dupa voia lui Dumnezeu si in conformitate cu principiul inchinarii stabilit de El.
Aceasta a facut diferenta atunci si o face si azi. Este important pe ce baza ne apropiem de Dumnezeu.
Putem sa o facem ca si Cain, in felul nostru, aducand in fata Lui, merite, fapte si eforturile muncii noastre, aratand cat de neprihaniti si cat de religiosi suntem, cum faceau si fariseii candva, dar e o cale gresita.
Sau putem veni in fata lui Dumnezeu asa cum ne-a descoperit El in Cuvantul Lui, pe baza jertfei Domnului Isus si prin meritele lui de la calvar si vom fi primiti si binecuvantati, ca si Abel altadata.
  • DATORITA MODULUI IN CARE A FOST ADUSA

La Evrei 11 :4 se spune : « Prin credinta a adus Abel o jertfa mai buna decat Cain », iar la Rom.10 :17 citim : « Credinta vine in urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvantul lui Dumnezeu ».
Cu siguranta, Abel a auzit de la parintii sai cum trebuie sa se apropie de Dumnezeu in inchinare si anume cu o jertfa de sange adusa cu credinta.Doar cu o asemenea atitudine,omul putea veni in fata lui Dumnezeu.
Cain ne spune Biblia, a adus o jertfa din roadele pamantului, fara sange si fara credinta. El poate a fost sincer in ceea ce a facut, dar era gresit in ce priveste modul in care a adus jertfa. El a avut o forma de evlavie si religiozitate, dar le-a negat puterea(2Tim.3:5). La 1Ioan 3:12 se spune despre Cain ca « era de la cel rau », lucru care inseamna ca neprihanirea lui era una falsa, a firii lui pacatoase.
Domnul Isus i-a numit pe farisei ca fiind fii ai diavolului-Ioan 8 :44, iar la Luca 11 :51  îi acuza  de vinovatie pentru  « sangele tuturor prorocilor…de la sangele lui Abel, pana la sangele lui Zaharia…… » .
Iuda v.11 vorbeste de « Calea lui Cain » Este calea religiei fara jertfa si fara credinta bazata pe fapte bune.

  • DATORITA FELULUI IN CARE A FOST  EVALUATA
  •      Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel

Biblia ne spune la Gen.4 :4/b ca « Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui ».Aceasta arata ca Dumnezeu a apreciat atitudinea credintei cu care Abel a adus jertfa si calitatea jertfei pe care a adus-o.

  •      Dumnezeu a respins jertfa lui Cain
La Gen.4 :5/a, citim : « dar spre Cain si spre jertfa lui nu a privit cu placere ». Dumnezeu a respins jertfa lui Cain, pentru ca nu a vazut la el credinta, iar jertfa n-a fost in conformitate cu principiul dat de Domnul.
Se pare ca la jertfa adusa de Abel confirmarea ca e acceptata a fost prin foc, care a mistuit jertfa, in timp ce in cazul lui Cain, Dumnezeu nu a dat acest accept aratand astfel ca nu a primit jertfa lui.
Bucuria noastra astazi este deplina, intrucat jertfa adusa de Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu,  a fost acceptata de Tatal si in baza ei noi suntem socotiti neprihaniti si prin sangele Lui avem iertarea pacatelor.

JERTFIREA LUI ISAAC

Gen.22:1-19

Suntem la al treilea prototip al jertfei lui Cristos, din V.T. pe care il avem in Isaac, fiul fagaduintei.
Am vazut primul prototip al jertfei lui Cristos in sacrificiul facut de Dumnezeu in Eden, pentru a-i face omului haine de piele, ca sa-si acopere goliciunea, in urma neascultarii. Apoi am vazut jertfa lui Abel, o jertfa cu sange,  acceptata de Dumnezeu si in care avem de asemenea un prototip al jertfei lui Cristos.
Acum ne vom indrepta atentia spre experienta traita de Avraam si de Isaac, relatata in textul nostru.
Prin aceasta cerinta, ca  Isaac sa fie adus jertfa, Dumnezeu il testeaza pe Avraam in cel putin trei aspecte :
a. In dragostea fata de Dumnezeu – I se cere ceea ce avea mai scump-fiul fagaduintei-v.2
b. In ascultarea de Dumnezeu – Avraam a trecut si acest test cu bine si dovedeste o ascultare prompta-v.3
c. In credinta lui. Toate promisiunile date de Dumnezeu erau legate de acest fiu al fagaduintei-v.5-6.
Dumnezeu ne testeaza pentru a ne face mai puternici. Satan ne ispiteste, dar pentru a ne ruina viata.
Vom privi acum la cateva aspecte in care Isaac este un prototip al Domnului Isus :

  • IN NASTEREA SA.
  • Isaac este un fiu al fagaduintei. El este promis de Dumnezeu lui Avraam cu mult timp

inainte de a se naste. La fel si Domnul Isus este promis inca din Gen 3 :15. El este samanta femeii, « care va zdrobi capul sarpelui » facand posibila eliberarea omului din robia pacatului si a diavolului.

  • Numele lui este anuntat mai inainte de a se naste-Gen.17 :19. Numele Domnului Isus de asemenea,

a fost facut cunoscut inainte de a se naste-Isaia 7 :14-Matei 1 :21-23.

  • Nasterea lui Isaac a fost una supranaturala. Avraam si Sara erau inaintati in varsta si nu mai puteau

sa aiba copii. Si nasterea Fiului lui Dumnezeu a fost supranaturala, de la Duhul sfant, prin fecioara Maria.

  • Nasterea lui Isaac a fost la timpul hotarat de Dumnezeu-Gen 18 :9-10. La fel si nasterea Domnului

Isus a fost la « implinirea vremii », la timpul hotarat de Dumnezeu-Galateni 4 :4-5.

  • IN RELATIA CU TATAL SAU.
Isaac este un fiu iubit de tatal sau. De acest fiu depindea viitorul urmasilor lui Avraam si implinirea fagaduintei pe care Dumnezeu i-a facut-o:«Toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in samanta ta »
Este o relatie speciala deci intre Avraam si Isaac si acest lucru se poate vedea si din cuvintele cu care Dumnezeu i se adreseaza cand l-a cerut ca jertfa : « Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac…si adu-l ardere de tot pe un munte pe care ti-l voi spune » Gen.22 :2. Isaac era un fiu preaiubit.
Domnul Isus de asemenea are o relatie speciala cu Tatal si Dumnezeu afirma acest lucru la Matei 3 :17 si 17 :5 « Acesta este Fiul Meu preaiubit in care imi gasesc placerea ».Vezi de asemenea Ioan 3 :35 ;5 :20.

  • IN PURTAREA LEMNELOR PENTRU ARDEREA DE TOT
La Gen.22:6 citim: “Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot si le-a pus in spinarea fiului sau Isaac si a luat in mana focul si cutitul. Si au mers astfel amandoi impreuna ». Ce imagine cutremuratoare !
Fiul ducea in spinare lemnele pe care urma sa fie asezat ca o jertfa a arderii de tot, iar tatal cu focul si cutitul in mainile lui. Focul si cutitul sunt simboluri ale judecatii.
La fel Domnul Isus si-a dus crucea in spate si cand a ajuns pe dealul Golgotei a fost rastignit pe acea cruce
La Ioan 19 :17 citim : « Isus ducandu-si crucea a ajuns la locul asa zis al Capatanii-in evreieste Golgota », iar Petru prcizeaza la 1Petru 2:24 : « El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn »..

  • IN SUPUNEREA SI ACCEPTAREA VOII TATALUI.
Isaac a mers alaturi de tatal sau, in supunere si dialogheaza cu tatal sau despre ceea ce urma sa se intample
v.7-8. Rspunsul lui Avraam la intrebarea lui Isaac cu privire la mielul pentru jertfa este miscator si arata credinta : « Fiule, a raspuns Avraam, Dumnezeu Insusi va purta de grija de mielul pentru arderea de tot ».
Isaac accepta sa fie asezat pe altarul pregatit de Avraam, fapt care arata supunerea deplina.in voia tatalui.
Acelasi lucru il vedem si la Domnul Isus, Fiul Lui Dumnezeu. El dialogheaza cu Tatal in Ghetsimani si chiar pe cruce, dar accepta supus voia Tatalui, care era ca Fiul sa ispaseasca pacatul lumii prin jertfa Sa.
Precizare. Pentru Isaac, s-a gasit un berbece care a fost jertfit in locul lui, dar in ochii lui Dumnezeu el a fost ca o jertfa consumata. Avraam l-a primit insa inapoi ca inviat din morti-Evr.11:17-19 Pentru Domnul Isus nu s-a mai gasit un inlocuitor, ci El ne-a inlocuit in moarte, ca prin credinta in El noi, sa avem viata.
Avraam a data acelui loc numele : « Domnul va purta de grija », sau Iehova iire. Pentru noi locul unde a fost jertfit Domnul Isus, inseamna acelasi lucru-un loc unde « Domnul ne poarta de grija », unde pacatele noastre au fost ispasite si unde Dumnezeu ne-a dat dovada suprema ca ne iubeste si ne vrea binele vesnic.

MIELUL PASCAL

Exod 12:1-14
Suntem la al patrulea prototip al jertfei lui Cristos in Vechiul Testament si anume mielul Pascal.
Acest prototip este in legatura cu eliberarea israelitilor din robia Egiptului si marcheaza nasterea acestei natiuni a lui Israel, ca popor al lui Dumnezeu.
La 1Cor.5:7-8 avem implinirea acestui prototip in Domnul Isus-Pastele noastre, care a fost jertfit.

De asemenea la 1Petru 1:18-20 avem inca o referinta cu privire la rascumpararea prin sangele Mielului.

1. NECESITATEA MIELULUI PASCAL-Exod 11
Dumnezeu pregateste a zecea urgie pentru tara Egiptului si anume moartea intailor nascuti din toata tara.
Exod.11 :4-6. Pentru a scapa de aceasta judecata divina era nevoie de jertfirea mielului pascal.
Aceasta decizie a lui Dumnezeu de a aduce judecata peste toti intaii nascuti, arata ca este o problema cu intaia noastra nastere in rasa adamica si anume avem o natura pacatoasa, care atrage pedeapsa divina.
Noi toti intram in aceasta categorie a “intailor nascuti” si suntem sub pedeapsa divina, intrucat Biblia spune ca « “toti au pacatuit »(Rom.3 :23), iar « plata pacatului este moartea »(Rom.6 :23).
Omul nu se poate salva singur din aceasta stare, de aceea are nevoie de Cristos, Mielul lui Dumnezeu, asa cum si evreii in Egipt aveau nevoie de un miel de jertfa ca sabia Nimicitorului sa nu patrunda in casele lor
Omeneste vorbind nu era nici o diferenta intre intaii nascuti ai egiptenilor si ai evreilor. Diferenta era insa in  faptul ca intaii nascuti ai evreilor erau la adapostul sangelui mielului pascal, pe cand ceilalti nu erau.
Noi toti suntem pacatosi, dar cei ce stau la adapostul sangelui lui Cristos sunt salvati de mania viitoare.
2. ALEGEREA SI PREGATIREA MIELULUI PASCAL-12 :1-5
Evreii au calendarul religios si calendarul civil. Pastele marcheaza inceputul calendarului religios-v.1-2
Jertfirea mielului Pascal, deschidea pentru evrei o noua era , un nou inceput, asa cum si moartea lui Cristos deschide pentru cei credinciosi perspectiva unei vieti noi, ca rascumparati ai lui Dumnezeu.
  • Mielul trebuia ales inainte de a fi sacrificat.
Selectia mielului era facuta in ziua a 10-a, cu patru zile inainte de a fi sacrificat. La fel si Domnul Isus a fost randuit inca inainte de intemeierea lumii ca sa fie Mielul de jertfa pentru pacatul lumii(1Pet.1 :20). In ziua de Florii El a fost identificat ca Mesia , iar drumul spre sacrificiul suprem intra in linie dreapta.
  • Mielul trebuia sa fie fara cusur
Aceasta era cerinta divina-v.5. Mielul trebuia sa fie fara cusur,de parte barbateasca si de un an.
La fel si Domnul Isus a fost « Mielul lui Dumnezeu, fara cusur si fara prihana »-1Petru 1 :19
  • Mielul trebuia sa fie testat, verificat
Din ziua a 10-a si pana in ziua a 14-a , mielul pascal era inspectat si verificat ca sa corespunda cerintelor.
In mod similar si Mielul lui Dumnezeu a fost supus la tot felul de teste in timpul vietii lui pamantesti, dar mai ales in ultima saptamana. Concluzia a fost una clara, Da El era fara cusur si fara prihana.
3. SACRIFICAREA MIELULUI PASCAL-v.6-13
 Un miel viu, cat ar fi fost de frumos , nu putea sa asigure salvarea intatilor nascuti de la moarte. Mielul trebuia sa fie sacrificat si cu sangele lui fiecare familie de evreu trebuia sa unga usiorii si pragul de sus al usii de la casele lor..Astfel Nimicitorul vazand sangele mielului aplicat pe usa casei, trecea pe langa acea casa. De aici si termenul de Paste-adica « a trece pe langa »
Evrei 9 :22 ne spune ca « fara varsare de sange nu este iertare » si acest lucru ne arata importanta jertfei lui Cristos , Mielul lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Doar El ne scapa de mania lui Dumnezeu.
Cateva responsabilitati aici pentru fiecare familie de evreu :
  • Incredere in Cuvantul lui Dumnezeu transmis prin Moise
  • Ascultare si implinire a ceea ce Dumnezeu le-a spus sa faca – Sa sacrifice mielul, sa unga usiorii cu sangele mielului, sa friga carnea si sa o manance in aceeasi noapte, cu azimi(paine nedospita-fara aluat) si cu verdeturi amare(mielul prajit arata spre focul suferintelor lui Cristos, azimile vorbesc despre graba cu care trebuiau sa iasa din Egipt, iar verdeturile amare le amintea de suferintele robiei )
    Sangele mielului era suficient pentru a-i salva, dar mielul trebuia mancat. Aceasta ne arata ca sangele lui Cristos este suficient pentru mantuire, dar avem nevoie sa ne hranim cu El in fiecare zi(relatie cu El).
4. CELEBRAREA MIELULUI PASCAL SI A IZBAVIRII DIN ROBIE-v.14
Trebuia facuta in fiecare an la sarbatoarea Pastelor dupa randuiala stabilita de Dumnezeu. Mielul pascal trebuia sa le aminteasca de izbavirea minunata pe care Dumnezeu  a dat-o,  lui Israel, din robia Egiptului.
Aplicatie- Cina Domnului, are acelasi scop, sa ne aminteasca de izbavirea din pacat, prin jertfa lui Cristos.

JERTFA DE ISPĂŞIRE

Levitic 16:1-28
Leviticul este cartea jertfelor si a sangelui, subiecte care creaza repulsie pentru lumea moderna. Oamenii azi vor o religie fara sange si o mantuire fara jertfa, lucru care insa este imposibil.
Levitic 16 este capitolul cheie al cartii, iar in 17 :11 se arata ca ceea ce rezolva problema pacatului este sangele care se varsa in locul pacatosului. « Si fara varsare de sange nu este iertare »se spune la Evr.9:22.
Cuvantul ispasire inseamna « a acoperi » si este folosit de cca 45 de ori in Levitic.
Trebuie facute doua observatii importante :
a. Sangele jertfelor din V.Testament, nu a putut inlatura pacatul, ci doar l-a acoperit, pana cand a venit Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu, care prin jertfa Sa, adusa o data pentru totdeauna, a inlaturat pacatul.
b. Simpla aducere a jertfelor nu a putut oferi mantuire omului pacatos. Era nevoie de credinta si ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu, deoarece credinta este aceea care ne poate mantui si ne face placuti Domnului.
David stia acest adevar si anume ca jertfele lui nu puteau sa inlature pacatele sale(Ps.51 :16-17), iar profetii V. Testament, de asemenea,  au atras atentia asupra acestui lucru (Isaia 1 :11-18).
Cele cinci tipuri de jertfe prezentate in primele capitole ale cartii Levitic ilustreaza diferite aspecte ale lucrarii de rascumparare savarsita de Cristos Domnul prin moartea Sa pe cruce. Aceste jertfe sunt :
jertfa arderii de tot, jertfa de mancare, jertfa de multumire, jertfa pentru pacat si jertfa pentru vina.
In mesajul de azi ne vom ocupa insa de jertfa de ispasire descrisa in capitolul 16 al cartii, jertfa care ilustreaza cel mai evident jertfa ispasitoare a Domnului Isus adusa odata pentru totdeauna.
Ziua ispasirii era pentru Israel cea mai importanta sarbatoare religioasa, pentru ca in acea zi era rezolvata problema pacatelor, care n-au putut fi rezolvate in decursul unui an pentru intreaga natiune.
Responsabilitatile marelui preot erau deosebite in ziua ispasirii si ele vizau pregatirea lui insusi, pregatirea animalelor pentru jertfa si indeplinirea ritualului ispasirii in sfanta sfintelor, inaintea Domnului
Toate aceste responsabilitati sunt prezentate in cap.16.
  • Responsabilitatea pentru realizarea ispasirii era doar a marelui preot – v.17
El trebuia sa indeplineasca singur, toate sarcinile date de Domnul. La fel s-a intamplat si cu Domnul Isus, care a ramas singur, fiind respins de natiunea lui Israel, parasit de ucenici, iar pe cruce, parasit si de Tatal.
  • Marele preot trebuia apoi, sa se imbrace cu haine sfinte pentru slujire, dupa ce in prealabil
si-a spalat trupul in apa curata – 16 :4.
Inul este simbolul sfinteniei si a curatiei, de aceea hainele marelui preot trebuiau sa fie din in.
La fel si Domnul Isus a fost imbracat in hainele sfinteniei, avand o viata fara pacat.
  • Marele preot trebuia sa pregatesca un vitel ca jertfa de ispasire pentru el si casa lui, doi
tapi ca jertfa de ispasire pentru pacatele poporului si un berbece pentru arderea de tot.– v.6-11.
  • El trebuia sa urmeze apoi un ritual sacru : mai intai era sacrificat vitelul ca jertfa de ispasire
pentru el si casa lui. Apoi cei doi tapi erau adusi inaintea Domnului si marele preot arunca sortul pentru cel care va fi sacrificat. In final el intra de trei ori in sfanta sfintelor in prezenta lui Dumnezeu cu scopuri precise – asa cum rezulta din vs.:12-16. a. sa arda tamaie inaintea Domnului, pentru ca fumul ei sa acopere capacul ispasirii. b. sa faca ispasire pentru el si casa lui, stropind capacul ispasirii cu sangele vitelului care a fost sacrificat. C. sa faca ispasire pentru pacatele poporului cu sangele tapului care a fost sacrificat.In final, trebuia sa  stropeasca cu sangele vitelului si a tapului si altarul si sfantul locas, cortul intalnirii.
  • Tapul care a ramas in viata era adus in fata marelui preot care-si punea mainile pe capul lui
si marturisind toate pacatele lui Israel, transfera aceste pacate pe capul animalului care era apoi alungat.
Doua lucruri importante sunt de observat si de mentionat in legatura cu jertfa de ispasire :
a.principiul substituirii. Animalele sacrificate(vitelul si unul din cei doi tapi), substituiau pe cei ce au pacatuit in fata Domnului in decursul unui an si astfel Dumnezeu trecea cu vederea aceste pacate.
b.principiul transferului. Pacatele erau transferate pe capul acelui tap, prin mijlocirea marelui preot, iar tapul era apoi alungat in pustie ducand cu el nelegiuirile poporului, departe de fata Domnului.
Explicatia jertfei de ispasire ca prototip a jertfei lui Cristos, o avem in Evr.cap.9 si10 cu cateva precizari:
1. Jertfa de ispasire din VT. era pentru natiunea lui Israel ; jertfa lui Cristos este pentru lumea intreaga.
2.Marele preot in VT. intra in sfanta sfintelor, in cortul intalnirii;Cristos Marele nostru Preot, a intrat chiar in cer.
3. Marele preot in VT. facea ispasire cu sangele animalelor jertfite ; Cristos Domnul a ispasit pacatele noastre cu Insusi   sangele Lui.
4. Marele preot in VT. trebuia sa faca ispasirea pacatelor in fiecare an; Cristos, Marele nostru Preot a intrat pentru noi in prezenta lui Dumnezeu, odata pentru totdeauna.

STÂNCA LOVITĂ

Exod 17:1-7; 1Cor.10:1-4

Am ajuns la inca un prototip al jertfei lui Cristos din Vechiul Testament si anume, Stanca lovita. Desi nu e vorba de o jertfa cu varsare de sange, ca si in cazurile analizate pana acum, avem totusi aici un prototip al jertfei Domnului Isus, care ne arata cum Dumnezeu a rezolvat in mod miraculos nevoia de apa pentru un popor insetat in mijlocul pustiei.
Abia a inceput calatoria de la marea Rosie spre Canaan si poporul Israel se confrunta cu o mare problema – nevoia de apa in mijlocul pustiei. Moise este in dificultate pentru ca poporul insetat nu numai ca i-a cerut apa, dar l-a facut responsabil atat pentru iesirea din Egipt cat si pentru situatia critica cu care se confruntau. El merge in fata lui Dumnezeu, ca si in cazul cartirilor de la Mara (Ex.15 :22-25) si Dumnezeu ofera  o solutie miraculoasa, spunandu-i sa ia toiagul si sa loveasca stanca Horebului – v.5-6.
Drumul spre Canaan era imposibil de strabatut cu resurse proprii si in conditiile date din acea regiune pustie. Era nevoie de interventia lui Dumnezeu si El a facut-o. Ap. Pavel ne da explicatia acestei intamplari in Noul Testament la 1Cor.10 :1-4, afirmand in v.4 « si toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa ei ; si stanca era Cristos ».
Sa descopeim cateva adevaruri care confirma ca acea stanca duhovniceasca arata spre Cristos Domnul.


1. STANCA A TREBUIT SA FIE LOVITA O SINGURA DATA.
Aceasta a fost porunca primita de Moise din partea lui Dumnezeu sa loveasca stanca si aceasta va da apa.
« Eu voi sta inaintea ta pe stanca Horebului ; vei lovi stanca si va tasni apa din ea si poporul va bea », i-a spus Dumnezeu lui Moise si el a facut intocmai cum i-a spus Domnul si minunea s-a petrecut – v.5-6.
Aceasta stanca lovita de Moise, arata spre Domnul Isus, care a acceptat de buna voie sa stea pe cruce, in fata dreptatii divine si sa fie lovit de moarte pentru pacatul lumii intregi.(Isaia 53 :8).
El a fost lovit o singura data si in felul acesta s-a deschis pentru toti oamenii un izvor de apa vie, care stampara setea sufleteasca  din inimile tuturor celor ce cred in Domnul Isus. (Ioan 4 :13-14).
In Numeri 20 :7-13, Moise face o gresala intr-o situatie similara de criza si in loc sa vorbeasca stancii, asa cum i-a spus Dumnezeu, el loveste din nou stanca. Acest lucru l-a costat scump, el pierzand Canaanul.
Aplicatie. La setea spirituala din inimile noastre Dumnezeu a gasit solutia in Domnul Isus. « El s-a arata o singura data ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa », ni se spune la Evrei 9 :26/b. El a acceptat sa stea in locul nostru pe cruce si sa fie lovit de moarte, pentru pacatele noastre, ca noi sa avem viata in Numele Lui.

2. STANCA LOVITA A OFERIT APA DIN BELSUG.

Era o sursa inepuizabila de apa, care a satisfacut setea intregului popor. Biblia ne spune ca « toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca … » 1Cor.10 :4/a.
Aceeasi idee a abundentei si belsugului rezulta si din cuvintele Domnului Isus din Ioan 7 :37-38 « Daca inseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea. Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura ». De asemenea ap. Pavel arata la Efes.1 :3 ca noi am fost binecuvantati de Dumnezeu « cu tot felul de binecuvantari duhovnicesti, in locurile ceresti, in Cristos ».
  • In Cristos este potolita setea dupa Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeu.(Ioan 1 :1,14,18)
  • In Cristos este potolita setea de iertare si de pace din inimile noastre.
Aceasta isi gaseste implinirea in Cristos, pentru ca El a ispasit pacatele noastre prin jertfa Sa, acceptand sa stea in locul nostru pe cruce si sa fie lovit de mania dreptatii divine. De aceea Biblia spune ca « in nimeni altul nu este mantuire, caci nu este dat sub cer un alt Nume in care trebuie sa fim mantuiti » Fp.ap.4 :12.
  • In Cristos este potolita si setea dupa viata vesnica-Ioan 10 :10/b ; 1Ioan 5 :11-13

3. STANCA LOVITA A INSOTIT POPORUL LUI DUMNEZEU IN TOT DRUMUL
Aceasta  stanca duhovniceasca « venea dupa ei. Si stanca era Cristos », precizeaza Pavel la 1Cor.10 :4/b.
Stanca lovita nu a dat apa doar o singura data, intr-un moment de criza, ci in fiecare zi. Asa cum mana a cazut in fiecare zi(cu exceptia zilei de sabat), asa si apa din stanca lovita era disponibila si la indemana fiecarui israelit zilnic, caci stanca venea dupa ei. Era resursa inepuizabila de apa oferita de Dumnezeu.
La Matei 28 :20/b Domnul Isus face o promisiune scumpa ucenicilor si noua, spunand : « Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului ». El isi onoreaza aceasta promisiune prin Duhul Sfant pe care ni l-a dat – Io.14:18-23 ; Fp.ap.1:8 ; 2:39. Prin Duhul Sfant El este cu noi si in noi pana la sfarsit.

 

JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI

Isaia 53
Una din denumirile folosite in Vechiul Testament pentru Mesia este si aceasta « Robul Domnului » Is.42 :1-4 ; 52 :13-15. Unii carturari cand au interpretat Vechiul Testament au considerat ca acest termen se refera la Israel si nicidecum la Mesia, intrucat ei nu puteau concepe ca Mesia va suferi si va fi omorat.
Avem in aceasta imagine a jertfirii Robului Domnului un alt prototip al jertfei Domnului Isus Cristos-Is.53
1. JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI A FOST IN PLANUL LUI DUMNEZEU.
In v.1 Isaia intreaba : « Cine a crezut in ceea ce ni se vestise ? Cine a cunoscut bratul Domnului ? »
De asemenea in v.6 se spune : « Domnul a facut sa cada asupra nelegiuirea noastra a tuturor », iar in v.10 aceeasi idee e accentuata : « Domnul a gasit cu cale sa-l zdrobeasca prin suferinta… ».
Deci ceea ce urma sa se intample cu Robul Domnului a fost anuntat de Dumnezeu, iar suferinta si moartea Sa nu au fost accidentale ci au fost  in planul lui Dumnezeu pentru realizarea mantuirii noastre.
Caracteristica vietii unui rob este ascultarea, supunerea si acest principiu este adevarat si in cazul Robului Domnului. El a acceptat planul lui Dumnezeu pentru viata lui, a ascultat si s-a supus in totul – v.4,7,12.
In aceasta imagine a Robului Domnului, care asculta si se supune lui Dumnezeu, il vedem pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a facut dovada ascultarii de Tatal de cand a venit in lume si pana S-a inaltat la cer.
La Filip.2 :6-8, Pavel precizeaza cu privire la Domnul Isus :  « S-a desbracat pe Sine Insusi si a luat un chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor……S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte… ». Iar Petru accentueaza aceeasi idee a ascultarii si supunerii la 1Pet.2 :22-23. Aplicatie.

2. JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI A FOST DOVADA DRAGOSTEI SUPREME.

El a fost fara pacat si totusi a murit in locul celor pacatosi, i-a substituit in moarte pe cei vinovati care meritau moartea, pentru ca Biblia spune : « plata pacatului este moartea »(Rom.6 :23).
Isaia spune in v.4-5 : Totusi, El suferintele noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui… Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre….. ».El nu trebuia sa moara. El a vrut sa moara pentru cei pacatosi pentru a ispasi pacatele lor. Un astfel de sacrificiu il poate face numai dragostea. Aceasta dragoste ne-a dovedit-o Domnul Isus in jertfa Sa pe cruce-Io.3:16;Rom.5:5,8.1Io.3:1.

3. JERTFIREA ROBULUI DOMNULUI A FOST BENEFICA SI CU FOLOS

Este o investitie benefica care aduce foloase nu doar pentru aceasta viata, ci pentru eternitate.
Robul Domnului, chiar daca si-a dat viata ca jertfa de ispasire, a biruit moartea prin invierea Sa glorioasa.
El « va trai multe zile… si se va inviora », cand va vedea foloasele jertfei Sale.v.10,11.

    • Astfel Robul Domnului « va vedea o samanta de urmasi », « va vedea rodul muncii sufletului Lui »-adica Biserica Sa rascumparata.v.10-11/a
    • Robul Domnului va pune pe multi oameni intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu-v.11/b.
    • Lucrarea lui Dumnezeu va propasi in mainile Lui-v.10/c
    • Robul Domnului va fi inaltat-v.12
Si acest aspect al foloaselor, sau beneficiilor, arata spre Domnul Isus Cristos, care prin jertfa Sa ne-a facut parte de mari beneficii spirituale.Astfel, prin jertfa Sa pacatele noastre sunt ispasite si astfel suntem pusi intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu(o stare de neprihanire , de har).(Rom.5 :1-2) Biserica s-a nascut in focul suferintelor si mortii Fiului lui Dumnezeu, este rodul muncii sufletului Sau. El este biruitorul mortii si lucrarea lui Dumnezeu propaseste in mainile Fiului lui Dumnezeu. El este inaltat in glorie, la dreapta tatalui si a primit Numele care este mai presus de orice Nume in cer si pe pamant-Filip.2 :9-11.

UNSUL CARE A FOST STÂRPIT

Daniel 9:20-27
Am ajuns la al noulea mesaj din ciclul: Jertfa lui Cristos in V.T. Astfel am privit pana acum la Jertfa Domnului Isus prin prisma unor antetipuri din Vechiul testament:
Hainele de piele din Eden; Jertfa lui Abel;  Jjertfirea lui Isaac; Mielul Pascal; Jertfa de ispasire ; Stanca lovita : Sarpele de arama si Robul Domnului. Acum vom privi la cel de-al noulea antetip vazut in Unsul care a fost starpit, asa cum ni-l prezinta Daniel in textul nostru.
Unsul este termenul care se refera la Mesia in Vechiul Testament. In Noul Testament termenul in greaca pentru Mesia este Cristos si inseamna –Unsul-.
Contextul in care Daniel ne vorbeste despre Unsul Domnului este unul escatologic. Nu ne vom ocupa insa de acest context in care Daniel vorbeste despre cele 70 de saptamani, care au fost hotarate pentru poporul lui Dumnezeu Israel. Vom face doar precizarea ca sunt doua interpretari teologice cu privire la saptamanile din cartea lui Daniel :
a. Interpretarea premilenista, care separa cel 70 de saptamani in doua. Primele  69 de saptamani  cuprind perioada de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului(anul 450 I.Cr.) pana la anul 33 A.D. cand Mesia, Unsul a fost omorat, adica o perioada de 483 de ani. Ultima saptamana, a saptezecea, se refera la ultima perioada de 7 ani din istoria omenirii, sub domnia lui Anticrist si este perioada necazului cel mare.
b. Interpretarea amilenista, care vede in cele saptezeci de saptamani o perioada de timp unitara, care incepe cu darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului(anul 450 I.Cr.) si se incheie la anul 70 dupa Cristos cand Ierusalimul a fost daramat. Deci  evenimentele descrise in aceasta perioada s-au implinit.
Ceea ce este important e faptul ca ambele interpretari privesc la Unsul care a fost starpit  in acelasi mod.
Avem doua referinte in text cu privire la Unsul care a fost omorat. In v.24 ni se prezinta efectele benefice ale acestei jertfe, iar in v.26 ni se vorbeste despre actul in sine a starpirii Unsului cu cateva repere istorice.
Avem aici in aceasta descriere a Unsului Domnului care a fost omorat un antetip a jertfei Domnului Isus si vom privi la cateva  beneficii deosebite subliniate in v.24, pe care aceasta jertfa ni le ofera in dar.

1. INCETAREA FARADELEGILOR
Acesta este o binecuvantare ca rezultat al jertfirii Unsului,  de care se bucura cei ce cred in El si devin astfel copii ai lui Dumnezeu, nascuti din nou. Ioan afirma la 1Io.3 :9 :  « oricine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste(adica nu traieste pacatuind), pentru ca samanta Lui (Cuvantul), ramane in el ; si nu poate pacatui, fiindca este nascut din Dumnezeu »
Deci pentru cei mantuiti, trairea in faradelege si pacat a incetat(sau asa ar trebui sa fie), deorece « sangele Domnului Isus ne curateste de orice pacat », iar prezenta Duhului Sfant si a Cuvantului in inima asigura biruinta asupra pacatului(Ps.119:11 «Strang Cuvantul tau in inima mea ca sa nu pacatuiesc impotriva Ta»)
Aplicatie. Este aceasta binecuvantare o realitate in viata ta ? A incetat pacatul si faradelegea sa fie stapanii vietii tale? Din perspectiva lui Dumnezeu « incetarea faradelegii », ar trebui sa fie o realitate pentru tine.
2. ISPASIREA PACATELOL
Ispasirea pacatelor este o alta binecuvantare ca rezultat al faptului ca Unsul Domnului a fost omorat.
El a fost jertfit ca Miel al lui Dumnezeu pentru ispasirea pacatelor noastre. Asa este El prezentat de Ioan Botezatorul : « Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii »(Ioan 1:29). De asemenea la 1Io.2:1-2, se spune : « El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi ». Astfel in baza acestei ispasiri Dumnezeu ne poate ierta si socoti  neprihaniti inaintea Sa.
3. ADUCEREA NEPRIHANIRII VESNICE
Aceasta neprihanire a fost pierduta de Adam in gradina Eden cand a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si ca urmare a trebuit sa paraseasca Edenul , pentruca omul pacatos nu poate avea partasie cu un Dumnezeu sfant si nu poate sta in prezenta Sa. Biblia spune ca dreptatea divina osandeste pacatul « Plata pacatului este moartea »(Rom.6 :23). Odata insa ce pacatul lumii a fost ispasit prin jertfa suprema a Unsului Domnului, dreptatea divina este satisfacuta si Dumnezeu poate oferi « neprihanirea vesnica » omului pacatos cu conditia sa creada in Isus Cristos.(Rom.1 :16 ; 3 :21-24 ; 5 :1-2)
4. UNGEREA SFANTULUI SFINTILOR
Aceasta binecuvantare are de-a face cu functia de Mare Preot primita de Domnul Isus-Unsul Domnului- .
El este acum nu doar Mantuitor pentru cei ce cred in El, ci si Marele nostru Preot, « sfant, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi si inaltat mai pe sus de ceruri »(Evrei 7 :24-27) si care mijloceste pentru noi.
Prin El ne putem acum apropia de Dumnezeu si putem trai in prezenta Lui(Evrei 4 :14-16 ; 10 :19-22)

MOARTEA PE CRUCE A MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS – JERTFĂ DIN IUBIRE ŞI BIRUINŢĂ ASUPRA SUFERINŢEI ŞI A MORŢII

Moartea este, după cum ne spun atât conştiinţa, cât şi Revelaţiunea, o pedeapsă a lui Dumnezeu, dar de aşa fel că nu exclude mila Lui. Ea există în urma unui păcat universal uman, dar e posibil ca la unii să nu mai aibă rostul de pedeapsă, ci de trecere într-o viaţă mai deplină. Moartea concentrează în tensiune bipolară atât distrugerea, ca semn că omenitatea în întregul ei şi-a atras această urmare, cât şi posibilitatea mântuirii, cu toată consumarea distrugerii. Mântuirea se realizează prin Iisus Hristos din pricina marii Sale iubiri pe care o manifestă faţă de umanitate.

Moartea are, aşadar, o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata păcatului şi, în acelaşi timp, desfiinţarea lui în planul văzut. Ea este ultima concluzie a păcatului şi înseamnă dispariţia din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că păcatul aduce moartea.

Moartea, fie că e urmată de o existenţă chinuită, fie fericită în alt plan, după cum e omul iertat sau nu de Dumnezeu, fiind o distrugere din planul de aici, are, în orice caz, o legătură cu păcatul universal-omenesc şi e soarta fiecărui om după ce a intrat păcatul în lume. Ea e un element al structurii istorice, în care se desfăşoară viaţa omenească după păcat.

Dar o semnificaţie a întrupării Fiului lui Dumnezeu este aceea de a fi sfinţit istoria, de-a o fi făcut cadru posibil al unei vieţi fără de păcat. Pentru aceasta a trebuit să intre deplin în istorie. Dar, în acelaşi timp, prin asistenţa ce a promis-o urmaşilor Săi, a arătat că numai prin putere de sus se poate trăi în istorie fără de păcat. El a spart graniţele istoriei, ca râu ce curge în tubul naturalului. Istoria se poate trăi în comuniune cu cerul. Moartea, însă, rămâne în fiinţă chiar şi pentru cei ce trăiesc în istorie astfel. Ca dovadă e faptul că a luat-o şi Iisus asupra Sa. Dar, în acest caz, ea nu mai este împreunată cu un păcat personal. Rămâne ca o solidarizare în suferinţă cu istoria ca întreg, cu păcatul ei, ca gestul suprem al asumării răspunderii pentru alţii.

