Preoţi, politruci, bancheri şi alţi globalişti-şnăpani, vedeţi starea nenorocită în care aţi adus omul, poporul, lumea?! Străjerii sună deşteptarea, trezirea, iubirea aşteptării Lui, spălarea leprei interioare, pocăirea şi naşterea din nou din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, cea bună, plăcută, desăvârşită şi veşnică; Vine răpirea, să-şi ia acasă Biserica, în Trupul căreia sunt înzidiţi NUMAI oamenii innoiţi- pietre vii; Ea nu este construită ca o catedrală-din pietre seci şi fiare… Iată, Dangătul ei trece până dincolo de Cer şi de marginile pământului; „Când voi zice celui rău: „Vei muri negreşit!”, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul!” (Ezechel, cap.3/18-21)
https://kristallherz17.wordpress.com/category/o-carte-pe-luna/
La sfârșitul lunii lui cuptor vă recomand o nouă carte: Biserica adevărată. Există? Pot să o găsesc?
Unde pot găsi o biserică pe care să vreau s-o frecventez?
Aceasta e întrebarea care frământă inima şi mintea unuia dintre scriitorii şi dascălii evanghelici contemporani de frunte. Dr. Larry Crabb crede cu înflăcărare în Isus Cristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut parte decenii întregi din biserică, dar, în ultimii ani, a remarcat o tendinţă îngrijorătare nu doar în sine însuşi, ci şi printre liderii şi membrii de rând ai bisericii, indiferent de generaţia din care aceştia fac parte.
Oare de ce eu şi alţii – care decenii întregi au mers cu credincioşie şi în mod constant la biserică – ne pierdem interesul pentru frecventarea bisericii, ca să nu mai vorbim de implicare?
Cu o surprinzătoare smerenie şi francheţe, Dr. Crabb îşi prezintă preocuparea tot mai stăruitoare pentru această problemă, care îi frământă pe membrii bisericilor din ziua de azi, şi viziunea despre biserică ce a rezultat pe urma acestui efort de investigare.
O adunare devine biserică atunci când oamenii se întâlnesc pentru un singur scop suprem, nu ca să se bucure de viaţă, nu ca îi ajute pe alţii să se bucure de viaţă, nu ca să îi convingă pe alţii să găsească viaţa în Isus, ci să semene tot mai mult cu Isus în motivaţiile, gândurile şi poftele lor – toate pentru plăcerea Tatălui.
Onestă, practică şi revigorantă, cartea Biserica adevărată reprezintă o minunată dovadă că Duhul Sfânt lucrează, conducând un scriitor către o înţelegere profundă care poate avea impact asupra unei întregi generaţii.
„Cartea lui Larry Crabb, Biserica adevărată, este însuflețită de o pasionantă claritate referitor ce ar putea fi – ce trebuie să fie – poporul lui Isus Cristos pe pământ. Dincolo de practici sufocante şi de proiecte fercheşe, el ne conduce spre aspra confluență dintre dragoste şi sinceritate, unde putem locui unii cu alţii în prezenţa Sfintei Treimi. Acela este teribilul loc al sfinţeniei şi al puterii. Îndrăznim să mergem acolo? Îndrăznim să nu mergem?”
Dallas Willard
Pentru prima lună de vară, vă recomand cartea lui N. Steinhardt, Jurnalul fericirii.
„Jurnalul fericirii este în egală măsură o operă de bilanţ existenţial (asemenea Luntrei lui Caron a lui Lucian Blaga), dar şi una conturând devenirea şi cristalizarea unei conştiinţe – în toate componentele ei: teologică şi morală, civică şi politică, estetică etc.” Virgil Bulat
„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despica întunericul fără al risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi dusmanii mei, ba şi cu mine însumi.” (N. Steinhardt)
„O carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectura… N. Steinhardt dovedeşte aceeaşi uluitoare forţă de pătrundere în adevărul lucrurilor dincolo de coaja groasă a locului comun. Literatura noastră s-a îmbogăţit cu o carte de primă mână, la care vom simţi nevoia să ne întoarcem nu o dată, în clipe de restrişte, dar şi de bucurie.” (Nicolae Manolescu)
Vă doresc o vără plină de bincuvântări!
Spor la citit!
PROMISIUNEA REVENIRII LUI ISUS, de D. Wilkerson
În trecut, cuvintele „Isus revine!” erau rostite aproape la fiecare reunire a bisericii duminica. Evangheliștii aduceau în discuție mesaje despre speranța revenirii lui Hristos și exista o teamă evlavioasă și nădejde în inimile urmașilor Săi. Astăzi însă, venirea Domnului este tot mai rar menționată și, din nefericire, doar câțiva slujitori neprihăniți par să fie bucuroși de acest eveniment.
Biblia a avertizat despre această lipsă de veghere privind revenirea lui Isus. „Înainte de toate, să știți că în zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: “Unde este făgăduința venirii Lui? Căci, de când au adormit părintii noștri, toate rămân asa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Pet. 3:3-4)
Există oameni care batjocoresc mesajul revenirii lui Hristos, dar o fac probabil din teamă – teama de a fi nevoiți să stea înaintea lui Dumnezeu pentru a-I da socoteală. Astfel de batjocoritori se află printre noi astăzi, propovăduind un nou mesaj: „Nu vă îngrijorați, Hristos nu vine acum! Soarele va urca mâine pe cer, anotimpurile vor veni și vor trece. Toate avertismentele pe care le-am auzit în trecut nu s-au întâmplat, bucurați-vă și veseliți-vă!” Legile lui Dumnezeu sunt batjocorite în cele mai înalte locuri și nelegiuirea din țară merge crescând. Citim despre atrocitățile comise în întreaga lume și urmărim creșterea numărului de noi boli mortale, în timp ce catastrofele naturale cresc în număr și intensitate. Ar trebui să fie clar chiar și celor nelegiuiți că Domnul scutură tot ce poate fi zdruncinat.
În Ev. Matei, Isus spune: „De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu va gândiți.” (Matei 24:44). Venirea lui Isus n-ar trebui să te deranjeze, ar trebui să te trezească! Dacă iubești cu adevărat pe cineva, dorești să te apropii de acea persoană, nu-i așa? Imaginează-ți cum va fi când Domnul îți va rosti numele!
În mijlocul acestor vremuri, Isus spune: „Cu siguranță Eu voi veni curând!”, iar mireasa lui Hristos răspunde: „Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20). Aceasta este fericita noastră nădejde!
O făgăduință pentru toți cei chemați, de D. Wilkerson
Dumnezeu i-a dat profetului Ieremia un cuvânt pentru a-l spune lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi aduce peste cetatea aceasta şi peste toate cetăţile care ţin de ea toate nenorocirile pe care i le-am vestit mai dinainte, pentru că şi-au înţepenit gâtul ca să n-asculte cuvintele Mele.” (Ieremia 19:15) Cuvintele lui Ieremia atât de mult l-au înfuriat pe marele preot al templului încât l-a legat și l-a torturat. Totuși, în ciuda suferinței sale, Ieremia nu s-a îndoit niciodată de chemarea lui. Știa că i-a fost dat un cuvânt de la Dumnezeu.
Dumnezeu a continuat să-i spună lui Ieremia: „Am planificat o slujbă pentru tine și tu trebuie să zidești Biserica Mea. Vreau să plantezi semințele veştii Mele bune, așa că nu te îngrijora; îţi voi da fiecare cuvânt de vorbit doar când vei avea nevoie de el. Și nu te teme niciodată de oameni și de eșec! Adu-ți aminte cât timp trăiești, că Eu sunt cu tine! Nu te tulbura, ci ridică-te prin credință și fă cum ţi-am poruncit! Ai un scop divin și acesta este să vorbeşti cuvintele Mele.” (vezi Ier. 1:9-17)
Cartea Ieremia ne spune: „Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.” (1:9) Ce moment incredibil în viața acestui om! Cât de minunat este să știi că Dumnezeu şi-a pus mâna peste tine, ți-a dezvăluit gândurile Sale și te-a uns să vorbești din partea Lui! Apoi Dumnezeu a adăugat acest cuvânt: „Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor.” (1:17)
Preaiubiților, acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru fiecare creștin care a fost vreodată chemat de El. El ne spune: „Nu lăsa pe nimeni să te distrugă! Nu ai nici un motiv să fii confuz sau deznădăjduit! Ei ți-am spus că sunt cu tine și că nu există niciun motiv să obosești, niciun motiv să renunți! Indiferent cu ce greutăți te confrunți sau cât de rău te tratează oamenii, am așezat stâlpi puternici în jurul tău și sunt cu tine ca să te scap!”
Pocăinţa adevărată, de Leonard Ravenhill
“Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!” (F.Ap. 3:19)
Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.
Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)
Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?
Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?
Domnul să lucreze în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!
Leonard Ravenhill – De ce trezirea lipseşte din Biserică?
“Ar trebui să ai o strângere pentru rugăciune la biserică în fiecare dimineaţă! Iar pastorul ar trebui să fie acolo ca să o conducă!
Nicio biserică nu va avea trezire cu doar o întâlnire de rugăciune, o dimineaţă sau o noapte pe săptămână! E timpul pentru sudoare “ca de sânge” şi pentru lacrimi…Cum poţi sta într-o biserică în care nimeni nu plânge?
Va trebui să daţi socoteală de timpul vostru!
Trăieşti 24 de ore într-o zi… Lucrezi 8, dormi 8. Ce faci cu celelalte 8 ore? Transformă asta în ani! Trăieşti 60 de ani, dormi 20, lucrezi 20… Ce faci cu ceilalţi 20 de ani?
Dacă aş putea deschide uşa cerului şi te-ai strecura pentru 5 minute…Nu te-ai mai întoarce la viaţa de dinainte! Ţi-ai schimba stilul de viaţă, ţi-ai schimba felul de vorbire…
E timpul să-ţi întăreşti viaţa ta de rugăciune!”
Leonard Ravenhill
Șapte argumente pentru Răpirea Bisericii înainte de necaz
- Necazul cel mare este echivalent cu a 70-a săptămână a profeției din cartea Daniel, cap. 9, dedicată restaurării poporului Israel, care Îl va primi pe Mesia, Cel pe care L-au străpuns și va deveni ”lumina neamurilor”, ce ”va duce mântuirea până la capătul pământului”.
- Deși apare de 19 ori în primele trei capitole ale Apocalipsei, termenul ”biserică” nu mai este folosit între capitolele 4 și 19 al cărții care prezintă evenimentele finale.
- Necazul cel mare este o vreme a mâniei lui Dumnezeu, iar Biserica n-a fost rânduită la mânie, ci ca să capete mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos (1Tes. 1:10; 5:9).
- Dumnezeu nu judecă niciodată pe cel neprihănit la un loc cu cel păcătos (Gen. 18:25).
- Domnul Isus a spus că va veni ”ca un hoț”, pe neașteptate, ”în ceasul în care nu vă gândiți” – doctrina iminenței revenirii Sale.
- Pilda nunții din Israel a fost folosită de Domnul când S-a adresat ucenicilor în noaptea în care a fost arestat (In. 14:1-3).
- Duhul Sfânt, care Se găsește în Biserică începând din ziua Cincizecimii, trebuie să fie luat din calea înaintării fărădelegii și a arătării lui anticrist (2 Tes. 2:7-8).
T. 4 – Dumnezeu ne primește, în harul și mila Sa
Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”
Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea;
Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim;
căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.
ÎN ZILELE LUI NOE, de David Wilkerson
Domnul Isus ne spune că puțin înainte de venirea Lui, societatea va fi la fel ca în vremea lui Noe (vezi Matei 24:38-39). Observați că Isus nu menționează nici un păcat în această descriere. Cu toții știm că nu este un păcat a mânca sau a bea băuturi adecvate, a te logodi sau a te căsători. Nici a cumpăra, a vinde, a planta sau a construi. Nu este nimic rău în oricare din aceste lucruri si Isus nu condamnă aceste lucruri. Mai bine zis, El ne arată aceste evenimente de zi cu zi ca și cum ne-ar spune: „ Așa va fi viața atunci când Mă voi întoarce. Va fi ca în oricare altă zi obișnuită, când lumea nu așteptă să se întâmple ceva anume.”
Așadar, ce spune Domnul în legătură cu aceste zile obișnuite? În puține cuvinte, El ne descrie persoane care au respins avertizările judecății lui Dumnezeu. Ține minte, Noe a profețit societății din care făcea parte timp de o sută douăzeci de ani, avertizând că distrugerea totală urma să vină. Dar, așa cum spune Scriptura: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.” (Eclesiastul 8:11).
Aceasta este exact ce se întâmplă în ziua de azi. Are loc o frenezie de cumpărare și de vânzare, de a mânca și a bea, de a planta și de a construi. Mulțimi sunt obsedate cu beneficiul personal și resping orice mesaj negativ care ar putea să le împiedice căutările.
O femeie evlavioasă mi-a scris despre o conversație pe care a avut-o cu o doamnă în vârstă evreică. Această supraviețuitoare a Holocaustului i-a spus: „Ce se întâmplă în America de azi îmi amintește de ce s-a întâmplat în Germania in timpul ridicării lui Hitler la putere.” Toate avertizările au fost ignorate. Eu eram doar o copilă, dar încă îmi amintesc marile petreceri care continuau noaptea, inclusiv după ce Hitler a început să închidă iudei și să îi deporteze la camerele de gazare.
Îmi amintesc că iudeii mai mari de vârstă spuneau: „Nu se poate întâmpla aici, nu într-o societate educată și civilizată precum Germania”. La doar câteva săptămâni mai târziu, aceleași persoane erau arestate ca vitele în vagoanele trenurilor pentru a se îndrepta spre lagărele de concentrare. Ei crezuseră că timpurile bune și prosperitatea vor dura veșnic.”
Strigătul de alarmă a sunat încă o dată în Biserica Domnului: „Isus vine! Mirele este pe drum. Împodobiți-vă și fiți gata pentru a Îi ieși în întâmpinare. Ridicați-vă privirea pentru că izbăvirea se apropie!” Cu toate acestea, chiar și așa, Domnul avertizează că oamenii vor ignora apelul Său. Ei vor continua cu ale lor, fără să se gândească la venirea Lui, fără să ia aminte la semnele profetice. Această apatie premeditată va fi semnul clar că El vine!
Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr!
Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr.
Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.
Templul
Initiativa construirii Templului nu i-a apartinut lui David, ci lui Dumnezeu insusi. Este adevarat ca imparatul David s-a simtit vinovat sa aiba case fastuoase, in timp ce chivotul Domnului locuia intr-un cort (2 Sam. 7:1-2), dar initiativa lui ar fi fost vinovata, daca n-ar fi venit ca o implinire a unei profetii facute de Dumnezeu in Deuteronom 12:1-32. Din cauza pericolului imitarii practicilor idolatre ale popoarelor din jur, Dumnezeu le-a poruncit evreilor sa aiba un locas de inchinaciune: “Voi sa nu faceti asa fata de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci sa-L cautati in locasul Lui, si sa mergeti la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate semintiile voastre, ca sa-si aseze acolo Numele Lui” (Deut. 12:4-5).
Planul constructiei Templului i-a apartinut deasemenea lui Dumnezeu: “Toate acestea” , a zis David, “toate lucrarile izvodului acestuia, mi le-a facut cunoscut Domnul, insemnindu-le in scris cu mina Lui” (1 Cronici 28:19; 28:11-13).
Persoana care sa construiasca Templul a fost aleasa tot de Domnul. Este adevarat ca David a dorit sa zideasca el Templul, dar Domnul i-a zis: “Tu ai varsat mult singe si ai facut mari razboaie; de aceea nu vei zidi o casa Numelui Meu, caci ai varsat inaintea Mea mult singe pe pamint. Iata ca ti se va naste un fiu, care va fi un om al odihnei, si caruia ii voi da odihna, izbavindu-l din mina vrajmasilor lui de jur imprejur; caci numele lui va fi Solomon (Pace) si voi aduce peste Israel pacea si linistea in timpul vietii lui. El va zidi o casa Numelui Meu” (1 Cron. 22:6-10).
Alegerea locului pe care a fost construit Templul i-a apartinut tot Domnului. Cu prilejul unei triste intimplari in care David a facut numaratoarea poporului, Dumnezeu a lovit Israelul cu ciuma (2 Sam. 24:1-25). Ingerul Domnului i s-a aratat lui David “linga aria lui Aravna, Iebusitul” (2 Sam. 24:16). David a cumparat acest ogor de la proprietarul sau si “a zidit acolo un altar Domnului, si a adus arderi de tot si jertfe de multumire” (2 Sam. 24:25). “Si David a zis: “Aici sa fie Casa Domnului Dumnezeu, si aici sa fie altarul arderilor de tot pentru Israel” (1 Cron. 22:1). Acest loc era exact locul in care Avraam l-a adus jertfa pe Isaac (Gen. 22:2).
(Click pentru poza mare)
Semnificatia Templului a fost multipla.
- El reprezenta posibilitatea ca cererile evreilor sa fie auzite si ascultate de Dumnezeu:
“Dar ce! Va locui oare cu adevarat Dumnezeu pe pamint? Iata ca cerurile si cerurile cerurilor nu pot sa Te cuprinda: cu cit mai putin casa aceasta pe care ti-am zidit-o eu! Totusi, Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugaciunile robului Tau si la cererea lui; asculta strigatul si rugaciunea pe care ti-o face astazi robul Tau. Ochii Tai sa fie deschisi zi si noapte asupra casei acesteia, … Asculta cererea robului Tau si a poporului Tau Israel, cind se vor ruga in locul acesta! Asculta-i din locul locuintei Tale, din ceruri, asculta-i si iarta-i!” (1 Regi 8:27-30).
- Templul reprezenta locul in care “strainii” se puteau apropia de Dumnezeul lui Israel
“Cind strainul, care nu este din poporul Tau Israel, va veni dintr-o tara indepartata, pentru Numele Tau, caci se va sti ca Numele Tau este mare, mina Ta este tare, si bratul Tau este intins, cind va veni sa se roage in casa aceasta, – asculta-l din ceruri, … pentru ca toate popoarele pamintului sa cunoasca Numele Tau, sa se teama de Tine, ca si poporul Tau Israel” (1 Regi 8:41-43).
- Templul avea sa fie si locul in care se vor sui toate popoarele sa se inchine lui Dumnezeu atunci cind toate Il vor recunoaste si se vor teme de El
“Ii voi aduce la muntele Meu cel sfint, si-i voi umplea de veselie in Casa Mea de rugaciune. … Caci Casa Mea se va numi o casa de rugaciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7).
Curind, dupa moartea lui Solomon, forma a luat locul functiei si Templul a devenit un prilej de leganare in iluzii false: “Asa vorbeste Domnul ostirilor: Indreptati-va caile si faptele, … Nu va hraniti cu nadejdi inselatoare zicind: “Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului! … Cum? Furati, ucideti, preacurviti, jurati strimb, aduceti tamiie lui Baal, mergeti dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti! … Si apoi veniti sa va infatisati inaintea Mea, in Casa aceasta … zicind: “Sintem izbaviti!” … ca iarasi sa faceti toate aceste uriciuni! “Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o pestera de tilhari inaintea voastra?” (Ier. 7:3-11).
Vinovatia evreilor a atras asupra lor pedeapsa divina. Poporul a fost dus in robie, Ierusalimul a fost distrus, iar Templul a fost darimat.
A existat un al doilea Templu, zidit de Zorobabel pe ruinele celui dintii si extins apoi de Irod cel Mare, pe vremea Domnului Isus. Si acesta a devenit insa un locas al faradelegii. Cind ucenicii s-au laudat cu privelistea Templului, Domnul le-a spulberat iluziile zicind: “Adevarat va spun ca nu va raminea aici piatra pe piatra, care sa nu fie darimata” (Mat. 24:1-2).
Iata o pictura care incearca sa refaca ansamplul de cladiri, in fata fiind cele patru turnuri ale cetatuiei Antonia.
Exista o profetie care leaga existenta acestui al doilea Templu de autentificarea lui Mesia, Isus Christos.
Ezra ne spune ca sentimentele celor ce l-au construit au fost mixte: cei tineri se bucurau, cei batrani plangeau cand se gandeau la slava Templului zidit de Solomon:
“In al doilea an de la venirea lor la Casa lui Dumnezeu la Ierusalim, In luna a doua, Zorobabel, fiul lui Sealtiel, Iosua fiul lui Iotadac, cu ceilalti frati ai lor, preoti si Leviti, cei ce se Intorsesera din robie la Ierusalim, s-au pus pe lucru si au Insarcinat pe Levitii de la douazeci ani In sus sa vegheze asupra lucrarilor Casei Domnului. Si Iosua, cu fiii si fratii sai, Cadmiel, cu fiii sai, fiii lui Iuda, fiii lui Henadad, cu fiii si fratii lor Levitii s-au pregatit toti, ca un om, sa vegheze asupra celor ce lucrau la casa lui Dumnezeu. Cand au pus lucratorii temeliile Templului Domnului, au asezat pe preoti In vesminte, cu trambite, si pe Leviti, fiii Asaf, cu chimvale, ca sa laude pe Domnul, dupa randuiala lui David, Imparatul lui Israel. Cantau, marind si laudand pe Domnul prin aceste cuvinte: “Caci este bun, caci Indurarea Lui pentru Israel tine In veac!” Si tot poporul scotea mari strigate de bucurie, laudand pe Domnul, pentru ca puneau temeliile Casei Domnului. Dar multi din preoti si Leviti si din capii de familii mai In varsta care vazusera casa dintai, plangeau tare cand se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia. Multi altii Isi aratau bucuria prin strigate, asa Incat nu se putea deosebi glasul strigatelor de bucurie de glasul plansetelor poporului; caci poporul scotea mari strigate, al caror sunet se auzea de departe” (Ezra 3:6-13).
Dumnezeu l-a trimis atunci pe profetul Hagai sa imbarbateze poporul, facandu-le o promisiune “ciudata”, slava acestui al doilea Templu va fi mai mare decat slava Templului lui Solomon si “in locul acesta oi da pacea”:
“In a douazeci si una zi a lunii a saptea, Cuvantul Domnului a vorbit prin proorocul Hagai, astfel:
“Vorbeste lui Zorobabel, fiul lui Sealtiel, dregatorul lui Iuda, lui Iosua, fiul lui Iotadac, marele preot, si ramasitei poporului, si spune-le: “Cine a mai ramas Intre voi din cei ce au vazut Casa aceasta In slava ei dintai? Si cum o vedeti acum? Asa cum este, nu pare ea ca o nimica In ochii vostri? Acum fii tare, Zorobabel! zice Domnul. Fii tare si tu, Iosua, fiul lui Iotadac, marele preot! Fii tare si tu, poporul din tara, zice Domnul, si lucrati! Caci Eu sunt cu voi, zice Domnul ostirilor. Eu raman credincios legamantului pe care l-am facut cu voi, cand ati iesit din Egipt, si Duhul Meu este In mijlocul vostru; nu va temeti! Caci asa vorbeste Domnul ostirilor: “Inca putina vreme, si voi clatina Inca o data cerurile si pamantul, marea si uscatul; voi clatina toate neamurile, comorile tuturor neamurilor vor veni, si voi umple de slava Casa aceasta, zice Domnul ostirilor. “Al Meu este argintul, si al Meu este aurul, zice Domnul ostirilor.” “Slava acestei Case din urma va fi mai mare decat a celei dintai, zice Domnul ostirilor si In locul acesta voi da pacea, zice Domnul ostirilor” (Hagai 2:1-9).
Problema rabinilor care nu-L recunosc pe Isus ca Mesia este ca aceasta profetie facuta prin Hagai nu s-a implinit si nu mai are nici o sansa sa se implioneasca pentru ca cel de al doilea Templu a fost daramat deimparatul roman Titus in anul 60 d.Ch. Singura explicare posibila care certifica profetia lui Hagai este ca, intradevar, Isus, Cel care a curatit Templul si la moartea Caruia s-a rupt perdeaua dinauntru in doua. lasand intrarea libera in Locul Preasfant, a fost cu adevarat … Mesia. Prezenta si lucrarea Lui au fost singurele elemente care pot explica matematica lui Dumnezeu: “Slava acestei Case din urma va fi mai mare decat a celei dintai, zice Domnul ostirilor si In locul acesta voi da pacea, zice Domnul ostirilor”.
Astazi, evreii se roaga la “zidul plingerii”, un fragment din Templul de acum doua mii de ani. Si jalea lor face parte tot din grija lui Dumnezeu pentru poporul Sau: “Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niste strajeri, care nu vor tacea niciodata, nici zi, nici noapte! Voi care aduceti aminte Domnului de el, nu va odihniti de loc! Si nu-i dati ragaz, pina nu va aseza din nou Ierusalimul, si-l va face o lauda pe pamint” (Isaia 62:6-7).
Biserica lui Christos a adaugat la simbolistica Templului asemanarea cu trupul lui Christos (Ioan 2:18-21), in care Dumnezeu a venit sa se intilneasca cu oamenii si asemanarea cu trupul credinciosilor, care trebuie pastrat in intregime sfint si curat pentru Domnul, fiind locuit de Duhul Sfint (1 Cor. 3:16).
Ezechiel profeteste despre un al treilea Templu care va fi ridicat in vremea Mileniului. Dimensiunile si schita lui sint date de Dumnezeu in ultimele capitole ale cartii sale (Ezechiel 40-48). (Imaginea de mai jos: Templul terminat de Irod)
Unii vad posibila constructia unui Templu care sa stea alaturi de moscheia lui Oamar. Remarcati alinierea perfecta a acestui templu cu poarta frumoasa frumoasa:
Armonie cu patru voci
12 STUDII asupra persoanei, lucrării şi învăţăturii
MÂNTUITORULUI NOSTRU
în lumina celor patru evanghelii
TABLA DE MATERII
Caracterele generale şi compunerea celor patru evanghelii
Cele patru aspecte ale Evangheliei
Cum au fost scrise evangheliile
Concluzie
Planul şi conţinutul celor patru evanghelii
Evanghelia după Matei
Evanghelia după Marcu
Evanghelia după Luca
Evanghelia după Ioan
Pregătirea venirii lui Cristos
Revelaţia către poporul iudeu
Pregătirea celorlalte naţiuni
Situaţia Palestinei în vremea lui Isus
Lucrarea lui Ioan Botezătorul
Geografia Palestinei
Naşterea şi cei 30 de ani de pregătire
Lucrarea publică a lui Cristos
Ultima săptămână
Înmormântarea, învierea şi înălţarea
Numele şi titlurile lui Isus
Învăţătura lui Cristos despre Sine Însuşi
Învăţătura evangheliilor despre Isus
Învăţătura prologului Evangheliei după Ioan
Concluzie
Ce este o minune
Evenimente miraculoase privitoare la Isus
Minunile lui Isus
Valoarea minunilor
Câteva minuni deosebite
Caracterul învăţăturii lui Cristos
Atitudinea lui Isus faţă de Vechiul Testament
Ce ne învaţă Isus
De ce vorbea Isus prin pilde?
Pildele din evanghelii
Interpretarea pildelor
Observaţii despre câteva pilde
Prevestirea suferinţelor
Natura suferinţelor lui Cristos
Ultimele şapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce
Însemnătatea suferinţelor lui Cristos
Evenimentele din ziua învierii
Se poate crede în înviere?
Apariţiile Celui înviat
Înălţarea
Revenirea lui Cristos şi Împărăţia lui Dumnezeu
Învăţătura lui Cristos despre revenirea Lui
Cuvântarea de pe Muntele Măslinilor
Rezumatul învăţăturii lui Cristos despre revenirea Lui
Familia lui Isus
Femeile
Cei doisprezece ucenici
Alte câteva personaje din evanghelii
Concluzie
Cuvântul nostru
Oamenii sunt aduşi la credinţă numai când cunosc puterea şi persoana lui Isus. Nu foloseşte la nimic prezentarea Evangheliei numai sub haina unei religii lipsite de lumina lui Cristos. Sufletele au nevoie să vadă în lucrarea Domnului Isus cât de mare este iubirea, mila şi puterea Sa faţă de oamenii păcătoşi, faţă de bolnavi, de cei întristaţi sau de cei încercaţi în grele ispite. El ne însoţeşte în fiecare zi ca Mântuitor personal al fiecărui credincios, ca să ne ajute în toate problemele noastre; să ne izbăvească din neputinţele noastre ca să cunoaştem astfel slava Lui şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu.
De aceea ne propunem să privim în paralel locul cuvenit persoanei lui Cristos în inimile noastre, ajutaţi de cele patru evanghelii şi să cunoaştem din practica vieţii numele lui de Mântuitor şi lucrarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu printre oameni. Studiile de faţă au fost inspirate din diferite surse şi adaptate în mod deosebit pentru un curs prin corespondenţă. În scurt timp interesul faţă de aceste studii a crescut neaşteptat de mult şi a luat mari proporţii, astfel încât în 1980 s-a publicat a treia ediţie în limba franceză, la editura „Emmaus” din Elveţia.
Noi am păstrat forma originală a acestui curs biblic, utilizându-l în emisiunile pentru ascultătorii noştri la „Glasul îndrumătorului Creştin” transmise prin antena de la Monte Carlo/Monaco. Pentru o însuşire mai aprofundată a fiecărui capitol, la sfârşitul lui s-a pus o scurtă repetiţie, bazată pe întrebări şi răspunsuri.
Am fost animaţi de dorinţa şi speranţa că acest material va stimula studierea aprofundată pe înţelesul tuturor a evangheliilor. Adresăm îndemnul nostru călduros tuturor celor ce L-au găsit pe Marele învăţător şi-L urmează şi în lucrurile mici, să se folosească şi în practica vieţii de fiecare zi de studiul de faţă în scopul de a se umple „de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul” (Coloseni 1:9,10).
CAPITOLUL I
Caracterele generale şi compunerea celor patru evanghelii
Evangheliile, care se află chiar în miezul Bibliei, sunt cele mai preţioase scrieri din lume, mai importante decât toate celelalte părţi ale Scripturii şi decât toate cărţile din lumea întreagă. Asta deoarece ele ne descriu pe Cel prevestit de tot Vechiul Testament, propovăduit şi prezentat de întreg Noul Testament, pe Cel care a schimbat cursul istoriei şi viaţa a milioane de persoane: pe Isus Cristos. A-L cunoaşte înseamnă a primi viaţa veşnică, după însăşi cuvintele Sale: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). Să studiem evangheliile cu respect, cu o inimă deschisă şi cu dorinţa de a întâlni Persoana admirabilă care este centrul lor, şi care a spus: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi de la Mine” (Matei 11:28-29).
Înainte de a studia viaţa şi învăţăturile lui Isus, să aruncăm o privire peste ansamblul celor patru evanghelii şi peste caracteristicile lor principale.
EVANGHELIE înseamnă „Veste Bună”, vestea cea bună a lui Isus. Faptele şi Persoana lui Isus alcătuiesc Evanghelia. Deci, Evanghelia nu este în primul rând o scriere, ci viaţa şi mesajul unei Persoane. De-abia pe parcurs şi-a extins acest termen semnificaţia cuprinzând cele patru povestiri canonice care, din originea Bisericii, au fost primite de ea drept singurele lucrări cu autoritate.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al cuvântului; ea ne-a venit însă scrisă sub patru forme diferite. Una din caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor texte este locul dominant pe care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii Mântuitorului. Moartea lui Isus Cristos, urmată de învierea Sa, este tema Evangheliei, şi prin urmare şi tema propovăduirii creştine.
Se deosebesc două feluri principale de evanghelii:
1) cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2) Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice (sau pe scurt: sinopticele, din cuvântul grecesc „syn” şi „opsis” care înseamnă „a vedea împreună”) pentru că ele descriu viaţa lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările pe care le provoacă compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor lor comune sau particulare constituie aşa-numita „problemă sinoptică”. Noi nu putem să o studiem aici în detaliu; sunt cărţi care se dedică acestui studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod frapant de celelalte trei. Ea expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe când sinopticele descriu îndeosebi pe cea din Galilea. Afară de patimile Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de umblarea pe mare a lui Isus, Ioan mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care primele trei evanghelii nu le pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos în viaţa activă, ocupat cu alţii. Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai intimă; stilul ei este diferit; ea redă cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.
Cele patru aspecte ale Evangheliei
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie. Sunt patru portrete ale lui Cristos care contribuie, fiecare în parte, la o mare frescă comună.
Nici una dintre ele însă, luată singură, nu este o biografie în sensul modern al acestui termen. Mai multe întâmplări sunt omise, însuşi evanghelistul Ioan, al cărui text completează cele trei evanghelii precedente, ne spune că multe semne nu sunt relatate în cartea lui şi că nici chiar în lumea întreagă n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi putut scrie despre semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
Sunt necesare două imagini foarte asemănătoare, luate însă din unghiuri diferite, pentru a da într-un stereoscop o impresie de adâncime; tot aşa este cu diferitele portrete ale lui Cristos, dacă le privim în ansamblu: ele creează o impresie de relief, de viaţă puternică şi de mişcare (redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot tabloul fiind învăluit în atmosfera spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
„În aceste patru mari portrete care se completează în mod reciproc, găsim însăşi Persoana lui Isus Cristos”.
Simboluri antice
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a faptului că evangheliile există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între cele patru evanghelii şi cele patru puncte cardinale, sau cele patru vânturi ale pământului. Alţii au comparat evangheliile cu râul care ieşea din Eden şi uda grădina, râu care se împărţea apoi în patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele patru făpturi vii din Ezechiel sau din Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem observa că fiecare din evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o intenţie morală şi spirituală precisă, autorul scoate în evidenţă anumite fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie specială de cititori.
Scopul şi caracteristicile fiecărei evanghelii s-au definit în deosebi astfel:
MATEI: prezintă pe Isus ca împărat. Este evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Caracterul acestei evanghelii este profetic şi mesianic sub simbolul leului (Apocalipsa 4:7). Cuvântul cheie este „împlinit”.
MARCU: arată pe Isus „Cel ce slujeşte” în mod activ şi puternic sub simbolul taurului. Cuvântul cheie este „îndată”.
LUCA: prezintă pe Isus ca pe Omul ideal. Caracterul acestei evanghelii este istoric şi uman, sub simbolul omului. Cuvântul cheie este „milă”.
IOAN: prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, jertfa adusă pentru păcat. Caracterul acestei evanghelii este spiritual şi veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie este „credeţi”.
Cititorul atent nu se va mulţumi cu aceste generalizări, căci etichetele prea simplificate pot fi artificiale şi arbitrare. Să ne uităm mai degrabă la fiecare evanghelie propriu-zisă. Vom găsi anumite trăsături evidente care ne sugerează singure punctul de vedere şi intenţia autorului.
Scopul lui Matei
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui Cristos în aşa fel încât să elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească credinţa. Matei demonstrează că Isus este Mesia cel prevestit şi aşteptat, că El împlineşte proorociile din Vechiul Testament. El foloseşte fiecare prilej favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta îşi găseşte împlinirea în Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială, pentru nişte cititori evrei care aşteptau venirea împărăţiei mesianice. În numeroase pasaje se asociază mesajul Evangheliei cu „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Scopul lui Marcu
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit. Aici se vede că ne aflăm în faţa unei scrieri care se adresează „neamurilor”, adică ne-evreilor, şi mai ales cititorilor romani. Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5; 12:18; 14:12; 15:42). Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17; 5:41; 7:34; 10:46. Anumite cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42; 15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi referinţele la Vechiul Testament sunt mai rare. Activitatea „cam năvalnică” a acestei evanghelii este în mod precis ceea ce convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul ei de cucerire, îşi întinsese stăpânirea şi realizările ei practice peste toată lumea mediteraneană, în Europa, Africa şi Orientul apropiat.
Scopul lui Luca
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască. Evanghelia este dedicată unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre „neamuri” şi pare scrisă pentru „neamuri”. În timp ce Matei merge cu cartea neamului lui Isus până la Avraam, tatăl poporului evreu, Luca indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului omenesc. Ca şi Marcu, Luca traduce pe greceşte termenii, în mod special ebraici, al căror sens ar fi scăpat cititorilor săi. El situează evenimentele după perioadele de mandat ale guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în primul rând, intenţia de a reda o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în al doilea rând, intenţia de a oferi lui Teofil şi lumii greceşti un document exact, bazat pe izvoare demne de încredere, aşa încât fiecare să poată recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-4).
Scopul lui Ioan
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui începe cu cuvintele uimitoare şi adânci ale „prologului” (1:1-18), apoi el îşi desfăşoară planul său desăvârşit, spre a ajunge la următoarea concluzie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:30-31).
Acelaşi scop îl urmăresc primele trei evanghelii, însă el apare în mod deosebit în a patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui Cristos şi să aducă pe cititorii săi la credinţa în Isus. Evanghelia lui Ioan pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale cuprinse în Cristos. El se adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe creştini la o credinţă mai adâncă, şi oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută pe Dumnezeul cel adevărat şi viaţa veşnică.
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se adresează:
1) mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ;
2) apoi celor ne-evrei, adică „neamurilor”, pe de-o parte romanilor care reprezintă autoritatea şi puterea activă, şi pe de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai înţelepciunii umane;
3) în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le adâncească viziunea spirituală despre Cristos.
Cum au fost scrise evangheliile?
Propovăduirea orală precedând redactarea
Datele exacte şi împrejurările detaliate ale redactării celor patru evanghelii nu ne sunt cunoscute. Primele trei evanghelii trebuie să fi fost scrise înainte de anul 70, data distrugerii Ierusalimului, iar Evanghelia după Ioan cam în jurul anului 95.
Anumite fapte sunt însă clare. Înainte de a fi scriitori, cei patru evanghelişti au fost nişte propovăduitori. Compunerea evangheliilor nu a fost cauza, ci rezultatul predicării lor. Ultima poruncă a Stăpânului nu era oare „Propovăduiţi Evanghelia!”? Marcu ne informează că ucenicii s-au dus şi au propovăduit pretutindeni, iar „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau” (Marcu 16:20).
Un amănunt foarte important este subliniat în textul din Faptele apostolilor 1:21-22. Apostolii au insistat asupra necesităţii de a numi, ca urmaş al lui Iuda, pe unul din cei care fuseseră cu Domnul „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat El de la noi”. Din aceasta reiese că predicarea celor dintâi apostoli trebuia să fie bizuită pe mărturia oculară a lucrării lui Isus, de la începutul ei.
Aceasta scoate în relief autoritatea unică pe care o are pentru noi rezumatul acestei propovăduiri, aşa cum îl găsim în evanghelii şi în tot Noul Testament, scris de către ucenici ai lui Isus sau de contemporani în contact cu cercul lor. Când o tradiţie, având originea în secolele următoare, se află în contradicţie cu mărturia apostolilor sau a asociaţilor lor, este autoritar cuvântul martorilor contemporani cu Isus, nu tradiţia. Pentru a nu ne abate, este foarte important să revenim neîncetat la origine.
Care era conţinutul predicării acestor martori oculari? Nu ne este greu să ne dăm seama de aceasta. La început, apostolii au mărturisit despre înviere (Faptele apostolilor 1:21-22; 4:33). Faptele apostolilor 11:20 ne mai spune că creştinii împrăştiaţi „au propovăduit Evanghelia Domnului Isus”. Alte pasaje din Faptele apostolilor 10:34-43 şi 13:16-41 şi din epistolele apostolului Pavel (ex. 1 Corinteni 15:3-8) redau în mod concis unele din aceste predici. Mesajul este centrat puternic pe cruce şi înviere, pomenind în acelaşi timp şi lucrarea publică a Domnului nostru. Analizând îndeosebi pasajul din Faptele apostolilor 10:34-43, se poate regăsi un fel de schemă a unei evanghelii ca a lui Marcu, Matei sau Luca; aceşti autori ar fi putut să-l ia drept plan pentru scrierile lor. Predica lui Pavel din Faptele apostolilor 13 este asemănătoare cu textele citate mai sus.
În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea faptelor privitoare la Isus (în greceşte „kerygma”) pe de-o parte, şi învăţătura Lui (în greceşte „didache”), pe de altă parte. Se crede că „kerygma”, partea narativă a evangheliilor, era predată mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă necredincioşi spre a-i aduce la credinţă, pe când cuvintele sau discursurile lui Isus, „didache”, probabil că se repetau celor care primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau istoria Domnului.
Metoda catihetică evreiască a fost cu siguranţă aplicată de la început şi de către creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar elevul i-o repeta până şi-o însuşea perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările referitoare la viaţa lui Cristos, sau cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub anumite forme verbale definite, aprobate de apostoli şi de martorii oculari. Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante secundare sau amănunte complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când învăţământul, primit în dialectul ebraic pe care-l vorbeau Isus şi ucenicii (aramaică), era redat în greceşte.
S-a încercat foarte devreme să se alcătuiască scrieri cu faptele sau cuvintele Domnului. Probabil anumite notiţe au fost scrise chiar din vremea lui Isus, de exemplu de către Matei, singurul „funcţionar al guvernului” dintre ucenici, care ştia desigur să scrie şi în limba aramaică şi în cea greacă.
Luca (1:1) ne vorbeşte şi el de mai multe istorisiri scrise.
Sursele evangheliilor
Fără să intrăm în toate detaliile, vom menţiona cele mai importante surse ale evangheliilor, mai ales ale sinopticelor, cum le întrezărim din însuşi textul biblic, sau prin afirmaţiile conducătorilor Bisericii primare.
1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi învăţătura Domnului nostru.
2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor personale. Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a lor au alcătuit o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate fiecare în parte. Se deosebesc, de exemplu: „kerygma şi didache”(istorisirea faptelor şi învăţăturii lui Isus); textele din Vechiul Testament care dovedesc că Isus este Mesia; anumite cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările escatologice (privind evenimentele referitoare la sfârşitul vremurilor), anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.
3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din predicarea orală (Luca 1:1).
4) Textele lui Matei, aşa numite „LOGIA”.
5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).
6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată de Marcu. Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la „Quelle” = izvor, în limba germană). Alţii susţin că această sursă este inclusă în aşa zisele „Logia” ale lui Matei, sau adăugată după aceste „Logia”.
7) O sursă particulară a lui Matei.
8) O sursă particulară a lui Luca.
Compunerea evangheliilor
Nu se poate trata temeinic această problemă în lucrarea de faţă. Ne vom mulţumi să rezumăm ceea ce pare mai plauzibil privind compunerea evangheliilor.
MATEI, după mai multe vechi mărturii patristice (ale bătrânilor din Biserica primitivă), a scris el cel dintâi, nişte „Cuvinte ale lui Isus”, în limba arameică. Acestei culegeri i s-a pus numele „Logia” (discursuri în greceşte). Poate că apostolul a scris notiţe chiar de la început, din timpul vieţii lui Isus. Aceste „Logia” au fost, după toate aparenţele, însoţite de povestiri din viaţa lui Isus, chiar de la început. Mai târziu, se pare că însuşi Matei sau vreun însoţitor apropiat care-l ajuta, a redactat din nou, direct în limba greacă, un text adaptat evreilor după împrăştierea lor („Diaspora”). Numai acest text grec a ajuns până la noi.
Se discerne uşor o bază alcătuită din cuvântări ale lui Isus în Evanghelia după Matei. Aceste ansambluri sunt adunate în cinci mari secţiuni, care se termină fiecare cu expresia: „După aceste cuvinte…” (Vezi Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1; 26:1). Acest aranjament grupează cuvintele Domnului nostru pe subiecte, mai degrabă decât în funcţie de împrejurările în care au fost rostite, ceea ce întemeiază presupunerea că Isus a trebuit să-Şi repete, El Însuşi, învăţătura în numeroase ocazii.
Se pare că Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba greacă înainte de anul 70, ca şi celelalte două sinoptice, deoarece distrugerea Ierusalimului apare ca fiind încă viitoare. Se poate sugera o dată între 50 şi 65. Primii părinţi ai Bisericii l-au privit întotdeauna pe Matei ca pe cel dintâi scriitor al unei evanghelii, dar astăzi, în general, se crede mai degrabă că Marcu a fost înaintea lui. Matei a rămas însă pe bună dreptate în cap de listă, fie pentru că reprezintă cu adevărat o ediţie greacă bazată pe documentul zis „Logia”, acesta fiind anterior lui Marcu, fie din cauza relaţiei sale cu Vechiul Testament. Evanghelia după Matei este continuarea marilor teme din Scriptura evreilor: Mesia, Israel, Legea, Împărăţia lui Dumnezeu, proorociile.
Evanghelia după MARCU s-ar putea numi şi Evanghelia după apostolul Petru. Probabil că, după tradiţie, ea a fost prima evanghelie scrisă în limba greacă, la cererea credincioşilor romani, între anii 50 şi 55.
Marcu redă, după mărturiile cele mai vechi, cuvântările lui Petru. Papias, un creştin care a trăit cam între anii 70 şi 130, şi care se pare că l-a cunoscut pe apostolul Ioan, spune că Marcu, „interpretul lui Petru, a scris cu exactitate tot ce zicea Petru, şi anume cuvintele şi faptele lui Isus. Marcu a avut grijă, înainte de toate, să nu omită nimic din ce auzise şi să nu includă nici o informaţie falsă” (citat de către istoricul Eusebiu, 260-340 d.Cr.). Eusebiu mai relatează mărturii că Petru, din exces de modestie, n-a redactat cu însăşi mâna lui o evanghelie, ci Marcu, colaboratorul său foarte apropiat, a scris amintirile apostolului despre Isus: „Deci Marcu a scris aceste lucruri, dar de fapt Petru este cel care mărturiseşte, căci toate câte se găsesc în textul lui Marcu sunt doar amintirile şi cuvântările lui Petru”.
Menţionăm aici că ultimele douăsprezece versete ale lui Marcu (16:9-20) lipsesc din mai multe importante vechi manuscrise. Acest fapt ar putea însemna că Evanghelia primară se oprea la versetul 8, sau că sfârşitul ei s-ar fi pierdut. O foarte veche mărturie lasă să se înţeleagă că finalul actual ar fi fost adăugat de către un colaborator apropiat al apostolului Ioan, numit Aristion. Deci aceste ultime versete îşi păstrează astfel toată autoritatea lor apostolică.
Evanghelia după LUCA a fost scrisă de către acelaşi autor care a scris şi Faptele apostolilor; aceasta reiese uşor când se compară prefaţa din Luca 1:1-4 şi cea din Faptele apostolilor 1:1. Părţile din Faptele apostolilor unde se întrebuinţează pronumele „noi” indică (de la capitolul 16 încolo), că autorul a fost un însoţitor al lui Pavel. În afară de aceasta, mai reiese şi faptul că autorul cunoştea terminologia medicală, şi astfel s-a ajuns la concluzia că nu era altul decât Luca, „doctorul cel prea iubit”, un fidel însoţitor în călătoriile misionare ale apostolului Pavel, menţionat de trei ori pe nume în Noul Testament (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11; Filimon 24). Chiar din secolul al doilea ne-au ajuns numeroase mărturii antice, atestând că Luca este cu adevărat autorul celei de-a treia evanghelii.
Data acestei evanghelii este determinată de către cea a Faptelor apostolilor, căci evanghelia a fost scrisă mai întâi. Se pare că a fost redactată între anii 58 şi 60 la Cezarea, în timp ce Pavel era întemniţat acolo. Tot în acest oraş locuia evanghelistul Filip, de la care Luca a cules cu siguranţă informaţii utile (Faptele apostolilor 21:8).
Evanghelia după IOAN nu-şi denumeşte nici ea autorul, de fapt nici celelalte trei nu poartă nici o semnătură. Criticii au discutat foarte mult în această privinţă. Existenţa celei de-a patra evanghelii însă este atestată de cele mai vechi mărturii. Scrisorile lui Ignat, episcopul din Antiohia (martirizat în 115 d.Cr.), adresate Bisericilor din Asia Mică, sunt saturate de influenţa acestei evanghelii şi a gândirii ioanice. Chiar de la începutul secolului al doilea, secta gnostică se foloseşte şi ea de această evanghelie.
Clement din Alexandria (150-215) scrie că apostolul Ioan, văzând că ceea ce privea lucrarea istorică a lui Isus fusese suficient istorisită, „îmbărbătat de prietenii săi şi insuflat de Duhul Sfânt, a scris o evanghelie spirituală”. Istoricul Eusebiu relatează tradiţia conform căreia Ioan şi-a redactat evanghelia pentru a completa sinopticele, mai cu seamă în ce priveşte începutul lucrării lui Isus, pe care celelalte trei evanghelii nu-l prea descriu.
Tradiţia spune că Ioan şi-a scris evanghelia la o vârstă înaintată pentru a răspunde cererilor stăruitoare ale credincioşilor care trăiau în jurul lui în Efes; probabil că el a dictat-o unui secretar. La sfârşitul evangheliei (Ioan 21:24) găsim un fel de certificat de autenticitate dat de un grup de creştini, cu siguranţă cei care au avut misiunea să răspândească documentul. Respingerea zvonului greşit, cum că Ioan nu va muri, poate fi luată ca indiciu despre vârsta lui înaintată (vezi Ioan 21:23).
Ioan dă despre sine, în evanghelia sa, indicaţii discrete, anonime, ca „ucenicul pe care-l iubea Isus”, sau „un alt ucenic” (1:37, 40; 18:15). Nici pe fratele său Iacov nu-l citează pe nume, pe când acesta ocupă un loc important în celelalte evanghelii. Pe alţi ucenici însă, Ioan îi numeşte cu grijă. Este clar că autorul celei de-a patra evanghelii se bucura de o intimitate deosebită cu Domnul şi făcea parte din cercul celor trei ucenici admişi la acest privilegiu. Petru se distingea totdeauna cu claritate de „ucenicul pe care-l iubea Isus”, iar Iacov fusese ucis (vezi Faptele apostolilor 12:2) multă vreme înainte ca să se fi scris a patra evanghelie. Bazându-ne numai pe textul biblic, ajungem la aceeaşi concluzie cu tradiţia: autorul se poate identifica fără îndoială cu persoana apostolului Ioan. Se presupune că Ioan şi-a redactat evanghelia după exilul lui la Patmos (vezi Apocalipsa 1:9), sub Domiţian (81-96), ceea ce i-ar pune data aproximativă în jurul anului 95 d.Cr.
Concluzie
Locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia Bisericii din primele secole este stabilit. Alte istorisiri au încercat să povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile apocrife (= neautentice, suspecte, îndoielnice) şi târzii care au rezultat din aceste tentative abundă în născociri şi legende fantastice, aşa că nu pot fi luate în considerare. Măreţia, cumpătarea, veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor patru evanghelii ale noastre reies cu atât mai strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri „canonice” (primite de Biserică, autentice; din cuvântul „canon”, adică regulă, normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere şi, la sfârşitul secolului al doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub numele pe care-l poartă şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în fiecare comunitate şi erau folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului. În epoca aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra evangheliilor este nespus de mare: autoritatea acestora, ca fiind dări de seamă autentic apostolice era indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de profesiuni ale autorilor (funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii centrelor importante unde ele au fost foarte probabil redactate (Ierusalim, Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât mai mult adânca lor unitate în a zugrăvi minunata Persoană a Salvatorului nostru.
CHESTIONARUL I
A. Întrebări despre materia cursului
-
- Daţi o definiţie, pe scurt, a următorilor termeni:
-
- a)Evanghelia,
- b)evangheliile,
- Evangheliile se împart în două categorii, care anume?
a)
b)
- Indicaţi trei caracteristici deosebite ale Evangheliei după Ioan, comparată cu cele sinoptice:
a)
b)
c)
- Recitiţi cu atenţie paragraful „Simboluri antice” şi enumeraţi, dacă se poate, fără a vă uita la textul cursului, caracterele principale ale evangheliilor, simbolul fiecăreia şi cuvântul cheie: Matei, Marcu, Luca, Ioan: caracter, simbol, cuvânt cheie.
- Care este scopul lui Matei?
- Care este scopul lui Marcu?
- Care este scopul lui Luca?
- Care este scopul lui Ioan? Cui se adresează fiecare dintre ei?
- Care stadiu important al slujbei apostolilor s-a petrecut înainte ca să fie redactate evangheliile?
- Ce importanţă are pentru noi istorisirea din Faptele apostolilor 1:21-22? Vezi şi Luca 1 şi 2.
- Ce înseamnă „Logia” lui Matei?
- A scris Petru însuşi o Evanghelie? Cum putem cunoaşte predicile şi amintirile lui cu privire la Isus?
- Cine era Luca? Care altă carte din Noul Testament este scrisă tot de el?
- Când şi-a scris Ioan evanghelia? Care evanghelie se crede că a fost scrisă cea dintâi? În ce an a avut loc distrugerea Ierusalimului (prevestită de Isus în Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21) şi împrăştierea iudeilor în toată lumea? Evangheliile sinoptice au fost scrise înainte sau după această dată?
-
- Ce înseamnă următoarele cuvinte:
-
- a) canonic?
- b)apocrif?
- Care este diferenţa între evangheliile canonice şi cele apocrife?
- De când au fost primite cele patru evanghelii de Biserică? Unde erau ele răspândite la sfârşitul secolului al doilea?
- După părerea dvs., este un avantaj să avem patru evanghelii şi nu una singură? De ce?
- Care este persoana cea mai importantă din evanghelii? Care istorisire ocupă cel mai mare loc în cele patru evanghelii, în raport cu restul textului?
- Ce indică primirea unanimă a celor patru evanghelii de către primii creştini?
B. Studiu biblic personal
Citire: Evanghelia după Ioan.
Căutaţi răspunsurile mai ales din textul evangheliilor.
- În ce constă „vestea bună” a Evangheliei? Răspundeţi cu câteva versete-cheie din evanghelii. Când se găseşte prima dată expresia „veste bună” în Evanghelie? Dar ultima dată?
- Căutaţi referinţele indicate în paragraful despre „Scopul lui Marcu” şi faceţi o listă de cuvinte sau obiceiuri pe care Marcu le explică romanilor. Pe două coloane, notaţi pe de-o parte cuvintele şi obiceiurile iudeilor, pe cealaltă explicaţia sau tălmăcirea lor.
- Câte evanghelii au un prolog şi câte versete are fiecare prolog? Studiaţi prologul lui Luca. Ce metodă a ales el spre a-şi aduna materialul evangheliei sale? De unde îi veneau informaţiile? Le-a verificat, le-a completat Luca, şi până la ce epocă a cercetat el? Cum va expune el faptele?
-
- Faceţi o listă din Evanghelia după Ioan:
-
- a)cu evenimentele care s-au petrecut altundeva decât în Iudea (capitolul 2; 4; 6; 7 la 9; 10:40 la 11:6).
- b)cu cuvântările principale ale lui Isus; puneţi-le şi câte un titlu pe scurt şi indicaţi unde se găsesc (capitolul, versetele).
C. Aplicaţie practică
- Din evangheliile, de-o parte, şi tradiţiile creştine care s-au format în secolele următoare, pe de altă parte, care este pentru mine învăţătura care deţine autoritatea? Şi de ce?
- Dacă privesc la diversitatea caracterului, profesiunii şi instruiriii celor patru evanghelişti, dându-mi seama cum s-a folosit Dumnezeu de fiecare în parte ca să transmită Evanghelia, ce îmbărbătare trag eu pentru mine însumi? Şi ce învăţ eu despre Dumnezeu?
-
- Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi aceste versete:
-
- a)„Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”(Matei 1:21).
- b)„Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”(Ioan 20:31).
- Care gând, care adevăr, m-a izbit cel mai mult în acest studiu? Am eu oare o hotărâre de luat, o atitudine de schimbat, o poruncă de îndeplinit de azi încolo, o rugăciune de adus lui Dumnezeu (fie de smerire, de laudă sau de cerere)?
Cât timp v-a trebuit pentru studiul acestei lecţii? Pentru a răspunde la seria de întrebări A? dar seria B? seria C?
- B. Întrebarea Nr. 4 este de repetat după fiecare chestionar. Scrieţi-vă răspunsul numai pentru dvs. singur, dacă vreţi; acest răspuns, dat lui Dumnezeu, poate va fi partea cea mai folositoare a întregului studiu.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL I
A. Despre materia cursului
-
- a) Viaţa şi mesajul lui Isus Cristos: El este „Vestea cea bună”. Evanghelia nu este în primul rând o scriere, ci viaţa şi mesajul unei persoane.
- b)Cele patru istorisiri scrise care redau această viaţă. Ele expun în patru forme diferite viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos.
-
- a) Sinopticele: Matei, Marcu şi Luca se grupează în categoria evangheliilor numite sinoptice, cuvânt compus din două cuvinte greceşti:„syn”şi „opsis”, care înseamnă a vedea împreună. Ele prezintă viaţa şi învăţătura lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare.
- b)A patra Evanghelie, cea după Ioan prezintă lucrarea şi viaţa lui Isus dintr-un unghi diferit de primele trei.
-
- Evanghelia după Ioan:
-
- a)Lucrarea lui Isus Cristos se desfăşoară mai ales în Iudea.
-
- b)Istorisiri şi semne particulare, atmosferă spirituală.
- c)Isus ţine cuvântări despre propria Sa Persoană şi despre relaţiile Sale cu Dumnezeu-Tatăl.
Sinopticele:
-
- a)Lucrarea lui Isus Cristos se desfăşoară mai ales în Galilea.
-
- b)Istorisiri şi semne care se regăsesc în toate trei; atmosferă activă.
- c)Isus se ocupă de alţii şi vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu.
4. | Matei | Marcu | Luca | Ioan |
Caracter: | profetic | activ | istoric | spiritual |
împărătesc | puternic | omenesc | veşnic | |
Simbol: | leul | boul | omul | vulturul |
Cuvântul-cheie: | împlinit | îndată | milă | credeţi |
5. Scopul lui | El se adresează: |
MATEI: a dovedi că Isus este Mesia | iudeilor |
6. MARCU: a prezenta neamurilor Evanghelia | romanilor |
7. LUCA: a reda despre viaţa lui Cristos o istorisire continuă, exactă, bazată pe fapte verificate de la origini | grecilor |
8. IOAN: a dovedi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu | credincioşilor |
- Predicarea orală a Evangheliei.
-
- Faptele apostolilor 1:21-22 dă un criteriu esenţial care defineşte autoritatea unică a mărturiei celor 12 ucenici:
-
- a)de a fi fost martor ocular al vieţii lui Isus;
- b)tot timpul, de la botezul lui Cristos până la învierea Sa. Nu putem să recurgem la surse de informaţii mai vechi, nici la o mărturie mai autentică (comp. şi cu Ioan 15:27).
- O culegere de cuvinte ale lui Isus care ar fi fost scrisă de către Matei în limba aramaică. Acest text în aramaică n-a ajuns până la noi; se pare că el constituie însă baza Evangheliei după Matei, scrisă în greceşte.
- El însuşi, nu. Prin Evanghelia după Marcu, secretarul şi interpretul lui Petru, care a notat cu grijă amintirile şi propovăduirea lui Petru.
- Un grec învăţat, medic, un însoţitor de călătorie al apostolului Pavel. Faptele apostolilor.
- În jurul anului 95. – Evanghelia după Marcu. – În anul 70 d.Cr. Înainte de anul 70.
- a) Canonic: primit, „măsurat” de către Biserică, autentic, b) Apocrif: suspect, dubios, neautentic.
- Evangheliile apocrife sunt mai târzii decât cele patru evanghelii canonice; ele au fost scrise de către oameni care nu corespund cu criteriile din Faptele apostolilor 1:21-22. Ele sunt pline cu invenţii, poveşti fictive şi legende fantastice.
- Îndată după apariţia lor; iar cele patru împreună, de la sfârşitul secolului I. d.Cr., numaidecât după redactarea Evangheliei după Ioan în toate bisericile din imperiul roman.
- Da. Istorisirile, sesizate fiecare prin intermediul unei personalităţi diferite, se completează, se confirmă una pe alta şi ne redau astfel un portret mai viu la lui Cristos.
- Isus Cristos. – Povestirea morţii Sale (ultima săptămână).
- Cum că autoritatea lor, ca dări de seamă autentice provenind de la apostoli, era netăgăduită.