În cazul lui Iisus Hristos e drept că moartea a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni e inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. S-ar putea spune că, întrucât moartea nu era necesară pentru persoana Lui, aceasta nu făcea parte din structura istoriei. Dar la Iisus toată identificarea cu istoria are un caracter benevol. El şi-a însuşit toate actele şi patimile care ţin necesar de trăirea în istorie. Dar a fost o identificare benevolă, de supremă nobleţe etică. E drept că Iisus putea să nu moară, dar dacă nu ar fi murit, cum s-ar mai fi îndeplinit misiunea Lui, cum ar mai fi jucat rolul ce l-a jucat în istorie, cum ar mai fi coborât în matca istoriei, identificându-Se cu ea? Iisus nu poate fi cugetat decât ca unul care a trebuit să moară. Fiinţa Lui nu implica necesar moartea, dar o implica misiunea Lui. Dacă ar fi implicat-o fiinţa Lui ca necesitate, n-ar mai fi fost benevolă identificarea Sa cu istoria şi nu s-ar mai fi putut realiza misiunea Lui. Iisus trebuia să moară, nu prin fiinţă, ci prin misiune. Necesitatea morţii Lui a decurs nu din fatalitatea involuntară a naturii, ci din suprema Sa înălţime spiritual-etică.

Astfel, El a împlinit şi condiţia cerută de structura istoriei, dar şi cerinţa ca acest act să aibă un caracter de plenitudine etică. Şi, după cum e necesar, putem să subliniem fie deplina identificare a lui Iisus cu istoria, fie deplinătatea etică a faptei Sale. Astfel, El e deplin în istorie, dar deplin şi deasupra ei. Se lasă stăpânit de ea, dar numai pentru că vrea El şi numai ca s-o stăpânească.

Referindu-ne în special la moarte, Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia

Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Şi fiindcă a luat păcatul tuturor, a trebuit să ia şi moartea tuturor.

Ştim de suferinţa lui Iisus în Grădina Ghetsimani pentru păcatele tuturor oamenilor. Suferinţa deplină e numai aceea care sfârşeşte în moarte. Durerea profundă pentru păcatele tuturor şi sentimentul părăsirii de către Tatăl, cu alte cuvinte suferinţa ca satisfacţie obiectivă a dreptăţii dumnezeieşti, ca să-şi atingă gradul suprem, a trebuit să meargă până la moarte.

Asumarea morţii, în speţă a morţii universal-omeneşti, e implicată în asumarea păcatelor tuturor oamenilor. Moartea Lui a fost posibilă, întrucât a fost posibilă asumarea păcatelor străine. Şi a putut să primească moartea deoarece natura Sa omenească, deşi nu purta în ea germenele morţii, a fost capabilă de suferinţă şi de moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu lumea întreagă, cu scopul precis de a o mântui, de a o face părtaşă de fericirea veşnică. Moartea lui Iisus Hristos este experierea morţii de către Dumnezeu.

Iisus, Logosul care a învins neantul la creaţiune, S-a plasat din nou în faţa lui. Dar, de astă dată, nu ca subiect poruncitor, ce-l împrăştie de departe cu cuvântul Său, adică nu ca Dumnezeu care nu e nici o clipă rob al lui, ci ca om care, deşi n-a păcătuit personal, poartă totuşi vina păcatelor omeneşti, deci ca victimă, ca obiect menit să se lase învăluit, pătruns de el.

Numai dacă victoria lui Iisus asupra morţii a fost suprema încordare a firii omeneşti de-a birui definitiv neantul, biruinţa Lui i-a răpus aceleia pentru totdeauna puterea, adică a produs în această fire o forţă categoric superioară neantului, pe care o poate comunica oricărui om ce intră în legătură cu El.

Moartea lui Iisus a însemnat, astfel, victoria asupra morţii. Suferinţa lui Iisus, provenind din stingerea treptată a vieţii Lui omeneşti istorice, trebuia să meargă până la capăt ca să topească în ea păcatul omenesc. Dreptatea divină a lăsat să fie distrusă viaţa lui istorică prin moarte, întrucât ea reprezenta viaţa istorică a omenităţii. Numai aşa se putea arăta osândirea şi desfiinţarea păcatului, întrucât se distrugea persoana care l-a acumulat asupra Sa.

Pe Iisus Hristos iubirea L-a făcut să moară, iubirea I-a dat biruinţa asupra morţii. Iubirea e singura putere prin care sufletul învinge moartea. Ea susţine viaţa nescăzută în suflet, întrucât îl menţine în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii, menţine încrederea în Dumnezeu. Cât timp e iubire în el, nu şovăie, nu slăbeşte. Atribuind iubirii lui Iisus puterea de-a fi învins moartea, nu contrazicem afirmaţia cum că a învins moartea prin lipsa de păcat, întrucât lipsa de păcat nu e posibilă fără de iubire desăvârşită. Dar iubirea desăvârşită având-o ca om între oameni, ea trebuie să însemne în acelaşi timp asumarea păcatelor tuturor şi să ducă la moarte pentru ei. Prin aceeaşi forţă divină a iubirii, Iisus este lipsit de păcat şi împovărat de păcatele tuturor, primeşte voluntar moartea şi o învinge.

Stăruind în iubire neşovăitoare faţă de Tatăl, deşi moartea poate trece peste El silnic, El rămâne până în ultima clipă subiect deplin şi nescăzut. O biruinţă adevărată a morţii asupra Lui ar fi avut loc numai dacă El ar fi scăzut ca subiect sub presiunea ei, dacă ar fi cedat şi s-ar fi lăsat covârşit spiritual.

Totuşi, trecerea samavolnică a morţii peste El L-a adus în starea de încetare a funcţiunilor trupului şi de încetare a conştiinţei. Dar, pe nedrept. Nu era o biruinţă legitimă a morţii. De aceea „Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut în moarte”(Fapte 2,24).

În urma victoriei lui Hristos asupra morţii, omul, care intră prin credinţă în raza puterii Lui, nu mai moare, deoarece, pe de o parte, prin jertfa lui Hristos a primit lovitura mortală păcatul îndeobşte şi omenitatea Lui a dobândit supremaţia asupra morţii, pe de alta, pentru că, pe temeiul unei legături noi, mai strânse, între Sine şi omenire, pe baza iubirii izbucnite de la El şi a credinţei trezite prin înviere în oameni, starea de supremaţie asupra morţii, realizată în omenitatea lui Hristos, se transmite şi oamenilor. Victoria asupra „puterii metafizice” a morţii e, în fond, o victorie a spiritului în om, prin Duhul lui Hristos, o întărire metafizic-spirituală a naturii omeneşti, câştigarea unei indestructibilităţi prin comuniunea spirituală cu omenitatea lui Hristos.

Aşadar, se profilează clar răspunsul la întrebarea cum a biruit Iisus prin moartea Sa puterea metafizică a morţii, cu alte cuvinte, cum a transmis în urma morţii Sale putere tuturor oamenilor ce cred în El pentru a birui moartea. Indestructibilitatea naturii omeneşti nu se poate explica decât printr-o comunicare a ei cu o natură umană care s-a ridicat deasupra istoriei, neatinsă de moarte şi se află în preajma izvorului transcendent al vieţii divine, eterne şi neveştejite. Dar răspunsul acesta stă în legătură şi cu Învierea lui Iisus, care e precedată de coborârea la iad.

JERTFA NU ESTE O NECESITATE, CI O POSIBILITATE DE A REFUZA COMPROMISUL! 

– De ce este necesara jertfa in viata crestina?

JertfaViaţa creştină nu presupune în mod necesar jertfa. A fi creştin nu înseamnă automat a te jertfi. Există creştini – unii doar cu numele, alţii chiar foarte buni – care trăiesc fără să simtă această presiune a jertfei sau a jertfirii. Jertfa apare ca o consecinţă a iubirii, a credinţei şi a fidelităţii. Doar cel care vrea să-şi trăiască cu integritate vocaţia de creştin ajunge să treacă şi la numite jertfe, sacrificii, renunţări. Cine iubeşte începe să se jertfească pe sine, după modelul lui Cristos. De altfel, iubirea necondiţionată, iubirea totală are şi această caracteristică a jertfei, a disponibilităţii de a suferi pentru cel drag, de a renunţa la orice doar pentru ca celuilalt să-i fie mai bine. La fel şi credinţa atunci când este puternică aduce cu sine disponibilitatea de a te jertfi în acele situaţii în care ai de ales între a fi fidel adevărurilor de credinţă sau a te compromite. Aici fidelitatea şi credinţa merg împreună şi dacă e să ne gândim la jertfele unor creştini făcute tocmai pentru a nu-şi trăda principiile creştine este suficient să facem câţiva paşi înapoi, în apropiatul timp istoric al comunismului şi să vedem cum în închisorile de la Sighet, de la Jilava şi în multe altele au murit, s-au jertfit în iubire, credinţă şi fidelitate oameni ca mons. Ghica sau ca episcopul Anton Durcovici sau ca mulţi alţii. Jertfa nu este atât o necesitate a creştinului, ci o posibilitate de a refuza compromisul: oamenii de caracter mereu sunt nevoiţi să facă jertfe pentru a rămâne integri din toate punctele de vedere.

– Jertfa ne-o cere Dumnezeu sau o oferim noi din generozitate?

Cu toţii ştim acest adevăr: când un lucru e impus, când ceva se face cu forţa, valoarea lui este mult mai mică. Micile noastre jertfe pe care le facem sau, în cazul martirilor, jertfa supremă a vieţii, nu sunt făcute pentru că Dumnezeu vrea să ne fie nouă rău, să suferim, să renunţăm, ci trebuie făcute într-o perspectivă de speranţă. Să ne gândim la un misionar, preot sau laic. Deja a făcut o jertfă prin faptul că a ales să plece într-o ţară îndepărtată. Face jertfe zilnice prin condiţiile în care trăieşte, prin pericolele la care se expune. Însă pentru unii dintre misionari vine ziua unei jertfe supreme, jertfa vieţii, pe care o face tocmai în speranţa că mărturia sa va da rod, că oamenii vor vedea curajul său în faţa morţii şi vor înţelege că doar credinţa şi iubirea îţi pot oferi această tărie. Aşa cum se spunea încă din primele secole ale creştinismului: sângele martirilor este sămânţa creştinilor.

Aş vrea să adaug că Dumnezeu nu este sadic. Deloc. Nu ne cere jertfe inutile, grele. Dumnezeu nu cere niciodată mai mult decât putem oferi. Dumnezeu nu se bucură când vede suferinţă, mai ales când cei mici, nevinovaţi suferă. Dumnezeu iubeşte binele, sănătatea, viaţa. Ne vrea bine pe toţi. Jertfele sunt un răspuns al omului la generozitatea lui Dumnezeu, la jertfirea sa de sine. Pentru că înainte de a ne jertfi noi, înainte de a suferi noi, însuşi Dumnezeu s-a întrupat în Isus Cristos şi s-a dat pe sine la moarte: s-a umilit până la moarte şi încă moartea pe cruce.

– Ce putem jertfi?

Orice om poate jertfi absolut orice. Nimeni nu este atât de sărac încât să spună „eu nu am nimic de oferit, eu nu am nimic de jertfit”. Putem oferi din ceea ce avem sau din ceea ce suntem. Putem oferi iubire, timp, credinţă, dar şi lucruri materiale. Poate ar trebuie să precizăm încă de la început: nu se numeşte jertfă renunţarea la ceea ce este surplus. Jertfă este atunci când renunţi la ceva ce chiar ţi-ar fi necesar, dar simţi că un altuia îi este şi de mai mare trebuinţă. Ca să fie jertfă, trebuie să simţi că dai, că faci ceva, că te dezlipeşti de ceva. O jertfă care nu se simte până în adâncul inimii, nu este o adevărată jertfă. Este diferenţă între acţiunile de binefacere, între filantropie, şi jertfă: una este să dai din ceea ce ai din abundenţă şi alta este să dai din ceea ce poate şi ţie îţi lipseşte sau să-ţi dai propria viaţă.

Dacă ne întrebăm ce putem jertfi, putem să luăm ca puncte de reper faptele de milostenie pe care ni le învaţă Catehismul Bisericii. Ne putem jertfi făcând faptele de milostenie sufletească care sunt:

  1. a sfătui pe cei ce sunt în îndoială;
  2. a învăţa pe cei neştiutori;
  3. a dojeni pe cei păcătoşi;
  4. a mângâia pe cei mâhniţi;
  5. a ierta celor ce ne-au supărat;
  6. a suferi cu răbdare nedreptatea;
  7. a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

După cum putem face jertfe şi prin faptele de milostenie trupească, fapte care sunt tot în număr de şapte. Acestea sunt:

  1. a da de mâncare celor flămânzi;
  2. a da de băut celor însetaţi;
  3. a îmbrăca pe cei goi;
  4. a adăposti pe străini;
  5. a vizita pe cei bolnavi;
  6. a vizita pe cei închişi;
  7. a îngropa pe cei morţi.

Însă cred că ştim deja acest lucru şi l-am experimentat: nimeni nu va jertfi niciodată nimic dacă nu are în el acea dragoste de Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele. Dragostea este izvorul şi puterea oricărui sacrificiu. Fără aceasta căutăm doar propriul bine, doar comoditatea şi confortul.

– Cresc meritele/harurile pe masura jertfelor?

În evanghelie Isus ne asigură: „oricine va părăsi case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt 19,29)”. În filmul „Gladiatoul”, pe care mulţi dintre noi l-am văzut, este o replică chiar la început: „ceea ce faceţi pe acest pământ are ecou în veşnicie”.  Putem spune că nimic nu se pierde: totul are ecou în veşnicie, totul se notează în cartea vieţii. Dumnezeu nu rămâne dator şi răsplăteşte cu siguranţă pe fiecare.

La această întrebare aş vrea să fac două precizări: jertfele nu trebuie făcute ca un fel de presiune pe care o putem exercita asupra lui Dumnezeu pentru a dobândi haruri. Nu putem spune: „Doamne, uite, eu am făcut asta şi asta. Acum dă-mi cutare şi cutare!”. Nu trebuie să facem jertfe cu gândul că-l vom putea, să spunem, şantaja pe Dumnezeu sau că-l vom putea condiţiona.

Iar a doua precizare este legată de discreţia jertfelor noastre (în afară de cele care fără de voia noastră devin mediatizate!). Trebuie să ştim că meritele sunt mult mai mici (ca să nu spun inexistente) când anumite lucruri se fac de ochii lumii. Jertfa are această caracteristică a bobului de grâu care moare în întunericul pământul, nevăzut şi neştiut de nimeni şi de acolo, din întuneric, dă roadele cele mai frumoase. Aşa trebuie să fie jertfele noastre: discrete, nu ţipătoare. Este ceea ce ne spune Isus în Evanghelie atunci când vorbeşte despre rugăciune, pomană sau post: să nu ştie stânga ce face dreapta, să nu vadă lumea, să nu te arăţi oamenilor, ci singurul care să ştie să fie Tatăl care cunoaşte şi vede toate şi care ne va răsplăti, care ne va da belşug de haruri (cf. Mt 6,1-18). Iar harurile sale nu sunt pe măsura jertfelor noastre, ci mult, mult mai mari: pe măsura inimii şi generozităţii sale infinite.

– Lacomi de haruri nepregatite pt noi, ne hazardam la jertfe nechibzuite.

În această afirmaţie tocmai aţi rostit un adevăr care este neglijat sau cel puţin uitat în zilele noastre. Noi oamenii părem să nu mai avem două caracteristici esenţiale: cunoaşterea de sine şi simţul măsurii. Acestea două – cunoaşterea de sine şi simţul măsurii – sunt esenţiale pentru roadele jertfelor noastre. Trebuie să fim conştienţi că există o măsură în toate, că excesul sau abuzul pot duce la dezastre spirituale. Şi nu doar spirituale.

Trebuie să ştim că omenirea nu are nevoie de acte de martiraj inutil sau de eroism ieftin. Omenirea are mai degrabă nevoie de oameni care să trăiască normal şi să facă mici gesturi, pe care le putem numi pe drept jertfe, dar gesturi prin care să ajute cu adevărat. Excesul, de orice fel, dăunează grav! Aşa cum ştim nu cantitatea, mărimea, bogăţia, forţa faptelor noastre contează, ci iubirea cu care le facem. Să punem iubire în ceea ce facem şi viaţa noastră va deveni o jertfă plăcută Domnului. Fără iubire nu contează nimic, absolut nimic. Jertfele făcute fără iubire sunt paradă, expoziţie, atât.

Să nu uităm acest adevăr: Dumnezeu nu ne cere nimic peste puterile noastre. Iar în tot ceea ce ne cere, vrea să punem mai întâi iubire. Restul sunt detalii, paradă!

Nicio jertfă fără iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Cele șapte bătălii de pe Golgota

 
Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

„Destul!” urlă de sus năprasnic.
„Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om… vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi  lanţurile toate
ce-i  leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi  în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!”

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi… deodată… făr-un geamăt,
Isus cel sfânt… S-a prăbuşit.

Porni  un vaiet în mulţime.
Isus… Isus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul  munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!…

„Vai, unde-s lanţurile, unde?”
strigă, venind de jos, un sol.
„Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!…”

„Mărire!” Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II.  În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

„O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?”

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni  nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: „Eli,
arată-Mă din nepătruns!”
Şi-n locul „omului durerii”,
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: „Dezbracă-Te şi-aruncă!”
Şi-a tresărit uşor Isus.
„Dezbracă-Te … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă… cămaşa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii  ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul  de neprihănire
şi semnul  sfintei  unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat…

Isus simţi venind deodată
ecoul unui  vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
„Opreşte-Te! Ai dat prea mult!”

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
„Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!”

„Nu-i  tot… ” Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar…

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ…

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi… boc!… boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar… boc! boc!… ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ…
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

„Hei, Tu, profet al învierii…”
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

„n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i  faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!”

„Nu eşti  Ben-David?” spune altul,
„eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?”

„Nu eşti  Mesia din vecie?”
rânjeşte unul din tâlhari.
„Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…”

„Prea mult!” Satan din nou încearcă.
„Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!”

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
„O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!…”

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
„Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat…”

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
„Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. „Eli!… Eli!…”

Deodată… c-un fior… mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

„Eşti vinovat!” striga oştirea.
„Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!…”

„Eli! Eli!…” se-aude-n bezne.
„Eli! Lama Sabactani!…
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!”

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar… ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: „Ava!”
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!”

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

*

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

 

   Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!    Matei 26, 42

Lupta de moarte din grădina Ghetsimani

   Când Isus a ajuns în grădina Ghetsimani, a ştiut că acolo va fi prins şi că Îl vor duce la o succesiune de procese şi că Îl vor umili, şi în cele din urmă Îl vor răstigni fără milă. Da, când apostolul Ioan descrie sosirea soldaţilor însărcinaţi cu prinderea lui Isus, spune: »Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei, şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?”« (Ioan 18, 4).

   Vedem mereu că scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă atotştiinţa lui Isus în toate relatările despre suferinţele Lui. Ei se concentrează aproape exclusiv asupra faptului că El ştia totul mai dinainte şi avea în mâinile Lui toate lucrurile, care se petreceau în jurul Lui. Toţi scriitorii Evangheliilor arată clar că Isus »ştia tot ce avea să vină asupra Lui«. Nimic nu avea loc la întâmplare în noaptea aceasta. El ştia foarte exact ce urma să aibă loc. Nimic nu era, care să nu fie în mâna Lui şi în mâna Tatălui Lui.

   Aceasta înseamnă că Isus ştia în detaliu ce va aduce cu sine moartea Sa. A ştiut mai dinainte de toate durerile şi chinurile, batjocurile şi umilirile pe care va trebui să le îndure. Înainte să intre în grădina Ghetsimani a cunoscut adevărul îngrozitor cu privire la ce va trebui să îndure. Şi cu toate acestea a fost gata să se plece pe deplin şi fără nici o rezervă voii Tatălui, ca să înfăptuiască planul veşnic al răscumpărării.

   În rugăciunea Lui din noaptea aceasta lupta cu această întrebare, aşa de evident cum nu se poate mai clar. Este vorba de unul din locurile din Scriptură cele mai uimitoare şi tainice. Descrie lupta Sa cu realitatea cea mai îngrozitoare prin care va trece foarte curând. Aici ni se oferă o privire uimitoare în inima Dumnezeului devenit om.

   Probabil că Isus cu ucenicii Lui au ajuns în grădina Ghetsimani în jurul miezului nopţii. În acest timp târziu, toţi dădeau semne de oboseală. O săptămână încordată era aproape pe sfârşite, o zi foarte încărcată se încheia. Dar chestiunea lui Hristos în grădina Ghetsimani era mult mai importantă decât somnul, şi de aceea nimic nu-L va reţine să meargă acolo să se roage.

   Hristos a fost om adevărat în toate privinţele. El era expus aceloraşi îngrădiri corporale, ca toţi oamenii. Şi El a simţit oboseala (Ioan 4, 6; Marcu 4, 38). A ştiut ce înseamnă să fi înfometat (Matei 21, 18). Avea sete, ca orice om (Ioan 4, 7; 19, 28). El a trăit toate sentimentele omeneşti. Câteodată a fost văzut cum plânge şi era întristat (Ioan 11, 35; Luca 19, 41). În unele împrejurări Şi-a descoperit mânia  (Ioan 2, 15-17). Cu toate că Scriptura nu spune textual că El a râs, sau a zâmbit, s-ar trage o concluzie falsă dacă s-ar spune că El a mers prin viaţă cu faţa întunecată. Ştim că S-a bucurat, în mod deosebit când păcătoşii au venit la credinţă (Luca 15, 4-32). Renumele Lui printre farisei ne lasă să recunoaştem că El nu a fost un individualist morocănos, ci era Unul care răspândea bucurie, fiind deseori în societatea altora, »un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor« (Luca 7, 34).

   În orice privinţă a fost om ca şi noi – cu excepţia însă a stării noastre de păcătoşenie. Dacă se pare că Scriptura scoate în evidenţă mai mult durerea şi întristarea Sa, decât bucuria, atunci o face numai pentru că, ştiind că El a trăit adâncul suferinţei umane într-o măsură nespus de mare, aceasta ne poate da o mare mângâiere în momentele noastre de necaz. În timpul rugăciunii Lui din această noapte se pare că toată suferinţa pe care El a cunoscut-o vreodată s-a năpustit deodată asupra Lui. La aceasta s-a adăugat un sentiment de frică în faţa încercării aspre de care va avea parte în ziua următoare. Toate acestea luate la un loc ne arată în mod deosebit pe »Omul Hristos Isus« şi lucrarea Lui de mijlocire făcută pentru noi.

   Ieremia a scris cartea Plângerile lui Ieremia ca un cântec de jale faţă de suferinţa prin care trecea Ierusalimul sub mâna Domnului, care-l încerca. Dar cu siguranţă, în afară de aceasta, versetul 12 din capitolul 1 este descrierea suferinţelor lui Hristos sub mâna lui Dumnezeu: »O! voi, care treceţi pe lângă Mine, priviţi şi vedeţi, dacă este vreo durere ca durerea Mea, ca durerea cu care M-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse!«

   Niciodată nu a fost cuprins sufletul vreunui om de atâta suferinţă. Niciodată nu vom putea înţelege adâncimea chinurilor lui Hristos, pentru că – vorbind sincer – nu putem să pricepem grozăvia păcatului, aşa cum a cunoscut-o El. Nici nu suntem în stare să cunoaştem groaza mâniei divine, aşa cum a cunoscut-o El. De aceea nu înţelegem durerea exprimată în rugăciunea din grădina Ghetsimani. Să nu ne mirăm dacă nu înţelegem însemnătatea rugăciunii. Şi cu toate acestea, în locul acesta este o bogăţie de imagini, care deseori sunt trecute cu vederea.

   Evanghelistul Matei descrie în felul următor cele întâmplate:

»Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, într-adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat zicând: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-L beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte.« (Matei 26, 36-44)

   În această luptă a lui Hristos sunt scoase în evidenţă trei aspecte: întristarea Sa, rugăciunea Sa fierbinte şi supunerea Sa.

Întristarea Sa

   Grădina Ghetsimani era un loc cunoscut pentru ucenici. Chiar şi Iuda ştia unde va fi Isus în noaptea aceasta, potrivit cu relatarea evanghelistului Ioan, căci »Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui« (Ioan 18, 2). Cu toată probabilitatea acest loc era o dumbravă cu măslini împrejmuită cu un zid. Se pare că avea numai o intrare, unde Isus a lăsat pe cei mai mulţi ucenici ai Săi, în timp ce a intrat cu Petru, Iacov şi Ioan ca să se roage. Aceşti trei constituiau cercul cel mai intim al însoţitorilor Lui. Deseori Isus a permis acestor trei ucenici să fie împreună cu El la diferite ocazii, în timp ce celorlalţi nu le-a permis să-L însoţească (compară cu Marcu 5, 37; Matei 17, 1).

   De ce a luat El pe aceşti trei cu El? În primul rând din pricina lor. Ei au avut privilegiul să fie martorii luptei înverşunate a lui Hristos în orele cele mai întunecate ale încercării Lui. În baza exemplului Lui, ei vor învăţa o lecţie deosebită, cum pot să iese dintr-o situaţie grea. Şi cu toate că mereu au adormit, au avut parte de multe, în timp ce Isus S-a rugat, ca să-şi dea seama cât de mare a fost chiunul pe care El l-a suferit.

   Ucenicii care au fost lăsaţi la intrarea în grădină au supravegheat în mod obişnuit poarta, ca Domnul să nu fie deranjat în timp ce se ruga. În această noapte deosebită ar fi trebuit ca şi ei să se dedice rugăciunii personale. Isus le spusese, că în curând vor trece printr-o încercare îngrozitoare. Ei puteau vedea, că El era îngrijorat. El a făcut tot ce a depins de El, ca să-i atenţioneze de pericolul care va veni. Evanghelistul Luca ne spune că Isus le-a zis: »Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită« (Luca 22, 40). Evanghelistul Matei relatează că El a trezit pe Petru, Iacov şi Ioan, după ce ei de două ori au adormit, şi de fiecare dată i-a atenţionat. Cu toate acestea nu avem nici un indiciu că vreunul din ucenici ar fi rostit o rugăciune scurtă. Aceasta arată cât de mulţumiţi au fost cu ei înşişi în siguranţa lor. Nu este nici un indiciu că au fost alături de Isus, sau că L-au încurajat. Da, este o ironie mare în faptul că atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu, Cel fără păcat, avea nevoie foarte mare de rugăciune în noaptea aceea, în timp ce ucenicii Lui slabi, uşor de atacat, nu aveau nici un simţ pentru ceea ce era aşa de necesar în ceasul acela. Erau surzi cu privire la ce le-a spus El.

   Aceasta este tipic pentru inima păcătoasă. Deseori, în starea noastră firească şi decăzută, nu suntem conştienţi de sărăcia noastră spirituală. Însă Hristos în starea Sa lipsită de păcat a ştiut foarte bine de slăbiciunea firii omeneşti, şi nu putea să doarmă, când convorbirea cu Dumnezeu era absolut necesară. Ucenicii au adormit cu toţii, cu toate că trebuiau să rămână treji.

   Cum au putut să adoarmă? Probabil că s-au simţit în siguranţă într-un loc cunoscut. După toate probabilităţile nu venea nimeni noaptea în locul acela. Uitând că unul dintre ei era trădătorul, şi-au închipuit că sunt în siguranţă. Au fost doborâţi de oboseala, pe care toţi o simţeau. Evanghelistul Luca spune că ei au adormit şi din cauză că erau cuprinşi de întristare (Luca 22, 45). Când suntem zdrobiţi de oboseală, dorim să dormim. Duhul lor îngrijorat a căutat o posibilitate de scăpare. Şi astfel au adormit şi au lăsat pe Isus să-Şi ducă singur chinurile sufletului.

   Isus nu a exagerat cu nimic, atunci când a spus ucenicilor Lui, că sufletul Lui este cuprins de o întristare ca de moarte. Chinurile, pe care le suferea în grădina Ghetsimani, erau în stare să-L ducă realmente în mormânt. Ar fi fost cu totul posibil, dacă Dumnezeu nu ar fi prevăzut pentru El o cu totul altfel de moarte. Evanghelistul Luca relatează că »sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ« (Luca 22, 44). Aceasta descrie o boală rară, dar bine documentată, cunoscută sub numele de haematidrosis şi care apare câteodată în stări de solicitare emoţională: când capilarele de sub piele se sparg din cauza încordării mari, apare la persoanele respective un amestec de sudoare cu sânge, care se scurge prin glandele sudoripare.

   De ce a simţit El un astfel de chin? S-ar părea că se temea de durerile şi chiunurile trupeşti legate de crucificarea Lui, de care va avea parte pe drumul spre Golgota. Însă mulţi au fost crucificaţi, fără ca gândul la crucificare să-i facă să transpire sânge şi apă. Presupunerea că Fiul lui Dumnezeu a suferit un chin aşa de mare din cauza fricii cu privire la ce I-ar putea face oamenii este de neimaginat. El Însuşi a învăţat: »Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul« (Matei 10, 28).

   Cu siguranţă, nu era moartea ca atare care a încolţit aşa de puternic sufletul Lui. El venise ca să meargă la moarte. Aceasta era ora pentru care venise. Este de neimaginat că în acest ceas târziu El a început să se îndoiască că trebuia să moară. În Ioan 12, 27 este notată o rugăciune a lui Isus, pe care El a rostit-o public mai înainte. El azis: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!«

   Aici însă, în grădina Ghetsimani, El se roagă: »Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!« Avea El îndoială cu privire la faptul că va trebui să moară? Se roagă El să fie salvat de la cruce? Unii comentatori, care vor să ocolească aceste urmări, au propus ca »paharul« de care voia să fie salvat, conform rugăciunii Lui, să fie înţeles ca fiind moartea prematură care Îl ameninţa în grădina Ghetsimani. După părerea lor, El S-a rugat ca planul de mântuire să nu fie zădărnicit prin moartea Sa prematură, înainte de moartea pe Golgota.

   Prin aceasta se trece cu vederea înţelesul biblic al »paharului«. Apostolul Ioan relatează cum Isus a fost prins scurt timp după aceea şi cum Petru a încercat să se folosească de sabia lui, ca să împiedice prinderea. Apoi se spune: »Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?« (Ioan 18, 11). Prin aceasta devine clar că la urma urmelor Tatăl a fost Cel care I-a dat paharul să-l bea.

   Ce se înţelege prin pahar? Nu este vorba numai de moarte. Nu sunt durerile trupului, pricinuite de crucificare. Nu era biciuirea sau umilirea. Nu era setea îngrozitoare, nu era chinul pricinuit de baterea cuielor în mâinile şi picioarele Sale, sau ruşinea de a fi scuipat, de a fi bătut. Nu erau nici măcar toate acestea la un loc. Toate aceste lucruri conţineau exact ce a spus Hristos că nu trebuie să ne temem de ele. El a spus: »Vă spun vouă, prietenii Mei; să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic« (Luca 12, 4).

   »Am să vă arăt«, adaugă El, »de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în geenă; da, vă spun, de El să vă temeţi« (versetul 5). Prin aceasta este clar de ce Hristos se temea mai mult cu privire la cruce: paharul de care voia să fie salvat, dacă este posibil, cuprindea revărsarea mâniei divine, căreia El îi era expus din partea Tatălui Său sfânt.

   Paharul era un cunoscut simbol vechitestamental al mâniei divine faţă de păcat. În Isaia 51, 17 se spune: »Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te Ierusalime, care ai băut din mâna Domnului potirul mâniei Lui, care ai băut, ai sorbit până la fund potirul ameţelii.« În Ieremia 25, 15-16, Domnul spune profetului: »Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea şi se vor ameţi şi vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei, pe care o voi trimite în mijlocul lor.« El adaugă: »Să le spui: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: >Beţi, îmbătaţi-vă, şi vărsaţi, şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul vostru!<” Şi dacă nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >Beţi!<”« (versetele 27-28).

   Paharul simbolizează aici judecata pe care o vor suferi cei necredincioşi, potrivit cu voia lui Dumnezeu. Ei beau până se îmbată şi li se face rău, aşa că vomită. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune celui păcătos: „Iubeşti păcatul? Ei, bine. Atunci bea din paharul păcatului până se goleşte!” Şi El îi lasă să guste consecinţele propriilor păcate, aşa că lucrul după care aleargă ajunge să le devină judecată, pe care El o lasă să vină asupra lor în toată asprimea ei. Lucrul pe care îl iubeau devine blestem, care îi îmbolnăveşte şi în cele din urmă mor. Asemenea vorbire simbolică, care prezintă paharul ca pe un simbol al judecăţii divine, se găseşte în tot Vechiul Testament (compară Plângerile lui Ieremia 4, 21-22; Ezechiel 23, 31-34 şi Habacuc 2, 16).

   Dacă Hristos S-a rugat ca – dacă este posibil – paharul să fie luat de la El, atunci El a vorbit despre faptul că El a trebuit să bea paharul mâniei lui Dumnezeu. Niciodată să nu ne lăsăm induşi în eroare că Hristos S-a temut de durerile trupeşti pricinuite de răstignire! El n-a tremurat niciodată în aşteptarea a ceea ce oamenii Îi vor face. În El nu era nici o urmă de teamă faţă de oameni. Dar în ziua următoare El »va purta păcatele multora« (Evrei 9, 28). Şi din pricina aceasta plinătatea mâniei divine se va revărsa asupra Lui. Într-un fel cu totul tainic, pe care duhul nostru omenesc nu-l poate înţelege, Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la Hristos, în timp ce Hristos era expus întregii puteri a mâniei divine împotriva păcatului.

   Să ne amintim că în Isaia 53, 10 se spune: »Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei« (vezi versiunea GBV 2001). Când Hristos atârna pe cruce, era încărcat cu păcatele poporului Său, suferind pentru ei mânia lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 5, 21 este explicat în mod asemănător ce s-a petrecut pe cruce: »Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.« Cu alte cuvinte: la cruce Dumnezeu a atribuit păcatele noastre lui Hristos şi pedeapsa pentru păcat a exercitat-o asupra Lui (compară cu 1 Petru 2, 24).

   Preţul păcatelor purtate de Hristos a fost văpaia mâniei divine. El l-a plătit pe deplin. Aceasta explică de ce în Matei 27, 46 a strigat cu toată durerea: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« Acest strigăt venit de pe cruce reflectă cât de amar a fost paharul care I-a fost dat. Nu este de mirare că voia ca paharul să fie luat de la El.

   Nu a recunoscut El, că nu exista nici o altă alternativă ca paharul să fie luat de la El? Desigur că da. Dar de ce rosteşte în grădina Ghetsimani o astfel de rugăciune? Deoarece prin aceasta a exprimat sincer frica pe care o simţea în momentul acela. El ştia că nu putea să spere să fie scutit de misiunea pe care o avea de a fi Mielul jertfit pentru păcat. Şi aceasta devine clar din restul cuvintelor rugăciunii Sale: »Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu« (Matei 26, 39). Să observăm că a doua oară S-a rugat în felul următor: »Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta.« Când chinurile sufletului au crescut, hotărârea Sa de a face voia Tatălui Său a devenit mai mare.

   Rugăciunea lui Hristos conţine o mărturisire sinceră a simţămintelor omeneşti. Şi în această rugăciune se descoperă predarea sistematică a acestor simţăminte omeneşti voinţei divine.

   Când Hristos a luat chip de om, toate slăbiciunile naturale ale omului au devenit parte componentă a existenţei Sale pământeşti – cu excepţia acelor slăbiciuni, care sunt păcătoase. În Evrei 4, 15 se spune: »Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.« Aşa cum am constatat la începutul acestui capitol, Hristos a cunoscut prin propia experienţă, cu excepţia păcatului, toate caracteristicile naturii umane muritoare. A obosit; a simţit foamea; a suferit dureri. Şi aici în grădina Ghetsimani a suferit cele mai mari dureri, cea mai mare frică şi strâmtorare a sufletului Său – chiar până la limita cu moartea. În această rugăciune El face cunoscut aceste sentimente. Ele arată existenţa umană a lui Hristos aşa de clar, cum nici un alt loc din Scriptură o face.

   Ceea ce Îl face pe Hristos aici să Se roage nu este slăbiciunea păcătoasă, ci este expresia slăbiciunii omeneşti normale, care nu se deosebeşte de foamea Sa, de setea Sa, sau de epuizarea Sa. Cu siguranţă Hristos nu a iubit suferinţa în sensul masochist (unul care se chinuie singur). Ar fi fost străin de fiinţa Lui omenească, dacă nu ar fi privit crucea cu îngrijorare şi teamă faţă de cele ce se vor întâmpla. Aceasta nu este laşitate şi teamă. Este aceiaşi spaimă, care ne cuprinde pe noi toţi, şi aceiaşi presimţire, care ne cuprinde pe furiş, când ştim că stăm înaintea unui eveniment deosebit de dureros. În cazul lui Isus, chinurile sufleteşti, pricinuite de ce urma să aibă loc, au ieşit foarte clar în evidenţă.