- Studiu biblic personal
- Isus Însuşi este Evanghelia. El este o veste bună, căci: Isus mântuieşte pe om de păcat, de pierzarea veşnică. Matei 1:21; Ioan 3:16
Îşi dă viaţa drept răscumpărare pentru mulţi. Marcu 10:45
Potoleşte orice sete, orice foame. Ioan 6:35; 7:37-39
Salvează pe om de judecată. Ioan 5:24
Vindecă trupul, dar şi sufletul. Matei 11:5; Marcu 2:10-12
Dă odihnă şi pacea sufletească. Matei 11:28-29
Învie morţii şi dă viaţa veşnică. Ioan 11:25
Prima pomenire a „bunei vestiri” în Evanghelie: îngerii o vestesc oamenilor. Luca 2:10
Ultima pomenire: Isus porunceşte ucenicilor Săi să o vestească şi ei întregii făpturi. Marcu 16:15
- Marcu (cuvinte sau obiceiuri explicate pentru romani): Mâinile necurate, mini nespălate înainte de a prânzi. Marcu 7:1-5
Saduchei, cei care zic că nu este înviere. Marcu 12:18
Ziua dintâi a praznicului Azimilor, când se jertfea mielul de Paşti. Marcu 14:12
Ziua Pregătirii, ziua dinaintea Sabatului. Marcu 15:42
Boanerghes, fiii tunetului. Marcu 3:17
„Talita cumi!” „Fetiţo, scoală-te îţi zic!” Marcu 5:41
„Efata!” – „Deschide-te!” Marcu 7:34
Bartimeu, Fiul lui Timeu. Marcu 10:46
Ostaş de pază. (Cuvânt latinesc întrebuinţat în textul grec). Marcu 6:27
Doi bănuţi, un gologan. (Sau sfert de ban). Marcu 12:42
În curte, adică în palat. (Pretoriul lui Pilat). Marcu 15:16
- Luca şi Ioan au câte un prolog (introducere) de respectiv 4 şi 18 versete. Matei, drept prefaţă, dă cartea neamului lui Isus. Marcu, izbitorul său verset întâi: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.
Prologul lui Luca: Metoda sa este „modernă”, adică obiectivă, ordonată. Nu numai că Luca a cules istorisiri orale sau scrise de la surse sigure, şi anume de la martori oculari care au luat parte la evenimente de la început şi care pe urmă şi-au dedicat viaţa ca să propovăduiască ce văzuseră, auziseră şi pipăiseră (comp. cu 1 Ioan 1:1-2), ci el însuşi a şi verificat cu grijă toate aceste lucruri de la originea lor, prin cercetări amănunţite. El vrea să expună faptele într-un mod ordonat şi în întregime.
-
- Evanghelia după Ioan:
- a)Evenimente care s-au petrecut în afară de Iudea: Nunta din Cana. Ioan 2
Convorbirea cu femeia samariteană. Ioan 4:1-42
Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc. Ioan 4:46-54
Prima înmulţire a pâinilor. Ioan 6:1-13
Isus umblând pe mare. Ioan 6:16-21
Cuvântarea despre pâinea vieţii şi mărturisirea lui Petru. Ioan 6:32-69
Necredinţa fraţilor lui Isus. Ioan 7:3-9
Retragerea dincolo de Iordan, în Perea. Ioan 10:40-42
Vezi şi arătarea Sa ucenicilor Lui la Marea Tiberiadei. Ioan 21
- b)Cuvântările principale ale lui Isus:
Naşterea din nou. Ioan 3:1-21
Lucrarea Fiului şi relaţia Sa cu Tatăl. Ioan 5:17-47
Pâinea vieţii. Ioan 6:26-58
Mărturia lui Isus despre Sine Însuşi şi despre misiunea Sa. Ioan 8:12-59
Păstorul cel bun. Ioan 10:1-38
Grăuntele de grâu. Ioan 12:23-36
Ultimele cuvântări intime, adresate ucenicilor, despre dragoste, credinţă, ascultare de porunci, despre viţă şi mlădiţe, despre Duhul Sfânt, etc. Ioan 13 la 16
- Aplicaţie practică
- Evangheliile sunt dări de seamă autentice (verificate şi de Luca) ale unor martori oculari care au trăit intim cu Domnul Isus timp de peste trei ani. Nu se poate găsi sursă mai neîndoielnică, nici mai autorizată (comp. cu răspunsul la întrebarea 10 din seria A).
- Dumnezeu nu se uită la ceea ce omul ia în considerare (diplome, capacităţi intelectuale, tehnică, etc.), ci la inima omului. 1 Samuel 16:7
El se foloseşte de darurile cele mai diferite, chiar de ale unor oameni „necărturari şi de rând” ca Petru şi Ioan. Faptele apostolilor 4:13
Oricât de limitat aş fi eu, dacă urmez pe Domnul Isus de aproape, El poate înmulţi şi roada mărturiei mele, precum a făcut cu primii ucenici; „a fi cu Isus” dă cu adevărat înţelepciune, instrucţie şi autoritate.
CAPITOLUL II
Planul şi conţinutul celor patru evanghelii
Vom examina acum mai în detaliu materialul, caracteristicile şi planul particular al fiecărei evanghelii.
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
Această Evanghelie este o selecţie din numeroasele cuvântări şi fapte ale lui Isus. Matei îşi rânduieşte textul mai degrabă după subiecte decât după succesiunea cronologică. Anumite cuvinte ale lui Cristos se află grupate în jurul unei teme sau unei împrejurări, aparent, fără să se ţină seama de diferitele perioade sau locuri în care au fost efectiv rostite. Mai mulţi critici socotesc că „predica de pe munte” (cap. 5-7) ar fi principalul exemplu al acestei compilări. Dacă examinăm, în Evanghelia după Luca, împrejurările în care o învăţătură sau alta a fost dată, găsim diverse puncte ale acestei predici rostite sau repetate şi în altă ocazie. Totuşi, această predică de pe munte prezintă o unitate aşa de mare în versiunea lui Matei, încât pe bună dreptate se poate crede că Domnul a rostit-o chiar aşa, dar că adeseori a repetat predicile Sale.
Scopul
Cuvântul-cheie al lui Matei este „desăvârşit” sau „împlinit”. Autorul doreşte într-adevăr să dovedească evreilor că proorociile mesianice din Vechiul Testament îşi găsesc împlinirea lor în Isus din Nazaret. El utilizează în jurul a 40 versete-cheie din Scriptură pentru a susţine ceea ce expune. Pentru cititorii dintre „neamuri”, care n-ar fi cunoscut Vechiul Testament, aceste citări n-ar fi avut nici un rost.
Şi alte indicii confirmă că Matei a scris Evanghelia sa pentru evrei. Stilul său reflectă adesea expresii idiomatice evreieşti; citatele din Vechiul Testament sunt redate din textul ebraic, şi nu din Septuaginta (versiunea greacă a Vechiului Testament, nota trad.). Matei merge cu genealogia lui Isus, prin Iosif, până la Avraam, tatăl poporului evreu, pe când Luca o duce până la Adam. Fraza unde Isus îşi exprimă misiunea menită „oilor pierdute din casa lui Israel” (15:24) este redată doar de Matei.
Toate aceste indicii interne se armonizează perfect cu tradiţia textului zis „Logia” lui Matei în limba aramaică; tradiţie care mai spune că acest apostol a predicat mai întâi de toate propriului său popor.
Subiecte specifice lui Matei
Este foarte util să cunoaştem bine conţinutul fiecărei evanghelii, mai ales istorisirile sau cuvintele specifice numai ei. Matei tratează multe subiecte care nu se regăsesc în celelalte evanghelii.
Povestirile redate numai de Matei privesc mai cu seamă naşterea Mântuitorului de care se leagă următoarele fapte:
- Vizita magilor (2:1-12)
- Masacrul pruncilor din Betleem (2:16-18).
- Fuga pruncului Isus cu părinţii în Egipt (2:13-21).
Din pildele lui Isus, Matei redă zece care nu se repetă la ceilalţi evanghelişti:
- Neghina din ţarină (13:24-30; 36-43).
- Comoara ascunsă (13:44).
- Mărgăritarul de mare preţ (13:45-46).
- Năvodul (13:47-50).
- Robul nemilostiv (18:23-35).
- Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea (20:1-16).
- Cei doi fii (21:28-32).
- Ospăţul de nuntă (22:1-14).
- Cele zece fecioare (25:1-13).
- Talanţii (25:14-30).
Următoarele trei minuni sunt pomenite numai de Matei:
- Vindecarea a doi orbi (9:27-31).
- Îndrăcitul cel mut (9:32-33).
- Banul din gura peştelui (17:24-27).
Planul
Evanghelia lui Matei urmăreşte un plan bine stabilit care se poate rezuma prin înşiruirea subiectelor principale dezvoltate de autor. Acestea sunt:
- Naşterea şi copilăria lui Isus (1:1 la 2:23).
- Pregătirea venirii Lui prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul (3:1 până la 4:11).
- Începutul lucrării Domnului Isus la Capernaum (4:12-25).
- Predica de pe munte (5 până la 7).
- Lucrarea lui Isus la Capernaum şi pe malul lacului Ghenezaret (8:1 până la 15:20).
- Retragerea în locuri îndepărtate şi lucrarea cu caracter intim (15:21 până la 18:35).
- Lucrarea Domnului dincolo de Iordan (19 şi 20).
- Ultimele zile petrecute de Isus în Ierusalim înainte de patimi (21 până la 25).
- Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus (26 până la 28).
Se subliniază încă odată că Matei îşi subordonează materialul metodei sale de grupare a cuvintelor lui Isus, şi că se pot deosebi astfel cinci mari cuvântări, fiecare terminându-se cu această expresie (sau cu un echivalent): „După ce a sfârşit Isus această cuvântare…” Aceste grupări se pot distinge în Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1;26:1.
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
„Ioan zis şi Marcu” este bine cunoscut în povestirile din Noul Testament. Ioan era numele lui evreiesc, iar Marcu, numele roman. Mama lui era o anumită Maria, în casa căreia s-a dus Petru când a scăpat din închisoare (Faptele apostolilor 12:12-17). Marcu, se poate să fi fost „tânărul” care a fugit din grădina Ghetsimani la arestarea lui Isus (Marcu 14:51-52). Înrudit cu Barnaba (Coloseni 4:10), el a fost adus la convertire, probabil, prin Petru (1 Petru 5:13). În prima lor călătorie misionară, el i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba, dar pe drum s-a despărţit de ei (Faptele apostolilor 13:13). După toate aparenţele, Ioan, zis şi Marcu, se afla la Roma în timpul întemniţării finale a lui Pavel (2 Timotei 4:11).
După scrierile lui Papias, un creştin din biserica primitivă, Evanghelia lui Marcu a fost scrisă ca să se păstreze propovăduirea lui Petru. Principalele surse istorice ale primelor trei secole confirmă autenticitatea acestei informaţii, pe care nimic nu o contestă. Din mai multe aspecte ale Evangheliei însăşi se întrezăreşte influenţa lui Petru asupra redactării ei. De exemplu, din numeroasele amănunte atât de pline de viaţă redate de evanghelist suntem obligaţi să recunoaştem povestirea unui martor ocular. Nu s-a uitat nici iarba verde (6:39), nici căpătâiul pe care dormea Isus în corabie (4:38). Privirile lui Isus, chiar şi gesturile Sale sunt pomenite (7:34; 9:36; 10:16; vezi şi 10:32).
Anumite întâmplări care l-ar fi putut glorifica pe Petru sunt omise, de ex. umblarea lui pe mare (Matei 14:28-32) şi binecuvântarea rostită de Isus asupra lui (Matei 16:17-19). Pe de altă parte, fapte mai puţin demne de laudă pentru acest apostol sunt redate mai în detaliu:de ex. declaraţia sa necontrolată cu ocazia Schimbării la Faţă (9:5-6), lepădarea sa (14:66-72) şi reproşul lui Isus (8:33). Toate acestea aduc povestirii acea nuanţă de modestie care se cuvine. În acelaşi mod se distrage atenţiei cititorului şi Ioan în cea de a patra Evanghelie.
Caracteristicile
La Marcu se disting şi anumite caracteristici specifice numai Evangheliei sale, care este cea mai animată din toate patru. Povestirea ei se distinge prin energie, descrieri agere şi printr-un stil concis şi realist; ca şi în Evanghelia lui Ioan, acţiunea se petrece în mod continuu, cu verbele la prezentul istoric. Cuvântul „îndată” revine mereu. Marcu povesteşte înainte de toate faptele lui Isus; pomeneşte adeseori şi învăţătura Sa, dar fără să transcrie un mare număr de cuvinte. El notează privirile învăţătorului, gesturile şi emoţiile Lui, precum şi prilejurile în care Cristos se retrage după săvârşirea vreunei fapte uimitoare.
Scopul
Aşa cum declară în primul verset, Marcu a scris spre a povesti Evanghelia. Această carte este deci o simplă istorie a lui Isus, „care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Faptele apostolilor 10:38).
Versetul 45 din capitolul 10 al lui Marcu poate fi dat ca o Evanghelie pe scurt: „Fiul omului… a venit să slujească (cap. 1 la 9), „şi să-Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi” (cap. 10 la 16).
Scopul lui Marcu era simplu şi direct, bine potrivit cu mentalitatea şi puterea de înţelegere a credincioşilor romani.
Subiectele lui Marcu
Aproape tot textul lui Marcu se regăseşte fie la Matei, fie în Evanghelia după Luca, sau chiar la amândoi autori. Totuşi, două minuni şi o pildă sunt redate doar de Marcu:
- Minuni: Vindecarea surdului mut (7:31-37).
Vindecarea orbului la Betsaida (8:22-26).
- Pilda seminţei care creşte fără să se ştie cum (4:26-29).
Planul
Evanghelia după Marcu se poate împărţi în acelaşi mod ca şi Evanghelia lui Matei. Următorul plan subliniază deci asemănarea izbitoare între aceste două evanghelii:
- Introducere (1:1-13).
- Începutul lucrării Domnului (1:14-3:12).
- Lucrarea la Capernaum şi lângă lac (3:13-7:23).
- Retragerea lui Isus în locuri depărtate şi lucrarea cu caracter privat (7:24-9:50).
- Lucrarea lui Isus pe malul Estic al Iordanului (10).
- Ultimele zile ale Domnului la Ierusalim (11-13).
- Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus (14-16).
EVANGHELIA DUPĂ LUCA
întreaga Evanghelie este impregnată cu o atmosferă ne-evreiască, fiind scrisă de către un om dintre „neamuri” pentru „neamuri”.
Dintre cei patru evanghelişti, Luca a fost neîndoielnic cel mai înzestrat cu multe cunoştinţe în felurite domenii. De origine greacă, el avea mintea deschisă spre un orizont mai larg; era medic şi psiholog, călător învăţat, poet şi artist, om cu inima largă, prieten credincios precum şi un adevărat creştin. Stilul său este împodobit cu un vocabular foarte bogat, pitoresc şi descriptiv, iar limba greacă pe care o întrebuinţează el, mai ales în prolog, este cea mai clasică din tot Noul Testament. Primele două capitole după prolog, dimpotrivă, poartă un accent mai ebraic, ceea ce ne dovedeşte amploarea talentului literar al acestui autor.
Sursele lui Luca sunt felurite. El însuşi vorbeşte despre surse orale şi scrise în prefaţa lui (1:1-4). A întrebuinţat, după toate aparenţele, Evanghelia lui Marcu, „Logia” lui Matei, povestirile Mariei, mama lui Isus, şi şi-a adunat informaţii, una câte una, şi de la curtea lui Irod sau de la oameni însemnaţi pe care i-a întâlnit mulţumită legăturii sale cu Pavel. Probabil că a primit anumite detalii şi de la Filip evanghelistul, care locuia în Cezarea, cetatea unde Pavel a stat închis timp de doi ani; acolo se pare că şi-a scris Luca Evanghelia.
Caracteristicile
Evanghelia după Luca îşi are caracteristicile ei proprii:
- În ceea ce priveşte ordinea cronologică: opus lui Matei, Luca redă cuvintele lui Isus în relaţie cu împrejurările directe ale rostirii lor. De exemplu, el împarte predica de pe munte în două sau chiar trei părţi. Din cele patru evanghelii, cea a lui Luca alcătuieşte tabloul cel mai întins şi mai complet al vieţii lui Isus, de la naşterea Lui până la înviere (cu excepţia prologului lui Ioan). Înclinaţia sa pentru istorie îl inspiră pe Luca să noteze datele şi chiar vârsta la care Isus Şi-a început lucrarea; această din urmă informaţie fiind unică şi preţioasă (3:1, 23).
- Interesul universal: Genealogia lui Isus, după Luca, merge chiar până la Adam, tatăl întregului neam omenesc. Luca prezintă pe Isus ca pe Răscumpărătorul universal. Îngerii vestesc „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (2:14). Simeon declară că pruncul ceresc va fi „lumina care să lumineze neamurile” (2:32); „orice făptură” va vedea mântuirea lui Dumnezeu (3:6); pocăinţa şi iertarea păcatelor se vor propovădui „tuturor neamurilor”
Aici Luca se uneşte clar cu prietenul său Pavel, care a învăţat necurmat că mântuirea este oferită tuturor prin credinţă, păgânilor ca şi iudeilor.
- Individualismul: Această Evanghelie, deşi universală, este şi personală. Mântuirea este propusă în mod personal fiecărei fiinţe umane. Cele mai multe pilde descriu câte un personaj (samariteanul cel milostiv, fiul risipitor, etc). În Evanghelia după Luca se află schiţate portretele personale ale: Elisabetei, Mariei, Martei şi Mariei; ale lui Simon, Levi, sutaşul roman, Zacheu, etc.
- Problemele sociale: Lui Luca îi place să amintească cuvintele sau gesturile Domnului care dovedesc mila Lui duioasă pentru cei păcătoşi şi decăzuţi. El povesteşte pocăinţa lui Zacheu şi cea a tâlharului murind pe cruce; pilda samariteanului cel milostiv, a fiului risipitor, a fariseului şi vameşului.
Cuvintele lui Cristos cu privire la problema bogăţiei şi sărăciei sunt redate de Luca. Vezi pilda bogatului cel nemilostiv şi Lazăr, precum şi cea a bogatului cu ţarina.
- Viaţa privată a lui Isus: Luca descrie cu plăcere scene mai intime din viaţa lui Isus, care se petrec în case sau la prieteni. Pildele ating şi ele detalii precise ale vieţii de familie.
Evanghelia lui Luca este şi:
- Evanghelia iertării: Isus iartă pe păcătoşi, pe bolnavi; El ne învaţă cum să iertăm (7:36-50; 6:37; 11:4; 17:3-4; 23:34).
- Evanghelia rugăciunii: ea arată viaţa de rugăciune a Domnului, cum S-a rugat El în momentele importante şi ce ne învaţă El despre rugăciune.
- Evanghelia bucuriei, a cântărilor: Această bucurie răsună din cântarea îngerilor (2:14), la naşterea lui Cristos. Luca, fiind desigur şi poet şi muzician, ne-a păstrat amintirea acestor cântări, ultimii psalmi evreieşti şi primele cântări creştine (cap. 1 şi 2). Zacheu îl primeşte pe Domnul cu bucurie (19:6); în cer va fi multă bucurie pentru orice păcătos care se pocăieşte (15:7, 10, 29, 32); mai răsună o notă de mare bucurie când ucenicii înţeleg, în cele din urmă, că Isus a înviat (24:41, 52).
- În sfârşit, să notăm şi locul însemnat pe care-l dă Luca femeilor şi copiilor. Dintre cei patru evanghelişti, Luca este cel care redă cele mai multe amănunte despre naşterea şi copilăria lui Cristos.
- Slujba îngerilor este pomenită frecvent.
Scopul
Luca indică scopul Evangheliei sale chiar din prefaţă. El doreşte să expună o povestire ordonată despre viaţa şi lucrarea lui Isus. El caută să creeze astfel în Teofil, precum şi la alţi greci chibzuiţi, o certitudine despre faptele privitoare la credinţă. Citind această Evanghelie, chiar şi în grabă, se vede cât de bine îndeplineşte ea această intenţie.
Subiectele specifice lui Luca
Mai mult de jumătate din Evanghelie îi aparţine numai lui Luca însuşi. Numeroase istorisiri, la începutul şi la sfârşitul cărţii sale, nu sunt amintite de nici unul dintre ceilalţi trei evanghelişti. Cu privire la naşterea lui Isus, lui îi datorăm, de exemplu, următoarele istorisiri:
- Naşterea şi copilăria lui Ioan Botezătorul (1:5-25, 57-80);
- Vizita lui Gavril la Maria şi vizita Mariei la Elisabeta (1:26-56);
- Naşterea lui Isus într-un staul şi închinarea păstorilor (2:1-20);
- Prezentarea lui Isus în Templu (2:22-39);
- Isus în Templu la vârsta de 12 ani (2:41-52).
Desigur că Luca a auzit majoritatea acestor informaţii chiar din gura Mariei. Fiind fiica lui Eli, Maria descindea şi ea din familia regală, şi se crede că genealogia lui Cristos dată de Luca ar aparţine ei.
Luca ne păstrează un mare număr de fapte omise de ceilalţi evanghelişti, fapte privind sfârşitul lucrării publice a Domnului nostru. Această epocă începe când „Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (9:51). Atunci El a părăsit în mod definitiv Galilea şi a călătorit, prin Perea, înspre Ierusalim. Luca scrie deosebit de amănunţit despre această perioadă, aşa încât aproape tot materialul cuprins de la cap. 9:51 până la cap. 18:30 îi este specific lui. Şi întâmplarea cu cei doi ucenici din Emaus, (în cap. 24) o datorăm tot numai lui Luca.
În sfârşit, mai menţionăm că Luca, cu toate că s-a folosit din plin de textele Evangheliei lui Marcu, a omis pasaje însemnate, printre altele, istorisirile din Marcu cap. 6:45 până la cap. 8:26).
Luca redă însă numai el, un număr de 16 pilde:
- Cei doi datornici (7:41-43).
- Samariteanul cel bun (10:30-37).
- Prietenul supărător (11:5-8).
- Bogatul căruia i-a rodit ţarina (12:16-21).
- Ispravnicul credincios (12:41-48).
- Smochinul neroditor (13:6-9).
- Cei poftiţi care aleg locurile dintâi (14:7-11).
- Ospăţul cel mare (14:16-24).
- Banul de argint pierdut (15:8-10).
- Fiul risipitor (15:11-32).
- Ispravnicul nedrept (16:1-13).
- Lazăr şi bogatul nemilostiv (16:19-31).
- Robul cel netrebnic (17:7-10).
- Judecătorul nedrept (18:1-8).
- Fariseul şi vameşul (18:9-14).
- Pilda polilor (19:11-27).
Şase minuni care sunt redate doar de Luca:
- Prima pescuire minunată (5:1-11).
- Învierea fiului văduvei din Nain (7:11-17).
- Femeia gârbovă de optsprezece ani (13:11-17).
- Omul bolnav de dropică (14:1-6).
- Cei zece leproşi (17:11-19).
- Urechea lui Malhu (22:50-51).
Planul
Planul lui Luca scoate în evidenţă asemănarea izbitoare a acestei evanghelii cu cele două dintâi, Matei şi Marcu, tratând aceleaşi subiecte:
- Prefaţa (1:1-4).
- Naşterea şi copilăria lui Isus (1:5-2:52).
- Pregătirea (3:1-4:13).
- Principalele perioade de lucrare (4:14-9:50).
- Ultimele călătorii ale lui Isus, mai ales în Perea (9:51-19:28).
- Ultimele zile ale Domnului la Ierusalim (19:29-21:38).
- Pătimirea, moartea şi învierea Domnului Isus Cristos (22:1-24:53).
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Evanghelia după Ioan este unică în genul ei. Ea se deosebeşte de celelalte trei atât prin stilul, data, planul, cât şi prin concepţia ei spirituală.
Ioan însuşi, precum l-am şi văzut, se ascunde de cititor, înlăturându-şi numele ori de câte ori vorbeşte despre sine. El era un scriitor modest, un contemplativ, un mistic, nelipsit însă de zel şi de foc, deoarece Isus l-a poreclit, pe el şi pe fratele său Iacov, „Fiii tunetului” (Marcu 3:17, de comp. cu Luca 9:54). Memoria sa de martor ocular era deosebit de bună. El îşi aduce aminte foarte precis de locuri, zile, ceasuri, distanţe, numere. Toate descrierile lui indică ce intim cunoştea el multe locuri din Palestina, printre altele Ierusalimul; se vede că el avea trecere şi la personalităţi evreieşti însemnate (vezi istorisirile despre Nicodim (3 şi 7:50-52), Iosif din Arimatea (19:38), Gamaliel (Faptele apostolilor 5:34-40), precum şi la Marele Preot, când s-a făcut procesul lui Cristos (18:16, 19-28). Ioan probabil că era înrudit cu Isus, poate a fost vărul lui, dacă Salome, mama lui, a fost, cum mulţi o consideră, sora mamei lui Isus (vezi Matei 27:56; Ioan 19:25; Marcu 15:40).
Stilul
Stilul lui Ioan diferă de ceilalţi evanghelişti. Cuvintele lui Isus din a patra Evanghelie prezintă un contrast frapant cu stilul sinopticelor. Dar se poate amplifica această deosebire. În parte, ea îşi găseşte explicaţia prin tipul de ascultători cărora le vorbea Cristos. Aici El nu mai învaţă noroadele din Galilea, ci discută cu iudeii din sudul ţării care adeseori îi erau ostili. Şi invers, se regăsesc în sinoptice texte cu stil în întregime ioanic. Comparaţi Marcu 9:37; Matei 10:40; Luca 9:48 cu Ioan 12:44 şi 13:20. Exemplul cel mai izbitor, zis şi „a patra Evanghelie pe scurt”, se află în Matei 11:27.
Adeseori stilul lui Ioan este atât de apropiat de cuvintele lui Isus, încât amândouă se contopesc. În capitolul 3 nu se poate spune unde se termină cuvintele lui Isus şi unde încep cele ale evanghelistului. Relaţia lui intimă cu Domnul, supunerea faţă de învăţătorul său influenţează tot ceea ce făcea şi spunea ucenicul.
Potrivit cu ritmul poeziei ebraice, Ioan exprimă o idee cu predilecţie mai întâi sub o formă pozitivă, apoi negativă; el repetă adeseori o vorbă de mai multe ori în aceeaşi frază, pe măsură ce îşi dezvoltă gândul. Vezi de exemplu la începutul prologului (Ioan 1:1-5).
Scopul
Am mai observat că Ioan îşi expune scopul într-un mod foarte precis în capitolul 20, versetul 31. Planul cărţii, precum şi alegerea cuvântărilor lui Isus şi a minunilor săvârşite de El, totul este determinat de intenţia de a prezenta pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu şi de a trezi credinţa în El.
Caracteristicile
În mod deosebit putem nota câteva aspecte frapante din această Evanghelie:
-
- a)Gândirea se dezvoltă în jurul unor puternice contraste: lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, adevărul şi minciuna, dragostea şi ura, credinţa şi îndoiala.
-
- b)Minunile Domnului sunt numite în textul grec (ca şi în cel românesc, n.t.) „semne”, adică simbolizări ale unor adevăruri divine puse în fapte, spre a atrage atenţia. După ce a înmulţit pâinile, Isus învaţă pe oameni că El este pâinea vieţii, coborâtă din cer (cap. 6). Această minune (împreună cu umblarea lui Isus pe apă) este singura pe care Ioan o are în comun cu celelalte evanghelii. El o povesteşte pentru că ilustrează în mod deosebit cuvintele lui Cristos. Mai departe, Isus declară că El este lumina lumii şi face semnul potrivit, deschizând ochii orbului din naştere (cap. 9). El vesteşte apoi că este învierea şi viaţa, şi îl învie pe Lazăr din morţi (cap. 11).
-
- c)A patra Evanghelie nu conţine nici o pildă, ci numeroase asemănări, ca pâinea (cap. 6), apa vie (cap. 4), lumina lumii (cap. 8 şi 9), păstorul cel bun (cap. 10), viţa şi mlădiţele (cap. 15), etc.
- d)În sfârşit, vom observa că Ioan prezintă, în tablouri vii, diferite grupe de persoane al căror caracter se dezvăluie prin vorbele lor: ucenicii lui Ioan Botezătorul, samaritenii, noroadele nestatornice, iudeii, fariseii, preoţii cei mai de seamă.
Conţinutul şi planul Evangheliei
Cea mai mare parte a Evangheliei după Ioan îi este proprie: minunatul prolog (cap. 1:1-18), cuvântările despre naşterea din nou (cap. 3), apa vie (cap. 4), pâinea vieţii (cap. 6), lumina lumii (cap. 8 şi 9), păstorul cel bun (cap. 10), marea discuţie despre Persoana Domnului şi despre Sabat (5:17-47; 7:14-52; 8:12-59).
În părţile narative, Ioan zugrăveşte câteva evenimente ale perioadei iniţiale a lucrării lui Isus (cap. 2-4). El singur pomeneşte detaliile ultimei cine (cap. 13), învăţătura şi mângâierile pe care Cristos le lasă atunci ucenicilor Săi (cap. 14-16) şi rugăciunea Lui către Dumnezeu Tatăl în această oră solemnă (cap. 17).
Apostolul Ioan povesteşte şase minuni omise de sinoptici:
- Apa schimbată în vin (2:1-11).
- Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc (4:46-54).
- Bolnavul din Betesda (5:1-9).
- Orbul din naştere (9:1-7).
- Învierea lui Lazăr (11:38-44).
- A doua pescuire minunată (21:1-14).
În schimb, Ioan trece sub tăcere cea mai mare parte din lucrarea Domnului în Galilea şi Perea. El nu prezintă nici o genealogie şi nici nu vorbeşte despre naşterea lui Isus, ispitirea, schimbarea la faţă sau instituirea sfintei cine. Acestea toate fuseseră scrise mai înainte îndeajuns şi erau cunoscute suficient din toată tradiţia comună.
Planul Evangheliei se poate înţelege, pe de o parte prin creşterea opoziţiei necredincioşilor răzbunători, iar pe de altă parte, biruinţa credinţei, culminând în declaraţia lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (20:28).
Iată cum se pot înşirui părţile principale:
- Prologul (1:1-18).
- Cristos se arată lumii. Convorbiri, minuni şi cuvântări (1:19-12:50).
- Cristos se arată alor Săi (13-17).
- Cristos este respins şi răstignit (18-19).
- Manifestările lui Cristos cel înviat şi biruitor (20).
- Epilog (21).
CHESTIONARUL II.
- Întrebări despre materia cursului
- Ce metodă specială întrebuinţează Matei pentru a prezenta materialul Evangheliei sale?
- Ce fel de istorisiri ne-a păstrat numai Matei cu privire la viaţa lui Isus?
- Al cui însoţitor a fost Ioan zis şi Marcu?
-
- Cercetând următoarele pasaje, daţi amănunte asupra atitudinii lui Isus, pe care le-a reţinut Petru:
-
- a)Marcu 7:34
-
- b)Marcu 9:36
-
- c)Marcu 10:16
-
- d)Marcu 10:32
- e)Marcu 6:34
- Care este aspectul vieţii lui Isus pe care-l subliniază mai ales Marcu?
-
- a) Ce proporţie din Evanghelia după Marcu se regăseşte şi la Matei şi la Luca?
- b)Care este singura pildă pe care o scrie numai Marcu?
- Cum dovedesc primele două capitole ale lui Luca anvergura sa literară?
- Ce informaţie unică ne dă Luca despre datele privitoare la Isus?
- Enumeraţi şapte din caracteristicile Evangheliei după Luca, cele pe care le preferaţi dvs. a), b), c), d), e),
f),
g).
- Despre care două perioade din viaţa lui Isus scrie numai Luca detaliat?
a), b)
- Ce pasaj important din Marcu nu este redat în Evanghelia după Luca? Daţi referinţa şi înşiruiţi pe scurt evenimentele trecute sub tăcere.
- Enumeraţi opt din pildele care se găsesc numai la Luca şi care vă par mai izbitoare: a)
b)
c)
d)
e)
f)
g)
h)
- Din ce perioadă a lucrării lui Isus fac parte cele mai multe pilde specifice lui Luca, şi de ce? (Comparaţi referinţele pildelor cu cele ale planului Evangheliei).
- Care povestire despre Isus cel înviat o scrie numai Luca?
- În care Evanghelie se găsesc cele mai multe pilde rostite în ultima săptămână a lui Isus în Ierusalim?
- Comparaţi cele trei planuri ale Evangheliei după Matei, după Marcu şi după Luca; puteţi spune de ce aceste evanghelii sunt denumite „sinoptice”?
- Citaţi întreg versetul din Evanghelia după Matei, căruia i s-a pus numele: „A patra Evanghelie pe scurt”.
- Ne-a păstrat Ioan pilde de ale lui Isus? Ce a evidenţiat el în mod special?
- Două minuni sunt redate şi de sinoptici şi de Ioan; care anume?
a)
b)
- c)În care capitol al lui Ioan se găseşte minunea care ilustrează cuvântul lui Isus: „Eu sunt pâinea vieţii?”
-
- Care din evanghelii:
-
- a)nu redă nici un amănunt despre naşterea lui Isus?
-
- b)nu redă genealogia lui Isus?
-
- c)descrie în deosebi faptele lui Isus?
- d)povesteşte minunea banului găsit în gura unui peşte? Daţi şi referinţa.
- Studiu biblic personal
Citiţi Evanghelia după Luca.
- Faceţi o listă cu împrejurările importante în care Isus S-a rugat, conform prezentării Evangheliei după Luca.
-
- Găsiţi în Evanghelia după Ioan versetele unde se află următoarele contraste, şi citaţi cel puţin un verset pentru fiecare contrast:
-
- a)lumina şi întunericul;
-
- b)viaţa şi moartea;
- c)credinţa şi necredinţa.
- Puneţi câte un titlu fiecărei dintre cele cinci mari cuvântări din Evanghelia după Matei.
-
- Notaţi în Evanghelia după Luca împrejurările în care:
-
- a)se regăsesc părţi din predica de pe munte, aşa cum o redă şi Matei;
- b)cuvântarea escatologică a lui Isus (comp. cu Matei 24) este redată în trei părţi diferite.
- Aplicaţie practică
- Privind la pilda lăsată de Isus, ce pot eu să învăţ pentru viaţa mea de rugăciune?
- Fiecare din evanghelii are istorisiri specifice, dar toate patru dau morţii şi învierii lui Isus un loc central. Ce loc ocupă această moarte – sau trebuie să ocupe de acum încolo în viaţa mea?
- Memoraţi şi recopiaţi: Marcu 10:45 şi Matei 11:27.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL II.
- Despre materia cursului
- Pe lângă povestiri, el grupează cuvinte de ale lui Isus în câteva secţiuni mari.
- Istorisiri cu privire la naşterea Mântuitorului (magii, fuga în Egipt, etc).
- Al lui Pavel şi Barnaba (Faptele apostolilor 12:25, apoi al lui Petru (1 Petru 5:13).
-
- a) Isus ridicându-Şi ochii şi suspinând;
-
- b)luând un copilaş în braţe;
-
- c)Isus punându-Şi mâinile peste copilaşii luaţi în braţe;
-
- d)Isus mergând înaintea ucenicilor Săi;
- e)lui Isus făcându-I-se milă de norod.
- Faptele lui Isus, viaţa Lui activă.
-
- a) aproape în întregime;
- b)sămânţa care creşte fără să se ştie cum (Marcu 4:26-29).
- Versetele 1-4 din capitolul 1 dovedesc că Luca stăpânea bine limba greacă clasică; restul capitolelor 1 şi 2, care trădează o atmosferă evreiască, îndeosebi cântarea Mariei, a lui Zaharia, a lui Simeon şi a îngerilor, arată că autorul pătrunsese limba ebraică şi poezia ei.
- El situează viaţa lui Isus în contextul ei istoric (în jurul anului 27:Luca 3:1) numaidecât după propovăduirea lui Ioan Botezătorul şi indică şi vârsta Domnului nostru la începutul lucrării Sale (aproape 30 ani: Luca 3:23).
-
- De ex.: a) interesul universal;
-
- b) individualismul;
-
- c) problemele sociale;
-
- d) viaţa particulară a lui Isus; Evanghelia după Luca este şi Evanghelia: e) iertării;
-
- f) rugăciunii;
- g) bucuriei şi cântărilor, etc.
-
- a) naşterea şi copilăria lui Isus
- b)ultimele călătorii ale lui Isus în drum spre Ierusalim, mai ales în Perea, dincolo de Iordan (aproximativ ultimele şase luni).
- Marcu 6:45 la 8:26 este trecut sub tăcere: Isus umblând pe apă; Isus în ţinutul Tirului şi al Sidonului; femeia canaaneancă; a doua înmulţire a pâinilor; diverse tămăduiri şi mai multe cuvinte ale Domnului despre farisei. Această „mare omisiune”, cum i s-a zis, ar putea să se situeze după Luca 9:17, între versetele 17 şi 18.
-
- De exemplu: a) cei doi datornici (7:41-43);
-
- b)samariteanul cel bun (10:25-37);
-
- c)prietenul supărător (11:5-8);
-
- d)smochinul neroditor (13:6-9);
-
- e)fiul risipitor (15:11-32);
-
- f)Lazăr şi bogatul nemilostiv (16:19-31);
-
- g)judecătorul nedrept (18:1-8);
- h) fariseul şi vameşul (18:9-14).
- Din perioada cea din urmă a lucrării, adică a ultimelor călătorii ale lui Isus spre Ierusalim, într-adevăr, Luca este acela care ne-a păstrat cele mai numeroase povestiri şi pilde din vremea aceea.
- Episodul cu ucenicii din Emaus, în capitolul 24.
- În Evanghelia după Matei.
- Toate trei prezintă ansamblul lucrării lui Isus într-un mod asemănător: începutul, apogeul în Galilea, perioada din urmă în districtele cele mai îndepărtate şi în Perea (dincolo de Iordan), şi ultima săptămână la Ierusalim.
- „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27).
- Pilde propriu-zise, nu. El ne-a păstrat mai curând nişte asemănări frumoase: pâinea (6:35-59); apa vie (4:10-14); păstorul cel bun (10:11-30) etc.
-
- a) Prima înmulţire a plinilor (singura minune povestită în toate patru evanghelii);
-
- b)Isus umblând pe mare (Matei 14:24-32; Marcu 6:47-52 şi Ioan 6:16-21);
- c)Prima înmulţire a pâinilor ilustrează cuvântul lui Isus: „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6).
-
- a) Marcu şi Ioan;
-
- b) Marcu şi Ioan;
-
- c) Marcu;
- d) Matei (17:24-27).
- Studiu biblic personal
- Împrejurările în care S-a rugat Isus: Când S-a botezat (Luca 3:21).
A doua zi, dis-de-dimineaţă, după o zi trudnică (Luca 4:40-42; comp. cu Marcu 1:32-35).
Când noroadele îl caută (Luca 5:15-16).
Toată noaptea, înainte de a alege pe cei 12 ucenici (Luca 6:12).
Înainte de a pune ucenicilor Săi o întrebare importantă (Luca 9:18-22).
În timpul schimbării la faţă (Luca 9:28-29).
Când s-au întors cei 70 ucenici, El L-a lăudat pe Tatăl Său (Luca 10:21).
Înainte de a-i învăţa pe ucenici să se roage „Tatăl Nostru” (Luca 11:1-4).
Pentru Petru, înainte de lepădarea sa (Luca 22:32).
În grădina Ghetsimani (muntele Măslinilor) chiar înainte de a fi prins (Luca 22:40-46).
El Se roagă pentru călăii Săi, pe când ei îl răstignesc (Luca 23:34).
Chiar înainte de a muri (Luca 23:46).
Spre a rosti binecuvântarea la masă (Luca 24:30; comp. cu 9:16; 22:17 şi 19; Matei 14:19; Marcu 6:41).
Noaptea după apogeul succesului Său, după ce au vrut oamenii să-L proclame rege (Marcu 6:46; comp. cu 6:15; Matei 14:23).
Înainte de a Se despărţi de ucenici, rugăciunea zisă sacerdotală (Ioan 17; comp. cu Ioan 11:41).
N.B. Într-un răspuns care implică un verset, scrieţi versetul întreg, nu numai referinţa.
-
- a) Lumina şi întunericul (Ioan 1:5; 3:19; 8:12; 11:10; comp. cu 9:39; 12:35).
-
- b)Viaţa şi moartea (Ioan 3:16; 5:21 şi 24; 11:25; vezi şi 8:51; 12:24).
- c)Credinţa şi necredinţa (Ioan 3:18; 3:36; 20:27).
-
- MATEI. Cinci mari secţiuni:
-
- a)Predica de pe Munte – carta Împărăţiei (5:1 la 7:27).
-
- b)Instrucţie pentru trimeterea celor 12 apostoli – ambasadorii Împărăţiei (10:5-42).
-
- c)Pildele Împărăţiei – natura Împărăţiei (13:3-52).
-
- d)Câteva din legile Împărăţiei – urmarea cartei (18:1-35).
- e)Orânduirea finală a Împărăţiei (24:1 la 25:46; cap. 23 mustrări).
-
- a) Conţinutul predicii de pe munte este repetat cu diferite prilejuri în Luca 6:20-49; 8:16; 11:2-4, 9-13, 33-36; 12:22-24, 57-59; 13:24, 27; 14:34-35; 16:13, 17, 18.
- b)Cuvântarea escatologică a lui Isus (Matei 24) în diferite capitole ale lui Luca 21:5-36; 17:22-37; 12:35-48.
- Aplicaţie practică
- Ca şi Isus, să dau rugăciunii un loc primordial, luând în această privinţă o hotărâre practică pentru viaţa mea zilnică. Dacă El, Fiul lui Dumnezeu, trebuia să Se roage, cu cât mai mult am eu trebuinţă de rugăciune? Să mă rog, ca şi El, înaintea hotărârilor sau evenimentelor importante şi după un succes; să mulţumesc lui Dumnezeu înainte de masă (chiar şi după înviere El a făcut aşa). Să mă rog pentru prietenii mei, pentru credincioşi (vezi Ioan 17), dar şi pentru duşmanii mei. În timpul rugăciunii, Dumnezeu poate să deschidă cerurile pentru mine (Luca 3:21) şi poate să transforme totul (Luca 9:29).
- Moartea şi învierea lui Cristos trebuie să fie centrul credinţei, al meditării şi al mărturiei mele. Crucea (şi nu o morală, nici un ideal sau o biserică), trebuie vestită oamenilor prin viaţa şi prin cuvintele mele.
PROBĂ: Anturajul meu, prietenii mei, ar putea ei oare să mărturisească că Isus Cristos cel răstignit şi înviat este centrul vieţii mele? Citiţi 1 Corinteni 1:18, 22-24; 2:2; Galateni 6:14; 1 Petru 1:17-21 şi consideraţi şi valoarea cosmică a Crucii, pentru universul întreg, după Coloseni 1:20.
CAPITOLUL III
Pregătirea venirii lui Cristos
Spre a înţelege bine evangheliile şi viaţa lui Cristos, trebuie să le situăm în contextul lor religios şi politic. Pe de o parte, trebuie sesizată relaţia lor cu Vechiul Testament, unde îşi au ele rădăcina, iar pe de altă parte, legătura lor cu epoca apariţiei lor.
„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4:4). Vom cerceta cum această afirmare se justifică admirabil de bine şi cum a fost pregătită venirea lui Cristos. Isus Cristos este, pentru credincios, centrul istoriei. Tot ce vine înainte I-a croit drumul, direct sau indirect; iar tot ce urmează îi pregăteşte revenirea în slavă în Împărăţia Sa veşnică.
REVELAŢIA CĂTRE POPORUL IUDEU
Poporul iudeu este cel care a primit revelaţia lui Dumnezeu prin trimiterea pe pământ a Fiului Său Isus Cristos. „Mântuirea vine de la iudei” a spus Isus femeii din Samaria (Ioan 4:22). În adevăr, în mijlocul acestui popor S-a născut Isus. Cu două mii de ani mai înainte, Dumnezeu alcătuise acest popor Israel, chemându-l pe Avraam, punându-l de-o parte, împreună cu urmaşii lui, spre a li Se arăta şi a-i pregăti să primească pe Mântuitorul lumii, pe Mesia cel făgăduit prin toţi profeţii. Această revelaţie divină este conţinută în Vechiul Testament, Însuşi Dumnezeu creează această aşteptare mesianică.
Evangheliile ar fi de neînţeles fără Vechiul Testament, din care conţin numeroase citate, cele mai multe date de Isus Însuşi. Cristos, misiunea Lui; valoarea vieţii şi a morţii Sale, sunt prezise şi prefigurate în nenumărate feluri în Scripturi. Vom sublinia aici întemeierea şi proorociile explicite.
Instituirile
Tot sistemul jertfelor este o pildă a jertfei lui Cristos. Împreună cu rânduielile şi cu Legea, el revela, pe de o parte, sfinţenia lui Dumnezeu care nu poate suferi păcatul, ci îl pedepseşte cu moartea; iar pe de altă parte, revela şi dragostea Lui care înlocuieşte pe cel vinovat printr-o altă victimă. Cel vinovat trebuia să se identifice cu aceasta, punându-şi mâinile peste ea (Leviticul 4:29).
Sărbători ca Paştele (Ex. 12) sau marea zi a ispăşirii (Levitic 16) prefigurau lucrarea pe care Cristosul avea s-o împlinească pe cruce.
Funcţiile de împărat, de preot, de prooroc, pentru care se primea ungerea în numele lui Dumnezeu, prevesteau pe Acela care la un moment dat le va îndeplini desăvârşit. El va fi Mesia (care înseamnă „Unsul”), Sfântul Rob al lui Dumnezeu, în acelaşi timp împărat, preot şi prooroc prin excelenţă.
Proorociile explicite
Pe lângă orânduiri şi legi, Vechiul Testament conţine şi numeroase proorocii importante, pe care Isus le-a împlinit întocmai. Scrise cu sute de ani înainte, ele descriau trăsăturile principale ale vieţii lui Cristos, atestând suferinţele Sale şi gloria care le va urma:
Mesia va fi sămânţa femeii Geneza 3:15 = Matei 1:18
El se va naşte dintr-o fecioară Isaia 7:14 = Matei 1:22-23
El va fi din casa lui David 2 Samuel 7:12 = Luca 1:31-33
El se va naşte în Betleem Mica 5:1-2 = Matei 2:6; Levitic 2:4, 15 El va avea un înaintaş Isaia 40:3; Maleahi 3:1 = Matei 3:1-3
Marcu 1:2-3
El va fi Însuşi Dumnezeu Întrupat Isaia 9:6 = Luca 2 11
El va fi uns cu Duhul Sfânt pentru o slujbă de mântuire Isaia 11:2-3; 61:1 = Luca 3:22; 4:18; Ioan 3 34 El va fi respins de oameni Psalmul 69:9; Isaia 53:3 = Ioan 1:11; 7:5 Isus va fi părăsit de toţi Zaharia 13:7 = Matei 26:31; Marcu 14 50 El va fi pus în numărul celor fărădelege Isaia 53 12 = Marcu 15:28; Luca 22:37
Va fi bătut şi scuipat pe faţă Isaia 50:6 = Matei 26:67; 27 26
I se va da oţet de băut Psalmul 69:21 = Matei 27:34 48
Va fi străpuns cu cuie Psalmul 22:16 = Levitic 23:33; Ioan 20 25
Va cunoaşte agonia setei Psalmul 22:15 = Ioan 19 28
Îmbrăcămintea Lui va fi împărţită prin tragerea la sorţi Psalmul 22:18 = Ioan 19:24; Luca 23:34
Va fi părăsit de Dumnezeu Psalmul 22:1 = Matei 27: 46
Îşi va încredinţa duhul Tatălui ceresc Psalmul 31:5 = Levitic 23:46
Nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit Psalmul 34:20 = Ioan 19:33
Mormântul Lui va fi pus la un loc cu cel bogat Isaia 53:9 = Matei 27:57-60
El va învia fără să fi văzut putrezirea Psalmul 16:10 = Luca 24:6 (comp. cu Faptele apostolilor 2:27, 31).
Se va înălţa în slavă Psalmul 24:7-8 = Levitic 24:51; Faptele apostolilor 1:9 Va fi aşezat la dreapta lui Dumnezeu Psalmul 110:1 = Matei 26:64
Va fi lumina neamurilor Isaia 42:1, 6 = Levitic 2:32; Faptele apostolilor 13:47
Împărăţia Lui nu va avea sfârşit Daniel 2:44 = Luca 1:33
Va fi Domnul păcii Isaia 9:5-6 = Ioan 14:27
Nu degeaba scrie Ioan în prologul Evangheliei sale: „A venit la ai Săi…” Ai Săi, adică poporul pregătit de Dumnezeu cu mii de ani înainte, pe care proorocii l-au învăţat să aştepte pe Mesia şi împărăţia Lui. Am mai văzut că majoritatea citatelor din Vechiul Testament. În evanghelii sunt puse în valoare de către Isus Însuşi. Să subliniam două puncte importante în această privinţă:
1) Isus declară că El împlineşte legea şi proorocii. „Am venit, nu să stric, ci să împlinesc”, afirmă El în Predica de pe munte (Matei 5:17). După înviere, El dă ucenicilor învăţături şi mai clare despre El Însuşi: „Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Levitic 24:27). „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învieze a treia zi din morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:45-47).
2) Atitudinea lui Isus faţă de Vechiul Testament trebuie să se repete şi în atitudinea noastră. Vom reveni la acest punct într-un capitol următor.
PREGĂTIREA CELORLALTE NAŢIUNI
Pregătirea celorlalte naţiuni care înconjurau poporul Israel, din acea epocă, se poate considera sub un aspect dublu: negativ şi pozitiv.
Palestina se află la răspântia continentelor: Africa, Asia şi Europa. Ţară mică, înconjurată de naţiuni mari, ea a văzut ridicându-se imperii puternice care s-au perindat unul după altul, lăsând loc dominaţiei greceşti şi, în final, celei romane.
Din punct de vedere negativ, nici unul din aceste imperii nu ajunsese, prin puterea, religia sau prin civilizaţia lui, să stabilească o societate durabilă şi justă. Nici Egiptul cu ştiinţa şi comorile lui; nici imperiile Babilonului şi Persiei, cu fastul lor oriental, cu încrederea lor în puterile cereşti sau chiar cu morala lor, câteodată ridicată; nici Grecia, cu cultura ei, cu religia omului şi cu filozofia ei adâncă, şi nici romanii, cu realizările lor practice, sociale şi politice, n-au putut să satisfacă inima omului, nici să găsească un leac radical împotriva păcatului, răului şi morţii. Decadenţa vechilor religii şi slăbirea morală lăsau pe mulţi oameni sceptici şi decepţionaţi. Lumea avea nevoie urgentă de un mesaj al vieţii.
Din punct de vedere pozitiv, cultura greacă, răspândindu-se peste tot în ultimele trei secole î.Cr., a alcătuit, cu limba ei, un mijloc de contact remarcabil. Limba greacă se vorbea printre popoare foarte diferite şi împrăştiate. În această limbă, propovăduirea Bunei Vestiri a lui Isus Cristos s-a răspândit repede pretutindeni, evangheliile, şi chiar tot Noul Testament, fiind scrise în greceşte.
Pe de altă parte, romanii ajunseseră, când S-a născut Cristos, la o unificare a întregii lumi mediteraneene sub guvernul lor: vestita „pace romană” a domnit mai bine de două sute de ani, asigurând o stabilitate favorabilă dezvoltării creştinismului, în ciuda unor prigoniri crunte. Căile pe care le-au croit romanii îngăduiră călătoriile şi schimbul liber al comerţului şi al ideilor, nelimitate de graniţe. Primii misionari creştini au profitat din belşug de acest prilej pentru răspândirea Evangheliei.
În fine, lumea fusese pregătită şi prin împrăştierea iudeilor. Numeroşi emigranţi iudei alcătuiseră cam peste tot colonii înfloritoare, dintre care una din cele mai importante a fost Alexandria, în Egipt. În fiecare oraş unde se regăseau, iudeii creau câte o sinagogă, după obiceiul luat în robia babiloneană. Acolo, sabat după sabat, ei învăţau credinţa lor şi, adeseori, se întorceau şi păgâni, atraşi de revelaţia adevăratului Dumnezeu, la iudaism. Mai mulţi oameni din afara poporului iudeu s-au deprins astfel cu Vechiul Testament, cu cerinţele divine, cu promisiunea unui Mesia; inimile lor erau pregătite să primească „vestea cea bună”. Coloniile evreieşti, răspândite în centrele însemnate, influenţară şi gândirea naţiunilor în care se găseau şi alcătuiră astfel puncte de întâlnire şi de contact inestimabile pentru un misionar ca Pavel. În fiecare loc necunoscut, apostolul Pavel se ducea mai întâi la sinagogă; acolo predica şi atingea în acelaşi timp şi pe iudei şi pe „prozeliţi” (oameni de origine păgână, întorşi la iudaism) care gravitau în jurul lor.
SITUAŢIA PALESTINEI ÎN VREMEA LUI ISUS
Situaţia politică
Este important să sesizăm că, între sfârşitul Vechiului Testament (proorocul Maleahi) şi venirea lui Isus, au trecut cam 400 ani, o perioadă tot atât de lungă ca aceea care ne desparte azi de Reformă.
În acest timp, iudeii din Palestina au trăit patru epoci diferite:
1) Perioada dominaţiei Perşilor
2) Perioada dominaţiei Greciei, de la 331 până la 167 î.Cr., imperiu care s-a ridicat prin cuceririle lui Alexandru cel Mare. După el, Împărăţia lui s-a împărţit în patru regate, iar Palestina a fost supusă, când Egiptului (sub dinastia Ptolemeilor), când Siriei (sub dinastia Seleucizilor). Sub Ptolomei, care în general erau binevoitori faţă de iudei, s-a dezvoltat un centru evreiesc înfloritor la Alexandria. În acest oraş s-a tradus Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă (între sfârşitul sec. al 3-lea şi sec. al 2-lea î.Cr.). Această traducere s-a numit Septuaginta, pentru că şaptezeci de învăţaţi iudei ar fi început-o. Septuaginta a răspândit revelaţia adevăratului Dumnezeu în toată lumea antică. Ea era folosită larg în vremea lui Isus şi a fost întrebuinţată curent şi de primii creştini.
Unul din Seleucizi, numit Antiohus Epifan, avea necaz pe iudei, şi, în 168 î.Cr., el a pustiit Ierusalimul şi a spurcat Templul. Asuprirea, torturile şi masacrele făcute de el au provocat o răzvrătire.
3) Perioada de independenţă, între 176 şi 63 î.Cr. Sub conducerea unor cârmuitori eroici din familia Macabeilor, iudeii au scuturat jugul Seleucizilor şi şi-au recucerit libertatea timp de vreo sută de ani.
4) Perioada dominaţiei romane, de la 63 î.Cr., până la vremea lui Cristos, şi mai târziu, în anul 63 î.Cr., Palestina a fost cucerită de romani. Ei au pus domn peste Iudea pe Antipater, care era edomit (adică urmaş al lui Esau, n. trad.). A urmat atunci un timp de turburări sângeroase şi de lupte neîntrerupte, căci iudeii voiau să-şi recâştige libertatea. Irod cel Mare, fiul lui Antipater, a domnit între 37 şi 3 î.Cr. El a fost un tiran destrăbălat şi crud. Un istoric a scris despre el: „Şi-a luat domnia ca o vulpe, a domnit ca un tigru, şi a murit ca un câine”. Totuşi, ca să facă pe placul iudeilor, Irod cel Mare a reclădit Templul din Ierusalim cu o splendoare nemaipomenită.
Acest Irod domnea când S-a născut Isus, în anul 4 î.Cr., şi tot el a poruncit masacrul pruncilor din Betleem. (Anul naşterii lui Isus este astăzi considerat ca precedând cu 4 ani vechile calcule după care este datată era noastră). Deja atunci, Irod suferea de boala grea care l-a prăpădit un an după aceea, în anul 3 î.Cr.
După moartea lui, îi urmară fiii săi: Arhelau şi Antipa.
1) Arhelau, cel mai mare, crunt ca tatăl său, domni peste Iudea. Dar în anul 6 d.Cr., el fu izgonit, şi iudeii înşişi preferară în loc un procuror roman acestui tiran edomit. În vremea morţii lui Isus, procurorul roman era Pilat din Pont.
2) Irod Antipa cârmui Galilea şi Perea ca dregător (tetrarh) până în anul 39 d.Cr. El a tăiat capul lui Ioan Botezătorul (Marcu 6:14-29); tot el şi-a bătut joc de Isus înainte de a-L trimite înapoi la Pilat (Luca 23:11).
Să mai menţionăm că, de la anul 41 până la 44 d.Cr., a domnit peste Galilea Irod Agripa. (Moartea lui îngrozitoare este descrisă în Faptele apostolilor 12). Apoi fură puşi asupra ţării nişte procuratori romani ca Felix sau Festus, de care amintesc Faptele apostolilor, până la izbucnirea războiului care a adus distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., şi împrăştierea finală a iudeilor în toată lumea (zisă şi diaspora).
Ne vine greu să sesizăm cum au fost anii care au precedat şi însoţit naşterea şi adolescenţa lui Isus. În Palestina şi mai ales în Iudea, ani de lupte sângeroase, de incertitudini adânci, de revolte continue şi de acte de opresiune din partea tiranilor. Se consideră că elita evreiască, fie războinică, fie intelectuală, a pierit cu zecile de mii, nelăsând în ţară decât pe cei slabi. Cete de rezistenţi, care adeseori degenerau în tâlhari (vezi pilda samariteanului cel milostiv, Luca 10:30-37), se dedau la violenţe şi pustiiri. În strâmtorarea lor, iudeii aşteptau, mai intens ca niciodată, pe un Mesia liberator, dar şi-L închipuiau ca pe un cârmuitor politic puternic, care va izgoni pe asupritor şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu şi domnia glorioasă a poporului iudeu. Se înţelege că romanii, în această atmosferă, priveau cu ochi răi pe oricine apărea ca un conducător şi care atrăgea noroadele după sine. Erau gata să zdrobească orice tentativă de răscoală. Pentru o grupă de manifestanţi, tot poporul putea să sufere represalii. Vedeţi, de exemplu, frica conducătorilor iudei în Ioan 11:48-50, sau argumentul pe care l-au găsit, ca să obţină din partea lui Pilat osândirea lui Cristos la moarte (Ioan 19:12; Luca 23:1-5), cu toate că ura lor împotriva lui Isus avea motive foarte diferite.
Situaţia religioasă
Roma lăsa ţărilor pe care le cucerise o parte din guvernul lor intern şi o mare libertate religioasă. În epoca Domnului nostru, organul de cârmuire recunoscut de iudei era soborul.
Soborul reprezenta în acelaşi timp puterea civilă şi cea religioasă, în ochii iudeilor, el era autoritatea cea mai înaltă. În frunte cu Marele Preot, era alcătuit din 70 de membri, toţi însuraţi; mai ales preoţi, saduchei (nobili) dar şi farisei, cărturari şi fruntaşi ai triburilor sau familiilor (bătrâni).
Sinagogile, locuri de cult şi de instrucţie religioasă, erau răspândite prin toată Palestina, precum şi în străinătate, printre iudeii împrăştiaţi. În fiecare oraş sau centru important erau câte una sau mai multe sinagogi, chiar şi la Ierusalim, pe lângă vestitul lui Templu. Ele erau cârmuite de câte un grup de bătrâni, şi aveau copii ale cărţilor din Vechiul Testament, care se citeau public în mod regulat.
În ziua Sabatului, adunarea putea să roage pe orice membru ştiutor de carte sau pe un musafir care se afla acolo în treacăt să citească şi să comenteze textul sfânt. Astfel a predicat Isus adeseori în sinagogi. Ucenicii Săi, apoi Pavel şi mulţi alţii, se folosiră şi ei de acest obicei. Adunările şi locurile de cult ale primilor creştini îşi luară model, în parte, după sinagogă.