   Scriptura nu ne spune în niciun loc, că dumnezeirea lui Isus L-ar fi făcut să Se înalţe peste starea omului obişnuit sau să-I fi oferit trăsături supraomeneşti. Potrivit Scripturii, natura divină a lui Hristos nu a lezat fiinţa Sa omenească şi nici nu a împiedecat dezvoltarea ei. Dimpotrivă: tot ce spune Scriptura despre misiunea lui Hristos ca Mântuitor al nostru se bazează pe faptul că El a fost în totul Om. Evrei 2, 17 subliniază acest punct: »A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.«

   Domnul nostru nu a simulat că este om. El a fost om în adevăratul sens al cuvântului. Cu excepţia păcatelor noastre, pe El L-a caracterizat toată natura noastră de muritori. Şi, în acest moment în grădina Ghetsimani s-a arătat caracterul Său omenesc, cum nu s-a arătat niciodată în viaţa Sa. Cu siguranţă putem să înţelegem sentimentele Lui: groază, în aşteptarea a ce cerea Dumnezeu de la El; consternare faţă de ceea ce însemna aceasta pentru El; şi o dorinţă foarte mare să fie cruţat de mânia lui Dumnezeu, dacă cumva ar fi fost posibil. Toate acestea au condus la acea stare de întristare extrem de mare, pe care o simţea când privea crucea.

   Pe scurt spus: Isus a fost foarte întristat, căci ştia că toată vina păcatelor tuturor răscumpăraţilor din toate timpurile va fi atribuită Lui. El va fi expus, în locul altora, mâniei divine dezlănţuite cu toată puterea. Fiul sfânt al lui Dumnezeu, care niciodată nu a cunoscut nici cel mai mic păcat, a fost făcut păcat. Pe El Îl va lovi mânia divină (2 Corinteni 5, 21). Gândul la acest fapt L-a făcut să transpire sânge şi apă în adevăratul sens al cuvântului.

Rugăciunea Sa fierbinte

   Când din cauza aceasta Hristos a mers la cruce, sentimentele Lui de frică şi presimţirile Lui sumbre conţin manifestarea emoţilor omeneşti. Dorinţa Lui de a scăpa de mânia lui Dumnezeu cuprindea un sentiment omenesc normal şi uşor de înţeles. Dar această dorinţă şi toate emoţiile Lui omeneşti s-au subordonat conştient şi intenţionat voinţei lui Dumnezeu. Simplul fapt că El a avut aceste sentimente, nu este niciun păcat. Păcatul constă în cedarea la sentimentele şi preferinţele omeneşti în defavoarea voinţei lui Dumnezeu. Deoarece Isus ştia aceasta, toată viaţa Lui a fost caracterizată de supunere conştientă şi de bună voie faţă de voinţa Tatălui Său. El a spus: »Totdeauna fac ce-I este plăcut« (Ioan 8, 29). »Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui« (Ioan 4, 34). »Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes« (Ioan 5, 30). »Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes« (Ioan 6, 38).

   Cuvintele rugăciunii Sale din grădina Ghetsimani reflectă cum a avut loc această supunere. Rugăciunea exprimă în modul cel mai cinstit sentimentele umane ale lui Hristos. În aşteptarea mâniei divine S-a temut înlăuntrul Lui, iar după aceea a cerut ca, dacă este posibil, să nu aibă parte de ea.

   Dar de ce a formulat El această rugăciune tocmai în această oră? Din veşnicie, înainte de toate timpurile, se înţelesese cu Dumnezeu ca El să moară ca jertfă de ispăşire pentru păcate. El ştia cu certitudine că paharul mâniei lui Dumnezeu constituia o parte inevitabilă a lucrării de ispăşire.

   Cu toate că toate acestea sunt adevărate, Hristos în existenţa Lui umană trebuia să simtă povara într-un fel în care El niciodată nu a simţit-o. Omul Hristos Isus se apropia de ultimele lui ore pe pământ. Toate aceste sentimente umane normale trebuiau în mod inevitabil să se accentueze, pe măsură ce se apropia ora. Toată povara suferinţei şi fricii îngreuna înlăuntrul Lui în momentul când era gata să-Şi ia crucea. Aceste sentimente sunt exprimate în rugăciune. Este dovada că în orice privinţă El a fost om cu adevărat.

   Rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani a slujit totodată unui alt scop stabilit de Dumnezeu. A fost un exemplu pentru Petru şi ceilalţi apostoli. Desigur, Isus ştia că nu era posibil să se dea la o parte dinaintea exercitării judecăţii mâniei lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nu S-a întrebat în gândurile Lui dacă aceste lucruri s-ar fi putut evita. Şi cu toate acestea, cu această ocazie S-a rugat intenţionat cu voce tare.

   Isus S-a rugat deseori cu voce tare, din cauza celor care Îl ascultau (compară cu Ioan 11, 42). Există toate motivele să presupunem că această rugăciune din grădina Ghetsimani a fost formulată cu voce tare, pentru ca apostolii aflaţi în apropiere să audă. După ce Isus a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi Ioan, când a intrat în grădină, i-a rugat să rămână în apropiere şi să vegheze împreună cu El. Deoarece Isus ştia că Satana voia să-i cearnă, cum se cerne grâul, rugăciunea Lui trebuia să fie un model pentru ei. Ei puteau să înveţe o mulţime de lucruri, dacă ar fi fost ascultători atenţi.

   Probabil că din acest motiv în timpul rugăciunii Lui permanente adresate Tatălui se adresează ucenicilor Săi, îndemnându-i la veghere. Să observăm cuvintele Lui din evanghelia după Matei capitolul 26 versetul 41: »Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.« În aceste momente Isus lupta cu slăbiciunile propriei fiinţe umane. Încă o dată: acestea nu erau slăbiciuni păcătoase, şi erau afecţiuni omeneşti normale, nevoi şi sentimente care pot deveni păcate atunci când nu sunt supuse voinţei lui Dumnezeu.

   Petru a păcătuit, pentru că a dormit. Cu toate că în mod normal nu păcătuieşti dacă dormi, Hristos i-a încredinţat o misiune. El trebuia să rămână treaz alături de Hristos, să vegheze şi să se roage. Oboseala lui Petru, unită cu tristeţea mare din noaptea aceea, l-a făcut să-şi caute refugiu în somn. Cu toate că oboseala şi tristeţea nu sunt păcate în ele înşile, împrejurările trebuie subordonate voinţei lui Dumnezeu. Cu siguranţă duhul lui Petru a fost plin de voinţă (versetul 33). Dar carnea lui a fost neputincioasă. El trebuia să se roage, aşa cum a făcut Hristos – care în mod conştient Şi-a supus voiţa voinţei Tatălui şi a aşteptat de la Dumnezeu puterea pentru a rezista.

   Cuvintele rugăciunii lui Hristos lasă să se recunoască o mare intimitate între Tatăl şi Fiul. Oricând Isus S-a rugat, Isus S-a adresat lui Dumnezeu cu »Tată« (numai o singură dată a fost altfel: când atârna pe cruce şi simţea povara mâniei divine s-a rugat în aramaică cuvintele din Psalmul 22, 2 [»Eloi, Eloi, lama sabactani?«], care traduse înseamnă »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« – Marcu 15, 34). În ceea ce priveşte pe conducătorii iudei, era neobişnuit pentru ei să se adreseze lui Dumnezeu în rugăciune cu cuvântul »Tată«, căci după părerea lor aceasta arăta prea multă intimitate şi familiaritate. Da, ei au încercat de mai multe ori să omoare pe Isus, deoarece El numea permanent pe Dumnezeu Tatăl Său – înţelegând din aceasta că El Îşi revendica dreptul de Fiu al lui Dumnezeu, şi aceasta însemna o identitate absolută cu Tatăl (Ioan 5, 18; compară şi cu Ioan 10, 30-33). Filiaţiunea veşnică şi unică în felul ei a lui Isus dovedeşte identitatea Sa veşnică cu Tatăl (Evrei 1, 4-8). El este Fiul născut al lui Dumnezeu. Dar şi tuturor credincioşilor le este acordată o poziţie deosebită de filiaţiune prin primirea lor de către Dumnezeu ca fii (Galateni 4, 4-5). Şi de aceea Hristos a învăţat pe ucenicii Lui să se adreseze în rugăciune lui Dumnezeu cu cuvântul »Tată«.

   Aici în grădina Ghetsimani avem singurul loc din toată Scriptura unde Hristos în rugăciune se adresează lui Dumnezeu cu cuvintele »Tatăl Meu« (Matei 26, 39, 42 – vezi versiunea GBV 2001), unde intimitatea felului de exprimare este accentuată de pronumele »Meu«. Evanghelistul Marcu relatează că El S-a rugat astfel: »Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie« (Marcu 14, 36 – vezi GBV 2001). »Ava« înseamnă în limba aramaică »dragă Tată« sau »Tăticule« – o expresie mult mai intimă, da, copilărească, care vorbeşte de încredere şi simpatie.

   Rugăciunea lui Hristos a fost înainte de toate o rugăciune de supunere. Se recunoaşte aceasta din ceea ce de fapt este vorba: rugăciunea, dominată de rugămintea fierbinte a lui Hristos, nu cuprinde dorinţa ca paharul să se îndepărteze de la El, ci redă un ţel mai înalt, prezentat în dorinţa Sa repetată »… facă-se voia Ta!« (Matei 26, 42). De fiecare dată când a îngenunchiat să se roage, în centru a stat acelaşi lucru: »Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu« (versetul 39). »Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!« (versetul 42). »I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte« (versetul 44).

   Dorinţa Sa omenească normală a fost ca, dacă este posibil, să se depărteze judecata îngrozitoare care urma să aibă loc în curând. Dorinţa Lui de importanţă capitală – încuvinţarea finală a dorinţei, de care este vorba în rugăciune – consta însă în aceea, ca să se facă voia lui Dumnezeu.

Supunerea Sa

   Când Hristos se roagă: »Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu«, nu trebuie să ne gândim, că voia Tatălui ar fi alta decât voia Fiului. Ce recunoaştem noi aici este faptul că Fiul S-a supus conştient, intenţionat şi de bună voie cu toate sentimentele Lui umane voii desăvârşite a Tatălui. Rugăciunea prezintă exemplul de neegalat cum Hristos în natura Sa umană a supus totdeauna, în toate lucrurile, voinţa Sa voinţei Tatălui – şi totodată că nu există nici o contradicţie între voinţa divină şi sentimentele Lui umane.

   Aici trebuie să învăţăm o lecţie foarte importantă. Să ne gândim că Isus nu a avut nici o dorinţă nestăpânită păcătoasă, nici o dorinţă alterată de păcat şi nici o înclinaţie de a face răul. Şi cu toate acestea a trebuit ca nevoile Lui şi afecţiunile Lui să le supună voii lui Dumnezeu cu o aşa conştienţă şi dăruire intenţionată. Cu cât mai mult avem noi nevoie să predăm lui Dumnezeu inima noastră, sufletul nostru, mintea noastră şi puterea noastră! Slăbiciunile noastre, dorinţele noastre, plăcerile noastre – da, voinţa noastră – trebuie să le subordonăm conştient voii lui Dumnezeu, dacă dorim să fim în stare să ducem o viaţă spre onoarea lui Dumnezeu.

  În rugăciunea lui Hristos nu este vorba ca paharul să se depărteze de la El cu orice preţ. El S-a rugat ca paharul să se depărteze de la El numai atunci când există o altă posibilitate pentru împlinirea planului lui Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăciune lasă să se recunoască clar, că nu există nici o altă alternativă la jertfa Fiului Său, prin care păcătoşii pot fi mântuiţi. Dumnezeu nu a trimis pe Hristos ca El să moară în chip uşuratic. Dacă ar fi existat o altă cale, atunci ar fi ales-o pe aceasta. Dar pentru că nu exista o altă cale, paharul nu a fost luat de la Hristos.

   Este clar, că Hristos a ştiut aceasta, atunci când S-a rugat. Desfăşurarea acestor evenimente a fost stabilită în hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii – cu mult timp înainte ca Hristos să vină pe pământ. El a ştiut că El va trebui să fie Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. De aceea aceasta înseamnă că El, în această calitate, trebuia să suporte mânia lui Dumnezeu.

   Aceasta conduce la un alt motiv pentru care Hristos a formulat această rugăciune: în ea El a arătat nu numai cu adevărat afecţiunile Sale umane, făcând cunoscut frica Lui reală şi groaza de care era cuprins, gândind ce va însemna crucea pentru El. El a fost nu numai un exemplu remarcabil pentru Petru şi ceilalţi ucenici (ca şi pentru toţi creştinii tuturor timpurilor). Mult mai mult, El a descoperit taina cu privire la ce a fost în veşnicii, înainte de toate timpurile, între persoanele Dumnezeirii: Dumnezeu, Tatăl, şi Dumnezeu, Fiul, au hotărât împreună cu Duhul Sfânt să mântuiască pe cei aleşi. S-a hotărât ca Hristos să devină om şi să moară, ca să plătească preţul ispăşirii.

   Apostolul Pavel vorbeşte despre acest lucru în scrisoarea sa adresată lui Tit. El începe scrisoarea cu următoarele cuvinte: »Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă ..« (Tit 1, 1-2). Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică mai înainte de veşnicii – înainte de a fi existat vre-o creatură, cărora să le fi dat făgăduinţa. De aceea se pune întrebarea: Cui a făgăduit-o? Este clar că aceasta descrie o înţelegere care a avut loc între Persoanele Dumnezeirii, care avea în vedere mântuirea celor aleşi.

   În 2 Timotei 1, 9 răsună adevărul din Tit 1, 2. Apostolul Pavel spune acolo, că Dumnezeu »ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.« Cu alte cuvinte: arvuna veşnică a mântuirii noastre include o făgăduinţă, pe care Tatăl a dat-o Fiului înainte de veşnicii. Toată nădejdea noastră cu privire la viaţa veşnică constă în acea făgăduinţă veşnică, care a fost dată lui Hristos.

   În baza dragostei Lui veşnice faţă de Fiul Său, Dumnezeu, Tatăl, I-a făgăduit un popor de răscumpăraţi. De aceea Hristos vorbeşte deseori despre cei răscumpăraţi, ca despre aceia pe care Tatăl I i-a dat (Ioan 17, 9, 11; compară cu Ioan 6, 37-39).

   Hristos la rândul Lui a făgăduit să moară pentru cei ce fac parte din acest popor, în timp ce animalele de jertfă nu puteau să facă nici o ispăşire. Exista numai o posibilitate, prin care ei puteau fi mântuiţi. Un locţiitor uman – desăvârşit de drept, la care nu se putea găsi nici un fel de vină – va trebui să poarte pedeapsa pentru păcat în locul lor. Şi numai Fiul lui Dumnezeu devenit om a îndeplinit această condiţie. De aceea Hristos S-a declarat gata să vină pe pământ cu intenţia clară de a muri ca jertfă pentru păcat. Aceasta va fi partea Lui în înţelegerea cu privire la mântuirea noastră. Din dragoste S-a supus voinţei Tatălui, ca să dobândească mântuirea pentru poporul Său. Aceasta este afirmaţia de bază din Evrei 10, 4-9:

   »Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: >Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!<” După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”«

   În supunerea lui Hristos faţă de voia Tatălui s-a exprimat dragostea Sa veşnică faţă de Tatăl. Intuiţia normală este contrazisă şi este misterios să gândeşti că Fiul a murit şi că Tatăl Şi-a revărsat mânia asupra Fiului. Însă în adâncimea intenţiei de mântuire s-a exprimat dragostea curată dintre Tatăl şi Fiul. Şi de aceea mai înainte de veşnicii Fiul S-a supus conştient şi intenţionat voii Tatălui, aşa că drumul spre cruce era hotărât.

   Aceasta include adevărul cel mai important care ni se descoperă în rugăciunea lui Isus din grădina Ghetsimani. Aici recunoaştem un instantaneu al celor întâmplate, pe care îl descrie Filipeni 2, 6-8. Acolo se spune despre Isus Hristos: »El … n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.« Rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani ne oferă o privire în sufletul Său şi în inima Sa, atunci când a înfăptuit această trecere. Descopere cât de mare a fost jertfa pentru El, care a constat în a muri pentru noi.

   Când Hristos a terminat rugăciunea, I S-a dat victoria cerută. Din chinurile sufletului Său a trecut în armonia desăvârşită a voinţei Tatălui Său. A fost gata să meargă la cruce şi să golească paharul amar al mâniei divine asupra păcatului.

   Duşmanii Lui se apropiasără deja. Liniştea cu care Hristos le-a ieşit în întâmpinare, şi farmecul liniştit care-l reflecta pe tot drumul suferinţelor Lui sunt o dovadă clară că Dumnezeu, Tatăl, a auzit strigătul inimii Fiului Său din grădina Ghetsimani şi i-a răspuns.

 

DROGURILE-   1.  Ce înseamnă dependența de droguri?


   Dependența de un drog reprezintă o nevoie puternică de a-l consuma, ca rezultat al folosirii acelui drog. Când se stabilește dependența psihologică, consumatorul crede că drogul reprezintă o necesitate. Când se stabilește dependența fizică, transformările care au avut loc în organism fac ca acel drog să fie vital pentru funcționarea organismului.

   2.  Ce pericole există în consumarea cocainei și marijuanei?
   Cocaina este un excitant puternic. Din punct de vedere fizic, aceasta crește tensiunea arterială și pulsul, produce vasoconstricția capilarelor sanguine, dilată pupilele și reduce pofta de mâncare. Din punct de vedere psihic, produce euforie, simțăminte de mulțumire de sine, iritabilitate și idei paranoide. Dependența de cocaină este una din cele mai puternice, iar dozele mari pot provoca moartea. Marijuana este un halucinogen ce produce euforie, destinde procesele inhibitoare și denaturează comportamentul. În plus, marijuana slăbește sistemul imunitar al organismului, iar vătămarea pe care o produce este ireparabilă.

   3.  Care sunt motivele pentru care unii folosesc drogurile?
   Pentru unii, folosirea drogurilor vine din dorința de a se conforma standardelor prietenilor, iar alții le folosesc ca să atingă performanțe și să aibă câștiguri mari financiare. La mulți este impulsul de a ajunge pe culme. Viața ne confruntă cu multe probleme, iar oamenii sunt într-o continuă căutare a unor soluții universale, dar, în loc de a aduce soluții, drogurile perpetuează acea problemă, deoarece după o perioadă de “vârf”, urmează o perioadă de cădere, și apoi vine dorința de a relua folosirea acelui drog. Între timp, problema inițială rămâne nerezolvată.

   4.  Ce etape ar trebui parcurse pentru a întrerupe consumul de droguri?
• Crezi că victoria este posibilă;
• Reclădește respectul de sine și simțământul valorii personale;
• Ia o hotărâre fermă de a abandona acest obicei; distruge rezervele de droguri pe care le mai ai;
• Întrerupe legăturile cu cei ce-ți furnizau droguri, cât și cu cei ce le folosesc;
• Nu te duce în locuri ispititoare în acest sens;
• Găsește-ți o ocupație utilă, fă-ți un program de exerciții fizice;
• Apelează la ajutor profesional dacă este nevoie;
• Pregătește-te pentru simptomele de reacție, care apar ca urmare a abstinenței. Folosește-ți voința: “Eu aleg acest lucru”;
• Apelează la puterea și ajutorul lui Dumnezeu. Roagă-te și citește. Filipeni 4.13;
• În problemele pe care le ai, încrede-te în Hristos. El îți poate da pacea.

   5.  Una dintre problemele ce tulbură pacea minții omului este teama de judecată. Ce spune Scriptura despre acest lucru?
2Corinteni 5.10: “Căci ……………….. trebuie să ne înfățișăm în fața scaunului de ……………….. a lui Hristos”.

PROFEŢIA

   6.  În ce profeție e menționată judecata?
   Daniel 8.14: “Până vor trece 2300 de zile, apoi Sanctuarul va fi ………………..”
Ezechiel 4.6: “O zi reprezintă un ………………..”

   7.  Când a început această perioadă de timp profetică?
   Daniel 9.25: “De la darea poruncii pentru ……………….. a Ierusalimului”. Decretul acesta important despre care se relatează în Ezra 7, a fost dat în toamna anului 457 î.Hr. de către regele persan Artaxerxe I.

   8.  Ce perioadă din cei 2300 de ani a fost desemnată pentru încercarea poporului evreu?
   Daniel 9.24: “……………….. săptămâni au fost hotărâte pentru poporul tău”. 70 de săptămâni – 490 de ani. Pornind de la începutul lui 457 î.Hr., cei 490 de ani ne duc la încheierea anului 33 d.Hr. Deoarece decretul a fost dat în toamna anului 457, cei 490 de ani se vor încheia în toamna anului 34 d.Hr. În acest an, Ștefan, primul martir creștin, a fost omorât cu pietre, astfel sfârșindu-se timpul de har, de probă, destinat evreilor.

9.  Cum se identifică data botezului lui Hristos?
   Daniel 9.25: “De la darea decretului până la ………………..” vor fi 69 de săptămâni. 69 de săptămâni = 483 de zile = 483 de ani. Pornind din toamna anului 457 î.Hr., 483 de ani se împlinesc în toamna anului 27 d.Hr. Conform profeției, Isus a venit la acea dată la Iordan, a fost botezat de Ioan, și a fost uns ca Mesia de Duhul Sfânt.

   10. Între anii 27 și 34 d.Hr., au fost 7 ani sau 7 zile, sau o săptămână. Ce s-a întâmplat la mijlocul acestei săptămâni?
Daniel 9.27: “La ……………….. săptămânii, Unsul (Mesia) va face să înceteze ……………….. și darul de mâncare”. Chiar la jumătatea acestui interval, în primăvara anului 31 d.Hr., Isus a urcat Golgota și a murit pe calvar. El, Jertfa cea mare, a făcut ca toate celelalte jertfe să înceteze.

   11. Ne-am ocupat de 490 din cei 2300 de ani. Deci ne-au mai rămas 1810 ani. Când sfârșesc aceștia și ce se întâmplă la acea dată? Ajungând 1810 la 34 d.Hr., ajungem la toamna anului 1844.
Daniel 8.14: “Apoi Sanctuarul (Sfântul Locaș) va fi ………………..”

SANCTUARUL

   12. Înainte de Calvar a existat un Sanctuar israelit. Care erau părțile sale componente și cum era acesta mobilat?
   Exod 40.6-8: curtea cu ……………….. pentru jertfe.
Exod 28.29; 40.22-27: Locul Sfânt (Sfânta) cu masa, pâinile, sfeșnicul și altarul, ………………..
Exod 26.33-34: Locul Prea Sfânt (Sfânta Sfintelor), cu chivotul mărturiei și capacul ispășirii.

13. Descrie serviciul care avea loc în Locul Sfânt în fiecare zi.
   Leviticul 4.1-4,32: Păcătosul își mărturisea păcatele asupra mielului (bou, berbec, etc…) și ……………….. apoi preotul lua sângele animalului și îl ducea în sfântul locaș. În serviciul preînchipuitor, zi de zi păcatele erau transferate de la păcătos asupra mielului, preotului și apoi asupra sanctuarului.

   14. Acest sanctuar trebuia să fie curățit. Ce serviciu de curățire avea loc odată pe an?
   Leviticul 16.6-8,15,21: Marele Preot slujea în Sfânta Sfintelor. Ţapul pentru Domnul era sacrificat; țapul pentru Azazel era izgonit.
Leviticul 23.27: Această zi a ……………….. era a zecea zi a lunii a șaptea.

   15. Care era semnificația zilei ispășirii?
   Leviticul 16.30: Se va face ……………….. ca să fiți curățați.
Leviticul 23.29: Israeliții puteau fi ……………….. din popor. Aceasta era o zi a curățirii, o zi a judecății.

16. Acest sanctuar israelit era o umbră a Sanctuarului ceresc (Evrei 8.5). Care trei etape ale activității lui Hristos reprezenta aceasta?

Sanctuarul israelit         Sanctuarul creștin
Locul                 Hristos          Date                       Activitatea
• Curtea                Calvarul        Mielul   31 d.Hr.        Jertfa
• Sfânta                În ceruri       Preotul   31-1844       Mijlocirea
• Sfânta Sfintelor  În ceruri       Marele Preot  1844     Mijlocire și judecată de cercetare

   17. Având în vedere aceste lucruri, care este semnificația anului 1844?
• Evrei 8.1: Hristos Și-a asumat rolul de ………………..
Daniel 7.13: Este descrisă schimbarea funcției și a activității Sale;
• Daniel 8.14: A început ……………….. Sanctuarului. Așa cum simbolul păcatului aștepta curățirea care avea loc în Ziua Ispășirii în poporul Israel, în același fel rapoartele păstrate în ceruri în care sunt scrise păcatele oamenilor așteaptă curățirea din ziua creștină a ispășirii care a început în anul 1844;
• Daniel 7.9-10: Această curățire implică judecata de cercetare sau judecata preadventă care va stabili în dreptul fiecărei persoane dacă va fi mântuită sau nu.

   18. La data când a început această judecată în ceruri, ce se desfășura pe pământ?
   Apocalipsa 14.6-7: Pretutindeni în lume a răsunat solia: A sosit ceasul ……………….. lui Dumnezeu.
Apocalipsa 12.17: Biserica rămășiței lui Hristos și-a început misiunea.

JUDECATA

   19. Descrie scena judecății.
   Daniel 7.9: Dumnezeu este judecătorul.
Daniel 7.10: Îngerii sunt martorii. Rapoartele (cărțile) din ceruri sunt dovezile.
Iacov 2.10-12: Legea este Legea Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu.
Apocalipsa 12.9-10: Satana este acuzatorul.
Daniel 7.13: Hristos este apărătorul.

   20. Cum poți avea pace știind că trebuie să stai în fața judecății?
   1Timotei 2.5: Lasă-L pe Isus să-ți fie ……………….. adică Marele tău Preot.
1Ioan 2.1: Lasă-L pe Isus să fie ……………….. adică Avocatul tău. Când accepți sângele ispășitor al lui Isus, Legea Sa și botezul Său, cazul tău trece în mâinile Sale pline de îndurare și tu poți avea PACE.
Psalm 119.165: Te vei bucura de ……………….. pace.
Isaia 26.3: Vei avea ………………..
Romani 5.1: Fiind socotiți neprihăniți, avem ……………….. prin Isus.
( )   Doresc ca Hristos să fie Apărătorul meu. Accept jertfa Sa, Legea Sa și botezul Său.
( )   Doresc pacea minții pe care mi-o poate da numai Isus.
Textul de memorizat: Romani 5.1.

Hotaraste-te

CREIERUL

   1.  Cât de uimitor este creierul omenesc!
   Dacă omul ar construi un computer care să egaleze capacitățile propriului său creier, dimensiunea lui ar trebui să fie de trei ori cât Empire State Buildin, unul din cei mai înalți zgârie-nori aflat în SUA. De asemenea, ar avea nevoie de energia cascadei Niagara pentru a fi alimentat și de toate apele acesteia pentru a-l răci. Ar trebui să aibă toate circuitele tuturor stațiilor de radio și televiziune din lume. Don Hawley a spus: “Considerați-vă mintea capitala corpului. Sistemul dumneavoastră nervos este ca o rețea complexă de telegraf care emite în mod constant mesaje cu cea mai mare viteză. Celulele nervoase necesită doar 1/1000 dintr-o secundă pentru a se odihni înainte de a prelua un alt semnal, așa că aceste mesaje sau impulsuri nervoase pot goni prin organism cu viteze de aproape 350 km pe oră.” Come Alive, p.31.

   2.  Care sunt principalele părți și funcții ale creierului?
   Creierul posterior sau măduva spinării controlează procesele legate de inimă cum ar fi respirația, bătăile inimii, actul reflex al deglutiției (înghițirii) în timp ce creierul mijlociu este centrul reflexelor legate de ochi. În spatele frunții se află lobul frontal al creierului sau cortexul cerebral. Acesta conține centrii superiori ai conștiinței, rațiunii, memoriei și gândirii. El coordonează toate mișcările și mușchii întregului corp. În acest loc se nasc planurile noastre; cu ajutorul acestui segment al creierului învățăm lucruri noi, ne aducem aminte și alegem între bine și rău. În acest punct – capacitatea creierului de a raționa și a lua decizii – ne asemănăm cu Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului. Suntem ființe superioare libere care ne putem exersa dreptul de a lua hotărâri.

ALEGEREA CEA REA

   3.  Isus istorisește viața unui tânăr care a făcut o alegere greșită:
   Luca 15.11-12: El a spus: “Tată ………………..”
Prima problemă a sa a fost aceea că nu și-a înțeles bine tatăl. Îl considera un tiran, un Dumnezeu care judecă aspru și nu un Dumnezeu al dragostei. Prea multe reguli: nu mânca asta, nu îmbrăca asta, nu te duce acolo. El dorea LIBERTATEA!

   4.  Care a fost cea de a doua decizie greșită a sa?
   Luca 15.13: A plecat într-o țară ………………..
A plecat departe de Dumnezeu, departe de legea și dragostea Sa.

   5.  Care a fost următorul pas în jos?
   Luca 15.13: Și-a ……………….. averea ducând o viață ………………..
N-a lipsit de la petreceri și baluri. A fumat cele mai scumpe țigări și a băut cel mai fin rom. A frecventat cinematografele și a practicat jocurile de noroc. Nu i-a păsat care zi e Sabatul. În fiecare noapte era alături de altă fată – și acestea știau cum să-l cucerească! Își trăia viața lui – o viață destrăbălată.

   6.  Dar pe pământ lucrurile nu durează o veșnicie. Ce s-a întâmplat?
   Luca 15.14-16: Și-a cheltuit ……………….. Apoi a venit o foamete; și-a luat de lucru ca ……………….. Cât de mult tânjea să poată mânca din hrana porcilor!
Matei 7.13: Căci largă este poarta și ……………….. calea care duce la pieire și ……………….. sunt cei ce merg pe ea.
Nu cumva ai făcut și tu o alegere greșită? Nu cumva te afli pe calea spre pieire? De ce să nu te oprești înainte de a ajunge îngrijitor la porci?

ALEGEREA CEA BUNĂ‚

   7.  Apoi s-a întâmplat ceva minunat. Ce anume?
   Luca 15.17: Și-a venit în ……………….. (i-a venit mintea la loc). Pe calea cea rea el nu era în toate mințile. Nu era întreg la minte. În cocina de porci și-a venit în fire. Acum Dumnezeu putea comunica cu el. Poate Dumnezeu comunica cu tine? ……………….. Primul pas este ATENŢIA!

   8.  Ce viziune nouă a dobândit risipitorul?
   Luca 15.17: Slujitorii ……………….. meu au belșug de pâine iar eu ………………..!
Tatăl meu nu poate fi așa cum gândeam eu despre El. Nu poate fi un tiran plin de ură: trebuie să fie un Dumnezeu al dragostei! A dobândit o nouă viziune despre Dumnezeu.

   9.  Care a fost al treilea pas făcut?
   Luca 15.18: Mă ……………….. scula și mă voi duce la Tatăl meu.
Al treilea pas îl constituie HOTĂ‚RÂREA. Și-a venit în fire! Poate s-a mai gândit la acest lucru și înainte, dar nu a avut puterea să ia o hotărâre. Acum a luat-o. De ce nu te-ai hotărî și tu – chiar acum?

10. Următorul pas l-a constituit mărturisirea cu pocăință.
   Luca 15.18-19: Voi spune: Tată, am ………………..

   11. Care a fost pasul final?
   Luca 15.20: Și el s-a sculat și a ………………..
ACŢIUNEA! A trecut la acțiune. S-a sculat și a plecat.

TATĂ‚ ȘI FIU

   12. În timp ce el dusese o viață destrăbălată, tatăl său plângea. Zi după zi tata privea de-a lungul drumului. Noapte de noapte privea cu felinarul. Va veni oare în noaptea aceasta? Apoi, într-o zi a zărit un chip dincolo de creasta dealului și l-a cunoscut că este fiul său.
Luca 15.20: Tatăl său ……………….. a alergat și a căzut pe grumazul lui și l-a ……………….. N-a ținut cont de zdrențe, de mirosul urât. L-a îmbrățișat doar și l-a iubit. Cum ai putea să spui nu unui Dumnezeu ca acesta?

   13. Ce a devenit un simbol al reîntâlnirii și sărbătorii?
   Luca 15.23: Vițelul îngrășat! ………………..-l! Să-l mâncăm!
Un vițel nevinovat – al cărui sânge a fost vărsat; a cărui carne a fost mâncată. Moartea sa înseamnă sărbătorirea unei noi vieți. Vițelul îl reprezenta pe Isus. Sângele Său a curs pe crucea Golgotei. Trupul Său a fost străpuns. Moartea Sa era o celebrare a vieții noi.
Vei accepta și tu vițelul, sângele prețios al lui Isus? ………………..

   14. Ce a mai făcut Tatăl? Ce simbolizează acest lucru?
   Luca 15.22: Puneți-i un ……………….. în deget. Inelul era un semn al apartenenței, un sigiliu al autorității.
Ezechiel 20.20: Sfințiți ……………….. Mele care sunt un ……………….. între Mine și voi.
Vei primi inelul, Sabatul cel sfânt al lui Hristos? ………………..

   15. Ce dar binevoitor i-a făcut tatăl?
   Luca 15.22: Aduceți repede ……………….. cea mai bună, îmbrăcați-l cu ea și acoperiți-i zdrențele cu tot ce am eu mai de preț!

16. Ce reprezintă haina?
   Isaia 61.10: M-a îmbrăcat cu hainele ……………….. și cu mantaua ……………….. Aceasta este haina mântuirii.
Galateni 3.27: Toți care ați fost ……………….. pentru Hristos, v-ați ……………….. cu Hristos.
Aceasta este haina botezului. În interior mântuire, în exterior botez: aceasta este haina. Vrei să îmbraci haina oferită de Hristos chiar acum? ..l………………

   17. Care a devenit acum statutul acestui tânăr?
   Luca 15.19: Tânărul a spus: Fă-mă ca ………………..
Luca 15.24: Dumnezeu i-a răspuns: Acesta este ……………….. Meu.
Când un om pierdut acceptă vițelul, inelul și haina, el nu mai este rob, ci fiu al lui Dumnezeu.

HOTĂ‚RĂ‚ȘTE-TE

   În această seară Dumnezeu stă în fața ferestrei înstelate a cerurilor, căutându-te pe tine. Este hrană din belșug în casa Tatălui tău. De ce să nu te întorci azi? Vino-ți în fire – chiar acum. Nu mai sta să-ți schimbi hainele; niciodată nu-ți vei putea cumpăra altele noi. Nu sta să te mai speli, este suficientă apă acasă. Vino așa cum ești. Să nu-ți pese de ceea ce vor spune vecinii; tatăl te va acoperi. Nu te îngrijora de ceea ce va face fratele tău mai mare. Dumnezeu îți va purta de grijă.
VINO-ŢI ÎN FIRE! Scoală-te și vino! Hotărăște-te! Treci la acțiune. Acceptă vițelul – sângele lui Hristos. Primește inelul – Sabatul Său. Îmbracă haina – botezul lui Hristos. Alătură-te familiei lui Hristos. Fii un fiu al lui Dumnezeu.
( )   M-am hotărât! Mă întorc acasă la Tatăl.
( )   Accept vițelul: harul Său; inelul: Sabatul Său; haina: mântuirea și botezul Său!
Textul de memorizat: Luca 15.24.

Pericolele unei credinţe superficiale. Trezirea din letargia spirituală

A. W. TozerPreţul nostru: 23.00 RON

Detalii produs

Număr pagini: 184
Codul produsului: 12963
Dimensiuni produs: 145 x 205 mm

Descrierea produsului

O chemare pentru toți creștinii să treacă de la o trăire superficială, la o credință profundă.

În „Pericolele unei credințe superficiale”, renumitul teolog A. W. Tozer îi avertizează pe credincioșii în Hristos împotriva marelui pericol al letargiei spirituale. El îi îndeamnă pe creștini să fie conștienți de vremurile în care trăiesc și să recunoască faptul că tentativa de a trăi „pe pilot automat” le subminează de fapt credința. Pentru Tozer, riscurile sunt atât de semnificative încât „ruperea de tirania letargiei spirituale – indiferent cu ce cost – ar trebui să fie prioritatea numărul unu a fiecărui creștin.”

În această compilație nepublicată până în prezent, cei ce-L urmează pe Hristos vor descoperi din nou importanța împotrivirii curajoase față de somnolența morală și spirituală. De asemenea, vor vedea importanța vegherii în contextul ispitelor și distracțiilor permanente.
Descoperă trezirea spirituală și schimbarea pe care Duhul Sfânt le poate aduce în viața ta pe măsură ce te supui în întregime lui Dumnezeu și umbli într-o credință mai profundă!

A. W. TOZER a început căutarea sa după Dumnezeu la vârsta de 17 ani, după ce a auzit un predicator pe stradă în Akron, Ohio, și a continuat toată viața. Teolog autodidact, Tozer a fost și pastor, scriitor și un editor a cărui remarcabilă îndemânare în folosirea cuvintelor continuă să capteze intelectul și să stimuleze sufletul credinciosului contemporan. Este autorul a peste 40 de cărți, „Urmărirea lui Dumnezeu”, „Cunoașterea Celui Preasfânt” și „Scopul omului” fiind considerate lucrări devoționale clasice.

 

CUPRINS

Cuvânt înainte de pastor Gary Wilkerson
Introducere: Un adevărat profet al bisericii

Partea I: Pericolele cu care se confruntă Biserica Evanghelică

1. Pe marginea apostaziei
2. Căutarea unui substitut pentru Dumnezeu
3. Platforma pentru falsa învățătură
4. Efectul letargiei spirituale
5. Procesul rătăcirii
6. Legea irepresibilă a consecinței

Partea a II-a: Provocări ale Bisericii Evanghelice

7. Surse de pericol în biserică
8. Pericolul victoriei și al înfrângerii
9. Pericolul robiei și al libertății
10. Pericolul lenevirii și al activismului
11. Pericolul prosperității și al adversităților
12. Pericolul trăirii amânate

Partea a III-a: Calea biruinței acestor provocări

13. Rezistând propagandei lumii
14. Meditând asupra căilor noastre
15. Trăind în dinamica Împărăției lui Dumnezeu
16. A fi gata să lupți lupta cea bună
17. Trăind asumat ca un creștin

O scurtă biografie a lui A. W. Tozer

 

Introducere

Un adevărat profet al bisericii

De-a lungul istoriei, Biserica a fost inundată de profeți autoproclamați. Ori de câte ori aud despre astfel de profeți, nu pot să nu mă gândesc la porunca lui Dumnezeu pentru Israel din Deuteronom 18:22: „Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc și nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală; să n-ai teamă de el.”
E un lucru periculos pentru cineva să pretindă că e prooroc. Dintre toate slujbele prezentate în Scriptură aceasta e cea mai ușor de identificat, adică îți poți da seama când o persoană nu rostește cu adevărat un cuvânt profetic de la Dumnezeu. Poate că Pavel avea în minte tocmai acest lucru când a scris: „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei și ceilalți să judece. Și dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteți să proorociți toți, dar unul după altul, pentru ca toți să capete învățătură și toți să fie îmbărbătați. Duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (1 Cor. 14:29-33).
Din nefericire se pare că astăzi mulți din biserică acceptă pe oricine se pretinde prooroc. Se țin de fiecare cuvânt proorocit indiferent dacă ceea ce s-a proorocit se materializează sau nu. Ceea ce contează e oratoria de moment. Totuși, proorocii pe care îi găsim în Scriptură au rostit cuvinte care s-au împlinit. În Vechiul Testament, proorocii vorbeau despre lucruri viitoare; în Noul Testament ei slujeau pe post de depanatori ai Bisericii, indicând erorile și ereziile și apoi oferind soluția care să îndrepte grupul de credincioși înapoi la Hristos. Ei vedeau limpede, vorbeau precis, și erau rareori – dacă erau vreodată – apreciați pentru asta. Așa cum a spus și Isus atât de elocvent: „Nicăieri nu este prețuit un prooroc mai puțin, decât în patria și în casa lui” (Mat. 13:57).
Când e vorba despre un astfel de prooroc, A. W. Tozer iese în evidență dintre toți ceilalți. El își începe cartea afirmând că „am să-mi asum puțin riscul să proorocesc.” El spune că poate să întrevadă că va veni o vreme când cei din Biserică vor abandona învățătura evanghelică – o vreme când „casa va fi lăsată pustie și nu va mai fi între ei niciun om al lui Dumnezeu, un om în care să locuiască Duhul Sfânt.” Pe bună dreptate putem spune că am trăit să vedem începutul împlinirii acestei proorocii. Și din nefericire, ca în cazul profeților din vechime, biserica evanghelică l-a auzit pe Tozer, dar nu l-a ascultat.
Critica lui Tozer la adresa bisericii nu e pornită din malițiozitate, ci mai degrabă dintr-o dragoste profundă față de trupul lui Isus Hristos, credincioșii. El are o dragoste înfocată față de biserică, una adânc înrădăcinată în adevărul biblic ce nu se schimbă odată cu timpul. El a înțeles că multe din problemele cu care se confruntă biserica de azi, sunt cele cu care s-au confruntat și înaintașii săi cu câteva generații în urmă. Avea dreptate bătrânul propovăduitor din Eclesiastul când zicea „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9).
De aceea, când Tozer a văzut că apar în adunare lucruri pe care le considera dăunătoare dezvoltării spirituale, se indigna și vorbea cu îndrăzneală împotriva lor. Totuși arăta și calea de îndreptare. Spunea pericolului pe nume, apoi oferea grupului pe care îl critica, soluția biblică centrată pe Hristos. În această carte, esența pericolului perceput de Tozer, este o credință superficială ce duce la letargie spirituală. Această condiție spirituală a bisericii o face vulnerabilă la atacurile vrăjmașului.
Remediul propus de Tozer este la fel de drastic pe cât de certă e condiția spirituală a bisericii. Unul din lucrurile semnalate de el a fost faptul că lumea a intrat prea mult în creștini și că cei credincioși trebuie să se separe de lume. Această idee a separării de lume s-a cam pierdut în această generație. Biserica este atât de întrețesută cu lumea din jur, încât cele două sunt în esență una și aceeași entitate. Tozer afirmă că dacă credincioșii nu se separă de lume, vor sucomba în letargie spirituală.
Tozer nu putea accepta atitudinea juvenilă între credincioșii din Biserică. Nu putea tolera creștinii care se plictisesc ușor și care se uită în jur după distracții pentru a scăpa de sentimentul de plictiseală. Pentru Tozer, distracțiile în biserică sunt forme prin care biserica se sincronizează cu lumea spre pierzarea ei. Pentru el, dorința bisericii de a „ține pasul cu lumea de azi” era un nonsens. O biserică lumească, în concepția lui Tozer, e un oximoron și cu totul anatema.
Pe măsură ce vei citi această carte, vei constata că problemele pe care le semnalează Tozer, se întâmplă și astăzi. Putem spune cu adevărat că Biserica a mai trecut pe-aici! Din cine știe ce motiv, fiecare generație de credincioși are impresia că trebuie să inventeze roata spirituală. Tozer a putut vedea dincolo de toate acestea pentru că el nu se concentra pe tendințele trecătoare. El știa că tendințele vin și trec și că odată ce oamenii se obișnuiesc cu o modă, a și trecut și o nouă tendință așteaptă după colț. Ca și profeții din Scriptură, el vedea limpede și vorbea precis. Diagnoza făcută de el bisericii a fost corectă în vremea lui, și este corectă și astăzi.
Această carte nu este doar o carte cu minusuri, deși le are în bună măsură; totuși în mijlocul minusurilor există și o speranță pozitivă pentru sufletul însetat după Dumnezeu.
— Rev. James L. Snyder

Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria   Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria

 

Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii. Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosi ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta. Urmarea nu este greu de banuit. Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii.

Pionierii

Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani.

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofeau crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.

Glasul marii

Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii.

In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonarperformant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului.

Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra.

Adresa lui Noe?

Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”
In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”.

Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentru arheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva.

Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii.

“Globalizare” locala

Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unuizeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.

 

Arca lui Noe 

 

Arca lui Noe a fost o corabie imensă, pe care, potrivit BiblieiNoe ar fi construit-o la îndemnul lui Dumnezeu ca să își salveze familia și animalele terestre de marele potop. Despre întâmplările lui Noe se poate citi în Sfânta Scriptură, în pasajele 6-8 din cartea întâi a lui Moise („Facerea„), 38 Matei ori 27 după Luca. Dimensiunile corăbiei, prezentate în Biblie, erau următoarele: lungimea de trei sute de coți, lățimea de cincizeci de coți iar înălțimea de treizeci de coți[1], dimensiuni care, conform cercetărilor istoriografice, echivalau cu 137 de metri lungime, 23 de metri lățime și 14 metri înălțime[necesită citare]. Conform surselor biblice, construcția a fost realizată cu ajutorul așa zisului lemn gofer. Existența și proveniența acestui material necunoscut ingineriei maritime este pusă sub semnul întrebării de către cercetătorii biblici.[2][3]

Comentatorii Bibliei spun că potopul a avut loc în jurul anului 3300 î.Hr.

Comentatorii universitari ai Bibliei spun că actuala versiune cunoscută a apărut în secolul V î.Hr. Evreii ortodocșicreștinii și musulmaniifundamentaliști (adepți ai lecturii literale a Bibliei) resping varianta academică și spun că Noe este un personaj real și marele potop s-a întâmplat cu adevărat.

Povestiri asemănătoare cu cea descrisă în Biblie despre potop apar și în mitologia altor popoare antice, de pildă la sumerieni (în Epopeea lui Ghilgameș și într-o tăbliță denumită „Atra-Hasis”, ambele descriind circumstanțe similare potopului biblic[necesită citare]) și la egipteniGrecii Antichității au și ei o poveste similară cu cea biblică, anume povestea lui Pyra și Deucalion, evocată de Pindar în cea de-a noua Olimpică.

Povestea corăbiei este des întâlnită în scripturile religioase. Începând cu secolul al XVIII-lea s-au făcut cercetări de geologie și biogeografie în legătură cu arcă și potop. Având la origine o confuzie medievală provocată de proasta înțelegere a textului biblic original (semitic), s-au făcut numeroase săpături în Turcia, pe muntele Ararat,unde unii cred că Biblia spune că s-a oprit arca.[4][5][6][7][8][9] În realitate textul biblic nu indică un munte anume, ci întreaga regiune muntoasă a Armeniei.

Realitatea arcei

Pictură de Edward Hicks despre Arca lui Noe

Potopul și salvarea lui Noe de către Dumnezeu sunt descrise în Biblie, în cartea întâi a lui Moise (Facere): „Văzând Domnul stricăciunea oamenilor, I-a părut rău că a creat omul, așa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci”. Dumnezeu a văzut că Noe este om bun și cinstit așa că s-a gândit să-l salveze pe el și pe familia lui, mai exact nevasta și fiii săi SemHam și Iafet, împreună cu nevestele acestora. Domnul a poruncit lui Noe să ia din fiecare animal câte o pereche, din păsări câte șapte perechi și să-i ducă pe arcă, ca să fie din nou animale pe pământ și după potop.

Se spune că potopul a durat 365 de zile, alții spun că au trecut 371 de zile până când arca a eșuat pe vârful muntelui Ararat. Alte 40 de zile au trecut până când apele s-au retras și munții au devenit vizibili. Noe a lăsat prima oară liber un corb, dar nu a găsit pământ uscat. După ce au trecut șapte zile, Noe a lăsat liber un porumbel care s-a întors cu o ramură. După alte șapte zile iar a lăsat liber un porumbel, care nu s-a mai întors. După un an și 10 zile de la începerea potopului, la porunca divină, Noe împreună cu toți cei care se aflau în arcă au ieșit afară.

După potop, Domnul i-a promis lui Noe că niciodată nu va mai șterge omenirea de pe pământ cu apă, și a creat primul curcubeu pe cer (Moise I. 9:11).

În privința realității arcei și a veracității descrierii biblice a peripețiilor lui Noe, punctul de vedere științific – exprimat de geologie, de ex. – este că de când oamenii populează Terra (istoria recentă a planetei) planeta n-a cunoscut un potop global, drept pentru care Noe și arca lui descrisă în Facere sunt cam tot atât de reali pe cât sunt și uriașii sau șerpii vorbitori ai Facerii (Genezei), măgarii vorbitori ai Numerilor, vrăjitoarele Ieșirii (Exodului), peștii uriași cu pântece locuibile ale lui „Iona” sau demonii Evangheliilor.[10][11] Credibilitatea mitului biblic al potopului lui Noe[12] a fost ruinată, acum aproape două secole deja, de descoperirile făcute în geologie[13][14] și (doar puțin timp mai târziu) din biologie.[15]

Istoria primului altar[modificare | modificare sursă]

Înainte de a-și construi o casă în care să stea împreună cu familia lui, Noe a construit un altar pe care l-a dedicat Dumnezeului său, ca semn de mulțumire pentru că l-a salvat de la moarte. Acest altar devine primul altar din istoria Terrei.[necesită citare]

Descrierea arcei[modificare | modificare sursă]

Arca – imagine din Evul Mediu

Arca a avut lungimea de 140 de metri, lățimea de 23 de metri și înălțimea de 14 metri. Avea un singur geam și o singură ușă aflată la mijlocul corăbiei. Corabia a fost construită din lemn de gofer (chiparos), era împărțită în cămăruțe, tencuită cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară. (Geneza 6,14)[16]

Arca avea trei punți, sau trei nivele, ceea ce i-a mărit rezistența. Suprafața totală a punților era de 8.900 m2. A fost construită probabil din chiparos, un arbore rășinos, deci rezistent la apă, fiind etanșată pe interior și exterior cu un strat de catran (Geneza 6:14–16). Nu se spune cum a îmbinat Noe bârnele. Însă, înainte de relatarea despre Potop, Biblia vorbește despre făuritori de unelte de aramă și de fier (Geneza 4:22). În orice caz, și în prezent se folosesc cuie de lemn la construirea unor ambarcațiuni de lemn.

Arca avea compartimente, o ușă pe lateral și un țohar înalt de un cot, care, după cât se pare, era un acoperiș mansardat, având probabil niște deschizături pentru ventilație și lumină. Relatarea biblică nu menționează însă nici un fel de chilă ori proră, nici pânze, vâsle sau cârmă. De fapt, același cuvânt ebraic redat prin „arcă” este folosit și pentru a descrie coșulețul dat cu smoală în care a fost pus micuțul Moise de mama lui pentru a pluti pe apele Nilului. — Exodul 2:3, 10.

Arca avea o lungime de șase ori mai mare decât lățimea și de zece ori mai mare decât înălțimea.

Tradiții medievale despre Arcă pe Ararat[modificare | modificare sursă]

În anul 1300Marco Polo în jurnalul lui spunea că a văzut arca pe muntele Ararat. Afirmațiile extravagante din descrierile de călătorie ale lui Marco Polo trebuie privite cu mare scepticism, ținând cont de faptul că textul care există azi este trecut prin filtrul cenzurii pioase a numeroșilor editori care au scos sau modificat tot ceea ce acestora li se părea insuficient de pios sau ceea ce, din punctul lor de vedere, friza erezia.[17] Nu trebuie uitat nici faptul că nu Marco Polo însuși a scris cartea despre peripețiile lui în Orient, ci un individ care în epocă era cunoscut ca fiind scriitor de povești de dragoste și romane cavalerești[18], și care în afară de a fi așternut pe hârtie peripețiile povestite de Polo, și-a pus amprenta personală asupra textului,[19], text manuscris care în plus, de-a lungul timpului, la rândul lui s-a „diversificat” (adică a fost modificat prin amputări de pasaje sau adausuri de text), sub influența fiecărui scrib care l-a reprodus după gust (suntem în epoca dinaintea apariției tiparului), astfel că azi originalul și așa romanțat de Rustichello este pierdut[20], dar există în schimb 140 de versiuni de manuscris.[21] Aceasta explică de ce în versiunile existente ale descrierilor călătoriei lui Marco Polo se găsesc tot felul de absurdități, cum e de exemplu afirmația că prin Sumatra există un trib de oameni cu coadă[22], sau relatări despre un trib de oameni cu capete de câine[23] („cynocephali”, această creatură fiind și ea un motiv frecvent în bestiarele medievale); este apoi extrem de puțin probabil că tânărul Polo, aflat cu tatăl și unchiul lui în misiune papală în drum spre China[24], a escaladat în plin Ev Mediu (secolul XIII) un versant cu o înălțime de peste 5000 de metri ca să verifice dacă sunt sau nu acolo resturi din Arcă, afirmația lui explicându-se mai degrabă prin noua tradiție privitoare la locul presupus al opririi ambarcațiunii lui Noe după potop și care se înfiripase cu un secol și jumătate înaintea nașterii lui Marco Polo[25][26] ca și prin mentalitățile[27]puternic impregnate de creștinism ale epocii, care îl marcau așa cum e de așteptat și pe călătorul genovez.

Arca și știința[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere istoric, povestea Potopului și a Arcei lui Noe face parte din seria de mituri[28] și legende biblice.[29] Mitul biblic al Potopului este cel mai recent (prima jumătate a mileniului întâi î.e.n.[30]) dintre miturile potopului în Orientul Mijlociu: cel mai vechi dintre ele fiind cel sumerian, datat la finele mileniului trei î.e.n.[31] În legătură cu știrile din presa populară (toate fără fundament științific[32]) despre descoperirea pe muntele Ararat a resturilor Arcei lui Noe (adică a resturilor unui artefact enunțat într-un mit!), cei mai serioși cercetători resping orice posibilitate ca lemnul unei ambarcațiuni construită acum mii de ani să fi supraviețuit până azi[33], în timp ce guvernul turc susține că deține dovezi în legătură cu grupuri de indivizi care escaladează muntele pentru a plasa lemn pe înălțimi, doar pentru a-l „descoperi” mai târziu.[34][35]

Încă din Antichitate lectorii atenți ai Bibliei au avut dificultăți în acceptarea descrierii înțelese în cheie literală a poveștii potopului lui Noe. Contemplând imposibilitatea evidentă a umplerii Arcei cu toate speciile de viețuitoare, Preafericitul Augustin alegea, de exemplu, să considere că asta nici nu e nevoie, pentru că oricum unele viețuitoare apar singure din pământ (o reluare a „generării spontane” cu care Aristotel explica apariția vieții), justificându-și convingerea cu versetul 24 din Facere capitol I („Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare sălbatice după felul lor”. Și a fost așa.”).[36] Lărgirea graduală a cunoștințelor făcea ca problema cea mai serioasă în materie de credibilitate a poveștii biblice a potopului să fie teza globalității inundației, și încă din secolul al V-lea unii creștini au emis rezerve în această privință,[37], tradiția evreiască înregistrând și ea încă de la începuturi obiecții ale rabinilor sau erudiților iudaismului nonsacrificial în privința credibilității ideii de potop global.[38]

Chiar de la începuturile dezvoltării aparatului critic în analiza literară, povestea biblică a Potopului lui Noe a reprezentat un exemplu didactic.[39], înțelegându-se repede că ceea ce relatarea Facerii ne spune nouă în modernitate nu era tocmai și ceea ce pricepeau cei care erau contemporanii eroilor mitici[40] ai acestor relatări.[41] Relatarea biblică, derivată fiind din tradițiile mesopotamiene legate de inundații catastrofale[42] și care la rândul lor se inspirau din fenomene naturale locale[43], a căpătat o nouă interpretare o dată ce și în creștinism textul original în ebraica biblică a început să fie cunoscut și studiat de manieră rațională și luându-se în fine în considerare toate subtilitățile limbii.[44] S-a putut constata faptul de altfel evident că în Biblie nu întotdeauna când se afirmă globalitatea sau totalitatea unui lucru sau fenomen, aceasta chiar e înțeleasă sau sugerată de autori a fi una în sens propriu, așa cum se înțelege ea azi.[45] Ideea că Biblia vorbește în Facere de un potop global nu numai că nu ține seama de subtilitățile expresiei literare veterotestamentare, ea ridică totodată și o multitudine de probleme insurmontabile care ruinează complet credibilitatea relatării,[46] Concluzia trasă de cercetători e că pentru reputația Bibliei și a autorilor ei cea mai favorabilă interpretare actuală e să considerăm că aceasta descrie un potop local.[47], fiind din acest punct de vedere o șansă că textul însuși nu indică spre actualul și prea-înaltul munte Ararat ca loc al opririi arcei după potop[48], așa cum în mod neglijent[49][50] înțeleg unii. În Occident, începând cu secolul al XIX-lea chiar, opinia cvasiunanimă[51]privitoare la relatarea biblică a potopului este că acesta a fost unul local, la o scară regională și nu globală.[52][53][54][55]

Probleme referitoare la mitul biblic al Potopului și al Arcei lui Noe[modificare | modificare sursă]

  • Noe n-ar fi avut cum să aducă câte două animale din fiecare specie. Ar fi trebuit să meargă în locuri neștiute pe atunci precum AustraliaJaponiaAmerica, insule din Pacific.[56]Observația apare ca obiecție, de ex., într-o lucrare („Essai Sur Cette Question : Quand et Comment l’Amérique A-t-Elle Été Peuplée d’Hommes et d’Animaux?”) a savantului geograf elvețian Samuel Engel[57], scrisă în 1767, anume la pagina 45 din ediția numerizată de Sabin Americana[58] (în ediția numerizată de google[59] la pagina 132) în capitolul 11 din volumul întâi, „cartea a doua” („Livre Second”) a „părții întâi” (Première Partie), intitulată „De Unde Au Venit Animalele în America?” („D’Où Sont Venus les Animaux De l’Amérique ?”).
  • Animalele nu ar fi putut supraviețui toate în același loc. Diferența de temperatură ar fi fost o problemă majoră. Animalele adaptate la viața polară( ursul polar, focapinguinul ) nu ar fi avut cum să conviețuiască în același loc cu animale tropicale (crocodilulcămila ).
  • Pentru a ploua 365 sau 371 de zile încontinuu ar fi trebuit ca de undeva să se golească o cantitate foarte mare de apă, și dacă ar fi plouat, acea cantitate de apă s-ar fi întors în locul de unde a venit, și nu ar fi inundat Pământul.
  • Geografic este imposibil să plouă atâtea zile.
  • Dacă apa a ajuns peste toți munții, ea ar fi trebuit să se ridice peste 8848 m (vârful Everest). La acea înălțime aerul este rarefiat și respirația câtorva milioane de specii ar fi fost imposibilă. În mod similar, în capitolul 2 din cartea a patra („Preuves de la Non-Universalité du Déluge”) a părții a doua (p. 265-269 în ediția numerizată de Sabin Americana) din „Essai Sur Cette Question : Quand et Comment l’Amérique A-t-Elle Été Peuplée d’Hommes et d’Animaux?”, autorul (Samuel Engel) explică că odată ce nivelul apei a depășit plafonul de nori, nu mai putem avea de-a face cu „ploaie” cum pretinde Biblia (Facere capitol 7:13) și astfel nici „potop” care să fi acoperit realmente toată suprafața uscatului. Obiecția nu ține seama însă de faptul că autorii Bibliei credeau că ploaia își are originea în miticele „rezervoare”[60] dumnezeiești aflate deasupra „tăriei”. Pentru anticii autori ai mitului Potopului biblic, dilema era deci evitată, pentru că evreii credeau că apa precipitațiilor provine din rezervoarele aflate deasupra boltei rigide („firmamentului”, tăriei) și transparente a cerului, peste care se afla tronul lui Dumnezeu care deschide jgheaburile pe unde iese apa din rezervoare, și nu din condensarea parțială a acumulărilor de vapori care sunt norii, așa cum se consideră azi.

Despre arcă[modificare | modificare sursă]