În vremea lui Isus se găseau în popor următoarele tendinţe, clase sau secte:
-
- a)Saducheii: Ei reprezentau mai mult o clasă socială decât un partid. Era clasa marilor preoţi şi nobililor din ţară, care în mod general admirau cultura şi gândirea greacă. Adeseori erau sceptici, necrezând nici în îngeri nici în posibilitatea unei învieri. Isus le-a răspuns susţinut de textele din cărţile lui Moise, singurele pe care ei le mai acceptau din Vechiul Testament.
-
- b)Fariseii: Acest partid religios şi politic conservator, opus influenţei greceşti, era foarte important şi trăgea cea mai mare parte din popor după el.
-
- c)Cărturarii sau învăţătorii Legii: Erau o clasă de oameni ştiutori de carte, a căror funcţie era de a copia Scripturile şi de a le preda oamenilor, precum şi de a le comenta. Deprinşi cu fiecare amănunt al Legii, ei reprezentau juriştii de pe vremea aceea.
-
- d)Zeloţii: Acest partid era alcătuit din patrioţi fanatici, care se împotriveau romanilor mai mult decât fariseii. Adeseori se dedau la violenţe. În mijlocul celor doisprezece apostoli se afla şi un fost zelot. Se pare că Isus se referă la ei când vorbeşte de cei ce dau năvală ca să pună mâna pe Împărăţia cerurilor (Matei 11:12; Levitic 16:16).
-
- e)Irodianii: Acest partid era devotat dinastiei lui Irod, urâtă de restul poporului. Adeseori s-au împotrivit lui Cristos (Matei 22:16; Marcu 3:6).
- f)Să mai numim la urmă şi secta Esenienilor. evangheliile nu o pomenesc, dar influenţa ei în vremea aceea era considerabilă. Esenienii erau oameni foarte religioşi, trăiau în comunităţi ascetice, împărţindu-şi bunurile şi posedând în exclusivitate scrieri particulare. Anumite comunităţi dintre acestea se retraseră în pustie. Probabil că Ioan Botezătorul şi Isus au avut contacte cu această mişcare, precum şi cu celelalte secte sau partide enumerate mai sus.
LUCRAREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL
Venirea lui Isus a fost pregătită de lucrarea lui Ioan Botezătorul, înaintaşul Său, a cărei siluetă măreaţă se ridică în pragul celor patru E vanghelii; Ioan Botezătorul, ultim prooroc din Legământul cel vechi şi vestitorul celui nou. El este cel care face legătura între cele două legăminte, prin mărturia lui izbitoare despre Cristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Ioan Botezătorul era înrudit cu Isus şi s-a născut şase luni înaintea Lui. Potrivit cu porunca îngerului care prevestise naşterea lui, el a fost „nazireu”; briciul n-a trecut pe capul lui şi el nu s-a atins de nici o băutură îmbătătoare (vezi Numeri 6, n. trad.).
El a rămas cam 30 ani în anonimat, ca şi Domnul, trăind în pustie o viaţă ascetică, îmbrăcat cu haine de piele, hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatică. A subliniat el însuşi că nu era Ilie în persoană (Ioan 1:21); căci iudeii, după proorocia lui Maleahi, la sfârşitul Vechiului Testament, credeau că Ilie va reapărea înainte ca să se arate Mesia. Totuşi, Ioan Botezătorul, îmbrăcat cu puterea şi duhul lui Ilie, era cu adevărat înaintaşul vestit de Maleahi; Însuşi Isus a spus-o clar (Matei 11:14).
Care era mesajul acestui om, mesaj care, atunci ca şi astăzi, pregăteşte pe om să-L recunoască pe Cristos? Este dublu:
-
- a)Ioan Botezătorul predică pocăinţa, nu numai o căinţă sentimentală, ci o pocăire însoţită de fapte, de părăsirea păcatelor şi de săvârşirea unor fapte drepte. Depăşind concepţiile evreieşti din vremea aceea, precum şi noţiunile multor creştini de mai târziu, el se ridică cu putere împotriva ideii potrivit căreia apartenenţa la „poporul lui Dumnezeu”, fie prin sânge fie prin tradiţie, ar fi de ajuns pentru a fi salvat. Trebuie neapărat o inimă nouă, o viaţă schimbată, simbolizată prin botez (Matei 3:7-9).
- b)El mărturiseşte despre Isus. Ioan Botezătorul mărturiseşte printre altele: despre veşnicia lui Isus, despre natura Lui ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1:30, 34), despre opera Sa de ispăşire şi substituire pentru lumea întreagă (Ioan 1:29), despre botezul cu Duhul Sfânt pe care-L va da El (Luca 3:16). Apoi despre judecata finală pe care o va face, asemuită unui foc îngrozitor (Luca 3:17).
Ioan Botezătorul întrezăreşte mai ales puterea şi judecata în mâinile lui Mesia, urmând astfel pe proorocii din vechime, mai cu seamă pe Maleahi (Maleahi 3:1-3; 4:1). Sesizează bine aspectul spiritual al Împărăţiei, deoarece trebuie să te pregăteşti pentru ea prin pocăinţă, dar toată perioada care desparte cele două veniri ale lui Cristos încă nu-i este revelată. Cu toate că au fost la şcoala învăţătorului timp de mai mulţi ani, nici ucenicii lui Isus n-au înţeles decât după înviere şi Rusalii desfăşurarea planului divin şi valoarea primei faze a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Din temniţa lui, desigur frământat de faptul că focul judecăţii nu se manifesta, Ioan Botezătorul a trimis ucenici ai săi la Isus să-L întrebe despre aceasta. Domnul răspunde subliniind harul lucrării Sale, har prevestit de prooroci (Matei 11:2-6). Îşi va fi adus atunci aminte Ioan Botezătorul că văzuse Duhul Sfânt pogorându-se peste Isus, nu ca o flacără de foc, ci ca un porumbel?
În Matei 11:11 (vezi şi Luca 7:24-30; 16:16), Isus salută pe înaintaşul Său, Ioan Botezătorul, ca pe unul din cei mai mari muritori „născuţi din femeie” care aparţin perioadei Legii şi a profeţilor. În acelaşi timp, Cristos afirmă transcendenţa totală a Împărăţiei lui Dumnezeu, cu valorile ei, asupra a tot ce a precedat-o. În acest capitol al lui Matei 11, Isus urmează ca un ecou propovăduirea elocventă a vărului Său, vorbind despre necesitatea pocăinţei şi despre venirea judecăţii (aducând aspre mustrări la adresa cetăţilor care nu se pocăiseră). Totuşi, El nu încetează chemarea harului Său: „Veniţi la Mine… şi vă voi da odihnă… Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Buna Vestire este adresată săracilor şi celor smeriţi.
Este frapant să constatăm că Domnul nostru reia, la începutul lucrării Lui, chiar propovăduirea lui Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă şi credeţi!” (vezi Matei 3:2 şi Marcu 1:15). Această vestire este indispensabilă, spre a aduce la Cristos şi la botezul cu Duhul Sfânt. După Rusalii, Petru şi ceilalţi ucenici insistă şi mai mult asupra acestui adevăr (Faptele apostolilor 2:38; 3:19; 26:20).
CONCLUZIE
Astfel, când a existat o limbă gata să răspândească vestea cea bună; când drumurile au fost deschise în toate ţările, unite sub acelaşi guvern; când poporul iudeu, aşteptându-L pe Mesia al lui, avea o influenţă spirituală asupra popoarelor printre care fusese împrăştiat; când în cele din urmă marele înaintaş pregătise venirea Mântuitorului, atunci a apărut Isus, Lumina lumii.
„Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14).
GEOGRAFIA PALESTINEI
Spre a urmări drumul lui Isus prin Palestina şi a înţelege bine lucrarea Sa, trebuie neapărat cunoscută şi geografia acestei ţări. Cititorul se va familiariza singur cu principalele cetăţi şi ţinuturi menţionate în evanghelii, cu ajutorul unei hărţi geografice.
Iudeii erau concentraţi mai ales în Iudea. Erau mai puţini în Galilea, unde se stabiliseră treptat-treptat şi oameni din „neamuri” (păgâni, n. trad.). La nord-estul Galileii se afla ţinutul unde domnea Filip, fratele lui Irod Antipa; mai spre sud, vreo zece cetăţi ne-evreieşti se găseau răspândite prin ţinutul zis Decapole. De acolo, spre miazăzi, se întindea Perea, zisă în evanghelii „ţinutul Iudeii de dincolo de Iordan”.
În general, iudeii din Iudea şi Ierusalim dispreţuiau pe galileeni, pe care-i considerau nişte provinciali puţini ştiutori de carte (Ioan 7:41, 52). Dar şi mai mare era dispreţul lor pentru orice om care nu era evreu. Samaritenii, urmaşii naturali ai rămăşiţei poporului care, în timpul robiei din Babilon, se amestecaseră cu paginii, erau urâţi în precădere. Aceşti samariteni aveau templul lor în Samaria, unde celebrau un cult iudaic degenerat. Şi ei purtau adeseori ură iudeilor. Nu era uşor să treci prin ţara lor (Luca 9:53). De aceea iudeii făceau de obicei un mare ocol prin Perea ca să evite Samaria (Ioan 4:9).
Printre cetăţile din Galilea, Nazaretul parcă avea o faimă particular de rea, deoarece circula cu privire la el un fel de proverb: „Poate veni din Nazaret ceva bun?” (Ioan 1:46). Ca şi astăzi, Nazaretul se afla pe coasta dealurilor care se ridică la nordul Văii Izreel.
CHESTIONARUL III.
- Întrebări despre materia cursului
-
- a) Ce înseamnă cuvântul „Mesia”?
- b)Care funcţii din Vechiul Testament vesteau ce va fi Isus Cristos?
- Cum era vestit aspectul înlocuitor al morţii lui Cristos în Vechiul Testament?
- După lista din curs, care aspect al primei veniri a lui Cristos fu obiectul celor mai multe proorocii explicite?
- Citaţi un cuvânt al lui Isus după înviere, care indică că Vechiul Testament era plin cu adevăruri privitoare la El.
- Palestina este o ţară mică, dar care este poziţia ei geografică?
- Care problemă spirituală şi socială nu fusese rezolvată de marele imperii care se perindaseră unul după altul până la venirea lui Cristos?
-
- a) În ce constă contribuţia pozitivă a Greciei la propovăduirea creştinismului?
- b)Dar contribuţia Romei?
- Cum se face că numeroşi păgâni auziseră despre Dumnezeul cel adevărat înainte ca să-L fi propovăduit primii creştini?
-
- a) Câtă vreme s-a scurs între Maleahi şi întâmplările povestite în Matei 1?
-
- b)Ce prevesteau ultimele versete ale lui Maleahi 4:5-6)?
- c)Cine a împlinit această proorocie, conform cuvintelor lui Isus? Daţi şi referinţa.
- Ce este traducerea celor şaptezeci (Septuaginta)?
-
- a) De ce naţionalitate era împăratul care domnea asupra Palestinei când S-a născut Isus?
-
- b)Câţi ani a trăit el după naşterea lui Isus?
-
- c)Avea el oare vreo altă autoritate asupra lui?
- d)El şi fiii lui aveau prieteni în popor?
-
- a) Cum se chema omul care împărăţea peste Galilea şi Perea în timpul lui Isus?
-
- b)Cum l-a numit Isus în Luca 13:32?
- c)Ce i-a răspuns Isus, când S-a înfăţişat înainte lui? (Luca 23:8-12).
- Indicaţi trei aspecte ale situaţiei politice din Palestina în vremea lui Isus: a)
b)
c).
- De ce se temeau romanii în atmosfera de atunci şi care erau metodele lor împotriva „rezistenţilor”?
- Ce era Soborul?
-
- a) Citaţi trei clase sau partide însemnate menţionate în evanghelii.
-
- b)Care era partidul cel mai liberal sau „modernist”?
-
- c)Cel mai conservator?
-
- d)Cel mai religios?
-
- e)Cel mai aristocratic?
- f)Cel mai fanatic?
-
- a) Ce fel de pocăinţă predica Ioan Botezătorul?
- b)Cine i-a reluat propovăduirea când a fost întemniţat?
- De ce se poate spune că cuvântul din Ioan 1:29 leagă cele două Legăminte: Vechiul şi Noul Testament? Daţi mai întâi răspunsul; apoi citiţi pentru dvs. un comentariu izbitor din Noul Testament în această privinţă (Evrei 9:11-12; 10:1-18).
- De ce dispreţuiau iudeii pe samariteni?
- Care erau cele trei ţinuturi mai importante în care era împărţită Palestina la vest de Iordan?
a)
b)
c).
-
- d)Care era cel mai important ţinut la est de Iordan, menţionat în evanghelii?
- e)Cine stăpânea peste ţinutul în care se găsea Isus când şi-a mărturisit Petru credinţa? (Matei 16:16).
- Studiu biblic personal
Citire: Evanghelia după Matei.
-
- Recitiţi pasajele care vorbesc despre propovăduirea lui Ioan Botezătorul: Matei 3; Marcu 1:1-8; Luca 3:1-22; Ioan 1:19-36; 3:22-32; 5:33-36; 10:41-42.
-
- a)Ce nume şi titluri a dat el lui Isus?
-
- b)Ce pilde a folosit el ca să descrie judecata?
-
- c)După sfaturile date poporului de către Ioan Botezătorul (Luca 3:7-14), daţi câte un nume „văilor” şi „munţilor” (spiritual vorbind) care trebuie „astupate”; respectiv „prefăcute în loc neted”, precum şi „căilor strâmbe” ce erau de îndreptat (Luca 3:4-6).
-
- d)Citaţi două cuvinte ale lui Ioan Botezătorul care dovedesc smerenia lui şi rămân ca o pildă pentru predicatorii Evangheliei.
- e)După Matei 11:2-19; Luca 7:18-35 şi Ioan 1:37; 3:26; 10:40-42, indicaţi câteva rezultate ale propovăduirii lui Ioan Botezătorul.
-
- a) Cu ce compară Isus mana din Vechiul Testament? (Psalmul 78:24 şi Ioan 6:31-35).
-
- b)Dar Templul? (Ioan 2:18-22).
-
- c)Dar şarpele de aramă? (Numeri 21:4-9 şi Ioan 3:14-17).
-
- d)La ce povestiri din Vechiul Testament face Isus aluzie, când îndeamnă pe oameni la vigilenţă în aşteptarea revenirii Lui şi a judecăţii? (Luca 17:26-30).
-
- e)Când îi învaţă că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii? (Luca 20:27-40).
- f)După Isus, cu ce nu trebuie confundat Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament? Şi de ce mare primejdie trebuie să ne ferim? (Matei 12:1-15; 15:1-11).
- Notaţi pe harta alăturată diferitele ţinuturi şi cetăţi date mai jos. Cu culori (maro pentru munţi şi verde pentru văi), se pot reprezenta şi mai bine feluritele ţinuturi din Palestina. Mai multe Biblii conţin astfel de hărţi, care pot fi luate ca model.
De înscris pe hartă:
-
- a)Ţinuturile: Iudea, Galilea, Samaria, Perea, Tetrarhia lui Filip, Valea Izreel (care se numeşte în Biblie şi Valea Meghido, sau Armaghedon); Lacul Tiberiadei (care se cheamă şi Lacul Ghenezaret sau Marea Galileii), Iordanul.
- b)Cetăţile: Ierusalim, Nazaret, Capernaum, Samaria, Sihar (vezi povestea femeii din Samaria, Ioan 4), Ierihon, Cezarea lui Filip, Betleem, Tiberiada, Tir (Sidon este mai spre miazănoapte), Betania.
Se va completa această hartă pe măsură ce se studiază evangheliile şi lecţiile următoare.
- Aplicaţie practică
- Este Isus pentru mine Mielul lui Dumnezeu care ridică, nu numai păcatul lumii, ci şi al meu?
Cum pot eu să ştiu dacă da?
- Care este atitudinea mea în faţa Vechiului Testament?
- De comparat atitudinea mea, mărturia mea, cu cele ale lui Ioan Botezătorul. Care este propovăduirea care pregăteşte venirea lui Isus într-o inimă, care aduce o trezire?
- Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi din memorie: Ioan 1:29 şi Luca 13:3.
ISRAELUL ÎN TIMPUL EVANGHELIILOR
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL III.
- Despre materia cursului
-
- a) Uns.
- b)Funcţiile de preot, de împărat şi de prooroc.
- Prin jertfe şi prin ziua Marei Ispăşiri; un animal era jertfit în locul păcătosului, care îşi punea mâinile pe capul victimei în semn de identificare.
- Suferinţele Sale, moartea Sa şi slava de care aveau să fie urmate (comp. cu 1 Petru 1:11).
- Luca 24:44; vezi şi versetele 27, 46 şi 47 (de citat un verset în întregime).
- Ea se află la răspântia celor trei mari continente: Africa, Asia şi Europa.
- Problema păcatului din inima omului; cea a morţii şi toate consecinţele ei pentru indivizi şi pentru naţiuni.
-
- a) Limba ei, răspândită prin toată lumea mediteraneană civilizată din vremea aceea, mijloc de preţ care a permis pretutindeni înţelegerea rapidă a Evangheliei.
- b)Marele avantaj că multe ţări şi popoare foarte diferite erau unificate şi pacificate sub un singur guvern; şi frumoasele drumuri romane duceau peste tot, fără limite de graniţă.
- Mulţi iudei împrăştiaţi prin lumea păgână alcătuiseră sinagogi şi răspândiseră traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta).
-
- a) Aproape 400 ani.
-
- b)Venirea proorocului Ilie, înaintea „zilei Domnului”.
- c)Ioan Botezătorul, Matei 11:14.
- O traducere a Vechiului Testament în limba greacă, din secolele al treilea şi al doilea î.Cr. Ea se răspândi repede peste tot şi fu întrebuinţată în mod curent de către primii creştini.
- a) Edomită. b) Un an. c) Romanii, d) Irodianii,puţin numeroşi. b) „Vulpea aceia”. c) Nimic.
- a) Irod Antipa.
-
- a) Isus S-a născut într-o ţară care era sub ocupaţie, „colonizată” de către romani.
-
- b)Adâncă nesiguranţă: răscoale necontenite împotriva tiranilor edomiţi sau împotriva romanilor; masacre; năvăliri ale „rezistenţilor”.
- c)Aşteptarea evreiască încordată a unui eliberator, Mesia, conceput ca un conducător politic.
- Romanii se temeau de orice conducător, de oricine atrăgea norodul la sine. Ei masacrau pe rezistenţi, sau făceau uz de represalii împotriva poporului.
- Organul cel mai înalt al cârmuirii evreieşti. El deţinea puterea civilă şi religioasă. Era compus de 70 membri, prezidat de Marele Preot.
-
- a) De exemplu: saducheii, fariseii, cărturarii (învăţătorii Legii). b) saducheii. c) fariseii. d) fariseii. e) saducheii.
- f) zeloţii.
-
- a) O pocăinţă care se traduce prin un nou mod de viaţă: a se lăsa de păcat, a practica fapte drepte.
- b)Isus Cristos (vezi Matei 3:2 şi 4:17).
- Expresia „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” se referă la jertfele zilnice pentru ispăşirea păcatelor israeliţilor, sub Legământul cel Vechi. Acestea prefigurau şi vesteau moartea lui Isus Cristos pe Cruce, jertfă unică şi definitivă pentru lumea întreagă, prin Legământul cel Nou (vezi Evrei 7:27 şi 9:26).
- Pentru că ei erau de sânge amestecat, şi că urmau nişte datini şi un cult iudaic degenerat.
- a) Galilea (nord). b) Samaria (centru). c) Iudea (sud), d) Perea, e) Tetrarhul (dregătorul) Filip, un frate al lui Irod Antipa, adică un alt fiu al lui Irod cel Mare. I
- Studiu biblic personal
- a) Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:34). Mirele (Ioan 3:29). Fiul (Ioan 3:36). Indirect: Cristosul (Ioan 3:28). Domnul (Ioan 1:23). Adevărul (Ioan 5:33).
Pe de altă parte, el descrie pe Isus ca pe „Un om pe care voi nu-L cunoaşteţi” (Ioan 1:26), „care este înaintea mea” (Ioan 1:30), „Cel care vine după mine” (Ioan 1:15), „Cel care vine de sus, din cer” (Ioan 3:31), „Cel pe care L-a trimis Dumnezeu” (Ioan 3:34), „Acela care este mai puternic decât mine” (Luca 3:16), „Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (Ioan 1:33).
-
- b)Mânia lui Dumnezeu, mânia viitoare (Ioan 3:36, Luca 3:7). Lopata unui ţăran care desparte grâul de pleavă (Luca 3:17). Focul care nu se stinge, care arde pleava şi pomii care nu fac rod bun (Matei 3:12, Luca 3:9, 17). Securea înfiptă la rădăcina unui pom ca să-l taie (Luca 3:9; Matei 3:10).
-
- c)”Văi” de astupat: lipsa şi sărăcia lucie a aproapelui nostru, care ne înconjoară, spiritul de revendicare („mulţumiţi-vă cu lefurile voastre”). „Munţi” de prefăcut în loc neted: bogăţii de împărţit; violenţe de suprimat, lăcomie de bani de părăsit. „Căi strâmbe” de netezit: orice vicleşug şi nedreptate în afaceri, lipsa de adevăr, folosirea presiunii spre a se îmbogăţi, egoismul, dorinţele nestăpânite, extorcarea, frauda.
-
- d)Marcu 1:7 şi Ioan 3:30.
- e)Rezultate negative: Critici; se spune că are drac (Matei 11:18). Oamenii care se cred că sunt buni şi morali, ca fariseii şi cărturarii, învăţătorii Legii, nu se pocăiesc şi se prăpădesc astfel pe ei înşişi, zădărnicindu-şi mântuirea pe care le-o oferea Dumnezeu (Luca 7:30). Rezultate pozitive: mulţi oameni, mai ales dintre clasele dispreţuite, îşi recunosc păcatele şi se botează în semn de pocăinţă. Ei declară „drept” pe Dumnezeu, adică recunosc că Dumnezeu are dreptate, că ceea ce le revelează El prin Ioan Botezătorul este drept. Doi ucenici ajung la credinţă (Ioan 1:37), noroadele merg la Isus (Ioan 3:26). Inimile sunt pregătite să-L recunoască pe Cristos şi să creadă în El (Ioan 10:41-42).
-
- a) Cu Sine Însuşi, trimis din cer.
-
- b)Cu trupul Sau.
-
- c)Cu Sine Însuşi, ridicat pe Cruce pentru ca „oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică” şi să fie eliberat, vindecat de muşcătura păcatului (comp. Numeri 21:8 cu Ioan 6:40).
-
- d)Aluzie la potop şi la Sodoma distrusă (Geneza 7:17-23; 19:24).
-
- e)Vezi povestirea cu rugul în flăcări pe care l-a văzut Moise în pustie (Exodul 3-6).
- f)Trebuie să ne ferim de marea primejdie de a înlocui şi zădărnici Cuvântul lui Dumnezeu prin datini religioase omeneşti.
- Vezi harta.
- Aplicaţie practică
- Isus a făgăduit că cel care ascultă Cuvântul Său şi crede în El are viaţa veşnică şi că păcatele îi sunt iertate (Ioan 3:16; 5:24; Luca 24:17, comp. Faptele apostolilor 10:43). Dacă eu împlinesc această condiţie, însuşi Cuvântul Său îmi permite să ştiu că El devine Mântuitorul meu şi ridică păcatul meu.
Pot împlini condiţia astfel: să exprim credinţa mea venind la Dumnezeu în rugăciune, să pun (cu gândul) mâinile mele peste Cristos, ca israeliţii din trecut peste victima lor ispăşitoare, mărturisindu-mi păcatele, şi să accept că Cristos a murit pentru mine şi că de acum încolo viaţa mea îi aparţine pentru totdeauna.
- Mai bună atitudine decât cea a lui Isus Însuşi nu pot avea: să consider Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte despre Cristos (Ioan 5:39), să-l citesc şi să-l studiez spre a-l cunoaşte bine, cum îl cunoştea Isus. El îşi întemeia propovăduirea pe Vechiul Testament şi-l cita necurmat adversarilor Săi.
-
- Prea des discut (sau tac) cu necredincioşii, în loc să urmez exemplul lui Ioan Botezătorul şi:
-
- a)Să mă ating de adevărata lor problemă; păcatele de care trebuie să se pocăiască.
- b)Să le vorbesc despre Isus. Nu vor trezi o inimă, nici discuţiile, nici argumentele iscusite, ci convingerea de păcat şi revelaţia că Isus este Salvatorul, însuşi Duhul Sfânt, şi nu vorbele mele în sine, poate convinge de păcat (Ioan 16:8-9). Ioan Botezătorul era plin de Duhul Sfânt chiar din pântecele mamei sale (Luca 1:15). Isus a venit să boteze cu Duhul Sfânt pe toţi cei care cred în El. Această făgăduinţă îmi este oferită şi mie; deci, dacă ascult de Dumnezeu, pot să fiu şi eu umplut de Duhul Sfânt ca să dau o mărturie creştină (Faptele apostolilor 2:38-39 şi 5:32; Ioan 7:37-39).
CAPITOLUL IV
Viaţa şi lucrarea lui Cristos
Evangheliile ne dau foarte puţine indicaţii care ar permite să precizăm datele vieţii lui Isus. Scopul lor nu constă într-o istorisire cronologică, cum obişnuim să găsim la biografi moderni, ci în a revela adevărurile spirituale ale „Evangheliei”, despre persoana şi învăţătura Domnului nostru.
Luca îşi situează povestirea în contextul istoric, în jurul anului 27 al erei noastre (Luca 3:1). Ioan scrie despre trei sărbători de Paşti (2:13; 6:4; 11:55) şi despre alte câteva sărbători evreieşti. Cei mai mulţi socotesc că lucrarea lui Isus s-a întins pe o durată de aproape trei ani şi jumătate.
NAŞTEREA ŞI CEI TREIZECI DE ANI DE PREGĂTIRE
Doar Matei şi Luca ne redau amănunte despre naşterea lui Isus: cel dintâi, din punctul de vedere al lui Iosif, iar al doilea din cel al Mariei. Matei prezintă genealogia legală a lui Isus prin Iosif. În ea se află, ca trăsătură principală, menţionarea a patru femei „Nevrednice, dar graţiate”. În Evanghelia după Luca, găsim genealogia naturală, prin Maria, al cărei bărbat este considerat fiul lui Eli; se crede că acesta a fost tatăl Mariei. Deci, fie prin mama Sa, fie prin tatăl Său adoptiv, Isus aparţinea familiei regale din Iuda, moştenitoarea tronului lui David.
Totuşi, părinţii lui Isus sunt oameni săraci, precum reiese din mai multe detalii. N-au mijloace să-şi poată obţine o locuinţă la Betleem şi trebuie să se mulţumească cu un staul pentru naşterea Lui. Când îl prezintă pe copilul lor în Templu (Luca 2:24), ei aduc jertfa săracului (Levitic 12:8), dar sunt evlavioşi şi credincioşi în sărăcia lor. De Iosif se scrie că era „un om neprihănit”, iar Maria îşi revelează marea ei credinţă când, prevestindu-i îngerul imensul har care i se va dărui, adică acela de a deveni mama Domnului, răspunde cu încredere umilă: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38). Deşi Duhul Sfânt se pogorâse peste ea, Maria rămâne o femeie care are nevoie de mântuire ca oricare altcineva: „Mântuitorul meu”, aşa îl numeşte ea pe Dumnezeu (vers. 47).
După naşterea lui Isus, pe care au salutat-o îngerii din cer şi cei umili de pe pământ, Iosif şi Maria rămân vreo şase săptămâni în Betleem, apoi se duc să prezinte copilul la Ierusalim. Acolo îl întâlnesc pe bătrânul Simeon, care prezice misiunea universală a lui Mesia cel nou născut, precum şi opoziţia pe care o va stârni. Peste câteva luni vin magii să se închine tânărului împărat al iudeilor. Atenţia lui Irod este atrasă prin venirea lor, iar părinţii fug în Egipt, ca să ocrotească viaţa pruncului. Dar după moartea despotului, ei revin şi se stabilesc definitiv în Nazaret (Matei 2:23).
Ni-L putem închipui pe Isus, ca pe orice copil evreu din epoca aceea, mergând la sinagogă de la vârsta de şase ani şi învăţând să citească din Biblie, adică din Vechiul Testament. A învăţat şi scrisul (Ioan 8:6).
La vârsta de doisprezece ani, tânărul evreu devenea „fiu al Legii” printr-o ceremonie analoagă unei confirmări. Atunci era el admis la toate privilegiile religiei, copilăria îi era terminată. Deci, la doisprezece ani Isus a putut să-Şi însoţească părinţii pentru întâia oară la Ierusalim, la praznicul Paştilor. De atunci, Se va fi dus acolo în fiecare an, profitând periodic de cunoştinţele vestiţilor învăţători ai vremii. El Însuşi nu a putut să studieze (Ioan 7:15), dar, în legătură cu Dumnezeu, S-a făcut mai învăţat decât toţi învăţătorii cei mai instruiţi. Cuvintele rostite de El în Templu la vârsta de doisprezece ani: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:47) ne arată că adolescentul Isus era deja conştient de relaţia Lui unică cu Dumnezeu, şi de misiunea Lui particulară. Acest „trebuie” îi va domina toată viaţa, până la marele „trebuie” al Crucii (Ioan 3:14).
În afara istorisirii lui Luca despre Isus la vârsta de doisprezece ani, evangheliştii trec sub tăcere toată copilăria şi tinereţea Domnului. Luca indică doar, ca semn al caracterului Său uman, dezvoltarea fizică şi intelectuală armonioasă a lui Isus, atât prin legătura Lui personală cu Dumnezeu, cât şi în relaţiile cu cei din anturajul Său (Luca 2:40, 52).
Se mai ştie că tatăl adoptiv al Domnului nostru era muncitor, şi anume tâmplar; sau poate zidar, căci cuvântul grecesc tradus de obicei prin „tâmplar” în Biblia noastră înseamnă „muncitor în construcţii”. Se pare că Isus Şi-a pierdut tatăl destul de devreme; evangheliile nu-l mai menţionează, ci numai pe Maria, precum şi pe fraţii şi pe surorile Domnului. Fiind cel mai mare, Isus a reluat meseria părintească (Marcu 6:3) şi a trebuit să-Şi asume rolul de şef de familie, cu toate răspunderile implicate.
Câtă răbdare în umilinţa celor treizeci de ani de tăcere şi de pregătire, îndeplinind datorii monotone, supus, împărtăşind necazurile şi bucuriile zilnice din viaţa unui sat!
În cele din urmă, când a început Ioan Botezătorul să predice, a apărut şi Isus în public, la vârsta de vreo treizeci de ani. Lucrarea Lui a luat o mare amploare, din momentul întemniţării lui Ioan Botezătorul.
LUCRAREA PUBLICĂ A LUI CRISTOS
Lucrarea publică a lui Isus se poate împărţi în trei perioade: 1) începuturile; 2) lucrarea în Galilea şi apogeul ei; 3) lucrarea în ţinuturile mai decentrate, din nord şi în Perea. Cristos se sustrage popularităţii şi în acelaşi timp Se ocupă mai ales să înveţe pe ucenicii Lui.
Începuturile (durează circa un an).
Această perioadă se desfăşoară mai ales în sud, în Iudea, începând cu botezul şi ispitirea lui Isus; ea se termină, îndată după întemniţarea lui Ioan Botezătorul, cu călătoria lui Isus spre Samaria şi Galilea.
Isus iese din anonimat la botezul Lui, despre care vorbesc toate cele patru evanghelii, îndată după aceea îi urmează primii ucenici, datorită mărturisirii lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35-51). Totuşi, ei încă nu-L însoţesc permanent pe noul lor învăţător. Doar mai târziu, în Galilea, îi cheamă Cristos definitiv să părăsească totul şi să-L urmeze (Marcu 1:16-20). După botezul lui, Isus, înzestrat cu puterea Duhului Sfânt, petrece patruzeci de zile în pustie, ispitit de diavol.
Singurul evanghelist care nu menţionează ispitirea lui Isus este Ioan; numai lui, însă, îi datorăm istorisirea celor întâmplate între ispitire şi începutul propovăduirii Domnului în Galilea (Ioan 1:35-4:42). După cele patruzeci de zile de încercare, Isus vizitează Cana Galileii cu prilejul unei nunţi. De acolo coboară la Capernaum, apoi revine de Paşti la Ierusalim. Procedează la prima curăţire a Templului, are o convorbire noaptea cu Nicodim şi părăseşte curând cetatea ca să Se ducă pe malul Iordanului. O mulţime de ucenici L-au urmat chiar atunci; iar câţiva dintre ei botează norodul, după pilda lui Ioan Botezătorul. Acesta din urmă priveşte cu „o bucurie deplină” cum merg mulţimile tot mai mult la Isus (Ioan 3:29). „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, zice el v. 30). Şi „s-a micşorat” curând, fiind întemniţat de Irod Antipa.
Când aude vestea aceasta, Isus Se hotăreşte să meargă înapoi în Galilea şi să predice mai deschis. El călătoreşte atunci prin Samaria, stă de vorbă cu o femeie samariteancă lângă fântâna lui Iacov şi rămâne câteva zile ca să evanghelizeze locuitorii din Sihar.
Lucrarea în Galilea şi apogeul ei (se întinde pe aproape un an şi jumătate).
Când ajunge în Galilea, Isus reia propovăduirea înaintaşului Său: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 4:17; Marcu 1:15). Mai întâi, Se duce la Nazaret (Luca 4:16-30), dar acolo este respins de ai Săi; de atunci Se stabileşte la Capernaum. El cheamă pe mai mulţi ucenici să lase totul ca să-L urmeze.
În timpul acestei de a doua perioade, Domnul călătoreşte neîncetat prin satele Galileii, învăţând în sinagogi (Matei 4:23; 9:35, etc.). Mulţimile încep să-L urmeze. El le predică afară, câteodată dintr-o corabie, în timp ce oamenii se înghesuie pe malul lacului, alteori pe câmp sau pe dealurile şi munţii din ţinutul acela. De exemplu, El rosteşte vestita „Predică de pe munte” (Matei 5-7) ale cărei învăţături le-a repetat desigur adeseori, şi în alte ocazii.
După o noapte de rugăciune, Cristos îşi alege definitiv, dintre cei care-L urmează, doisprezece ucenici (Marcu 3:14-18); nu vrea să facă El singur lucrarea, ci îşi ia asociaţi. Nu după mult timp, îi trimite câte doi să propovăduiască vestea cea bună şi să vindece pe bolnavi în numele Lui. El Însuşi a săvârşit foarte multe vindecări şi felurite miracole uluitoare, ca de exemplu învierea unor morţi sau potolirea unei furtuni.
Când a auzit de moartea lui Ioan Botezătorul şi când s-au întors cei doisprezece ucenici, Isus a vrut să Se retragă într-un loc mai îndepărtat, dar mulţimile I-au luat-o înainte. Atunci toată ziua El dă învăţătură, iar seara, săvârşeşte prima înmulţire a pâinilor, hrănind cinci mii de oameni. Această faptă marchează culmea popularităţii lui Cristos; ea este raportată de toate cele patru evanghelii. Ioan ne spune că a vrut să-L ia pe Isus cu sila şi să-L facă împărat. Dar Domnul Se fereşte; îi obligă pe ucenicii Lui să treacă lacul fără El, şi rămâne singur pe munte ca să Se roage. Mai târziu, în noapte vine la ei, mergând pe mare, şi-i dă voie lui Petru să-L întâmpine.
A doua zi, mulţimea care-L caută pe Învăţător, li găseşte aproape de Capernaum. Acolo îşi rosteşte Domnul cuvântarea Lui despre pâinea vieţii (Ioan 6:22-71), discurs care face o selecţie printre ascultători: mai mulţi dintre ei, dintr-o dată decepţionaţi, îl părăsesc (Ioan 6:66).
Lucrarea în ţinuturile mai îndepărtate (durează aproape un an).
De atunci înainte, Isus caută să scape, pe de o parte de entuziasmul orb al mulţimilor, iar pe de altă parte de opoziţia tot mai mare, mânată mai ales de fruntaşii religioşi. Unii văd în El un Mesia cu caracter politic, un prooroc capabil să le aducă numeroase avantaje materiale; iar alţii îl denunţă ca pe un hulitor periculos, vrednic de moarte. Deja cu un an şi jumătate înainte Isus părăsise Iudea, ca să scape de aceştia din urmă. Acum pleacă, în repetate rânduri, şi mai departe, în ţinuturile din nordul Galileii, populate de „neamuri” (adică păgâni), sau în Perea, la răsăritul Iordanului, în timpul acestei ultime perioade, El se dedică în mod special instrucţiei ucenicilor Săi.
- a)Vizite la nord
Isus străbate ţinuturile Tirului şi ale Sidonului (vezi povestirea cu femeia canaaneancă, Matei 15:21-28), apoi revine înspre lacul Galileii. Într-un loc pustiu unde îl înconjoară o mare mulţime, cu bolnavi mulţi, El înmulţeşte a doua oară pâini şi peşti în chip minunat pentru patru mii de suflete. Puţin timp după aceasta, pleacă din nou spre nord, în regiunea Cezareii lui Filip.
Acolo El pune în mod direct ucenicilor întrebarea: „Cine zic oamenii că sunt Eu, şi cine ziceţi voi că sunt Eu?” Petru îi răspunde prin frumoasa lui mărturisire de credinţă: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16). Isus descoperă atunci deschis celor doisprezece ucenici ce fel de Cristos este El: un Mesia care trebuie să sufere şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Le prevesteşte suferinţele şi moartea Lui. Umbra crucii se profilează tot mai precis asupra căii Domnului şi învăţătura Lui îi poartă pecetea: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24).
Ca punct culminant al experienţelor celor trei ucenici mai de seamă, Petru, Iacov şi Ioan asistă, în cele din urmă la Schimbarea la faţă a lui Isus, probabil pe muntele nins al Hermonului, în partea cea mai de nord a ţării.
- b)Ultimele călătorii ale lui Isus şi lucrarea Lui în Perea (durează circa 6 luni).
Luca ne informează că atunci „când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (9:51). El este cel care ne dă cele mai multe detalii despre ultima parte a lucrării lui Cristos (Luca 9:51 la 19:28). Totuşi, este greu de stabilit ordinea cronologică a evenimentelor, căci evanghelistul descrie în repetate rânduri călătoriile Domnului spre Ierusalim, în aceste ultime luni Isus a călătorit mult.
El Se suie în secret la praznicul Corturilor (Ioan 7:10), probabil în timp ce cei şaptezeci de ucenici pe care i-a trimis doi câte doi îşi împlinesc misiunea şi-I pregătesc terenul în locurile pe care El vrea să le mai viziteze înainte de sfârşit (Luca 10:1).
Este clar, de asemenea, că partea principală din această perioadă, Isus o petrece în Perea, la răsăritul Iordanului, în locuri mai puţin frecventate. Împotrivirea iudeilor creşte de-a binelea, dar totuşi mulţimea îl regăseşte pe învăţător şi-L însoţeşte. Din această epocă datează vindecarea femeii gârbove de optsprezece ani, tămăduirea celor zece leproşi, povestea tânărului bogat şi cea a copilaşilor aduşi la El.
Între călătoriile Sale, Isus rămâne în locul unde Ioan Botezătorul botezase mai întâi, acolo unde El Însuşi îşi începuse lucrarea (Ioan 10:40). Mai vizitează Ierusalimul de două ori înaintea ultimilor Paşti: odată cu prilejul sărbătorii înnoirii Templului (Ioan 10:22), iar a doua oară, vine ca să-l învieze pe Lazăr (Ioan 11). Când fruntaşii religioşi aud de această ultimă minune, hotărăsc oficial să-L omoare pe Isus (Ioan 11:53). Cristos Se retrage atunci într-un oraş aproape de pustie, numit Efraim (Ioan 11:54).
În sfârşit, în cursul ultimei Lui călătorii spre capitală, Isus trece prin Ierihon, unde vameşul Zacheu îl primeşte în casa lui (Luca 19). În apropierea oraşului, vindecă nişte orbi. Aflând vestea venirii Lui, o mare mulţime se adună şi îl urmează. Cu câteva zile înainte de a fi pironit pe cruce, Domnul intră în triumf în Ierusalim, trecând pe la Muntele Măslinilor.
ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ
Numeroasele amănunte privind evenimentele care precedă şi însoţesc răstignirea ne permit să sesizăm importanţa imensă pe care cei patru evanghelişti o dau morţii şi învierii Mântuitorului.
A doua zi după intrarea Lui triumfală în Ierusalim, Cristos face un miracol simbolizând judecata, singurul de acest fel din evanghelii: blestemarea smochinului neroditor, emblemă a neamului iudeu. Pentru toată lucrarea îndeplinită, de fapt neamul iudeu îl va răstigni pe Mesia al lui, şi apoi va fi respins el însuşi. Domnul îşi face acum ultima vizită publică la Ierusalim ca şi prima, cu trei ani înainte: din nou El curăţeşte Templul înainte de Paşti, izgonindu-i pe negustori în timp ce, în ciuda fariseilor, copiii îl primesc cu cântece de laudă.
În aceste ultime zile, Isus dă învăţătură în Templu şi răspunde unor întrebări insidioase. El repetă mustrările către farisei şi învăţătorii Legii (Matei 23) şi rosteşte felurite pilde, în special pe cea a vierilor nevrednici.
În mijlocul opoziţiei şi făţărniciei religiei formaliste, în timp ce ucenicii Lui înşişi îl dezamăgesc (certându-se între ei ca să ştie cine este cel mai mare, preocupându-se cu afaceri băneşti, şi Iuda pregătindu-se să-L trădeze), două flori frumoase ale evlaviei şi dragostei: bănuţul văduvei şi mirul răspândit de Maria au mângâiat inima Stăpânului.
Isus îi mai informează pe ucenicii Lui în particular despre evenimentele viitoare, dezvoltând un subiect de care le mai vorbise înainte (Luca 17:12-37). El le prevesteşte distrugerea Ierusalimului, care „va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24), şi prezice revenirea Lui în slavă. Pilda celor zece fecioare şi descrierea judecăţii neamurilor datează din acele zile (Matei 25).
Ultima cină
În sfârşit a venit ultima zi. Isus a mâncat Paştele cu ucenicii Lui joi seara. Pe timpul acela, dacă Paştele cădeau în ajunul unei zi de Sabat, era îngăduit să se prăznuiască cu o zi mai înainte ca să nu se calce Sabatul, jertfindu-se mielul „la amurg” (Exodul 12:6), în momentul când începea Sabatul (ziua începe, la iudei, la asfinţitul soarelui). Deci Isus a putut lua Paştele cu douăzeci şi patru de ore înainte, şi a murit în ziua precisă a Praznicului evreiesc, tocmai la ceasul când se oferea jertfa mielului pascal în Templu.
În timpul acestei ultime mese, Isus a orânduit sfântă Cină, ca semn al Noului Legământ în sângele Lui. Iuda ieşise afară, după ce Stăpânul îi spălase picioarele. Cristos a cântat cântările rituale ale ceremoniei: Psalmii 113 până la 118. El a dat ultimele Lui învăţături în intimitate celor unsprezece ucenici, mai întâi în odaia de sus, apoi pe drum spre Ghetsimani. Minunatele Lui cuvinte şi rugăciunea Lui sacerdotală au fost notate de către Ioan, ucenicul pe care-l iubea Isus, cel care în timpul cinei memorabile se plecase la pieptul Domnului (Ioan 13 la 17).
Ajuns în grădina Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, Isus S-a luptat singur în rugăciune; sudoarea I s-a prefăcut atunci în picături mari de sânge şi cunoscând o agonie extremă, la apropierea amarului pahar pe care trebuia să-l bea în curând. Atunci un înger a venit să-L întărească, pe când ucenicii dormeau răpuşi de slăbiciune, neputinţă şi întristare.
Procesul
Isus, trădat de Iuda printr-o sărutare şi părăsit de toţi ucenicii Lui, a fost dus la judecată. A îndurat un dublu proces, adică religios şi laic, fiecare parte având câte trei etape:
-
- Procesul religios s-a ţinut înaintea autorităţilor evreieşti.
-
- a)Mai întâi înaintea lui Ana, socrul marelui preot.
-
- b)Apoi înaintea lui Caiafa şi a Soborului strâns grabnic în parte, în timpul nopţii.
- c)Deoarece nici o condamnare la moarte, hotărâtă noaptea, nu era valabilă, Soborul s-a adunat în întregime dis-de-dimineaţă. După ce au pronunţat din nou sentinţa de moarte, L-au batjocorit nemilos şi L-au lovit pe prizonierul lor. Neavând însă dreptul să omoare ei înşişi pe un om osândit, iudeii L-au dat pe Isus pe mâna lui Pilat, guvernatorul roman.
-
- Procesul laic a avut loc înaintea autorităţilor civile romane.
-
- a)Mai întâi înaintea lui Pilat. Isus, după o convorbireprivată cu guvernatorul (Ioan 18:33-38) n-a mai dat nici un răspuns la învinuirile aduse împotriva Lui (Marcu 15:5).
-
- b)Apoi, înaintea lui Irod, care se afla atunci în Ierusalim, Pilat trimiţându-i pe învinuit, Isus a răspuns cu o şi mai adâncă tăcere.
- c)În sfârşit, Isus a fost adus iarăşi înaintea lui Pilat, norodul fiind întărâtat de fruntaşi. Aceştia au biruit în cele din urmă: Pilat, ca să aibă pace cu ei, a eliberat mai degrabă pe Baraba tâlharul, iar pe Domnul a pus să-L bată cu nuiele. Ostaşii romani şi-au bătut joc de El, L-au încununat cu spini şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Pilat L-a prezentat pe Isus astfel luat în râs, norodului. Dar iudeii nemulţumiţi au strigat din ce în ce mai tare şi în cele din urmă au obţinut de la dregător ca victima să fie răstignită pe cruce.
Răstignirea
Isus a urmat atunci drumul dureros până la locul supliciului, afară din oraş. Se vede că era greu chinuit sub povara crucii, căci au silit pe un trecător, pe Simon din Cirena, dintr-o cetate africană, să I-o poarte.
Cristos a fost crucificat vineri dimineaţa. La amiază s-a făcut întuneric până pe la ora trei, când Domnul Şi-a dat duhul. Felurite grupuri de oameni stăteau sau treceau pe acolo, unii încremeniţi, alţii batjocoritori. Inscripţia care indica din ce cauză era osândit Mântuitorul era redată în trei limbi, deasupra capului Său: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. Pe evreieşte, greceşte şi latineşte ea reprezenta lumea de atunci: iudeii religioşi, cărora le fusese dată revelaţia adevăratului Dumnezeu; grecii: lumea filozofiei şi a artei; romanii: lumea realizărilor politice şi sociale. Ei simbolizează cu toţi laolaltă oamenii din toate vremurile, uniţi spre a participa la crucificarea Fiului lui Dumnezeu.
ÎNMORMÂNTAREA, ÎNVIEREA ŞI ÎNĂLŢAREA
Înaintea sfârşitului zilei, cu voia precisă a lui Pilat, care mai întâi se încredinţase că Osânditul murise cu adevărat, trupul fu înmormântat în mod evlavios de către un fruntaş iudeu, un ucenic ascuns al lui Isus. Toţi prietenii Domnului, cufundaţi în doliu şi întristare, s-au odihnit a doua zi, pentru că era o zi de Sabat.
În ziua întâi a săptămânii, nişte femei s-au dus la mormânt şi au găsit mormântul gol, păzit de 2 soli cereşti, care le-au vestit: Domnul este viu! Răsărise glorioasa lumină a învierii, care de atunci luminează toată istoria omenirii.
Timp de patruzeci de zile, Cristos a apărut ucenicilor Lui, apoi a fost răpit la cer. De atunci încolo, El îşi urmează lucrarea la dreapta Tatălui, într-adevăr, toată lucrarea pământească a Domnului pe care am trecut-o în revistă este doar „ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni” (Faptele apostolilor 1:1), asemenea grăuntelui de grâu care cade în pământ şi moare, înainte de a renaşte şi de a purta multă roadă.
CHESTIONARUL IV
A.
Întrebări despre materia cursului
- Indicaţi de ce Isus putea fi numit pe drept „Fiul lui David” (Luca 18:38, etc.).
- Care este singurul cuvânt al Copilului Isus care ne-a fost păstrat şi ce indică el?
- Cum S-a instruit Isus?
-
- Ce eveniment
-
- a)marchează începutul lucrării publice a lui Isus?
-
- b)îl determină să predice deschis în Galilea?
-
- c)reprezintă apogeul succesului Său?
- d)stârneşte critici din partea unor ucenici, care îl părăsesc?
-
- Cărei perioade din lucrarea lui Isus îi aparţin următoarele povestiri:
-
- a)învierea fiicei lui Iair?
-
- b)vizita la Zacheu?
-
- c)povestirea cu tânărul bogătaş?
- d)schimbarea la faţă?
-
- În care perioadă a lucrării lui Isus
-
- a)a trimis El ucenici în misiune?
-
- b)a înmulţit El pâini?
-
- c)a izgonit pe vânzători din Templu?
- d)a poruncit un pescuit minunat?
- De câte ori S-a dus Isus la Ierusalim în ultimele şase luni de călătorie şi cu ce prilej?
- Citiţi Marcu 3:14 şi indicaţi cele două scopuri pentru care Isus Şi-a ales pe cei doisprezece ucenici: a)
b)
- După Ioan 1:35-42; Luca 5:4-11; Marcu 3:13-19; notaţi trei etape prin care fraţi, ca Petru şi Andrei, au intrat în cercul celor doisprezece ucenici:
a)
b)
c)
- Citaţi două evenimente izbitoare care au avut loc în fiecare dintre următoarele perioade:
a), b) primul an al lucrării Domnului;
c), d) în Galilea;
e),
- f) în ţinuturile din nordul Palestinei.
- Citaţi două incidente din ultima săptămână a vieţii lui Isus:
a), b) care L-au mâhnit;
c), d) care L-au bucurat.
- A săvârşit Isus alte minuni de judecată afară de ceea a smochinului neroditor?
-
- Indicaţi un subiect despre care a vorbit Isus în ultimile zile în Ierusalim, a) cu fariseii;
- b)cu câţiva ucenici în particular.
- Indicaţi fapte izbitoare ale lui Isus în timpul ultimei cine:
a)
b)
- În care serie de capitole ne sunt în special păstrate ultimele convorbiri ale lui Isus cu ucenicii înainte de moartea Lui?
- Câte părţi a avut procesul lui Isus? Câte etape cuprinde fiecare parte?
- Cine şi-a bătut joc de Isus şi L-a insultat în tot decursul procesului?
- După Luca 22:55-62, două lucruri i-au dat deodată lui Petru conştiinţa lepădării lui. Ce anume?
a)
b)
- Ce cuvânt celebru a rostit Pilat când a prezentat întâia oară mulţimii pe Isus încoronat cu spini? Şi ce au răspuns fruntaşii iudeilor? (Ioan 19:1-16).
- Care inscripţie, cea scrisă de Pilat sau aceea cu care voiau iudeii s-o înlocuiască (Ioan 19:19-22) se potrivea mai bine, după părerea dvs., ca să indice motivul condamnării lui Isus? Ce nu le plăcea fruntaşilor iudei în inscripţia lui Pilat?
- Studiu biblic personal
Citiţi Evanghelia după Marcu.
-
- După Marcu 11 şi 12, citaţi rezumându-le:
-
- a)întrebările puse lui Isus de către iudei în timpul ultimei săptămâni;
- b)întrebările pe care le pune Isus Însuşi în ultima săptămână.
- Faceţi un tablou cu patru coloane, una pentru fiecare Evanghelie, unde veţi indica pentru fiecare perioadă din viaţa lui Isus capitolele corespunzătoare: naşterea şi copilăria, pregătirea şi începutul lucrării, lucrarea în Galilea, lucrarea în ţinuturile îndepărtate din nord, lucrarea în Perea, ultimele zile în Ierusalim, pătimirea (ultima zi), învierea şi înălţarea, înşiruiţi aceste perioade într-o a cincea coloană, la stânga. Exemplu:
Perioada din Matei Marcu Luca Ioan viaţa lui Isus
Naşterea şi 1 la 2 etc.
copilăria
- Luca 9:51 până la 19:28 (ultimele călătorii ale lui Isus) menţionează numeroase persoane cu care a avut de a face Isus (lăsaţi de o parte grupurile sau mulţimea). Faceţi o listă cu o scurtă descripţie a fiecărei dintre ele.
- Aplicaţie practică
- Ce pot eu să învăţ din cei treizeci de ani de tăcere ai lui Isus? Ce exemplu şi ce îmbărbătare să trag din ele?
- În faţa suferinţei nedrepte, să compar atitudinea mea cu cea a lui Cristos, îndeosebi în timpul procesului (vezi Ioan 18:18-23 comparat cu 1 Petru 2:20-23).
-
- Notaţi contrastul între experienţele binecuvântate ale ucenicilor cu ce urmează numaidecât după ele. Mai cu seamă:
-
- a)mărturisirea credinţei lui Petru, cu făgăduinţa pe care o primeşte de la Isus (Matei 16:16-19), urmate de. revelaţiile solemne din Matei 16:21-26;
- b)schimbarea la faţă, urmată de incidentul cu copilul epileptic (Matei 17:1-23), etc. Ce lecţie reiese din ele; pentru mine?
- Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi Marcu 8:34-36).
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL IV.
- Despre materia cursului
- Maria, mama Lui, şi Iosif, tatăl Lui adoptiv, erau amândoi din seminţia lui David; prin Iosif, dreptul la tron revenea legal lui Isus.
- Luca 2:49 (de citat în întreg!). Acest cuvânt indică conştiinţa misiunii Sale divine şi a relaţiei unice cu Dumnezeu pe care Isus deja o avea.
- Ducându-Se la sinagogă, şcoala evreiască din timpul acela. De la vârsta de doisprezece ani încolo, punând întrebări învăţaţilor din Ierusalim, de câte ori Se putea sui acolo. Dar mai ales în legătura Sa personală cu Dumnezeu, cugetând asupra Vechiului Testament şi rugându-Se.
-
- a) Botezul Lui.
-
- b)Întemniţarea lui Ioan Botezătorul.
-
- c)Prima înmulţire a pâinilor.
- d)Discursul Lui despre pâinea vieţii, la Capernaum.
-
- a) Din perioada principală în Galilea.
-
- b)La sfârşitul primei perioade de călătorii.
-
- c)Din perioada finală, adică ultimele şase luni.
- d)Perioada în ţinuturile mai îndepărtate din nord.
-
- a) În timpul lucrării principale în Galilea, apoi din nou în timpul ultimilor şase luni.
-
- b)În timpul apogeului lucrării în Galilea, apoi între călătoriile Lui prin ţinuturile mai îndepărtate din nord.
-
- c)Chiar la început, după botezul Lui, şi la sfârşit, în pragul ultimei săptămâni la Ierusalim.
- d)La începutul lucrării în Galilea şi după înviere.
-
- De patru ori:
-
- a) pe ascuns, de Praznicul Corturilor.
-
- b)De Praznicul înnoirii Templului, iarna (Ioan 10:22).
-
- c)Ca să-l învie pe Lazăr din morţi.
- d)Public, o săptămână înainte de a muri.
-
- a) Ca să-i aibă cu El.
- b)Ca să-i trimită să predice, cu puterea să scoată draci.
-
- a) Andrei Îl urmează pe Isus după ce a auzit mărturisirea lui Ioan Botezătorul, şi stă de vorbă cu El o zi; apoi îl aduce pe fratele său, Petru, la Domnul.
-
- b)Mai târziu, în Galilea, ei părăsesc totul ca să-L urmeze definitiv pe învăţătorul care-i cheamă.
- c)În sfârşit, dintre numeroşi alţi ucenici, ei sunt aleşi ca să facă parte din cercul strâns al celor doisprezece.
-
- De exemplu:
-
- a)În primul an, 40 de zile de ispitire în pustie.
-
- b)Izgonirea vânzătorilor din Templu.
-
- c)În Galilea, învierea fiicei lui Iair.
-
- d)Isus merge pe apă după prima înmulţire a pâinilor.
-
- e)În ţinuturile din nord, vindecarea fiicei siro-fenicienei.
- f) Schimbarea la faţă.
-
- De exemplu:
-
- a) Comerţul care se făcea în Templu.
-
- b)Trădarea lui Iuda.
- c)Bănuţii văduvei, d) Mirul răspândit de Maria.
- Povestirea cu smochinul blestemat este singura minune de judecată redată în evanghelii.
-
- De exemplu:
- a) Despre cea mai mare poruncă a Legii. b) Despre distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii.
- a) El spală picioarele ucenicilor Lui. b) El împarte sfântă cină.
- Mai ales în Ioan 13 la 17 (vezi şi Matei 26; Marcu 14; Luca 22).
- Două părţi (procesul religios şi procesul laic), fiecare cu câte trei etape.
- Aprozii şi slujitorii evrei, cu membrii Soborului (Matei 26:66-68; Marcu 14:65; Luca 22:63-65). Soldaţii lui Pilat (Matei 27:28-31; Marcu 15:16-20). Irod (Luca 23:11).
-
- a) Cântecul cocoşului.
- b)Privirea lui Isus, care S-a întors.
- „Iată Omul!” – „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
- Cea a lui Pilat. Aşa cum era, proclamându-L pe Isus; împărat în cele trei limbi importante din lume, inscripţia lui Pilat era o insultă ironică la adresa iudeilor, ea le condamna tăcut orbirea. Fruntaşii iudeilor ar fi vrut să indice că Isus minţise.
- Studiu biblic personal
-
- a) Întrebări puse de iudei: Cu ce putere faci Tu aceste; lucruri? (11:28). Se cade să plătim bir Cezarului sau nu? (12:14). La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? (12:23). Care este cea dintâi dintre toate poruncile? (12:28).
- b)Întrebări pe care le-a pus lor Isus: Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune?” (11:17). Botezul lui Ioan venea din cer ori de la oameni? (11:30). Acum, ce va face stăpânul viei? (12:9). Oare n-aţi citit: Piatra pe care au lepădat-o…” (12:10-11). Pentru ce Mă ispitiţi? (12:15). Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt? (12:16). Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi…? (12:24). Oare n-aţi citit: „Eu sunt Dumnezeul lui Iacov?” (12:26). Cum zic cărturarii că Cristosul este fiul lui David? (12:35).
2. Perioade din viaţa lui Isus | Matei | Marcu | Luca | Ioan |
Naşterea şi copilăria | 1 la 2 | 1 la 2 | ||
Pregătirea, începutul lucrării | 3 la 4:11 | 1:1-13 | 3 la 4:13 | 1:19 la 4:42 |
Lucrarea în Galilea | 4:12 la 15:20 17:22 la 18 | 1:14 la 7:23; 9:30-51 | 4:14 la 9:17 | 4:43 la 7:9 afară de cap. 5 |
Lucrarea la nord | 15:21 la 17:21 | 7:24 la 9:22 | 9:18-50 | trei vizite la Ierusalim, 7:10 la 11:57 |
Lucrarea în Perea | 19 la 20 | 10 | 9:5 1 la 19:28 | |
Ultimele zile la Ierusalim | 21 la 26:16 | 11 la 14:11 | 19:29 la 22:6 | 12 |
Pătimirea (ultima zi) | 26:17 la
27 |
14:12 la 15 | 22:7 la 23 | 13 la 19 |
Învierea şi înălţarea | 28 numai învierea | 16 | 24 | 20 la 21 numai învierea |
- Personaje menţionate în Luca 9:51 la 19:28 (ele subliniază interesul pe care-l poartă Luca fiecăruia în Parte).
Iacov şi Ioan şi dorinţa lor de răzbunare. Trei oameni care promiteau să-L urmeze pe Isus. Un învăţător al Legii (pilda samariteanului milostiv). Marta şi Maria primindu-L pe Isus. Un om care avea un drac mut (vindecare). Femeia care voia s-o laude pe mama lui Isus. Un fariseu care-L poftise pe Isus la masă (14:1). Omul care se certase cu fratele lui din pricina moştenirii (13:12). Femeia gârbovă de optsprezece ani (vindecare) şi fruntaşul sinagogii (13:10-17). Persoana care întreabă: „Oare, puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” (13:23). Uns om bolnav de dropică (vindecare, 14:1-5). Un om care-L primise pe Isus, apoi unul dintre cei ce şedeau la masă (pilda marelui praznic, 14:1-24). Leprosul cel vindecat şi recunoscător. Tânărul fruntaş (tânărul bogătaş). Petru cu întrebările lui. Un orb aproape de Ierihon (vindecare). Zacheu vameşul. Indirect: Irod (13:31-33).