  • Dr. Henry Morris, Dr. John Whitcomb: The Genesis Flood; P&R Publishing (1998).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^Facerea (Geneza) Capitolul 6.15
  2. ^FACTS ON NOAH’S ARK , Christian Information Ministries, citat pe data 12/15/2012.
  3. ^Lemnul Gofer, Jewish Encyclopedia, citat pe data 12/15/2012.
  4. ^Relatarea Bibliei specifică „Munții Araratului” (Facere 8:4). Numele este identic cu asirianul „Urartu”, care desemna teritoriul muntos al Armeniei aflat la nordul Asiriei (vezi Ieremia. 51:27; Isaia 37:38).” – „New Unger’s Bible Dictionary”, M.F. Unger, Editors Howard F. Vos, R. K. Harrison, Cyril J. Barber, Moody Publishers, revised edition 2006, „Flood” entry (p. 591).
  5. ^„Textul nu vorbește despre un munte anume care s-ar chema „Ararat”. Versetul 4 al capitolului 8 enunță: „Pe munții (regiunii) Ararat(ului).” – „Genesis: A Practical Commentary”, Claus Westermann, W.B. Eerdmans Pub. Co. 1987, p.60.
  6. ^„Munții Ararat menționați de Biblie (Facere 8:4) ca locul unde s-a oprit Arca lui Noe se referă la întreaga regiune muntoasă. […] Mai târziu, tradiția creștină a concentrat atenția asupra unuia dintre aceste vârfuri, anume Agri Dag în nord-estul Turciei (înălțime de 5165 m).” – „The Eerdmans Bible Dictionary”, A. C. Myers, William B. Eerdmans Publishing Co. 1996, p.74.
  7. ^„Locul cel mai popular unde se credea în Antichitate că s-a oprit Arca era muntele numit Jabal Judi (sau Qardu) în munții Gordueni”. Opinia cea mai răspândită era că Arca s-a oprit pe Jabal Judi. Nu înainte de Evul Mediu s-a concentrat atenția pe Agri Dagh, modernul munte Ararat.” – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p. 314.
  8. ^„Ceea ce puțini realizează e că relativ tărziu a fost desemnaat Muntele Ararat ca fiind locul unde s-a oprit Arca lui Noe. Numai din secolul al XI-lea și al XII-lea a început să fie concentrată atenția asupra Muntelui Ararat ca loc final de acostare al Arcei, și numai de la finele secolului al XIV-lea tradiția pare a fi devenit destul de bine stabilită. Înainte de acest moment, atât tradiția islamică cât și cea creștină susținea că locul de acostare al Arcei a fost Jabel Judi, un munte aflat la 48 km nord-est de rîul Tigru, lângă Cizre, în Turcia.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 175. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation.
  9. ^„De-a lungul secolelor cel puțin opt locuri de acostare ale Arcei au fost vehiculate, printre care Arabia Saudită, India și chiar mitica Atlantidă. Un motiv al acestei ambiguități stă în faptul că Biblia însăși nu indică locul exact unde s-a oprit Arca, făcând doar aluzie la o regiune sau lanț muntos: „munții Ararat” (Facere 8:4)”. Ararat este numele biblic pentru Urartu (Isaia 37:38: „[…] l-au lovit cu sabia și au fugit în ținutul Ararat.”), așa cum era cunoscută regiunea de către asirienii antichității. Zona montană centrată din punct de vedere geografic pe Lacul Van și între Lacul Van și Lacul Urmia, era parte a anticei regiuni Armenia (care nu se limitează la statul omonim contemporan). „Munte” în Facere 8:4 este la plural, de aceea Biblia nu specifică că Arca s-a oprit pe cel mai înalt vârf al regiunii (Muntele Ararat), ci doar că aceasta a acostat undeva pe munții sau înălțimile Armeniei (și Ararat ca și Urartu pot fi tradus ca ținut muntos. În timpurile biblice Ararat era în realitate numele unei provincii (nu al unui munte), așa cum se poate constata în folosirea termenului în 2 Regi 19:37 (Biblia în lb. engleză numai – n.t.): „unii s-au refugiat în țara Ararat.” Sau Ieremia 51:27: „[…] chemați împotriva lui regatele: Ararat, Mini și Așchenaz, […]”. – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 175. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation.
  10. ^„Davis Young nu scrie ca un istoric profesionist al științei ci ca un geolog creștin care se confruntă adesea cu întrebări din partea credinciuoșilor ca el. Scopul principal al lucrării este unul pastoral: să încurajeze creștinii contemporani să accepte dovezile strivitoare privitoare la faptul că Pământul este foarte vechi și la faptul că nu există indicii evidente ale unui potop global recent”. – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence” by Davis A. Young, reviewed by V. Paul Marston, Isis, Vol. 87, No. 1 (Mar., 1996), pp. 146-147, published by „The University of Chicago Press” on behalf of „The History of Science Society”.
  11. ^„Bailey dedică un capitol al lucrării lui chestiunii legate de existența dovezilor materiale ale Potopului lui Noe. Autorul trece în revistă afirmații atât de ordin arheologic cât și geologic, concluzionând că nu există dovezi fizice convingătoare pentru teza unui potop global.[…] Apoi, sub titlul „Dovezi Geologice?” Bailey trece în revistă vreo șase ipoteze înaintate de diverși entuziaști ai Potopului ca și cauze propuse de aceștia, respingându-le pe toate în mod corect ca fiind improbabile.” – „The Flood Myth by Alan Dundes; Noah: The Person and the Story in History and Tradition”, Lloyd R. Bailey, review by Rodney L. Stiling, „Isis”, Vol. 82, No. 3 (Sep., 1991), pp. 549-550, published by „The University of Chicago Press” on behalf of „The History of Science Society”
  12. ^„Nu numai că Adam și Eva, sau povestea Potopului lui Noe, au trecut la categoria mitologie, dar azi nu mai putem vorbi de o epocă a patriarhilor.” – „The Mythic Past – Biblical Archaeology and the Myth of Israel”, Thomas L.Thompson, BASIC BOOKS (A Member of the Perseus Books Group), first published in Great Britain in 1999 by Jonathan Cape, citat din Prefață
  13. ^„Acest argument nu pare să fi fost totuși prezent în controversele biblice ale secolului al XVIII-lea, și numai odată ce dovezile cumulative produse de Hutton, Cuvier, Lamarck și în primul rând de către Lyell, au arătat fără putință de tăgadă că vechimea Pământului că este un fapt științific și că viața a existat de-a lungul unor numeroase epoci, a devenit evident că relatarea biblică a Facerii nu era istorică. Sir Charles Lyell a încercat din răsputeri în ale lui Principii ale geologiei să adapteze descoperirile pe care le făcuse cu povestirile Facerii, postulând o serie de creații. […] În 1863 totuși, Lyell publică „Dovezile vechimii omului” în care prezintă probe decisive în privința rasei umane pe planetă cu mult timp înaintea momentului indicat de cronologia biblică. […] Rezultatul clar al dovezilor geologice era că acestea șubrezeau ideea infailibilității Scripturii, dar nu excludea posibilitatea că Adam și Eva au fost creați în mod special, într-un moment îndepărtat al preistoriei, pentru a da naștere rasei umane, așa cum susținea Biblia. Rămânea sarcina biologilor, și în primul rând a lui Charles Darwin, să îndepărteze și acest ultim sprijin al structurii ortodoxiei biblice, care se clatina deja.” – „Cambridge Hisotory Of The Bible”, Vol. 3 („The West From The Reformation To The Present Day”), edited by S.L. Greenslade F.B.A., Regius Professor Of Ecclesiastical History In The Oxford University, Cambridge University Press 2008.
  14. ^„În 1820 exegeții Vechiului Testament au fost puși în cauză de către descoperirile geologilor, care susțineau că lumea era cu mii de ani mai veche decât ce sugerau personajele Vechiului Testament”. – „The Old Testament World”, John Rogerson and Philip Davies, T&T Clark 2007 („Continuum International Publishing Group”), first edition 2005, p. 111 (capitol 8).
  15. ^„Și pe măsură ce naturaliștii au continuat să descopere noi specii de plante și animale, chiar și cel mai îndărătnic credincios a priceput că nici o ambarcațiune nu putea să le adăpostească, cu atât mai puțin transporte mâncarea și apa pentru o călătorie de o lună și jumătate”. – „Why Evolution Is True”, Jerry A. Coyne, Oxford University Press 2009, p. 96. („And as naturalists continued to discover new species of plants and animals, even the staunchest believer realized that no boat could possibly hold the mall, much less their food and water for a six-week voyage.”)
  16. ^Muntele Ararat – Arca lui Noe
  17. ^„Anumiți editori – de exemplu călugărul Pipino, care a făcut o bună traducere latină a originalului – au constatat că multe descrieri sau interpretări ale lui Polo sunt insuficient de pioase sau periculos de aproape de erezie, și de aceea le-au deformat masiv. Mai mult, întrucât toate astea aveau loc mult timp înainte de inventarea tiparului, scribii profesioniști sau amatori au făcut zeci de copii ale cărții, tot așa cum au făcut și traduceri libere și adaptări – adesea adăugând sau ștergând din text fără scrupule în privința autenticității.” – To cite this page: MLA Style: „Marco Polo.” Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 29 Jan. 2013.
  18. ^„Apoi este închis la Genova, unde are șansa să întâlnească un prizonier din Pisa numit Rustichello (sau Rusticiano), care era un scriitor destul de cunoscut de povești de dragoste și un specialist în cavalerie și tradițiile cavalerești, subiect la modă pe atunci. Polo s-ar putea să fi intenționat să scrie despre cei 25 de ani petrecuți în Asia, dar probabil nu s-a simțit suficient de stăpân nici în dialectul venețian și nici în franco-italiană, un grai amestecat și bizar, dar la modă în secolele al XIII-lea și al XIV-lea.”
  19. ^„Nu există un manuscris original autentic, și chiar dacă ar exista unul, acesta probabil n-ar reprezenta ceea ce Polo a dictat, întrucât Rustichello și-a afirmat propria personalitate și frazeologie specifică, în special în ce privește desrierea standardizată a luptelor.” – To cite this page: MLA Style: „Marco Polo.” Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 29 Jan. 2013.
  20. ^„Manuscrisul original, care se consideră a fi fost scris într-o formă de franceză cu multe trăsături italienești, n-a supraviețuit. Există apoximativ 140 de copii cunoscute, în diverse limbi. Nici unul dintre manuscrise nu este identic cu originalul din punctul de vedere al conținutului.” – How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: „Polo, Marco (c. 1254-1324).” Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Web. 29 Jan. 2013.
  21. ^„De aceea există aproximativ 140 de manuscrise diferite ale textului, grupate în trei categorii și scrise într-o duzină de limbi și dialecte diferite – un bloc de material extrem de complex și de aceea susceptibil de a produce controverse, și care reprezintă una dintre cele mai durabile probleme filologice moștenite din Evul Mediu.” – To cite this page: MLA Style: „Marco Polo.” Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 29 Jan. 2013.
  22. ^„Desigur, suntem desfătați cu povestea despre niște oameni cu coadă locuind regatul Lambri.” – Marco Polo and His ‘Travels’, Peter Jackson, Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, Vol. 61,No. 1 (1998), pp. 82-101, published by Cambridge University Press on behalf of School of Oriental and African Studies.
  23. ^„În mod sigur Polo n-a călătorit niciodată spre insulele Andaman (acestea sunt prea departe de direcția urmată de călător în drumul lui spre Europa), el auzind însă vorbindu-se despre ele, iar în cartea lui acestor insule le sunt dedicate câteva rânduri (capitol 157). Polo declară că acolo trăiesc oameni cu cap de câine și că aceste ființe monstruoase sunt de-o cruzime înnăscută, măncând toți oamenii pe care pot să-i prindă. Cynocefalii erau deja cunoscuți din legendele Antichității și vor rămâne încă multă vreme în imaginarul occidental.” – „La littérature française au croisement des cultures : colloque des 5-8 mars 2008 à l’Université Paris-Sorbonne”, Madeleine Bertaud, publiée par l’ADIREL avec le concours du Centre national du livre, Publications de l’ADIREL 2009, p.122. http://books.google.ca/books?id=XTH1tKrCd20C&pg=PA122&lpg=PA122&dq=marco+polo+cynocephale&source=bl&ots=WMKQkaRl9g&sig=sMAjiOd7TYCbMN3WlF6QOC01zo8&hl=fr&sa=X&ei=K28LUZLJDMiy0AH37oCwCg&ved=0CE4Q6AEwBg#v=onepage&q=marco%20polo%20cynocephale&f=false
  24. ^„Prin urmare, în 1271, s-au întors la Acra, luându-l pe Marco cu ei. După ce s-au sfătuit din nou cu Teobaldo, și-au continuat drumul spre Ierusalim obținând acolo uleiul sfânt. Cu acesta și scrisoarea legatului papal, cei trei Polo porniră în lunga lor călătorie spre China. Dar înainte de a ajunge prea departe, aceștia au primit veste că Teobaldo însuși a fost ales Papă și că acesta e dispus să îndeplinească cererea hanului Kubilai. Dar noul Papă, acum cunoscut sub numele de Grigore al X-lea, nu putea trimite decât doi misionari erudiți cu cei trei Polo, în loc de o sută. Și chiar și acești doi trimiși papali vor abandona repede expediția.” – How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: „Polo, Marco (c. 1254-1324).” Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Web. 29 Jan. 2013.
  25. ^„Au mai existat și alte tradiții în legătură cu locul unde ar fi acostat Arca lui Noe după retragerea apelor. Isidor din Sevilia susținea simplu că Araratul biblic era un munte în Armenia și că „chiar și azi mai pot fi văzute acolo resturi de lemn ale Arcei.” Numai în jur de secol XI-XII atenția a început să fie concentrată asupra conului vulcanic Agri Dagh, Muntele Ararat modern din Turcia orientală”. – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p. 34.
  26. ^„Bailey observă că cel puțin opt locuri diferite au fost propuse ca punctul de acostare al Arcei, și că Muntele Ararat nu pare a fi fost printre cele mai populare decât începând cu secolul XI-XII.” – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p. 317.
  27. ^„Acesta avea prejudecata creștinului medieval în ce privește islamul dar avea deschidere în privința budismului și hinduismului.” – How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: „Polo, Marco (c. 1254-1324).” Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Web. 29 Jan. 2013.)
  28. ^„Noah în Context: Întrucât toți oamenii au pierit în potop, cercetătorii Bibliei a concluzionat că toți oamenii se trag din fii lui Noe. În acest sens, mitul este un al doilea mit al Creației pentru creștini. În epoca medievală se accepta că fiecare din cei trei fii ai lui Noe au populat unul dintre continente: Iafet Europa, Sem Asia și Ham Africa.” – Citation source (MLA 7th Edition) „Noah.” U*X*L Encyclopedia of World Mythology. Vol. 4. Detroit: UXL, 2009. p.753-755. Gale Virtual Reference Library. Web. 28 Dec. 2012.
  29. ^„Potopurile sunt printre cele mai devastatoare fenomene naturale. […] Uneori, scara distrugerilor este suficient de mare încât să convingă oamenii că potopul este cauzat de ființe supranaturale. Nu e nici o surpriză faptul că miturile potopurilor apar în culturile întregului glob. Unul din cele mai cunoscute, povestește despre un imens potop care a avut loc într-un trecut îndepărtat. Povestea biblică a lui Noe și a arcei (bărcii) pe care acesta a construit-o ca să salveze anumiți oameni și animale de potop este doar o versiune a unui mit mesopotamian.” – Citation source (MLA 7th Edition): „Floods.” U*X*L Encyclopedia of World Mythology. Vol. 2. Detroit: UXL, 2009. p. 387-392. Gale Virtual Reference Library. Web. 28 Dec. 2012.
  30. ^„Versiunile biblice, probabil compuse în timpul primei jumătăți a mileniului întâi î.e.n. încep cu dumnezeul Israelului, Yahve, băgând de seamă răutatea oamenilor și regretând că i-a creat.” – Citation source (MLA 7th Edition): „Myths – Flood.” World Eras. Ed. Ronald Wallenfels. Vol. 8: Ancient Mesopotamia, 3300-331 B.C.E. Detroit: Gale, 2005. p. 315-317. Gale Virtual Reference Library. Web. 28 Dec. 2012.
  31. ^Mituri ale potopului: Povești despre un mare potop apar în multe civilizații, atât antice cât și moderne. Prima mențiune scrisă a unui mare potop este aceea din literatura sumeriană care veche de la finele celui de-al treilea mileniu î.e.n. Poveștile sumeriene probabil au influențat crearea unor versiuni babiloniene ulterioare. – Citation source (MLA 7th Edition): „Myths – Flood.” World Eras. Ed. Ronald Wallenfels. Vol. 8: Ancient Mesopotamia, 3300-331 B.C.E. Detroit: Gale, 2005. p. 315-317. Gale Virtual Reference Library. Web. 28 Dec. 2012.
  32. ^„Dacă Muntele Ararat nu este locul unde s-a oprit Arca lui Noe după scăderea apelor, atunci ce se poate spune despre toate cărțile, filmele și emisiunile TV care au afirmat că Arca a fost găsită pe muntele Ararat (Agri Dag)? Nici una dintre aceste relatări populare despre Arca lui Noe nu s-a verificat: unele s-au dovedit a fi de-a dreptul înșelătorii, în timp ce toate s-au dovedit a fi fără fundament științific”. – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 176. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf
  33. ^„Reperări ale Arcei au devenit monedă curentă, în special odată cu apariția tehnologiei satelitare, însă cei mai serioși cercetători resping orice posibilitate că un lemn dintr-o ambarcațiune construită acum mii de ani, ar putea supraviețui până azi.” – „Popular Controversies in World History: Investigating History’s Intriguing Questions”, Ed. Steven L. Danver, Vol. 1: Prehistory and Early Civilizations, Santa Barbara, CA: ABC-CLIO, 2011, Harald Haarmann and John Lee, p. 53 („A Businessman Finds Noah’s Ark, Or At Least Some Publicity”))
  34. ^„Guvernul turc a susținut chiar că deține dovezi despre grupuri care escaladează muntele pentru a plasa acolo lemn, ca să-l descopere mai târziu.” – „Popular Controversies in World History: Investigating History’s Intriguing Questions”, Ed. Steven L. Danver, Vol. 1: Prehistory and Early Civilizations, Santa Barbara, CA: ABC-CLIO, 2011, Harald Haarmann and John Lee, p. 53 („A Businessman Finds Noah’s Ark, Or At Least Some Publicity”))
  35. ^„În lucrare găsim și relatarea scurtă și amuzantă a câtorva expediții – inutil de precizat că zadarnice – de găsire a Arcei pe muntele Ararat. – „The Flood and Noah’s Ark, Studies in Biblical Archaeology, No. 1”, André Parrot, reviewed by Joan Lines, American Journal of Archaeology, Vol. 60, No. 3 (Jul., 1956), pp. 290-291, published by Archaeological Institute of America.
  36. ^„În privința potopului, Augustine a făcut multe concesii de bun simț. Nu era necesar, în opinia lui, ca toate creaturile să fie adăpostite pe arcă, pentru că cele acvatice n-aveau nevoie (suntem tentați să ne întrebăm cum puteau ele să fie distruse de un potop), și nici nu era necesar ca unele, precum albinele, să fie adăpostite în pereche, pentru că pământul a produs și în trecut animale așa cum arată Facere 1 :24, deci era probabil ca același lucru să se întâmple din nou după potop, în special în insulele îndepărtate. Orice-am gândi despre soluțiile lui Augustin, acesta nu accepta lectura literală a textului, abordându-l folosindu-se de bunul simț ca și de rudimentarele (din perspectiva noastră) lui cunoștințe științifice, în materie de istorie, botanică și arheologie. Dacă și-ar fi exprimat aceste opinii în Marea Britanie a secolului al XIX-lea ar fi putut să fie acuzat de erezie în anumite sectoare ale societății!” – „An introduction to the Bible”, J.W. Rogerson, Equinox Publishing Ltd. 2005 (first edition published by Penguin in 1999), p. 113.
  37. ^„Cel puțin un scriitor creștin a luat în considerare posibilitatea unui potop mai localizat. Pseudo-Iustin, care foarte probabil este Teodoret al Cirului (Kiros), scria: „Dacă, așa cum mulți spun, n-a fost potop peste tot pe pământ, ci numai în acele locuri unde trăiau oameni, cum se face că apa a crescut cât să depășească cei mai înalți munți de mai bine de 15 cubiți? Răspuns: Într-adevăr, se pare că potopul n-a fost peste tot, cu excepția cazului în care locurile astea erau de mică înălțime, și unde potopul a avut loc.” Forma întrebare-răspuns al comentariului lui Pseudo-Iustin pare a indica că la acel moment existau deja dileme importante în privința implicațiilor unui potop global și că ideea de potop localizat nu era complet străină.” – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p. 27.
  38. ^„Așa cum observa Dr. R. J. H. Gottheil în documentul expus în 1904 în fața Societății de literatură biblică și exegeză, Ibn Ezra și Spinoza erau doar niște continuatori ai tradițiilor vechi din chiar epoca talmudiștilor, care atrăgeau atenția asupra numeroaselor discrepanțe și contradicții în Vechiul Testament. Se observa de către o astfel de tradiție că potopul n-a fost o catastrofă globală în caracter ci una locală, alta considerând că Moise sau Ilie nu s-au suit la cer, iar de către o alta că păsările care l-au hrănit pe Ilie erau de fapt oameni.” – „Precursors of Biblical Criticism”, Fred G. Bratton, „Journal of Biblical Literature”, Vol. 50, No. 3 (1931), pp. 176-185, published by „The Society of Biblical Literature”.
  39. ^„Permanent de la apariția studiului istorico-critic al Bibliei, povestea Arcei lui Noe a fost folosit ca exemplu didactic în analiza criticismului surselor”. – „Scribal Culture and the Making of the Hebrew Bible”, Karel van der Toorn, Harvard University Press 2007, 2009, p. 139.
  40. ^„Paralelele babiloniene la tradițiile Vechiului Testament privitoare la facere și potop sunt niște completări valoroase la relatările veterotestamentare. Aceste tradiții ale Vechiului Testament însele conțin elemente contradictorii, și sunt în consecință într-o anumită măsură cel puțin, neistorice. În lumina paralelelor babiloniene devine clar că aceste tradiții ale Vechiului Testament sunt forme modificate ale miturilor babiloniene.” – „Biblical Criticism and Archaeology”, George Ricker Berry, „Journal of Bible and Religion”, Vol. 6, No. 3 (Summer, 1938), pp. 131-132+170-171, published by „Oxford University Press”.
  41. ^„Având cunoștințe geografice moderne, azi noi înțelegem în mod automat povestea ca descriind o inundație totală a globului, însă dacă povestea ar fi fost spusă din perspectiva lui Noe (al cărui orizont geografic era limitat), o inundație oarecum mai mică ar fi apărut ca universală. – „Genesis,”, G. J. Wenham, D.A. Carson et al., „New Bible Commentary” 1997, pp. 66-67.
  42. ^„Pentru multe secole, chiar până numai câteva generații înainte, povestea lui Noe era acceptată drept fapt istoric; era parte din Biblie, cuvântul inspirat de Dumnezeu și de aceea fiecare cuvânt din ea trebuie să fie adevărat. […] Apoi s-au întâmplat două lucruri: Pe de-o parte erudiții, examinând textul ebraic al Facerii, au descoperit că aceasta era o poveste compusă. Erau două versiuni ale Potopului care erau diferit în anumite privințe minore, și aceste două versiuni fuseseră combinate cu îndemânare într-o singură relatare de către scribii evrei cu 400 sau 500 de ani înainte de Hristos, când aceștia au redactat forma finală a textelor lor sacre, așa cum o cunoaștem azi. Descoperirea a făcut ca credința multor credincioși de modă veche să se clatine, sau aceștia au respins-o furioși, spunând că e un atac contra Cuvântului lui Dumnezeu. […] Al doilea șoc a venit atunci când arheologii au scos la lumină din ruinele anticelor orașe ale Mesopotamiei tăblițe de lut pe care era scrisă o altă versiune a Potopului, anume versiunea sumeriană. […]E clar că aceasta e aceeași poveste cu aceea pe care o avem în Facere, dar relatarea sumeriană a fost scrisă înaintea vremii în care Moise a trăit (și pe care unii l-au făcut, în mod eronat, autorul Facerii) și nu numai atât, ci și înaintea timpului în care Avraam a trăit. Prin urmare, povestea Potopului n-a fost deloc la origine o relatare evreiască, ci a fost preluată de către evrei de la populația idolatră a Babilonului; era o legendă păgână, și prin urmare ne putem întreba de ce-am crede că e adevărată. S-au făcut tot felul de tentative ca să fie demonstrat că povestea din Biblie e independentă, sau că e cea mai veche dintre cele două, dar toate tentativele au fost în zadar, și unora li s-a părut că lupta pentru Vechiul Testament a fost pierdută.” – „The Flood”, Leonard Woolley, „The South African Archaeological Bulletin”, Vol. 8, No. 30 (Jun., 1953), pp. 52-54, published by „South African Archaeological Society”.
  43. ^„Cu toate acestea, putem în acest moment concluziona: 7. Nici un potop/inundație n-a fost atât de extins/ă încât să întrerupă continuitatea civilizației mesopotamiene, deși ca o consecință a potopului istoric putem observa dovezile unui impuls viguros manifestat în arte și meserii, care au suferit schimbări majore după perioada Jamdat Nasr.” – „Noah’s Flood Reconsidered”, M. E. L. Mallowan, Source: „Iraq”, Vol. 26, No. 2 (Autumn, 1964), pp. 62-82, published by „British Institute for the Study of Iraq”.
  44. ^„O dificultate apare la traducerea termenului ebraic „har” drept „munte” în Facere 7:20. Acest termen poate fi tradus și ca „lanț de coline” sau „regiune colinară”, astfel încât ceea ce în Facere 7:19 ni se spune că ce a fost de fapt acoperit de ape erau doar „toate dealurile înalte” mai degrabă, decât munți înalți. Faptul că sumerienii își numeau templele (zigurat-ele) munți, zicându-le „É. kur”, ce în sumeriană înseamnă „casa muntelui” sau „casa-munte”, nu face decât să complice și mai mult lucrurile.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 173. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf(Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  45. ^„Un excelent exemplu care ilustrează cum folosește Biblia termeni care sugerează globalitatea pentru a descrie totuși fenomene sau evenimente locale, regionale, este chiar Facerea, mai exact capitolul 41: Facere 41:54: „Au venit cei șapte ani de foamete, după cum spusese Iosif. Atunci s-a făcut foamete în TOT pământul, dar în toată țara Egiptului era pâine.” 56. „Așadar, fiind foamete pe TOATĂ fața pământului, a deschis Iosif toate jitnițele și a început a vinde pâine tuturor Egiptenilor.” 57. „Și veneau din toate țările în Egipt, să cumpere pâine de la Iosif, căci foametea se întinsese peste TOT pământul”. Acesta este exact limbajul folosit și în Facere 6:7, Facere 7:3, Facere 8:9 și în alte versete în care Biblie ne descris potopul. „Pe toată („kowl”) fața pământului” are același înțeles cu „fața întregului („kowl”, din nou) pământ”. Pretindea deci Moise că toată planeta (America de nord și Australia inclusiv) suferea de foamete? Nu, globalitatea acestui verset se aplică doar teritoriilor aflate în Orientul Apropiat (Egipt, Palestina, Mesopotamia), și poate și regiunea Mediteranei; adică toată lumea care era cunoscută atunci. Același principiu al unei globalități limitate se aplică și poveștii potopului lui Noe. „Pământul” era terenul pe care Noe îl știa (și ara) și pe care îl vedea „sub cer” (Facere 6 :17), adică pământul sub cerul orizontului vizibil, iar „tot trupul” (de sub cer, în care este suflu de viață – Facere 6 :17) erau acei oameni și animale care au murit în jurul arcei în Mesopotamia.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 172. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf(Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  46. ^„Dacă potopul Facerii e considerat global, atunci apar alte serioase probleme științifice privitor la capacitatea Arcei de găzdui toate speciile animale ale Terrei („tot trupul” din Facere 6:17). Chiar și Părinții Bisericii Creștine timpurii, precum Augustin (354-420 e.n.) au recunoscut această problemă și s-au lovit de dificultăți în justificarea unui astfel de scenariu. Apoi, cu descoperirea Lumii Noi și a multitudinii ei de specii necunoscute, problema a devenit încă și mai spinoasă. Azi se estimează că există pe Terra între 1,5 milioane și 6 milioane de specii animale, iar dacă „tot trupul” include și speciile animale dispărute plus insectele, atunci acestui număr i se mai adaugă încă multe alte milioane. Nici măcar o ambarcațiune de dimensiunea unui portavion modern n-ar putea găzdui toate aceste animale! Alte probleme (dintr-o numeroasă serie) care apar dacă alegem să înțelegem sintagma biblică ca enunțând un potop global sunt: 1.Cum au migrat animalele din Lumea Nouă, sau din Australia, în cea Veche, pentru a fi îmbarcate de Noe pe Arcă? Sau cum au reușit ele să ajungă de pe Muntele Ararat în locuri precum Australia fără să traverseze oceanele și fără să lase descendenți în Lumea Veche? 2. Cum a transportat Arca mâncare pentru toate aceste animale cât să le ajungă timp de-un an (Facere 6:21; n.t. – în Biblia ortodoxă este Facere capitol 8 detaliază durata totală a navigării pe Arcă)? 4. Cum au reușit doar 8 oameni – Noe, soția lui și fii lor cu soțiile lor (Facere 7:13) – să se ocupe de animalele tuturor speciilor de pe Pământ? […] 6. Cum au coborât toate speciile atât de variate de animale coasta abruptă a Muntelui Ararat, care pune probleme chiar și oamenilor de azi la suire? Susținătorii ideii de potop global răspund acestor dileme invocând miracole peste miracole. […] Problema cu aceste (și alte) miracole invocate nu este că Dumnezeu n-ar fi putut să le înfăptuiască pe toate dacă ar fi vrut, ci faptul că Biblia nu invocă nici măcar unul dintre ele! Unica mențiune a Bibliei care îl implică pe Dumnezeu într-un miracol în povestea potopului este legată de realizarea potopului însuși (Facere 6:17) și că l-a protejat pe Noe în timpul cataclismului (Facere 7:16; 8:1). În rest, Dumnezeu i-a ordonat lui Noe să se ocupe de tot: să facă Arca (Facere 6:14), să bage animalele vii în Arcă (Facere 6:19-20), să adune mâncare pentru el, familia lui și animale care să fie consumată cât timp se află toți pe Arcă (Facere 6:21), iar Biblia ne raportează apoi că Noe s-a conformat (Facere 6:22). Nu ni se raportează de către Biblie nici un miracol în legătură cu animalele, iar dacă aceasta e să fie crezută, atunci trebuie să tragem concluzia că Noe însuși s-a dus și a adunat mâncare pentru animale. Doar acest fapt și e suficient să ca să limiteze aria geografică a Potopului la Mesopotamia, întrucât e greu de închipuit (sau admis ca fiind posibil din punct de vedere al mijloacelor la dispoziție) că Noe s-a dus să ia animale din locuri gen Noua Zeelandă, Australia sau Americi.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 179-180. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf
  47. ^„Pentru că ar fi fost imposibil din punctul de vedere al mijloacelor timpului ca Noe să adune toate speciile de animale și să le suie pe Arcă, se trage concluzia că animalele luate pe Arcă sunt cele care trăiau în regiunea mesopotamiană. – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 170. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf (Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  48. ^„Modelul globalității potopului lui Noe se bazează pe ideea că Arca a acostat pe muntele Ararat, acest fapt implicând că nivelul apelor potopului au atins o înălțime de cel puțin 5200 metrii, fapt care ar face din Potopul lui Noe un potop global, care ar fi acoperit întreaga suprafață a uscatului planetei. Dar, așa cum s-a afirmat un pic mai sus, Biblia (Facere 8:4) nu specifică Muntele Ararat ca loc al acostării arcei lui Noe. Ea se referă simplu la înălțimile din provincia Urartu, din vechiul imperiu al Armeniei. Tradiția care pune muntele Ararat ca loc al acostării arcei provine dintr-o interpretare eronată a textului ebraic. Mai mult, nici măcar nu este clar dacă în timpul lui Noe (~ 2900 î.e.n.) regiunea muntelui Ararat făcea parte din ceea ce mai târziu se va numi Urartu. În vremea lui de glorie (secolul VIII-VII î.e.n.), regatul Urartu se întindea de pe malul oriental al cursului superior al rîului Eufrat până la malurile occidentale ale Lacului Urmia, și din trecătorile montane ale nordului irakian până la munții Caucaz (deci incluzând Muntele Ararat în ceea ce e azi regiunea republicii Armenia). Totuși, această secțiune nordică, armenească, a fost alipită în secolul VIII î.e.n. în vremea unei importante expansiuni urartiene. Deci nu înainte de domnia lui Menua (810-786 î.e.n.) a fost regiunea muntelui Ararat alipită Urartului. Știm că limba urartiană era vorbită în zonele de frontieră nordică a Mesopotamiei cel puțin din cel de-al treilea mileniu î.e.n. Chiar mult mai târziu (după secolul VIII-VII î.e.n.), numele Urartu va dispare gradual, fiind transformat în Ararat de către vocalizarile tardive impuse Bibliei evreiești.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 176. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf (Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  49. ^„Putem să ne întrebăm de ce atât de mulți creștini au astfel de idei despre Potopul lui Noe cât timp multe din aceste idei depășesc ceea ce Biblia însăși afirmă. […] Fără îndoială, percepția pe care mulți dintre noi o au despre povestea potopului biblic a fost indusă de reprezentările vizuale la care am fost expuși în timpul copilăriei prin cărți ilustrate pe teme biblice și cu ocazia lecțiilor școlii de Duminică agrementate cu panourile ei din fetru reprezentând scene biblice. E ironic faptul că azi creștinii care resping cu vehemență influențarea percepției noastre despre Biblie de către știință, adesea nu realizează în ce măsură chiar percepțiile lor despre Biblie sunt influențate de factori externi textului acesteia.” – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p.2.
  50. ^„Dovezi Arheologice: Nu există de asemenea nici o dovadă arheologică care să ateste un potop global. Nici un depozit sedimentar tipic inundațiilor care să fie similar celor din Mesopotamia n-a fost găsit în Egipt, Siria sau Palestina, și cu atât mai puțin în alte părți mai îndepărtate ale globului. […] Faptul că Potopul relatat în Facere n-a acoperit nici măcar Israelul, chiar Biblia ni-l sugerează în Iezechiel 22:24: Fiul omului, spune Ierusalimului: Ești o țară necurățită și neudată de ploaie în ziua mâniei”. – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 180. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf
  51. ^„Începând cu secolul al XIX-lea, (în Occident) chiar și erudiții conservatori au adoptat o interpretare a Facerii conform căreia Potopul lui Noe a fost o inundație locală. În ciuda faptului că înaltul criticism le displăcea profund, erudiții conservatori au afișat rareori opinii diferite de cele ale criticilor literari (care aplicau „înaltul criticism” Bibliei. – n.t.) în ce privește folosirea de către aceștia a informațiilor extrabiblice pentru a respinge interpretarea literală a acesteia în sensul unui potop global. Din vremea lui Smith, Hitchcock și Miller, conservatorii au fost tot atât de deschiși ca și criticii literari când era vorba de folosirea geologiei pentru a demonstra că textul trebuie interpretat în sensul unui potop local.” – „The Biblical Flood: A Case Study of the Church’s Response to Extrabiblical Evidence”, D. A. Young, Eerdmans: Grand Rapids 1995, p. 193.
  52. ^„Dovezi Geologice: Nu există nici o dovadă geologică oricare ar fi ea care sa ateste că a avut loc un potop global, […]” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 174. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf (Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  53. ^„Din punct de vedere științific, ideea că au avut loc un potop global, sau teoriile „geologiei potopului” și teoria păturii de ceață sunt complet fără nici un suport.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 170. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf(Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  54. ^„Mărturiile arheologice în afara Mesopotamiei nu confirmă nici ele modelul potopului global. Toate dovezile, atât biblice cât și științifice, conduc spre concluzia că Potopul lui Noe a fost mai degrabă local decât global.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 170. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf (Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  55. ^„Cel mai probabil loc al opririi Arcei lui Noe este considerat a fi fost în proximitatea Jabel Judi (munții Araratului de lângă Cizre, Turcia) în limita bazinului hidrologic mesopotamian, mai degrabă decât pe muntele Ararat înalt de 5165 de metri din nordestul Turciei.” – „The Noachian Flood: Universal or Local?”, Carol A. Hill, „Perspectives on Science and Christian Faith”, Volume 54, Number 3, September 2002, p. 170. http://www.csun.edu/~vcgeo005/Carol%201.pdf (Carol A. Hill is a consulting geologist who has authored the books „Cave Minerals of the World”, „Geology of Carlsbad Cavern” and „Geology of the Delaware Basin”. She is currently pursuing geologic studies in the Grand Canyon. Carol has been an ASA Member since 1984 and a member of the ASA Affiliation of Geologists since its foundation).
  56. ^„Cum au ajuns cangurii și râmele uriașe în Australia, peste oceane?” – „Why Evolution Is True”, Jerry A. Coyne, Oxford University Press 2009, p. 96. („Ironically, the roots of biogeography lie deep in religion. The earliest „natural theologians” tried to show how the distribution of organisms could be reconciled with the account of Noah’s Ark in the Bible. All living animals were understood as the descendants of the pairs that Noah took aboard, pairs that traveled to their present locations from the Ark’s post-flood resting place (traditionally near Mount Ararat in eastern Turkey). But this explanation had obvious problems. How did kangaroos and giant earthworms make their way across the oceans to their present home in Australia?”)
  57. ^http://fr.wikipedia.org/wiki/Samuel_Engel
  58. ^http://gdc.gale.com/products/sabin-americana-1500-1926/
  59. ^http://books.google.ca/books?id=KGo6AAAAcAAJ&printsec=frontcover&hl=fr#v=onepage&q&f=false
  60. ^„firmament” (tărie) = diviziunea făcută de către Dumnezeu, conform relatării cosmogonice a așa-numitului „sacerdot” („P” – preot) în Facere (Biblie), pentru a ține apele cosmice și a forma astfel cerul (Facere 1: 6-8). Cosmologia evreiască considera că Pământul este plat, peste el întinzându-se o tărie (firmament) în formă de boltă, sprijinită de munți și peste care se află apele cosmice. Găuri sau canale ecluzate de obloane („jgheaburi”, Facere 7:11) permiteau acestor ape să cadă pe Pământ sub formă de ploaie. Tot firmamentul era și cerul pe care a pus Dumnezeu Soarele (Psalmi 19:4) și stelele (Facere 1 :14) în ziua a patra a facerii. Mai era o apă și sub Pământ (Facere 1 :7, 9), care în timpul Potopului s-a unit cu cea cerească pentru a acoperi uscatul. (“firmament – The division made by God, according to the P account of creation, to restrain the cosmic water and form the sky (Gen. 1: 6-8). Hebrew cosmology pictured a flat earth, over which was a dome-shaped firmament, supported above the earth by mountains, and surrounded by waters. Holes or sluices(windows, Gen. 7: 11) allowed the water to fall as rain. The firmament was the heavens in which God set the sun (Ps. 19: 4) and the stars (Gen. 1: 14) on the fourth day of the creation. There was more water under the earth (Gen. 1: 7) and during the Flood the two great oceans joined up and covered the earth; sheol was at the bottom of the earth (Isa. 14: 9; Num. 16: 30).” – How to cite this entry: “firmament”, “Dictionary of the Bible”, W. R. F. Browning, Oxford University Press, 1997. Oxford Reference Online.)

Arca lui Noe a fost găsită oficial în munţii Turciei

A devenit un fapt obişnuit ca, din când în când, să apară diverse reportaje în mass-media cu privire la urmele legendare Arce a lui Noe. Majoritatea acestor arată că există un obiect misterios aşezat pe vârful Muntelui Ararat, ce pare a fi o corabie veche pe care Noe a salvat animalele de la Marele Potop.

Muntele Ararat.

Iată ce spune referatul biblic cu privire la Arca lui Noe: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ. 14. Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară. 15. Corabia însă să o faci aşa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi. 16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus. 17. Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ va pieri. 18. Iar cu tine voi face legământul Meu; şi vei intra în corabie tu şi împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi. 19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă.»” (Facere 6, 13-19).

După ce a început Potopul, corabia se înălţa tot mai sus deasupra pământului până când a ajuns la vârful celui mai înalt munte. Potopul a continuat timp de 40 de zile si 40 de nopţi şi apoi s-a oprit, iar corabia a rămas suspendată pe vârful Muntelui Ararat.

De atunci mulţi oameni au încercat să descopere rămăşiţe ale Arcei lui Noe pe vârful muntelui. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură menţionează că pe munţii Ararat s-a oprit corabia (Facere 8, 4), şi nu pe Muntele Ararat. Experţii sunt de părere că este vorba despre Munţii Urartu din estul Turciei de astăzi.

În 1960, Lihan Durupinar, un general din armata turcă, a făcut mai multe fotografii aeriene. Într-una din aceste fotografii, Durupinar a observat un obiect ciudat suspendat la o înălţime de 1900 metri în Munţii Ararat. Obiectul avea formă de navă, cu o lungime de aproximat 150 de metri. La scurt timp după ce fotografia a fost publicată, o echipă alcătuită din oameni de ştiinţă americani şi turci au pornit într-o expediţie de cercetare pe munte.

La o înălţime de aproape 2.000 de metri deasupra nivelului mării, au observat o porţiune de teren plat acoperit cu iarbă. Într-adevăr, terenul semăna cu o corabie. Dimensiunea parcelei de teren era foarte apropiată de cea menţionată în Biblie. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au efectuat o examinare detaliată a sitului arheologic. Ei pur şi simplu ajuns la concluzia că acea formaţiune ciudată nu a fost nimic altceva decât un fenomen natural.

În luna septembrie anului 1960, un medic american de 27 de ani, Ron Wyatt, arheolog amator, a citit un articol în revista „Life” despre acest fenomen şi astfel căutarea Arcei lui Noe a devenit principalul obiectivul din viaţa sa.

În 1977, Wyatt a început misiunea în Turcia împreună cu cei doi fii ai săi. Având de depăşit numeroase piedici, în cele din urmă cercetătorul american şi fiii săi au ajuns în sat, unde au găsit indicaţii preţioase în rândul populaţiei locale. La marginea satului, ei au descoperi mai mulţi bolovani, ce semănau cu pietre de ancorare. Ron văzuse înainte fotografii ale acestor roci în cărţi de arheologie. Bolovanii perforaţi au servit ca ancore pentru navele vechi. S-a dovedit că au existat cruci gravate pe toate pietre din acea zonă.

Ron Wyatt

Ceva mai târziu, Ron a găsit obiectul ce semăna cu o corabie. Acest obiect fusese cufundat adânc în pământ. Cei trei au avut de efectuat lucrări de excavare pentru a afla dacă legendara arcă era ascunsă în pământ.

În august 1979, după cutremur în Turcia, Ron Wyatt a vizitat situl din nou. Cercetătorul a descoperit că pământul a descoperit rămășițele fosilizate ale navei. Wyatt nu primise o autorizaţie pentru lucrările arheologice până la acea dată, aşa că a decis să lucreze pe cont propriu. Data viitoare, în august 1984, el a folosit aparate de detectat metale în cercetarea sa.

Scanarea a scos la iveală o întreagă reţea de metal în jurul obiectului, ce era de origine artificială. Ron a cercetat panta muntelui unde se oprise „Arca”. Sus în munte, a descoperit ruinele ale unei vechi construcţii din piatră. În apropierea ruinelor exista un lot de teren de 36×12 metri, ce era încadrat cu un fel lemn fosilizate.

În decembrie 1986, oficialii turci reprezentând Ministerele de Interne şi Externe, precum şi un grup de cercetători din oraşul lui Ataturk au aprobat poziţia oficială afirmând că formaţiunea descoperită de către Ron Wyatt şi colegii săi conţine într-adevăr rămăşiţele Arcei lui Noe.

După descoperirea “oficială” a Arcei lui Noe au avut loc multe discuţii. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că Wyatt a descoperit într-adevăr corabia biblică, în timp ce alţii nu sunt de acord cu această teorie. Căutare pentru Arca continuă.

Anul trecut, un grup de exploratori chinezi şi turci aflaţi în căutarea relicvelor biblice a anunţat la rândul său că rămăşiţele găsite în vârful muntelui sunt ale Arcei lui Noe.

Yeung Wing-Cheung

“Nu suntem 100% siguri că este vorba despre Arcă dar, în proporţie de 99,9 %, despre ea este vorba”, a declarat Yeung Wing-Cheung, membru al echipei de 15 oameni aflată pe urmele Arcei.

Structura descoperită de parteneriatul chinezo-turc avea câteva compartimente, dintre care unele conţineau cuşti din lemn, în care se crede că erau ţinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara să aplice pentru statutul de Patrimoniu Internaţional UNESCO, astfel încât situl recent descoperit să fie protejat în timp ce mari săpături arheologice sunt performate în jurul său.

sursa: pravda.ru & descopera.ro

Primul cuvânt de pe cruce – Iertarea

Isus zicea: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

                                                     Luca 23,34

În acele momente, Domnul nostru suferea primele chinuri ale răstignirii; călăii tocmai bătuseră cuiele în mâinile şi picioarele Sale. Pe lângă aceasta, El era foarte epuizat în urma luptei din Ghetsimani din noaptea anterioară, a biciuirii şi batjocurii aspre, pe care le-a îndurat pe parcursul dimineţii la Caiafa, Pilat, Irod şi garda pretoriană. Cu toate acestea, nimic nu-L putea împiedica să continue să Se roage, nici epuizarea îndurată şi nici suferinţele care urmau să vină. Mielul lui Dumnezeu a tăcut înaintea oamenilor, dar nu a tăcut înaintea lui Dumnezeu. Mut ca un miel înaintea celor ce-l tundeau, Domnul nostru nu a spus nici un cuvânt pentru a Se apăra; a continuat să strige în inima Sa spre Tatăl. Nici o durere şi nici o slăbiciune nu a făcut să amuţească rugăciunea Sa sfântă pentru alţii. Ce exemplu! Să continuăm să ne rugăm atât timp cât inima noastră bate! Nici o suferinţă, oricât de grea ar fi ea, să nu ne reţină de a merge înaintea tronului de har. Suferinţele vor să ne aducă mai aproape de El. Într-o cântare se spune: »Creştinii să se roage, atât timp cât trăiesc, căci numai dacă se roagă, ei trăiesc.«

  Dacă încetăm să ne rugăm, renunţăm la mângâierile de care avem nevoie. »Dumnezeule mare, ajută-ne să ne rugăm, oricât de descurajaţi şi oricât de doborâţi am fi!« Niciodată desperarea să nu ne îndepărteze de tronul de har.

  Mântuitorul nostru slăvit a stăruit în rugăciune, chiar şi atunci când fierul rece străpungea venele Lui şi loviturile de ciocan zguduiau trupul şi sufletul Său. Această perseverenţă şi această rezistenţă au fost consecinţa obişnuinţei Lui de a Se ruga şi de a nu renunţa la rugăciune. Rugăciunea Sa pentru alţii era asemenea coborârii pe o pantă pe care nu te mai poţi opri. Nopţile acelea lungi şi reci pe înălţime, multele zile petrecute în singurătate, rugăciunile stăruitoare înălţate către cer, toate acestea au contribuit la consolidarea obişnuinţei Lui, pe care nici cele mai aspre furtuni nu puteau s-o schimbe. Dar era mai mult decât o obişnuinţă. Domnul nostru era scufundat în Duhul rugăciunii. El trăia în rugăciune, rugăciunea trăia în El. Rugăciunea era o parte componentă a vieţii Sale. Domnul nostru era asemenea unei mirodenii preţioase. Când o sfărâmi, ea nu-şi pierde parfumul, ci cu fiecare lovitură a uneltei de sfărâmat, parfumul se revarsă tot mai puternic. Parfumul Lui nu era la suprafaţă, ci el era o parte componentă a Fiinţei Lui. Zdrobirea în piuă a făcut să se elibereze parfumul şi să se descopere taina Lui. Aşa cum o legătură de mir răspândeşte parfumul ei sau aşa cum o pasăre cântă, căci nu poate să facă altceva, tot aşa Isus S-a rugat. Rugăciunea înconjura sufletul Lui ca o haină şi, astfel împodobit, inima lui ieşea în evidenţă. Repet: să învăţăm de la Domnul nostru, să nu încetăm să ne rugăm, oricare ar fi împrejurările, oricât de grea ar fi ispita şi oricât de apăsătoare ar fi asuprirea!

  Să observăm că Domnul nostru în această rugăciune S-a ţinut strâns de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Nici cele mai mari încercări, cărora El de bunăvoie S-a expus, nu-L puteau face să renunţe la această convingere. El Şi-a început rugăciunea cu »Tată«. Nu fără intenţie ne-a învăţat să ne rugăm: »Tatăl nostru«. Dacă rugăciunea noastră va avea rezultate, depinde de încrederea pe care o avem în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă avem parte de pierdere şi suntem prigoniţi, atunci suntem tentaţi să gândim că Dumnezeu nu ne tratează ca un Tată, ci ca un judecător aspru, care condamnă pe un tâlhar. Rugăciunea lui Hristos însă, făcută într-o situaţie în care noi niciodată nu vom ajunge, nu arată nici o şovăială sau îndoială cu privire la filiaţiunea Lui. În Getsimani, când sudoarea cădea la pământ ca nişte picături mari de sânge, El a început strigătul Său de durere – dacă este posibil să se îndepărteze paharul amar de la El – cu cuvintele: »Tatăl Meu«. Chiar şi după o noapte întunecată şi plină de durere, în care a strigat mereu la Dumnezeu, El Îl considera pe Dumnezeu ca Tată al Său. Şi aici, în primele Sale cuvinte pe cruce, a spus iarăşi »Tată«. Fie ca Duhul, care ne face să strigăm »Ava, adică Tată iubit« (Romani 8,15), să ne ajute ca totdeauna să strigăm aşa! Fie ca noi niciodată să nu devenim robii întrebării ispititoare: »Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?« (Matei 4,3) – sau dacă ispititorul ne va ataca vreodată, să triumfăm, aşa cum Isus a triumfat în pustia lipsită de pâine. Fie ca Duhul, care strigă în noi »Ava, Tată iubit«, să îndepărteze din noi orice teamă lipsită de credinţă. Dacă suntem pedepsiţi, aşa cum trebuie să fie (căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?), noi vrem în dragoste să ne supunem Tatălui, care ne dă Duhul, şi să trăim. În nici un caz nu dorim să devenim sclavii duhului robiei, ajungând să ne îndoim de dragostea Tatălui nostru milos şi îndurător şi de filiaţiunea noastră cu Dumnezeu.

  Mult mai remarcabil este faptul că Domnul nostru nu Se roagă pentru Sine. În mod sigur, chiar şi atunci când a fost pe cruce, El nu a încetat să se roage pentru Sine, iar strigătul »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« (Marcu 15,34) arată cât de personală era rugăciunea Sa. Dar prima rugăciune din cele şapte strigăte de rugăciune la cruce nu se referă nici măcar indirect la Cel care Se roagă. El a spus: »Tată, iartă-i.« Rugăciunea era exclusiv pentru alţii. Cu toate că aceste cuvinte fac aluzie la cruzimea de care El avea parte, ele nu erau o rugăciune pentru El Însuşi. Ai remarcat că El nu a spus: »Eu îi iert.« Aceasta este de la sine înţeles. Pare ca şi cum El nici nu a luat în seamă nedreptatea care i S-a făcut. Pe El Îl preocupa nedreptatea făcută Tatălui şi faptul că ei se ridicau împotriva Tatălui atacând persoana Fiului. Nu S-a gândit la Sine. Rugăciunea »Tată, iartă-i« era total dezinteresată. În rugăciunea Sa, El era ca şi cum n-ar fi. El a renunţat la Sine atât de mult, încât S-a pierdut pe Sine şi suferinţele Lui dinaintea ochilor Lui. Dacă au existat în viaţa Fiului Omului momente în care El putea să limiteze rugăciunea Sa la Sine, fără a exista pericolul de a fi învinuit că face aceasta, atunci acestea au fost atunci când El S-a aflat la începutul luptei Sale cu moartea. Este de mirare că unul care se află legat pe rug sau pironit pe cruce se roagă şi cere ajutorul exclusiv pentru sine? Observaţi însă că Domnul Isus Şi-a început rugăciunea cu o rugăminte făcută pentru alţii. Recunoşti tu ce fel de inimă se descoperă aici? Ce compasiune umplea pe Cel răstignit! Câtă asemănare cu Dumnezeu, ce divin este El! A existat vreodată cineva care ca şi El, sub chinurile morţii din rugăciunea Sa, să fi făcut o rugăciune pentru alţii? Fraţii mei, fiţi şi voi tot la fel de dezinteresaţi! Nu vă gândiţi numai la voi înşivă, gândiţi-vă la alţii! Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Caută să-L urmezi pe Hristos, să calci pe urmele Lui, Cel care ţi-a dat un aşa exemplu de lepădare de Sine!

  Însă o perlă întrece pe cealaltă în această cunună a dragostei minunate. Soarele neprihănirii apune pe Golgota într-o strălucire minunată. Printre culorile strălucitoare care glorifică apusul Lui este în mod deosebit aceasta: rugăciunea nu era făcută numai pentru alţii, ci ea era pentru cei mai barbari duşmani ai lui Hristos! Am spus »duşmani ai lui Hristos«? Ar trebui să ne mai gândim la un lucru. Nu erau duşmani, care cu ani în urmă I-au făcut ceva rău, ci aceia care aici şi acum Îl omorau. Mântuitorul nu S-a rugat atunci când nedreptatea a fost deja uitată şi când era un lucru mărunt să ierţi. În timp ce primele picături de sânge stropeau din mâinile străpunse şi în timp ce ciocanul s-a colorat în roşu-aprins, s-a deschis gura sfântă pentru o rugăciune plină de iubire: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!« Nu vreau să spun că această rugăciune se limita la soldaţii care executau sentinţa de moarte. Sunt convins că este vorba de o rugăciune care includea pe cărturari, pe farisei, pe Pilat şi Irod, pe iudei şi pe păgâni – da, întreaga omenire, căci noi toţi am luat parte la această ucidere. În primul rând însă era vorba de oamenii care acolo şi atunci L-au pironit pe Domnul pe crucea celor blestemaţi; peste ei s-a revărsat rugăciunea Lui ca un untdelemn preţios.

   Ce adâncimi cuprinde această rugăciune! Este de neegalat. Nici o alta nu se aseamănă cu ea. Este adevărat, şi Avraam, Moise şi profeţii s-au rugat pentru făcătorii de rele, dar nu pentru aceia care le-au străpuns mâinile şi picioarele. Este adevărat că începând din zilele acelea, creştinii au repetat această rugăciune. Ştefan a strigat: »Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!« (Faptele Apostolilor 7, 60). Unii martiri fiind legaţi pe rug au făcut rugăciuni pentru prigonitorii lor. Dar noi ştim de la cine au învăţat ei aceasta. Să ne întrebăm: de la cine a învăţat El să se roage aşa? De la nimeni! Nu era ElOriginalul divin? Rugăciunea a rezultat din natura Sa divină. Suferinţa pentru alţii, care era specifică Lui, şi numai Lui, i-a pus această rugăciune pe buze, rugăciune care nu are nici un model. Dragostea Sa împărătească L-a făcut să rostească această rugăciune pentru alţii, demnă de reţinut, care ne poate sluji de model, dar pentru care nu există nici un model. Doresc să-L ador şi să-I aduc închinare divină. Dacă nu aş şti nimic altceva despre El, decât numai această rugăciune, ar trebui să-L ador, căci această rugăciune, de neîntrecut, pentru iertare mă convinge mai mult decât orice altceva de divinitatea Aceluia care a rostit-o şi îmi umple inima cu veneraţie şi simpatie.

   V-am prezentat prima rugăciune a Domnului nostru, rostită cu voce tare pe cruce. Voi încerca, dacă Dumnezeu ne ajută prin Duhul Său, să întrebuinţăm aceasta. Mai întâi dorim s-o privim ca o rugăciune pentru alţii făcută de Mântuitorul nostru; apoi ca un îndemn pentru lucrarea făcută de Adunare; în cele din urmă ca o încurajare pentru oamenii nemântuiţi.

Un exemplu al rugăciunii pentru alţii făcută de Domnul nostru

    El S-a rugat atunci pentru duşmanii Lui, El Se roagă şi acum pentru duşmanii Săi. Ceea ce s-a petrecut pe cruce este un exemplu pentru lucrarea făcută pe tron. Hristos Se află acum în locul de sus şi într-o stare mult mai bună, dar activitatea Lui este aceeaşi. El face mereu rugăciuni înaintea tronului veşnic pentru oameni vinovaţi şi strigă: »Tată, iartă-i.« Mijlocirea Sa în general se aseamănă oarecum cu mijlocirea de pe Golgota. De aceea rugăciunea de pe Golgota ne poate ajuta să înţelegem corect caracterul rugăciunii de mijlocire făcute pe tron.

   Prima trăsătură de caracter a rugăciunii pentru alţii este bunătatea extraordinară. Oamenii, pentru care Domnul S-a rugat, potrivit relatării, nu au meritat rugăciunea Sa. Ei nu au făcut nimic care să-L fi determinat ca să-i binecuvinteze sau să-i răsplătească. Dimpotrivă, erau oameni care au complotat să-L omoare. Ei L-au răstignit; şi L-au răstignit fiind călăuziţi de plăceri rele. Da, I-au luat viaţa Lui nevinovată. Batjocoritorii Lui nu meritau ca El să Se gândească la ei, nici măcar un gând, oricât de mic ar fi fost el. Ei nu L-au rugat ca El să intervină pentru ei. Aceasta ar fi fost ultimul lucru pe care ei şi l-ar fi dorit: »Intervino pentru noi, Tu, Împărat care eşti pe moarte! Roagă-te pentru noi, Tu, Fiu al lui Dumnezeu!« Sunt înclinat să presupun că rugăciunea nici nu a fost luată în seamă de ei sau au ascultat-o cu indiferenţă ori au batjocorit-o chiar. Poate că nu ne vine să credem că oamenii aceia au râs de o asemenea rugăciune, dar la cruce s-au petrecut lucruri care au fost destul de brutale. Eu îmi pot imagina că aşa a fost.

   Mântuitorul nostru S-a rugat pentru oameni care nu meritau aceasta, care meritau blestemul; pentru oameni care nu au luau în considerare rugăciunea de mijlocire, care se amuzau de astfel de rugăciuni. Aşa stă acum în cer Marele Preot şi face rugăciuni de mijlocire pentru oamenii vinovaţi – pentru oameni vinovaţi! Nu există nimeni pe pământ care merită rugăciunea de mijlocire. Isus Hristos nu mijloceşte pentru nici unul, pentru că el o merită. El este acolo singurul care Se roagă pentru cei vinovaţi. Nu atunci când cineva este neprihănit, ci »dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit« (1 Ioan 2,1). Nu uita că Marele nostru Mijlocitor intervine pentru aceia care nu-L roagă să facă aceasta. Cei morţi în păcate şi fărădelegi sunt subiectul rugăciunii Sale de mijlocire înflăcărate. Chiar şi atunci când ei batjocoresc Evanghelia, inima Sa plină de dragoste imploră favoarea cerului pentru ei. Dacă aceasta este adevărat, atunci fă tot posibilul ca Domnul Isus Hristos să Se roage pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Unii dintre voi L-aţi rugat pe Mântuitorul cu multe lacrimi şi cu multă seriozitate ca El să mijlocească pentru ei. Vă va respinge El? Există posibilitatea aceasta. Dar El Se roagă chiar şi pentru aceia care resping rugăciunea Lui; cu cât mai mult Se va ruga El pentru voi, care doriţi aceasta. Dacă în tine nu este absolut nimic bun şi dacă din cap până în picioare eşti rău, totuşi nimic nu-L va împiedica pe Hristos ca să fie Mijlocitorul tău. El va mijloci chiar şi pentru tine. Vino şi încredinţează-I problema ta! El va găsi circumstanţe atenuante şi atunci când tu ai ajuns la capăt cu iscusinţa ta. El va aduce cazul tău înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut cu ucigaşii Săi: »Tată, iartă-i.«

   A doua trăsătură de caracter a mijlocirii Sale este grija. Ea se arată de asemenea în cuvintele: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Salvatorul nostru a cercetat în întregime inima duşmanilor Săi, ca să vadă ce putea să aducă în favoarea lor. Dar nu a găsit nimic, până în momentul când ochiul Său plin de bunătate s-a lovit de neştiinţa lor: »Nu ştiu ce fac.« Cât de amănunţit a cercetat El împrejurările şi persoana acelora pentru care a mijlocit! Tot aşa face şi acum în cer. Hristos nu este un apărător de drept superficial. El cunoaşte exact starea ta, vede starea inimii tale şi ştie ispita, căreia tocmai te împotriveşti. Mai mult chiar: El vede când vine ispita. Mijlocind El ia cunoştinţă de evenimentul care se apropie: »Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta« (Luca 22,31). Ce bunăvoinţă plină de dragoste a Marelui nostru Preot! El ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. El înţelege durerea ascunsă. Nu trebuie să-ţi faci griji cu privire la formularea corectă a rugăciunii tale; El o va îmbrăca în cuvinte potrivite. Chiar şi în ceea ce priveşte înţelegerea corectă – chiar dacă tu dai greş, El nu va da niciodată greş. El ştie care este intenţia lui Dumnezeu; El ştie şi ce se petrece în tine. El poate găsi şi în tine un punct de legătură pentru har, pe care tu însuţi niciodată nu-l vei descoperi. Dacă în sufletul tău este aşa de mult întuneric şi beznă, încât rugăciunea ta nu mai are nici o temelie, iar tu nu mai vezi nici o posibilitate, priveşte atunci spre cer – Domnul nostru a prelucrat deja rugăciunea şi o face auzită înaintea tronului de har! Mijlocirea Sa este, aşa cum tu însuţi poţi vedea, plină de bunătate şi bine gândită.

   În continuare observăm seriozitatea şi fermitatea acestei rugăciuni. Nimeni, care citeşte cuvintele înflăcărate »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« nu se îndoieşte de faptul că ele au asaltat cerul. Fraţilor, puteţi fi absolut siguri, că Hristos ia în serios fiecare rugăciune! Aceasta se poate dovedi. Oamenii hotărâţi sunt în mod obişnuit deştepţi şi recunosc imediat unde au avantaje. Dacă este vorba de judecata cu privire la viaţa ta şi dacă numai un argument decisiv îţi poate salva viaţa, atunci cu siguranţă îl vei căuta pe acela pe care nici un altul nu-l va găsi. Isus a fost în cel mai înalt grad hotărât să salveze viaţa duşmanilor Lui. De aceea pentru iertarea lor, El a adus un argument, pe care un duh mai puţin angajat în această lucrare niciodată nu l-ar fi adus: »Nu ştiu ce fac.« În sens strict juristic, acest argument este dubios. Neştiinţa (care este intenţionată!) nu este o circumstanţă atenuantă. Mulţi oameni care stăteau sub cruce nu voiau să ştie despre ce era vorba! Ei puteau să ştie că Isus este Domnul slavei. Nu a fost Moise destul de clar? Nu a spus Isaia cuvinte destul de clare? Nu au fost dovezi şi semne de care nu te puteai îndoi, aşa cum nu te poţi îndoi de soarele de pe cer?

   Cu toate acestea, Mântuitorul a transformat cu iscusinţă într-un argument atenuant ceea ce nu părea să fie. El l-a formulat astfel: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.« Ce plină de eficacitate trebuie să fi fost acum în cer rugămintea Sa! Să nu gândeşti că mijlocirea Sa este acum mai puţin luată în considerare, mai puţin pătrunzătoare şi mai puţin insistentă. Nu, inima lui Hristos luptă încă cu Dumnezeul veşnic. El nu este un Avocat adormit. Din pricina Sionului, El nu are linişte, şi din pricina Ierusalimului, El nu va ceda, până când neprihănirea va ieşi strălucind, iar mântuirea lui va fi ca o lampă care luminează.

   În al patrulea rând este de remarcat că această rugăciune are la bază statornicia, stăruinţa şi durata mijlocirii lui Hristos în ceruri. Aşa cum am remarcat: dacă Mântuitorul nostru ar fi vrut să înceteze cu mijlocirea, atunci El ar fi putut face aceasta atunci când L-au pironit pe cruce, atunci când duşmanii s-au făcut vinovaţi faţă de Persoana sa divină. Dar păcatul nu este în stare să lege limba Prietenului nostru care mijloceşte. Ce mângâiere! Tu ai păcătuit, ai întristat Duhul lui Dumnezeu, dar tu nu poţi aduce la tăcere limba care vorbeşte pentru tine, în favoarea ta. Poate nu ai adus nici un rod, fratele meu! Tu trebuie să fi tăiat aşa cum se taie un copac neroditor. Dar inutilitatea ta nu-L va face pe Apărătorul tău să cedeze; în acest moment, El intervine cu rugămintea: »Doamne, mai lasă-l şi anul acesta« (Luca 13,8).

   Păcătosule, tu L-ai provocat pe Dumnezeu prin faptul că ai respins cu încăpăţânare harul Său şi te-ai dedat tot mai mult la rău. Dar nici batjocorirea lui Dumnezeu, nici nedreptatea, nici necredincioşia nu-L vor reţine pe Hristos să nu intervină chiar şi pentru cel mai ordinar păcătos. Hristos trăieşte. Deoarece El trăieşte, El mijloceşte. Atât timp cât va exista pe pământ un păcătos care are nevoie de mântuire, va fi un Mijlocitor în cer care va interveni pentru el. Acestea sunt numai câteva gânduri, dar sper ca ele să te ajute să înţelegi slujba de Mijlocitor a Marelui nostru Preot.

   Rugăciunea Domnului făcută pe pământ se aseamănă cu rugăciunea făcută în cer prin înţelepciunea Sa. Hristos a vrut să obţină ceea ce are mai mult nevoie batjocoritorul Său şi ceea ce îi este mai mult de folos: »Tată, iartă-i.« Acesta a fost punctul hotărâtor. Înainte de toate, ei au avut nevoie de iertarea din partea lui Dumnezeu. Domnul nu a spus: »Tată, fă-i să înţeleagă, căci ei nu ştiu ce fac«, căci simpla recunoaştere a ceea ce făceau le-ar fi chinuit conştiinţa şi i-ar fi dus în iad. El a strigat: »Tată, iartă-i.« Picăturile sângelui preţios care se scurgea din răni susţinea rugăciunea, şi Dumnezeu a ascultat-o şi cu siguranţă i-a iertat. Primul har, de care păcătoşii au nevoie, este iertarea păcatelor. În înţelepciunea Sa, Hristos Se roagă pentru darul de care este cea mai mare nevoie. Tot aşa este şi în cer. Domnul Se roagă cu înţelepciune şi previziune. Lasă în seama Lui; El ştie ce poate să ofere! Păşeşte înaintea tronului de har şi spune-ţi dorinţele, aşa cum poţi! Dacă ai făcut aceasta, atunci spune: »Domnul meu Isus, nu-mi împlini nici o dorinţă care nu este după voia Ta! Dacă nu ştiu de ce am nevoie cu adevărat, atunci şterge-mi rugăciunea, căci Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine.«

   Este minunat să ai un prieten atunci când eşti la judecată, care prelucrează cererile şi le dă o formă potrivită, înainte ca acestea să fie prezentate Marelui Împărat. Eu sunt pe deplin convins că înaintea lui Dumnezeu ajung numai rugăciuni desăvârşite. Înaintea Aceluia, care este Tatăl nostru, al tuturor, nu ajung rugăciuni cu greşeli. Nu lipseşte nimic, nimic nu trebuie şters. Cauza nu este că rugăciunile sunt mai dinainte desăvârşite. Mijlocitorul Isus Hristos în înţelepciunea Sa nemărginită le desăvârşeşte, aşa că ele ajung înaintea tronului de har fiind potrivite cu Fiinţa şi voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia să împlinească aceste rugăciuni.

   Rugăciunea Domnului nostru crucificat se aseamănă mijlocirii Celui Înălţat şi în ceea ce priveşte greutatea. Mulţi din aceia, pentru care El S-a rugat, au primit iertarea. Ştii cum Domnul a poruncit ucenicilor Săi, ca ei să fie martorii Lui »în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului« (Faptele Apostolilor 1,8); cum în ziua de Rusalii, Petru împreună cu cei unsprezece s-a ridicat şi a acuzat mulţimea că a răstignit şi a omorât pe Mântuitorul, şi cum după aceea trei mii dintre ei, cărora pe drept li s-a reproşat că L-au răstignit pe Domnul, au crezut în El şi au fost botezaţi în Numele Lui? Aceasta a fost o ascultare a rugăciunii lui Isus. Preoţii au avut toată responsabilitatea cu privire la omorârea Domnului nostru, ei au fost cei mai vinovaţi, şi cu toate acestea se spune: »şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă« (Faptele Apostolilor 6,7). Aceasta a fost o altă ascultare a rugăciunii.

   Deoarece toţi oamenii în baza principiului de reprezentare au participat la omorârea lui Isus, atât neamurile, cât şi iudeii, Evanghelia a fost vestită mai întâi iudeilor şi scurt după aceea şi neamurilor. Nu se aseamănă rugăciunea »Tată, iartă-i« cu o piatră care a fost aruncată în apă? Mai întâi se formează un cerc mic, apoi altul mai mare, şi aşa mai departe, până întreg lacul este acoperit cu inele. Această rugăciune, aruncată în lume, a constituit mai întâi micul cerc al credincioşilor iudei, iar după aceea marele cerc de oameni ai imperiului roman. Astăzi câmpul de influenţă a veştii bune se întinde pe întreg pământul, aşa că mii şi mii de oameni devin mântuiţi prin greutatea şi importanţa acestei rugăciuni de mijlocire: »Tată, iartă-i.« Cu siguranţă, tot aşa este şi în cer. Dumnul nu Se roagă niciodată în zadar. Cu mâini sângerânde, El a obţinut victoria. Cu toate că picioarele Lui au fost prinse în cuie pe lemn, El a ieşit învingător. Părăsit de Dumnezeu şi dispreţuit de popor, El a triumfat prin rugăciunea Sa – cu cât mai mult astăzi, când cununa Îi acoperă capul, mâna Sa ţine sceptrul lumii şi este înălţat ca Împărat peste toţi împăraţii şi domnii.

   Dacă lacrimile şi strigătele, aduse în slăbiciune, au fost atotputernice, cu cât mai mult – dacă este posibilă o astfel de creştere – se dovedeşte autoritatea sfinţită, pe care Hristos ca Cel Înviat o are, atunci când El stă înaintea tronului Tatălui şi se referă la legământul pe care Tatăl l-a făcut cu El. Voi, credincioşilor, care tremuraţi şi ezitaţi, încredinţaţi-vă pe voi înşivă şi problemele voastre Lui! Voi, descurajaţilor, veniţi la Acela care pune meritele Sale pe talerul balanţei, astfel ca rugăciunile voastre să aibă greutate! Domnul vă va împlini rugăciunile.

Îndem pentru lucrarea făcută de Adunare

   Aşa cum Hristos a fost odinioară în lume, tot aşa trebuie să fie şi Adunarea Sa. Hristos nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să slujească; nu ca să fie onorat, ci ca să mântuiască oameni. Adunarea Sa va şti, dacă ea şi-a înţeles bine lucrarea, că ea este aici nu ca să adune bogăţie şi onoare sau ca să ocupe în timpul acesta o poziţie de cinste. Ea trebuie să trăiască pe pământ în lepădare de sine şi, dacă este nevoie, să moară altruist pentru salvarea oilor pierdute, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi. Rugăciunea lui Hristos pe cruce a fost în totalitate altruistă. Domnul nu S-a referit deloc la Sine. Tot aşa să fie şi rugăciunea exprimată în viaţa Adunării, şi anume intervenţia pentru păcătoşi. Ea nu trebuie să trăiască pentru lucrătorii ei sau pentru ea însăşi, ci permanent pentru oameni pierduţi. Îţi poţi imagina că se pot crea adunări numai cu scopul de a întreţine lucrători, că există adunări numai pentru a asigura salariul bărbaţilor cu poziţii de conducere? Fraţii mei, dacă acesta este scopul adunărilor, atunci este mai bine să fie desfiinţate.

   Adunările nu sunt create cu scopul ca bărbaţi cu darul vorbirii să se ridice duminica şi să ţină prelegeri şi astfel să-şi câştige pâinea zilnică de la admiratorii lor. Este vorba de cu totul altceva. Locuri în care se aduce adorarea nu se construiesc cu scopul ca tu să te aşezi comod şi să asculţi ceva plăcut, care să-ţi înfrumuseţeze ziua de duminică. O adunare care nu face nici un bine în cartierele sărace ale oraşului este o adunare care nu are dreptul la existenţă. O adunare care nu se opune păgânismului, nu luptă împotriva răului, nu biruieşte învăţătura greşită, nu aduce minciuna la lumină, o adunare care nu se pune de partea săracilor, care nu înfierează nedreptatea şi nu proclamă public dreptatea, nu are dreptul la existenţă. Nu pentru tine însuţi, dragă Adunare, eşti tu aici, tot aşa cum Hristos n-a fost pentru Sine aici! Slava Sa a constat în aceea că El a renunţat la prestigiu şi onoare, iar Adunarea îşi va găsi slava în aceea că va renunţa la acestea şi va socoti o onoare să adune pe cei repudiaţi şi să caute în mizerie şi mocirlă după perlele preţioase, pentru care Isus Şi-a vărsat sângele. Chemarea ei cerească este să salveze sufletele de la iad şi să le aducă la Dumnezeu – la speranţă, la cer. O, de ar deveni Adunarea tot mai conştientă de aceasta! Lăsaţi-i pe episcopi şi pe vestitorii Cuvântului, sprijiniţi-i, şi din pricina lui Hristos, să facem toate lucrurile aşa cum se cuvine şi ordonat, dar purtaţi de grijă ca să se facă ceea ce este mai important: convertirea celor desfrânaţi, învăţarea celor neştiutori, ajutorarea săracilor, respectarea dreptului, biruinţa asupra răului şi apărarea împotriva oricărui pericol care ameninţă Împărăţia şi cununa Domnului nostru Isus Hristos!

   Rugăciunea lui Hristos a fost îndreptată spre un mare ţel spiritual. La cruce S-a rugat numai pentru ceea ce este necesar pentru sufletul oamenilor: »Tată, iartă-i.« Este bine că Adunarea se gândeşte că ea nu are de luptat cu carnea şi cu sângele, cu căpeteniile şi cu stăpânirile, ci cu răutatea spirituală; că ea nu sprijină administraţia oraşului şi nu răstoarnă tirania, ci va întemeia o domnie spirituală, care câştigă inimile pentru Hristos şi îşi subordonează mintea poruncii adevărului Său. Sunt convins că Adunarea va lucra cu atât mai bine, cu cât ea se va preocupa mai mult – înaintea lui Dumnezeu – de iertarea păcătoşilor; cu cât se va osteni mai mult prin viaţa ei şi prin rugăciune să înveţe pe cei păcătoşi ce înseamnă păcatul, sângele lui Hristos, cerul şi iadul.

   Înainte, fraţilor, ca un om, ca să lucraţi la iertarea păcatelor! Nu ezitaţi, luptaţi împotriva răului, care creează omenirii atâtea probleme! Fiţi vigilenţi, sprijiniţi educaţia, participaţi la înfăptuirea reformelor politice şi religioase, în măsura în care aveţi timp şi putere pentru acestea – dar misiunea cea mai înaltă a fiecărui bărbat creştin şi a fiecărei femei creştine să fie îndreptată spre inima şi conştiinţa oamenilor! Nu te lăsa reţinut în răspândirea veştii bune a lui Dumnezeu, că există har pentru fiecare! Aceasta este prima şi ultima ta misiune. Spune păcătoşilor că păcatul îi va duce la judecata de condamnare, că numai Hristos poate birui păcatul! Fă din rugăciunea aceasta preocuparea ta cea mai importantă: »Tată, iartă-i! Iartă-i! Ajută-i să înţeleagă cum pot primi iertarea. Ajută-mă să înţeleg că este de ajuns să fiu o unealtă a Ta, ca să aduc păcătoşii pe drumul mântuirii, chiar şi pe cei mai vinovaţi dintre ei.« Rugăciunea Mântuitorului nostru învaţă Adunarea că misiunea şi lucrarea ei nu are graniţe. Hristos S-a rugat pentru cei răi, aş zice pentru cei mai răi, pentru ceata celor răzvrătiţi, care se înghesuia în jurul crucii Lui. El S-a rugat pentru cei neştiutori. N-a zis El: »ei nu ştiu ce fac«? El S-a rugat pentru prigonitorii Lui. Pe cel ce era cel mai înverşunat duşman al Său, pe acela l-a avut cel mai mult pe inimă. Adunare a lui Dumnezeu, misiunea ta nu este valabilă numai pentru opt personalităţi care se strâng în jurul predicatorului lor şi ascultă profund impresionaţi cuvintele sale! Misiunea ta nu este pentru oamenii de elită, pentru cei aleşi, cei intelectuali, care critică cuvintele tale şi pun fiecare propoziţie a mesajului tău pe talerul balanţei. Misiunea ta nu este pentru cei care te întâmpină cu prietenie, cu generozitate şi cordialitate – oricum, nu numai pentru aceştia. Dimpotrivă, tu ai de slujit prostituatelor, hoţilor, batjocoritorilor, beţivilor, celor decăzuţi din punct de vedere moral şi celor neînfrânaţi. Dacă nimeni nu se preocupă de ei, atunci trebuie s-o facă Adunarea. Dacă sunt oameni pentru care trebuie să te rogi mai întâi, atunci sunt aceştia, spre care, de regulă, gândurile noastre se îndreaptă în cele din urmă.

   În mod deosebit ar trebui să ne preocupăm de cei neştiutori. Nu este suficient dacă ei au înţeles mesajul nostru, dacă au primit o lecţie bună. Vestitorul trebuie să se gândească la aceia, pentru care cea mai simplă afirmaţie teologică este tot aşa de neînţeleasă ca şi o propoziţie într-o limbă străină. Chiar şi atunci când sunt puţini nemântuiţi care ascultă mesajul Cuvântului, să-şi dea toate silinţele ca să le facă cunoscut vestea cea bună. Evanghelia este valabilă şi pentru cei care prigonesc credinţa. Ea îndreaptă săgeţile iubirii spre inima duşmanilor. Dacă vrem să aducem pe cineva cu prioritate la Isus, atunci aceştia sunt cei ce stau departe de vestea bună şi sunt ostili ei. Roagă-te: »Tată, iartă-i. Dacă altora nu le ierţi vina, atunci iartă-i pe aceştia. Dacă nu scuzi pe nimeni pentru ce a făcut, atunci scuză-i pe aceştia!«

    Adunarea trebuie să fie serioasă şi hotărâtă, aşa cum a fost Hristos. Atunci va recunoaşte unde este speranţă pentru cei ce i-au fost încredinţaţi şi curând va şti cum poate să intervină la Dumnezeu pentru ei.

   Ea trebuie să spere. În mod sigur nu există nici o comunitate care să aibă mai multe motive să spere decât Adunarea lui Dumnezeu. Dacă neştiinţa este un argument valabil înaintea lui Dumnezeu, priveşte atunci la păgânii din zilele noastre, milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Numele lui Hristos. »Dumnezeule Mare, iartă-i, căci ei cu adevărat nu ştiu ce fac!« Dacă neştiinţa dă dreptul să ai speranţă, atunci există multă speranţă pentru această lume mare. Nu trăiesc în jurul nostru sute de mii de oameni, pentru care cele mai simple adevăruri ale Evangheliei sunt cele mai mari noutăţi? Fraţilor, este un gând neliniştitor faptul că lumea mai este încă sub giulgiul neştiinţei. Însă vârful ţepuşului acestei realităţi dureroase va fi frânt atunci când noi vom citi aşa cum se cuvine şi vom înţelege rugăciunea Mântuitorului nostru: »Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!«

   Adunarea are misiunea să meargă neîncetat la aceia care au căzut cel mai adânc şi sunt neştiutori. Ea nu trebuie să înceteze niciodată în a face binele. Dacă Domnul ar veni mâine, aceasta n-ar fi un motiv pentru creştini să se aşeze ca să se întărească sufleteşte, să vorbească şi să citească, uitând de mulţimea mare de oameni care merge la pierzare. Dacă lumea ar pieri în următoarele paisprezece zile, aceasta nu va schimba cu nimic obligaţiile şi lucrarea mea. Să vină Domnul meu când va voi El. Dacă eu sunt la lucru pentru El, atunci sunt gata şi pentru venirea Lui. Misiunea Adunării rămâne în continuare, şi anume mântuirea oamenilor. Dacă ea stă numai şi cască gura, aşa cum îi cer prorocii moderni să facă, dacă renunţă la misiunea ei şi se dedă la interpretări speculative ale Scripturii, atunci ea are toate motivele să se teamă de venirea Domnului ei. Dar dacă îşi face lucrarea, dacă fără oboseală face tot ce îi stă în putinţă ca să caute perle preţioase pentru Domnul ei, atunci ea nu va trebui să se ruşineze când va veni Mirele.

   Acest capitol este mult prea scurt pentru o temă aşa de cuprinzătoare. Aş dori ca cuvintele mele să fie tot aşa de tari ca şi tunetul, tot aşa de pătrunzătoare ca şi fulgerul. Cu bucurie aş dori să mobilizez pe orice creştin şi să-l entuziasmez pentru lucrarea sa. Fraţilor, nu trăiţi pentru voi înşivă! Economisiţi, educaţi, construiţi şi câştigaţi-vă existenţa vieţii! Dar dacă doriţi să fiţi asemenea lui Hristos – aşa cum ar trebui să fiţi, căci aţi fost răscumpăraţi cu sângele Lui preţios – atunci ar trebui să aveţi în vedere lucruri mai mari. Începeţi să trăiţi pentru alţii; faceţi clar tuturor oamenilor cu care veniţi în contact, că scopul şi ţinta existenţei voastre nu sunteţi voi înşivă. Interveniţi pentru alţii, ca astfel prin faptele voastre Dumnezeu să fie proslăvit, iar Hristos să recunoască în voi chipul Său şi să vă confirme ceea ce faceţi.

În încheiere un cuvânt adresat celor necredincioşi

   Citeşte atent frazele următoare. Vreau să le alcătuiesc cât se poate de scurt şi cuprinzător. Unii dintre voi nu sunt mântuiţi. Cu siguranţă, unii dintre voi au fost foarte neştiutori. Atunci când aţi păcătuit, n-aţi ştiut ce faceţi. Aţi ştiut ce-i drept că faceţi păcat, dar nu v-a fost clar cât de grozavă este vina voastră. Încă nu luaţi parte la orele de vestire a Cuvântului. Nu citiţi Biblia. Nu sunteţi într-o familie creştină. Gândiţi-vă la sufletul vostru. Reţineţi: neştiinţa voastră nu vă scuză, căci atunci Hristos n-ar fi spus »Iartă-i«. Chiar şi aceia care nu ştiu ce fac, trebuie să primească iertarea. Cu toate acestea, neştiinţa voastră vă dă o rază de speranţă. Atunci când aţi fost neştiutori, Dumnezeu a trecut cu vederea. Acum însă El porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. De aceea adu roade de pocăinţă! Dumnezeul pe care voi L-aţi desconsiderat în neştiinţa voastră, este gata să vă ierte. Aceasta este Evanghelia: încrede-te în Isus Hristos, care a murit pentru cei vinovaţi, şi vei fi mântuit. Dumnezeu să te ajute în aceste momente, şi tu vei deveni un om nou. Vei avea parte de o schimbare, de o naştere din nou. Vei deveni o făptură nouă în Hristos Isus.

    Însă, prietenii mei, printre noi sunt oameni pentru care Hristos nu poate să rostească rugăciunea »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac«, căci voi ştiţi ce aţi făcut. Orice vestire a Evangheliei la care aţi luat parte şi orice efect pe care l-a avut Evanghelia asupra conştiinţei şi minţii voastre vă măreşte responsabilitatea şi vă reduce posibilitatea de a spune că nu ştiţi ce aţi făcut. Voi ştiţi că aici este lumea, iar acolo este Hristos şi că voi nu le puteţi avea în acelaşi timp pe amândouă. Ştiţi că există păcat şi că există Dumnezeu, şi că nu le puteţi sluji în acelaşi timp. Voi ştiţi de plăcerile dăunătoare şi de bucuria cerului şi că nu le puteţi avea ambele în acelaşi timp. Facă Dumnezeu ca Duhul Sfânt să vină să vă ajute să alegeţi ceea ce vă povăţuieşte adevărata înţelepciune! Hotărăşte-te astăzi pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru cer! Domnul să te ajute să iei această hotărâre, din pricina Numelui Lui. Amin.

„Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Dacă studiem cu atenţie, observăm că autorii celor patru Evanghelii şi-au dedicat cel puţin o treime din conţinutul scrierii lor pentru a descrie ultima săptămână pe care a petrecut-o Domnul Isus pe pământ înainte de moartea Lui pe cruce. Cu alte cuvinte, aceste biografii ale lui Hristos au o greutate mai mare în ceea ce priveşte sfârşitul vieţii Sale pe pământ.

Evanghelia lui Marcu este exemplul clasic pentru ceea ce tocmai v-am spus. Marcu îşi începe Evanghelia şi călătoreşte prin ea asemenea unui tren expres, trecând cu viteză de la un eveniment la altul. În Evanghelia lui, Marcu spune: „Îndată, Isus a spus…” sau „Îndată, Isus a făcut…”. Aproape că ţi se taie respiraţia, dacă încerci să ţii pasul cu ceea ce îţi relatează Marcu cu privire la viaţa Domnului Isus. Dar apoi, când ajungi la ultima săptămână din viaţa Domnului Isus, inclusiv moartea Lui, e ca şi când trenul expres pune frână. Marcu încetineşte din viteză şi ne povesteşte în detaliu tot ce s-a petrecut în orele şi minutele din ultimele şapte zile din viaţa Domnului Isus şi, în special, cum a murit Domnul nostru pe cruce. Citind Evanghelia lui Marcu, ajungi la concluzia inevitabilă că toate lucrurile cu privire la Domnul Isus sunt importante, dar moartea Lui este cea mai importantă.

Ne întoarcem din nou cu gândul la cruce, ca să mai învăţăm ceva din ultimele cuvinte rostite de Domnul Isus, din adâncul sufletului Său, în timp ce agoniza pe cruce.

Oswald Sanders a avut dreptate atunci când a spus: „Fiecare din aceste expresii sunt un ocean de adevăr comprimat într-o picătură de vorbe şi cer un studiu amănunţit şi reverent. Era de aşteptat ca acele şoapte rostite de pe cruce să fie scurte şi adânci. Şi totuşi, acel monument monstruos, a devenit cel mai elocvent amvon al veacurilor.”

Am văzut că primul cuvânt rostit de Domnul Isus de pe cruce a fost „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

     Ajungem acum la cel de-al doilea cuvânt rostit de Domnul Isus de pe cruce, cuvânt care a fost adresat în mod direct şi personal unuia dintre cei doi tâlhari care au fost răstigniţi împreună cu Domnul Isus. Domnul Isus i-a spus: „Adevărat  îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!”

     Este întotdeauna o bucurie mare să auzi despre convertirea cuiva şi despre împrejurările acelei convertiri. Oamenii au fost şi sunt convertiţi în multe feluri şi în multe locuri diferite. Toate experienţele convertirii sunt unice, dar cea care ne stă în faţă acum este unică din toate punctele de vedere.

 

     1. DESCRIEREA  SITUAŢIEI

 

     Iudeii au luat o hotărâre în curtea de judecată. Ei au cerut ca Baraba să fie eliberat, iar Isus să fie luat şi răstignit. În cele din urmă, Pilat le-a îndeplinit dorinţa.