- Aplicaţie practică
- Un exemplu şi o îmbărbătare să stăruiesc şi eu cu fidelitate în datoriile monotone ale vieţii, răspunderile de familie, câştigând pâinea zilnică, în slujba umilă, cu răbdare, în munca ascunsă. Şi Isus a lucrat cu mâinile Lui, cai un muncitor. Pot să fac şi eu totul spre slava lui Dumnezeu (vezi şi Galateni 2:20); Evrei 4:15-16; Coloseni 3:23-24).
- Când mi se fac reproşuri, reacţionez disculpându-mă, cu atât mai mult dacă sufăr lovituri, calomnii sau prigoniri pe nedrept. Isus însă Şi-a păstrat liniştea, El răspundea fără ură şi fără dispreţ. El nu ameninţa. Mai presus de toate, El tăcea, încredinţându-Se lui Dumnezeu, Judecătorul cel drept. Cu tăria Lui pot şi eu să practic tot aceeaşi atitudine în faţa celor care mă fac să sufăr (compară cu Matei 5:11-12; Ioan 15:18-20; Iacov 1:2-4; 1 Petru 2:23).
- După o experienţă binecuvântată sau un succes spiritual, Satana atacă adeseori cu perfidie: ne vin gânduri de la el, sau dificultăţi, sau vreo înfrângere pe un alt plan. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu mă face mai sfânt nici infailibil, ci ea trebuie să mă conducă să renunţ mai bine la mine însumi, să-mi port crucea; ea trebuie să mă facă mai umil, mai veghetor şi plin de credinţă.
CAPITOLUL V
Persoana lui Cristos
„Cine ziceţi voi că sunt Eu?” a întrebat Isus într-o zi pe ucenicii Lui. Cu această întrebare suntem confruntaţi şi noi, căci ea străbate toate evangheliile: Cine este acest om, atât de asemănător cu noi, şi totuşi incomparabil mai sus decât noi toţi? „Cine eşti Tu?” L-au întrebat iudeii. De răspunsul dat depinde esenţialul credinţei creştine.
Spre a studia natura lui Isus cum ne-o prezintă evangheliile, vom examina feluritele nume care I-au fost date, apoi cuvintele Domnului Însuşi, voia Lui, şi în sfârşit învăţătura părţilor narative ale evangheliilor, mai ales cele ale măreţului prolog al lui Ioan.
NUMELE ŞI TITLURILE LUI ISUS
Sunt numeroase nume şi titluri date lui Isus, fie de anturajul Lui, fie de Cristos însuşi. La iudei, numele avea totdeauna o semnificaţie. Feluritele nume ale lui Dumnezeu reprezentau esenţa, însăşi natura Domnului (Dumnezeul cel veşnic, Cel Prea înalt, Atotputernicul, etc).
Să enumerăm pe scurt principalele denumiri ale lui Isus:
Învăţătorul: acest titlu care, sub o formă sau alta, indica o persoană instruită care-i învăţa pe alţii, este numele dat cel mai des Domnului nostru de către cei care se apropiau de El.
Isus: înseamnă „Iehova salvează” (Domnul Dumnezeu mântuieşte). Dat dinainte de un înger, acest nume trebuia să anunţe ce fel de Mântuitor va fi copilul: nu un şef politic, ci un conducător spiritual, prin care Dumnezeu va face o operă de mântuire: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele lui” (Matei 1:21).
Cristos: este cuvântul grecesc pentru Mesia, care înseamnă „uns”. În felurite moduri Isus afirmă că El este Mesia cel aşteptat. Vedeţi de exemplu răspunsul Său dat femeii samaritence (Ioan 4:25-26) şi cel pe care-l trimite lui Ioan Botezătorul. Potrivit cu acest răspuns, Persoana Lui, minunile şi învăţătura Lui sunt împlinirea proorociilor mesianice (Matei 11:5). El răspunde hotărât: „Da, sunt” la întrebarea pusă în cursul procesului Său (Matei 26:64). În schimb, El nu voia ca titlul acesta de Mesia să fie răspândit în mulţimi, căci ele nu aşteptau decât un şef politic şi ar fi vrut să-l facă rege. Ucenicilor însă El le dezvăluie în particular că va fi Mesia cel care va suferi şi va fi respins.
Fiul lui David: este o denumire mesianică; deoarece Mesia trebuia să se nască din seminţia lui David.
Fiul lui Dumnezeu: este titlul care indică relaţia unică între Isus şi Dumnezeu; şi el implică un sens mesianic.
Isus Însuşi, pentru a Se desemna pe Sine, întrebuinţează următoarele două nume:
Fiul: El implică prin această expresie ca şi prin cea de „Tată” o unitate de esenţă între Dumnezeu şi El. Dumnezeu este Tatăl Lui într-un alt sens decât Tatăl credincioşilor. Vedeţi de exemplu cuvântul lui Isus după învierea Lui: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El este singurul Fiu (vezi pilda vierilor, istoria lui Isus la vârsta de doisprezece ani, (Matei 11:27 şi Ioan 3:16).
Fiul omului: Pe de o parte această denumire conţine o referinţă la „Fiul omului” din vedenia lui Daniel (Daniel 7:13), cu o aluzie la împărăţia mesianică a cărei Căpetenie va fi acest Fiu al omului; pe de altă parte, Isus afirmă că El este om în sensul plin al cuvântului, omul reprezentativ, care împlineşte la perfecţie voia lui Dumnezeu.
ÎNVĂŢĂTURA LUI CRISTOS DESPRE SINE ÎNSUŞI
De unde vine Isus?
Când L-au învinuit fariseii pe Isus zicând: „Tu mărturiseşti despre Tine însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată”, Isus le-a răspuns cu autoritate: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi mărturisirea Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” (Ioan 8:14).
El avea o conştiinţă clară despre originea Sa şi Se bizuia precis pe ea. În cursul aceleiaşi discuţii, El declară: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Isus a declarat că Se coborâse din cer: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în cer (Ioan 3:13). Această expresie: „Fiul omului care este în cer” indică faptul că Isus, chiar şi când trăia pe pământ, era conştient că nu era limitat la acesta, ci Se găsea în acelaşi timp „în cer”. Schimbarea la faţă a fost ca ridicarea unui voal, arătând ceva din această realitate a cerului în care Domnul era prezent, parcă mai mult în timpul rugăciunii.
În discursul Lui despre pâinea vieţii, Cristos a repetat de mai multe ori că Se coborâse din cer (Ioan 6:33, 51). Iudeii au înţeles foarte bine ce pretindea El că este, şi au zis: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif… Cum dar zice El: „Eu M-am coborât din cer?” (Ioan 6:42). Departe de a-Şi modifica afirmaţia, ca să-i ajute pe cei ce o considerau greu de admis („prea de tot”, zice textul), Isus subliniază încă odată acest adevăr spunând ucenicilor Săi: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (Ioan 6:61-62).
Numeroase alte pasaje arată că viaţa şi experienţele pământeşti ale lui Isus au fost un fel de paranteză între viaţa Lui cerească de dinainte şi cea la care avea să Se întoarcă (Ioan 8:42; 16:28).
Preexistenta Lui
O declaraţie semnificativă a lui Cristos a stârnit o mare opoziţie din partea iudeilor: „Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU” (Ioan 8:58). El îşi afirmă astfel preexistenta veşnică. Nu numai că Domnul pretinde că există înainte de Avraam, ci îşi însuşeşte titlul Dumnezeului veşnic, al cărui nume este „EU SUNT”. Vedeţi Exodul 3:14. „EU SUNT” este sensul numelui sfânt tradus prin IAHVE, Iehova, Domnul Dumnezeu.
Isus mai exprimă absoluta intimitate şi slava eternă pe care o posedă la Dumnezeu şi în rugăciunea Lui preoţească: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).
Una cu Dumnezeu (aceeaşi natură)
Punctul culminant al acestor afirmaţii se găseşte în Ioan 10:30 „Eu şi Tatăl una suntem”, adică: noi suntem „o singură realitate”. Isus nu indica numai o unitate de scop, ci o unitate de natură, de esenţă. Din acest adevăr decurge consecinţa menţionată în Ioan 14:9 „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”.
Subordonat lui Dumnezeu (Persoană diferită)
Isus a declarat că este una cu Dumnezeu prin aceeaşi natură; însă El a subliniat şi poziţia Lui, funcţia Lui subordonată Tatălui. S-a intitulat Fiul, adăugind: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28). Cristos Se coborâse din cer ca să facă nu voia Sa, ci voia Celui ce-L trimisese (Ioan 6:38); El nu căuta slava Lui proprie, ci slava Tatălui (Ioan 7:18); El venise, nu în numele Lui însuşi, ci în Numele Tatălui (Ioan 5:43).
Mai presus de îngeri
Citatele dinainte sunt luate din a patra Evanghelie, scrisă întocmai ca sa prezinte natura divină a lui Isus. Dar afirmaţiile lui Cristos în evangheliile sinoptice sunt tot atât de extraordinare:
Domnul Se aşează mai presus de îngeri (Matei 13:41; 24:31; Marcu 13:32, de exemplu). El va fi Judecătorul tuturor oamenilor (Matei 25:31-46; Ioan 5:27).
În pilda vierilor, Cristos face o aluzie la Persoana Sa sub chipul „fiului prea iubit” al stăpânului viei. El Se distinge astfel de tot şirul proorocilor care L-au precedat, afirmând că El este în mod unic Fiul lui Dumnezeu.
La procesul Său religios, El declară că este „Fiul Celui binecuvântat” şi vesteşte că în curând se va vedea „Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Marcu 14:61-62; comp. cu Luca 22:70).
Obiectul credinţei
În sfârşit, Isus Se prezintă pretutindeni ca obiect al credinţei. Aceasta urmează în mod logic afirmării dumnezeirii Sale. „Toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”, spune El în Ioan 5:23). El cere o ascultare deplină şi supremă şi nu îngăduie nici unei legături omeneşti să se interpună între El şi ucenicul Său (Matei 16:24; Luca 14:26). El Se oferă ca izvorul care ţâşneşte (Ioan 5:40), care dă viaţa veşnică celui care crede în El (Ioan 10:28;8:51; 11:25).
El este Acela care satisface năzuinţele cele mai adânci ale omului şi dă odihnă sufletului trudit (Ioan 7:37-38; Matei 11:28).
Isus acceptă adoraţia ucenicilor Săi după umblarea pe apă (Matei 14:33), adoraţia femeilor care vizitaseră mormântul după înviere, şi cea a ucenicilor în momentul înălţării Sale. Semnificativ este felul Său de a aproba credinţa ucenicilor, exprimată de Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta”, declară El, „ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 16:16-17; comp. cu Ioan 11:25-27).
Natura Sa umană
Pe de altă parte, Isus subliniază faptul că este cu adevărat şi om. Ispitit ca şi noi, El Se identifică oamenilor, când răspunde diavolului: „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Matei 4:4). El vorbeşte despre trupul Său (Marcu 14:8) şi chiar după înviere, de carnea şi de oasele Lui (Luca 24:39). Lasă să se vadă întristarea de moarte ce I-a cuprins sufletul (Matei 26:38) şi tulburarea duhului Său (Ioan 11:33; 13:21). Chemarea Lui pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” exprimă toată singurătatea omenească pe care a cunoscut-o atunci, iar unul din ultimele Sale cuvinte fu strigătul uman: „Mi-e sete!”
În sfârşit, precum am şi notat, Isus Se intitulează pe Sine Însuşi „Fiul omului”. Această desemnare, pe lângă conţinutul ei mesianic, proclamă că Isus este om în toată accepţiunea cuvântului, reprezentantul perfect al rasei omeneşti.
ÎNVĂŢĂTURA EVANGHELIILOR DESPRE ISUS
Pe lângă cuvintele propriu-zise ale lui Isus despre Persoana Lui, totul în evanghelii confirmă şi întregeşte tabloul uman şi divin al fiinţei Sale:
Caracterul uman
Isus a venit în lume printr-o naştere umană, îngerul a vestit Mariei misterul incarnării pe care Dumnezeu Însuşi o va face: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Matei citează proorocia din Isaia 7:14 şi o aplică lui Cristos: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele Emanuel, care tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu (este) cu noi”. Ioan exprimă în fel izbitor această taină: „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14).
Isus, care S-a născut ca un om, a cunoscut şi El, ca fie-i care dintre noi, procesul dezvoltării umane, al creşterii, în acelaşi timp fizic, intelectual şi moral: „Isus creştea în înţelepciune şi în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52).
El a fost părtaş tuturor experienţelor omeneşti: foamea (Matei 21:18), oboseala (Ioan 4:6), somnul (Matei 8:24), plânsul (Ioan 11:35), veselia (Luca 10:21), suferinţa (Luca 22:44) şi moartea (Ioan 19:30). Fiind om în toată constituţia Lui fizică şi mintală, El a cunoscut simpatia şi emoţia. A fost ispitit ca şi noi, dar fără să comită păcat (Evrei 4:15). Pe plan spiritual, exemplul suprem al umanităţii lui Isus este viaţa Lui de credinţă şi de rugăciune.
Divinitatea
Evangheliile prezintă numeroase aspecte ale divinităţii Domnului nostru:
Autoritatea: Autoritatea lui Cristos apare:
-
- a) în învăţătura Lui, care ia locul Legii celei vechi: „Dar Eu vă spun” (Matei 5:22, 28, 39, etc.);
- b) în poruncile pe care le dă El duhurilor şi demonilor, bolilor şi morţii, ba însăşi naturii. El potoleşte furtuna, hrăneşte mulţimile, umblăpe apă, vindecă bolnavii şi îndrăciţii şi învie morţii.
Discernământul: Isus avea o cunoştinţă supranaturală a gândurilor fiecăruia. „El Însuşi ştia ce este în om” (Ioan 2:25). El pătrunde viaţa privată a samaritencei (Ioan 4), gândurile ascultătorilor Lui sau ale celui care-L va trăda. Ucenicilor Lui le mai prevesteşte şi viitorul.
Iertarea păcatelor: Isus îşi atribuie dreptul divin de a ierta păcatele, recunoscând în acelaşi timp că acest drept revine în exclusivitate lui Dumnezeu (Marcu 2:7-12).
Sfinţenia absolută: Niciodată nu-L vedem pe Cristos cu conştiinţa încărcată, nici măcar cu un singur păcat; în toate împrejurările, El era conştient că nu avea o fire păcătoasă ca a noastră. El S-a deosebit de ucenicii Lui în privinţa aceasta, numindu-i „neam necredincios şi pornit la rău” sau „voi care sunteţi răi” (Matei 17:17; Luca 11:13). Când vorbeşte însă despre Sine Însuşi, pune întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
Evenimente proeminente care confirmă divinitatea lui Cristos
Am remarcat deja că naşterea omenească a lui Isus este o minune a lui Dumnezeu.
În momentul botezului lui Cristos se aude o voce: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11). Aceeaşi mărturisire divină este dată şi la schimbarea la faţă, când Tatăl declară: „Acesta este Fiul Meu prea iubit: de El să ascultaţi” (Marcu 9:7; compară cu Ioan 12:28).
La moartea lui Isus se întunecă soarele, se cutremură pământul. Sutaşul roman şi alţi martori oculari strigă: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54).
Trei zile după aceasta, aşa ne spun toate evangheliile, Domnul învie din morţi (Matei 28:5-7). Ori Isus prevestise aceasta de mai multe ori, înainte (Matei 16:21).
Toma, absent când Cristos Se arată pentru întâia oară celor unsprezece, „îşi abandonează toate îndoielile, o săptămână mai târziu, văzându-L pe Isus; atunci el îşi mărturiseşte credinţa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).
Evanghelia după Matei se termina cu o aluzie la Sfânta Treime din care Isus face parte (Matei 28:19). În sfârşit, am şi văzut care este concluzia întregii povestiri a lui Ioan apostolul: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20:30-31).
Astfel totul în evanghelii, pe lângă cuvintele lui Isus Însuşi, mărturiseşte faptul că El era în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu.
ÎNVĂŢĂTURA PROLOGULUI EVANGHELIEI DUPĂ IOAN
În încheiere, să mai aruncăm o privire asupra prologului lui Ioan (Ioan 1:1-18), care conţine, în rezumat, învăţătura cea mai adâncă din Biblie despre Persoana lui Cristos. Acest pasaj alcătuieşte un întreg în sine, o introducere specială a celei de a patra evanghelii.
Isus Cristos este identificat cu Dumnezeu în remarcabila expresie „Cuvântul” (Logos). Acest termen fusese întrebuinţat în Vechiul Testament în limba ebraică spre a vorbi de activitatea lui Dumnezeu. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalmul 33:6). În gândirea evreiască, ideea Cuvântului şi a înţelepciunii lui Dumnezeu fusese personificată (Proverbele 8).
Grecii păgâni întrebuinţau termenul „Cuvânt” (Logos în limba greacă) spre a defini gândirea şi raţiunea supranaturală, dar concepţia lor rămăsese abstractă, întunecată de noţiuni negative. Ioan nu a comis eroarea să-L coboare pe Cristos la nivelul ideilor rabinice sau păgâne din epoca aceea; ci declarând că Isus era „Cuvântul”, dimpotrivă el ridică aceste idei şi arată iudeilor, ca şi grecilor, că tot ce întrezăriseră şi căutaseră ei bâjbâind îşi găsea o împlinire mai înaltă şi desăvârşita în Cristos.
Câteva declaraţii majore
Isus, Cuvântul divin, este:
- Identic cu Dumnezeu. „Cuvântul era Dumnezeu”(1:1). Aceasta exclude politeismul.
- Veşnic ca Dumnezeu. „La început era Cuvântul”(1:1). Adică El n-a fost creat după Dumnezeu nici nu este una din făpturile Lui, ceea ce înlătură eroarea arianismului, care a fost propovăduit în secolele 3 şi 4.
- Chiar în sânul lui Dumnezeu, dar cu o personalitate distinctă. „Cuvântul era cu Dumnezeu… El era la început cu Dumnezeu” (1:1-2, vezi şi vers. 18). Aceasta exclude panteismul.
- Agentul prin care toate au fost create: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3).
- Izvorul oricărei vieţi, „În El era viaţa” (1:4).
- Izvorul oricărei lumini, adică al oricărei cunoştinţe. „Şi viaţa era lumina oamenilor” (1:4, 9).
- El naşte un neam nou, părtaş naturii Sale, alcătuit din toţi cei care-L primesc (1:12-13).
- În sfârşit, prologul afirmă că acest Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu S-a întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (1:14).
CONCLUZIE
Evangheliile nu şovăiesc să alăture divinitatea şi natura umană a lui Isus. Minţii noastre omeneşti îi vine greu să sesizeze împreună aceste două realităţi. Dar contrazicerile aparente se armonizează în realitatea infinită a lui Dumnezeu. „Mare este taina” spune Pavel lui Timotei (1 Timotei 3:16), dar adevărul ei stă neclintit.
Teologia din secolele următoare a comis mai multe greşeli pe care noi trebuie să le evităm. De exemplu, s-a considerat în Isus două persoane, un om şi un Dumnezeu; sau dimpotrivă, s-a negat fie natura divină, fie natura umană a lui Cristos. Domnul nostru este o singură Persoană cu două naturi; El este Omul-Dumnezeu.
Această realitate depăşeşte înţelegerea noastră, ea rămâne însă absolută. Omul însuşi oferă şi el imaginea unei treimi: duh, suflet şi trup. Noi o constatăm fără să putem explica cum sunt aceste trei elemente strâns legate în noi prin misterul vieţii. Tot astfel şi Domnul exprimă imposibilitatea de a pătrunde misterul Persoanei Sale: „Nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Luca 10:22).
Orice speculaţie intelectuală este deci exclusă. Noi rămânem confruntaţi cu numeroasele fapte înregistrate în evanghelii, precum şi cu afirmaţiile lui Cristos. Dacă nu le respingem, nu putem decât să-L adorăm şi noi pe Cel al cărui Nume este „Emanuel”, adică Dumnezeu este cu noi.
CHESTIONARUL V.
- Întrebări despre materia cursului
- Ce înseamnă „Isus?” Citaţi un verset care exprimă această semnificaţie.
-
- Indicaţi trei ocazii în care Isus a confirmat clar că El este Mesia:
-
- a)În perioada începutului.
-
- b)În particular cu ucenicii Lui.
- c)Înainte de a muri.
- Citiţi Matei 9:30; 12:16; 17:9. După părerea dvs. de ce n-a vrut Isus publicitate despre Persoana Lui?
- Care sunt cele două nume cu care numai Isus Se desemna pe Sine Însuşi?
a)
b)
- Daţi două aspecte ale sensului cu care Isus întrebuinţa expresia „Fiul omului”:
a)
b)
- Ce implică cuvântul lui Isus: „Fiul omului care este în cer?”
-
- Ce expresii foloseşte Isus ca să exprime preexistenta Lui veşnică?
- a) .b)
- Cu toate că Isus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem”, în ce sens a afirmat El: „Tatăl este mai mare decât Mine?”
- În care pildă Se pune Isus mai presus decât toţi proorocii? Şi cu care denumire?
- Ce fel de credinţă în Persoana Sa şi ce fel de ascultare a cerut Isus?
-
- Cu ce prilej îl vedem pe Isus ca un om:
- a) dormind? b) cunoscând foamea? c) setea? d) lacrimile?
-
- Citaţi şi ocaziile în care Isus a resimţit sentimente omeneşti ca:
- a) tulburarea lăuntrică, b) spaima, c) veselia, d) compătimirea
-
- Menţionaţi care dintre evenimentele în care Isus Şi-a exercitat autoritatea Lui divină vă izbeşte mai mult:
- a) asupra dracilor, b) asupra bolii, c) asupra morţii, d) asupra naturii.
- Care funcţie divină a împlinit Isus în istorisirea din Marcu 2:7-10?
- Citaţi un cuvânt al lui Isus prin care El sugerează că nu a păcătuit niciodată.
- De câte ori a venit un glas din cer ca să mărturisească despre Isus? (Daţi referinţe).
- De ce foloseşte Ioan termenul „Cuvântul” în prologul său?
-
- Care expresie din prologul lui Ioan indică:
-
- a)Că Isus era de aceeaşi natură cu Dumnezeu?
-
- b)Că era o Persoană diferită de cea a Tatălui? Care dintre aceste expresii exclude orice noţiune panteistă? Dar orice noţiune politeistă?
- c)Ce rol a avut Isus în facerea universului?
- Care este natura lui Cristos? Câte Persoane sunt în El?
- După prologul lui Ioan, pot eu să câştig dreptul de a deveni un copil al lui Dumnezeu? Care sinonim al verbului „a crede” se găseşte în vers. 12? Ce înseamnă expresia „nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om?”
- Studiu biblic personal.
Recitiţi în Evanghelia după Ioan discursurile lui Isus asupra Persoanei Sale.
- Faceţi o listă cu toate afirmaţiile „Eu sunt” rostite de Isus în Evanghelia după Ioan, cu referinţe. Exemplu: „Eu sunt păstorul cel bun”, 10:11. Ce adevăr spiritual ilustrează fiecare din aceste afirmaţii?
- Studiaţi caracterul lui Isus, aşa cum apare în Evanghelii. Notaţi aspectele care vă frapează cel mai mult; ce putem noi învăţa despre Persoana Lui când Îl vedem acţionând şi reacţionând în numeroasele incidente ale vieţii Sale pline, în mijlocul mulţimilor, singur, sau cu ucenicii? Căutaţi în Predica de pe munte cuvintele care pot să se aplice însuşi caracterului lui Cristos. Compară şi cu 1 Corinteni 13:4-7 şi Iacov 3:17.
- Dacă Isus era fără păcat, de ce credeţi dvs. că S-a dus la Ioan Botezătorul să se boteze? (Vedeţi Isaia 53:12; 2 Corinteni 5:21).
- Aplicaţie practică
- a) Daţi cu propriile dvs. cuvinte răspunsul întrebării lui Isus: „Şi voi, cine ziceţi că sunt Eu?”
Meditaţi asupra celor cinci cuvinte din mărturisirea lui Toma (Ioan 20:28) în toate domeniile vieţii noastre personale: munca, prieteniile, feluritele interese, banii, timpul liber, etc.
- b)În ce chip pot eu să-L cunosc mai bine pe Isus Cristos, nu numai în teorie, (a şti sau a crede multe lucruri despre El) ci şi practic, pe El care este Adevărul? (Compară 2 Timotei 2:25 cu Ioan 14:21).
- Care este pentru mine valoarea actuală a naturii umane a lui Isus înviat? Vedeţi răspunsul în Evrei 2:14-18; 4:15-16.
- Există un fel de a crede în Dumnezeu şi de a recunoaşte în Isus Fiul lui Dumnezeu, care nu mântuieşte. (Vedeţi Iacov 2:19; Marcu 1:24; 5 şi 7).
După Ioan 1:12; 5:24; 6:40; 6:35, 53-58 notaţi verbele care descriu credinţa care mântuieşte. Ce implică ele?
Am eu conştiinţă că practic această din urmă credinţă cu privire la Persoana lui Isus Cristos?
- Meditaţi deviza care a inspirat pe marele misionar C.T. Studd şi misiunea mondială pe care a întemeiat-o: „Dacă Isus Cristos este DUMNEZEU, şi dacă a murit pentru mine, atunci nici o jertfă de adus pentru El nu este prea mare pentru mine”.
- Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi Ioan 14:6 şi Ioan 1:12-13.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL V.
- Despre materia cursului
- „Mântuitor”, dintr-un cuvânt evreiesc care înseamnă „a elibera, a da siguranţă”. Matei 1:21 „Isus, El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”.
-
- a) Femeii samaritence, Ioan 4:26.
-
- b)Acceptând mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip, Matei 16:16-17.
- c)În cursul procesului Său, Matei 26:63-64.
- El Se temea de entuziasmul orb al mulţimilor; ele căutau avantajele materiale şi voiau să facă din El un rege al lumii acesteia (Ioan 4:48; 6:26). Misiunea lui Isus era cu totul diferită, spirituală şi universală.
- a) Fiul omului, b) Fiul.
-
- a) Într-un sens mesianic, de slavă cerească, în legătură cu proorocia din Daniel 7:13-14.
- b)Într-un sens omenesc, pentru a sublinia natura Lui umană.
- Trăind pe pământ, Isus era conştient că Se află în acelaşi timp şi în cer; El vedea şi auzea tot timpul pe Tatăl Său, Ioan 5:19-20; 8:38.
-
- a) „Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU”. „Eu sunt” este însăşi semnificaţia numelui Domnului Dumnezeu.
- b)”Slava pe care o aveam… înainte de a fi lumea”.
- Isus indică prin aceasta că funcţia Lui diferă de a Tatălui. El este subordonat Tatălui, căci El slujeşte pe Tatăl şi împlineşte voia Lui.
- În pilda vierilor, sub denumirea de „Fiu prea iubit”, Marcu 12:6.
- O credinţă şi o ascultare totală, lepădarea de sine şi de toate averile, fără a lăsa pe nimeni să se interpună între noi şi Cristos.
-
- a) În corabia bătută de furtună.
-
- b)După postul Lui de patruzeci de zile, sau într-una din ultimele dimineţi la Ierusalim.
-
- c)După un drum lung pe jos în arşiţa zilei, lângă fântâna din Sihar.
- d)În faţa mormântului lui Lazăr; sau înaintea pătimirii Sale, vezi Evrei 5:7.
-
- a) Puţin înainte de a pătimi, în faţa unei mulţimi, Ioan 12:27; sau în timpul ultimei cine, din pricina trădării lui Iuda, Ioan 13:21.
-
- b)La Ghetsimani, Marcu 14:33.
-
- c)La întoarcerea celor şaptezeci de ucenici, Luca 10:21.
- d)În faţa mulţimilor, Marcu 6:34; Matei 9:36.
-
- De exemplu:
-
- a) Când a vindecat pe îndrăcitul cu legiunea de draci, Marcu 5.
-
- b)Când a vindecat pe slăbănog, Marcu 2.
-
- c)Prin învierea fiului văduvei din Nain, Luca 7.
- d)Prin potolirea furtunii, Marcu 4.
- Funcţia de a ierta păcatele, care îi revine doar lui Dumnezeu.
- „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” Ioan 8:46.
- De trei ori: la botezul Lui, Marcu 1:11; când S-a schimbat la faţă, Marcu 9:7; înainte de pătimire, Ioan 12:28.
- Pentru că acest „Cuvânt” era cunoscut de iudei (datorită Vechiului Testament) şi de greci, care-l foloseau pentru a exprima puterea şi înţelepciunea dumnezeiască. Ioan vrea să demonstreze realizarea glorioasă şi nespus mai înaltă în Persoana lui Cristos a ceea ce ei de-abia întrezăriseră.
-
- a) La început, Cuvântul era Dumnezeu (exclude orice politeism).
-
- b)El era cu Dumnezeu (exclude orice panteism).
- c)El a fost agentul şi mijlocul prin care totul a fost creat (vezi Geneza 1:3, etc: „Dumnezeu a zis…”).
- Atenţie! Această întrebare a fost pusă spre a verifica dacă aţi sesizat bine adevărul: Cristos are două naturi, una divină şi una umană, dar ele sunt unite într-o singură Persoană.
- Eu nu pot să câştig această putere, ci o pot primi ca un dar (El a dat…). A crede, v. 12 = a primi. Nu te faci copil al lui Dumnezeu prin naşterea din carne şi sânge, în mod fizic, într-o familie creştină, sau aparţinând unei biserici. Eforturile voinţei mele, bunele mele decizii nu pot nici ele să mă facă să mă nasc spiritual. Rolul voinţei mele constă simplu în a accepta şi a primi în mine Viaţa lui Dumnezeu pe care mi-o oferă în Isus Cristos. Această Viaţă este cea care mă face să mă nasc din nou.
- Studiu biblic personal
- Iată expresiile: „EU SUNT”… ale lui Isus din Evanghelia lui Ioan:
Mesia, (4:26). Salvatorul prezis, rege, prooroc şi preot uns de Dumnezeu.
Pâinea vieţii, (6:35). Hrana mea spirituală, care mă face să cresc în viaţa lui Dumnezeu.
Lumina lumii, (8:12; 9:5). El îmi luminează sufletul, îl eliberează de întunericul păcatului.
Uşa, (10:9). Prin El intru în Împărăţia lui Dumnezeu.
Păstorul cel bun, (10:11). El mă conduce, mă ocroteşte, mă îngrijeşte.
Fiul lui Dumnezeu, (10:36). Atotputernic pentru a salva, sfânt şi veşnic ca Dumnezeu.
Învierea şi viaţa, (11:25). El dă viaţa veşnică şi va învia pe cei ce cred în El din morţi.
Domnul şi Stăpânul, (13:13). El are dreptul la slujirea şi ascultarea mea totală.
Calea, adevărul şi viaţa, (14:6). El este în acelaşi timp ţinta absolută şi drumul spre a o atinge. Această ţintă nu este numai un adevăr intelectual, ci şi o forţă, o Viaţă.
Adevărata viţă, (15:1). Mă uneşte cu El, îmi dă seva Lui şi întreţine viaţa mea.
Regele, împăratul, (18:37). El este Regele cerului, care va domni şi pe pământ.
- Caracterul lui Isus:
Fericirile din Matei 5:3-10 descriu caracterul lui Cristos: blândeţea şi smerenia, lipsa totală de orgoliu spiritual sau intelectual, bunătatea, iubirea dreptăţii, mila, puritatea inimii, pacea, răbdarea în necazuri şi prigoniri.
Se pot grupa câteva din caracteristicile lui Isus după contraste izbitoare:
Pe de o parte blândeţea, bunătatea, sensibilitatea, compasiunea; El iubeşte copiii, natura, florile şi păsările. El plânge cu Maria. Iar pe de altă parte marea Lui fermitate, forţa redutabilă; El izgoneşte pe vânzători cu un bici, îi mustră aspru pe farisei, anunţă judecata nepocăiţilor.
Pe de o parte o autoritate extraordinară, pe de alta adânca umilinţă. El spală picioarele celui care-L trădează.
Pe de o parte, comuniunea spirituală fără seamăn cu Dumnezeu; pe de altă parte, cumpăt şi înţelepciune practică, Ioan 6:12.
Pe de o parte activitate debordantă, iar pe de alta o viaţă de rugăciune, linişte, pace, răbdare. În fine, într-o dependenţă totală de Dumnezeu, credinţa, dragostea şi speranţa domină toată personalitatea Lui.
-
- Isus S-a botezat, prin scufundare, nu ca să Se pocăiască de păcatele Lui proprii, ci:
- a) ca să arate identificarea Lui cu păcătoşii (Isaia 53:12), b) ca să anunţe opera de răscumpărare la care Se consacra. În El trebuia să se împlinească toată dreptatea Legii (Matei 3:15; 5:17). Unit cu noi în natura noastră umană, El venea ca să ia asupra Lui moartea păcătosului poruncită de Legea divină (moarte simbolizată prin îngroparea sub apă) şi ca să reveleze harul mântuirii şi vieţii prin învierea Lui (simbolizată prin ieşirea din apă). Botezul Său indica ce îndeplinea şi ce aducea El; pentru noi botezul este semnul a ceea ce primim prin Cristos.
- Aplicaţie practică
-
- a) Notaţi în mărturisirea lui Toma pronumele posesiv „meu”. Nu-mi foloseşte la nimic să ştiu că Isus este Fiul lui Dumnezeu dacă El nu devine practic Mântuitorul meu şi Domnul muncii mele, al prieteniilor mele, etc.
- b)Eu pot să progresez într-o cunoştinţă reală a lui Cristos:1) prin pocăinţă de câte ori n-am păzit poruncile Lui; 2) ascultând în mod practic de Cuvântul Său.
Trebuie să mă las eliberat şi sfinţit prin adevăr (Ioan 8:31-32; 17:17) în privinţe precise; dacă nu, Persoana lui Dumnezeu şi a lui Cristos îmi devine ireală, ea Se voalează.
- Valoarea actuală pentru mine a naturii umane a lui Isus înviat: El este reprezentantul meu, preotul meu milos înaintea lui Dumnezeu, El Se roagă pentru mine, fiind puternic ca să mă elibereze de ispită. El poate să mă înţeleagă perfect, învierea Lui mă izbăveşte de frica morţii şi de puterea diavolului.
- Sinonime cu „a crede” = verbele a asculta, a vedea, a veni; a primi, a mânca, a bea. Credinţa începe când asculţi
Cuvântul lui Dumnezeu. Această ascultare creează o vedere a inimii şi a minţii, ceea ce trebuie să se traducă prin acţiunea de a veni la Cristos, în sfârşit, verbele: a primi, a mânca, a bea, indică o însuşire personală. Cristos nu rămâne un ideal şi o forţă exterioară, ci adevărata credinţă îl roagă să pătrundă (prin Duhul Său) înăuntrul nostru, ca să locuiască în inimile noastre (Efeseni 3:17).
- Răspunsul este de dat direct de dvs. lui Dumnezeu.
CAPITOLUL VI
Minunile
Toate încercările de a suprima din evanghelii elementul minune sau de a vedea în el numai înfrumuseţarea tardivă a legendei sunt menite să eşueze total. Minunile sunt o parte integrantă a evangheliilor, ca şi învăţătura lui Isus. O parte importantă a învăţăturii şi a discuţiilor Domnului cu iudeii porneşte de la una din minunile Lui. Cuvintele Lui nu ar mai avea nici un sens dacă nu ar fi fost precedate de o minune. În Predica de pe munte, singura parte din Evanghelie pe care ar vrea s-o păstreze unii critici, Cristos vorbeşte, în încheiere, de minunile săvârşite în Numele Lui: rezultă că ascultătorii cunoşteau bine miracolele săvârşite de Isus Însuşi sau de ucenicii Lui. În plus, evangheliile au fost scrise foarte devreme, adică la 30 până la 50 de ani după evenimente, de către martori oculari sau de prietenii lor. Ei menţionau atâtea nume proprii, atâtea fapte şi locuri precise, încât contemporanii lor ar fi putut nega aceste povestiri dacă ar fi fost exagerate sau născocite.
A existat o tendinţă populară de a atribui, după desfăşurarea evenimentelor, minuni unor oameni religioşi excepţionali. Această tendinţă şi-a dat frâu liber puţin mai târziu în alte scrieri numite apocrife, în care găsim numeroase invenţii fanteziste. În contrast cu acestea, sobrietatea şi unitatea celor patru evanghelii străluceşte cu atât mai puternic. evangheliile nu atribuie nici un miracol lui Ioan Botezătorul, marele precursor al Mântuitorului, despre care istoricul Iosefus Flavius relatează mai amănunţit decât despre Isus Însuşi. După însăşi mărturisirea poporului, „Ioan Botezătorul nu a făcut nici un semn”, dar Cristos a săvârşit multe minuni (Ioan 10:41). Ar fi de mirare absenţa acestora, având în vedere că Domnul nostru era ceea ce pretindea că este, adică Dumnezeu.
CE ESTE O MINUNE?
Activitatea unei inteligenţe
O minune poate fi descrisă ca un eveniment frapant din domeniul fizic, un eveniment transcendent, care nu poate fi nici explicat nici reprodus în cadrul legilor obişnuite, cunoscute. În plus, minunea se săvârşeşte numai cu un scop şi un rezultat precis, ceea ce implică activitatea unei inteligenţe, a unei voinţe. Noi o atribuim deci unei cauze spirituale, acţiunii directe a unei voinţe supranaturale, superioară forţelor obişnuite ale naturii.
Pentru creştin, minunea este o rază a lumii spirituale şi supranaturale care pătrunde timp de o clipă universul nostru limitat. Posibilitatea minunii îşi găseşte fundamentul în faptul că Dumnezeu ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3), universul natural, precum şi cel supranatural fiind împreună expresia gândului şi voii Celui Atotputernic. Creaţiunea cu legile ei stabile este o minune perpetuă şi mai frapantă, decât o minune ocazională, dacă cugeti cu privire la ea. Cei care tăgăduiesc posibilitatea minunilor neagă în acelaşi timp şi minunea continuă de care depinde existenţa lor, adică minunea naturii.
Intervenţia unei legi superioare
O minune venită de la Dumnezeu nu tulbură ordinea divină a creaţiunii Lui, cum obiectează unii, ci permite unei legi superioare să suspende pentru o scurtă perioadă de timp legile obişnuite. În domeniul fizic vedem adesea că legile se echilibrează între ele, fără să se desfiinţeze unele pe altele. Voinţa omului transformă cursul lucrurilor în orice vreme. Minunea avionului, declarată odinioară imposibilă de către „ştiinţă”, se împotriveşte legii universale a gravităţii. Viaţa unei plante, care o face să crească în înălţime, se împotriveşte legii gravităţii. Intervenţia legilor vieţii sau ale aerodinamicii în cazul zborului nu desfiinţează legea gravităţii, ci o supun, în sfârşit. În cazul unei vindecări, departe de a tulbura ordinea divină, minunea tinde la restabilirea echilibrului pierdut. „Vedem în miracol, nu călcarea unei legi, ci neutralizarea, suspendarea momentană a unei legi inferioare printr-o lege superioară”.
O minune poate rezulta şi din momentul când sunt acţionate anumite forţe cunoscute ale naturii, care sunt dirijate de voinţa divină în anumite împrejurări cu un scop precis.
Minune, miracol, semn
Evangheliile, şi în general Noul Testament, folosesc trei cuvinte pentru a indica minunea. În Faptele apostolilor 2:22, le găsim pe toate trei reunite: „Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi”.
Întâiul cuvânt, minune (dynamis în greceşte) înseamnă literal „putere”. El exprimă puterea, forţa supranaturală care se manifestă.
A doua expresie, miracol (teras în greceşte, în traducerea românească este pusă în al treilea rând, n. trad.), subliniază aspectul excepţional şi frapant al evenimentului.
În sfârşit, al treilea termen, semn (semeion în greceşte, al doilea în textul român, n. trad.), implică o semnificaţie a minunii, care atrage atenţia asupra unei realităţi superioare. Minunea se desfăşoară totdeauna în împrejurări morale sau spirituale speciale. Acest context face din ea un semn în sensul biblic, ce o deosebeşte de un oarecare eveniment considerat uimitor. Fiind realizată cu un scop precis, la porunca autorului său, miracolul ne informează cu privire la acest autor.
Am observat deja că apostolul Ioan vede mai ales semne în aceste minuni: el le leagă direct de scopul Evangheliei sale (20:30-31), precum şi de afirmaţiile Domnului nostru: „Eu sunt pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa”.
EVENIMENTE MIRACULOASE PRIVITOARE LA ISUS
Pe lângă minunile săvârşite de Domnul nostru, evangheliile menţionează mai multe semne şi manifestări supranaturale care au însoţit naşterea Lui prin:
- Slujba îngerilor la naşterea lui Isus, la fuga în Egipt, la ispitirea din pustie, în grădina Ghetsimani şi în ziua învierii.
- Naşterea Lui din fecioară, întruparea.
- Steaua care i-a condus pe magi.
- Ocrotirea lui Isus în mijlocul mulţimilor ostile, câtă vreme nu-i venise ceasul.
- Schimbarea la faţă.
- Glasul venit din cer la botez, la schimbarea la faţă şi puţin înainte de răstignire (Ioan 12:28).
- Întunericul, perdeaua ruptă în Templu, cutremurul de pământ, învierea unor sfinţi, atunci când a murit Isus.
- Învierea, ca eveniment culminant.
Îngerii au avut un rol considerabil în viaţa lui Cristos, îngerii anunţă naşterea lui Ioan Botezătorul; prezic Mariei şi lui Iosif, separat, naşterea lui Isus; ei proclamă păstorilor venirea Domnului şi cântă slava lui Dumnezeu. Un înger conduce fuga, precum şi întoarcerea din Egipt, îngerii slujesc lui Isus după ispitire. Un înger îl întăreşte şi în grădina Ghetsimani. Altul răstoarnă piatra mormântului şi vesteşte învierea.
Isus Însuşi i-a menţionat adeseori pe îngeri, încât nu putem pune realitatea lor la îndoială fără să ne îndoim şi de celelalte cuvinte ale Lui. El a vorbit despre îngeri, suindu-se şi coborându-se peste El (Ioan 1:51), despre rolul îngerilor la sfârşitul lumii (Matei 13:39, 41; 24:31; 25:31) şi după moarte (în pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv Luca 16:22). El ar fi putut, dacă voia, să facă apel la peste douăsprezece legiuni de îngeri (Matei 26:53). Îngerii nu au sex; şi nu mor niciodată (Luca 20:35-36). Copiii au îngerii lor ocrotitori (Matei 18:10). Şi diavolul are îngerii lui (Matei 25:41).
Miracolul incarnării, întrupării lui Isus, este una din tainele cele mai adânci ale credinţei noastre creştine. El depăşeşte cu mult fenomenul naşterii minunate, revelând nepătrunsă dragoste divină: Dumnezeu cu noi, Emanuel! Dumnezeu în persoana Fiului Său, a „locuit printre noi” (Ioan 1:14). Expresia s-ar putea traduce prin: „El Şi-a ridicat tabernacolul, cortul, printre noi”, cortul de carne şi sânge, adică trupul Său, care a fost „rupt”, spre a ne deschide accesul înaintea prezenţei lui Dumnezeu Însuşi (vezi Evrei 10:20 şi Matei 27:51).
Modul în care s-a făcut întruparea, operată de puterea Celui Prea înalt, depăşeşte înţelegerea noastră. Reticenţa, însăşi sobrietatea evangheliilor asupra acestui subiect delicat, nu ne oferă decât o confirmare suplimentară a adevărului acestei istorisiri.
Cristos n-a apărut deodată ca adult, ceea ce L-ar fi făcut diferit de firea noastră umană, ci a cunoscut procesul obişnuit al naşterii, apoi al creşterii. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost o minune continuă, din momentul întrupării până la moartea Lui de bună voie pe cruce (Ioan 10:18).
Schimbarea la faţă şi vocea din cer, care a mărturisit despre El în trei rânduri, au fost o oglindire a celeilalte lumi glorioase căreia îi aparţine Domnul şi unde avea să Se întoarcă, îmbrăcat cu făptura noastră omenească restabilită prin învierea Lui.
Învierea este, împreună cu întruparea, cea mai mare minune din evanghelii şi din toată Biblia. Aceste două minuni odată stabilite, celelalte nu sunt greu de acceptat, fiind consecinţele lor logice şi naturale. Nu există la baza credinţei creştine nici un alt fapt care să fi fost adeverit în mod mai cert şi mai complet decât învierea lui Isus Cristos.
MINUNILE LUI ISUS
Se numără aproximativ 35 de minuni ale lui Isus redate amănunţit în evanghelii. Domnul nostru a mai săvârşit multe alte minuni, care sunt menţionate dar nu şi descrise. Ucenicii au făcut şi ei minuni în numele învăţătorului lor.
Minunile lui Cristos se pot clasa în următoarea ordine cronologică: Şaptezeci dintre ele au fost vindecări (V). Şase au fost izgoniri de draci (D). Trei au fost învieri (Î). Nouă miracole săvârşite asupra naturii (N).
Începutul lucrării
Matei Marcu Luca Ioan
- 1. Apa schimbată în vin 2
- 2. Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc în Galilea 4
Lucrarea principală, mai ales în Galilea
Matei Marcu Luca Ioan
- 3. Vindecarea slăbănogului din Betesda 5
- 4. Prima pescuire minunată 5
- 5. Vindecarea îndrăcitului în sinagogă 1
- 6. Vindecarea soacrei lui Petru 8 1 4
- 7. Vindecarea unui lepros 8 1 5
- 8. Vindecarea slăbănogului purtat depatru oameni 8 2 5
- 9. Vindecarea omului cu mâna uscată 12 3 6
- 10. Vindecarea robului sutaşului 8 7
Î. 11. Învierea fiului văduvei 7
- 12. Scoaterea unui drac orb şi mut 12 11
- 13. Potolirea furtunii 848
- 14. Îndrăciţii gadareni vindecaţi 8 5 8
- 15. O femeie vindecată de scurgerea ei de sânge 9 5 8
Î. 16. Învierea fiicei lui Iair 958
- 17. Doi orbi tămăduiţi 9
- 18. Un duh mut izgonit 9
- 19. Prima înmulţire a pâinilor (5000 de oameni) 14 6
- 20. Isus umblând pe mare 14 6
- 21. Fiica siro-feniciencei vindecată 15 7
- 22. Vindecarea unui surd-mut 7
- 23. A doua înmulţire a pâinilor (4000) 15 8
- 24. Vindecarea unui orb 8
- 25. Vindecarea copilului epileptic 17 9
- 26. Moneda în gura peştelui 17
Perioada finală a lucrării
- 27. Vindecarea orbului din naştere 9
- 28. Vindecarea unei femei gârbove 13
- 29. Omul bolnav de dropică vindecat 14
Î. 30. Învierea lui Lazăr 11
- 31. Vindecarea celor zece leproşi 17
- 32. Doi orbi tămăduiţi aproape de Ierihon 20 10 18
- 33. Smochinul blestemat 21 11
- 34. Urechea lui Malhu pusă la loc 22
- 35. A doua pescuire minunată 21
Cum acţionează Isus?
Metoda lui Isus de a vindeca este diferită de la caz la caz. Pentru unii, foloseşte mijloace vizibile, atingându-Se de bolnavi, luându-i de mână sau chiar întrebuinţând saliva Lui sau noroi. Pentru alţii îi este suficient un singur cuvânt, ca în cazul vindecării fiului slujbaşului împărătesc şi a fiicei femeii canaanence.
În ce priveşte dracii, Isus îi scoate întotdeauna numai prin autoritatea cuvântului şi a poruncii Sale.
În anumite cazuri, Isus cere expresia explicită a credinţei sau a voinţei bolnavului de a fi vindecat: „Credeţi voi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9:28). Sau: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Acest aspect nu este redat în toate împrejurările. Adeseori credinţa celor care cer vindecarea unei rude obţine binecuvântarea, de exemplu în cazul slăbănogului purtat de patru oameni, al slujbaşului împărătesc sau al siro-feniciencei. Necredinţa locuitorilor Nazaretului îl împiedică pe Isus să facă minuni în acest oraş (Matei 13:58).
Credinţa care obţine vindecarea apare mai întâi ca o dorinţă de a se vindeca, apoi ca o încredinţare că Isus poate să vindece, şi apoi ca o cerere umilă şi stăruitoare către Domnul (ca în cazul orbului din Ierihon şi femeia siro-feniciancă).
Comparând minunile lui Isus cu cele ale profeţilor din Vechiul Testament, aceştia au săvârşit minuni în mod ocazional, pe când la Isus, a fost o „ocupaţie zilnică”, însăşi expresia puterii şi personalităţii Sale, o reflectare a gloriei Sale.
Motivul minunilor
De mai multe ori ne este relatat că lui Isus I s-a făcut milă de cei suferinzi. Această milă, dragostea Lui pentru fiecare om, îl îndemna să-i vindece, şi nu plăcerea de a satisface curiozitatea oamenilor pentru supranatural.
Domnul nostru nu a acţionat niciodată din ambiţie personală, ca să iasă din vreo încurcătură sau să Se înalţe în ochii altora. În faţa lui Irod, cu toate că era în pericol de moarte, El n-a făcut nici o minune, deşi Irod dorea să vadă una.
Povestirea ispitirii este foarte revelatoare (Matei 4:1-11). Cu prilejul ispitirii Sale de către diavol, chiar cu scopul, în aparenţă legitim, de a dovedi dumnezeirea şi puterea Lui, Cristos refuză să facă o demonstraţie a dominaţiei Sale asupra naturii sau îngerilor, înainte ca să I-o fi poruncit Dumnezeu. După patruzeci de zile de post, El nu recurge la o minune pentru a scăpa de o strâmtorare fizică extremă. Cu o credinţă totală, El preferă să Se hrănească numai din Cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultare de El. La sugestia Satanei de a provoca o împlinire spectaculoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, Isus răspunde printr-o încredere deplină în Tatăl, printr-o credinţă ce nu aşteaptă doar minuni. El ştie că încrederea totală nu caută miraculosul cu acest scop.
Cristos nu putea să acţioneze decât într-o întreagă dependenţă de Dumnezeu: „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19). Supunerea totală a caracterului uman şi divin al Fiului faţă de voinţa Tatălui era adevărata şi singura metodă a lui Cristos, izvorul puterii Sale, motivul care-L făcea să acţioneze. Prin dependenţa lui Isus faţă de Tatăl, prin credinţa şi ascultarea Lui desăvârşita, a putut Dumnezeu să pătrundă în lume, să-Şi arate puterea Lui de mântuire şi să Se proslăvească.
VALOAREA MINUNILOR
Minuni divine şi minuni înşelătoare
Biblia ne învaţă despre existenţa unor manifestări supranaturale înşelătoare. Este deci important să ştim cum să apreciem valoarea unui miracol prin discernerea originei lui. Supranaturalul în sine nu dovedeşte că autorul său vine de la Dumnezeu, nici că o anumită învăţătură are un caracter divin. Totul depinde de puterea care produce minunea. Atât Satana, cât şi duhurile rele pot face minuni într-o anumită măsură.
Isus a prezis lămurit că se vor arăta Cristoşi mincinoşi şi falşi prooroci, care vor face „semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24; compară şi cu 2 Tesaloniceni 2:9-12; 2 Corinteni 11:14). În Vechiul Testament, Dumnezeu a prevenit poporul Israel împotriva făcătorilor de minuni ca vrăjitori, astrologi sau cei care cheamă morţii (Deuteronom 18:10-12). El a arătat
cum să-i deosebească de un prooroc venit de la El: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei… şi să le slujim!” să nu asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise” (Deuteronom 13:1-3).
Vedem prin aceasta că pentru a dovedi valoarea unui sol sau a unei învăţături, nu este suficientă o demonstraţie miraculoasă. Mai întâi trebuie examinat conţinutul mesajului, cu ajutorul a două criterii:
-
- a)Urmărind învăţătura dacă este dată în numele lui Dumnezeu, spre a întoarce inimile numai spre El sau caută să îndrepte inimile spre alţi dumnezei, spre un om, spre o putere ocultă sau spre o apariţie supranaturală?
- b)Apoi cercetând dacă învăţătura este în armonie cu ceea ce Dumnezeu a revelat deja în Cuvântul Său, în Sfintele Scripturi, „La lege şi la mărturie!” (Isaia 8:20). Nici o minune nu poate dovedi originea divină a unui personaj sau fenomen dacă nu se supune acestei armonii.
Isus indică întotdeauna izvorul mesajului şi al acţiunii Sale: Însuşi Dumnezeu vorbeşte şi acţionează. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Tatăl, care este în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 7:16; 14:10). Revelaţia pe care o aduce Isus conţine elemente noi, dar este dată în numele lui Dumnezeu şi se potriveşte perfect cu proorociile din Vechiul Testament (vezi Ioan 5:43, 46).
Mulţi au ezitat totuşi să creadă ceea ce Cristos zicea despre Sine Însuşi. Evreilor le-au trebuit mai multe veacuri ca să scape de politeismul lor şi să ajungă să creadă într-un singur Dumnezeu. Acum ei trebuia să înţeleagă că Dumnezeul cel unic li se descoperea prin Fiul Său devenit om. Celor care rămâneau nedumeriţi, Isus le prezenta atunci minunile Sale: „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine: credeţi cel puţin pentru lucrările acestea” (Ioan 14:11). Şi apoi: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10:37-38; vezi şi 5:36).
Minunile şi revelaţia
Minunile nu sunt doar dovezi externe care să confirme autoritatea unui trimis al lui Dumnezeu. Ele sunt o parte integrantă a revelaţiei divine, pilde de acţiune concretă. Ele conţin tot atâta învăţătură cât şi cuvântările lui Cristos, şi sunt şi ele menite să producă credinţa (Ioan 11:15). Minunile arată cine este Isus şi ce face El. Prin ele, Domnul îi face pe oameni să priceapă natura Lui şi opera morală pe care a venit s-o împlinească: El este pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa; El vrea să hrănească sufletele; să le elibereze de întunericul răului şi de moartea spirituală.
Vindecările lui Isus sunt semnele biruinţei Lui asupra vrăjmaşului, ale luptei Lui victorioase pentru salvarea victimelor bolii, a posedării demonice şi a păcatului, deoarece Cristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan 3:8). După ce a vindecat pe un îndrăcit, Domnul Se compară cu „omul mai tare care îl leagă pe cel tare” (Luca 11:21-23, Matei 12:29). Iar când ucenicii vin să-I povestească toate miracolele pe care le-au săvârşit în Numele Lui, El declară: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18; verbul „am văzut” indică în limba greacă o acţiune continuă, o contemplare). Izbândă victorioasă a Mântuitorului avea să se realizeze pe cruce.
În sfârşit, să notăm elementul profetic conţinut de minuni, învierile prin puterea lui Cristos anunţă propria Lui înviere, şi toate semnele Lui prefigurează gloria Împărăţiei pe care o va stabili definitiv la întoarcerea Lui.
Concluzie
Deci valoarea unei minuni se poate rezuma astfel:
- Minunea în sine nu este dovada originii divine a unei învăţături sau descoperiri, decât dacă acestea din urmă sunt date în numele Tatălui şi în acord cu Scripturile.
- Minunile confirmă autoritatea slujitorilor lui Dumnezeu şi sunt în armonie cu caracterul divin al mesajului lor.
- Minunile sunt o parte integrantă din revelaţia lui Dumnezeu, o învăţătură tradusă în fapte, o manifestare a salvării oferite de Cristos şi a venirii Împărăţiei Lui.
Încheiem prin a aminti că nu trebuie să dăm minunilor faţă de credinţa noastră, o importanţă exagerată. Isus i-a mustrat pe aceia care voiau să-şi bizuie credinţa pe evenimente miraculoase: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (Ioan 4:48). Credinţa trebuie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu; şi dacă are loc vreo minune, atunci să se întemeieze pe descoperirea lui Dumnezeu prin această minune, şi nu pe minunea însăşi. În pilda cu Lazăr şi bogatul nemilostiv, Cristos declară: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31). Acest adevăr s-a dovedit prea bine după învierea lui Lazăr, fratele Mariei, precum şi după cea a Domnului Însuşi.
Încrederea finală a credinciosului se reazemă pe Dumnezeu, pe adevărul celor descoperite prin El, şi pe mărturia lăuntrică dată despre acest adevăr de către Duhul Sfânt. „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16). Duhul Sfânt este autoritatea decisivă care produce certitudine în inimile noastre.
CÂTEVA MINUNI DEOSEBITE
Câteva minuni prezintă la prima vedere dificultăţi de interpretare, şi împrejurările lor ridică anumite întrebări, pe care le vom examina pe scurt.
Apa schimbată în vin
Această minune săvârşită asupra naturii a fost foarte criticată (Ioan 2:1-11). Ioan ne spune: „Acest început al semnelor (minunilor) l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El”. Acesta este începutul, adică întâia minune a Domnului; această afirmare neagă dintr-odată toate poveştile post-evanghelice, apocrife, cu miracolele extraordinare făcute de Isus copil. În Cana, după botezul şi ispitirea Lui, Cristos începe să dezvăluie adevărata Lui natură şi puterea Lui. În pragul carierei Sale publice, această minune este în mod vădit profetică. De fapt, ea este o pildă. Domnul nostru venea, nu să îmbunătăţească, ci să transforme vieţile, dându-le o calitate cu totul nouă. El avea să înlocuiască vechiul legământ şi tradiţiile evreieşti de purificare printr-un legământ nou, legământul prin sângele Lui, care vorbeşte mai bine decât cel al jertfelor. Una din ultimele Lui fapte înainte de a muri a fost aceea de a le lăsa ucenicilor semnul acestui legământ, sub acelaşi simbol, al vinului.
Noi putem fi siguri că în Cana, Isus n-a acţionat spre a încuraja băutura. Ci a vrut să Se reveleze pe Sine şi misiunea Lui viitoare, participând în acelaşi timp la bucuria omenească a căsătoriei şi sfinţind-o prin prezenţa Lui. Fiecare rămâne răspunzător de felul cum se foloseşte de bunurile din natură. Vedeţi altundeva ce soluţie radicală porunceşte Cristos cu privire la orice este un prilej de poticnire pentru om (Marcu 9:43-50). Nunul menţionează excesele frecvente care se făceau în epoca aceea, fără să le aprobe. Cuvintele lui dimpotrivă subliniază diferenţa între metoda lumii şi cea a lui Isus: oamenii, după ce te-au îmbătat, ajung repede fără vin şi-ţi dau „ce-i mai puţin bun” (original: „cel mai rău”); Cristos însă, mirele anunţat de Ioan Botezătorul, care aşteaptă pe ai Săi la banchetul ceresc, rezervă totdeauna ce-i mai bun pentru sfârşit (Matei 26:29; vezi şi Apocalipsa 19:7-9).
Blestemarea smochinului
Această minune a fost dezaprobată de unii oameni ca nedemnă pentru Cristos; aceasta din pricină că ei nu au înţeles despre ce este vorba (Matei 21:18-19; Marcu 11:12-14, 20). Isus acţiona totdeauna ca să înveţe pe oameni ceva; această minune este un semn, o pildă, nu un gest de nerăbdare. Este singura minune de judecată pe care Domnul a săvârşit-o, nu asupra oamenilor, ci asupra unui pom.
Smochinele apar pe pom înaintea frunzelor. Se poate vedea deci dinainte dacă va fi o recoltă sau nu. Deseori, poamele din anul trecut aşteaptă timp de un an, anotimpul următor, ca să se coacă. Isus a putut constata, apropiindu-se de smochin, că nu era nici urmă de fructe, în ciuda frunzişului timpuriu înşelător.
În Vechiul Testament, smochinul este un simbol al poporului evreu. Cristos, venind la iudei, găsise la ei multe frunze (datinile şi evlavia lor exterioară), dar nici o promisiune de roade. Uscarea pomului la porunca Domnului era deci semnul profetic al dezastrului ce avea să se năpustească peste Ierusalim, când răbdarea lui Dumnezeu, ilustrată prin cuvântul din Luca 13:6-9, se va sfârşi.