Împreună cu Domnul Isus au mai fost condamnaţi la răstignire încă doi criminali. Toţi trei au fost pironiţi pe câte o cruce şi ridicaţi pe o movilă de pământ, astfel încât să fie văzuţi de toţi locuitorii Ierusalimului, atunci când cineva îşi ridica ochii în sus.

Eu mă gândesc că soldaţii ar fi putut să-i lase pe cei doi parteneri de tâlhării să moară împreună, unul lângă altul. Dar, în loc să facă aşa, soldaţii i-au despărţit în moarte pe cei doi tâlhari, punându-l pe  unul la dreapta Domnului Isus, iar pe celălalt la stânga Lui.

Acum se scria ultimul capitol al vieţii celor doi tâlhari şi se părea că nici unul nu mai putea spera la vreo răscumpărare. Cred că putem spune că viaţa celor doi tâlhari era la final. În termenii noştri moderni, am putea spune că ei se aflau pe patul de moarte şi sunt sigur că nu-şi imaginaseră o moarte mai dureroasă decât aceasta prin care treceau. Să nu uităm că veşnicia era în inimile lor. În ei fusese pus gândul veşniciei de către Dumnezeu, aşa cum a fost pus şi este pus în fiecare om; numai că, în cazul lor, veşnicia bătea al uşă şi avea să fie deschisă în faţa ochilor lor în doar câteva momente. Cu alte cuvinte, ei pluteau spre tărâmul veşniciei, ei se aflau în holul dinaintea camerei veşniciei. Şi din punct de vedere realist, situaţia lor părea fără nici o  speranţă.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul Isus, El tocmai Se rugase: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”. Oamenii erau cu privirile aţintite asupra Domnului Isus, iar liderii religioşi îşi băteau joc de El, în timp ce El atârna dezbrăcat pe acea cruce, între cei doi  tâlhari. După ce au tras la sorţi pentru hainele Lui, la picioarele crucii Lui, soldaţii au început să-şi bată joc de El, dându-I să bea vin amestecat cu oţet şi zicând: „Dacă eşti Tu Împăratul Iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!”

Sunt două puncte importante pe care trebuie să le observăm aici.

 

     a] Ceea ce se întâmpla la cruce  era biblic.

Ceea ce se întâmpla la cruce era împlinirea proorociilor din V.T.

În Isaia 53:12, Isaia vorbeşte despre suferinţa Robului  lui Dumnezeu, Mesia, care urma să vină, şi spune: „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.

Atât Marcu, cât şi Luca, ne spun, în relatările din Evangheliile lor, că acest eveniment, pe care îl studiem noi acum este chiar împlinirea acestui verset din Isaia. (Marcu 15:28; Luca 22:37)

E adevărat că mâna omului păcătos era la lucru acolo, dar o Mână mult mai mare deasupra evenimentelor, aranja fiecare detaliu. Şi această Mână mult mai mare decât cea a omului era Mâna Dumnezeului  Atotputernic. Domnul Isus nu a murit Singur în ziua aceea, pentru că Dumnezeu a planificat totul încă din veşnicie. Dumnezeu a înregistrat aceste lucruri cu 800 de ani înainte ca ele să aibă loc şi, prin proorocul Isaia, a spus exact ce urma să se întâmple; şi anume că, în moartea Lui, Domnul Isus, Mesia, „ va fi pus în numărul celor fărădelege.”  Aşa că, moartea lui Isus nu a fost o greşeală. Acest eveniment nu a fost un accident. Nu a fost o idee bună, care nu a mai mers bine şi a eşuat. Nu a fost nici o alternativă de ultim moment pentru că lucrurile au mers prost. Ci aceasta a fost voia lui Dumnezeu împlinită pe pământ, precum este împlinită şi în ceruri.

Marele lider şi autor de cântări creştine al Bisericii Metodiste din secolul al XVIII-lea, William Williams,  care a scris „Călăuzeşte-mă Tu, Mare Iehova!”, a capturat acest gând al crucii, care este marele plan al lui Dumnezeu, într-o altă minunată cântare a sa:

„Trezeşte-te suflete al meu şi scoală-te,

           Admiră şi priveşte,

Cum Fiul Atotputernicului Dumnezeu stă atârnat pe un            

                                                                         lemn blestemat!”

     Cât de glorios a fost împlinit cel mai vechi plan, conceput de o Minte veşnică, înainte ca lumea să existe!

    

     b] Ceea ce se întâmpla era providenţial

 

Nu a fost întâmplător faptul că Domnul Isus a fost răstignit între cei doi tâlhari. Aceasta era providenţa lui Dumnezeu. Amândoi tâlharii au fost aşezaţi îndeajuns de aproape de crucea lui Isus, încât să Îi poată auzi rugăciunea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” De asemenea, amândoi tâlharii i-au auzit şi pe liderii religioşi spunând despre Isus: „I-a mântuit pe alţii…”

     Gândiţi-vă cum ar fi să auziţi un astfel de mesaj în ceasul morţii voastre: „I-a mântuit pe alţii…”! Şi mai ales, să auziţi aceste cuvinte de pe buzele lui Isus: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”!

Eu cred că cei doi tâlhari au rămas pe gânduri.

Mai mult decât atât, din poziţia în care se aflau faţă de crucea Domnului Isus, respectiv de o parte şi de alta a ei, cei doi tâlhari puteau să citească ceea ce a scris Pilat pe crucea pe care a fost răstignit Domnul Isus:  „Isus din Nazaret, Regele Iudeilor”.

Biblia ne spune că această inscripţie a fost scrisă în cele trei limbi principale: greacă, latină şi ebraică. Şi tot Biblia ne spune că au fost unii iudei care au vrut să schimbe inscripţia pusă de Pilat pe crucea Domnului Isus, dar nu au putut, pentru că Pilat nu a vrut să audă nimic. El le-a răspuns: „Ceea ce am scris, am scris!”

Warren Wiersbe a spus: „Această inscripţie de pe cruce a fost primul tractat evanghelic scris vreodată  şi el a fost pus deasupra capului Domnului Isus.”

Dacă doreau să se uite unul la altul, cei doi tâlhari erau nevoiţi să privească mai întâi la Domnul Isus, pentru că El era în mijlocul lor, şi astfel să vadă pe Isus Mântuitorul, pe Împăratul care avea o Împărăţie. Cu siguranţă că aveau la ce se gândi chiar în ultimul ceas al vieţii lor. Toate aceste lucruri erau ca o hrană pentru mintea lor, în această oră târzie a vieţii lor. Am putea spune că nu au auzit şi nu au văzut prea multe, dar, după cum vom vedea mai departe, ei au auzit şi au văzut destul de multe.

Pentru a veni la Hristos, nu ai avut nevoie să ţi se explice fiecare verset din Biblie sau să înţelegi fiecare detaliu al doctrinelor biblice. În providenţa Sa, Dumnezeu a avut grijă ca tu să vezi şi să auzi cuvintele Lui de viaţă şi nădejde şi să le crezi.

Prietenii  mei, cred că nu greşesc dacă spun că noi am avut privilegiul să auzim şi să vedem ceea ce puţini  au avut privilegiul să audă şi să vadă. Şi vreau să vă spun că exact aşa s-a întâmplat cu cei doi tâlhari.  Domnul Isus era chiar lângă ei, în ceasul lor de moarte.

Haideţi să vedem ce au făcut cei doi tâlhari cu acest mare privilegiu!

 

     2. CEREREA ÎNĂLŢATĂ

 

„Doi bărbaţi au privit printre gratiile celulei lor;  unul a văzut noroiul, celălalt a văzut stelele.”

În anumite privinţe, ceea ce s-a întâmplat pe dealul numit Căpăţâna (sau Calvar) este o ilustraţie a acestui lucru. Doi bărbaţi au privit, au văzut şi au auzit acelaşi mesaj, cu privire la aceeaşi persoană: Domnul Isus Hristos. Unul dintre ei s-a împotrivit cu tărie lui Isus Hristos, pe când celălalt s-a smerit şi I-a cerut ceva lui Isus Hristos. Unul dintre ei L-a batjocorit Mântuitor, pe când celălalt s-a pocăit de păcatele lui. Unul dintre ei a fost atât de aproape, şi totuşi, atât de departe.

Haideţi să privim mai îndeaproape la acest tâlhar, pentru că viaţa acestui tâlhar este istoria multor oameni de pe pământ!

Foarte mulţi oameni din lume au fost aduşi de foarte multe ori până la crucea lui Hristos, prin auzirea mesajului Evangheliei. Ei au auzit ce s-a întâmplat la cruce, când a murit Isus Hristos, de la predicatorii care au deschis Biblia şi au predicat cu credincioşie pe Hristos cel răstignit.  Cu alte cuvinte, predicatorii au făcut  o imagine a răstignirii lui Isus Hristos în faţa ochilor lor. Lucrul trist este că mulţi dintre aceşti oameni au rămas tari ca piatra şi, de fiecare dată când aud mesajul Crucii, se împietresc tot mai mult în inimile lor faţă de Hristos.

Ce a spus acest tâlhar împotrivitor, care nu s-a pocăit? Cu ce cuvinte L-a insultat el pe Isus? El a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-te pe Tine Însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi!”

E ca şi când I-ar fi spus: „Dacă Tu eşti cine pretinzi că eşti şi dacă Tu eşti cine pretind alţii că eşti, atunci ieşi din necazul acesta şi scoate-ne şi pe noi din necazul acesta!”

Omul acesta nu era interesat de mântuirea sufletului său, ci pe el îl interesa doar să-şi scape pielea.

Dar, celălalt tâlhar a avut o cerere cu totul diferită de cea a partenerului său de tâlhării. El a fost atât de aproape şi, dintr-odată, a fost pătruns de mare teamă. El şi-a mustrat partenerul de tâlhării şi, în acelaşi timp, l-a pus la punct, zicându-i„Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.”

Acest tâlhar admite că nu este nici agnostic şi nici ateu. El admite că are o teamă de Dumnezeu. Şi în acelaşi timp, el recunoaşte că starea de păcat din viaţa lui şi a tovarăşului lui de tâlhării este in contrast cu viaţa fără păcat a Domnului Isus. Toate cele trei morţi erau comune, aşa după cum şi cele trei cruci de pe deal erau comune şi obişnuite, dar acest tâlhar a recunoscut că  Cel care murea pe crucea din mijloc era diferit de ei. El recunoaşte că atât el, cât şi tovarăşul lui de tâlhării, meritau pedeapsa, dar că Isus era total  nevinovat.

Apoi, după ce a proclamat nevinovăţia lui Isus, acest tâlhar a adresat un strigăt de ajutor Domnului Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”

Sunt două lucruri pe care trebuie să le observăm aici:

 

     a]  Cunoştinţa tâlharului

 

Nu ştim exact câte lucruri cunoştea tâlharul despre Dumnezeu, dar vedem că el ştia în mod sigur că pentru Domnul Isus moartea nu avea să fie şi sfârşitul Lui. Deşi nu înţelegea toate detaliile, se pare că, în mintea lui, tâlharul era convins de faptul că Isus se îndrepta către o Împărăţie ce nu putea fi atinsă sau clătinată de moarte.

Chiar şi numele „Isus” înseamnă „Domnul mântuieşte”. De aceea, este greu să nu ajungi la concluzia că acest tâlhar începe să-şi dea seama de realitatea acestui lucru. În mod precis, în ultimii trei ani din viaţa lui, el a auzit ceva din ceea ce pretindea Domnul Isus că este. Biblia spune că toată ţara ştia ce se întâmpla cu privire la Isus din Nazaret.

Toate aceste lucruri indică faptul că acest tâlhar, în acest ultim moment din viaţa lui, ajunge să ştie şi să creadă că acest Isus este Mesia, că acest Isus este Cel care va mântui pe poporul Său de păcatele sale. El primeşte lumină şi devine convins că Împărăţia lui Isus, peste care El va fi Rege, este o Împărăţie veşnică.  Şi tot ceea ce-I cere Lui Isus este ca Isus să-Şi amintească şi de el, când Îşi va aşeza Împărăţia, după moartea Sa pe cruce. Tot ceea ce cere el este ca, atunci când Împărăţia va fi aşezată în toată plinătatea ei, să aibă şi el parte de ea. El nu cere un loc proeminent în Împărăţie, ci doreşte ca să facă parte din ea. El se aruncă în braţele îndurării Domnului în ultimul ceas al vieţii lui. Cunoştinţa lui despre Dumnezeu nu a fost perfectă, dar a fost suficientă pentru ca el să pună  totul la picioarele lui Hristos înainte de a fi prea târziu.

 

     b]  Curajul tâlharului

În momentul acesta, Isus Hristos nu era cea mai populară şi cea mai căutată persoană  din ţară. Nimeni nu I-a  mai cerut Domului Isus să Îşi amintească de el în Împărăţia Sa. Nu mai fost nici un alt suflet de pe pământ care să-I fi cerut mântuire, în această zi şi în acest ceas. Într-adevăr, câteva persoane au fost mişcate de ceea ce văzuseră la cruce, dar toţi preoţii şi liderii religioşi îşi băteau joc de Domnul Isus. Mulţimea era împotriva Lui. Soldaţii râdeau şi Îl batjocoreau. Chiar şi Pilat tocmai se spălase pe mâini ca să se scape de vina sa asupra Domnului Isus. Prietenul său criminal Îl insulta pe Isus. Iar grupul cel mic de ucenici Îl părăsiseră şi fugiseră.

Tâlharul acesta nu avea prea multe cunoştinţe biblice, şi chiar de ar fi avut, Domnul Isus nu era o privelişte prea frumoasă la care să te uiţi.

Unde era slava lui Isus în acest moment? Pentru că, Domnul Isus se afla în punctul cel mai de jos al vieţii Sale, fiind răstignit în slăbiciune şi goliciune. Era un spectacol al ruşinii. Şi El Se afla în pragul morţii.

Cât curaj trebuie să fi avut acest tâlhar pentru a renunţa la tot ce a crezut până în momentul acela din viaţa sa şi pentru a se încrede în Isus ca Domnul, Mântuitorul şi Regele Său!

Spurgeon a spus: „Dacă ar trebui să adăugăm vreun personaj din N.T. la lista eroilor credinţei din V.T., ce apare în Evrei 11, atunci acela ar trebui să fie tâlharul de pe cruce.”

Cowper a spus într-o cântare:

„Este o fântână plină de sânge ce curge din venele lui

                                                                                  Emanuel;

           Orice păcătos scăldat în acel sânge scapă de toate petele

                                                                              de vinovăţie.

           Tâlharul muribund s-a bucurat să vadă acea fântână;

           Chiar şi eu, oricât de păcătos aş fi, pot să îmi spăl toate

                                                                          păcatele în ea.

           Încă de când am văzut acel râu ce curge din rănile Tale,

           Dragostea răscumpărătoare a fost tema mea şi va fi până

                                                                       când voi  muri!” 

Aşadar, aceasta a fost rugămintea tâlharului muribund: „Doamneadu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”

 

     3.  MÂNTUIREA OFERITĂ

 

Priviţi care a fost răspunsul Domnului Isus la rugămintea tâlharului!

În Luca 23: 43 ni se spune: „Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei cu Mine în rai!”

Acest tâlhar de pe cruce a primit privilegiul de a fi ultimul tovarăş al Domnului Isus pe acest pământ şi primul tovarăş al Său cu care a intrat pe porţile cerului. El a fost cel mai  nevrednic dintre toţi oamenii şi cel mai neobişnuit candidat la ceruri, dar, slavă Domnului că, Isus este Prietenul păcătoşilor.

In Ioan 6:37, Domnul Isus a spus: „Tot ce-mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”

Dr. Charles Erdman a sugerat că această întâmplare legată de tâlharul care s-a pocăit şi care a fost iertat este întâmplarea cu cele mai mari instrucţiuni din toată naraţiunea din Evanghelie. Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat, dar sigur avem multe lucruri de învăţat din cuvintele rostite de Domnul Isus aici, legate de mântuirea lui Dumnezeu.

Am 7 lucruri pe care vreau să vi le împărtăşesc la acest punct:

    

     a] Autoritatea cuvintelor Domnului Isus

 

Domnul Isus i-a spus tâlharului: „Adevărat Îţi spun…”

Toate cuvintele rostite de Domnul Isus au fost şi sunt adevărate şi pline de autoritate; dar, ori de câte ori folosea această expresie, cuvintele Sale purtau o şi mai mare autoritate, pentru că ele veneau din partea Celui ce este „Da şi Amin” şi „Martorul credincios şi drept”.

Vreau să vă spun că, ori de câte ori comunica adevăruri fundamentale cu privire la mântuire, Domnul Isus obişnuia foarte adesea această expresie.

Daţi-mi vie să vă dau câteva exemple!

În Matei 18:3, Domnul Isus a spus: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la  Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţiacerurilor!”

În Ioan 3:3, El a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu!”

În Ioan 5:24, El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă!”

Aşadar, există o autoritate absolută în aceste cuvinte: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!”

 

     b] Urgenţa din cuvintele Domnului Isus

 

Domnul Isus i-a spus tâlharului: „…astăzi…” 

Poate că tâlharul credea că Împărăţia lui Dumnezeu avea să vină într-un timp îndepărtat; şi, într-un fel avea dreptate, pentru că Împărăţia, în sensul ei deplin, era departe.

Dar, Împărăţia avea şi are şi un aspect prezent. Biblia spune: „Astăzi este ziua mântuirii…” Cu alte cuvinteÎmpărăţia există acum, astăzi. Mântuirea este disponibilă acum,astăzi. Ce garanţie avem ni cu privire la ziua de mâine?

Sunt unii oamenii care spun că tâlharul a amânat pocăinţa sa până în ultima clipă şi care spun că vor să facă şi ei la fel. Însă, pentru tâlhar fost ultima lui şansă şi el s-a folosit de ea. Sunt unii oameni care sunt pregătiţi să gândească la fel şi care cred că vor putea să facă la fel. Dar, problema lor este că nu se ştie când este ultima lor şansă.

Aşadar, pentru tâlhar a fost ultima şansă, de care el s-a folosit. Şi acest lucru arată  urgenţamântuirii.

 

     c] Individualitatea cuvintelor Domnului Isus

Domnul Isus i-a spus tâlharului: Tu vei fi…”, ceea ce personalizează mântuirea.

Trebuie să le facem cunoscut oamenilor că, în ceea ce priveşte mântuirea, fiecare m rămâne singur în faţa lui Dumnezeu.

În Ioan 3:16, Domnul Isus spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Chemarea este la o relaţie personală cu Dumnezeu. O relaţie pe care Dumnezeu vrea să o aibă cu „tine”. Şi acest lucru arată individualitatea mântuirii.

 

     d] Siguranţa cuvintelor Domnului Isus

 

Domnul Isus i-a spus tâlharului: „… vei fi …”

El nu i-a spus tâlharului: „Cred că vei fi…” sau „Sper  că vei fi…”, atunci când a fost vorba despre destinul său veşnic. La El nu există „poate” sau „s-ar putea”.  Domnul Isus era sigur în afirmaţia Sa: „Astăzi, vei fi …”

Sunt unii oameni care spun: „Nimeni nu poate şti sigur ce va fi…” Însă, Domnul Isus i-a spus acestui tâlhar, în mod ferm şi sigur: „Tu vei fi…”

 

     e] Realitatea cuvintelor Domnului Isus

 

Domnul Isus i-a spus tâlharului: „…vei fi cu Mine…”

Aceasta este realitatea mântuirii lui Dumnezeu.

Tâlharul I-a cerut Domnului Isus numai să-Şi aducă aminte de el în Împărăţia Sa, iar Domnul Isus i-a arătat realitatea a ceea ce înseamnă Împărăţia Sa. Aceasta este realitatea Împărăţiei: să mori crezând în Hristos înseamnă să mergi să fii cu Hristos. A muri „în Hristos” înseamnă a fi „cu Hristos”. 

Desigur că, şi inversul situaţiei este adevărat. Dacă nu eşti „în Hristos” în viaţa aceasta, niciodată nu vei ajunge să fii „cu Hristos” în viaţa viitoare.

Mântuirea este numai în Hristos, nu se găseşte departe sau în afara lui Hristos. Aceasta este realitatea mântuirii.

Cineva a spus: „Tâlharul şi-a început ziua fără Hristos, în timpul zilei a ajuns să fie în Hristos şi înainte de sfârşitul zilei a fost cu Hristos.”

 

     f] Slava cuvintelor Domnului Isus

 

Domnul Isus i-a spus tâlharului: „…vei fi cu Mine în rai!”

     După părerea mea, raiul sau paradisul este un alt nume pentru cer. Raiul sau paradisul este menţionat de trei ori în Biblie: este locuinţa lui Dumnezeu, este cocul unde se află pomul vieţii şi este casa celor răscumpăraţi.

S-a spus odată că „rai” înseamnă „o grădină fără zid împrejurul ei”. Şi este foarte semnificativă această imagine, pentru că prima carte a Bibliei, Geneza, ne spune că viaţa pe pământ a început într-o grădină, o grădină fizică şi temporară, numită Grădina Eden, care era şi raiul. Iar, în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, care este plină de simboluri, cerul este descris ca o grădină, o grădină spirituală şi veşnică, în care curge râul vieţii, râu care curge de la scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.

 

     g] Frumuseţea cuvintelor Domnului Isus

 

Când analizezi toate aceste lucruri ajungi la concluzia că mântuirea tâlharului a fost numai prin har, fără nici o plată. El nu a putut să Îi ofere ceva Domnului. El nu a mai putut să-I ofere nici un pic de timp, nu a mai putut să-I ofere talentele lui, banii lui, darurile lui, faptele lui bune, slujirea lui; tâlharul acesta nu a avut absolut nimic de oferit Domnului. El nu a avut nimic care să contribuie la mântuirea lui, decât păcatele cu care a venit înaintea Domnului. Mai mult decât atât, putem să tragem uşor concluzia că el nu a mai avut cum să fie botezat, nu a mai avut cum să devină membru la vreo Biserică locală sau să ia parte la Masa Domnului. Toate aceste lucruri sunt importante, dar ele nu au mai fost la îndemâna lui. Nu vreau să spun decât că el a fost prea departe de ele şi el nu mai putea să le atingă. Dar, lucrul minunat este că mântuirea nu a fost departe de el, ci a fost la îndemâna lui. Aceasta este frumuseţeamântuirii. Aceasta este minunăţia şi măreţia Harului lui Dumnezeu.

Această discuţie scurtă dintre Isus şi tâlharul de pe cruce distruge pentru totdeauna erezia romano-catolică cu privire la purgatoriu, erezie omenească inspirată de Satan. Domnul Isus I-a spus tâlharului: Astăzi ei fi cu Mine în rai!”

De asemenea, această discuţie pune capăt ereziei care vorbeşte despre adormirea sufletului. Adevărul cuvintelor Domnului Isus a fost acesta: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Cu alte cuvinte, Domnul Isus i-a spus tâlharului: „În momentul în care vei muri, tu nu ai să stai într-o stare de adormire secole întregi, ci exact în clipa aceea tu vei fi cu Mine în ceruri!”

Şi în al treilea rând, această discuţie atacă şi se împotriveşte total învăţăturii despre universalismul crucii. De ce? Pentru că, dintre toate dovezile pe care le avem aici, este foarte clar că acest tâlhar s-a dus în rai, iar celălalt s-a dus în iad. Unul a fost mântuit, iar celălalt a fost pierdut pentru veşnicie.

Aşa că nimeni să nu fie arogant şi să creadă că va fi mântuit oricum!

Dacă îi ceri Domnului să-Şi amintească de tine când va veni în Împărăţia Sa, atunci poţi începe să te bucuri de cer încă de acum, când eşti încă în drum spre ceruri.

EU SI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI

 

Dumnezeu raspunde la cererile noastre in cadrul personalitatii Sale. El nu ne da exact numai ce avem nevoie, ci, dimpotriva, ne da din belsug:,, Si Dumnezeul meu va ingriji de toate trebuintele voastre, dupa bogatia Sa in slava, in Isus Hristos”(filipeni4:19). Resursele lui Dumnezeu sunt nesfarsite. In acest fel, El implineste toate nevoile noastre. Deseori conditiiile economice si sociologice dicteaza nivelul credintei noastre. Situatii de criza sunt ingaduite in viata noastra, vremuri tulburi ne pun la incercare credinta noastra. Raspunde Dumnezeu la rugaciunile noastre? Da! El nu este limitat de problemele lumii acestea, ci, ingaduie criza pentru a-si desfasura inaintea ochilor nostri maretia si atotputernicia. Esti cuprins de deznadejde, rugaciunea ta nu primeste raspuns, te cuprinde disperarea? Oare nu ma rog in deajuns, exista pacat in viata mea? Si, El tace! Nu! El nu tace! Trebuie remarcat ca: 1. in vremuri de incercare descoperi cat de credincios este Dumnezeu, 2. El stie cat poti sa duci, 3. El va gasi” o cale” pentru a iesi din aceasta situatie mai puternic si mai pregatit. Nu descuraja, continua sa te rogi!

ALEGERILE ” … alegeti astazi cui vreti sa slujiti”(Iosua 24:15)

Vietile noastre se aseamana cu niste aisberguri. Doar 15% este vizibil; si aceasta este reputatia. Restul, caracterul nostru este dedesubt, este ascuns. Caracterul este ceea ce gandim, dar nu impartasim niciodata. Este ceea ce facem cand nimeni nu ne priveste. Este modul in care reactionam la necazurile zilnice. Este modul in care facem fata esecului si succesului. Lucrul care ne-a facut ceea ce suntem sunt alegerile noastre. La sfarsitul unei cariere de succes, Iosua provoaca poporul Israel:” …alegeti astazi cui vrei sa slujiti…cat despre mine, eu si casa mea vom sluji Domnului”. Deci alegerea iti apartine! Scriitorul francez Francois de la Rochefoucauld a afirmat: ”Aproape toate greselile noastre sunt mai pardonabile decat metodele pe care le folosim pentru a le ascunde”. Ai observat vreodata ca oamenii cu cel mai slab caracter au tendinta de a da vina pe imprejurari? Ei vorbesc despre o educatie proasta, despre dificultati financiare, si despre rautatea altora sau despre alte circumstante care i-au transformat in victime. Poate circumstantele tale au scapat de sub control, dar nu si caracterul tau. Nu poti da vina pe caracterul tau pentru imprejurarile tale, la fel cum nu poti da vina pe oglinda pentru felul in care arati. Dezvoltarea caracterului este intotdeauna alegerea ta. De fiecare data cand iei o decizie pe baza caracterului tau faci un pas inainte in cresterea ta spirituala. Stai o clipa si noteaza-ti momentele in care te-ai confruntat cu ispita si cu necazul. Langa fiecare scrie alegerea facuta: scapare, scuze, capitulare, evitare, perseverenta sau victorie. Care sunt domeniile problema? In ce mod vei invata sa procedezi mai bine? Daca multe din lucrurile pe care le-ai enumerat se datoreaza circumstantelor scapate de sub control, atunci alege sa iti controlezi mai mult viata.

Explode of rainbow wold.(This is my wold)

UN PRIETEN ADEVARAT

“De aceea am pus, în locurile cele mai de jos, dinapoia zidului, şi în locurile tari, poporul pe familii, i-am aşezat pe toţi cu săbiile, suliţele şi arcurile lor.”( Neemia 4:13)

Nu-i aşa că este o experienţă deosebită ca în momentele grele ale vieţii să ai o familie sau prieteni adevăraţi care să te încurajeze? Fiecare dintre noi avem nevoie de astfel de oameni în viaţa noastră, care să ne încurajeze, să ne motiveze şi să ne susţină în lucrurile pe care le împlinim.

Avem nevoie de părtăşia cu oamenii lui Dumnezeu care se roagă pentru noi, ne iubesc necondiţionat şi ne susţin în umblarea noastră cu Domnul. Avem nevoie de Dumnezeu, dar apostolul Pavel ne arată că avem nevoie şi de oamenii lui Dumnezeu care să ne îndemne la dragoste şi la fapte bune: Evrei 10:24.

Înţeleptul Solomon ne spune că: „Prietenul adevărat iubeşte oricînd, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”( Prov.17:17). Pentru mine, prietenul adevărat este persoana care vine atunci cînd toţi ceilalţi pleacă!

Neemia a cunoscut bine importanţa acestui principiu, de aceea pentru a realiza maximum de eficienţă pentru construirea zidului Ierusalimului a aşezat familie lîngă familie şi prieten lîngă prieten.

Fiecare este mult mai implicat atunci cînd trebuie să susţină pe cineva pe care îl iubeşte şi de care îi pasă. De aceea, astăzi aş dori să te întreb: Sînt chiar acum în viaţa ta oameni cărora le pasă de problemele cu care te confrunţi şi de lupta spirituală pe care o porţi?

Dacă nu ai pe nimeni care să-ţi fie aproape, te încurajez să începi să te rogi şi să-i ceri lui Dumnezeu curaj de a invita astfel de oameni în viaţa ta, deoarece fiecare dintre noi avem nevoie de ajutorul prietenilor buni şi evlavioşi!

FIECARE DINTRE NOI AVEM NEVOIE DE OAMENI CARE SĂ NE FIE ALĂTURI ÎN LUPTELE ŞI BIRUINŢELE VIEŢII!

Pune in practica ce ti-a dat Dumnezeu

” Binecuvantat sa fie Dumnezeu… care ne-a binecuvantat cu tot felul de binecuvantari duhovnicesti”(Efeseni 1:3)

Cand te impiedici sau te confrunti cu o problema, Dumnezeu nu sare de pe tronul Sau si nu spune: ”Ion are probleme, Maria are probleme, trebuie sa actionez!” Nu, caci El a pus deja in tine tot ce este nevoie pentru a face fata situatiei si a o depasi. Maturizarea in Hristos este un proces prin care invatam sa punem in valoare ceea ce Dumnezeu a pus deja in noi. Gandeste-te la un bebelus aflat in pantecele mamei sale. El are deja genele necesare, cromozomii si trasaturile care au fost puse in el in momentul conceptiei. Tot astfel, cand te nasti din nou in familia lui Dumnezeu, tu nu primesti doar una sau doua binecuvantari spirituale, ci primesti ” tot felul de binecuvantari duhovnicesi”. Ca un copil in credinta, la inceput nu stii cine esti sau ce ai, asa ca slujba Duhului Sfant este sa ti le descopere. Cand treci printr-o criza nu trebuie sa te duci sa cauti credinta, har, putere sau orice altceva. Acestea locuiesc deja in tine; invata sa le aduci la suprafata! Mai mult, nu trebuiue sa mergi sa cauti o persoana cu o mai mare putere care sa se roage pentru tine. Dumnezeu doreste sa te aduca in acel loc in care iti poti pune mainile pe propriul tau cap, sa te ingrijesti de propriile tale nevoi, sa aduci pace propriuluiu tau duh si liniste in propriul tau camin! Iar aceasta se va intampla cand constientizezi si activezi binecuvantarile spirituale pe care El le-a pus deja in tine.

M-am uitat, şi sculîndu-mă, am zis mai marilor, dregătorilor şi celuilalt popor: “Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat, şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre, şi pentru casele voastre!” (Neemia 4:14)

Emoţiile şi frica sînt deosebit de puternice, fiindcă ne pot determina să facem lucruri pe care nu le-am putea face în condiţii normale sau să ne blocheze pentru a nu mai putea împlini lucrurile care ar trebui să le facem.

Neemia şi ceilalţi lucrători care construiau zidul Ierusalimului au fost ameninţaţi cu moartea. Această ameninţare ar fi trebuit să îi umple de teamă şi să-i împiedice să-şi continue lucrările începute.

Dar, Dumnezeu nu doreşte ca urmaşii Lui să fie paralizaţi de frică. Însuşi apostolul Pavel ne spune: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Tim.1:7). Prin această declaraţie înţelegem că teama nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satan, iar un copil al lui Dumnezeu poate să învingă teama fiindcă i s-a dat un duh de putere!

Prin versetul biblic de astăzi, Neemia ne arată că învingem teama atunci cînd ne amintim de Domnul. De aceea cînd îţi este frică, adu-ţi aminte de Dumnezeu!

Adu-ţi aminte de credincioşia Lui, de bunătatea Lui şi de faptul că El este turnul tău de scăpare şi scutul care te apără de orice rău.

Dacă în această zi sînt lucruri care te fac să tremuri de teamă, aminteşte-ti că Dumnezeul pe care îl slujim este mare şi atotputernic şi nu va îngădui ca să ţi se clatine paşii şi nici să ţi se întîmple nimic rău.

CURAJ

Este nevoie de putere ca să fii ferm.
Este nevoie de curaj ca să fii delicat.

Este nevoie de putere ca să cucereşti.
Este nevoie de curaj ca să te predai.

Este nevoie de putere ca să fii sigur.
Este nevoie de curaj ca să ai îndoieli.

Este nevoie de putere ca să fii independent.
Este nevoie de curaj ca să te sprijini pe ceilalţi.

Este nevoie de putere ca să fii ca ceilalţi.
Este nevoie de curaj ca să fii tu însuţi.

Este nevoie de putere ca să-ţi ascunzi suferinţa.
Este nevoie de curaj ca să-ţi arăţi durerea şi să lupţi cu ea.

Este nevoie de putere ca să înduri abuzurile.
Este nevoie de curaj ca să le opreşti.

Este nevoie de putere ca să iubeşti.
Este nevoie de curaj ca să te laşi iubit.

Este nevoie de putere ca să supravieţuieşti.
Este nevoie de curaj ca să trăieşti.

Fie să găseşti întotdeauna curajul de care ai nevoie în viaţă!

Dulcele gust al iertarii

“ Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac.” (Luca 23:34)
Pana in acel moment nu am inteles de ce era asa de rece. Eram in parc si povesteam cu ea si am concluzionat in doar doua secunde ce se asunde in spatele acestei fiinte : neiertarea. Faptul ca a fost de prea multe ori ranita , a uitat ce inseamna sa fi liber in propriile tale semtimente. Patura aceea mare de resentimente neiertate ii bloca inima si nu mai putea simti cu cei din jur. Amaraciunea, mania si razbunarea a luat locul inimii ei de slujitoare.

Din moment ce refuzam sa acceptam unele lucruri care ne-au ranit si totodata sa iertam, putem ajunge la riscul de a paraliza spiritual. Apoi ne infatisam in fata Creatorului implorandu-I sa ne elibereze din aceasta situatie in care am ajuns cu propriile noastre decizii, refuzand sa inlocuim neiertarea cu dulcele gust al iertarii!

De foarte multe ori este greu sa ierti dar pana nu intelegi ca iertarea e un act de dragoste si niciodata unul de dreptate nu vei reusi sa ierti din adancul inimii . Cand eram mica am fost invatata sa iert politicos cand cineva gresea intr-un fel sau altul dar cand am crescut mare , am intels ca trebuie sa iert din toata inima , chiar daca persoana respectiva nu merita.

Preotii religiosi din vremea lui Isus, simtindu-se amenintati de faptul ca puterea Lui asupra oamenilor, l-au prins cu scopul de a-L rastigni, dar Isus a ales sa-i ierte, inlocuind amaraciunea cu dulcele gust al iertarii.

Iuda, fiind unul dintre oamenii de incredere a Lui Isus, l-a tradat pentru 30 de arginti, dar Isus a ales sa-l ierte.

Isus, printre altele, se declarase Regele Iudeilor si cand a fost prins, Irod l-a ridiculizat in fata preotilor si invatatorii legii, dar Isus a tacut! Iertand in liniste in inima Lui.

Cand a fost batut cu nuiele, scuipat si batjocorit, iar soldatii romani i-au aruncat cuvinte dure spunand: “Daca esti regele Iudeilor, salveaza-Te pe Tine Insuti.” Isus tacea. Iertand. Hainele Lui au fost trase la sorti si Isus a rostit o rugaciune care topeste orice inima de gheata : “ Tata, iarta-I, caci nu stiu ce fac.” (Luca 23:34) . In primul rand El ierta, iar in al doilea rand El salveaza omenirea prin: IERTARE.

Ieratrea iti poate schimba viata definitiv, te face mai bun, mai bland, mai rabdator, iti aduce in inima pace si linste, dar cel mai important, te inunda de dragoste. Atunci cand suntem raniti si inima nostra este distrusa, Dumnezeu incepe sa ne vindece din interior pentru ca dragostea topeste durerea. Atunci cand incredintezi inima ta ravasita Creatorului, Dumnezeu iti ofera capacitatea de a ierta cu multa dragoste , acolo inauntrul tau si atunci inima ta se face mai buna, iar ce e in interiorul tau iese afara iertand precum si El a facut si nu o singura data!

Nu in ultimul rand, iertarea ne elibereaza de capticitatea trecutului, ne vindeca din interior restaurand prezentul si ne pregateste pentru viitor!