Isus a mai folosit această minune ca să-i înveţe pe ucenici că prin credinţă se poate obţine înlăturarea oricărei piedici, fie ea cât de mare (Marcu 11:22-24).
A doua înmulţire a pâinilor
Anumiţi critici au vrut să vadă în acest miracol (Matei 15:32-38; Marcu 8:1-9) o a doua povestire a primei înmulţiri a pâinilor, dar amănuntele şi împrejurările contrazic această afirmaţie. La întâia înmulţire a pâinilor s-au săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, şi s-au ridicat douăsprezece coşniţe cu resturi. La a doua înmulţire erau patru mii de suflete, hrănite cu şapte pâini şi câţiva peştişori, şi s-au strâns şapte coşniţe cu fărâmituri. Atât locul minunii cât şi publicul erau diferite. A doua oară erau un foarte mare număr de bolnavi şi numeroşi oameni dintre „neamuri” veniţi în grabă din ţinuturile ne-evreieşti pe care Isus tocmai le vizitase, mai ales din Decapole. La prima înmulţire însă, majoritatea ascultătorilor erau evrei. Apoi, Cristos însuşi vorbeşte clar de două înmulţiri ale pâinilor deosebite (Marcu 8:19-20 şi Matei 16:9-10).
Îndrăciţii gadareni
Acest miracol revelează marea putere a lui Isus asupra demonilor (Matei 8; Marcu 5 şi Luca 8). Cristos îi cunoştea; când vorbea despre ei sau Se adresa lor, nu Se folosea de o simplă imagine uzuală în epoca aceea, ci îi considera ca pe nişte personalităţi din lumea spiritelor rele, înzestrate cu voinţă şi capabile să pună stăpânire peste un om.
Matei vorbeşte de doi îndrăciţi, pe când Marcu şi Luca nu menţionează decât unul, cazul cel mai frapant, care l-a făcut pe cel de al doilea să treacă în plan secundar. Duhurile rele care locuiau în omul cel imposibil de legat cu lanţuri erau teribil de răzvrătite şi au discutat multă vreme cu Isus. Domnul nu i-a trimis pe draci în porci, ci le-a îngăduit doar să intre în ei. Ceea ce s-a întâmplat atunci scoate la iveală realitatea redutabilă a puterii lor pe care o izgonea, precum şi certitudinea eliberării pentru omul astfel scăpat. Acţiunea legiunii de draci asupra porcilor arată că lumea animală este mai lesne influenţată de lumea duhurilor rele decât credem noi; iar faptul că turma înnebunită a pierit repezindu-se de pe faleză în lac ne învaţă că duhurile rele sfârşesc întotdeauna prin a se distruge pe ele însele. S-au aruncat singure chiar în adâncul în care-L rugau fierbinte pe Isus să nu le trimită.
Şi în definitiv, dacă proprietarii porcilor erau iudei, cărora Legea lui Moise le interzicea creşterea acestor animale, poate că Cristos a îngăduit pierderea turmei ca judecată şi avertisment.
CHESTIONARUL VI.
- Întrebări despre materia cursului
- Cine ar fi putut nega minunile din evanghelii dacă ar fi fost inventate mai târziu? Dacă suprimăm minunile din evanghelii, ce se mai elimină în acelaşi timp?
- Ce deosebeşte minunea, de un simplu concurs de împrejurări uimitoare?
-
- a) Puteţi indica o asemănare fundamentală între universul material şi cel supranatural?
- b)După Coloseni 1:16, ce loc ocupă Isus Cristos în aceste două universuri?
- Daţi pe scurt două răspunsuri obiecţiunii după care minunea, fiind opusă legilor naturii stabilite de Dumnezeu, n-ar putea să provină de la El şi nici măcar să existe:
a)
b)..
- Daţi cele trei cuvinte folosite de Noul Testament pentru a desemna minunile, cu aspectul pe care fiecare din aceste termene îl subliniază:
a)
b)
c)
- Enumeraţi patru împrejurări în care îngerii au un rol
În viaţa lui Isus:
a)
b)
c)
d)
- Care este valoarea trecerii lui Isus prin etapele vieţii omeneşti?
-
- a) Câţi leproşi au fost vindecaţi, conform evangheliilor (vindecări redate cu unele detalii)?
-
- b)Câţi orbi?
- c)Câţi paralitici?
-
- Indicaţi două minuni din perioada principală a misiunii lui Isus (inclusiv călătoriile spre nord) redate numai de:
-
- a) Matei …b) Marcu
-
- c)Luca
- d) Ioan
-
- Unde s-au petrecut următoarele minuni:
-
- a)Vindecarea femeii gârbove de optsprezece ani?
-
- b)Vindecarea femeii cu scurgere de sânge?
-
- c)Învierea lui Lazăr?
- d)Vindecarea robului sutaşului?
- Câte minuni a săvârşit Isus în copilăria şi tinereţea Lui? Confirmaţi răspunsul dvs. cu o referinţă din evanghelii.
-
- În ce chip a vindecat Isus:
-
- a)Pe omul surdo-mut?
-
- b)Pe orbul din naştere?
- c)Pe soacra lui Petru?
- Din ce cauză vindeca Isus bolnavii?
a)
b)
- Rezumaţi în câteva cuvinte valoarea unei minuni dumnezeieşti:
- Ce surse diferite poate avea o minune?
- Cum se recunoaşte originea divină a unei minuni?
-
- a) Ce dovezi aducea Isus ca să sprijine adevărul cu privire la El şi la învăţătura Lui?
- b)Pe ce trebuie să se sprijine credinţa noastră în primul rând?
- Indicaţi diferenţa dintre cele două înmulţiri ale pâinilor: Ce fel de public. Numărul de oameni hrăniţi. Coşniţele cu resturi, în ce perioadă din an a avut loc prima înmulţire? (Ioan 6).
- În ce mod fac vindecările lui Isus parte integrantă din revelaţie?
-
- Care învăţătură profetică conţine:
-
- a)primul miracol al lui Isus asupra naturii?
- b)ultimul Lui miracol asupra naturii?
- Studiu biblic personal
După lista celor treizeci şi cinci minuni dată în carte, recitiţi minunile care vă sunt cel mai puţin cunoscute.
-
- În istorisirea vindecării fiului slujbaşului împărătesc, slăbănogului purtat de patru inşi, omului cu mâna uscată, femeii cu scurgere de sânge, a fiicei siro-feniciene, a celor zece leproşi, indicaţi pe scurt:
-
- a)Caracteristicile credinţei manifestate în fiecare caz.
- b)Atitudinea lui Isus.
-
- a) Care au fost reacţiile duhurilor rele în faţa lui Isus?
-
- b)Care a fost atitudinea lui Isus faţă de ele?
- c)Care va fi rolul îngerilor la sfârşitul lumii?
- Studiaţi pe scurt relaţia între păcat şi boală în istorisirile cu paraliticul din Betesda, cu slăbănogul purtat de patru oameni şi cu orbul din naştere.
- Recitiţi Matei 7:15-20 şi 12:22-33 şi comparaţi şi cu Isaia 5:20. Întregiţi descrierea criteriului care îngăduie să se recunoască natura bună sau rea a unui prooroc sau a unei minuni.
- Aplicaţie practică
- Am subliniat deja că Crucea lui Isus Cristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, care moare pentru păcatele noastre, este însuşi izvorul adevăratului creştinism. Ea este deci un criteriu esenţial ca să se încerce dacă un prooroc, o învăţătură, o mişcare, o practică religioasă, un eveniment miraculos (viziune, apariţie, voce, revelaţie, daruri supranaturale), etc., vin de la Dumnezeu. Tot ceea ce nu are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat nu provine dintr-o sursă divină. Am eu vreo revizuire de făcut printre mişcările, crezurile şi practicile la care poate am luat parte, dar care nu corespund acestui criteriu vital?
- Care este pentru mine personal semnificaţia minunii perdelei rupte? Vezi Matei 27:51; Evrei 10:19-22 şi 4:16; compară şi cu Leviticul 16:15.
- Am experimentat eu puterea lui Isus, care să mă elibereze de păcat sau de duhuri rele, şi cum o pot eu face urmând exemplul pe care mi-l dau vindecările din evanghelii?
- A se învăţa pe dinafară şi a se copia Matei 28:18 şi 7:17-18,20.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VI
- Despre materia cursului
- Martorii oculari, care mai trăiau când s-au scris evenimentele. Numeroase cuvinte ale lui Isus, rostite cu prilejul vreunei minuni. Ele n-ar mai avea nici un rost.
- Minunea este produsă de o voinţă şi de o inteligenţă superioară, în împrejurări date şi cu un scop moral precis.
-
- a) Amândouă sunt create de aceeaşi inteligenţă divină şi cârmuite de voinţa Sa.
- b)Locul cel dintâi, El fiind izvorul şi scopul amândurora.
-
- a) Minunile de vindecare restabilesc ordinea într-un trup.
- b)Minunile nu distrug legile naturale, ci le înlătură momentan, făcând să intervină o lege superioară.
-
- a) Minune = putere.
-
- b)Miracol = eveniment excepţional, izbitor.
- c)Semn = fapt care atrage atenţia asupra unei realităţi spirituale.
-
- a) Ei aduc păstorilor vestea naşterii Lui.
-
- b)Ei îi slujesc după ispitirea Lui.
-
- c)Un înger îl întăreşte în Ghetsimani.
- d)Un înger vesteşte învierea Lui.
- A fost o minune continuă fără de care Isus nu ar fi fost pe deplin om ca şi noi, în toate etapele vieţii. El poate să ne înţeleagă în toate privinţele.
-
- a) Unsprezece (unul, plus alţi zece deodată).
-
- b)Şapte.
- c)Trei (vezi cel din Matei 8:6) sau patru dacă se numără şi omul cu mâna uscată.
-
- a) Doi orbi vindecaţi; un duh mut izgonit.
-
- b)Un surdo-mut vindecat; orbul din Betsaida vindecat.
-
- c)Prima pescuire minunată; învierea fiului văduvei.
- d)Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc; vindecarea slăbănogului din Betesda.
-
- a) Într-o sinagogă, probabil în Perea.
-
- b)În aer liber, în mijlocul mulţimii, aproape de lacul Galileii.
-
- c)În Betania, într-un mormânt.
- d)În Capernaum.
- Nici una, căci Ioan 2:11 ne spune că minunea din nunta în Cana Galileii a fost întâiul miracol al lui Isus, care avea atunci vreo treizeci de ani.
-
- a) El îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu saliva Lui, şi printr-un suspin de milă şi o rugăciune porunceşte mecanismului blocat să se deschidă.
-
- b)El Se foloseşte, de asemeni, de saliva Lui, adăugând puţin pământ, apoi şi de apa unui izvor unde orbul trebuie să se spele el însuşi.
- c)El ceartă febra; ia pe bolnavă de mână şi o ridică.
-
- a) Ca să asculte de ceea ce Tatăl îi arăta şi îi poruncea să facă.
- b)Din dragoste, milă şi pentru a răspunde credinţei celor ce-L solicitau.
- Ea confirmă autoritatea slujitorului lui Dumnezeu şi a învăţăturii sale; ea este în sine o revelaţie a lui Dumnezeu, prefigurând slava Împărăţiei Lui.
- O sursă satanică, înşelătoare; o sursă divină, bună şi adevărată.
- După învăţătura care o însoţeşte, şi după rezultate: această învăţătură trebuie să fie adusă în numele lui Dumnezeu, şi să îndrepte inimile către El, către Isus Cristos, precum şi să fie de acord cu revelaţia Scripturii.
-
- a) Lucrările Sale, minunile Sale (Ioan 5:36).
- b)Pe Însuşi Dumnezeu, pe veridicitatea Cuvântului Său, despre care mărturiseşte Duhul Sfânt.
- Prima înmulţire: public mai ales evreiesc, cinci mii de oameni hrăniţi, douăsprezece coşniţe cu resturi. Ea a avut loc primăvara, puţin înainte de sărbătoarea Paştelor, Ioan 6:4.
A doua înmulţire: oameni din Decapole, mulţi bolnavi, patru mii de oameni, şapte coşniţe cu resturi.
- Ele sunt pilde în acţiune, exprimând în mod vizibil puterea lui Isus pentru eliberarea sufletului şi vindecarea de păcat.
-
- a) Apa schimbată în vin era imaginea transformării naturii (viaţa nouă), pe care Isus venea s-o aducă în vieţi sub legământul cel nou.
- b)A doua pescuire minunată prevestea numeroasele suflete pe care ucenicii aveau să le „pescuiască” pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nemaiacţionând prin eforturile lor proprii, ci cu ajutorul lui Isus.
- Studiu biblic personal
-
- Slujbaşul împărătesc cu fiul său:
-
- a)rugăminţi repetate, credinţă doar în cuvântul Lui.
- b)Isus îl încearcă (Ioan 4:48), apoi îi vesteşte vindecarea pe care o săvârşeşte de la distanţă.
Slăbănogul purtat de patru oameni:
-
- a)stăruinţă şi iscusinţă în a birui obstacolele; ascultarea slăbănogului de porunca lui Isus.
- b)Isus pătrunde viaţa ascunsă a slăbănogului. El îi vindecă mai întâi sufletul (iertarea păcatelor), şi apoi îi dă o poruncă practică precisă.
Omul cu mâna uscată:
-
- a)ascultare de poruncile lui Isus.
- b)Isus foloseşte ocazia ca să înveţe pe iudei, fără să-I pese de criticile şi de vrăjmăşia pe care o va stârni. Porunci precise în timpul vindecării vizibile de toţi.
Femeia cu scurgere de sânge:
-
- a)deşi timidă ajunge să-şi împlinească gândul cutezător al credinţei ei.
- b)Isus scoate în evidenţă această credinţă ascunsă, o obligă să şi-o mărturisească şi o îmbărbătează (Matei 9:22).
Siro-fenicianca:
-
- a)strigăte insistente şi cuviincioase; voinţă stăruitoare, în ciuda unui refuz aparent; umilinţă.
- b)Isus o încearcă prin tăcere, apoi cu un refuz; în sfârşit laudă credinţa ei şi îi vindecă fiica de la distanţă.
Cei zece leproşi:
-
- a)Cerere de la distanţă, apel la milă; ascultare, chiar înainte de a vedea vindecarea; recunoştinţa samariteanului faţă de Dumnezeu.
- b)Porunca rapidă a lui Isus; mustrarea celor nerecunoscători, făgăduinţă deosebită celui care şi-a manifestat credinţa prin recunoştinţă.
-
- a) Ei se agitau, ţipau, îşi scuturau victima. Recunoşteau natura divină a lui Isus, prezenţa Lui însă le era insuportabilă: ei erau demascaţi. Câteodată discutau, îl implorau, dar nu puteau să reziste poruncilor şi autorităţii Sale.
-
- b)Isus le vorbeşte direct, ca unor persoane; El le pune întrebări, adeseori le impune tăcerea, îi scoate afară întotdeauna prin autoritatea cuvântului Său, le interzice să revină. Se informează şi de originea posesiunii (Marcu 9:21).
- c)Îngerii vor însoţi pe Cristos în slava Sa, vor aduna pe cei aleşi şi vor despărţi pe cei răi de cei buni, ca să execute judecata lui Dumnezeu.
- Păcatul nu este neapărat cauza bolii sau morţii (Ioan 9:3; Luca 13:1-5). Povestirea cu slăbănogul purtat de patru oameni arată totuşi că condiţia fizică este adeseori legată de condiţia spirituală, şi că Isus nu consideră vindecarea trupească decât în vederea celei sufleteşti. Dacă vindecarea spirituală nu a precedat pe cea a trupului, ea trebuie în orice caz să o urmeze, altfel binecuvântarea se va schimba în blestem (Ioan 5:14; vezi şi 9:35-38).
-
- Pentru a recunoaşte natura bună sau rea a unui prooroc sau a unei minuni, trebuie luat în considerare un criteriu dublu:
-
- a)a privi la roade, rezultate, fapte.
- b)a examina pomul, izvorul, în numele cui este produsă roada. Dacă unul din aceşti doi (fructul sau pomul) este rău, contrariu revelaţiei lui Dumnezeu în Scripturi, şi restul este rău, în ciuda aparenţelor favorabile.
- Aplicaţie practică
- Numeroase secte, diverse mişcări, asociaţii culturale sau religioase au drept bază viziuni sau practici şi concepţii care nu-L pun în centru pe Isus Cristos cel răstignit. Spiritismul şi ocultismul sub toate formele sunt interzise de Dumnezeu (Deuteronom 18:11).
- Perdeaua ruptă în mod miraculos simbolizează trupul rupt, frânt al lui Isus, prin care îmi este deschis accesul în însăşi prezenţa lui Dumnezeu, locul Prea Sfânt (din Exodul 26:33-34, Leviticul 16:15) adică la scaunul harului.
- Pot fi eliberat punând în aplicare credinţa descrisă mai sus (B 1):
1) Crezând că Isus poate şi vrea să mă dezrobească.
2) Venind la El şi cerându-I umil această eliberare.
3) Cu o atitudine stăruitoare, nu sub impulsul unui moment.
4) Bizuindu-mă, nu pe simţirile sau pe eforturile mele, ci pe Cuvântul lui Isus, pe Scriptură (vezi şi întâia Epistolă a lui Ioan 3:5,8; Ioan 10:10). El Şi-a dat viaţa ca să mă elibereze, şi dacă îl rog să acţioneze, o face! Atunci să exprim credinţa mea:
-
- a)prin ascultare, cu tăria pe care El mi-o dă îndată,
-
- b) spunându-i: „Îţi mulţumesc!”
- c)prin mărturisirea în faţa tuturor.
Nu pot să-L rog pe Cristos să izgonească răul din mine fără să accept ca El să intre în locul lui ca Stăpân, cu viaţa şi puterea Sa. Împreună cu El, voi învăţa cum să rezist duşmanului, care nu va mai putea să atace decât de afară.
CAPITOLUL VII
Învăţătura lui Cristos
În ochii mulţimii, Isus era mai ales Cel ce vorbeşte şi învaţă (Matei 5:2). Oamenii I se adresau numindu-L „Învăţătorule”, „Rabbi”.
În sensul general al cuvântului există mai multe moduri de a învăţa pe alţii. Se poate învăţa cu vorba, cu fapta, cu exemplul caracterului; poţi să înveţi şi punând pe alţii la lucru, încredinţându-le o lucrare. Isus S-a folosit de toate aceste metode. Trebuie să ne amintim mereu că viaţa Lui a fost tot atât de instructivă ca şi cuvintele Sale. Fiinţa şi faptele Lui nu se pot disocia de cuvintele Sale.
Desigur că ucenicii au beneficiat de învăţătura cea mai completă. Cristos i-a format prin influenţa caracterului Său şi a exemplului dat, pe care ei le-au putut urmări zi de zi trăind în intimitatea Lui. Ei au putut observa atitudinea Lui în fel de fel de împrejurări concrete, primind lecţii din smerenia, autoritatea, dragostea şi răbdarea, credinţa, felul Lui de a lucra cu ei împreună, precum şi din viaţa Lui de rugăciune. Domnul i-a mai instruit şi încredinţându-le câte o misiune prin care i-a învăţat să se încreadă în puterea Numelui pe care-L propovăduiau. Apoi puteau să-I pună oricând întrebări Învăţătorului lor; astfel ei au primit în intimitate numeroase explicaţii suplimentare după cuvântările adresate mulţimilor sau vrăjmaşilor Lui. Ei au fost martori la descoperiri deosebite, ca Schimbarea la Faţă sau ultimele cuvântări ale Domnului cu ei în odaia de sus.
CARACTERUL ÎNVĂŢĂTURII LUI CRISTOS
Autoritatea
Primul caracter izbitor al învăţăturii lui Isus este autoritatea ei. Cele patru evanghelii mărturisesc despre puterea cuvintelor Sale şi despre puternica impresie pe care o produceau ascultătorilor Lui: „Noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7:28-29). „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?” se miră oamenii din Nazaret (Marcu 6:2). Un fruntaş al iudeilor mărturiseşte cu respect: „Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu” (Ioan 3:2). Până şi cei care fuseseră trimişi ca să-L prindă pe Isus sunt aşa de subjugaţi de cuvântul Său încât se întorc cu mâinile goale, declarând: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46).
Ce spune Isus de propria Sa învăţătură
Afirmaţiile lui Cristos despre învăţătura Lui sunt tot atât de absolute ca cele privitoare la Persoana Lui:
- El pune autoritatea cuvintelor Sale mai presus decât Legea Vechiului Legământ: „S-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun”, repetă El de mai multe ori în predica de pe munte, subliniind totuşi că n-a venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească. El are în faţa sabatului şi a tradiţiilor evreieşti o atitudine de Stăpân. Isus depăşeşte învăţătura rabinilor şi cărturarilor din vremea Lui, precum şi cea din toate vremurile.
- Autoritatea cuvintelor Sale este divină. Când vorbeşte, El rosteşte cuvintele lui Dumnezeu: „Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc… De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun cum Mi le-a spus Tatăl” (Ioan 12:49-50). Acest adevăr important este subliniat şi de discuţiile separate cu ucenicii (Ioan 14:10, 24). Izvorul cuvintelor Sale şi al autorităţii lor este acelaşi ca cel al minunilor Sale, adică Însuşi Dumnezeu.
- Cristos oferă oamenilor un criteriu infailibil de a recunoaşte dacă cuvintele Lui sunt de la Dumnezeu sau nu. Acest criteriu este ascultarea: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu său dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Aceasta completează şi criteriul pe care l-am menţionat cu privire la miracole.
- Cuvintele Sale, când sunt crezute, şi împlinite, conduc la Dumnezeu şi aduc viaţa veşnică (Ioan 5:24; 8:51). Ele sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63).
- Domnul afirmă că învăţătura Lui este singura temelie solidă pe care oamenii pot clădi ca să scape de pierzare în ziua de strâmtorare şi de judecată (Matei 7:24-27).
- Cuvintele lui Cristos sunt legea divină prin care oamenii vor fi judecaţi (Ioan 12:47-48). Cine le primeşte intră în familia lui Dumnezeu şi nu va fi respins în cer (Luca 8:21; 9:26).
- În sfârşit, Isus atribuie mesajului Său o autoritate supremă şi veşnică: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21:33).
Cel care vorbeşte astfel, a cărui valoare este recunoscută de toţi şi a cărui învăţătură a transformat cursul istoriei, este ceea ce pretindea că este: Fiul lui Dumnezeu Întrupat, care dă lumii cuvintele lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.
Stilul
Isus S-a folosit de forme de limbaj extrem de variate. Calităţile cele mai izbitoare ale stilului Său sunt simplitatea şi concizia (precizia).
El S-a folosit mereu de imagini concrete luate din viaţa de toate zilele. Natura, animalele, plantele, agricultura, treburile casnice, comerţul, întâmplările, lumea socială, politică sau religioasă I-au furnizat numeroase ilustrări.
Adeseori El a vorbit în pilde, pe care le vom studia aparte. Acest fel de a învăţa îi ajuta pe cei slabi, pe cei înceţi la pricepere, nepregătiţi spiritual. Era şi în acelaşi timp o aplicaţie a principiului: „Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7:6).
Cu iudeii şi cu fruntaşii poporului, mai învăţaţi şi împietriţi în prejudecăţile lor, Isus S-a folosit mai mult de o formă de discuţie şi de raţionament, diferită de cuvântările Sale către mulţimi.
Câteodată S-a exprimat şi într-un stil apocaliptic, de exemplu în prevestirile Sale adresate ucenicilor pe muntele Măslinilor.
În sfârşit, Domnul a folosit mereu repetiţia, în public sau în particular, o metodă pe care o foloseşte orice bun pedagog chiar şi în zilele noastre. Am văzut că Luca redă în felurite ocazii anumite părţi din predica de pe munte, precum şi proorocii cu privire la întoarcerea lui Cristos.
Aceste repetiţii explică într-o mare măsura diferenţele neînsemnate care se pot observa între povestirile paralele din evanghelii.
ATITUDINEA LUI ISUS FAŢĂ DE VECHIUL TESTAMENT
Am observat deja că tot Vechiul Testament este o pregătire a venirii lui Cristos. Domnul urmează proorocilor şi Se bizuie în întregime pe Scripturi. El face continuu aluzii la ele, le citează şi Se foloseşte de imaginile lor oricând.
- El afirmă că tot Vechiul Testament mărturiseşte despre El şi îşi găseşte împlinirea în El. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:39-40; vezi şi Luca 4:21; 24:27, 44-47). Departe de a contrazice vechea Lege, prin noutatea învăţăturii Lui, punea la iveală esenţa profundă a Vechiului Legământ (Matei 5:17-48).
- În ochii lui Isus, Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat de Duhul Sfânt, şi totodată autoritatea supremă cu care El ţine piept ispitirilor lui Satan (Matei 4:4, 7, 10). Isus confirmă experienţa lui Iona, adeseori negată; ea a fost un eveniment istoric care va conta în ziua judecăţii (Matei 12:39-41). El declară (Marcu 12:36) că David era insuflat de Duhul Sfânt când a scris psalmul său. În sfârşit, gândul Domnului este rezumat în mod semnificativ în Ioan 10:35, unde El numeşte Vechiul Testament „Cuvântul lui Dumnezeu”, adăugind că „Scriptura nu poate fi desfiinţată”.
Aceasta fiind atitudinea Domnului nostru în faţa Vechiului Testament, noi nu putem face mai bine decât să-L imităm, respingând criticile negative care caută să submineze valoarea istorică, spirituală şi adevărul divin al Scripturilor. Fără să fie bazate pe fapte, unele critici caută să deformeze mărturia întregului Vechi Testament despre Isus Cristos, Cel care a revelat pe Dumnezeul Legământului şi al proorocilor în mod unic şi desăvârşit.
CE NE ÎNVAŢĂ ISUS
Persoana lui Dumnezeu
Isus nu ţine cuvântări abstracte despre Dumnezeu. El Se prezintă ca Acela care îl face cunoscut pe Tatăl. Persoana lui Isus, cuvintele Sale, ce se poate vedea şi auzi de la El, dezvăluie Persoana lui Dumnezeu. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, spune El (Ioan 14:9). Iar Ioan, ucenicul Său, repetă: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Deci noi putem descoperi fiinţa şi caracterul lui Dumnezeu privindu-L pe Isus Cristos. Această descoperire se poate rezuma prin două cuvinte: „Dragoste” şi „sfinţenie”.
Cu toate acestea, Domnul nostru mărturiseşte deseori că Dumnezeu poate totul (atotputernicia Lui, Matei 19:26) şi că El ştie totul (atotştiinţa Sa, Matei 10:29).
În Evanghelia după Ioan 4:24, Isus o învaţă pe femeia samariteană că „Dumnezeu este Duh”. El nu este limitat de spaţiu, nici nu este legat de un loc sau de un templu oarecare. Cristos afirmă acest adevăr, care pare abstract, pentru că implică o consecinţă foarte importantă: Te poţi apropia şi închina lui Dumnezeu oriunde, dar nu cu jertfe şi ritualuri, ci El trebuie adorat prin duhul nostru (partea cea mai sensibilă a fiinţei noastre) în mod sincer, care să se traducă practic prin fapte adevărate: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”.
Isus a întrupat dragostea lui Dumnezeu în toată plinătatea ei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul lui Fiu” (Ioan 3:16). În privinţa aceasta, cea mai mare descoperire făcută oamenilor de Cristos este că Dumnezeu este Tatăl. Aşa numeşte El pe Dumnezeu, aşa I Se adresează. Numele divin al Tatălui, atât de personal, revine de 189 ori în evanghelii, dintre care 124 de ori în Evanghelia după Ioan; acest Nume reprezintă ceea ce a fost Iehova (Domnul Dumnezeu) În Vechiul Testament: Numele care rezumă toată revelaţia divină.
Cristos S-a folosit de acest termen de Tată în mai multe sensuri:
- În relaţie cu Sine Însuşi. Relaţia care uneşte pe Dumnezeu cu Isus este unică, în mai multe pasaje din evanghelii, Cristos distinge cu grijă pronumele: Tatăl „Meu” şi Tatăl „vostru” (Ioan 20:17; vezi şi Matei 11:27; 16:17; Luca 2:49; 22:29). Aceste pasaje arată că relaţia de Fiu cu Tatăl nu se mai poate aplica nimănui în acelaşi fel. Iudeii o înţeleseră bine: Isus Se declara de aceeaşi natură cu Dumnezeu. Numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Lui, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:17-18).
- În relaţie cu ucenicii. Dumnezeu este Tatăl celor care cred în El prin Isus Cristos. Această revelaţie este uluitoare! Când Domnul i-a învăţat pe ucenici să spună „Tatăl nostru” (Matei 6:9 şi Luca 11:2), El i-a învăţat unul din adevărurile cele mai adânci privitoare la Dumnezeu, în foarte numeroase pasaje, El repetă expresia „Tatăl vostru”, (de exemplu în Matei 5:16, 45, 48; 6:9, 18, 26, 32; 7:11 şi Ioan 20:17). Întreg Noul Testament confirmă că oricine crede în Cristos şi primeşte Duhul Său devine un copil al Tatălui (vezi Romani 8:15-16).
- În relaţie cu toţi oamenii, buni sau răi. S-a discutat mult dacă Isus a dat sau nu o învăţătură despre paternitatea universală a lui Dumnezeu. De fapt, El nu a vorbit despre Dumnezeu ca fiind Tatăl tuturor oamenilor; descrie însă bunătatea şi mila Lui universală, grija Sa de Tată, de care beneficiază toţi oamenii, buni sau răi (Matei 5:45; Luca 6:35). Numai aceia care au intrat în legătură cu Dumnezeu prin credinţa în Fiul Său cei care sunt născuţi din El, au dreptul să se numească copiii Lui (Ioan 1:12). Astfel Domnul face deosebire între fiii Împărăţiei şi fiii celui rău (Matei 13:38; Ioan 8:41-44).
Omul
- Valoarea omului. Isus a dat învăţătură despre valoarea inestimabilă a sufletului omenesc. Ea este fără preţ pentru fiecare individ (Matei 10:30-31; Luca 6:7, 9). Ea este cu mult superioară bunurilor materiale. „Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15). Chiar şi păcătoşii cei mai decăzuţi sunt de mare preţ în ochii lui Dumnezeu, pentru că Isus a venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10).
- Păcatul omului. Vorbind despre universalitatea păcatului, Cristos afirmă că însăşi natura omului este „rea” (Matei 12:34; Luca 11:13). Din inima lui ies tot felul de păcate şi necuraţii (Marcu 7:20-23). Isus vorbeşte adeseori de păcătoşi şi de păcat. El Se foloseşte de mai multe imagini ca să descrie ravagiile răului în om: păcatul este o orbire, o boală, o înrobire, o greşeală (datorie), este întuneric. Omul este pierdut (Luca 15; 19:10). Dacă nu se pocăieşte şi nu crede în Cristos, va sfârşi prin a pieri (Matei 16:25; 18:3; Luca 13:1-5; Ioan 3:16).
- Necesitatea pocăinţei pentru om. Toţi oamenii trebuie să se pocăiască (Marcu 1:15). Singur acela care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” este justificat înaintea Domnului (Luca 18:13-14). Toţi trebuie să înveţe să spună: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Luca 11:4). Oricât de bun şi drept s-ar crede cineva, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu fără pocăinţă şi întoarcere la El (Matei 18:3). Nici practicile lui religioase, nici aparenţa lui evlavioasă şi morală nu îl pot salva (Matei 5:20). Când Isus vorbeşte de cei neprihăniţi sau de cei „sănătoşi” (Matei 9:12-13), El indică pe cei care au fost justificaţi prin pocăinţă, sau câteodată, pe cei care se cred fără prihană. Or, tocmai păcatul acelora care „se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi” rămâne (Ioan 9:41; Matei 5:20; Luca 16:15; 18:9, 14).
Mântuirea
Mântuirea este fie viaţa veşnică (Matei 19:29; 25:46; Ioan 10:28), fie apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10:15; Matei 25:l-13). Iar viaţa veşnică este a cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos (Ioan 17:3).
Domnul a întrebuinţat adeseori cuvântul „a mântui” în contrast cu expresiile „pierzare, distrugere, a pieri, moarte”. A mântui înseamnă literal: „a da viaţa”.
Răspunderea omului constă în a se pocăi şi a crede. Pocăinţa, adică schimbarea radicală a duhului, care respinge păcatul şi se întoarce la Dumnezeu, este condiţia cea dintâi pentru a primi mântuirea (Marcu 1:15; Luca 24:47). Credinţa, şi anume cea care se traduce prin fapte, trebuie să o însoţească. Isus se prezintă El Însuşi ca obiect al credinţei (Matei 10:32; Ioan 3:14-18; 6:47; 7:37-38).
Rolul lui Dumnezeu este de a dărui mântuirea, adică a transmite viaţa lui Isus Cristos prin prezenţa Duhului Sfânt (Ioan 7:38-39). Dumnezeu este Acela care împlineşte în întregime opera regenerării (Ioan 1:13). Omul trebuie să treacă printr-o nouă naştere: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3:3-8).
Tot ce priveşte mântuirea omului se găseşte în Cristos, astfel încât El poate spune ca lui Toma: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Cu toate acestea, Isus subliniază în special valoarea morţii Sale; nu numai că o prevesteşte, ci anunţă semnificaţia ei: „Fiul omului a venit… să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). Instituind Cina de amintire a jertfei Sale, El explică: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). Aceste cuvinte, confirmate de toată învăţătura apostolilor, arată clar că moartea lui Cristos este cauza eficace a mântuirii oamenilor.
Împărăţia lui Dumnezeu
În sensul larg al termenului, această expresie indică domnia lui Dumnezeu printre oameni, sfera spirituală în care trăiesc toţi cei care împlinesc voia Tatălui.
Isus vorbeşte de Împărăţia lui Dumnezeu sub un aspect dublu, când prezent, când viitor. Cristos întruchipa împărăţia prezentă, „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21), sau „Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28). Ucenicii însă trebuia să aştepte o manifestare nouă a împărăţiei de Rusalii, şi stabilirea ei definitivă la sfârşitul vremurilor (Matei 13:40-43; Ioan 7:39).
Proorocii din Vechiul Testament doar întrezăriseră aspectul spiritual şi universal al Împărăţiei. Cristos o aduce la lumină pe deplin. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” declară El lui Pilat (Ioan 18:36), indicând astfel calitatea spirituală a domniei pe care a venit s-o întemeieze. Acolo barierele rasiale şi naţionale sunt desfiinţate: „Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi” (Luca 13:29). Deosebirile sociale cad; numai calităţile spirituale permit accesul la Împărăţie: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21:31). Păcătoşii intră în Împărăţie ca justificaţi prin credinţă şi pocăinţă.
În sfârşit, Împărăţia lui Dumnezeu se apropie în măsura în care voia lui Dumnezeu se face pe pământ. Vezi dubla cerere din rugăciunea Domnului: „Vie Împărăţia Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!” (Matei 6:10).
În timpul lui Cristos se concepea curent Împărăţia lui Dumnezeu ca o domnie politică, temporară. Isus a trebuit mereu să lupte împotriva acestei idei, fie public, fie chiar în cercul intim al ucenicilor Săi. Şi tocmai din pricina noţiunii Sale cu totul opusă părerilor iudeilor despre Împărăţie şi despre modul de a o institui a fost ucis. Chiar după înviere, El a trebuit să-i lămurească pe ucenicii din Emaus, cum că suferinţele crucii erau precedente slavei promise (Luca 24:26).
Duhul Sfânt
Isus nu caută să dea o învăţătură sistematică despre Duhul Sfânt. El îl descrie, nu ca pe o simplă influenţă sau ca o putere, ci ca pe o Persoană, un alt Sine-Însuşi, care vorbeşte, învaţă şi acţionează. Atribuţiile Duhului sunt acelea ale Sfântului Dumnezeu. Numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul Tatălui, El este unit cu Tatăl şi cu Fiul în Sfânta Treime (Matei 28:19) într-un chip care depăşeşte înţelegerea noastră naturală limitată.
Cu Duh Sfânt S-a umplut Isus când S-a botezat; prin El scotea El dracii (Matei 12:28). Domnul Se foloseşte de mai multe imagini ca să descrie Duhul Sfânt: El este focul, simbol al judecăţii şi al purificării, pe care Cristos a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12:49), despre care a vorbit şi Ioan Botezătorul. El este apa vie care satisface total inima omenească, dându-i viaţa veşnică (Ioan 4:14; 7:37-39), El seamănă cu vântul, plin de putere dar nevăzut şi misterios (Ioan 3:8). Isus L-a văzut coborându-Se asupra Lui ca un porumbel, simbol de puritate, de blândeţe şi de dragoste.
Duhul Sfânt face o lucrare de regenerare (Ioan 3:3-11. El este dat celor care-L cer (Luca 11:13, remarcăm că această făgăduinţă s-a făcut înainte de Rusalii) şi dăruit celor care cred în Cristos (Ioan 7:39). Cei care nu vor să recunoască acţiunea Duhului Sfânt, care o defăimează şi o declară mincinoasă, comit un păcat care nu va fi şters. Acesta constă în refuzul de a se lăsa convins şi regenerat, refuzul eliberării şi al iertării (Matei 12:31-37).
În învăţătura dată numai apostolilor Săi chiar înaintea morţii Sale, Isus le mai anunţă următoarele:
- La cererea Fiului, Duhul va fi dat de Tatăl şi va rămâne de atunci încolo veşnic cu ei; influenţa Sa nu va mai fi momentană sau exterioară ca în Vechiul Testament (Ioan 14:16).
- Duhul Sfânt va fi „Un alt Mângâietor” (literal: Cel care se ţine aproape de); Isus Se numeşte astfel întâiul Mângâietor şi dă Sfântului Duh acelaşi titlu. Acesta va fi un alt Sine-Însuşi, având însă avantajul de a nu fi limitat la un trup omenesc sau la o ţară mică.
- El va fi Duhul adevărului. Misiunea Lui fiind de a instrui ucenicii, aducându-le aminte de învăţătura Domnului şi întregind-o (Ioan 14:26; 16:13). Opera Lui are totdeauna în centru pe Isus. Duhul mărturiseşte despre El, îl descoperă ucenicilor şi îl slăveşte în ei. Duhul Sfânt nu vorbeşte de la El Însuşi, ci despre Cristos.
Cât despre lume, El face o lucrare de convingere, scoţând în evidenţă păcatul necredinţei, lucrarea de mântuire şi dreptate, săvârşită de Domnul suindu-Se biruitor la Tatăl Său, precum şi judecata Satanei, învins de Cristos (vezi Ioan 16:8-11).
Morala
Învăţătura morală a lui Isus a câştigat admiraţia întregii lumi, chiar şi a ne-creştinilor. Ea se găseşte în toate Evangheliile, pasajul clasic fiind însă predica de pe munte.
Lăsând la o parte morala exterioară, Cristos scoate în evidenţă gândurile ascunse ale inimii omeneşti, dorinţele care conţin, ca şi faptele, germenele păcatului. El scoate în relief ceea ce este veşnic şi spiritul în poruncile Legii, pe care El a împlinit-o perfect (Matei 5:17-48).
El predică dragostea, care nu este un sentiment, ci marele principiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Însăşi natura lui Dumnezeu este iubirea, iar marca distinctivă a robilor Săi va fi să iubească şi ei la rândul lor, să răspundă cu bine pentru rău, chiar şi duşmanilor lor. Iubirea este rezumatul Legii; numai prin iubire de Dumnezeu şi de aproapele tău o poţi practica cu adevărat (Matei 22:36-40).
Isus condamnă orice fel de făţărnicie, de orgoliu şi de lipsă de sinceritate, cerând o viaţă în concordanţă cu vorba în a practica binele. El Se ridică împotriva oricărei tradiţii care desfiinţează, sub aparenţa evlaviei, esenţa poruncii lui Dumnezeu (Matei 15:6; 23:2-36).
El ne învaţă să practicăm iertarea. Numai El poate ierta păcatele; oamenii însă trebuie să-şi ierte greşelile unii altora. Iertarea devine efectivă când cel ce a greşit s-a căit şi şi-a mărturisit greşeala. În acest caz, ea se poate repeta în mod nelimitat (Matei 6:12; 18:21-35).
Printre calităţile esenţiale pe care le-a predicat Isus prin viaţa şi cuvintele Lui, să relevăm umilinţa şi credinţa, indispensabile pentru a place lui Dumnezeu şi a primi Cuvântul Său (Matei 18:4; Ioan 5:24); stăruinţa şi vigilenţa (Matei 13:21; Luca 12:36) şi lepădarea de sine (Matei 16:24).
Cristos a dezaprobat divorţul şi a afirmat indisolubilitatea legăturii conjugale (Matei 19:3-9).
În ce priveşte bunurile materiale şi banii, omul trebuie să bage de seamă să nu-şi lege inima de ei, căci ei devin un stăpân căruia nu-i poţi sluji alături de Dumnezeu (Matei 6:24). Trebuie să fii bogat pentru Dumnezeu; iar fiecare va trebui să dea socoteală într-o zi pentru tot ce va fi primit (Luca 12:21; vezi şi pilda talanţilor).
Unor critici, morala lui Isus le pare prea înaltă, irealizabilă. Să observăm în această privinţă că învăţătura Lui prezintă principiile veşnice ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi că trebuie să intri spiritual în această Împărăţie prin naşterea din nou ca să le poţi practica. Este bine ca popoarele să caute să se apropie de acest ideal; numai cei care posedă în inima lor viaţa lui Isus vor putea însă împlini voia divină. Pentru toţi cei care n-au primit această putere (Ioan 1:12), morala creştină rămâne un ideal exterior, de neatins pe deplin.
Lumea viitoare
Isus a vorbit în mod categoric despre viaţa viitoare, în care bunurile materiale nu vor mai avea nici o valoare (Matei 6:19-20).
În această lume viitoare vor fi date răsplătiri şi pedepse. Va fi o judecată finală, când oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit (Matei 12:36). Oamenii vor fi judecaţi după legătura lor cu Cristos (Matei 25:31-46). Toţi vor avea parte de o înviere (Ioan 5:28-29), însă cu două posibilităţi în ce priveşte soarta lor veşnică: va fi „învierea pentru viaţă” sau „învierea pentru judecată”.
Chiar de la moartea lui fizică, soarta omului este fixată (Luca 16:26). Există un cer plin de binecuvântări (Matei 5:12; Ioan 14:1-3; şi comp. cu Luca 23:43) şi un iad în care trupul şi sufletul vor cunoaşte moartea spirituală (Matei 10:28). Cei care neagă iadul uită că Domnul nostru a vorbit în termenii cei mai solemni despre pierzarea celor răi: ei suferă în locul „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48). Tocmai pentru ca omul să scape de ruina aceasta conştientă şi eternă, departe de Dumnezeu, a dat Tatăl pe singurul Lui Fiu.
Învăţătura lui Isus în cadrul Noului Testament
Învăţătura lui Isus rămâne în centrul doctrinei noastre creştine; la ea trebuie să se revină mereu ca să se păstreze învăţătura pură de orice adaos străin.
Totuşi ea nu poate fi despărţită de restul Noului Testament. Domnul nostru n-a putut să spună totul ucenicilor Săi, ci El le-a promis că Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul, le va descoperi pe Cristos încă mai mult şi le va aduce aminte cuvintele Sale (Ioan 16:12-14; 14:26). Astfel, învăţătura lui Isus constituie temelia şi cheia de boltă a Noului Testament, în întregime.
CHESTIONARUL VII
- Întrebări despre materia cursului
- În ce moduri a obişnuit Isus să dea învăţătură?
- Care era principalul comentariu al ascultătorilor lui Cristos când îi învăţa El?
- Din cuvintele lui Isus, cum se poate recunoaşte dacă ele sunt de la Dumnezeu sau nu? (Ioan 7:17).
- Citaţi trei făgăduinţe ale Domnului către cel ce crede şi care rămâne în cuvântul Său (de ex. Ioan 5:24; 6:35; 8:30-36, 51):
a)
b)
c)
-
- Citaţi câte un cuvânt al lui Isus al cărui stil este un exemplu:
- a) de simplitate, b) de concizie, c) de veghere.
- În Marcu 7:8-13, subliniaţi două expresii prin care Isus specifică învăţătura lui Moise:
a)
b)
- În ce fel principal a revelat Isus cine este Dumnezeu?
- Rezumaţi în propriile dvs. cuvinte ce implică declaraţia din Ioan 4:24.
- Reflectaţi despre revelaţia conţinută în numele „Tată” şi indicaţi pe scurt aspectele ei principale (în ce priveşte credinciosul).
- Găsiţi un cuvânt al lui Cristos care arată că păcatul nu este numai în fapte, ci şi în inima şi în gândurile omului.
-
- a) Trebuie să fii drept sau să te faci bun ca să fii mântuit? Răspundeţi cu citate din cuvintele lui Isus.
- b)Care este partea omului în mântuire?
- Daţi o definiţie a pocăinţei. Care sunt cele două aspecte principale ale ei?
-
- Citaţi câte un cuvânt al lui Cristos exprimând:
-
- a)aspectul prezent al Împărăţiei lui Dumnezeu.
- b)aspectul ei viitor.
- Indicaţi trei diferenţe între concepţia evreiască a Împărăţiei şi cea a lui Isus (vezi pildele):
a)
b)
c)
-
- Care titlu este dat de Isus Duhului Sfânt precum şi Lui însuşi? Ce caracteristici ale Duhului Sfânt sunt simbolizate prin:
- a) focul?b) porumbelul? c) apa vie? d) vântul?
- De ce era mai de folos să plece Cristos şi să trimită Duhul Sfânt ucenicilor Săi? (Ioan 16:7).
-
- a) Care atitudine a fost, după părerea dvs., denunţată de Isus cu cea mai mare vigoare?
- b)Pentru ce păcat vom fi condamnaţi? (Ioan 16:9).
- Citaţi cuvântul lui Cristos care vă izbeşte cel mai mult cu privire la bani şi la bunurile materiale.
-
- a) Trebuie omul să practice morala lui Cristos ca să fie salvat sau pentru că este salvat?
- b)Cum poate să o practice?
- Care sunt, după Isus, cele două posibilităţi ale soartei omeneşti după moarte?
a)
b)
- Studiu biblic personal
-
- Mântuirea:
-
- a) Citaţi un cuvânt al lui Isus care vorbeşte despre păcat ca fiind 1) o orbire, 2) o boală, 3) o înrobire, 4) o îndatorare, 5) întuneric (daţi şi câte o referinţă).
-
- b)Din capitolul 3 al Evangheliei după Ioan, citaţi versetele (subliniind cuvintele cele mai importante) care indică 1) partea lui Dumnezeu în opera mântuirii (inclusiv cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt), 2) partea omului.
-
- c)În acelaşi capitol, găsiţi cele trei „trebuie ca”, ce pot rezuma credinţa creştină.
- d)Ce înseamnă expresia „a se naşte din apă” din versetul 5? (Vedeţi Ezechiel 36:25; Efeseni 5:26; 1 Petru 3:21; Evrei 9:22).
-
- a) Faceţi un plan al predicii de pe munte (Matei 5-7, enumerând principalele subiecte tratate de Isus.
- b)Daţi câteva exemple de modul în care Cristos a împlinit ceea ce învăţa.
-
- În Ioan cap. 13-17, a) enumeraţi verbele care descriu slujirea Duhului Sfânt cu privire la ucenici.
-
- b)Când Duhul vine în noi, cine vine în acelaşi timp? Citaţi versete care să sprijine răspunsurile.
- c)Enumeraţi în două coloane relaţiile normale ale lui Cristos cu ucenicul Său. (Ele devin efective şi sunt săvârşite în noi prin prezenţa Duhului Sfânt în noi). De exemplu, Cristos: viţa care dă seva; ucenicul: mlădiţă care aduce roadă.
- Rezumaţi pe scurt învăţătura lui Isus despre rugăciune.
- Aplicaţie practică
- Să-mi cercetez viaţa, căutând unde se furişează făţărnicie, lipsă de sinceritate sau proprie dreptate. Cum să fiu eliberat de acestea? (Evrei 4:13).
- După Ioan 7:37, care sunt cele trei condiţii ca să primesc Duhul Sfânt? Oare le-am împlinit eu?
-
- a) Meditaţi despre valoarea pe care o avem în ochii lui Dumnezeu.
- b)Despre valoarea aproapelui meu, a fiecărui om pentru Dumnezeu. Ce consecinţă să trag pentru mărturia mea în faţa lumii?
- A se învăţa pe dinafară şi a se recopia Matei 7:12 şi 22:37-40.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VII
- Despre materia cursului
- Prin viaţa Lui, exemplul Lui; prin cuvintele Sale; punând pe alţii la lucru.
- El învăţa „ca unul care avea putere” (Matei 7:29).
- Fiind hotărâţi să ascultăm de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.
-
- a) De exemplu: Nu-i va mai fi sete niciodată (spiritual).
-
- b)Va cunoaşte adevărul şi va fi eliberat de păcat.
- c)Nu vine la judecată, ci are viaţa veşnică.
-
- a) De exemplu: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
-
- b)Cereţi şi vi se va da.
- c)Vegheaţi şi rugaţi-vă! etc.
- a) „Porunca lui Dumnezeu” (repetat de două ori). b) „Cuvântul lui Dumnezeu”.
- Prin întreaga Lui viaţă, prin tot ce era şi făcea El. (Evrei 1:3).
- Dumnezeu nu este limitat prin spaţiu şi materie, nici legat de obiecte materiale, templu sau idol. El este o realitate invizibilă, la care trebuie să te închini în mod spiritual şi cu toată practica vieţii.
- Cuvântul „Tată” indică o relaţie personală intimă între credincios şi Dumnezeu. Din partea lui Dumnezeu, înseamnă că a avut loc o naştere, îngrijiri pricepute, că El are puterea să ocrotească, să conducă, să hrănească şi să crească pe copilul Său. Din partea credinciosului, o relaţie de respect fără frică, dar mai ales de dragoste şi de încredere, o relaţie de ascultare; dreptul moştenitorului. Vezi Ioan 1:12-13.
- De exemplu: Marcu 7:21-23; vedeţi şi Matei 5:22, 28. „Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului Gheenei”. „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”.
-
- a) Nu, căci Isus a spus că mântuieşte pe cei păcătoşi, oameni pierduţi (Marcu 10:45). Că a venit să vindece bolnavii (Marcu 2:17).
- b)Pocăinţa şi credinţa în Isus Cristos.
-
- O schimbare radicală a spiritului şi a voinţei care:
-
- a)regretă şi părăseşte păcatul.
- b)se întoarce la Dumnezeu.
-
- a) De exemplu: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Luca 17:21).
- b)”Ei vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13:29).
- Concepţia evreiască
Învăţătura lui Isus
-
- a) o împărăţie politică
-
- b) o împărăţie materială
- c) stabilirea Împărăţiei prin forţă şi succes.
Împărăţia Lui „nu este din lumea aceasta”
Împărăţia Lui este spirituală.
stabilirea Împărăţiei Sale prin cruce, prin moarte.
-
- „Mângâietorul” (Apărătorul, Avocatul).
-
- a)Slujirea Sa de purificare, de judecată, precum şi de putere pentru mărturie.
-
- b)Puritatea Lui, blândeţea Sa.
-
- c)Darul Său de viaţă veşnică.
- d)Natura Sa invizibilă, misterioasă, şi forţa Lui, asemănătoare unui suflu puternic.
- Pentru că Duhul Sfânt va putea atunci să-L înlocuiască pe Cristos şi va permite prezenţa Sfintei Treimi în inima credincioşilor din întreaga lume. Ea nu va mai fi limitată, ca în vremea lui Isus, la un trup omenesc şi o ţară mică.
-
- a) Cea a făţărniciei, a propriei dreptăţi, a orgoliului, care sunt opusul dragostei.
- b)Din pricina păcatului de a nu crede în Isus, căci în cazul acesta ne excludem singuri din mântuirea oferită păcătoşilor.
- De exemplu: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (idolul banilor, Matei 6:24).
-
- a) El trebuie s-o practice pentru că este mântuit.
- b)El poate s-o practice dacă a primit în sine, prin credinţă, viaţa nouă a lui Cristos, care dă, ea singură, forţa de a asculta de Legea lui Dumnezeu.
-
- a) Viaţa veşnică cu Dumnezeu, în afara judecăţii.
- b)Moartea veşnică, departe de Dumnezeu, în focul şi chinurile judecăţii.
- Studiu biblic personal
-
- a) Păcatul asemuit 1) Unei orbiri (Ioan 9:41). 2) Unei boli (Marcu 2:17). 3) Unei înrobiri (Ioan 8:34). 4) Unei îndatorări (Matei 18:34-35). 5) Întunericului (Ioan 3:20).
- b)Partea lui Dumnezeu în mântuire: din dragoste a luat El iniţiativa! „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu… L-a trimis… pentru ca lumea să fie mântuită prin El (v. 16-17).
Partea lui Isus Cristos: „El mărturiseşte ce a văzut şi auzit… rosteşte cuvintele lui Dumnezeu” (v. 32, v. 34). „Trebuie ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat” = Crucea, (v. 14).
Partea Duhului Sfânt: El face pe om să se nască din nou şi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 5).
Partea omului: a primi mărturia lui Cristos (v. 11). A veni la lumină (v. 21). A se pocăi, a accepta să te naşti din apă (v.5). A crede în Isus Cristos (v. 12, 15, 18, 36).
-
- c)”Trebuie” să te naşti din nou, ca să intri în Împărăţie (v. 7). „Trebuie” crucea, mântuirea pe care Cristos a împlinit-o perfect pentru noi (v. 14). „Trebuie” creşterea în viaţa creştină, creşterea vieţii lui Isus în mine (v. 30).
- d)”A se naşte din apă”: apa este simbolul purificării, un simbol al botezului, unul din aspectele acestuia fiind moartea, crucea, (îngroparea sub apă). În acest sens apa este asociată cu ideea căirii, morţii către vechea mea viaţă. Pe de altă parte, apa poate să reprezinte Cuvântul lui Dumnezeu, cu puterea lui de adevăr care purifică, sfinţeşte şi care, unit cu Duhul Sfânt, regenerează (Ioan 15:3; 17:17; 1 Petru 1:22-23; Efeseni 5:26).
- a) Un plan al predicii de pe munte (Matei 5 la 7). Se pot concepe şi altele.
- Ucenicii Împărăţiei.
Fericirile (caracterul şi moştenirea ucenicilor) 5:1-12. Natura şi chemarea ucenicilor (sarea, lumina lumii) 5:13-16.
-
- Legile Împărăţiei.
- a)Legea şi profeţii: împliniţi prin Cristos (a compara cu propria dreptate a oamenilor) 5:17-20.
Principiile lor adânci puse în lumină (a şasea, a şaptea, a treia şi suprema poruncă) 5:21-48.
-
- b)Religia exterioară şi religia după Dumnezeu (milostenia, rugăciunea, postul) 6:1-18.
-
- c)Banii şi grijirile materiale 6:19-34.
-
- d)Atitudinea faţă de aproapele său 7:1-6, 12, 15-20. Judecata altuia, priceperea în mărturie v. 6, şi faţă de proorocii mincinoşi, legea împărătească v. 12.
- e)O dublă invitaţie ca să iei parte la Împărăţie (făgăduinţele lui Dumnezeu, partea omului) 7:7-11, 13, 14.
III. Concluzie sau „aşteptarea judecăţii” 7:21-27.
-
- a)Importanţa de a face voia lui Dumnezeu şi de a practica Cuvântul Lui. Pilda celor două case.
-
- b)Această predică se adresează mai întâi ucenicilor (Matei 5:1-2; Luca 6:20) şi apoi noroadelor venite de peste tot (Matei 5:1;7:28; Luca 6:17; 7:1).
- c)De exemplu: Isus Se roagă pentru călăii Săi (Matei 5:44 şi Luca 23:34). El Se retrage în pustie ca să Se roage singur la o parte (Matei 6:6 şi Marcu 1:35). Niciodată nu-L vedem pe Isus îngrijorat pentru probleme materiale: El cerea lui Dumnezeu şi căpăta (Matei 7:7 şi Ioan 11:41). Cristos a împlinit perfect legile Împărăţiei în toate. Este buna Vestire prin excelenţă pentru noi, deoarece viaţa Lui perfectă ne este oferită, şi El vrea să locuiască în noi prin Duhul Lui cel Sfânt.
-
- a) Duhul Sfânt rămâne veşnic cu ucenicii, şi în ei, 14:16-17. El învaţă, 14:26. El aduce aminte tot ce a spus Isus, 14:26. El mărturiseşte despre Cristos, 15:26. Conduce în tot adevărul; spune tot ce aude de la Dumnezeu şi tot ce ia de la Cristos; vesteşte lucrurile viitoare, 16:13-14. Numele Lui, „Mângâietorul”, indică în plus slujirea Lui (El va veni la voi, 16:7) de sprijin, de apărător, de avocat, de vicar al lui Cristos.
-
- b)Toată Sfânta Treime vine în noi: „Noi vom veni (Tatăl Meu cu Mine) la el, şi vom locui împreună cu el”, 14:23. Comparaţi cu 14:11, Tatăl este în Mine. 14:19-20, Eu voi veni la voi şi veţi cunoaşte că Eu sunt în voi. 14:17, Duhul va fi în voi.
- c)Cristos
Cristos în el
„Eu voi face”, El ascultă
obiect al credinţei
dă Duhul Sfânt, vine să locuiască
Se face cunoscut
viţa care dă seva
iubeşte cum L-a iubit Tatăl
Prietenul care îşi dă viaţa
Învăţătorul şi Domnul
drumul spre Tatăl
adevărul
viaţa
dă pacea Sa
Îşi pune bucuria în inima ucenicului
etc.
Ucenicul
în Cristos, 14:20
cere în Numele lui Cristos, 14:14
crede în Cristos, 14:12
este locuinţa Duhului, 14:17, 23
păzeşte poruncile lui Cristos, 14:21
mlădiţă care aduce multă roadă, 15:1, 8
rămâne în iubirea Lui, iubeşte pe fraţi, 15:9
prietenul care ascultă, 15:14
robul, ucenicul, 15:20
cel care merge pe acest drum, 14:6
martorul adevărului, 15:27
„trăieşte şi el”, 14:19
crede, inima netulburată, 14:1
cunoaşte gândul lui Cristos, 15:11
este ascultat de El, 16:24. Îl vede înviat şi la Tatăl, 16:22; 14:28 etc.
- Rezumat al învăţăturii lui Isus despre rugăciune:
Cum să nu te rogi: ca să fii văzut, aprobat de oameni, Matei 6:5. Cu aceleaşi vorbe repetate în zadar, fără ca inima să fie prezentă, Matei 6:7-8.
Cum să te rogi: în taină; importanţa vieţii personale de rugăciune, care are întâietate faţă de rugăciunea publică, Matei 6:6.
Pe cine să rogi: pe Tatăl, „Tatăl nostru”, Matei 6:9; Ioan 16:23. Tatăl care este în ceruri, care cunoaşte toate nevoile noastre dinainte, dar vrea să le mărturisim şi să-L chemăm în ajutorul nostru. El ne dă lucruri bune, ne invită să cerem, să batem, să căutăm, Matei 6:8-9, 32; 7:11, 7.
Condiţii ca să fim ascultaţi: a cere, a căuta, a bate la uşă, Matei 7:7. A se ruga în Numele lui Isus, adică după voia Sa, Ioan 14:13. Pentru rugăciunea în comun; să ne învoim, să fim adunaţi în Numele lui Cristos, Matei 18:19. Cu credinţă, Matei 21:22. Cu stăruinţă, Luca 18:1-8. Cu umilinţă, Luca 18:13-14. Iertând mai întâi pe alţii, Matei 6:14-15; Marcu 11:25. Cât timp se mai poate (într-o zi va fi prea târziu ca să baţi la uşă şi să ceri), Luca 13:25. .