“Nu exista groapa prea adanca, incat dragostea lui Dumnezeu sa nu fie si mai adanca. Dumnezeu ne va da dragostea prin care vom fi capabili sa-I iertam pe dusmanii nostri!” E. Smith, “History”

LOCURI INALTE DE APARARE

”…Acela va locui in locuri inalte; stanci intarite vor fi locul lui de scapare; i se va da paine, si apa nu-i va lipsi.”(Isaia33.16)

Omul care a primit de la Dumnezeu harul ca sa aiba o viata fara prihana, locuieste in siguranta deplina. El sta pe un loc inalt; el este deasupra lumii, aparat de atingerea vrajmasului si aproape de cer. El are scopuri si motive inalte si gaseste mangaieri si prietenii inalte. El se bucura in muntii dragostei vesnice, unde isi are locuinta. El este aparat de arme vrajmase in stanca cea tare. Cele mai statornice lucruri in Univers sunt fagaduintele si planurile Dumnezeului care nu se schimba, si acestea sunt aparatoarea credinciosului ascultator. El este intretinut cu aceasta fagaduinta mareata:” i se va da paine”. Dupa cum vrajmasul nu se poate urca pana la cetatuia lui, nici sa-i darame intariturile, tot asa fortareata nu se poate fi cucerita prin impresurare si foamete. Domnul care a facut sa ploua mana in pustie, va avea provizii bune pentru poporul Sau, chiar si cand ei ar fi inconjurati de cei ce ar vrea sa-i infometeze. Dar daca lipseste apa? Acest lucru nu se va intampla insa, caci este scris” si apa nu-i va lipsi”. Un izvor care nu seaca niciodata va tasni in mijlocul acestei cetati intarite, care nu poate fi biruita. Domnul se ingrijeste ca sa nu lipseasca nimic. Nimeni nu va putea sa faca rau cetatenilor adevaratului Sion. Oricat ar fi de amenintator vrajmasul lor, Dumnezeu ocroteste pe alesii Sai.

( Tezaurul promisiunilor lui Dumnezeu-C.H. SPURGEON)

Afirmati pozitia in Hristos

Afirmarea adevărului biruinţei lui Hristos şi al înfrângerii lui Satan este primul pas în vederea combaterii încercărilor vrăjmaşului de a te intimida şi de a te hărţui.

În al doilea rând, în moartea şi în învierea lui Hristos, fiecare credincios este înviat împreună cu El şi sade împreună cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5,6). Tu nu mai ai nevoie de un agent exterior care să îşi exercite autoritatea pentru tine, întrucât tu locuieşti în agentul special al lui Dumnezeu, Isus Hristos, care are toată autoritatea. Pentru a te opune diavolului, trebuie să înţelegi şi să îţi însuşeşti poziţia şi autoritatea ta în Hristos. Libertatea este moştenirea pe care o ai în calitate de creştin, motiv pentru care Pavel a scris:

„Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfâşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1:18-21).

Atunci când Satan te hărţuieşte, s-ar putea să fii înclinat să te complaci în umbrele propriei tale nefericiri, ca femeia cu a cărei rugăciune a început acest capitol, şi să strigi către Dumnezeu să te elibereze, aşa cum i-a eliberat Isus într-un chip miraculos, instantaneu, pe demonizaţii din Evanghelii. Dar, epistolele declară în mod clar că eliberarea ta a fost deja realizată în lucrarea lui Hristos săvârşită pe cruce şi în învierea Lui. Aceasta era vestea bună pe care dorea Pavel să o transmită în rugăciunea sa. întrucât eşti cu Hristos în lumină, nu trebuie să trăieşti din nou în umbră.

Satan va încerca să-ţi pună cât mai multe piedici în calea mărturisirii. El va încerca să te convingă că este prea târziu să maimărturiseşti păcatele, că Dumnezeu ţi-a şters deja numele din Cartea Vieţii, care este o altă minciună sfruntată a lui. Eşti în Hristos, deci eşti iertat deja. Eşti neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos (2 Corinteni 5:21), şi El nu te va părăsi niciodată. Atunci când păcătuieşti, nu sunt în joc relaţia ta cu Dumnezeu şi destinul tău veşnic, ci numai biruinţa ta zilnică. Mărturisirea păcatelor dă totul din calea unei exprimări rodnice a neprihănirii în viaţa ta zilnică. Trebuie să fim ca Pavel, care a spus: „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Faptele Apostolilor 24:16).

Eşti înarmat cu armătura lui Dumnezeu; ele nu te pot atinge decât dacă laşi garda jos. De fiecare dată când ei trag spre tine cu săgeata ispitei, a acuzării sau a înşelăciunii, pur şi simplu ridică scutul credinţei, respinge atacul şi mergi mai departe (Coloseni 2:6). Fă fiecare gând rob ascultării de Hristos. Alege adevărul de fiecare dată când ţi se pune în faţă o minciună. Făcând mereu aşa, vei creşte în maturitate şi libertatea ta va creşte cu fiecare pas.

Rugăciune

Tată Ceresc, recunosc prezenţa Ta în această încăpere şi în viaţa mea. Tu eşti singurul Dumnezeu omniscient (atotştiutor), omnipotent (atotputernic), şi omniprezent (atotprezent). Mă declar dependent de Tine, pentru că despărţit de Hristos nu pot face nimic. Mă bazez pe adevărul că Hristosului înviat I-a fost dată toată autoritatea în Cer şi pe Pământ şi pe faptul că, fiind în Hristos, sunt părtaş al acestei autorităţi pentru a face ucenici şi a-i elibera pe cei robiţi. Te rog să mă umpli cu Duhul Tău cel Sfânt şi să mă călăuzeşti în tot adevărul. Te rog să-mi acorzi protecţia ta desăvârşită, şi să-mi dai călăuzirea Ta. Mă rog în numele lui Isus. Amin.

Declaraţie

În calitate de copil al lui Dumnezeu, aşezat cu Hristos în locurile cereşti, şi, în numele şi autoritatea Domnului Isus Hristos, îi poruncesc lui Satan şi tuturor duhurilor rele să mă elibereze, pentru a avea libertatea de a cunoaşte şi de a putea să fac voia lui Dumnezeu. Mă angajez să fac voia Lui, aducându-mi trupul Tatălui meu Ceresc ca pe o jertfă vie, ca pe un instrument al neprihănirii. Refuz să mă las intimidat de minciunile lui Satan sau să mă dau bătut, ca urmare a vreunei hărţuiri fizice. Sunt un copil al lui Dumnezeu, şi prin urmare cel rău nu mă poate atinge.

VESNICIA

Iata un cuvant la care foarte putini oameni se mai gandesc astazi. Si totusi vesnicia este un fapt cu care mai curand sau mai tarziu fiecare vom avea de a face. In adevar vremea cat o avem de trait pe pamant este scurta, cititorule. Fiecare an incheiat, fiecare asfintit de soare, fiecare minut iti scurteaza zilele de pe pamant. Si iute, pe tacute, dar hotarat, mergem cu totii in vesnicie. Curand, curand, va veni anul, ziua, ceasul, minutul care iti vor incheia viata de pe pamant. Atunci va incepe sau cantarea ta in cer sau judecata ta in iad. Niciun ceas din viata ta viitoare nu va putea sa te mai aduca pe pamant: esti acolo pe vecie.

Azi picioarele tale stau pe nisipul vremii, gata sa se scufunde. Maine urmele picioarelor tale vor ramanea, dar tu te-ai dus. Unde? In vesnicie.

Azi mainile tale se indeletnicesc cu lucrul, ochii tai privesc, mintea ta gandeste, face planuri pentru viitor. Maine vor sta linistite, bratul indoit, ochiul inchis, mintea incremenita. Tu ai plecat. Unde? In vesnicie. Altii au fost odata asa de harnici cum esti si nepasatori ca si tine fata de Dumnezeu si fata de sufletul lor, dar s-au dus. Unde? In vesnicie.

Glasul vesel, clovnul boit, artistul mester in arta lui, a caror stare de fata facea din teatru si circ un loc ademenitor pentru tine, s-au dus: au fost indepartati din timpul acesta al inchipuirii si stramutati, in adevarul vesniciei.

Negustorul istet, al carui glas iti era asa de cunoscut odata, s-a dus. Nu mai vinde si nu mai cumpara. A plecat. Unde? In vesnicie.

Cititorule, va veni in curand si randul tau, ca sa intri in vesnicie. Intreaba-te cu toata seriozitatea:,, Sunt eu pregatit pentru vesnicie? Sunt gata sa intalnesc pe Dumnezeu? Am pacatele iertate prin sangele Domnului Isus? Traiesc in sfintenie ca inaintea lui Dumnezeu fiecare clipa din viata mea?,, Da vreme cugetului tau sa raspunda! Asculta: el iti vorbeste astazi! Nu-i inabusi glasul, ca sa nu-ti mai vorbeasca! Pune-ti in minte Cerul si Iadul din viata viitoare in tot adevarul lor. Unul din acestea trebuie sa fie locul tau in care vei locui pentru vesnicie. Azi e vremea sa alegi. Maine poate fi prea tarziu. Pentru care din aceste doua locuri traiesti? Spre care mergi?

Ca sa mergi din locasurile pacatului, desfraului si poftelor de-a dreptul inaintea lui Dumnezeu si a Mielului lui Dumnezeu, nu se poate. Sa treci din multimea celor osanditi si din neamul celor ce traiesc numai pentru lumea acesta de-a dreptul la cantecul celor rascumparati si la cununa slavei, este cu neputinta. Dumnezeu spune:,, Daca un om nu se naste din nou nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu,,(Ioan 3.3). Cititorule, s-a petrecut asa ceva vreodata cu tine? Te-ai nascut tu din nou pentru un cer vesnic? Daca da, poti fi linistit: stii unde mergi; daca nu, te asteapta groaza unui iad vesnic si azi esti mai aproape de flacara nestinsa a lui decat ai fost vreodata pana acum.

Stai! De ce vrei sa te duci la judecata inaintea lui Dumnezeu cu sufletul nemantuit? El nu vrea lucrul acesta. Azi El te roaga: intoarce-te! De ce vrei sa te nenorocesti?

Astazi El te indeamna spre crucea de pe Golgota, unde Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost rastignit si a murit in chinuri de nespus, pentru ca sa ne scape de pacatele noastre. Da, cititorule, pentru tine a inconjurat cununa de spini fruntea Lui; pentru tine a scos sulita ostasului sange din coasta Lui, pentru tine a strigat El cu glas de biruinta:,, S-a sfarsit!,, pentru tine mantuirea este sloboda si fara plata azi. Daca o primesti numaidecat, fara sovaiala, ca un om pacatos, vei fi mantuit pentru vesnicie. ,,Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica,,(Ioan 3.16) Crede in jertfa Domnului Isus Hristos si vei primi, chiar in clipa cand crezi, viata vesnica. Domnul Isus spune: ,, Cine crede in Fiul are viata vesnica, dar cine nu asculta pe Fiul nu v-a avea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste El,, (Ioan 3.36). ,,Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu,,(Ioan 17.3) Si atunci vei putea merge fara teama oricand in vesnicie. Caci ,, In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau,, (Efeseni 1.7)

 

Imbracati-va in doliu …Evanghelia este tot mai palida si galbena la fata

Ce prognoza faceti crestinismului?

Va impartasesc o schita veche de predica personala. Simt ca aceste ganduri sunt tot mai reale azi.
Faptele Apostolilor 1:8
Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”
Acelasi Duh Sfant care l-a insufletit pe Luca in scrierea cartii Faptele Apostolilor sa ne inspire si pe noi.

Ce se va intampla cu CRESTINISMUL in Cisnadie, in Sibiu, in Romania?
Daca Domnul nu va veni pana atunci.
SI ucenicii il asteptau pe Domnul ISUS sa revina chiar in timpul vietii lor, asa de proaspete si actuale erau momentele revenirii Lui.
Dar iata ca au trecut peste 2000 de ani si inca Domnul Isus Christos nu a venit.
In Luca 18:8 textul spune”

 

Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?

Noi azi suntem aici in biserica, in adunare, la rugaciune dimineata, la tineret…si suntem CREDINCIOSI!

Exemple uimitoare:

Franta: – a) acum 300 de ani era o tara crestina; dar au venit
1) epoca luminilor ( oamenii au crezut ca sunt mai intelepti decat Dumnezeu)
– Biserica a decazut
– si lumea a considerat Biblia o carte invechita ..demodata., irelevanta.
2) islamul – cu o dinamica de 10 X mai mare decat orice alta religie la ora actuala.
– Strategia islamica -are ca scop distrugerea Crestinismului din Europa.
– in Catedrala Notre Dame in loc de cruce vor pune o semiluna.
– multe biserici protestante in Belgia..Olanda …devin muzee ..sau moschei ocupate de musulmani.
b) China- crestere dinamica.
1% din populatia Chinei sunt crestini
-aici avem o crestere fenomenala din Asia si Africa- insa aceasta sa fie salvarea Crestinismului?

Ce perspective da apostolul Pavel crestinismului din primul secol?
Solutia gasita de el prin Duhul sfant este extrem de simpla:
” mai sunt oameni – spune el – care sunt gata sa il slujeasca pe Dumnezeu in aceste vremuri„.
Timotei- Tit- Priscila, Aquila, Eras, Tihic –
Principiul din 2 Timotei 2:2 2. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.
Cum stim noi astazi ca acest principiu este valabil?
CEEA CE EI AU PRIMIT AU TRANSMIS SI ALTORA.

Va ganditi ca in cer vei putea sa iti vezi stra-stra-stra-stra bunicii tai spirituali?
Da.! Asa cum exista un arbore genealogic, tot asa exista si un arbore spiritual.

I veriga a fost Domnul ISUS- II- ucenicii si apostoliisi asa de 2000 de ani mesajul a ajuns pana la mine alex…si pana la tine….CE HAR !! DOAMNE CE HAR SA TE cunosc si tu sa ma cunosti.
In cer voi vedea cui voi multumi pentru mesajul ajuns pana la mine.

Solutia : Ei au primit si au trimis !

  • Ce bine ar fi sa vezi ca si de veriga ta se va lega altcineva?
  • Ce rusine te va cuprinde daca in acest lant veriga ta este ultima, si nu ai adus nici un rod la Christos?

De la tine nu va mai pleca nimic.
Ce-i vei spune Domnului?
Sau ce ii voi spune eu?
Si dupa tine sa nu mai vezi nimic, nu ti se va rupe inima de durere?

Poate ISUS iti va arata pe cineva din IAD..( da da Iad…ai mai auzit cuvantul asta..e chiar real- nu stiu cat se mai predica asta)…si Domnul ti-ar spune vezi:
– acela a fost prietenul tau cel mai bun , vecinul tau, colegul de servici, un membru chiar din casa ta, mama ta, tatal tau , fratele tau: DE CE NU I-AI transmis si aratat Mesajul ?

Ce ma invata azi Cuvantul lui Dumnezeu din 2 Timotei 2:2?
Daca astazi suntem aici in biserica, tineret, adunare- este datorita faptului ca unii au transmis ceva, au murit pentru proclamarea adevarului, a mantuirii prin har si nu prin sacramente.

Te intreb azi provocator : ” Va mai fi o alta veriga legata de viata ta?
Asa creste crestinismul si oamenii ajung sa il cunoasca personal pe Christos….daca verigile noastre raman unite in dragoste.

O ilustratie utila:
Domnul ISUS CHRISTOS statea de vorba cu ingerii in cer dupa inaltare si ingerii il intreaba:
1) Si care sunt oamenii pe care i-ai ales pentru misiune?
Este cumva Petru – cel care s-a lepadat de Tine?
DA
Este cumva Iacov si Ioan ce s-au maniat si au dorit sa cada foc din cer peste Samaria?
Da
Doar nu este si Toma care s-a indoit de puterea invierii Tale
DA
2) Dar sigur mai ai si cumva o alta alternativa?
Domnul ISUS a raspuns : NU !
ACESTA ESTE PLANUL .

Tu esti in veriga planului ?
Esti in istoria lui Dumnezeu?
Te salut si ma rog ca cel care citeste sa fie serios provocat de Dumnezeu.
UN crestin autentic este cel care aduce roade.
Fi binecuvantat din plin de Mesajul Vestii Bune.
si Nu uita…..”EI AU PRIMIT SI AU TRANSMIS„.

Este o eliberare si putere sa stii pentru cine traiesti…de ce traiesti si cum traiesti.
Dumnezeu sa te ajute .
CU bucurie sa faci pe altii bucurosi de relatia lor personala cu Dumnezeu.
Si sa traiasca si altii in iertare..pace …putere..dragoste si speranta mai buna.
A lui ISUS sa fie Gloria si Slava in veci
In HIs Service,
amen

Publicat de Alexandru Ioan la 18:14 Niciun comentariu:  

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: Adevarata FortacrestinismEvangheliaGospelMisiunepredicaprognoza crestinismului,Samanta Adevaruluisensul vietiitrezire

autoritatea vine din slujire

 

Dumnezeu este cel care in cer Isi va cladi si consolida o Imparatie bazata pe jertfire.

Doar cei care pe pamant s-au sacrificat in dragoste pentru altii vor fi slujiti din nou la masa de Mirele ISUS CHRISTOS.

Va las cateva versete si ganduri despre conducerea slujitoare, sa servesti pe altii dupa Modelul Christic.

2 corinteni 3:5-6

Nu ca noi prin noi insine suntem in stare sa gandim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastra, dimpotriva, vine de la Dumnezeu, care ne-a si facut in stare sa fim slujitori ai unui legamant nou, nu al slovei, ci al Duhului; caci slova omoara, dar Duhul da viata”.

SLUJIREA IN BISERICA LUI ISUS HRISTOS ESTE O LUCRARE SPIRITUALA

Slujirea in Biserica lui Isus Hristos este o lucrare spirituala. Fiindca ea este esentialmente o „cladire spirituala” a lui Dumnezeu si Duhul Sfant este energia ce o opereaza, lucrarea de slujire a ei trebuie sa fie spirituala. Lucrarea Duhului Sfant este o lucrare de slujire spirituala. Pentru ca ceea ce facem in Biserica sa-i fie de folos, sa dureze in timp si sa fie pe placul lui Dumnezeu, lucrarea noastra de slujire a ei nu poate fi decat spirituala!”

„Munca religioasa poate fi indeplinita si de oameni care nu au darurile Duhului, chiar foarte bine si cu pricepere. Insa munca destinata sa ramana in vesnicii poate fi indeplinita doar prin Duhul cel vesnic.”

  1. W. Tozer (1897-1963)

„Reusita in slujire se poate astepta doar de cei nascuti in mod supranatural si care au fost salvati supranatural, sunt intariti supranatural si calauziti supranatural. Doar asa suntem creati supranatural pentru o lucrare ce a fost pregatita supranatural si care se poate implini doar supranatural” L. L. Legters

PENTRU A PUTEA SLUJI (LUI DUMNEZEU SI SEMENILOR NOSTRII)…ESTE NEVOIE SA MURIM FATA DE SINE, sa ne smerim…

„In inima fiecarui crestin exista o cruce si un tron, iar acesta (crestinul) se afla pe tron pana ce se pune pe cruce. Daca refuza cruce, ramane pe tron. Poate ca aceasta este explicatia caderii si lumescului multor credinciosi din zilele noastre. Vrem sa fim mantuiti dar insistam ca doar Hristos sa moara. Fara cruce nu are loc detronarea noastra si ca prin urmare moartea. Ramanem regii nostri din nevazuta Imparatie a sufletului omenesc purtandu-ne minuscula coroana cu demnitatea unor cezari, cand de fapt ne condamnam singuri la sterilitate spirituala si rusine” (A.W.Tozer – 1897-1963)

„Daca vei trai pentru slujirea semenilor tai, vei fi negresit strapuns de multe suferinte caci ci se va raspunde cu o nerecunostinta mai josnica decat cea a unui caine. Ti se rasplati cu asprime si cu fatarnicie, iar daca motivatia ta este dragostea pentru semenii tai, vei fi curand istovit in batalia vietii. Dar daca sursa slujirii tale este dragostea pentru Dumnezeu, atunci, nici nerecunostinta, nici un pacat, nici un inger sau nici un diavol, nu te pot impiedica de la a-ti sluji aproapele, indiferent de cum te trateaza. Poti sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, dar nu din mila ci dintr-o precisa atintirea a ta asupra lui Dumnezeu”. Oswald Chambers (1874-1917)

  1. B. Meyerspunea: „Obisnuiam sa cred ca darurile lui Dumnezeu se aflau pe un raft, asezate unul peste altul, si ca doar daca cresteam in caracter puteam sa ajungem mai usor la ele. Acum insa, cred ca darurile lui Dumnezeu se afla asezate pe un raft, unul sub altul, (unul mai jos decat celalalt) si ca doar daca ma plecam jos si ma smeream indeajuns puteamsa ajung la cele mai bune daruri ale Sale! „

PENTRU CINE SLUJESTI? (o lectie extraordinara despre slujire)

O legenda ne povesteste cum intr-o zi in timp ce umblau ucenicii si-au ales fiecare de pe drum o piatra pe care sa o care pentru Isus. Se spune ca Ioan a ales cea mai mare piatra in timp ce Petru a ales-o pe cea mai mica. Dupa ce au umblat toata ziua pe seara au ajuns la un munte. Fiindca erau insetati si infometati Isus a poruncit ca pietrele fiecarui ucenic sa se transforme in paine! Fiecare ucenic a mancat pe masura pietrei pe care a carat-o pe brate, evident fiind de acum, ca Petru nu s-a saturat. Atunci Ioan i-a dat putin si lui.

Cu un alt prilej Isus este cel ce le cere ucenicilor sa care fiecare o piatra pentru El. De data aceasta Petru a cules de pe jos cea mai mare piatra. Ajungand insa la un rau, pe neasteptate Isus le porunceste tuturora sa-si arunce pietrele in rau. Foarte mirati ucenicii l-au privit intrebatori pe Isus. Atunci Isus i-a intrebat: „pentru cine ati carat de fapt pietrele?”

„Daca doresti sa fii un lider, vei fi repede frustrat, caci foarte putini oameni doresc sa fie condusi. Dar daca tintesti sa fii un slujitor, nu vei fi niciodata frustrat”

Frank F. Warren

„Gata pentru orice” este maxima plina de semnificatie ce sta scrisa pe frontispiciul Uniunii Misionare Baptiste. Ea reprezinta un bivol plasat intre un plug pe de-o parte si un altar, de cealalta.

„A sluji necesita, „a fi gata pentru orice”. Insa a „fi gata pentru orice” nu este o formula ce cuprinde doar activitatea. Aceasta poate insemna, „a astepta (fie o ora, sau o viata!), a invata, a rabda, a indura…Nu am putea sa fim gata si pentru oricare dintre acestea daca ne sunt cerute pe ziua de astazi? ”

Frances Ridley Havergal (1836-1879)

„Marea Galileii si Marea Moarta sunt formate de aceleasi ape limpezi si racoroase, ce se scurg de pe inaltimile Hermonului si trec prin padurile Libanului. Dar in timp ce Marea Galileii naste frumuseti si duce la fertilitate, Marea Moarta isi merita numele. Care este explicatia? Marea Galileii, da mai departe ce primeste. Marea Moarta retine ce primeste.”

Harry Emerson Fosdick (1878-1969)

„Foarte putin daruiesti atunci cand dai din bunurile tale, insa doar atunci cand te dai pe tine insuti daruiesti cu adevarat”

Kahlil Gibran (1883-1931)

„Slujirea care nu te costa nimic, nu este buna la nimic”

John Henry Jowett (1864-1923)

„Nu dau mici lecturi, sau mici donatii. Cand dau, ma dau pe mine cu totul”

Walt Whitman

„Eu, niciodata nu am facut un sacrificiu. Nu s-ar cuveni sa vorbim de sacrificiu atunci cand pomenim marele sacrificiu pe care l-a facut Cel ce a parasit tronul din inalt al Tatalui pentru a se da (sacrifica) pentru noi”

David Livingstone (1813-1873)

„Daca Isus Hristos este Dumnezeu si a murit pentru mine, atunci nici un sacrificiu pe care eu il fac pentru El nu este prea mare”

Charles Thomas Studd (1862-1931)

„Ideea noastra despre sacrificiu (sau slujire) este sa ne fie smuls cu forta ceva ce nu vrem sa dam, si sa suferim multa durere si agonie din aceasta pricina. Insa ideea Bibliei despre sacrificiu (sau slujire) este sa dam din dragoste ce avem noi mai bun”

Oswald Chambers (1874-1917)

„Dumnezeu nu doreste atat de mult ca noi sa facem lucruri neobisnuite (extraordinare) pentru El, cat se asteapta sa facem lucrurile obisnuite (ordinare) (extraordinar) neobisnuit de bine”

William Barclay (1907-1978)

„Cand spunem ca un om face ceva pentru Dumnezeu sau da ceva pentru Dumnezeu, va spun cum este. Este ca si cum un copilas vine la tatal lui spunand, „Taticule, da-mi sase penii sa-ti cumpar un cadou de ziua ta”. Bineinteles ca tatal ii da si ca este multumit de cadoul copilului.”

  1. S. Lewis (1898-1963)

„Dedica-ti ceva din viata ta altora. Darul tau nu va un sacrificiu, ci va fi cea mai imbucuratoare experienta”

Thomas Dooley

„Cel ce vede o nevoie si asteapta sa i se ceara ajutorul arata aceeasi nepolitete ca si cum ar refuza.”

Dante Alighieri (1265-1321)

„Cel ce-i slujeste lui Dumnezeu are un stapan bun.”

Torriano (C. 1666)

„Cand lucrezi pentru Dumnezeu, poate salariul nu-ti va fi prea grozav, insa nimic nu se poate compara cu pensia”

Anonim

FOARTE IMPORTANT! „Trebuie sa traiesti alaturi de oameni pentru a le cunoaste problemele si alaturi de Dumnezeu pentru a le rezolva”

  1. T. Forsyth (1848-1921)

„Este mai de folos sa aprinzi o singura lumanare decat sa blestemi intunericul”

proverb chinezesc

„Viata este foarte asemanatoare tenisului: cel ce serveste bine, rareori pierde”

„La fel cum nimeni nu are dreptul de a duce o asemenea viata de contemplare incat in placerea lui sa uite de slujirea aproapelui, nici un om nu are dreptul sa fie atat de absorbit in activitate incat sa neglijeze contemplarea lui Dumnezeu”

Sfantul Augustin din Hippo (354-430)

„Crestinul care trage la vasle nu are timp sa legene barca”

Austin Alexander Lewis

„Lucratorul crestin trebuie sa fie trimis, el nu-si poate permite optiunea de a merge”

Oswald Chambers

„Cel mai nobil serviciu poate fi pregatit si adus in cele umile imprejurari. Fiul lui Dumnezeu a crescut in har si s-a intarit, in tacere, in asteptare, in umbra, in locurile neobservate, in anii fara intamplari deosebite, in indatoririle cele mai neinsemnate ale vietii”.

O inscriptie de pe capela Universitatii Stanford

Publicat de Alexandru Ioan la 16:10 Niciun comentariu:  

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: Christos in tineEvangheliaGospelsensul vietiislujiretrezire

Proclamarea Adevarului este ISUS CHRISTOS

Va recomand aceasta carte patrunzatoare, bazata pe discernamant spiritual si pe adevarul Cuvantului lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura.

Cartea paradoxal, a fost prezentata anul trecut la Conferinţa Tineretului Creştin din România – Sibiu ( 20-25 august 2007) de catre Cristian Barbosu, anticipand vremurile in care traim.

Misiunea noastră este să raţionăm cu înţelepciune într-o lume lipsită de raţiune.

Noi, ca reprezentanţi ai lui Cristos, am îmbrăţişat concepţia vehementă a zilelor noastre conform căreia noi, ca indivizi, nu trebuie să punem la îndoială crezurile personale ale altora, fie din biserică, fie din afara acesteia. Mulţi sunt cei care cred că nu avem niciun drept să judecăm stilul de viaţă sau crezul altora. Ne-am pierdut abilitatea de a judeca lumea, pentru că am pierdut, întâi de toate, abilitatea de a ne judeca pe noi înşine.

Cine eşti tu, ca să judeci? este o carte despre discernământ: abilitatea de a distinge minciuna de adevăr; chiar mai mult, minciuna de adevărul pe jumătate. Responsabilitatea noastră ca membri ai bisericii este să distingem creştinismul biblic de spiritualitatea contrafăcută şi de valorile lumii acesteia ( paganism si traditionalism sincretic religios).
Erwin Lutzer ne invită într-o călătorie în care să învăţăm cum putem distinge corect adevărul, adevărul pe jumătate şi minciuna.

Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere – dar totodată dincolo de cunoaştere, la înţelepciune. Această carte este o comoară de înţelepciune biblică. îl va echipa pe cititor cu discernământul atât de vital pentru zilele noastre.
Dr. R.C. Sproul, Director şi Preşedinte al Ligonier Ministries.

Dacă eşti cu adevărat în căutarea discernământului biblic în multe dintre dilemele spirituale cu care te confrunţi în fiecare zi, această carte este pentru tine. Cu greu am fi putut găsi un alt om al lui Dumnezeu care să ne călăuzească prin mările tulburi în care trăim. Mă bucur nespus că această carte a apărut şi în limba română.
Cristian Barbosu, pastor Biserica Metanoia Arad

Cuprins:

Înainte de a începe
De ce ne temem să judecăm?

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi
Ar trebui să încetăm să mai emitem judecăţi?

Când judecăm doctrina
Oare chiar contează ce credem noi?

Când îi judecăm pe falşii profeţi
Cum îi putem recunoaşte?

Când judecăm minunile
Sunt ele de la Dumnezeu sau de la Diavol?

Când judecăm divertismentul
Cât de mult din Hollywood ar trebui să lăsăm să intre în casele noastre?

Când judecăm aparenţele
Care este relaţia dintre frumuseţe şi fericire?

Când judecăm neopăgânismul
Când devine fantezia realitate?

Când judecăm fantomele, îngerii şi locurile sfinte
Cum ar trebui să interpretăm lumea spirituală?

Când judecăm conduita
Putem cădea de acord în privinţa a ceea ce este bine sau rău ?

Când judecăm caracterul
Care sunt semnele integrităţii?

Aici o puteti comanda. CINE ESTI TU CA SA JUDECI?
Fiti binecuvantati cu Iubirea lui Dumnezeu.

Publicat de Alexandru Ioan la 13:03 Niciun comentariu:  

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: aparente vs. caracterChristos in tineecumenismulerezieEvangheliaGospelNew Age,paganismtrezire

3 ani de intunecare …cine se va trezi?

Calea Crucii pentru tineret

sursa : catholica.ro

 

13.03.2008, Sibiu: În data de 14 martie 2008, ora 19.00, cu începere de la Biserica Baptistă Betania, str. Pielarilor, nr. 6-8, se va desfăşura la Sibiu evenimentul interconfesional Calea Crucii – pentru tineret.

Calea Crucii este o devoţiune( ritual) importantă în tradiţia catolică. Ea urmăreşte drumul parcurs de Cristos de la casa lui Pilat din Pont până la mormânt.

În Sibiu, această comemorare a Căii Crucii, în formă interconfesională, a apărut cu mai puţin de un deceniu în urmă. A început întâi reunind la comemorare comună bisericile istorice. Biserica Baptistă, prin mişcarea tinerilor „Vox Dei” din cadrul ei, participă la marşul Calea Crucii de 3 ani. 

Practic, manifestarea Calea Crucii este o imitaţie a drumului Domnului Isus spre Calvar. Bisericile devin staţiuni, unde se comemorează un moment al Calvarului Domnului, printr-o meditaţie specifică, prin câteva cântări şi rugăciuni. Apoi, tinerii ies din lăcaşul de cult şi se îndreaptă, intonând imnuri creştine, spre o altă locaţie eclezială.

Anul acesta, marşul interconfesional al Căii Crucii începe de la Biserica Baptistă Betania şi se sfârşeşte la Catedrala Ortodoxă şi are ca motto: „Cristos, o prezenţă sigură, într-o lume nesigură”.

Pasajele care constituie sursa meditaţiilor fiecărei staţiuni se găsesc în Sfânta Evanghelie după Marcu, capitolul 15. Prima staţiune va genera o meditaţie despre judecarea Domnului Isus: Mc. 15, 1-15. Cea de-a doua staţiune va avea ca temă batjocorirea: Mc. 15, 16-20. Cea de-a treia oprire va comemora crucificarea Domnului: Mc. 15, 21-28. O altă reflecţie va fi despre Isus pe cruce: Mc. 15, 29-32. Penultima staţiune va fi sursa unei meditaţii despre moartea pe cruce: Mc. 15, 33-39. În sfârşit, staţiunile se vor termina în Biserica Ortodoxă, unde se va aminti despre luarea de pe cruce a trupului Domnului: Mc. 15, 40-47.

Marşul Calea Crucii este proiectul comun al Bisericilor creştine sibiene şi a fost realizat cu binecuvântarea următoarelor feţe bisericeşti: preot Cristi Almăjanu – Biserica Ortodoxă – departamentul de tineret, pastor Varro Sandor – Biserica Reformată, pastor Hans-Georg Junesch – Biserica Evanghelică Luterană, preot Cristi Voiculescu – Biserica Romano-Catolică, preot Nicolae Popa – Biserica Greco-Catolică „Sf. Ursula”, pastor Radu Câmpean – Biserica Baptistă Betania – departamenul tineret „Vox Dei”.

Fondurile rezultate în urma colectei din anul acesta vor fi folosite, prin bunăvoinţa domnului profesor de psihiatrie Ghiorghe Talau, pentru achiziţionarea unor produse alimentare care le vor fi dăruite bolnavilor psihici din Spitalul de Psihiatrie Sibiu, secţia a doua, în preajma Sărbătorilor Învierii Domnului Isus (29 martie 2008).

anunt publicat de: Andrei Pătrîncă

Publicat de Alexandru Ioan la 08:33 Niciun comentariu:  

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: ecumenismulNew Agetreziretrezirea baptistilor

Papa intenţionează să-l reabiliteze pe Martin Luther

Papa intenţionează să-l reabiliteze pe Martin Luther

In incercarea lor de a ameti si pe baptisti si protestanti, Papa se da bine pe langa pocaiti.
Ce teologie au studiat pastorii nostri la institut?
si ce carti au citit in tineretea lor?
Au auzit de reformatori , de cei ce au luptat pentru adevar?
Au auzit de cei care se luptau pentru mantuirea sufletelor?
Cred ca au citit mai degraba „cum sa ai o biserica de succes” .
alexandru

După intensificarea dialogului cu musulmanii, Papa Benedict al …

Papa Benedict al XVI-lea îl va reabilita pe Martin Luther, argumentând că acesta nu a dorit să divizeze Biserica Catolică. Reformatorul protestant din Saxonia a dorit doar să combată corupţia din sânul bisericii. Suveranul Pontif va face publică poziţia Vaticanului în acest sens în luna septembrie.

În prealabil, Papa va discuta implicaţiile gestului său împreună cu 40 de teologi catolici, cunoscuţi sub numele de „Ratzinger Schülerkreis”, la reşedinţa papală de vară de la Castel Gandolfo. Potrivit unor surse din cadrul Vaticanului, citate de cotidianul britanic „The Times”, Papa consideră că Martin Luther, excomunicat de Biserica Catolică sub acuzaţia de erezie, nu a fost, în realitate, un eretic.

Cardinalul Walter Kasper, şeful Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, a declarat că iniţiativa va ajuta la intensificarea dialogului ecumenic între catolici şi protestanţi. „Avem multe de învăţat de la Luther, începând cu importanţa pe care el a acordat-o cuvântului divin”, a precizat cardinalul Kasper.

Reabilitarea lui Luther face parte dintr-o ofensivă mai amplă a Papei care încearcă să-şi schimbe imaginea conservatoare şi să apropie Biserica Catolică de lumea modernă. În aceeaşi direcţie, Biroul de Presă al Vaticanului a anunţat că va fi ridicat un monument dedicat lui Galileo Galilei, un alt eretic, pentru a marca, în 2009, cea de-a 400-a aniversare a descoperirii teles­copului.

Excomunicat de Leon al X-lea

Punând sub semnul îndoielii autoritatea papală, Martin Luther a zguduit din temelii Biserica Catolică, în sec. al XVI-lea. El susţinea că Biblia este singura sursă a autorităţii religioase (sola scriptura).

După o vizită efectuată în 1510 la Roma, doctorul în teologie a fost şocat de puterea, bogăţia şi corupţia de la Vatican. În 1517 a protestat public faţă de comerţul cu indulgenţe, fiind judecat pentru erezie. Câţiva ani mai târziu a fost excomunicat de Papa Leon al X-lea, care l-a caracterizat drept „un german beat care îşi schimbă părerea când este treaz„.

sursa : ziarul ADEVARUL 

Publicat de Alexandru Ioan la 08:03 Niciun comentariu:  

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: ecumenismulNew Agetrezirea baptistilor

Nu-L dau pe ISuS pe margele niciodata!

 

Pentru copilul lui Dumnezeu care se lasa prins, calea compromisurilor pare totdeauna pavata cu argumente bune si intentii laudabile. Dar porneste pe o panta nenorocita de pe care ii va fi greu sa se opreasca. Compromisul, cancer al crestinatatii de azi, este o tumoare maligna provenita din anomaliile vietii spirituale care se numesc: parasirea, negarea adevarului biblic, duh lumesc in biserica, sau pur si simplu lipsa credeului, a fundamentului doctrinar solid.

(John H. Alexander)

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.