Pentru ce să ne rugăm: Modelul este „Tatăl nostru”. Cele trei dintâi cereri li privesc pe Dumnezeu, apoi ultimele patru pe ucenic. Lauda şi încrederea se exprimă în binecuvântare, Matei 6:9-13. Pentru a cere Duhul Sfânt, Luca 11:13 (vezi şi mai jos, chestionarul C, 2). Pentru ca să fie trimişi la seceriş lucrători, Matei 9:38. Pentru revenirea lui Cristos, Luca 18:1-8. Pentru a veghea cu stăruinţă; a rezista ispitei, Marcu 13:33; Luca 22:40.
Rezultatele ascultării rugăciunilor: Pentru partea divină, Tatăl este glorificat în Fiul, Ioan 14:13. Pentru credincios, bucuria sa se face deplină, Ioan 16:24.
- Aplicaţie practică
- Eu pot să fiu eliberat de făţărnicia mea, ca de orice alt păcat care revine în mine, mărturisindu-I lui Dumnezeu – şi oamenilor, dacă trebuie – ori de câte ori am căzut în ea, privind la cruce unde Isus poartă acest păcat. Orice fel de orgoliu cade la cruce. Mă văd aşa cum sunt, cel dintâi dintre păcătoşi. De fiecare dată, căinţă şi credinţă în Isus.
-
- a) A înseta: a nu fi mulţumit cu mine însumi; a recunoaşte tot ce-mi lipseşte, neputinţa mea; a dori viaţa lui Dumnezeu.
-
- b)A veni la Isus: nu prin eforturi proprii, prin cercul meu limitat de gândire, sau de prieteni. A mă apropia de Cristos citind Cuvântul Său şi prin rugăciune.
- c)A bea: a-mi însuşi această Viaţă oferită; a crede; a mă încredinţa ei; a o lăsa să mă pătrundă.
- Pentru Dumnezeu, eu am o valoare nelimitată şi la fel, orice om. Dacă aş fi fost eu singura oaie pierdută, Cristos ar fi coborât pe pământ ca să mă salveze. La rândul meu, eu trebuie să caut suflete; să le vestesc Evanghelia.
CAPITOLUL VIII
Pildele
Termenul grecesc „parabole” înseamnă actul de a plasa un lucru lângă alt lucru spre a le compara. Pilda (parabola) este deci o comparaţie, dar ea conţine un element de istorisire, ceea ce o distinge de imaginile şi de ilustrările pe care Isus le întrebuinţa adeseori. Domnul lua un exemplu din natură sau din viaţa zilnică şi trăgea din el un adevăr spiritual. Pilda era „o povestire de pe pământ exprimând un adevăr din cer”.
Folosirea pildelor este întemeiată pe adânca analogie care există între diferitele domenii ale creaţiunii; ele toate au pe acelaşi Dumnezeu, Creator şi Autor; alcătuiesc un ansamblu armonios. Pilda este unul din modurile de a evidenţia relaţia de familie care există între realităţile materiale şi realităţile morale sau spirituale.
DE CE VORBEA ISUS PRIN PILDE?
Chiar de la începutul lucrării Sale, Isus foloseşte imagini şi ilustraţii; de la un moment dat însă, întrebuinţează această metodă a pildelor într-un mod mai sistematic. Aproape o treime din cuvintele Sale păstrate în evanghelii sunt pilde. Să subliniem mai întâi câteva avantaje ale acestei forme de învăţătură:
- Adevărul nu este prezentat într-un mod abstract, ci se face viu şi apropiat prin relaţia sa cu faptele observate în viaţa zilnică.
- Pilda nu este legată de raţionamentele şi concepţiile unei epoci sau naţiuni, ci îşi păstrează o valoare universală care străbate vremurile.
- Imaginea şi povestirea fixează învăţătura mai uşor în memorie. Nu este greu s-o ţii minte. Chiar dacă ascultătorul nu înţelege totul, el îşi aduce aminte de povestea auzită.
- Pilda stimulează gândirea, trezeşte reflectarea şi judecata.
- Ea poate surprinde şi, într-un anumit mod, străbate orbirea spirituală a unui ascultător. El ascultă povestea cu plăcere, aprobă adevărul ei, apoi deodată recunoaşte că îl priveşte şi că ascuţişul ei l-a străpuns ca să-l condamne. Aşa s-a întâmplat cu regele David, când profetul Natan i-a povestit despre oaia săracului furată de cel bogat (2 Samuel 12:1-14).
Isus începe să Se folosească mai sistematic de pilde când întreprinde instruirea unui număr restrâns de ucenici. Mulţimilor „nu le vorbea de loc fără pildă; dar când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile” (Marcu 4:34). Mulţimile, într-adevăr, nu puteau înţelege o învăţătură mai directă, mai adâncă. Lor le trebuia un limbaj pământesc; chiar atunci semănau cu Nicodim, căruia Isus i-a zis: „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când voi vorbi despre lucrurile cereşti? (Ioan 3:12).
Din diferite părţi se stârnise deja împotrivirea contra învăţăturii Lui. În ansamblu, poporul se lua după El mai degrabă ca să vadă minunile Lui decât ca să se pocăiască şi să asculte de cuvintele Sale. Atitudinea lui era cum o prevestise Isaia: oamenii se împietreau, de frică să nu fie mişcaţi şi să se pocăiască (Matei 13:14-15). Ei se temeau că lampa conştiinţei lor, reaprinsă prin cuvintele lui Isus, va lumina până şi ascunzişurile inimilor lor, deci au preferat să o pună sub obroc, închizându-şi ochii şi urechile. O astfel de atitudine nu poate duce decât la sărăcia spirituală, stingând şi mica rază de lumină pe care o avem (Luca 8:16-18).
Domnul explică toate acestea ucenicilor Săi când ei li întreabă: „De ce le vorbeşti în pilde?” (vezi Matei 13:10-17; Marcu 4:10-13; Luca 8:10, 16-18). Marcu şi Luca au păstrat doar o formă condensată a răspunsului, pe când povestirea lui Matei, mai completă, îl clarifică. Astfel, expresia „pentru ca” din Marcu 4:12 şi Luca 8:10 subînţelege „Pentru ca să se împlinească proorocia lui Isaia: „Auzind, ei nu vor înţelege…”, etc. Cristos dorea să prezinte adevărul aşa încât să îmbogăţească pe cei care voiau să-l priceapă, dar să rămână ascuns de cei care-l refuzau. Astfel aplica El principiul repetat de atâtea ori: „Celui ce are, i se va da (urechi de auzit, o conştiinţă ascultătoare, etc); dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are” Luca 8:18).
Pentru cei care voiau să înţeleagă, pilda era deci o posibilitate de har. Ea stimula gândul, împingea omul să ceară explicaţii mai largi, să primească şi mai mult. Ea voala şi câte un adevăr strălucitor, ca să permită ochiului uman să i se adapteze şi să-l privească, în ce priveşte omul împietrit însă, ea opera o judecată, însuşi felul lui de a asculta îl judeca. Dacă el refuza efortul de reflectare salvator, de teamă că trebuie să se pocăiască, el dispreţuia pilda şi pierdea bogăţia oferită de ea. Pe de altă parte, el era împiedicat să discute abstract, nu putea să defăimeze adevărul, nici să-l calce în picioare. Adevărul rămânea în afara loviturilor lui.
Isus „le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă” (Marcu 4:33).
PILDELE DIN EVANGHELII
Părerile variază în ce priveşte numărul exact al pildelor lui Isus. Nu se pot include toate imaginile de care El S-a folosit. Dacă ne referim la comparaţiile care conţin un element de povestire, se numără între 30 şi 40 de pilde. Toate se găsesc în evangheliile sinoptice. Evanghelia după Ioan ne-a păstrat mai multe imagini pe care sinopticele nu le menţionează; acestea diferă de parabolele propriu zise. Ele descriu îndeosebi ce este Isus: „Eu sunt Pâinea vieţii. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu sunt Viţa” etc. Aceste imagini se potrivesc deosebit de bine cu această Evanghelie, al cărei scop constă în a revela natura Fiului lui Dumnezeu.
Clasificarea parabolelor este dificilă. Unele dintre ele ar trebui puse sub mai multe rubrici diferite. Domnul le repeta adeseori, sau relua câte o temă asemănătoare şi o trata în mai multe variante, potrivit împrejurărilor, după felul ascultătorilor, sau după adevărul pe care voia să-l accentueze. Vezi, de exemplu, pilda talanţilor şi a polilor; pilda ospăţului cel mare şi cea a nunţii fiului de împărat. Anumite parabole sunt adevărate povestiri care ar putea să înceapă cu „A fost odată…”. Altele sunt mai scurte.
Putem clasa cele 34 pilde ale lui Isus, urmând ordinea cronologică în care au fost rostite. Apoi vom adăuga o listă cu alte ilustrări parabolice, dintre care mai multe sunt denumite pilde, fie de anumiţi comentatori, fie de Evangheliştii înşişi.
Dintre pildele propriu zise, trei sunt comune sinopticelor: Semănătorul, bobul de muştar şi vierii. Altele patru se găsesc în câte două evanghelii. Din restul celorlalte, una se găseşte numai la Marcu, din cinci în total: cea a seminţei care creşte fără să se ştie cum. Matei redă zece pilde care îi sunt proprii, iar Luca şaisprezece. Deci sunt:
10 pilde care să găsesc numai la Matei
1 pildă numai la Marcu 16 pilde numai la Luca
4 pilde în două evanghelii
3 pilde care se află în trei evanghelii
34 în total
Pilde din perioada lucrării în Galilea, rostite la Capernaum sau în împrejurimi:
- Semănătorul
- Neghina
- Grăuntele de muştar
- Aluatul
- Comoara ascunsă
- Mărgăritarul de mare preţ
- Mreaja
- Sămânţa care creşte fără să se ştie cum
- Casa întemeiată pe stâncă
- Robul cel nemilos
- Cei doi datornici
(capitolele) Matei 13 13 13 13 13 13
13
7 18
Marcu 4
Luca
13 13
Pilde din ultima perioadă a lucrării lui Isus, când călătorea din Galilea spre Ierusalim
- Samariteanul cel bun
- Prietenul supărător
- Bogatul cel nebun
- Robii care veghează
- Ispravnicul credincios
- Smochinul neroditor
13
10 11 12 12 12 13
(capitolele) Matei | Marcu | Luca |
14 | ||
14 | ||
18 | 15 | |
15 | ||
15 | ||
16 | ||
16 | ||
17 | ||
18 | ||
18 | ||
rezecelea 20 | ||
i fiul im | 19 | |
isalilil
21 |
||
21 | 12 | 20 |
22 | ||
25 | ||
25 | ||
5,6 | 4 | 8, 11 |
9 | 2 | 5 |
6 | ||
11 | 7 | |
12 | 3 | 11 |
13 | ||
ea 15 | 7 | |
14 | ||
14 | ||
25 |
- Oaspeţii pretenţioşi
- Ospăţul cel mare
- Oaia pierdută
- Leul de argint pierdut
- Fiul risipitor
- Ispravnicul necredincios
- Bogatul cel rău şi Lazăr
- Robii netrebnici
- Văduva supărătoare
- Fariseul şi vameşul
- Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea
- Polii
Pilde din ultimele zile la Ierusalim
- Cei doi fii
- Vierii
- Nunta fiului de împărat
- Cele zece fecioare
- Talanţii
Alte ilustrări parabolice
Sfeşnicul
Haina nouă, burdufurile noi
Orbii
Copiii care cântă cu fluierul
Omul mai tare
Gospodarul
Ceea ce intră în gură şi iese din ea
Turnul de zidit
Împăratul care pleacă la război
Oile şi caprele
Anumite parabole sunt adresate mulţimilor, altele sunt spuse ucenicilor. Isus dă cu plăcere o explicaţie ucenicilor în particular, când I-o cer ei, de exemplu, la pildele semănătorului, neghinei, sau despre ce intră în gură şi ce iese din ea.
Matei 13 adună pildele frapante despre Împărăţia lui Dumnezeu. Un alt grup este cel al pildelor din Luca 15, cu oaia, cu leul de argint şi cu fiul pierduţi şi regăsiţi.
Mai multe asemănări din perioada ultimilor călătorii ale lui Isus spre Ierusalim au o aplicaţie personală, individuală. Le redă mai ales Luca, arătând un interes special pentru indivizi. În general, pildele din Luca privesc mai ales morala, conduita, precum şi harul lui Dumnezeu. Cele din Matei (care este Evanghelia Împărăţiei) sunt mai teocratice, maiestuoase, adeseori în legătură cu judecata.
Pildele rostite de Isus chiar înainte de a muri, redate mai ales de Matei, au şi un sens profetic şi istoric marcant, pe lângă sensul lor spiritual.
Să notăm şi contrastele de care Domnul Se foloseşte mereu: fariseul şi vameşul, săracul şi bogatul; vorbeşte de neghina şi sămânţa bună; de fiul risipitor şi de fiul cel mare, etc.
În fine, să ne reamintim că toate acţiunile lui Isus, mai ales minunile Lui, erau parabole în fapte: comparând, de exemplu, blestemarea smochinului cu pilda smochinului neroditor.
INTERPRETAREA PILDELOR
Este indispensabilă sesizarea unor principii esenţiale pentru interpretarea corectă a pildelor:
- Pilda ilustrează un adevăr central, care trebuie căutat în primul rând.
Cum să găsim acest adevăr central?
-
- a)Cheia este dată adeseori, fie printr-o introducere, fie prin concluzia istorisirii. Vezi introducerea pildei cu fariseul şi vameşul; Isus vrea să avertizeze contra propriei îndreptăţiri, contra orgoliului: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18:9). Concluzia pildei cu cele zece fecioare arată că Cristos vrea să-i stimuleze pe ucenici să stea de veghe aşteptându-I revenirea: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului” (Matei 25:13). Această pildă nu se poate interpreta altfel, fără a forţa sensul textului.
-
- b)Trebuie considerat contextul parabolei şi împrejurările în care a fost rostită. Cele trei minunate pilde din Luca 15 (oaia pierdută, leul de argint pierdut şi fiul risipitor) urmează versetelor 1 şi 2 în care citim: „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Adevărul central al acestor trei povestiri vorbeşte despre valoarea pe care o are în ochii lui Dumnezeu păcătosul cel mai decăzut, şi despre modul Lui de a-l căuta cu iubire.
- c)Spre a descoperi adevărul central, trebuie să ţinem seama că acesta se poate găsi fie în ansamblul tabloului, fie într-un singur element al comparaţiei. De exemplu, în pilda aluatului sau în pilda cu sămânţa care creşte fără să se ştie cum, învăţătura priveşte calitatea particulară a aluatului sau a seminţei. Restul este secundar.
- Odată ce adevărul central este stabilit, punctele secundare nu trebuie interpretate decât în măsura în care pun adevărul central în relief.
Nu toate amănuntele unei pilde sunt semnificative. Ele pot servi câteodată numai la îmbogăţirea şi împodobirea povestirii. În acest caz, nu li se poate atribui o semnificaţie simbolică adâncă. Un exemplu de interpretare forţată ne este dat cu privire la pilda samariteanului cel bun. Unii comentatori antici şi-au închipuit că hanul este Biserica şi că cei doi lei daţi hangiului sunt cele două taine ale botezului şi Cinei!
- Să nu facem dintr-o parabolă baza unei doctrine întregi.
Parabolele sunt doar ilustrări; ele nu conţin în ele însăşi tot adevărul. Ele pot, pe de altă parte, să confirme o doctrină clar învăţată, sau să conţină un embrion de învăţătură. Dar a trage din pilda fiului risipitor, de exemplu, o doctrină completă a mântuirii, ar fi să forţăm revelaţia biblică. Astfel, anumiţi critici au pretins că jertfa ispăşitoare a lui Isus nu este indispensabilă, pentru că în această pildă iertarea s-a dăruit numai ca răspuns la rugăciunea de pocăinţă.
- O pildă poate avea mai multe interpretări.
Interpretarea unei pilde poate fi istorică, profetică sau spirituală. Când mai multe interpretări sunt posibile, ele nu trebuie să se contrazică, ci să se întregească.
OBSERVAŢII DESPRE CÂTEVA PILDE
Pildele Împărăţiei
Noi grupăm sub acest titlu pildele care încep cu aceste cuvinte: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu”… Matei redă douăsprezece dintre ele (dintre care şapte se află în capitolul 13) iar Marcu, una.
Matei 13: Şapte pilde despre Împărăţie
Matei 18: Robul nemilos
Matei 20: Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea
Matei 22: Nunta fiului de împărat
Matei 25: Cele zece fecioare şi talanţii
Marcu 4: Sămânţa care creşte fără să se ştie cum.
Să mai reamintim aici că numai Matei întrebuinţează expresia „Împărăţia cerurilor” ca să vorbească de „Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceste două expresii au un sens identic. Matei, care scria pentru iudei, ne-a păstrat acest fel tipic evreu de a se exprima, de care şi Isus S-a folosit adeseori. Iudeii, într-adevăr, nu rosteau numele lui Dumnezeu, de frică să nu-L profaneze, ci-L înlocuiau cu diverse circumlocuţiuni.
În Matei 13, primele patru pilde sunt adresate mulţimii, iar ultimele trei, ucenicilor. Pilda grăuntelui de muştar, cea a aluatului, cea a comorii ascunse şi cea a perlei de mare preţ au dat loc mai multor interpretări destul de diferite:
Grăuntele de muştar. Interpretarea tradiţională vede în această pildă dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu, începând aproape neobservat. Isus S-a comparat într-o altă Evanghelie cu un grăunte de grâu care cade în pământ şi moare, ca să aducă apoi multă roadă (Ioan 12:24). După un început slab, Evanghelia a propăşit în lumea întreagă (Coloseni 1:6). Aceasta aminteşte de pietricica din visul lui Nebucadneţar, care devine un munte mare (Daniel 2:35, 44-45).
O altă interpretare vede în planta devenită „un copac” (pe când muştarul este doar o legumă cu ramuri multe) dezvoltarea anormală a Bisericii, unde s-au strecurat compromisuri, erori şi Duşmanul. Păsările l-ar reprezenta pe cel rău, ca şi în pilda semănătorului. Astfel Isus ar vesti pericolele şi corupţia care vor invada Biserica mai târziu.
Aluatul. Pilda aluatului completează pilda grăuntelui de muştar. Aluatul, mic din punct de vedere cantitativ, poate simboliza puterea Evangheliei pătrunzând şi prelucrând plămădeala lumii, până în ziua când va fi gata să treacă prin cuptorul judecăţii. Nu toată plămădeala devine aluat, ci ea este impregnată de el. Evanghelia va influenţa întreaga lume, dar nu toţi oamenii vor deveni creştini.
Alţi comentatori văd în aluat simbolul corupţiei care invadează creştinătatea şi atrage judecata asupra ei (vezi 1 Corinteni 5:6-8 şi 2 Tesaloniceni 2:3).
Comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ. Şi acestor două pilde li s-au dat interpretări diferite. Pe de o parte, omul care găseşte comoara şi negustorul care descoperă perla, reprezintă ucenicul care renunţă la sine însuşi şi la tot ce are ca să-L urmeze pe Isus. Pe de altă parte, se vede însuşi Cristosul care a abandonat totul ca să vină să răscumpere Biserica prin jertfa Lui.
Unii comentatori mai socotesc şi o a opta pildă în Matei 13:asemănarea din versetul 52 cu cărturarul „care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor”, sau literalmente „devenit ucenic al Împărăţiei cerurilor”. Apare numai la Matei funcţionarul vămilor, care poate îşi aduce aminte de fosta lui meserie. S-a spus că acest verset este „semnătura discretă” a lui Matei. „Lucrurile vechi” erau acelea pe care Dumnezeu le revelase sub Legământul cel vechi, prin conştiinţă şi prin Lege. Iar „lucrurile noi” sunt acelea pe care Isus a venit să ni le aducă, toate fiind scoase din aceeaşi comoară divină.
Învăţătura Domnului despre Împărăţie era cu totul diferită de concepţiile contemporanilor Săi. Iudeii aşteptau un eveniment politic, eliberarea de sub ocupant, o domnie imediat glorioasă. Isus le vorbeşte despre adevăruri spirituale, despre felul în care omul ascultă şi primeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Ei aşteptau ceva vizibil, care să vină deodată, stabilindu-se numaidecât. Cristos îi învaţă că Împărăţia începe umil prin moartea pe pământ a unui grăunte de-abia vizibil, care apoi creşte însă până depăşeşte toate celelalte plante. Ucenicilor le descoperă în cerc restrâns condiţiile de intrare în Împărăţie, preţul pe care fiecare, individual, trebuie să-l plătească (compară Matei 19:21 cu Luca 14:26-33).
Să notăm în sfârşit că jumătatea din cele 12 pilde ale lui Matei despre Împărăţie precizează stabilirea acestei împărăţii, la o vreme când se vor da răsplăţile, când se va rosti judecata, când cei buni vor fi separaţi de cei răi în mod definitiv (ca în exemplul neghinei, mrejei, lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea, etc.).
Pildele repetate
Este interesant să cercetăm pildele pe care Isus le-a repetat, şi felul Lui de a trata în mod diferit acelaşi subiect. Variantele conţinute în pildele polilor şi a talanţilor, sau în cele cu ospăţul cel mare şi cu nunta fiului de împărat, arată ce bine ştia Domnul cum să potrivească o expunere ascultătorilor şi împrejurărilor, dezvoltând un aspect al adevărului sau altul, după scopul pe care-l urmărea El.
Cristos a rostit pilda polilor puţin înainte de sosirea Lui la Ierusalim (Luca 19). Ea are un caracter profetic marcant. Isus prezice „plecarea” Sa, precum şi întoarcerea Sa, cu toată perioada de încercare care desparte aceste două evenimente. În această vreme, robii Lui trebuie să valorifice bunurile Stăpânului lor. Folosindu-Se de un fapt divers contemporan, şi anume de solia trimisă împotriva lui Arhelau de către cei care nu voiau ca el să domnească asupra lor, Domnul vesteşte judecata pe care Israel o va îndura pentru că l-a respins pe Mesia (Luca 19:14, 27). O prezicere asemănătoare este conţinută în istorisirea cu nunta fiului de împărat (vezi Matei 22:7). Prima pedeapsă a lovit pe popor în anul 70, când Ierusalimul a fost distrus, dar ansamblul acestor două pilde priveşte judecata care va avea loc pentru toţi oamenii din lumea întreagă când Cristos va reveni în glorie.
Pilda talanţilor (Matei 25) n-a fost rostită în public ca cea a polilor, ci în particular, pentru ucenici, puţine zile înaintea morţii lui Isus. Ea urmează după aceea a celor zece fecioare şi arată că aşteptarea venirii Stăpânului nu este doar o contemplare, ci o slujire activă. Valoarea talantului este mult mai mare decât cea a unui pol; este interesant să observăm deci că Matei, obişnuit să lucreze cu sume mari, ne-a redat mai degrabă pilda talanţilor decât cea a polilor.
În parabola lui Luca, fiecare primeşte o sumă identică, un pol, care poate simboliza Evanghelia harului. Robii valorifică aceşti bani în proporţii variate. Diferenţa de randament ne aduce aminte de pilda semănătorului, unde un grăunte aduce o sută, altul cinzeci, altul treizeci de boabe.
În pilda lui Matei, robii primesc sume diferite, dar fiecare le dublează. Accentul este pus, nu pe diferenţa cantitativă a rezultatelor, ci pe fidelitatea fiecărui rob în a valorifica ceea ce primise. Fiecare este lăudat şi răsplătit de Stăpânul lor în acelaşi fel.
Pilda marelui ospăţ (Luca 14) a fost rostită în particular, cu ocazia unei mese la un fruntaş al fariseilor. Notaţi scuzele celor poftiţi, cauzate de lucruri legitime în sine, care totuşi îi împiedică să intre în Împărăţie: afacerile, avuţiile, munca, relaţiile şi afecţiunile pământeşti. Cei poftiţi mai întâi reprezintă pe iudeii şi oamenii evlavioşi din vremea aceea, cum era şi fariseul la care Isus stătea la masă. După ei au fost poftiţi tocmai cei pe care aceşti oameni pioşi îi dispreţuiau: păcătoşii, ticăloşii. Imaginea ospăţului care simbolizează legătura cu Dumnezeu şi bucuria mântuirii se regăseşte în toată Biblia.
Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22) o povesteşte Cristos în Templu câteva zile înaintea morţii Sale. Ea conţine un element profetic despre dărâmarea Ierusalimului (v. 7); arată de fapt şi o a doua alegorie: povestirea cu omul fără haină de nuntă. Acest veşmânt, dat în mod gratuit tuturor nuntaşilor, după obiceiul oriental, reprezintă haina dreptăţii pe care Isus ne-a câştigat-o prin jertfa Lui. El o oferă tuturor oamenilor.
Pilda ispravnicului necredincios
Această pildă, adeseori criticată, prezintă o aparentă dificultate de interpretare (Luca 16). Isus, într-adevăr, pare că dă de exemplu un om care a acţionat rău. Totuşi, nu frauda acestui om este lăudată de Cristos, ci prevederea lui. În domeniul lui propriu, care este pământesc, ispravnicul se gândeşte la viitor şi caută să-şi facă rost de prieteni. Dar în domeniul spiritual, oamenii nu se preocupă de viitorul lor veşnic, nici nu caută să-şi găsească prieteni pentru cer. Domnul redă în versetele 8 până la 13 aspectul dublu al povestirii Lui:
-
- a)Bogăţiile sunt nedrepte; ele reprezintă pe Mamona, zeul nedreptăţii, al banului. Omul trebuie să le întrebuinţeze pentru a face binele, a ajuta pe alţii şi astfel să-şi facă prieteni în lumea de dincolo.
- b)Trebuie să fim credincioşi aici jos, în lucrurile cele mai mici, îndeosebi în afacerile cu bani, dacă vrem să beneficiem mai târziu de bogăţiile adevărate, de cele cereşti. Aceasta arată că Isus este departe de a aproba necinstea ispravnicului. Bogăţiile pământeşti ne sunt date cu împrumut, ele sunt „bunul altuia”. După moarte nu le putem lua cu noi. În veşnicie, vom primi bunuri care ne vor aparţine cu adevărat (v. 12). Mai comparaţi învăţătura acestei pilde şi cu Matei 25:34-40.
CHESTIONARUL VIII
- Întrebări despre materia cursului
- Daţi definiţia pildei (parabolei).
- Subliniaţi două avantaje ale pildei, cele care vă par mai importante:
a)
b)
- De când începe Isus să dea învăţătură mai ales prin pilde?
- Cum aplică Isus învăţătura Sa prin pilde, folosind principiul în Luca 8:18?
-
- Citaţi o pildă pe care Isus a adresat-o mulţimilor:
-
- a)În Galilea
- b) În drum spre Ierusalim
Care sunt cele trei pilde pe care le găsim în toate trei Evangheliile sinoptice?
c)
d)
e)
-
- Indicaţi o parabolă rostită de Isus:
-
- a) mai ales ca să-i răspundă lui Petru
-
- b)ca să răspundă unui om din mulţime
-
- c)spre a-l învăţa pe un fariseu;.
- d)spre a-l învăţa pe un învăţător al Legii
- Care sunt parabolele care privesc rugăciunea?
- Care parabole vorbesc despre slujirea creştină?
-
- a) După care incidente a rostit Isus pilda lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea?
- b)Ce adevăr voia El să sublinieze?
- Citaţi două pilde în care Luca zugrăveşte harul lui Dumnezeu:
a)
b)
Citaţi şi două pilde ale lui Matei, care vorbesc despre judecată:
a)
b)
- Daţi o scurtă explicaţie personală a ilustraţiei vinului şi burdufurilor noi.
- Ce reprezintă „sfeşnicul” de care vorbeşte Isus în Matei 5:15-16; 6:22-23 şi Luca 8:16; 11:33-36?
a)
b)
- Indicaţi patru contraste izbitoare din parabole, în plus faţă de cele care sunt menţionate în prezenta carte:
a)
b)
c)
d)
- Citaţi trei acţiuni ale lui Isus (lăsând de o parte minunile) care prezintă o valoare de exemplu:
a)
b)
c)
- Examinaţi contextul, introducerea şi concluzia pildei văduvei stăruitoare. Pentru care temă de rugăciune particulară vrea Isus să ne înveţe credinţa şi stăruinţa?
-
- a) Câte „pilde ale Împărăţiei” propriu zise redă Matei?
- b)Care pilde ale Împărăţiei descriu mai ales aspectul prezent al Împărăţiei şi creşterea ei?
-
- a) Ce temă istorică şi profetică este conţinută în pilda polilor?
- b)Care altă pildă conţine şi ea o proorocie asemănătoare, cu privire la acelaşi eveniment?
-
- Rezumaţi pe scurt învăţătura dată de pilda ispravnicului necredincios despre bogăţii:
-
- a)Ale cui sunt ele?
-
- b)Cum să ne folosim de ele?
- c)Ce se va întâmpla în lumea viitoare?
-
- Ce învăţătură ne este dată despre Dumnezeu:
-
- a) În pilda fiului risipitor? Vezi atitudinea tatălui către fiul risipitor şi către fiul cel mai mare
- b)Dar în pilda nunţii fiului de împărat?
- Daţi pe scurt explicaţia dvs. despre ilustraţia împăratului care pleacă la război.
- Studiu biblic personal
De recitit cu atenţie pildele care îmi sunt cel mai puţin cunoscute.
- Faceţi o listă cu pildele rostite în timpul ultimei părţi ale lucrării lui Isus, în timpul călătoriei din Galilea la Ierusalim (afară de pildele Nr. 23, 24, 26 şi 28 din carte, pag. 151). Indicaţi care este adevărul central prezentat de fiecare dintre ele.
-
- După „pildele Împărăţiei”, scoateţi în evidenţă câteva principii ale Împărăţiei lui Dumnezeu:
-
- a)Cum începe ea? Notaţi condiţiile începutului ei, de partea omului şi de partea lui Dumnezeu.
-
- b)Care sunt caracteristicile dezvoltării ei? (Din punct de vedere al individului, în viaţa omului; şi din punct de vedere colectiv, al Evangheliei şi al credincioşilor în lume).
-
- c)La ce duce această dezvoltare (aspectul viitor alÎmpărăţiei)?
-
- d)După care principiu vor fi date răsplătirile sau pedepsele?
- e)Cine va fi exclus din Împărăţie?
- Studiaţi pilda cu bogatul nemilos şi Lazăr. Ce ne învaţă ea despre soarta omului după moarte şi despre lumea de dincolo?
- Aplicaţie practică
- 2. 3. A indica trei aplicaţii luate din pilde care m-au izbit prin noutate sau pe care trebuie în mod particular să le pun în practică şi să le cred.
- Cărui personaj din pilde am eu tendinţă să-i seamăn cel mai mult?
- De învăţat pe dinafară şi de copiat Luca 11:9-10 şi 12:35-36.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VIII
- Despre materia cursului
- Este o comparaţie care conţine un element de povestire şi exprimă un adevăr spiritual.
-
- De exemplu:
-
- a) ea prezintă adevărul într-un mod simplu, viu, concret;
- b)Are avantajul că este uşor de memorat.
- Cam de la mijlocul lucrării Lui, încolo, când Isus întreprinde mai sistematic instruirea unui număr limitat de ucenici.
- Pilda îmbogăţea pe cel cu inima atentă, dar pe cei care nu voiau să asculte îi lăsa să se împietrească şi să piardă astfel puţina pricepere spirituală pe care o mai puteau avea.
-
- De exemplu:
-
- a) semănătorul;
-
- b) polii;
-
- c) semănătorul;
-
- d) vierii;
- e) bobul de muştar.
-
- a) Robul cel nemilos;
-
- b) bogatul cel nebun;
-
- c) cei doi datornici;
- d) samariteanul cel bun.
- Rugăciunea şi modul de a te ruga sunt ilustrate mai ales: în pildele robului cel nemilostiv; prietenului cel insistent; văduvei supărătoare; fariseului şi vameşului; cele zece fecioare şi robii care veghează (veghere şi rugăciune).
- Slujirea creştină este ilustrată mai ales: de pilda robilor ce veghează; a ispravnicului credincios; a robilor netrebnici; a lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea; a polilor şi talanţilor. Se pot adăuga pildele samariteanului cel milostiv; smochinului neroditor; celor doi fii; vierilor şi celor zece fecioare.
-
- a) După incidentul cu tânărul bogat şi cuvântul lui Petru afirmând că ucenicii lăsaseră totul ca să-L urmeze pe Isus.
- b)Matei 19:30 şi 20:16.
-
- De exemplu:
-
- a) Fiul risipitor;
-
- b) cei doi datornici;
-
- c) robul cel nemilostiv;
- d) nunta fiului de împărat.
- Vinul cel nou reprezintă viaţa nouă pe care Isus a venit s-o descopere oamenilor. Tot ce era El, ceea ce învăţa, nu putea să rămână închis în formele legaliste ale tradiţiei evreieşti (burdufurile vechi), ci inaugura Legământul cel nou, era harului şi a libertăţii (burdufurile noi).
-
- a) Sfeşnicul reprezintă conştiinţa omului, centrul cunoştinţelor şi al voinţei lui;
- b)viaţa şi mărturia creştină. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8:16-18).
-
- De exemplu:
-
- a) Peştii buni şi cei răi;
-
- b) fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte;
-
- c) casa zidită pe nisip şi cea zidită pe stâncă;
- d) stăpânul cel milos şi robul cel nemilos.
-
- Isus a dat următoarele pilde vii prin acţiunea sa personală, de exemplu:
-
- a) spălând picioarele ucenicilor;
-
- b) izgonind pe negustori din Templu;
- c) prezentând un copilaş ucenicilor.
- Ca să se ceară revenirea lui Cristos, izbăvirea finală şi judecata lui Dumnezeu asupra tuturor necredincioşilor.
-
- a) Douăsprezece (a douăsprezecea, cea a talanţilor, este legată de cea a celor zece fecioare şi-i urmează, deşi nu începe cu cuvintele precise: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu”…).
- b)Semănătorul, bobul de muştar, aluatul, sămânţa care creşte fără să se ştie cum, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preţ.
-
- a) Prezicerea judecăţii care va cădea peste poporul iudeu în anul 70.
- b)Nunta fiului de împărat (Matei 22:7).
-
- a) „Lucrul altuia”, deci date cu împrumut;
-
- b)ca ispravnic, fiind credincios în amănuntele cele mai mici;
- c)noi vom avea bogăţii proprii, adevărate.
-
- Printre altele:
-
- a) Dumnezeu lasă pe om liber să se depărteze de El, cu bunurile cu care l-a copleşit. Răbdarea Lui, aşteptarea pocăinţei. Dragostea Lui care previne şi iartă pe cel care se căieşte (fără să micşoreze gravitatea răului: „Fiul meu era mort”). Dragoste şi răbdare pentru cel care se crede om drept: tatăl nu-l sileşte să intre.
- b)Stăruinţă în oferta Lui, până când harul Său este oferit altora. Pedepsirea vinovaţilor împietriţi şi judecata celor care L-au dispreţuit.
- În lupta creştină, trebuie să fii pregătit să-ţi sacrifici viaţa. Cristos nu poate avea ca urmaşi decât oameni care sunt gata să renunţe la totul, şi nu unii care s-ar învoi cu duşmanul. Alţii văd în această parabolă necesitatea de a capitula fără condiţie în faţa lui Cristos.
- Studiu biblic personal
- Câteva pilde şi adevărurile pe care le ilustrează.
Samariteanul cel bun: mărinimia şi dragostea de aproapele meu (eu sunt aproapele altuia, Luca 10:36). Oamenii dispreţuiţi merg înaintea celor religioşi.
Prietenul supărător: Cereţi şi Dumnezeu vă va da lucruri bune.
Bogatul nebun: este nebunie să fii bogat numai pentru tine însuţi, iar nu pentru Dumnezeu.
Robii veghetori: a veghea şi a ne ruga, ca să fim gata pentru revenirea lui Isus Cristos pe neaşteptate.
Ispravnicul credincios: importanţa de a împlini lucrarea încredinţată fiecăruia, serviciul creştin, cu fidelitate, fără a slăbi.
Smochinul neroditor: răbdarea lui Dumnezeu este mare, dar va avea un sfârşit. Necesitatea pocăinţei şi a rodniciei.
Oaspeţii pretenţioşi: smerenia (Luca 14:11).
Ospăţul cel mare: cei aleşi (poporul evreu, oamenii evlavioşi) vor fi înlocuiţi în Împărăţie prin aceia pe care-i dispreţuiesc (păgânii).
Oaia pierdută, leul pierdut: dragostea lui Cristos care caută pe cei pierduţi şi bucuria Lui de a-i regăsi.
Fiul risipitor: iertarea Tatălui dată celor care se pocăiesc (ce este adevărata pocăinţă). Cei trufaşi se exclud ei înşişi din bucuria Împărăţiei.
Robii netrebnici: slujirea creştină nu ne câştiga nici un merit. Necesitatea smereniei şi a consacrării totale.
Fariseul şi vameşul: inima umilă şi pocăită, iar nu cea trufaşă a celui ce se crede că este drept, obţine îndreptăţirea.
Polii: necesitatea de a fructifica darurile şi bunurile primite de la Dumnezeu, cu fidelitate. Dacă nu, vom fi respinşi, pierduţi.
- a) Cum începe Împărăţia?
De partea omului: trebuie o inimă pregătită, arată, fără spini sau pietre, pentru a asculta şi a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuirea trebuie căutată (Matei 13:45) şi odată găsită, să ne ducă la o renunţare totală de sine pentru a o stăpâni, acceptând să-I slujim Domnului, să răspundem la invitaţia la ospăţ şi să ne îmbrăcăm cu haina de nuntă pe care ne-o oferă.
De partea lui Dumnezeu: El seamănă Cuvântul Său, îl descoperă oamenilor. El sădeşte fiii Împărăţiei în lume, pescuieşte oameni. El cheamă lucrători, pofteşte oaspeţi, dă fiecăruia talanţi de valorificat. El dăruie ceea ce are El mai preţios ca să răscumpere pe cei pierduţi (a doua interpretare a textului din Matei 13:45-46).
- b)Cum se dezvoltă Împărăţia?
Caracteristicile dezvoltării Împărăţiei, pentru creştinul individual cât şi pentru Biserică, sunt cele ale creşterii şi ale luptei. Dezvoltarea vieţii lui Dumnezeu într-o inimă omenească poate fi oprită, înăbuşită prin lipsa de stăruire, de veghere, de slujire, prin îngrijorări sau alte interese, prin persecuţii. Ajunsă însă la deplină maturitate poate purta multă roadă. Prin creşterea Bisericii şi a Evangheliei, Împărăţia se face din ce în ce mai vizibilă, dar amestecarea celor buni cu cei răi creează un conflict continuu (neghina, mreaja), care durează atât timp cât judecata finală încă nu a intervenit. Din punct de vedere individual cât şi colectiv, există puterea lucrării lui Dumnezeu, a Cuvântului Său, care încolţeşte şi creşte, fără efortul omului; iar pe de altă parte, este şi lupta împotriva răului.
-
- c)Întreaga evoluţie ajunge la un conflict final, la seceriş, la sosirea mirelui după o absenţă lungă, la închiderea uşilor, la selecţionarea celor buni de cei răi, la distribuirea plăţilor, la momentul de a da socoteală despre felul cum am slujit.
- d)Iertarea va fi dată celor care au iertat din toată inima, dar nu celorlalţi. Orice pricină de păcătuire se va elimina. Domnul va răsplăti cu bunătate şi dărnicie, chiar şi pe cei de pe urmă. Aceştia vor fi adeseori cei dintâi.
El va lăuda în mod egal pe toţi lucrătorii credincioşi.
- e)Excluşi din Împărăţie vor fi toţi cei care săvârşesc răul; cei care vor fi refuzat să intre sau care au dispreţuit condiţiile divine (haina de nuntă); cei care n-au crezut Cuvântul; cei care nu au iertat; cei care au fost prea ocupaţi cu interesele şi cu grijile lor pământeşti; cei care n-au vegheat; cei care n-au adus roade nici n-au valorificat darurile lui Dumnezeu; cei care L-au criticat, etc.
- Pilda bogatului nemilostiv şi Lazăr (învăţătură despre lumea de dincolo).
Două destine sunt descrise după moarte: cerul (sânul lui Avraam: după o expresie evreiască indicând cerul), unde cel drept este mângâiat după încercările lui, şi iadul, unde cel rău suferă chinuri crude, care nu pot fi alinate.
Nici urmă de purgatoriu, încă mai puţin de vreo reincarnare pe pământ. Nici o nimicire a fiinţei, nici inconştienţă: după moarte, oamenii îşi păstrează personalitatea, se recunosc unii pe alţii şi pe nume, vorbesc, îşi aduc aminte de cei vii, adică sunt pe deplin conştienţi şi îşi pot comunica (vezi suferinţele conştiente ale bogatului nemilos).
Îngerii aduc sufletul celor drepţi în cer.
Nici o posibilitate trecerii între iad şi cer sau viceversa, nu există; deci destinul este fixat după moarte. Prăpastia între iad şi cer fiind de netrecut. Din iad însă se poate întrezări cerul şi cei drepţi; se pot schimba câteva vorbe. Remuşcările bogatului rămân neroditoare, căci este prea târziu şi cu atât mai greu de suportat.
Bogăţiile şi bunurile materiale nu mai au nici o valoare în lumea de dincolo.
Cel care este în iad, nu poate reveni pe pământ ca să adreseze un mesaj celor vii, şi nici din cer nu se poate trimite cineva. Bogatul nemilostiv nu mai poate face nimic pentru cei vii ai săi.
Marea importanţă a Scripturilor (pentru noi: Biblia întreagă). Cunoştinţa despre Dumnezeu primită de oameni pe pământ, va osândi pe cei necredincioşi în lumea de dincolo; iar Scriptura, revelaţia lui Dumnezeu prin profeţi, este de-ajuns aici jos pentru a ne descoperi calea salvării; este mai importantă şi mai puternică decât o apariţie supraomenească pentru a ne bizui viaţa noastră pe promisiunile demne de toată încrederea ale lui Dumnezeu, oferite tuturor oamenilor prin Evanghelia Sa.
- Aplicaţie practică
1-4 Răspunsurile la aceste întrebări sunt de dat direct de dvs. lui Dumnezeu.
CAPITOLUL IX
Suferinţele lui Cristos
Patimile şi moartea lui Cristos ocupă, precum am şi văzut, un loc central în cele patru evanghelii. Jumătate din Evanghelia lui Ioan, de exemplu, vorbeşte despre evenimentele din ultima săptămână. Marcu şi Ioan trec sub tăcere naşterea Mântuitorului, dar se unesc cu Matei şi Luca spre a-şi aduce contribuţia la povestirea marilor evenimente legate de moartea Sa. Cei patru evanghelişti ne prezintă împreună într-un tablou complet şi precis procesele lui Isus (cel civil şi cel religios), răstignirea şi învierea Lui. Nici un alt subiect din viaţa lui Cristos nu este tratat cu atâtea amănunte.
Prevestirea suferinţelor
Chiar de la naşterea lui Isus Cristos, suferinţele care-L aşteaptă sunt prevestite. Umbra Crucii se întinde peste toată viaţa Sa.
Simeon prooroceşte că acest Copil va deveni un semn, care va stârni împotrivirea, şi că va veni ziua când o sabie va tăia inima mamei Lui (Luca 2:34-35). Vedem această zi împlinindu-se în Ioan 19:25-27.
În pragul lucrării publice a lui Cristos răsună, solemn şi puternic, mărturia lui Ioan Botezătorul. El uneşte cele două Legăminte, fiecare fiind pecetluit cu sângele ispăşitor în Persoana şi opera unică a lui Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29).
Însuşi Isus îşi prevesteşte moartea în multe feluri. În public, mulţimilor, le vorbeşte despre ea, cu precădere sub forma unor imagini. Afirmă că El este bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru oile Lui. În pilda vierilor, El arată că va suferi o moarte violentă prin mâna iudeilor. Când fariseii îi cer un semn din cer, Domnul face o comparaţie cu proorocul Iona: Ca şi Iona în pântecele peştelui, Fiul omului va fi „trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12:40). Aceasta fiind o aluzie directă la înmormântarea şi la învierea Lui. Câteva zile înainte de a muri, Isus prevesteşte că va fi „înălţat de pe pământ”. El reia astfel imaginea şarpelui de aramă înălţat pe o prăjină pentru salvarea israeliţilor (Numeri 21:8-9). Mai compară moartea Lui cu aceea a bobului de grâu care cade în pământ şi moare, înainte de a renaşte şi de a aduce multă roadă (Ioan 12:24-34). În Marcu 10:45, El rezumă astfel scopul dublu al Fiului omului care a venit pe pământ: „ca să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi”.
De la un moment dat, de când mărturiseşte Petru că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru îşi prevesteşte moartea, în mod deosebit de clar, ucenicilor Lui. El le revelează acel mare „trebuie” care domină viaţa Lui: El trebuie să Se ducă la Ierusalim, să sufere, să fie răstignit, apoi să învieze. De trei ori la rând, evangheliile sinoptice repetă conţinutul acestui avertisment:
1) La Cezarea lui Filip.
2) După Schimbarea la faţă.
3) În timpul ultimelor călătorii ale lui Isus spre Ierusalim (vezi Matei 16:21; 17:22-23; 20:17-19).
În sfârşit, în momentul Schimbării la faţă, Luca ne raportează că Moise şi Ilie s-au întreţinut cu Isus „despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:31). Cristos le-a poruncit celor trei ucenici „să nu spună nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi” (Matei 17:9).
Ucenicii însă nu înţelegeau aceste lucruri. Ei probabil credeau că Domnul vorbea iarăşi în pilde şi „se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta” (Luca 9:45).
Învăţătura cea mai adâncă despre suferinţele şi moartea Domnului a fost dată nu numai în cuvinte, ci şi în fapte prin instituirea sfintei Cine: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine, şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28). Vezi şi Marcu 14:22-24; Luca 22:19-20 şi cuvintele care se pot împreuna cu acestea, din Ioan 6:53-58.
Deci, nu se poate înlătura adevărul că Isus a venit pe pământ ca să moară. Acesta fiind scopul Său conştient. Viaţa Lui a fost un mers solemn spre Calvar. Nu este posibil să se susţină că Domnul ar fi sperat întotdeauna să întemeieze Împărăţia fără să treacă prin moarte. Moartea Lui nu a fost o acceptare resemnată faţă de o soartă tragică, devenită inevitabilă, ci moartea Lui a fost o faptă voluntară. El a spus clar despre viaţa Lui: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:18). El a pornit spre Ierusalim dintr-o hotărâre liberă şi cu scopul precis de a întâmpina ceasul acela pentru care venise: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51).
NATURA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS
Isus nu a suferit doar când a murit. Suferinţa L-a însoţit de-a lungul întregii vieţi în diferite moduri, pe care nu le putem trece sub tăcere.
Isus a suferit fiind ispitit
Ispitele au fost pentru Cristos o suferinţă reală. Exemplul principal al ispitelor este povestit în Matei 4; Marcu 1 şi Luca 4. Această experienţă însă rezumă, desigur, un exerciţiu spiritual repetat în cursul întregii lucrări a Domnului. Luca 4:13 spune că ispititorul nu L-a lăsat pe Isus decât „până la o vreme” (sau „până la un moment favorabil”, n. trad.). Putem să ne închipuim pe Satana revenind la El ca să-L atace prin ispitiri asemănătoare, atunci când Cristos ar fi putut să Se lase aruncat jos de pe straşina Templului, ca să fie purtat de îngeri în ochii tuturor. Tot aşa, în Ghetsimani, paharul amar pe care Tatăl I-l dădea de băut ar fi putut fi schimbat cu oferta satanică a tuturor împărăţiilor pământeşti, fără Cruce.
Acest aspect necontenit al ispitei se traduce din cuvinte ca cele pe care Isus le adresează ucenicilor către sfârşit: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările (sau, altă traducere, în ispitele) Mele” (Luca 22:28). „El a fost ispitit în ceea ce a suferit, spune Noul Testament (Evrei 2:18); literalmente: „El a suferit prin ispită (încercare)”. Această afirmaţie ne face să întrezărim că ispita reprezenta pentru El, Cel sfânt şi drept, o suferinţă mai intensă decât ne-o putem închipui noi. Ea făcea parte din smerirea Lui voluntară.
Isus a suferit din cauza contactului cu păcatul
Noi nu ne putem imagina ce a însemnat pentru Isus relaţiile Lui necontenite cu oamenii păcătoşi, cu viciul, pofta, răul, moartea. Nu numai că printre noroade întâmpina aceste lucruri, ci le găsea chiar şi la cei mai apropiaţi de El. Orbirea ucenicilor, ambiţia lui Iacov şi Ioan, instabilitatea lui Simon Petru, mândria şi certurile celor doisprezece, trebuie să-I fi tăiat inima Domnului ca o sabie, cu atât mai mult trădarea lui Iuda.
Isus a suferit de împotrivirea oamenilor
Odată El le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă vă urăşte lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (Ioan 15:18). El ştia că a venit într-o lume vrăjmaşă lui Dumnezeu, ca să o împace cu Tatăl. El i-a avertizat pe ucenici că misiunea Lui de pace are să stârnească ostilitatea multora: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34).,Isus a suferit de critici neîncetate din partea fariseilor, oamenilor culţi şi religioşi; chiar propria lui familie I s-a împotrivit. El a fost calomniat astfel: „Mănâncă cu păcătoşii; iată un om mâncăcios şi băutor de vin”. „Şi-a ieşit din minţi”, adăugau chiar şi ai Lui. Iudeii îi atribuiau puterea Sa lui Beelzebul; I se zicea: „Ai drac!” La Nazaret, locul unde copilărise, au vrut să-L arunce jos de pe un munte. Către sfârşitul lucrării Lui, cele mai înalte autorităţi evreieşti L-au hărţuit cu întrebări insidioase, căutând să-I găsească vreo vină ca să-L piardă. Ioan ne raportează mai multe comploturi împotriva vieţii lui Isus în ultimele şase luni; ele s-au sfârşit prin arestarea finală, în urma trădării lui Iuda.
În faţa acestei vrăjmăşii crescânde, ce chin a îndurat Cristos, El, care-i iubea pe oameni şi venea ca să Se dea lor. Îi vedea cum Îl resping pe Dumnezeu, pierzându-se prin orbirea, orgoliul şi prejudecăţile lor. Şi i-a plâns amarnic în momentul intrării Lui triumfale în Ierusalim (Luca 19:41-44).
Isus a suferit în trupul Său
A cunoscut deseori foamea, setea şi oboseala (Matei 4:2; Ioan 4:6-7). Suferinţele Lui fizice şi-au atins punctul culminant în ultimele douăzeci şi patru de ore ale vieţii Lui pământeşti. În grădina Ghetsimani, toată fiinţa Lui a fost zguduită de un conflict acut şi dureros: „Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Carnea Lui a suferit muşcătura nuielelor, pumnii, scuipările, cununa de spini, trestia care-L bătea în cap, şi în sfârşit tortura crucificării, „supliciul cel mai îngrozitor şi mai oribil”, după cum spune Cicero. Domnul n-a vrut să Se ferească de dureri luând drogul care se da de obicei condamnaţilor (Matei 27:34; Marcu 15:23). Către sfârşit, strigătul Său tare: „Mi-e sete!” rezumă el singur toate suferinţele fizice ale agoniei Lui.
Mai mulţi cred că, murind, inima lui Isus s-a rupt literalmente. Ioan scrie că unul din soldaţi „I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă” (Ioan 19:34). Medicii afirmă că această revărsare masivă de sânge şi apă dovedeşte ruperea inimii. Intensitatea extremă a durerilor lui Isus a produs o tensiune capabilă să-I rupă fizic inima. Soldaţii L-au găsit „mort” (Ioan 19:33), pe când răstigniţii rămâneau în general până la două sau trei zile pe lemn înainte să-şi dea sufletul. Suliţa care I-a străpuns coasta Domnului nu era menită să-I grăbească sfârşitul, ci să-I constate moartea. Cristos îşi dăduse viaţa. Este important să ne aducem aminte că El a murit printr-o acţiune a propriei Sale voinţe: „Nimeni nu-Mi ia viaţa cu sila, ci Eu o dau de la Mine” spune El în Ioan 10:18. Matei precizează că Şi-a dat duhul (sau dat înapoi, Matei 27:50).
Isus a îndurat suferinţa morală
În sfârşit, Isus a suferit în inima şi în duhul Său. Suferinţele morale, prezente în toată viaţa Sa, depăşesc la cruce orice imaginaţie. Sufletul Mântuitorului a fost chinuit mai grozav decât o poate explica orice expresie omenească, de ţepuşul morţii, adică de păcatul omenesc. (Vezi Isaia 53:11; 1 Corinteni 15:56). „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”, a spus El în grădina Ghetsimani (Marcu 14:34). Pe cruce, Isus a cunoscut lepădarea totală a oamenilor, şi chiar a lui Dumnezeu. Pentru toţi El a suferit iadul, care este despărţirea de Dumnezeu. Nimeni nu va putea cerceta vreodată spaima de nespus a strigătului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34, compară cu Psalmul 22:1).
„El a fost luat prin apăsare şi judecată” (recitiţi Isaia 53). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). Nu putem decât să ne plecăm capetele în smerenie, recunoştinţă şi adoraţie pentru Omul durerii, cu Faţa desfigurată de suferinţă, care a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre.
ULTIMELE ŞAPTE CUVINTE ALE MÂNTUITORULUI PE CRUCE
Să urmărim istorisirea răstignirii lui Isus Cristos şi mai îndeaproape şi să ascultăm acum cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce. După cele două procese pline de frământare, după bătaia cu nuiele, Isus a înaintat, clătinându-Se, purtând crucea Lui, apoi a fost ajutat de Simon din Cirena. Urmat de un alai întreg, El ajunse la locul supliciului, pe un deal mic în afara oraşului, nu departe de un drum unde, în zilele acelea de sărbătoare religioasă, numeroşi pelerini şi oameni de tot felul se aflau în trecere.
Locul se numea „Căpăţână”, Calvar în limba latină şi Golgota în ebraică. Iudeii, care îl dăduseră pe Isus în mâna romanilor, nu bănuiau că strigătul lor către Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25) se va împlini în mod tragic aproape patruzeci de ani după aceea, cu distrugerea Ierusalimului. Atunci mii de iudei au fost răstigniţi de romani, pe când sute de mii-se zice chiar un milion de oameni, au fost ucişi sau deportaţi.
Isus a fost pus pe cruce Vineri dimineaţa, între ora nouă şi amiază (Marcu 15:35). Cele trei dintâi cuvinte ale Lui privesc pe cei din jurul Său: cuvinte de rugăciune, de iertare, de dragoste filială. Ele au fost rostite probabil la începutul agoniei Lui. Apoi totul s-a scufundat în întuneric şi, pe când se împlinea taina răscumpărării, se pare că s-a scurs un timp de mare tăcere. Apoi ultimele patru cuvinte fură strigate aproape unul după altul, puţin înainte ca Isus să-Şi dea duhul.
Pe când Domnul era pironit pe cruce şi legat cu frânghii de stâlpul orizontal, ca greutatea trupului să nu-I rupă mâinile, El S-a rugat pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34). El mijlocea astfel pentru soldaţii romani, dar şi pentru poporul iudeu orbit.
Apoi crucea fu ridicată şi fixată în groapa pregătită în pământ. Atunci s-au auzit strigăte batjocoritoare. Fruntaşii iudei, magistraţii, soldaţii romani şi trecătorii începură să-L înjure cu toţii pe Galilean, bătându-şi joc de falimentul lucrării Lui: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27:42). Tâlharii condamnaţi lângă El îl insultau şi ei.
Deodată, unul dintre ei şi-a schimbat atitudinea. Auzise el oare mijlocirea Răstignitului pentru călăii Lui, sau a văzut el privirea Mântuitorului asupra lui? În acelaşi timp l-au pătruns şi convingerea păcatului său şi cea a sfinţeniei lui Isus. Mărturisindu-şi greşelile, precum şi neprihănirea lui Isus, el începu să-l mustre pe celălalt tâlhar. El a adresat lui Isus această rugăminte: „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Cu aceasta el afirma că Isus este Mesia care, după credinţa populară precum şi după proorocii, trebuia să dispară şi să revină. Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:40-43).
Apoi, Domnul, văzând aproape de El pe mama Lui şi pe ucenicul Lui Ioan, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Şi ucenicului îi spuse: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela, Ioan a luat-o la el acasă (Ioan 19:26-27). Isus nu putea să uite legătura filială şi umană care îl lega de Maria, îşi încredinţează mama, nu fraţilor Lui necredincioşi şi care se pare că nu erau acolo, ci ucenicului pe care-l iubea şi care, probabil, era nepotul Mariei.
Între timp domnea o atmosferă stranie, grea, înspăimântătoare. Trebuie să se fi auzit vuietele surzi, care anunţau cutremurul de pământ următor. Garda romană îşi împărţise hainele lui Isus şi rămânea acolo ca să păzească pe condamnaţi. Printre mulţimea de oameni batjocoritori sau încremeniţi, care treceau şi mergeau de colo-colo, stăteau şi prieteni şi rude de-ale lui Isus. Printre alţii se putea observa şi un grup de femei care-L însoţiseră din Galilea.
În plină zi, soarele a dispărut. Cerul se învăluia cu nori negri, întunecoşi, în timp ce Fiul lui Dumnezeu Se afunda în spaimă şi pedeapsă pentru păcatul oamenilor. Isus a suferit de atunci trei ore lungi, în tăcere, întuneric şi singurătate.
El a băut tot paharul păcatului; trupul Lui, sufletul Său, toată fiinţa Lui i-a purtat osânda. Toate domniile şi stăpânirile rele, care sunt sursa răului, au fost prin El pironite şi făcute de ocară înaintea lumii. Legea lui Dumnezeu s-a împlinit în persoana Lui cu toată asprimea ei, şi şi-a pierdut stăpânirea peste noi (Coloseni 2:14-15). Crucea este spectacolul cel mai îngrozitor şi în acelaşi timp cel mai puternic. „Oricine vede pe Fiul şi crede în El, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”, a spus Cristos (Ioan 6:40).
În momentul când se sfârşea taina, Isus a vorbit din nou. A strigat către Dumnezeu, care rămânea Dumnezeul Lui, în ciudă judecăţii cu care-L lovise pe Fiul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Verbul, în greceşte, este la „trecut simplu” (literalmente: Pentru ce Mă părăsişi?). Totul se sfârşise (vezi Ioan 19:28 a).
Acest „Pentru ce?” marchează punctul culminant al răscumpărării. O astfel de părăsire a Fiului lui Dumnezeu nu se poate explica, ci este un fapt, care permite lui Dumnezeu să-l regăsească pe om: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor” (2 Corinteni 5:19).
Întrebarea lui Isus fusese exprimată în chip profetic, cu veacuri înainte, de către David, strămoşul Domnului (Psalmul 22:1). Aşa de sfâşietor a răsunat încât cuvintele ebraice ale lui Cristos au rămas săpate în spiritul ascultătorilor: „Eloi, Eloi, lama Sabactani?” (Matei 27:46; Marcu 15:34). Soldaţii romani, neînţelegând această limbă, au crezut că îl chema pe Ilie.
Acest strigăt a rănit desigur gâtul uscat al Mântuitorului, şi tortura setei şi febrei s-a făcut şi mai arzătoare. Deci fără îndoială aproape imediat a strigat: „Mi-e sete!” (Ioan 19:28). Un soldat I-a adus oţet cu un burete fixat într-o trestie cu care Şi-a umezit buzele. Atunci a rostit: „S-a săvârşit!” (Ioan 19:30). Apoi a scos puternic ultimul strigăt: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46). Şi-a plecat capul, rămas până atunci ridicat, fiind deplin conştient, şi Şi-a dat duhul. Chiar la ora aceea se junghia mielul de Paşti în Templu.
Pământul s-a cutremurat cu violenţă; perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos: era semnul că drumul care conduce până în prezenţa prea sfântă a lui Dumnezeu se deschisese prin trupul lui Isus (Evrei 10:19-22). Întunericul a încetat.
Iosif din Arimatea, cu ajutorul lui Nicodim, au obţinut de la Pilat autorizaţia să se ocupe de trupul lui Isus. Amândoi erau membri ai Soborului, ucenici în ascuns ai lui Isus în vremea popularităţii Lui. După moartea Lui însă, ei s-au compromis pentru El. Femeile fiind de faţă, L-au îmbălsămat repede şi L-au înmormântat, în momentul când Sabatul tocmai începea.
ÎNSEMNĂTATEA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS
Acest subiect este de importanţă teologică. L-am şi menţionat, cu privire la ultimele cuvinte ale lui Isus, precum şi din câteva citate din epistole. Ne vom limita aici la învăţătura evangheliilor şi la însăşi cuvintele lui Cristos.
Când Domnul vorbeşte despre suferinţele Lui, El arată clar scopul lor. „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28; Marcu 10:45). Instituind Sfânta Cină, El declară: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului cel nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). Se mai adaugă la aceste cuvinte şi cele rostite după înviere, când explică Scripturile ucenicilor Săi: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Cristos, şi să învieze a treia zi din morţi, şi să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:46-47).
În sfârşit, Isus arată şi în alte pasaje că moartea Lui este baza mântuirii: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14-15). „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:55); „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele” (Ioan 10:15).
Dar ce valoare are această mântuire? Sunt unii care nu vor să vadă în moartea lui Cristos decât exemplul unui martir nobil, al unui om al credinţei care îşi arată dragostea şi încrederea în Dumnezeu până la dăruirea deplină. Astfel, El ar fi arătat drumul spre abnegaţie, spre nonviolenţă, care aduce omului eliberare de egoismul său păcătos.
În pasajele citate mai sus din Matei 20:28; Marcu 10:45 şi Matei 26:28 însă, Isus introduce două adevăruri importante care indică valoarea morţii Sale ca depăşind infinit valoarea unui martiraj. Primul adevăr este cel al Legământului (sau Testamentul). Sângele legământului nu putea să sugereze ucenicilor decât o jertfă, căci Vechiul Legământ fusese pecetluit cu sângele unor jertfe (Exodul 24:4-8; Evrei 9:18-22). Al doilea adevăr este conţinut în cuvântul ispăşire. Sensul iniţial al acestui cuvânt este „preţ de răscumpărare”; Isus Se foloseşte fără îndoială de el în acest sens. El vesteşte că viaţa Lui predată va fi un preţ de răscumpărare care va obţine eliberarea unor robi.
Deci, Isus afirmă clar că valoarea jertfei şi răscumpărării este legată de moartea Lui.
În plus, această jertfă este înlocuitoare „pentru mulţi”; este o jertfă pentru păcat, „spre iertarea păcatelor”. În Vechiul Testament, când un animal fără cusur era oferit ca să ispăşească păcatul unui om, vinovatul trebuia să-şi pună mâinile asupra victimei ca semn de identificare. Acest gest însemna că victima era substituită păcătosului, murind în locul său.
Isus învaţă pe ucenici că astfel de ritualuri îşi găsesc sensul şi împlinirea în Persoana Lui. Dar câtă vreme a fost El încă împreună cu ucenicii Lui, nu putea să-i facă să înţeleagă în mod complet semnificaţia morţii Sale. Pentru aceasta a trebuit să ia parte la marele eveniment al crucii, luminat de înviere şi de venirea Duhului Sfânt. De atunci încolo, moartea lui Isus ocupă locul central în învăţătura apostolilor. Evanghelia pe care au propovăduit-o ei, dezvoltată în epistole, nu este o teorie subiectivă, clădită după ce s-a întâmplat, cum pretind anumiţi critici, ci îşi trage toate rădăcinile din însăşi învăţătura lui Isus. Noi deci putem afirma cu apostolul Pavel că am învăţat de la Domnul Însuşi că „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3; compară cu 11:23).
CHESTIONARUL IX
- Întrebări despre materia cursului
- Daţi numele şi mărturia a doi oameni din evanghelii care au făcut o aluzie prevestitoare la suferinţele lui Cristos:
a)
b)
- Indicaţi trei imagini pe care le foloseşte Isus spre a anunţa moartea Lui:
a)
b)
c)
- Care evanghelii vorbesc fiecare de câte trei prilejuri în care Isus prevesteşte clar moartea Lui ucenicilor? Care a fost reacţia ucenicilor la revelaţiile acestea?
- Citaţi un verset care arată că Isus S-a dus în mod deliberat la Ierusalim ca să moară acolo.
-
- a) Ce putere avea Isus asupra propriei Lui vieţi? Citaţi cuvintele Lui
- b)Ce concluzie tragem despre natura morţii Lui?
- Când a suferit Isus fiind ispitit?
- Căutaţi trei exemple din evanghelii arătând că atitudinea ucenicilor I-a adus suferinţă lui Isus. Daţi şi referinţele:
a)
b)
c)
-
- a) Ce fel de oameni L-au criticat pe Isus în timpul lucrării Lui?
- b)Care critică a fost cea mai gravă în ochii lui Isus? Daţi referinţa
- După care semne putem să ştim că Isus a suferit pe cruce, fiind pe deplin conştient până la urmă?
-
- a) Care suferinţă a fost pentru Isus mai intensă decât toate celelalte?
- b)Cum s-a exprimat ea în gura lui Isus?
- Notaţi două incidente care s-au petrecut pe când mergea Isus la locul supliciului:
a)
b)
- c)Care a fost ultimul mesaj al lui Isus dat mulţimii înainte de răstignire?
- În care moment al agoniei Lui a rostit Isus cele şapte cuvinte de pe cruce?
- Puteţi să găsiţi care din cuvintele lui Isus pe cruce au fost prevestite direct de Scripturi? Daţi referinţele din Vechiul Testament.
- Notaţi Numele pe care Isus le dă lui Dumnezeu în cele şapte cuvinte de pe cruce. Ce indică ele?
-
- a) Cine I-a strigat lui Cristos să-Şi dovedească divinitatea şi puterea coborându-Se de pe cruce şi mântuindu-Se pe Sine Însuşi?
-
- b)Care este concepţia umană a puterii lui Dumnezeu, după asemenea cuvinte?
- c)Şi dimpotrivă, ce revelaţie aducea Isus lumii?
-
- Citaţi câte un cuvânt al lui Isus care indică scopul şi consecinţa morţii Lui:
-
- a)Înainte de răstignire
- b)După înviere
-
- Ce implică expresia:
-
- a) „Sângele Legământului” (Matei 26:28)?
- b)”Care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”?
- De cine, şi de ce, ne răscumpără moartea lui Cristos? Găsiţi referinţe:
- Care au fost consecinţele imediate ale morţii lui Isus asupra spectatorilor?
- Ce anume a îngăduit ucenicilor să înţeleagă sensul morţii lui Cristos?
- Studiu biblic personal
Recitiţi cele patru istorisiri ale morţii lui Cristos.
-
- a) Meditaţi asupra cuvintelor de pe cruce, şi notaţi pentru fiecare dintre ele ce ne revelează despre Isus Cristos; despre Persoana şi lucrarea Lui.
- b)Ce implică cuvântul „S-a săvârşit!” (cu privire la Scripturi)? Pentru mine şi mântuirea mea?
-
- Căutaţi referinţele, din Ioan 10 şi următoarele capitole, care arată că moartea lui Cristos:
-
- a)împlinea o poruncă a lui Dumnezeu .
-
- b)era totuşi o acţiune voită (relevaţi în Ioan 10 de câte ori Isus spune că îşi „dă” viaţa)
- c)găsiţi un verset profetic în Evanghelia după Ioan care vorbeşte de caracterul înlocuitor al morţii lui Cristos, în acelaşi timp pentru poporul Israel şi pentru toţi oamenii.
-
- Rezumaţi însemnătatea şi rezultatele morţii lui Cristos, dând cel puţin:
-
- a)trei versete din evanghelii.
-
- b)unul, din epistolele lui Pavel
-
- c)unul, din epistolele lui Petru
-
- d)unul, din epistolele lui Ioan
- e)unul, din epistola către Evrei
- Studiaţi Exodul 12:1-14 şi faceţi o comparaţie între Paştele evreieşti şi pătimirea lui Cristos, între mielul pascal şi Isus, între simbol şi realitate.
- Aplicaţie practică
- Meditaţi Ioan 15:18-21; Marcu 8:34-38; Ioan 12:24-26. Ce învăţătură trag eu pentru mine din aceste texte?
- În Ioan 12:23, 27-28; 17:1, Isus vorbeşte despre moartea Lui ca despre o „proslăvire”. De ce? Ce să deduc pentru mine?
- Găsiţi în Noul Testament un alt capitol 3, cu versetul 16, care să fie concluzia lui Ioan 3:16 în ce priveşte ucenicul lui Isus Cristos. Citaţi referinţa.
- Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi două versete din evanghelii, alese de dvs. care v-au frapat, despre moartea lui Isus Cristos.
- Am mâncat eu oare din Mielul de Paşti, Pâinea vieţii, şi mă hrănesc cu El mai departe, în fiecare zi?
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL IX
- Despre materia cursului
-
- a) Simeon: „…va fi un semn care va stârni împotrivire (Luca 2:34).
- b)Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
-
- a) Păstorul cel bun, care îşi dă viaţa pentru oile sale (Ioan 10:11).
-
- b)Şarpele de aramă ridicat pe o prăjină (Ioan 3:14).
- c)Grăuntele de grâu care cade în pământ ca să moară (Ioan 12:24).
-
- a) Cele trei evanghelii sinoptice: Matei 16:21-23; 17:22-23; 20:19; Marcu 8:31; 9:31; 10:33-34; Luca 9:12, 44; 18:31-34.
- b)Ei nu înţelegeau, erau turburaţi şi nu îndrăzneau să-L întrebe pe Isus despre acestea.
- „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51).
-
- a) „Am puterea să o dau şi am puterea să o iau iarăşi” (Ioan 10:18).
- b)Moartea Lui a fost voluntară.
- În pustie, dar şi în tot decursul lucrării Lui. Până la ultima suflare, El ar fi putut să Se elibereze sau să Se glorifice pe El Însuşi (vezi de exemplu Matei 26:53).
-
- De exemplu:
-
- a) necredinţa ucenicilor, Marcu 9:19.
-
- b)ambiţia oarbă a lui Iacov şi Ioan, Marcu 10:38.
- c)trădarea lui Iuda, Ioan 13:21.
-
- a) Oamenii învăţaţi, fruntaşii religioşi (fariseii, cărturarii, învăţătorii Legii), cei din satul Lui, din familia Lui.
- b)Cea care atribuia Satanei puterea Duhului Sfânt din El, Matei 12:22-37.
- El a refuzat să bea stupefiantul care se oferea condamnaţilor. Ultimele Lui cuvinte. Capul I-a rămas ridicat ferm până la sfârşit.
-
- a) Suferinţele morale, ca să fie făcut păcat pentru noi.
- b)”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
-
- a) L-au silit pe Simon din Cirena să-I poarte crucea lui Isus.
-
- b)Isus S-a adresat mulţimii şi femeilor care se tânguiau după El.
- c)”Plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri”, etc.
El anunţă judecata care vine (Luca 23:28-31).
- Primele trei, la începutul agoniei Lui. Iar ultimele patru chiar la sfârşit, una după alta, după o mare tăcere.
- Primul cuvânt: Isaia 53:12, „El S-a rugat pentru cei vinovaţi”. Al patrulea cuvânt: Psalmul 22:1. Al cincilea cuvânt: Psalmul 22:15; 69:3, 21. Al şaptelea cuvânt: Psalmul 31:5.
- „Tată… Dumnezeul Meu. Tată… Dumnezeul Meu”… Identificat cu neamul omenesc păcătos, Isus cunoaşte despărţirea de neconceput de Tatăl; El rămâne însă statornic în credinţa Lui personală (Dumnezeul Meu). La sfârşit, El strigă din nou: „Tată”… căci Şi-a regăsit toată seninătatea, toată conştiinţa că este Fiul cel Prea Iubit al lui Dumnezeu. Astfel, în al şaptelea cuvânt, îşi exprimă „deplina încredere în suprema-I slăbiciune”.
-
- a) Trecătorii, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, magistraţii, tâlharul şi soldaţii romani.
-
- b)Dumnezeu trebuie să-Şi dovedească puterea eliberând pe ai Săi în mod spectacular, după cum ne închipuim noi.
- c)”Cine îşi va pierde viaţa… o va câştiga” (Matei 10:39). Lui Isus I-a trebuit o putere nespus mai mare, puterea dragostei Lui, ca să rămână pe cruce decât ca să Se coboare de pe ea. Dumnezeu îngăduia morţii să-şi facă lucrarea până la capăt; prin ea însă, El a dat oamenilor cea mai nemărginită eliberare; nebunie în ochii omului natural, dar înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor (1 Corinteni 1:18).
-
- a) Marcu 10:45; Matei 26:28. Răscumpărare pentru mulţi, pentru iertarea păcatelor.
- b)Luca 24:47. Prin moartea Lui au devenit posibile pocăinţa şi iertarea păcatelor.
-
- a) Ea face aluzie la jertfele din Vechiul Testament care pecetluiseră legământul între Dumnezeu şi poporul Său (Exodul 24:8). Cristos inaugurează un legământ nou, mai bun (vezi Ieremia 31:31).
- b)Cristos indică în plus că jertfa Lui va realiza tot ce era prefigurat în jertfele înlocuitoare pentru păcat, din Vechiul Testament.
- De Satan. De robia păcatului şi a morţii (Ioan 8:34-36, 44; compară cu Evrei 2:14-15); de blestemul Legii (Galateni 3:13).
- Sutaşul şi soldaţii romani se înfricoşează foarte tare (Matei 27:54); ei recunosc că Isus era neprihănit, chiar Fiul lui Dumnezeu (preludiul pocăinţei păgânilor). Poporul se întoarce încremenit (anunţ al pocăinţei finale a iudeilor). Prietenii lui Isus privesc îndelung la scena aceasta, de departe.
- Venirea Duhului Sfânt, care de atunci încolo le-a reamintit tot ce Isus îi învăţase şi i-a instruit în tot adevărul.
- Studiu biblic personal
- a) Întâiul cuvânt: Mijlocitorul, care cere graţierea vinovatului. Exemplul perfect la Matei 5:44. „Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc”.
Al doilea cuvânt: Mântuitorul, Cel care, nu numai că obţine iertarea ci şi mântuirea păcătosului, şi are puterea să introducă pe oameni în rai.
Al treilea cuvânt: Omul, fiul cel iubitor al Mariei, Cel care nu uită de greutăţile practice ale vieţii, ci ştie să le rezolve.
Al patrulea cuvânt: Victima ispăşitoare, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul nostru şi suferă pentru noi iadul, despărţirea de Dumnezeu.
Al cincilea cuvânt: Omul durerii, care a cunoscut suferinţele noastre fizice, infirmităţile noastre, şi poate să ne compătimească.
Al şaselea cuvânt: Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2). Îndeplinind perfect Legea lui Dumnezeu şi răscumpărarea oamenilor.
Al şaptelea cuvânt: Fiul lui Dumnezeu, încrezător şi biruitor, întotdeauna dependent de Tatăl.
- b)Tot ce fusese prevestit, pregătit, scris dinainte pentru mântuirea oamenilor sub vechiul Legământ în Vechiul Testament îşi găseşte îndeplinirea pe cruce, confirmând puternic autoritatea Scripturilor şi inspiraţia lor. Pentru mântuirea mea, acest cuvânt al lui Cristos arată că totul este deja împlinit. Este un fapt din trecut. Jertfa Lui nu trebuie repetată. Nu trebuie să mă sforţez ca să mă unesc cu El; ca să mă nasc la o viaţă nouă, căci El S-a unit cu natura mea omenească, şi m-a cuprins odată pentru totdeauna în izbăvirea pe care a săvârşit-o. Mie îmi rămâne doar să cred; să accept în mod personal pentru mine însumi acest „S-a săvârşit”.
-
- a) Puterea de a-Şi da viaţa şi de a o lua din nou este o poruncă a Tatălui (Ioan 10:18). El acţionează după porunca pe care I-a dat-o Tatăl (Ioan 14:31). Tatăl îi dă acest pahar de băut (Ioan 18:11). Puterea de a-L omorî i-a fost dată de sus lui Pilat (Ioan 19:11). (Compară cu Faptele apostolilor 2:23). „Dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”.
-
- b)Ioan 10:11, 15, 17, 18 a şi 18 b. De cinci ori este repetat: „Eu o dau”. (Vezi şi Ioan 15:13 şi 17:19). „Eu însumi Mă sfinţesc (adică Mă consacru până la moarte) pentru ei”.
- c)Ioan 11:51-52; compară cu Ioan 12:32-33.
-
- De exemplu:
-
- a) Prin moartea Lui, Cristos ispăşeşte păcatele (Ioan 1:29). El dă viaţa veşnică (Ioan 3:16; 6:54. Atrage la El pe toţi oamenii (Ioan 12:32). Biserica poate fi alcătuită (Ioan 11:52). Diavolul, stăpânitorul lumii acesteia, este judecat şi aruncat afară (Ioan 12:31).
-
- b)Păcatele nu ne sunt ţinute în socoteală, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:19). Această împăcare este obţinută pentru întregul univers, ceresc şi pământesc (Coloseni 1:20). Satana şi toate puterile rele sunt învinse (Coloseni 2:15).
-
- c)Noi suntem răscumpăraţi din felul nostru deşert devieţuire (1 Petru 1:18-19); pentru ca, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; am fost vindecaţi (1 Petru 2:24).
-
- d)Jertfa Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7); revelează dragostea lui Dumnezeu, şi ne convinge să iubim la rândul nostru (1 Ioan 4:9-11).
- e)El nimiceşte pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol (Evrei 2:14). Moartea Lui L-a făcut mijlocitorul unui legământ nou, veşnic (Evrei 9:15). El şterge păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9:26) etc.
- Pentru jertfa Paştelor evreieşti, trebuia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur; Isus era drept şi nevinovat de orice păcat. El Şi-a dat viaţa în floarea tinereţei şi forţei.
Mielul se înjunghia „între cele două seri” adică înainte de asfinţitul soarelui; Isus a murit şi a fost înmormântat la ceasul acela al zilei.
Sângele acoperea şi ocrotea casele israelite, îngerul judecăţii trecea fără să le lovească; sângele lui Isus ne izbăveşte de mânia şi judecata lui Dumnezeu.
Mielul pascal trebuia mâncat întreg; noi nu putem să credem în Isus (să mâncăm, să bem) pe jumătate. Isus a zis: „Dacă nu mâncaţi… nu aveţi viaţa” (Ioan 6:53).
Orice aluat trebuia să fi dispărut din mâncarea aceea; aluatul este un simbol al păcatului, al corupţiei, care trebuie să dispară din creştin (1 Corinteni 5:6-8).
Mielul trebuia mâncat în grabă înaintea plecării: „Să aveţi mijlocul încins şi încălţămintele în picioare”; a crede în Cristos nu înseamnă a fi ajuns la ţel, ci dimpotrivă este semnul unui punct de plecare. Trebuie să fii pregătit să renunţi la vechea viaţă, şi aceasta în grabă.
În sfârşit, masa de Paşti ne vorbeşte şi de legătură frăţească, şi de legătură cu Cristos.
- Aplicaţie practică
- Dacă sunt un ucenic adevărat al lui Cristos, voi avea necazuri şi dificultăţi în lume, voi întâmpina adeseori critici, împotriviri. Să nu mă mir! Ci să învăţ astfel tot mai bine să mă lepăd de mine însumi; să-mi port crucea şi să mă bucur pentru că seamăn cu Domnul Isus.
- Pentru că El priveşte în acelaşi timp şi la învierea şi la biruinţa Lui finală. Dacă-mi pierd viaţa pentru Cristos aici jos, pot să mă bucur de slava care mi-e făgăduită, şi mi-a şi fost câştigată (Romani 8:18, 30).
- „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16).
CAPITOLUL X
Învierea şi înălţarea
Învierea lui Isus este cheia de boltă a credinţei creştine. Fără ea, totul se surpă; învierea nu este, fapt în sine, mai importantă decât întruparea sau viaţa lui Cristos, ci reprezintă încoronarea absolută a acestei vieţi. Dacă învierea este neautentică, atunci totul devine neautentic. Apostolul Pavel o exprimă cu putere: „Dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu: fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos… Dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre… Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” (1 Corinteni 15:14-19). Deci, dacă învierea nu este un fapt veridic, creştinismul este o iluzie, o eroare.
Isus a prevestit învierea Sa
În toate cele trei ocazii când Isus Şi-a prevestit moartea ucenicilor Săi, El îşi anunţă şi învierea:
1) La Cezarea lui Filip (Matei 16:21; Marcu 8:31; Luca 9:22).
2) După Schimbarea la faţă (Matei 17:9, 23; Marcu 9:9,31).
3) În timpul ultimei Sale călătorii la Ierusalim (Matei 20:19; Marcu 10:34; Luca 18:33).
Dar şi cu mult înainte, cu prilejul primei curăţiri a Templului, chiar la începutul lucrării Lui, Isus vorbise de templul trupului Său, pe care-l va reconstrui în trei zile. După înviere, „ucenicii şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea” (Ioan 2:19-22). Duşmanii Domnului îşi reaminteau foarte bine proorociile Lui (Matei 26:61; 27:62-66). În sfârşit, când I se apropia moartea, Isus le-a dat ucenicilor Săi un loc de întâlnire cu El, pe un anumit munte din Galilea (Matei 26:32; 28:7, 10, 16).
Coborârea în iad
Între înmormântarea şi învierea lui Cristos, de Vineri seara până Duminică dimineaţa, se scurge un timp împărţit pe trei zile diferite. La iudei, o parte din zi era considerată ca ziua întreagă. Aceasta explică expresia ebraică pe care Isus o foloseşte după ce a vorbit de proorocul Iona: „Tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12:40). Acest fel de a măsura timpul diferă de concepţia modernă, mai riguroasă, care numără numai două nopţi între Vineri şi Duminică.
Între moartea şi învierea Domnului are loc aşa numitul „capitol uitat” al vieţii lui Isus, coborârea Lui în locaşul morţilor. Evanghelia nu o menţionează, în afară de cuvântul adresat de Cristos tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43).
În timp ce trupul lui Isus se odihnea în mormânt, duhul Său a pătruns în locuinţa spirituală a celor care trăiseră odinioară pe pământ. Mai mulţi comentatori gândesc, după 1 Petru 3:19; 4:6 şi Efeseni 4:8-9, că Cristos ar fi predicat Evanghelia celor morţi, şi că ar fi luat cu El în cer pe cei drepţi şi pe cei care mai dinainte crezuseră în El. Locuinţa morţilor conţinea, după cum credeau iudeii, locuinţa celor buni (raiul), şi locuinţa celor răi; Domnul ar fi transferat raiul în cer, departe de locuinţa morţilor; deci credinciosul, când moare, pleacă de acum înainte direct „la Domnul” (Filipeni 1:23; 2 Corinteni 5:8; Ioan 11:25-26). În orice caz, este clar că Isus, fiind înmormântat, S-a coborât în locuinţa morţilor, cum zice şi Crezul. Dacă Scriptura nu lămureşte mai mult această taină, noi să respectăm această tăcere, fără a emite vreo teorie particulară. Esenţialul este că Cristos nu a putut vedea putrezirea, şi că El a înviat trupeşte în a treia zi. Dacă noi auzim astăzi propovăduirea Evangheliei Sale şi nu o credem, este tot atât de sigur că vom fi judecaţi de Cuvântul Său şi că vom pieri spiritual, după însăşi expresia lui Isus. Noi nu vom mai avea nici un alt prilej de a ne pocăi după moarte (vezi şi Ioan 3:16-18; 12:46-48; Luca 16:24-26).
Mormântul
Mormântul cel nou unde Isus a fost pus se găsea într-o grădină, foarte aproape de locul execuţiei, afară din oraş. Era mormântul pe care Iosif, om bogat, din Arimatea şi-l săpase dinainte în stâncă (Matei 27:60).
Să amintim în treacăt că proorocia: „Mormântul lui a fost pus la un loc cu cel bogat” (Isaia 53:9) s-a împlinit întocmai pentru Domnul nostru. Este una dintre acele proorocii pe care nu putea să le împlinească El Însuşi; la fel şi cu tragerea la sorţi a hainelor Lui sau cu vânzarea Lui pentru treizeci de arginţi (Matei 26:15).
Biserica actuală zisă „a Sfântului Mormânt”, în cetatea Ierusalimului, a devenit de-a lungul secolelor un loc de pelerinaj creştin, dar, din nefericire, şi de certuri şi idolatrie. Este însă puţin probabil că ea ar fi locul autentic al mormântului lui Isus. Poziţia zisă a lui Gordon, după numele generalului care a descoperit-o în 1881, pare a semăna mult mai mult cu ceea ce mormântul ar trebui să fie. Este un mormânt frumos din vremea romană, săpat în stâncă, cu o crestătură în care se rostogolea piatra care-i închidea intrarea. În afară de vestibul, există două locuri pentru morminte, dintre care numai unul pare că a fost întrebuinţat. Acest mormânt se afla într-o grădină, afară din cetate, la poalele unui deal stâncos având şi astăzi forma izbitoare a unui craniu.
EVENIMENTELE DIN ZIUA ÎNVIERII
Nu este uşor să prezinţi un tablou complet, cronologic, al evenimentelor petrecute în dimineaţa învierii. Mai multe amănunte sunt omise. Povestirile rezumă faptele în general, nu totdeauna în ordinea precisă în care s-au succedat. Varietatea lor dovedeşte că mai mulţi martori independenţi unii faţă de alţii au luat parte la aceste evenimente.
Să luăm de exemplu un incendiu într-un sat. Un martor povesteşte că focul a început la ora zece seara; altul că nu s-a declarat înainte de 10.45; un al treilea menţionează două maşini cu pompieri, altul zice că au fost trei, etc. Toate aceste mărturii pot fi foarte bine acordate. Una vorbeşte despre începutul incendiului, alta de momentul când a sunat alarma; unul n-a văzut decât două maşini, dar în realitate a venit şi a treia, mai târziu. Nici una din mărturii nu este o istorisire sistematică sau stereotipă; nu încape însă nici o îndoială că s-a petrecut un incendiu în noaptea aceea! Odată ce toate faptele sunt cunoscute, nu mai există nici o contradicţie între rapoarte. Aşa este şi cu povestirea din evanghelii: adevărul luminos al învierii lui Isus sclipeşte puternic.
Să încercăm acum să rezumăm pe scurt evenimentele acelei dimineţi de Paşte:
Domnul a înviat, în ziua întâi a săptămânii, înainte de răsăritul soarelui. Nici un ochi omenesc n-a avut voie să contempleze faptul însuşi. Acesta a fost însoţit de un mare cutremur de pământ, iar piatra a fost prăvălită din intrarea mormântului. Numeroşi îngeri trebuie să fi înconjurat locurile, veghind asupra acestor evenimente. Cel care a prăvălit piatra, probabil că a fost zărit de străjerii iudeii. Aceşti oameni, încremeniţi, au rămas ca morţi; apoi, revenindu-şi în fire, s-au dus şi au dat de ştire dregătorilor şi preoţilor. Fruntaşii au lansat numaidecât o explicaţie falsă despre mormântul gol, dar cunoştinţa adevărului a contribuit, nu mult după aceea, să aducă pe mulţi preoţi la noua credinţă (Faptele apostolilor 6:7).
Între cetate şi mormânt trebuie să fi fost un continuu du-te vino în dimineaţa aceea de zbucium şi emoţie. Mai multe grupuri de femei s-au dus devreme la mormânt. Noi putem să ni le închipuim venind din diferite locuri, fie din oraş, fie din Betania, după cum se aflau locuinţele lor unde ele dormiseră.
Maria din Magdala, cu credinţa ei fierbinte, era în fruntea primului grup. Când a descoperit mormântul gol, profund impresionată, lăsându-şi tovarăşele şi fără să piardă o clipă, a alergat să-i înştiinţeze pe ucenici: „Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20:2). În timpul acela, un înger s-a arătat celorlalte femei, vestindu-le învierea lui Isus.
Petru şi Ioan, înştiinţaţi de Maria Magdalena, au alergat la mormânt. Ioan a sosit cel dintâi; dar a lăsat pe Petru să intre înaintea lui. Când a intrat şi el, a zărit doar fâşiile de pânză rămase singure; trupul lui Isus dispăruse, lăsându-le jos, intacte. Atunci, ne este scris că „a văzut şi a crezut”.
Maria Magdalena care urmase pe Petru şi Ioan, a rămas singură, plângând lângă mormânt. Atunci i s-a arătat Isus, ei, celei dintâi (Ioan 20:11-18; Marcu 16:9), ceea ce era o mare onoare. El i-a dat misiunea să ducă ucenicilor un mesaj minunat: „Spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Şi alte femei au mai vizitat mormântul în dimineaţa aceea. Luca menţionează pe Ioana, nevasta lui Cuza, un ispravnic al lui Irod (Luca 24:10; 8:3). În cursul diferitelor lor drumuri, dus şi întors, unele femei au văzut un înger, altele doi. Unele au fugit înspăimântate, mai întâi fără să spună nimănui ce văzuseră (Marcu 16:8), iar altele, pline şi de frică şi de bucurie (Matei 28:8), L-au zărit şi ele pe Isus cel înviat, pe drum. Ucenicii, care au considerat diferitele povestiri ale femeilor ca basme, au trebuit să aştepte până seara ca să-L vadă ei înşişi pe învăţătorul lor revenit la viaţă.
SE POATE CREDE ÎN ÎNVIERE?
Învierea a fost criticată şi negată de oamenii cu spirit raţionalist şi materialist, precum şi de duşmanii Evangheliei. Argumentele prezentate spre a o nega se rezumă de fapt la cinci puncte. Se caută a se înlocui faptul istoric prin următoarele teorii:
1) Trupul lui Isus a fost furat.
2) Isus nu murise cu adevărat, ci El S-a trezit dintr-o comă.
3) Ucenicii şi femeile au avut halucinaţii.
4) S-a creat un mit după moartea lui Isus.
5) Ar fi vorba de fenomene spiritiste.
Nici una din aceste ipoteze nu rezistă unui examen serios, ci toate sunt mai neverosimile decât învierea pe care o neagă, unul din faptele istorice cel mai bine dovedit. Numeroase evenimente, în general admise, sunt bazate pe dovezi mult mai incomplete, mai puţin sigure. Anumiţi duşmani ai învierii, care s-au dedicat studiului faptelor ca să demonstreze inexistenţa acestei minuni, au fost obligaţi să-şi schimbe radical părerea şi să ajungă la concluzia că Cristos a înviat cu adevărat în trup.
Dacă duşmanii lui Isus i-ar fi luat trupul, l-ar fi arătat, ca să respingă teoria învierii de care se temeau. Nici prietenii şi nici duşmanii n-ar fi luat corpul neînsufleţit, lăsând în urmă fâşiile de pânză mortuare. Să observăm în această privinţă un amănunt semnificativ. Când Petru şi Ioan au văzut pânzele jos în mormânt, ei au observat că ştergarul de la cap era „făcut sul” într-un loc aparte (Ioan 20:7). Verbul grecesc sugerează „strâns rotund, răsucit”. Aşa cum se face şi astăzi în anumite locuri din Orientul Mijlociu, capul mortului fusese acoperit, dar faţa nu. Fâşiile de pânză, îngreunate cu mirodenii, căzuseră în momentul când trupul s-a retras; ştergarul pus în jurul capului zăcea însă la o parte, păstrând forma rotunjită a frunţii pe care o învelise, de unde şi verbul grecesc folosit de evanghelii: „strâns rotund”.
Teoria după care Isus S-ar fi trezit din comă nu stă în picioare. Cum ar fi putut într-o stare de extremă slăbiciune, să ajungă pe jos până la Ierusalim, apoi să mai facă, tot pe jos, peste 20 km până la satul Emaus, dus şi întors?
Două fapte trebuie să le admită toţi, chiar şi cei care se opun învierii:
1) Mormântul a rămas gol, cu fâşiile de pânză lăsate intacte;
2) Ucenicii au văzut cu adevărat apariţii, în care au crezut. Ei nu şi-ar fi dat până şi viaţa lor, mai târziu, pentru ceea ce ar fi ştiut că este o înşelătorie.
Ideea că ar fi vorba de fenomene spiritiste poate fi înlăturată numaidecât. Dacă aceste fenomene ar fi fost baza creştinismului, s-ar fi perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Ori, mesajul creştin este, dimpotrivă, total opus spiritismului, interzis de Dumnezeu.
Cât despre pretinse halucinaţii, apariţiile lui Isus calcă toate legile lor. Ucenicii, oameni în toată firea, pescari zdraveni, prea puţin creduli, au considerat povestirile femeilor nişte visări, dar curând s-au convins ei înşişi când L-au văzut pe învăţătorul lor. O halucinaţie este imaterială, văzută numai de un singur individ, în general într-un loc precis, sub presiunea unor împrejurări particulare; ea poate să se repete timp de mai mulţi ani. Isus însă S-a arătat mai multor persoane, până la cinci sute de fraţi deodată (1 Corinteni 15:6), în felurite locuri, chiar şi în aer liber. Prietenii Lui L-au putut atinge, au stat de vorbă şi au mâncat cu El. După patruzeci de zile, El a fost înălţat vizibil, în ochii lor şi ascuns de vederea lor într-un nor. După aceea, apariţiile au încetat cu totul.
Un mit se naşte cel puţin de-a lungul unui secol, dar nu într-o săptămână! Ori, într-o săptămână, toţi ucenicii s-au convins, chiar şi Toma, scepticul. Mai mult încă, Pavel, un intelectual de prim rang, un prigonitor al credinţei noi, s-a convins şi el, câţiva ani mai târziu.
S-a observat pe bună dreptate că orice societate cunoaşte evenimentele care i-au dat naştere. S-ar înşela oare creştinismul asupra faptului esenţial căruia îi datorează existenţa? Apoi, ce explicaţie să dăm Duminicii? Iudeii creştini, cu toate că erau atât de evlavioşi, au privit întâia zi a săptămânii ca sfântă, în loc de a şaptea zi, atât de tare a fost impresia produsă de înviere.
În fine, realitatea învierii este legată de înălţare şi Rusalii. Ea este confirmată de către puterea de convingere a mesajului creştin de-a lungul veacurilor. Credinţa într-un om mort nu schimbă pe nimeni. Milioane de credincioşi din toate epocile şi rasele au experimentat în viaţa lor transformarea radicală făcută de Persoana vie a lui Isus Cristos.
Toate ipotezele negative cu privire la înviere sunt, de fapt, bizuite pe o mare prejudecată, că o astfel de minune ar fi imposibilă. O astfel de atitudine este antiştiinţifică: ştiinţa, într-adevăr, nu pleacă de la presupuneri, ci observă faptele şi apoi trage concluziile. Acela care, din motive pretins raţionale, nu crede în miracol, se pomeneşte adeseori că aprobă ipotezele cele mai absurde. Desigur, nu este probabil ca un om obişnuit să învie din morţi. Dar dacă Isus Cristos a fost ceea ce pretindea că este, singurul Fiu al Dumnezeului cel veşnic şi Atotputernic, moartea nu putea să-L reţină.
Importanţa învierii
Să mai subliniem valoarea unică a învierii lui Cristos. Ea nu este numai o înviere „spirituală”, cum şi-o închipuie mai mulţi aşa numiţi creştini. Isus a înviat în trup, cu trăsăturile noastre omeneşti, cu care S-a îmbrăcat pentru totdeauna prin întruparea Lui. Trupul Lui cel nou nu este numai schimbat la faţă, nici asemănător apariţiilor lui Moise şi Ilie, pe care cei trei ucenici i-au văzut odată (Luca 9:30-31), nici ca înfăţişările de care se laudă unii mistici din diferite religii. Este un trup omenesc devenit glorios, un „trup duhovnicesc”, cum scrie Pavel (în 1 Corinteni 15:44). El putea să apară şi să dispară, ba chiar să treacă prin uşi închise. Dar putea şi să mănânce, să fie atins, nefiind un spirit pur, fără carne şi oase (vezi Luca 24:39).
Isus a promis celor ce cred în El că vor împărtăşi acelaşi principiu de viaţă-promisiunea învierii glorioase a trupului lor: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată… Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 11:25 şi 6:40). Recitiţi încă tot capitolul din 1 Corinteni 15.
APARIŢIILE CELUI ÎNVIAT
Noul Testament vorbeşte de zece apariţii diferite ale lui Isus Cristos între învierea şi înălţarea Lui. Luca însă, în Faptele apostolilor 1:3, ne dă de înţeles că au fost şi altele: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”.
Iată ordinea probabilă a apariţiilor:
- Mariei Magdalena (Ioan 20:14; Marcu 16:9).
- Femeilor (Matei 28:9).
- Celor doi ucenici din Emaus (Luca 24:15).
- Lui Petru (Luca 24:34; 1 Corinteni 15:5).
- Celor zece ucenici, şi celor care erau cu ei, dar fără Toma (Luca 24:33, 36; Ioan 20:24).
- Celor unsprezece, cu Toma (Ioan 20:26).
- Celor şapte, pe malul Mării Tiberiadei (Ioan 21:2,4).
- La peste cinci sute de fraţi deodată, inclusiv celor unsprezece (Matei 28:16-17; 1 Corinteni 15:6).
- Lui Iacov (1 Corinteni 15:7).
- În ziua înălţării (Luca 24:50; Faptele apostolilor 1:9; Marcu 16:19).
Mai târziu, însă într-un mod diferit, căci era deja înălţat în cer, Isus i S-a arătat lui Pavel (pe atunci Saul din Tars) pe drumul Damascului.
Primele cinci apariţii au avut loc toate chiar în ziua învierii, între versetele 18 şi 19 din Marcu 16, şi între versetele 49 şi 50 din Luca 24, s-au petrecut apariţiile din Galilea (Matei 28 şi Ioan 21). Matei 28:16-20 povesteşte probabil cum s-a arătat Domnul celor 500 de fraţi adunaţi împreună cu cei unsprezece apostoli.
În 1 Corinteni 15:5-8, Pavel vorbeşte de această apariţie în faţa celor cinci sute de fraţi, şi de una lui Iacov; se crede că aici este vorba de fratele Domnului, cel care a stat în fruntea Bisericii din Ierusalim. Ucenicul Iacov, fratele lui Ioan, murise martir chiar la început (Faptele apostolilor 12); aici Pavel numeşte persoane care mai trăiau şi puteau mărturisi. Pare deci probabil că Isus S-a arătat fratelui Său Iacov. Puţine luni înainte, (vezi Ioan 7:5) fraţii Lui erau încă necredincioşi; îndată după înălţare însă, îi găsim printre cei care stăruiau în rugăciune cu apostolii (Faptele apostolilor 1:14). Putem crede că această schimbare remarcabilă s-a produs prin apariţia lui Cristos înviat.
Ultima apariţie a lui Isus s-a desfăşurat în Ierusalim, de unde Şi-a condus ucenicii până spre Betania. Acolo i-a binecuvântat, apoi S-a despărţit de ei ca să Se întoarcă la cer (Luca 24:50-51; Faptele apostolilor 1:9-11; Marcu 16:19).
Învăţătura lui Isus în cele patruzeci de zile
Isus S-a străduit mereu, în tot cursul lucrării Lui, să formeze pe cei care aveau să-I continue lucrarea pe pământ. El Şi-a continuat această misiune în cele patruzeci de zile înaintea înălţării Sale. Isus nu S-a arătat lumii în mod spectacular, ca să-Şi reducă la tăcere duşmanii, ci S-a arătat ucenicilor, completându-Şi învăţătura privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. Petru declară în prima lui predică către păgâni: „Dumnezeu… a îngăduit să Se arate nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:40-41).
Primele cuvinte ale lui Isus cel înviat au ca scop asigurarea, mângâierea şi îmbărbătarea ucenicilor Săi dezorientaţi. El le reproşează însă împietrirea inimii şi necredinţa lor (Marcu 16:14). Multe alte cuvinte ale lui Isus după înviere nu ne-au fost păstrate, dar apostolii n-au uitat această mustrare, nici ruşinea dureroasă pe care ea le-a impus-o.
Domnul S-a ocupat individual de anumiţi ucenici, potrivit nevoilor fiecăruia. Petru primise chiar de la început un mesaj special (Marcu 16:7) şi, puţin timp după aceea, Isus i-a dat prilejul să declare de trei ori că-L iubeşte, oarecum spre a aminti întreita lui lepădare. Cu cât tact l-a reabilitat El şi i-a reînnoit chemarea (Ioan 21:15-19)! Lui Toma i-a dat chiar voie să-L atingă şi să fie eliberat de îndoielile lui (Ioan 20:27).
În cursul acestor câteva săptămâni, Isus i-a obişnuit pe ucenicii Lui cu prezenţa Sa invizibilă. Fără a fi văzut, El auzea şi cunoştea totul: de exemplu, ştia ce spusese Toma. Astfel apostolii au ajuns să înţeleagă ultima făgăduinţă a Domnului: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
El le-a dezvăluit sensul Scripturilor, subliniind semnificaţia morţii Lui, în acord cu tot Vechiul Testament (Luca 24:26-27, 44-47).
Apoi i-a trimis pe ucenici să predice, să boteze şi să înveţe pe oameni. Matei 28:18-20 conţine tot planul acţiunii misionare, de la primele veacuri până în zilele noastre, cu:
1) Izvorul lui, autoritatea supremă a lui Cristos cel înviat, Capul Bisericii.
2) Porunca Lui de a evangheliza orice făptură pe tot pământul.
3) Făgăduinţa Lui fiind prezenţa continuă a Stăpânului Atotputernic.
Isus a promis alor Săi că vor putea însoţi propovăduirea Cuvântului prin minuni (Marcu 16:17-18). Le-a dat şi misiunea să ierte păcatele, nu prin propria lor putere, ci prin cea a Duhului Sfânt. Autoritatea lor nu va fi a lui Cristos decât în măsura în care Duhul Sfânt va locui în ei. Cu această ocazie, în anticiparea zilei Rusaliilor, Cristos a suflat din Duhul Lui peste ucenicii adunaţi (Ioan 20:22-23). Le-a recomandat însă să aştepte împlinirea totală a botezului cu Duhul Sfânt pe care îl va trimite din cer, şi care-i va face martori ai Lui (Faptele apostolilor 1:4-5).
Domnul nu a precizat ziua întoarcerii Lui în slavă şi a sfârşitului lumii, ci a dat de înţeles că ceasul acela a fost fixat de Tatăl (Faptele apostolilor 1:7).
ÎNĂLŢAREA
Dacă învierea n-a putut să o vadă nimeni, dimpotrivă ucenicilor le-a fost îngăduit să contemple înălţarea Învăţătorului lor, pe Muntele Măslinilor. Isus Şi-a ridicat mâinile asupra lor, i-a binecuvântat şi, pe când ucenicii priveau la El, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24:51; Faptele apostolilor 1:9).
Mai multe persoane îşi închipuie înălţarea într-un mod copilăresc, departe de a corespunde cu evenimentul maiestuos care i-a copleşit de adoraţie şi bucurie pe toţi ucenicii prezenţi (Luca 24:52). Isus a trecut din lumea noastră într-o sferă invizibilă pentru ochii de carne, inaccesibilă sensurilor omeneşti. Un nor L-a acoperit, răpindu-L privirilor, asemenea cu norul din Cortul întâlnirii, cu cel al Schimbării la faţă, sau cu cel pe care va reveni. Norul era o reflectare a gloriei şi a prezenţei divine în care Isus revenea. Îmbrăcat cu firea noastră umană, El Şi-a reluat, în calitate de Fiu al omului, locul suveran pe care l-a numit El Însuşi ca fiind la dreapta Tatălui (Luca 22:69).
De atunci, nu mai este localizat într-o singură ţară, ci lucrarea Lui devine universală. S-a suit ca să „pregătească un loc” pentru ai Săi şi să le trimită Duhul Sfânt. Ucenicii vor putea să împlinească lucrări „şi mai mari” decât ale lui Isus pe pământ (Ioan 14:12). Prin ei, cuceririle spirituale ale Mântuitorului şi minunea naşterii din nou, superioare minunilor fizice, se vor răspândi de acum încolo printre oameni din toată lumea.
Înălţarea lui Isus este rezultatul glorios al misiunii Lui pe pământ. Credinciosul unit cu Cristos în moartea şi în învierea Lui trebuie să înţeleagă că este unit cu El şi prin înălţarea Sa (Efeseni 2:5-6).
CHESTIONARUL X
- Întrebări despre materia cursului
- A anunţat Isus învierea Sa numai ucenicilor, în particular? (Daţi şi o dovadă ca să argumentaţi răspunsul dvs.).
- Care cuvânt al lui Isus face aluzie la locul unde Se va găsi El imediat după moarte?
- Ce amănunte ne dau evangheliile despre mormânt şi despre locul în care se afla?
- Ce dovedeşte varietatea povestirilor despre înviere?
- a) Cine a fost de faţă când a avut loc învierea? b) Ce fenomen natural a însoţit-o?
- Care sunt primele două grupuri care au vizitat mormântul în dimineaţa de Paşte?
a)
b)
- Cui i S-a arătat Isus mai întâi, şi ce sugerează acest fapt?
- Care amănunt observat de Petru şi Ioan în mormântul gol exclude posibilitatea ca trupul să fi fost furat?
- Care sunt cele două adevăruri pe care toţi adversarii învierii sunt obligaţi să le accepte?
a)
b)
- Cum a apărut Duminica, zi de odihnă la creştini, în locul Sabatului evreiesc?
- Ce confirmare permanentă a învierii lui Cristos este dată oamenilor de-a lungul veacurilor?
-
- a) A încetat Isus să aibă firea omenească după moartea Lui?
- b)Ce semn dă Cristos ucenicilor în această privinţă?
- De ce reprezintă învierea lui Cristos o garanţie pentru credincios (citaţi un cuvânt al lui Cristos)?
-
- Câte apariţii ale lui Isus sunt redate:
-
- a)În prima zi a învierii?
-
- b)În Galilea?
- c)Puteţi cita un verset care indică faptul că Isus apărea sub forme diferite? Din care cauză nu era recunoscut imediat?
- Ce învăţătură dă Isus după moartea Lui cu privire la Scripturi?
- De cine îl vedem pe Isus ocupându-Se personal după învierea Sa?
- Rezumaţi şi calificaţi poruncile pe care Isus cel înviat le dă ucenicilor Săi cu privire la viitoarea lor lucrare.
- După părerea dvs., de ce n-a apărut Isus decât unor martori aleşi dinainte de Dumnezeu, şi nu întregului popor? (Faptele apostolilor 10:41; compară cu Luca 16:31).
19 Ce reprezintă „lucrările şi mai mari” despre care vorbeşte Isus ucenicilor Săi în Ioan 14:12?
-
- Citaţi din Evanghelia lui Ioan câte un cuvânt al lui Isus înviat privitor la:
-
- a)Credincioşii din toate secolele.
-
- b)Un ucenic care se preocupa cu soarta finală a altuia.
-
- c)Revenirea Lui.
- d)Înălţarea Lui.
- Studiu biblic personal
Recitiţi cele patru povestiri ale învierii.
-
- a) Au înţeles ucenicii dinainte că Isus va învia în trup? Se aşteptau ei să-L revadă viu? (Căutaţi versete care să argumenteze răspunsurile dvs.).
-
- b)Descrieţi feluritele reacţii ale celor care au vizitat mormântul gol sau au aflat de înviere.
- c)Descrieţi de asemenea atitudinea ucenicilor după înălţare.
- Redaţi cu propriile dvs. cuvinte, fără a folosi cartea (dar cercetând evangheliile, dacă este necesar), evenimentele principale din ziua de Paşte, în ordinea lor cronologică pe cât este posibil.
- Rezumaţi, pentru fiecare din următoarele apariţii, adevărurile principale, în care Isus îi învaţă pe ai Săi (apariţia Lui, Mariei Magdalena; femeilor; celor zece, fără Toma; celor unsprezece, cu Toma; celor şapte adunaţi pe malul Mării Tiberiadei (Ioan 21:1-13).
- Comentaţi pe scurt povestirea din Ioan 21:15-19. După răspunsurile lui Petru, ce lecţie a învăţat ucenicul, în comparaţie cu atitudinea lui înaintea morţii lui Cristos? Notaţi cuvintele lui Isus privitoare la trecutul, prezentul şi viitorul ucenicului Său.
- Aplicaţie practică
-
- Recitind 1 Petru 1:3; Romani 6:3-11; 8:2, 11, 15-17, a medita ce valoare are învierea pentru mine:
-
- a)Pentru viitorul meu.
- b)Practic, în viaţa mea prezentă, zilnică. (A pune un moment special de o parte spre a adora pe Domnul şi a-L ruga cu privire la această temă).
- Care este lucrarea prezentă a lui Cristos cel înviat în ceea ce mă priveşte? A se căuta câteva referinţe în Noul Testament, despre aceasta. Am crezut eu că El m-a unit cu El în înălţarea Lui?
- Care făgăduinţă a lui Isus Cristos cel înviat trebuie să o privesc într-un mod nou, mai ales pentru mărturia mea de creştin?
- Cum ascult eu de porunca Lui de a-l răspândi Evanghelia? (Matei 28:19-20; vezi şi Faptele apostolilor 1:8, a se începe cu „Ierusalimul meu”, adică locul unde mă găsesc).
- De învăţat pe dinafară şi de recopiat Ioan 20:28-29 şi Luca 24:46-47.
- Ce m-a impresionat cel mai mult în acest capitol?
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL X
- Despre materia cursului
- Chiar de la începutul lucrării Lui, Isus Şi-a prevestit învierea în mod public, Ioan 2:19-22. Chiar şi duşmanii Lui îşi aduceau aminte că El spusese: „Voi învia” (Matei 27:63).
- „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43), precizând locul unde se va duce după moarte.
- Mormântul unde a fost pus Isus Cristos era un mormânt nou, săpat în stâncă, cu o piatră mare, ce se rostogolea pentru a-l închide. Nimeni nu fusese încă pus acolo; mormântul aparţinea bogatului Iosif din Arimatea. Era situat într-o grădină, foarte aproape de locul execuţiei, în afara oraşului, dar aproape de zidurile sale (Ioan 19:20,41).
- Varietatea povestirilor privind învierea arată că nu sunt făurite după aceea, ci că provin de la martori oculari diferiţi. Toate dovedesc că un eveniment extraordinar a avut loc: învierea lui Isus Cristos.
-
- a) La înviere nu a fost de faţă nici un om, ci Dumnezeu şi îngerii Lui.
- b)Un mare cutremur de pământ s-a produs, în timp ce un înger s-a coborât şi a prăvălit piatra mormântului.
-
- a) Maria Magdalena, cu alte câteva femei.
- b)Petru şi Ioan, urmaţi de Maria Magdalena, care-i înştiinţase.
- Mariei din Magdala, unei femei (iar nu Mariei, mama lui Isus). Printr-o femeie a fost omul înşelat; unei femei i s-a anunţat celei dintâi marele mesaj al învierii, ca să-l ducă tuturor oamenilor. Inima ei a fost probabil cea mai bine pregătită să-L recunoască pe Domnul.
- Fâşiile de pânză mortuare erau lăsate pe jos, iar ştergarul care fusese pus la cap zăcea la o parte. Care prieten ar fi luat trupul fără fâşiile acelea? Sau ce duşman ar fi lăsat pe loc aceste semne ale învierii?
- a) Că mormântul era gol, cu fâşiile lăsate jos, pe pământ. b) Că ucenicii au văzut apariţii ale lui Cristos viu, în care au crezut.
- Printre altele, din faptul că Isus Cristos a înviat în dimineaţa unei duminici, prima zi a săptămânii; creştinii au luat obiceiul de a se aduna în ziua aceea, nu ca înainte în a şaptea, a Sabatului.
- Experienţa personală a milioane de creştini din toate ţările, a căror viaţă s-a schimbat prin credinţa în Isus Cristos, care au primit Duhul Său Sfânt, şi au relaţie spirituală cu El, zi de zi, este confirmarea permanentă, de-a lungul veacurilor, a învierii lui Isus.
-
- a) Nu, căci această fire a fost glorificată, şi Isus rămâne în veci Fiul omului.
- b)El mănâncă şi bea cu ei; semnul cuielor se poate vedea şi pipăi.
- Este o arvună a propriei noastre învieri în trup. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi… şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 11:25 şi 6:40). „Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19).
-
- a) Cinci.
-
- b)Cel puţin două (Ioan 21; Matei 28:16-17).
- c)”S-a arătat într-alt chip” (Marcu 16:12).
- Isus le descoperă sensul Vechiului Testament. Toate Scripturile îl privesc, El este centrul lor. Ele vestesc în special necesitatea morţii şi a învierii Sale, precum şi consecinţele lor pentru lumea întreagă (Luca 24:25-27 44-47).
- De Maria Magdalena, cu marea ei mâhnire. De Petru care se lepădase de El. De Toma, care se îndoia. De Iacov fratele Lui necredincios. De cei doi ucenici care se întorceau consternaţi spre Emaus.
- O poruncă misionară, pentru toate neamurile. Porunca de a aştepta puterea de sus şi de a primi arvună ei Lui Petru, porunca să fie un păstor al Bisericii şi să vină după El.
- Fiindcă ceilalţi nu vor crede „nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31). Apoi fiindcă „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile” (Luca 17:20). Trebuia aşteptata venirea Duhului Sfânt, care va permite creşterea tăcută a Împărăţiei în lume, până la revenirea glorioasă a lui Cristos.
- Acestea sunt lucrările spirituale, evanghelizarea întregii lumi, aducând naşterea din nou a milioane de oameni din toate neamurile. Vor fi posibile prin înălţarea lui Cristos, care va răspândi din cer Duhul Său cel Sfânt asupra ucenicilor Lui.
-
- a) „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).
-
- b)”Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine”(Ioan 21:22).
-
- c)”Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu” (Ioan 21:22).
- d)”Încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17).
- Studiu biblic personal
-
- a) Nu: nici unul nu înţelese aceasta cu adevărat, nici nu se aştepta să-L revadă viu (Ioan 2:18-22). Abia după înviere au înţeles. Chiar şi atunci când Isus le vorbea deschis despre înviere, „nu înţelegeau cuvintele acestea, şi se temeau să-L întrebe” (Marcu 9:32). Însuşi Petru n-a înţeles aceasta, ceea ce se vede din întrebarea pe care o pune (Ioan 13:35-37). Nici Toma (Ioan 14:4-5). Nici ceilalţi ucenici (Ioan 16:17-18).
- b)Maria Magdalena, în faţa mormântului gol, crede că „au luat trupul Domnului”. Mai târziu, nici întâlnirea cu îngerii, nici chiar cea cu Isus nu-i deschid ochii imediat. În cele din urmă, ea Îl recunoaşte, şi dintr-o pornire umană vrea să-I demonstreze afecţiunea ei, astfel că Isus trebuie să-i frâneze elanul.
Petru a considerat, ca şi ceilalţi ucenici, povestirile femeilor nişte basme; aleargă iute la mormânt, vede fâşiile de pânză, dar încă nu crede. L-a apucat doar o mare uimire.
Ioan aleargă la mormânt; el crede, văzând fâşiile de pânză.
Toate femeile, la vestirea îngerilor, se înspăimântă. Unele nu îndrăznesc, mai întâi, să spună nimic; altele sunt cuprinse în acelaşi timp de o bucurie imensă. Femeile sunt mai rapide în a crede decât bărbaţii. Întâia apariţie a lui Isus înaintea ucenicilor adunaţi îi umple de teamă şi de spaimă (Luca 24:37). Ei cred că văd o nălucă! Apoi îi cuprinde bucuria (Ioan 20:20).
Toma rămâne necredincios, în ciuda mărturiei categorice a tuturor prietenilor săi. El ajunge să creadă doar atunci când îl vede şi-L atinge pe însuşi Cristos.
Ucenicii din Emaus, cu toate că le ardea inima în ei, în prezenţa Lui, nu L-au recunoscut decât foarte târziu.
Toate aceste mărturii arată cât de puţin se aşteptau ucenicii să-L vadă pe Isus înviat în trup.
- c)Găsim o atitudine de adoraţie, de mare bucurie, de laude continue şi de ascultare faţă de porunca să aştepte Duhul Sfânt. Ei rămân uniţi în rugăciune, se adună, fie în Templu, fie în camera de sus (Luca 24:52-53; Faptele apostolilor 1:14).
- Vezi pagina 190 şi 191.
- Mariei din Magdala: Isus, Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic, Se va sui la Tatăl Său, după ce a creat prin lucrarea Sa pe pământ legătura personală între ucenicii Lui şi Dumnezeu, asociindu-i la glorificarea Lui.
Femeilor: Isus le linişteşte, le dă un mesaj pentru ucenici, pe care-i numeşte „fraţii Mei”, semnul legăturii umane adânci care continuă să-L unească cu ei.
Celor zece, cu cei care erau de faţă cu ei: El îi linişteşte, le arată că nu este numai un duh; îi mustră pentru necredinţa lor, le lămureşte împlinirea Scripturilor în El, le promite puterea Duhului Sfânt pe care trebuie să-L aştepte (suflă asupra lor cu anticipaţie); El le dă puterea să ierte păcatele, le încredinţează misiunea de martori la ceea ce au văzut şi auzit.
Celor unsprezece: Isus biruieşte îndoielile lui Toma, şi rosteşte o făgăduinţă şi o fericire pentru cei care vor crede fără să fi văzut.
Pe ţărmul Mării din Galilea: minunea pescuitului aduce mai multor ucenici aminte de chemarea lor; este o făgăduinţă a recoltelor spirituale îmbelşugate. Masa pregătită pentru ei simbolizează legătura necesară şi oferită oricând de Domnul lucrătorilor creştini, prefigurând şi cea din cer, după truda pământească.
- Simon Petru zisese: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire… nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26:33, 35). Acum, el a început să înveţe smerenia: nu se mai compară cu alţii, nu se mai bizuie pe propriile lui puteri, pe ceea ce gândeşte sau cunoaşte el. Îşi afirmă iubirea fără să se creadă superior tovarăşilor săi, ci referindu-se pur şi simplu la ceea ce Isus vede în el. Domnul îl încearcă de trei ori, ca amintire la întreita lepădare. Această repetare, precum şi versetul 18, este o aluzie la trecutul lui, subliniind cum îi plăcea lui Petru să acţioneze prin firea lui. Totul este raportat acum la prezent prin întrebarea: „Mă iubeşti tu?” (relaţia cu Cristos) şi prin două porunci: „Paşte oile Mele!” (slujba pentru alţii) şi: „Vino după Mine!” (ascultarea datorită căreia îşi poate împlini cu fidelitate slujirea până la capăt). Isus prevesteşte sfârşitul pământesc al lui Petru, arătând până unde caracterul activ al ucenicului va trebui să se lepede de sine, şi în ce mod martirajul, pentru care el se crezuse pregătit, iar nu zelul pământesc al apostolului, va da slavă lui Dumnezeu.
- Aplicaţie practică
-
- a) Prin învierea lui Isus Cristos, Dumnezeu îmi dă o viaţă nouă, veşnică, mă reînnoieşte; pentru o speranţă vie, o moştenire nestricăcioasă, care-mi este păstrată în cer. Voi fi împreună moştenitor cu Cristos (şi sunt deja), fiind înfiat de Dumnezeu în El; şi trupul meu va învia.
- b)Trebuie să mă consider ca fiind mort faţă de păcat, şi să umblu într-o viaţă nouă, unit cu Cristos în învierea Lui. Legea Lui de viaţă, care pătrunde în mine când primesc prin credinţă Duhul Lui cel Sfânt, mă eliberează de legea păcatului din mădularele mele, şi-mi îngăduie să umblu după îndemnurile lui Dumnezeu.
- El mijloceşte pentru mine, şi poate să mă salveze în mod desăvârşit (Romani 8:34; Evrei 7:25). Sângele Lui are o valoare veşnică, care acţionează continuu, acoperă păcatele celor care cred în El, fiind o mijlocire vie şi permanentă. El este acum reprezentantul meu înaintea lui Dumnezeu, avocatul meu, apărătorul meu. „Paraclet”, cuvântul grecesc tradus prin „Mângâietor” (Evrei 9:14; 10:14; 9:24; 1 Ioan 1:7; 2:1-2).
- De exemplu: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
CAPITOLUL XI
Revenirea lui Cristos
Un interes deosebit este arătat în legătură cu revenirea lui Cristos. Este important să ştim ce a spus Isus despre această revenire. Vechiul Testament prevestise atât domnia glorioasă a lui Mesia cât şi suferinţele Lui ispăşitoare. Cât despre Ioan Botezătorul, el a vorbit în acelaşi timp de ambele apariţii ale Domnului, prevestind atât botezul cu Duhul Sfânt, care trebuia să încununeze lucrarea primei veniri, cât şi judecata care va avea loc în momentul revenirii în slavă a Domnului Isus.
Când ne apropiem de elementul profetic al evangheliilor, ne este indispensabilă o atitudine umilă. Trebuie să ne amintim că proorocia nu este toată istorisirea viitorului scrisă dinainte; ea seamănă mai curând cu o rază de lumină, care prevesteşte ziua, fără să fie ziua însăşi. Cine ar putea să descrie splendoarea soarelui strălucitor la amiază, dacă n-a văzut niciodată decât zorile palide ale dimineţii? S-a spus pe drept cuvânt că nimeni n-a interpretat perfect vreo proorocie înaintea împlinirii ei.
Cititorul trebuie să se aştepte să întâlnească mai multe păreri diferite la comentatorii profeţiilor. Anumite amănunte ale revenirii lui Cristos, câteodată şi ordinea cronologică a evenimentelor, vor rămâne subiecte de discuţie; aceasta nu are nimic anormal. A doua venire a lui Isus pentru a judeca lumea şi a domni asupra ei este elementul de bază al proorociilor, iar liniile generale ale planului lui Dumnezeu sunt foarte clare.
REVENIREA LUI CRISTOS ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU
Învăţătura lui Isus despre revenirea Lui este dominată de concepţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Expresiile „Împărăţia lui Dumnezeu” şi „Împărăţia cerurilor” sunt echivalente (compară Matei 4:17; 5:3; 13:11 cu Marcu 1:15; Luca 6:20; Marcu 4:11).
Iudeii din vremea lui Cristos nu-şi închipuiau domnia mesianică decât sub o formă materialistă, a unui guvernământ politic. Ioan Botezătorul le propovăduise iminenţa venirii Împărăţiei, precum şi necesitatea pocăinţei pentru a intra în ea. Isus reia această noţiune spirituală, cu aceleaşi expresii ca înaintaşul Său: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15; vezi şi Matei 3:2). Mai târziu, îi trimite pe ucenici tot cu acelaşi mesaj (Matei 10:7).
Ce idee nouă introduce Isus cu privire la Împărăţie?
Pe de o parte, precum am şi văzut, El arată natura spirituală a acestei Împărăţii: sunt necesare calităţi morale pentru a avea acces la ea. Pe de altă parte, El subliniază cele două aspecte, cel prezent şi cel viitor al Împărăţiei Lui. Isus face o deosebire între aceste două elemente, dar este foarte important să ne amintim că nu le desparte niciodată în gândul Său. El vede totdeauna Împărăţia ca un întreg, unind faza prezentă şi progresivă cu cea a sfârşitului.
Împărăţia prezentă
Împărăţia prezentă este vizibilă în Persoana lui Cristos şi a ucenicilor Lui. Când L-au întrebat fariseii când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Domnul le-a răspuns: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici”, sau „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (sau „în mijlocul vostru”, Luca 17:20-21).
Faza prezentă a Împărăţiei este o fază de dezvoltare şi de conflict. Mai multe din „pildele Împărăţiei” arată aceasta: „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur; întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul” (Marcu 4:26-29). Cei răi şi cei buni cresc împreună (pilda neghinei) şi plămădeala este dospită de aluat (pilda aluatului).
Împărăţia viitoare
Dezvoltarea progresivă a Împărăţiei trebuie să ajungă la o fază finală. Creşterea tăcută şi stăruitoare conduce la clipa dramatică în care secera este folosită, roada fiind coaptă. Acest sfârşit este desăvârşirea Împărăţiei, legat de revenirea lui Cristos. Vechiul Testament prevestea stabilirea definitivă a Împărăţiei, prin apariţia unui Mesia glorios. Isus confirmă această promisiune în toate punctele ei, când vorbeşte despre revenirea Lui.
Diferitele veniri ale Domnului
Unii n-au vrut să ia în considerare aluziile lui Isus despre revenirea Lui decât referitor la venirea Sa spirituală, de Rusalii, sau la „venirea” Lui, prin moartea fiecărui credincios. Se evocă ca dovadă Evanghelia lui Ioan. În adevăr, Isus promite ucenicilor că nu-i va lăsa orfani, ci că va reveni la ei şi le va trimite Duhul Sfânt (Ioan 14:16-18). Aceste pasaje nu le elimină însă pe cele în care Domnul descrie în mod clar revenirea Sa vizibilă, pe norii cerului. Cele dintâi indică numai că faza progresivă va cunoaşte manifestări ale puterii Domnului, ca simbol şi mărturie a victoriei Lui finale.
„Cristos a revenit când a înviat din morţi, precum şi în ziua Rusaliilor; de atunci, El i-a vizitat pe ai Săi în diferite moduri; toate aceste veniri vor culmina prin revenirea Lui personală din cer, la sfârşitul vremurilor” (W.G. Scroggie). Nici una din venirile istorice ale lui Dumnezeu nu poate suprima realitatea marei reveniri a lui Isus în slavă.
ÎNVĂŢĂTURA LUI CRISTOS DESPRE REVENIREA LUI
Înainte de a studia principalul discurs escatologic al lui Isus (privind sfârşitul timpurilor), rostit pe Muntele Măslinilor, vom examina celelalte pasaje referitoare la această temă. Cristos vorbeşte clar despre revenirea Lui de-abia către sfârşitul lucrării Lui.
Înainte de Schimbarea la faţă
Prima aluzie directă (după Matei 13:41) o găsim câteva zile înainte de Schimbarea la faţă. Isus îşi chemase tocmai ucenicii să-şi ia crucea şi să-L urmeze, apoi El declară: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). Marcu 8:38 şi Luca 9:26 redau acelaşi cuvânt, adăugind: „Căci oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri”.
Imediat după această proorocie urmează o afirmaţie care a stârnit numeroase discuţii: „Sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:27). Matei scrie, într-un mod mai general: „Până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16:28). Deci expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” este echivalentul celeilalte expresii: „Fiul omului venind în Împărăţia Sa”.
Isus S-a folosit de această din urmă expresie în sensul ei global, cuprinzând în acelaşi timp şi venirea progresivă a Împărăţiei, marcată de evenimente frapante, şi faza finală. Mulţi consideră că Cristos face aluzie la Schimbarea la faţă, care a fost un fel de descoperire a Împărăţiei glorioase, pe care Petru, Iacov şi Ioan au întrezărit-o şase zile mai târziu. Alţii cred că acest cuvânt anunţă puternica binecuvântare a Rusaliilor sau judecata Israelului în anul 70, urmată de era Bisericii. Cuvintele Sale, ca şi toată învăţătura lui Isus, se aplică nu numai primilor ucenici, ci şi celor din toate vremurile. Nu sunt ele oare baza mesajului lui Pavel către Corinteni: „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi” (Corinteni 15:51)? Această vestire rămâne adevărată pentru creştinii din toate secolele, care aşteaptă ceasul necunoscut al revenirii Stăpânului lor.
Cu prilejul misiunii celor doisprezece
Când îşi trimite ucenicii doi câte doi, Cristos le declară: „Nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului” (Matei 10:23). Contextul arată că Isus întrebuinţează în această întâmplare limbajul pe care-l reia în cuvântarea de pe Muntele Măslinilor. Instrucţiunile pe care le dă apostolilor au un caracter profetic. Ele privesc trecerea ucenicilor prin cetăţile pe care Domnul le va vizita după ei, dar şi propovăduirea Evangheliei în toate veacurile, până la revenirea glorioasă a lui Mesia.
În faţa Soborului
În cursul procesului Său, Isus a fost somat de Sobor să declare dacă este Mesia sau nu. A răspuns atunci: „Da, sunt. Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind (sau care vine), pe norii cerului” (Marcu 14:62). Astfel Isus îşi punea Lui însuşi titlul dat în mod curent lui Mesia: „Cel care vine” (vezi şi Matei 11:3) şi arată ce formă va lua ultima Lui venire. După ce va fi obţinut o poziţie de victorie şi de autoritate supremă la dreapta lui Dumnezeu, El va fi „Cel care vine pe norii cerului”. Acest mod de a descrie venirea Lui ca o realitate prezentă şi iminentă, uneşte iarăşi faza progresivă a Împărăţiei cu cea a stabilirii ei definitive.
Iudeii considerau foarte lesne o parte ca un întreg, sau întregul ca pe o parte (chiar în modul lor de a număra zilele); Domnul extinde acest procedeu şi la Împărăţia Lui. Venirea Fiului omului pe nori va fi un eveniment precis şi subit, conform altor cuvinte ale lui Isus, dar ea este deja înscrisă în istorie, fiind tot atât de certă ca şi victoria crucii şi formarea Bisericii.
Pilde şi imagini
Acestor pasaje li se adaugă numeroase pilde sau imagini, care subliniază necesitatea de a veghea şi de a fi găsit credincios la venirea Domnului. Aceste ilustraţii sunt în relaţie directă cu absenţa lui Cristos şi revenirea Sa. Vedeţi următoarele pilde: polii, talanţii, cele zece fecioare, ispravnicul necredincios şi judecătorul nedrept. Citiţi şi pasajul din Luca 17:20-37; veţi remarca aspectul prezent al Împărăţiei (v. 20-21), completat de aspectul ei viitor din expresia: „În ziua când Se va arăta Fiul omului” (v. 30).
Revenirea lui Cristos în Evanghelia după Ioan
În versetele 3, 18 şi 28 din capitolul 14 al Evangheliei lui Ioan, Isus face de trei ori aluzie la o plecare şi la o revenire: „După ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine… Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce… Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi”.
În versetul 3, El are în vedere revenirea Lui escatologică (la sfârşitul tuturor timpurilor), apoi în versetele 18 şi 19, El prevesteşte învierea Lui şi venirea Duhului Sfânt. El dă cuvântului „a veni” mai multe sensuri, ceea ce confirmă învăţătura evangheliilor sinoptice. Cristos va veni, în sensul escatologic; El a şi venit, în sensul Rusaliilor şi în cel al relaţiei spirituale (Ioan 14:23). Venirea spirituală este un gaj, o garanţie a venirii escatologice (vezi şi Efeseni 1:14).
Alte pasaje din cea de a patra Evanghelie prevestesc judecata de pe urmă. Conform cuvintelor lui Isus Însuşi, ştim că ziua aceea va fi ziua revenirii Lui glorioase (Matei 25:31-46). Domnul Însuşi prevesteşte judecata pe care o va rosti la învierea celor buni şi celor răi (Ioan 5:25-30; 12:48). În Ioan 5:25, El leagă încă odată realitatea prezentă a Împărăţiei cu cea a sfârşitului, viaţa spirituală, pe care o dăruieşte de acum, aici jos, cu învierea viitoare. Aceste două aspecte rămân strâns legate în cugetul Său; ele alcătuind un întreg, ca un pom şi roada sa.
CUVÂNTAREA DE PE MUNTELE MĂSLINILOR
Cele trei transcrieri ale acestei cuvântări se găsesc în Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21. Putem compara aceste texte citindu-le unul după altul. Ele au provocat numeroase discuţii. Din cauza dificultăţilor de interpretare, unii critici s-au îndoit de sursa acestor pasaje, sugerând că s-ar trage dintr-o apocalipsă evreiască. Nici textul, nici istoria nu justifică însă această ipoteză.
Ca să înţelegem această cuvântare, este important să deosebim două întrebări diferite la care răspunde Isus:
1) Când se va întâmpla distrugerea Templului din Ierusalim?
2) Care va fi semnul revenirii lui Cristos şi al sfârşitului lumii (Matei 24:3).
În mintea ucenicilor, distrugerea Templului şi sfârşitul lumii erau unul şi acelaşi eveniment. Într-un anumit sens, şi desigur dinadins, Cristos le lasă amestecate, deoarece realităţile Împărăţiei alcătuiesc un întreg; fiecare incident izbitor este deci o prevestire, dar în acelaşi timp şi o împlinire în parte, anticipat, a deznodământului glorios. Totuşi este folositor să se deosebească două perioade în răspunsurile Lui. Fiecare dintre ele se termină printr-o criză decisivă, prima ilustrând-o pe a doua. „Isus vorbeşte mai întâi pentru ucenicii prezenţi, cum făcea adeseori; dar cuvintele Lui au în vedere şi nevoile viitoare ale Bisericii (Marcu 13:5-13). El Se foloseşte oarecum de evenimentele crizei imediate spre a ilustra pe acelea care vor însoţi criza finală, explicând astfel de ce amândouă epocile sunt strâns legate între ele” (C.E. Graham Swift).
Prima perioadă
Prima perioadă se întinde între Rusalii şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Cr.
Istoria ne arată cât de exacte s-au dovedit prevestirile lui Isus. Ucenicii au fost prigoniţi; numeroşi Cristoşi mincinoşi au apărut; s-a propovăduit Evanghelia în tot imperiul roman. În sfârşit, poporul iudeu a suferit îngrozitoarea distrugere a Ierusalimului de către armatele lui Titus. Expresia „urâciunea pustiirii” folosită de Matei 24:15 şi Marcu 13:14 este voalată, căci ar fi fost periculos să se spună ceva mai clar. Luca o explică prin descrierea armatelor care vor înconjura cetatea (Luca 21:20).
Ştim că asediul Ierusalimului şi vremea căderii lui a fost o epocă de nenorocire înspăimântătoare; aproape un milion de iudei au pierit, mulţi au fost răstigniţi. Cei rămaşi în viaţă au fost deportaţi şi împrăştiaţi printre toate popoarele. După istoria scrisă de Eusebiu, comunitatea creştină din Ierusalim, luând în serios avertismentul din Luca 21:20-21, a fugit înaintea catastrofei într-o cetate numită Pela, dincolo de Iordan. Neamul care L-a cunoscut pe Isus n-a trecut înaintea împlinirii tuturor acestora.
A doua perioadă
A doua perioadă, mult mai lungă, se întinde de la căderea Ierusalimului până la revenirea lui Cristos. Domnul, într-adevăr, a vestit: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24).
În această epocă, Evanghelia se va propovădui în toată lumea, în mod mult mai larg decât înainte de anul 70, „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14). Apoi va înflori apostazia, dragostea celor mai mulţi se va răci din pricina înmulţirii fărădelegii (Matei 24:12). Se vor găsi din belşug Cristoşi mincinoşi şi învăţături false. Prigonirile se vor înteţi (compară prigonirile din primele veacuri cu cele suferite de numeroşi creştini, în zilele noastre).
Totul ne arată că în momentul revenirii lui Cristos, când se vor sfârşi „vremurile neamurilor”, Ierusalimul şi Palestina vor fi din nou locuite de evrei şi vor deveni centrul unui mare conflict, care va depăşi cu mult evenimentele din anul 70. (Vedeţi pasajele care leagă venirea glorioasă a Domnului cu un atac general împotriva Ierusalimului şi Palestinei: în Vechiul Testament, Zaharia 12:1-9 şi 14:1-4; şi Apocalipsa 16:14-16 scrisă după anul 70). Strâmtorarea va fi cumplită, mai ales cea a poporului evreu, dar şi pentru toţi locuitorii pământului; judecata lui Dumnezeu şi venirea lui Isus Cristos îi va lua pe neaşteptate pe toţi ca o mreajă de pescuit (Luca 21:35).
Versetul repetat de toţi trei Evangheliştii sinoptici: „Nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri”, nu priveşte doar generaţia care a văzut căderea Ierusalimului în anul 70, ci şi pe cea care va vedea semnele prevestitoare ale revenirii lui Cristos. În plus, cuvântul „neam” poate să se traducă şi prin „popor” şi să însemne neamul evreu, care nu va dispare înaintea împlinirii tuturor prevestirilor privitoare la vremurile neamurilor. Acest cuvânt al Domnului are deci trei sensuri, privind:
1) Propria Lui generaţie.
2) Generaţia din epoca revenirii Lui.
3) Poporul evreu.
Ceasul exact al revenirii glorioase nu este cunoscut de nici un om, nici măcar de Fiul, când era pe pământ. Isus însă ne avertizează că vom putea cunoaşte timpul venirii Sale observând semnele prevestitoare pe care El Însuşi le-a anunţat, după cum ştim că vine vara când înfrunzesc copacii (Luca 21:28-32).
Multe secole, vremea neamurilor, desparte strâmtorarea din anul 70 de cea a ultimilor zile; îndată după aceasta, fenomene extraordinare vor zgudui cerurile, şi Cristos va apărea.
Vremea neamurilor coincide pe de o parte cu perioada Bisericii, care se va termina prin răpirea credincioşilor, şi pe de altă parte cu necredinţa provizorie a lui Israel, care se va sfârşi prin trezirea lui spirituală. Pe fundalul ultimei lor spaime, evreii vor primi, într-o stare de pocăinţă şi credinţă, revenirea lui Mesia Cel trimis lor, zicând: „Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului!” Matei pune proorocia lui Isus despre aceasta chiar înaintea cuvântării de pe Muntele Măslinilor, aşa încât putem să le legăm: „Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum înainte nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului” (Matei 23:38-39); vezi şi Zaharia 12:10; 13:1; Ezechiel 36:24-27).
REZUMATUL ÎNVĂŢĂTURII LUI CRISTOS DESPRE REVENIREA LUI
Să rezumăm ceea ce Isus a învăţat cu privire la revenirea Lui. El a anunţat cu toată claritatea că va reveni:
1) În mod personal, ca Fiul omului, şi nu numai trimiţând Duhul Sfânt ca să-L înlocuiască (Ioan 14:3; Matei 24:30; Luca 17:24, 30).
2) În mod vizibil (Matei 23:39; 24:30; Marcu 13:26).
3) În slavă, cu putere.(Marcu 13:26; Matei 16:27).
4) Pe nori, adică de sus, din cer. Norul, în Vechiul Testament, era semnul prezenţei şi gloriei lui Dumnezeu. Un nor L-a ascuns pe Domnul de privirile ucenicilor în ziua înălţării, şi le-a fost vestit că „în acelaşi fel” cum S-a dus, va şi reveni. Putem deci să credem că Domnul, învăluit în norul lui Dumnezeu, îşi va pune picioarele pe Muntele Măslinilor (Luca 21:27; compară cu Faptele apostolilor 1:9-11; Zaharia 14:4).
5) Domnul va fi însoţit de îngerii Lui: Aceasta va arăta slava Lui, puterea şi autoritatea Sa asupra lumii cereşti (Matei 16:27). Cu ajutorul îngerilor Săi, El îşi va aduna aleşii de pe tot pământul. Unul va fi luat, răpit din somn, altul lucrând în timpul zilei, potrivit cu meridianul pe care se vor afla (Marcu 13:27; Luca 17:24-36).
6) Domnul va veni pe neaşteptate: Isus foloseşte în această privinţă patru imagini sugestive: compară venirea Lui cu fulgerul, cu o inundaţie, cu un hoţ şi cu un laţ (Matei 24:27, 39, 43-44; Luca 21:35).
7) Venirea Sa va fi un eveniment la un moment precis: Ziua şi ceasul sunt fixate, cunoscute numai de Tatăl ceresc (Marcu 13:22).
8) După o absenţă lungă, după o întârziere (vezi pilda talanţilor şi a celor zece fecioare, etc.).
9) Isus se va arăta după împlinirea unor semne prevestitoare. Semnele care se vor produce înaintea venirii Domnului sunt: apostazia (adică abandonarea credinţei de către cei care o cunoşteau), înşelăciunea a numeroşi Cristoşi mincinoşi şi falşi prooroci, războaiele, agitaţia politică mondială, foametea, epidemiile, cutremurele de pământ, prigonirile, difuzarea universală a Evangheliei (Marcu 13:10), mari fenomene cereşti. În sfârşit, dacă Ierusalimul trebuie să cunoască din nou un atac teribil când se vor sfârşi vremurile neamurilor, trebuie ca evreii să se întoarcă în Palestina şi să-şi creeze din nou ţara şi capitala lor. Împlinirea acestui semn se desfăşoară astăzi sub ochii noştri.
10) Isus vine pentru a judeca şi a domni: Cristos îşi va răsplăti slujitorii cei credincioşi şi-i va face să intre în bucuria Domnului lor, adeseori descrisă ca un ospăţ de nuntă sau ca o mare sărbătoare (Matei 25:10, 21, 34-40; 26:29). El va judeca şi pedepsi pe cei care n-au ascultat cuvintele Sale (Matei 25:12, 26-30, 41; Luca 19:27; Ioan 5:29; 12:48). Funcţia Lui de judecă tor a fost proorocită de Ioan Botezătorul. Numeroase pilde indică marea deosebire care se va face la sfârşit: lucrătorul va strânge grâul în grânar şi va arde pleava; pescarul va arunca peştii cei răi din plasă; mirele va încuia uşa în faţa celor nechibzuiţi; păstorul va despărţi oile de capre, stăpânul va da pe robul cel nemilos pe mâna călăilor.
În sfârşit, care este răspunderea ucenicilor în faţa atâtor proorocii? Ei trebuie:
1) Să vegheze şi să se roage, să-I slujească Domnului, fără să se lase cuprinşi de somn, de grijile vieţii sau de îmbuibări (Marcu 13:33-37; Matei 24:45-46; Luca 21:34-36), nici înşelaţi de teorii false şi de prooroci mincinoşi (Luca 21:8).
2) Să rămână tari în credinţă, să nu se tulbure; dimpotrivă, să-şi ridice capul când semnele prevestitoare se vor realiza (Luca 21:28), ştiind că venirea Domnului este aproape, cu izbăvirea pe care o aduce.
CHESTIONARUL XI
- Întrebări despre materia cursului
- Care sunt cele două aspecte ale lucrării lui Cristosprevestite de Ioan Botezătorul?
a)
b)
-
- a) Care este ideea dominantă a învăţăturii lui Isus despre revenirea Lui?
- b)Când a început El să vorbească despre ea?
- Cum consideră Isus cele două aspecte, cel prezent şi cel viitor, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, unul faţă de altul?
- În ce mod este vizibilă Împărăţia prezentă a lui Dumnezeu?
- De care aspect al Împărăţiei este legată revenirea lui Cristos?
- Ce aţi răspunde dvs. celui care v-ar spune: „A revenit Isus de ziua Rusaliilor, prin trimiterea Duhului Său cel Sfânt?”
- Cum înţelegeţi dvs. versetul din Marcu 9:l?
- Citaţi alte două texte, în afara cuvântării de pe Muntele Măslinilor, în care Cristos uneşte aspectul prezent al Împărăţiei lui Dumnezeu cu cel al revenirii Sale viitoare:
a)
b)
- În ce sens vorbeşte Domnul de „venire” sau de „revenire” în Ioan 14?
-
- a) Cui adresează Isus cuvântarea de pe Muntele Măslinilor?
- b)Şi pentru a răspunde cărei întrebări, cu ce scop?
- Care sunt cele două epoci la care Cristos face aluzie în cuvântarea de pe Muntele Măslinilor?
a)
b)
- c)Şi din ce cauză le lasă El amestecate, fără a face o netă deosebire între ele?
- Citaţi un cuvânt al lui Isus care dă de înţeles în mod clar că vor fi „vremuri” între aceste două epoci.
-
- Cum se vor sfârşi vremurile neamurilor:
-
- a)Pentru creştini?
- b)Pentru evrei?
- Ce fapt arată că Isus a făgăduit că va reveni ca Persoană, iar nu numai prin trimiterea Duhului Sfânt ca să-L înlocuiască?
- Ce reprezintă norul pe care Isus va reveni?
-
- a) Ce cunoaştem despre momentul revenirii lui Cristos?
- b)Ce ne porunceşte Isus să cunoaştem în această privinţă în Marcu 13:29?..
- Ce părere aveţi dvs. despre faptul că Biserica din toate vremurile a cunoscut epoci de înşelare, de prigoniri, iar lumea: războaie, foamete şi cutremure de pământ etc.? Vi se pare că anumite semne se împlinesc în zilele noastre ca niciodată înainte?
- Care vor fi funcţiile esenţiale ale lui Cristos la revenirea Lui?..
- Rezumaţi patru porunci (cu referinţele) date de Domnul ucenicilor în aşteptarea revenirii Lui:
a)
b)
c)
d)
-
- a) Cum descrie Isus ceea ce se va întâmpla la revenirea Lui în Matei 19:28?
-
- b)Citaţi o fericire nouă repetată de două ori în Luca 12
- c)Ce este făgăduit în 2 Timotei 4:8? Cui, şi cu care condiţie?
- Studiu biblic personal
- Faceţi o comparaţie, pe două coloane, cu referinţe, între prima venire a lui Cristos în umilinţă şi revenirea Lui în slavă.
- Faceţi un plan al capitolului 24 din Matei: indicaţi părţile principale ale capitolului, punându-le câte un titlu; enumeraţi detaliile importante din fiecare parte. Puneţi în margine şi referinţele corespunzătoare din celelalte cuvântări escatologice ale lui Isus din: Marcu 13; Luca 21; 17:22-37; 12:35-48 (col. 3 şi 4).
- Cum să te pregăteşti pentru revenirea lui Cristos, care trebuie să fie atitudinea credinciosului, aşteptând sosirea Domnului? Răspundeţi prin citarea a cel puţin cinci texte, luate fiecare dintr-o altă carte din Noul Testament. (Găsiţi alte versete decât cele care sunt citate sub litera C a chestionarului).
- Aplicaţie practică
-
- a) Care influenţă trebuie s-o aibă deci asupra vieţii mele nădejdea revenirii lui Cristos (1 Ioan 3:3; 1 Tesaloniceni 2:12; 3:12-13; 5:23-24; 2 Petru 3:11-12). Are ea această influenţă în viaţa mea? Iubesc eu revenirea Lui?
- b)Pot eu să mă rog din toată inima: „Vie Împărăţia Ta!” (astăzi)? Iar Duhul Sfânt poate El să Se roage în mine: „Amin, da, vino Doamne Isuse?” (vezi Apocalipsa 22:20), sau este în mine vreo piedică?
- Pot eu să grăbesc revenirea lui Cristos, şi prin ce mijloc? (Vezi 2 Petru 3:11-12; compară şi cu Marcu 13:10; Faptele apostolilor 1:8; Luca 10:2-3; Evrei 13:19).
- Care este diferenţa de atitudine şi de pregătire între cel care aşteaptă să plece în străinătate ca să trăiască acolo la un prieten, şi cel care aşteaptă un prieten de seamă să vină la el acasă din zi în zi? În care din aceste două perspective trăiesc eu? Aşteptând să-L întâlnesc într-o zi pe Cristos în cer, sau pregătind în fiecare zi venirea Lui glorioasă, aici jos?
- A se învăţa pe dinafară şi copia Luca 21:34-36.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL XI
- Despre materia cursului
-
- Mai ales:
-
- a) Botezul cu foc (Duhul Sfânt) pe care Cristos îl va da (prima venire).
- b)Focul judecăţii pe care o va săvârşi (a doua venire).
-
- a) Concepţia Împărăţiei lui Dumnezeu.
- b)De la începutul lucrării Lui publice, El predică: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1:15).
- În mod global, cu toate că sunt distincte, totuşi legate unul de altul ca pomul cu rodul lui.
- Prin Persoana lui Cristos (când trăia pe pământ), în decursul veacurilor: prin ucenicii Lui, în măsura în care sunt umpluţi de Duhul Sfânt.
- De aspectul viitor al Împărăţiei, de desăvârşirea ei, care va aduce judecata şi domnia definitivă a Domnului.
- Într-un anumit sens, este adevărat, căci de Rusalii, Cristos a venit la ai Săi trimiţându-le înlocuitorul Său, Duhul Sfânt (Ioan 14:18). Dar această „venire” cu nici un chip nu exclude revenirea glorioasă şi definitivă a lui Isus, prevestită de El Însuşi în mod clar, ca un eveniment diferit de Rusalii.
- Isus vorbeşte aici de evenimente puternice, care marchează sosirea progresivă a Împărăţiei lui Dumnezeu şi prefigurează revenirea Lui glorioasă. Mai mulţi dintre ucenicii Săi au fost martori la astfel de evenimente (de exemplu Schimbarea la faţă, Rusaliile, sau începutul erei Bisericii în anul 70).
- a) Matei 10:23. b) Matei 26:64.
- Este vorba de venirea tainică a lui Isus în slavă mare numai pentru Biserica Lui, vers. 3 şi 28; de învierea Lui şi de venirea Duhului Sfânt (vers. 18-19).
-
- a) Isus se adresează în particular, lui Petru, Iacov, Ioan şi Andrei (Marcu 13:3-4).
- b)Ca să răspundă la două întrebări: Când se va întâmpla distrugerea Templului? şi: După care semn vom cunoaşte că venirea lui Cristos şi sfârşitul veacului se vor împlini? (Matei 24:3; Marcu 13:4).
-
- a) Epoca dintre Rusalii şi distrugerea Ierusalimului.
-
- b)Epoca care durează de la distrugerea Ierusalimului până la revenirea lui Cristos.
- c)Pentru că Cristos, străbătând aceste două perioade, El considera venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în mod general. Nu era folositor pentru ucenici să înţeleagă mai mult atunci. Prima perioadă, pe care ei aveau s-o cunoască, o ilustra pe a doua, în care trăim noi.
- Luca 21:24; vezi şi Matei 24:14. Este vorba despre vremea evanghelizării neamurilor.
- a) Prin răpirea credincioşilor, la revenirea lui Cristos. b) Prin trezirea spirituală a evreilor.
- De exemplu, cuvintele în care Isus făgăduieşte să revină ca „Fiul omului”, nu numai ca „Mângâietorul”. Numeroasele semne care trebuie să se arate înaintea revenirii Sale glorioase n-au avut timp să se împlinească înainte de Rusalii!
- Slava şi prezenţa divină, coborându-se de sus, din cer.
-
- a) Momentul venirii lui Isus va fi precedat de semne prevestitoare. Va fi târziu (vezi pildele unde Stăpânul sau Mirele zăboveşte). Va fi subit, neaşteptat, ca un fulger care străbate tot pământul. Numai Dumnezeu ştie ziua şi ceasul.
- b)Credincioşii vor trebui să ştie că s-a apropiat momentul, văzând aceste semne (Matei 24:33).
- Aceasta este conform principiului după care fiecare etapă a Împărăţiei lui Dumnezeu din prezent vesteşte venirea ei finală. Noi trăim în „ultimele zile”, oricât de lungă ar părea aşteptarea (comp. cu 1 Corinteni 10:11; Evrei 1:2 şi Iuda 18). Difuzarea universală a Evangheliei, agitaţia politică mondială, şi mai ales formarea noului Israel, punct nevralgic conflictual, sunt semnele care se împlinesc sub ochii noştri.
- Isus Cristos va fi Judecătorul, Împăratul; iar pentru mireasa Sa, Biserica, pentru ai Săi, Mirele mult aşteptat.
-
- De exemplu:
-
- a) Băgaţi de seamă la înşelătoria falşilor prooroci (Matei 24:4).
-
- b)Vegheaţi şi rugaţi-vă (Marcu 13:33).
-
- c)Luaţi seama să nu vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare şi grijile vieţii (Luca 21:34).
- d)Să nu vă spăimântaţi (Luca 21:9).
-
- a) „Înnoirea tuturor lucrurilor”.
-
- b)Ferice de robii aceia, pe care Stăpânul la sosirea lui îi va găsi veghind.
- c)Cununa neprihănirii va fi dată tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui, după cum a făgăduit.
- Studiu biblic personal
- Venirea în umilinţă
Vestite cu veacuri înainte, amândouă, în Vechiul Testament
Pregătită la poporul evreu despărţit printre neamuri
N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să atragă privirile, Isaia 5 3:2
Slujba îngerilor: ei laudă pe Dumnezeu şi vestesc oamenilor Buna Vestire a harului, Luca 2:9-15.
El vine îmbrăcat în trupul slăbiciunii noastre, Isaia 53:2; Romani 8:3
El a trăit mai bine de treizeci de ani în tăcere, Luca 3:23.
Vine să vestească un an de îndurare, să vindece, să dezrobească, să mântuiască, Luca 4:18-21.
Vine ca să slujească, Marcu 10:45.
Vine ca să moară pe cruce, Marcu 10:45
Vine ca să boteze cu focul Duhului Sfânt, Matei 3:11
Vine ca să semene, Matei 13:4-8
Vine ca să deschidă uşa, Ioan 10:9
Puţini au crezut, au recunoscut braţul Domnului, Isaia 53:1 etc.
Venirea în slavă
Pregătită de Biserică, luată din toate neamurile (Faptele apostolilor 15:14, 17)
Vine în slavă; orice ochi îl va vedea, Matei 24:30; Apocalipsa 1:7
Slujba îngerilor: ei fac deosebirea judecăţii; sună cu trâmbiţa, Matei 13:41; 24:31
El va veni învăluit într-un nor de slavă, cu putere, Matei 24:30
Se va arăta într-o clipă întregului pământ, Matei 24:27
Vine ca să judece, să răsplătească sau să pedepsească, Matei 25:18-46
Vine ca să domnească, Matei 25:31
Vine ca să învieze pe toţi cei care vor fi crezut în El, Ioan 6:40
Vine să boteze cu focul judecăţii, Matei 3:11
Vine ca să strângă recolta, Matei 13:37-43
Vine să o închidă, Luca 13:25; Matei 25:10
„Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Luca 18:8
- Planul cuvântărilor escatologice ale lui Isus
Matei 24 | Marcu 13 | Luca | |
Prilejul cuvântării principale | (v.) 1-3 | 1-4 | 21:5-7 |
Semnele prevestitoare Matei 24:4-14, 23-26, 29 | |||
Falsele învăţături şi proorocii mincinoşi | 4-5, 11 | 5-6 | 21:8 1 |
23-26 | 21-22 | 17:23 | |
Agitaţia politică, foametea, cutremurele de pământ | 6-8 | 7-8 | 21:9-11 |
Prigonirile | 9-10 | 9 | 21:12-13 |
Apostazia | 12 | – | – |
Buna Vestire propovăduită tuturor neamurilor | 14 | 10 | – |
A nu se îngrijora de propria apărare | – | 11-13 | 21:14-19 |
Fenomene cereşti | 29 | 24-25 | 21:11 |
25-26 | |||
Căderea Ierusalimului | 24:15-28 | ||
Sfaturi pentru a fugi afară din oraş | 15-20 | 14-18 | 21:20-22 |
17:31-33 | |||
Strâmtorare nemaipomenită | 21-22 | 19-20 | 21:23-24 |
Primejdia Cristoşilor mincinoşi | 23-26 | 21-23 | 17:23 |
Adevărata venire a lui Cristos: imaginea fulgerului | 27 | – | 17:24 |
imaginea vulturilor | 28 | – | 17:37 |
Venirea Fiului omului | 24:29-35; 40-41 | ||
Precedată de mari fenomene cereşti | 29 | 24-25 | 21:25-26 |
Apariţia pe nori, cu putere | 30 | 26 | 21:27 |
Îngerii Lui adună pe cei aleşi | 31 | 27 | – |
„Ridicaţi-vă capetele” | – | – | 21:28 |
Unul va fi luat, iar altul lăsat | 40-41 | – | 17:34-36 |
Vegheaţi dar! | Matei 24:36-51 | ||
Comparaţia cu smochinul | 32-33 | 28-29 | 21:29-31 |
Valoarea eternă a cuvintelor lui Cristos | 34, 35 | 30-31 | 21:32-33 |
Matei 24
36 37-39
40-41 42-44
32
Ceasul fixat de Tatăl, necunoscut oamenilor Comparaţia cu Noe Comparaţia cu Lot şi Sodoma
Unul va fi luat, altul lăsat Vegheaţi! Comparaţia cu hoţul
Vegheaţi! Comparaţia cu o mreajă
Pilda ispravnicului credincios 45-51
Pilda robilor care veghează-33-37
- Pregătirea pentru revenirea lui Cristos
Prin sfinţire şi încrederea în Filipeni 1:9 Dumnezeu, care împlineşte în noi Filipeni 1:6
această sfinţire 1 Corinteni 1:
Rămânând în Cristos 1 Ioan 2:28
Răbdare şi bucurie în încercări 1 Petru 1:7-!
Aşteptare răbdătoare Iacov 5:7-8
Îndemnuri reciproce în adunare Evrei 10:25
Sobrietate şi consacrare 1 Corinteni 7:
A nu judeca nimic înainte de vreme 1 Corinteni 4: Discernămînt, a nu se lăsa clătinat
Marcu 13
Luca | |
17 | 26-27 |
17 17 | 28-30 34-36 |
12 | 39-40 |
21 | 34-36 |
12 12 | 42-48 35-38 |
11
7-fi
;4:13
29-31
4-5
2 Tesaloniceni 2:1-3
- Aplicaţie practică
-
- a) O influenţă care mă curăţeşte, mă sfinţeşte în dragoste, mă face din ce în ce mai asemănător cu Cristos, mă face să trăiesc în mod demn de El.
- b)Răspunsuri personale.
-
- Eu pot să grăbesc venirea lui Cristos prin:
-
- a)Viaţa mea sfântă.
-
- b)Prin rugăciunile mele (Vedeţi cum poate rugăciunea să grăbească o revenire, în Evrei 13:19).
- c)Prin acţiunea misionară şi mărturia mea, pentru ca toate neamurile să audă Buna Vestire. Aceiaşi ucenici, cărora Isus le-a zis: „Rugaţi-vă” au primit şi porunca Lui: „Duceţi-vă”. Mărturia mea trebuie să înceapă în anturajul meu imediat.
- Cel care aşteaptă un prieten de seamă la el acasă este mult mai activ ca să pregătească totul în casa lui. El vede într-un mod nou tot ce nu este în ordine la el. Viaţa lui, munca, mesajul său nu mai sunt concentrate asupra lui însuşi, asupra propriei lui plecări, ci asupra prietenului său. El pregăteşte totul pentru ca să-l facă fericit, vorbeşte de el şi-i avertizează pe toţi de această vizită.
- „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:36).
CAPITOLUL XII
Personajele din evanghelii
Isus este Persoana centrală din evanghelii, şi din istoria universală. El a trăit printre oamenii familiei şi ai satului Său, în mijlocul mulţimilor entuziaste sau sceptice, printre prieteni şi duşmani. El a avut de-a face cu toate clasele societăţii, bogaţi şi săraci, pescari, muncitori şi funcţionari, intelectuali, fruntaşi religioşi, oameni corupţi, magistraţi, guvernator şi rege. În aceste categorii atât de diferite se regăsesc caracterele, clasele, ocupaţiile şi atitudinile oamenilor din toate vremurile. Putem să ne recunoaştem pe noi înşine printre toate aceste personaje: Isus pătrunde gândurile şi năzuinţele noastre, judecă întrebările noastre şi le aduce răspunsuri. El este acelaşi ieri, azi şi în veci, şi, ca pe vremuri, gata să ierte, să vindece, să ajute, să înveţe şi să binecuvinteze pe cei care se apropie de El.
FAMILIA LUI ISUS
Fraţii Domnului
Isus făcea parte dintr-o familie numeroasă. Avem numele a patru din fraţii Lui: Iacov, Iosif (sau Iose), Simon şi Iuda, şi ştim că avea mai multe surori (Matei 13:55-56). Versetele din Matei 1:25 şi Luca 2:7 dau şi ele de înţeles că Maria a mai avut şi alţi copii după naşterea lui Isus. Unii însă cred că cuvântul „fraţi” trebuie luat într-un sens mai larg şi ar însemna „veri”. Aceasta însă nu se confirmă prin pasajul din Luca 1:36, care spune precis că Elisabeta era „rudă” (sau verişoara) Mariei, nu „sora” ei. Faptul că Isus a încredinţat-o pe mama Lui ucenicului Său Ioan înseamnă probabil că fraţii Lui încă nu credeau în El. Faptul că Maria a avut şi alţi copii nu schimbă nicidecum valoarea naşterii miraculoase a Domnului. După datele din Evanghelie, pare probabil că Cel căruia nu I-a fost ruşine să vină, să Se nască dintr-o femeie în mijlocul nostru a ales de asemenea să facă parte dintr-o familie adevărată, cu mai mulţi fraţi şi surori.
Din evanghelii reiese că principala caracteristică a fraţilor lui Isus este necredinţa. Ei li consideră ca pe un om ieşit din minţi (Marcu 3:21, 31; Ioan 7:3-5). De mai multe ori, ei se străduiesc să-L împiedice pe fratele lor mai mare să vorbească, caută să-L prindă chiar, cu speranţa că îşi va regăsi raţiunea. Pe de o parte, li reproşează că este prea înflăcărat; pe de altă parte, că nu-Şi manifestă puterea în mod mai strălucit, o putere în care ei totuşi nu cred (Marcu 3:21; Ioan 7:3-5). Ce suferinţă a îndurat Isus, să nu fie înţeles de ai Săi! Şi ce răbdare a avut El cu ei! Niciodată nu S-a iritat, nici nu i-a dispreţuit. Mărturia Lui a adus roade, căci în cele din urmă toată familia Lui a fost mântuită. După învierea Lui, îi apare lui Iacov, care s-a pocăit curând, odată cu ceilalţi fraţi ai Lui. Aşteptând Rusaliile, ei stăruiesc toţi în rugăciune împreună, cu mama lui Isus (Faptele apostolilor 1:14). Ei sunt deci uniţi cu Domnul, prin singura legătură pe care El o recunoaşte, nu cea a cărnii, ci prin credinţă şi ascultare. „Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Marcu 3:35).
Fraţii Domnului erau însuraţi; ei au devenit lucrători ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 9:5). Iacov fiind în fruntea Bisericii din Ierusalim (Faptele apostolilor 12:17; 15:13). S-a recunoscut în general că Iacov şi Iuda au scris fiecare epistolele care le poartă numele.
Mama lui Isus
Maria, mama lui Isus, este un exemplu admirabil de femeie simplă şi săracă, plină de credinţă, umilinţă şi ascultare. Răspunsul pe care ea l-a dat îngerului rezumă atitudinea ei: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale” (Luca 1:38).
În mod profetic, ea cântă în imnul ei (cântarea din Luca 1:46-55) „Toate neamurile îmi vor zice fericită”. Ca orice altă femeie însă, ea are nevoie de mântuire: „Mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (v. 47-48). După evenimentele Bunei Vestiri şi ale naşterii lui Isus, Maria are un rol retras în Evanghelie. Mai apare pe lângă Isus în Templu, când avea El doisprezece ani, apoi la nunta din Cana, şi când îi însoţeşte pe fraţii Lui, care ar fi vrut să-L prindă; în sfârşit, la cruce. Ea este menţionată ultima dată înainte de Rusalii, în Faptele apostolilor 1:14.
Pe de o parte, Maria posedă calităţi excepţionale. Cântarea ei ne arată că avea o cunoştinţă aprofundată a Scripturilor (compară Luca 1:46-55 cu 1 Samuel 2:1-10), împreună cu darul ei poetic şi profetic. Ea este o femeie care meditează, şi păstrează în inimă lucrurile privitoare la Fiul ei (Luca 2:19 şi 51). pe de altă parte, ea rămâne umană şi limitată. Isus îi reproşează îngrijorarea cu ocazia regăsirii în Templu, iar în Cana Galileii dorinţa de a-L vedea manifestându-Şi puterea. Ca şi ucenicii, Maria încă n-a înţeles pe deplin Persoana şi lucrarea lui Cristos, nici posibilitatea împlinirii Scripturii prin El. Copil fiind, Isus i-a fost supus Mariei, dar de la vârsta de doisprezece ani, li vedem din ce în ce mai independent spiritual atât de ea, cât şi de orice fiinţă omenească. El pune mai presus de toate voia Tatălui Său ceresc. Nu îngăduie ca altceva să-L influenţeze. Într-o zi, când mama Lui îl cheamă, El nu-i iese în cale, ci se mulţumeşte să declare că orice femeie care ascultă de voia lui Dumnezeu este pentru El o mamă, o soră (Marcu 3:35). Cu altă ocazie, Isus Se fereşte să o laude pe cea care L-a născut (vezi incidentul din Luca 11:27-28). Niciodată nu o numeşte pe Maria „mamă”, ci „femeie”, o formă curentă şi respectuoasă ce se folosea în acea vreme adresându-se unei femei.
Totuşi, niciodată Isus nu încetează să o înconjoare pe Maria cu dragoste filială. În Cana Galileii, în ciuda unui refuz aparent, El răspunde la încrederea ei. Chiar şi în momentul agoniei Lui, Se gândeşte la ea, îi poartă de grijă, încredinţând-o ucenicului Său cel mai iubit.
FEMEILE
Numeroase alte femei sunt menţionate în evanghelii. Mai multe sunt printre ucenici, însoţindu-l pe Isus în călătoriile Sale, şi-L ajută, atât pe El cât şi pe cei doisprezece, cu grijile gospodăriei şi „cu ce aveau” (Luca 8:2-3).
Maria din Magdala (sau Magdalena)
Maria din Magdala este totdeauna cea dintâi menţionată printre femeile care-L urmau pe Domnul. (Magdala era o localitate din sud-vestul Lacului Galileii). Isus a scos şapte draci din ea (Luca 8:2). Cazul ei părea desigur disperat, nu însă pentru Cristos, care discerne în ea o personalitate tare. El o restabileşte complet. Temperamentul ei sensibil nu o împiedică să fie o femeie activă, înfocată, impulsivă, ea seamănă într-un fel cu Petru, adeseori în fruntea apostolilor. O anumită tradiţie a vrut să o identifice pe Maria din Magdala cu păcătoasa pocăită din Luca 7:36-50. Concepţiei religioase cât şi artei, le place imaginea unei femei care se pocăieşte în amurgul vieţii, dar această reprezentare nu corespunde deloc cu realitatea. Poziţia înaltă a Mariei din Magdala, care avea grijă de cheltuielile învăţătorului, exclude de la sine ca ea să fi fost o femeie stricată.
Cu prietenele ei, Maria Magdalena asistă la răstignirea Domnului, şi la îngroparea Lui, iar a treia zi vine la mormânt cu miresme ca să îmbălsămeze trupul Domnului. Chiar ei, unei femei, îi apare Isus mai întâi, în ziua de Paşti; şi tot ei îi dă misiunea să ducă ucenicilor mesajul minunat al învierii (Ioan 20:11-18).
Marta şi Maria
Marta şi Maria sunt două surori care trăiesc, împreună cu fratele lor Lazăr, în apropierea Ierusalimului, în Betania, un orăşel situat la aproape doi km de oraş şi de Templu, pe Muntele Măslinilor. Isus a fost primit adeseori în casa lor, mai ales în ultimele zile ale vieţii Lui. O dragoste deosebită unea pe Isus cu gazdele Lui. „Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr” (Ioan 11:5). Era o casă destul de înstărită ca să-L primească pe Domnul cu toţi însoţitorii Lui, nu suficient de bogată însă, ca să aibă slugi numeroase, care să facă toată treaba.
Marta este un caracter frumos, una din acele personalităţi active, dar în acelaşi timp foarte practică, care ştie să conducă, dar şi să slujească. Tendinţa ei activă şi răspunderile gospodăreşti pe care şi le asumă o fac câteodată să fie cam neliniştită şi critică la adresa Mariei, sora ei. Aceasta din urmă, mai calmă, lasă cu plăcere orice treabă ca să se aşeze cu ceilalţi ucenici la picioarele Domnului şi să asculte cuvântul Său (Luca 10:39). Într-o zi, Marta lasă să iasă la iveală resentimentul ei, sperând că Isus va restabili situaţia; atunci se iveşte pentru ea prilejul de a învăţa o lecţie adâncă de linişte, umilinţă şi simplitate. Ca de obicei, Cristos luminează, prin răspunsul Său, propria atitudine a celei care a criticat; El îi arată cu acest prilej valoarea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu, hrana esenţială a sufletului. În acelaşi timp, cuvintele Lui sugerează simplificarea pe care o poţi aduce pregătirilor gospodăreşti: „Marto, Marto”, i-a zis El, „pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru (se poate traduce şi „o singură bucată”) trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:41-42).
Marta este o femeie cu o credinţă remarcabilă. La moartea lui Lazăr, ea li spune lui Isus: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, îţi va da Dumnezeu” (Ioan 11:22). Isus poate atunci să-i vestească cuvântul uimitor: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (v. 25). Marta răspunde mărturisind frumos credinţa ei, ca şi Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume” (v. 27).
Ultima dată când o întâlnim pe Marta, ea slujeşte la o masă, în casa lui Simon leprosul, în Betania (Ioan 12:2). A sluji este chiar natura ei; lecţiile pe care le-a învăţat de la Domnul i-au desăvârşit acest caracter: ea a învăţat liniştea şi dragostea chiar în mijlocul multor treburi.
Maria este tipul temperamentului contemplativ. Ea este totuşi înflăcărată, şi grabnică să-I împlinească dorinţele învăţătorului (Ioan 11:29). Ea ni-l aminteşte pe ucenicul Ioan. Este o femeie care ascultă: probabil datorită acestei atitudini, Maria a fost poate singura care a înţeles dinainte ceva despre jertfa şi biruinţa Domnului. Când îşi exprimă dragostea, credinţa şi recunoştinţa vărsând mirul de nard de mare preţ pe capul şi pe picioarele Domnului, precum se obişnuia în vechiul Orient să se onoreze un oaspete în mod special, Isus o laudă, adăugind: „Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare” (Marcu 14:8; vezi şi Ioan 12:7). Se pare că Maria a înţeles că Isus avea să moară şi să învieze, şi că era mai bine să-I ofere mirul acela, cât timp era încă cu ei. Acest gest I-a plăcut Domnului, care pe vremea aceea era înconjurat cu atâta vrăjmăşie şi neînţelegere.
În faţa mormântului lui Lazăr, Isus răspunde Martei cu o promisiune glorioasă. Dar în prezenţa Mariei, care îl primeşte cu aceleaşi vorbe ca şi sora ei: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”, El reacţionează cu adâncă emoţie, şi plânge odată cu ea (Ioan 11:33-35); este un exemplu admirabil de darul Său de a împărtăşi sentimentele fiecăruia, în modul care va fi priceput mai bine şi care va deveni o binecuvântare.
Femeia păcătoasă pocăită
Numele acestei femei nu este dat (Luca 7:36-50). Nu este vorba de Maria din Magdala, care era o persoană înstărită. Ea seamănă poate mai degrabă cu femeia prinsă în preacurvie, pe care Isus n-a osândit-o (Ioan 8:3-11). Se pare că ea l-a întâlnit pe învăţător, al cărui mesaj a tulburat-o profund. Ea a înţeles că Isus n-a venit să judece, ci să mântuiască pe păcătoşi. Inima ei este atât de plină de recunoştinţă, credinţă şi dragoste (Luca 7:47, 50) încât, fără să-i pese de critică, vrea să-şi exprime sentimentele ei faţă de Isus. Nu îndrăzneşte să-I ungă capul, ci îşi varsă lacrimile şi mirul pe picioarele Lui. (Să ne amintim că oaspeţii se descălţau totdeauna şi mâncau proptiţi în cot, pe canapele, cu capul întors spre masă).
Isus nu se tulbură, nici nu se supără de orbirea şi dezaprobarea lui Simon, ci cu tact şi înţelepciune întoarce situaţia. El scoate la lumină atitudinea celui care cârteşte şi dă de înţeles fariseului cel respectabil că s-a lăsat întrecut de acea femeie dispreţuită. Cu răbdare, Isus încearcă să-i dea gazdei o învăţătură printr-o pildă. Îi explică că dacă această femeie I-a arătat atâta iubire, este pentru că numeroasele ei păcate au fost iertate. Căci acela, căruia i s-a iertat mult, iubeşte mult.
Samariteanca
Isus întâlneşte o altă femeie, o Samariteancă, lângă fântîna lui Iacov (Ioan 4:4-42). Era o femeie din popor, care urmărea crezul unei religii respinse de iudeu. Isus n-a dispreţuit-o, ci S-a interesat de ea şi i-a cerut un servici; odată stabilită legătura, n-o lasă să se ducă fără un mesaj de viaţă. Femeia, văzându-şi dezvăluită toată viaţa dezordonată, reacţionează în mod deschis, naiv şi spontan. Îndată îi anunţă pe săteni, pe care-i aduce în masă la Cristos. Timp de două zile cât Cristos a zăbovit în această localitate din Samaria, ea a putut asculta în mod mai amplu învăţătura Lui şi a participat la trezirea spirituală a acestei localităţi.
CEI DOISPREZECE UCENICI
Lista celor doisprezece ucenici ne este redată de către cele trei evanghelii sinoptice, şi în Faptele Apostolilor. Petru este totdeauna numit cel dintâi, iar Iuda Iscarioteanul cel din urmă. Fiecare listă este împărţită în trei grupe, de câte patru ucenici. Deci, Petru stă la începutul celui dintâi grup, Filip la cel de al doilea, şi Iacov, fiul lui Alfeu, în capul celui de al treilea (Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19; Luca 6:14-16; Faptele apostolilor 1:13, 26).
Cei mai mulţi dintre ucenici au şi câte o poreclă:
Isus îl porecleşte pe Simon „Chifa”, adică Petru.
Iacov şi Ioan primesc de la Domnul numele „Boanerghes”, care înseamnă „fiii tunetului”.
Toma a fost un geamăn; aceasta este sensul numelui său Didimus.
Iacov, fratele lui Iuda, a fost probabil un om mic de statură: el se numea Iacov cel mic (literal).
Iuda (nu Iscarioteanul) se numeşte şi Tadeu.
Levi se cheamă Matei, care înseamnă „Darul lui Dumnezeu”.
Bartolomeu este foarte probabil să fi fost Natanael din Ioan 1:47 şi 21:2).
Al doilea Simon dintre ucenici se distinge prin porecla lui „Zelotul” sau Cananitul (forma greacă a aramaicului Kanan = zelos).
În sfârşit, Iuda este zis Iscarioteanul, care înseamnă om din Kariot, o mică cetate din Iudea. Se pare că el a fost singurul iudeu din Sud dintre apostoli; toţi ceilalţi veneau din Galilea.
Nu putem face aici o biografie completă a fiecărui ucenic, pentru că Evanghelia nu ne dă destule amănunte. Totuşi, vom aduna câteva trăsături specifice din viaţa şi caracterul a trei dintre ei, cei mai bine cunoscuţi.
Petru
Petru este pescar; probabil că l-a urmat pe Ioan Botezătorul când acesta a început să predice. El a fost adus la Isus de către fratele lui, Andrei. Înzestrat cu un temperament viguros şi înfocat, aprig şi activ, el vorbeşte de multe ori în numele celorlalţi şi acţionează sub impulsul momentului.
Tocmai din cauza caracterului său impulsiv, el prezintă o anumită nestatornicie, şi se contrazice frecvent. Se aruncă plin de îndrăzneală în apă ca să-L întâlnească pe Domnul, apoi după o clipă se înspăimântă, privind la valuri. El promite să-şi dea viaţa pentru Isus, dar după câteva ceasuri se leapădă de învăţătorul Său. Posedă o anumită înţelepciune spirituală: aceasta o dovedesc frumoasele lui două mărturisiri privindu-L pe Isus (Ioan 6:69 şi Matei 16:16), dar este încet în a sesiza alte adevăruri adânci (Matei 15:15-16; 16:23). Abia după Rusalii Petru devine o stâncă neclintită, după proorocia lui Cristos.
Isus, într-adevăr, i-a schimbat numele lui Simon, spunându-i Petru chiar de la început (Ioan 1:42). Când Petru mărturiseşte, el cel dintâi, că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul salută în el prima „piatră” a tinerei Lui Biserici (Matei 16:18-19). Pare clar că în vestitul joc de cuvinte din Matei 16:18, expresia „piatra aceasta” este folosită cu un sens dublu:
- a)În acord cu tot restul Scripturii, această piatră este mai întâi realitatea mărturisită de către ucenici: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Se numeşte „piatra din capul unghiului”, citind proorocia mesianică din Psalmul 118:22, redată şi în Matei 21:42. Petru o înţelege foarte bine, şi aşa o descoperă şi altora mai târziu, după cum aflăm din 1 Petru 2:4-8. Aşa va scrie şi Apostolul Pavel: „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Cristos” (1 Corinteni 3:11).
- b)Apoi, Isus îl desemnează pe Petru, ca una din primele pietre vii ale Bisericii, nu prin personalitatea lui supusă greşelii, (doar după câteva clipe el va fi ispitit de Satana, iar mai târziu, se va lepăda de Isus), ci ca fiind unit cu Domnul său, bazându-se pe El şi inspirându-se din Duhul Lui. Identificarea pe care Isus o face între el, adevărul mărturisit şi cel care l-a mărturisit, nu este ea potrivită cu principiul de a privi în mod global realităţile Împărăţiei? Alte pietre se vor adăuga lui Petru ca prim apostol, aceasta este clar. Isus face şi celorlalţi ucenici o făgăduinţă asemănătoare celei din Matei 16:9 „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri”. (Vezi Ioan 20:23; compară şi cu Efeseni 2:20; Galateni 2:9 şi Apocalipsa 21:14).
Am observat, cum S-a ocupat Cristos în mod special de Petru după înviere. El îi trimite un mesaj, în dimineaţa de Paşti, apoi îi apare personal. Puţin după aceasta, îi dă ocazia să-şi declare de trei ori iubirea lui şi-i reînnoieşte chemarea.
Petru cel dintâi întrebuinţează „Cheile Împărăţiei”, deschizând prin propovăduirea lui uşa mântuirii mai întâi evreilor, de Rusalii, apoi şi păgânilor, lui Corneliu (Faptele apostolilor 10) şi celor care erau la el. După un timp, Petru îl lasă pe Iacov, fratele Domnului, în fruntea Bisericii din Ierusalim, şi-şi urmează călătoriile misionare, luându-şi cu sine soţia (1 Corinteni 9:5). Tradiţia spune că a fost răstignit cu capul în jos, suferind martirajul precum i l-a proorocit Isus în Ioan 21:18-19.
Ioan
Ioan, alt ucenic al lui Cristos, împreună cu tatăl său şi cu fratele său Iacov, şi câteodată asociat cu Petru şi Andrei, face parte dintr-un grup de pescuit destul de important. El devine mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când îl aude pe primul lui învăţător mărturisind despre Isus, el şi Andrei îl întâlnesc pe Domnul şi se conving că El este Mesia (Ioan 1:35-41). Puţin mai târziu, Ioan lasă totul, inclusiv pescuitul, ca să-L urmeze pe Isus.
Isus i-a poreclit pe Ioan şi pe fratele său „fiii tunetului”, o aluzie la temperamentul lor arzător, plin de „fulgere”. Ni-l închipuim pe Ioan prea lesne ca pe un om contemplativ. El însă are în acelaşi timp un caracter plin de energie, câteodată chiar intolerant în zelul său (Marcu 9:38 şi Luca 9:54), chiar ambiţios (Marcu 10:35-37).
Apostolul Ioan este înzestrat cu o adâncă pricepere şi cu un caracter iubitor, care-l face să ajungă „ucenicul pe care-l iubea Isus”, învăţând dragostea la şcoala lui Isus. Tocmai el s-a plecat pe sânul Domnului în timpul ultimei Cine şi tot el îl urmează după arestare până în palatul Marelui Preot. El se ţine atât de aproape de cruce încât Cristos mai poate să-i vorbească şi să i-o încredinţeze pe mama Sa. Se crede că Ioan a fost cel mai tânăr dintre cei doisprezece ucenici; poate de aceea aleargă mai repede decât Petru la mormânt. Ioan este primul care crede în învierea lui Isus (Ioan 20:8).
După Rusalii, Ioan devine asociatul activ al lui Petru şi este întemniţat odată cu acesta (Faptele apostolilor 4). Se pare că Ioan a rămas mai mult timp în Ierusalim, şi că şi-a sfârşit zilele la Efes. A fost alungat un timp pe insula Patmos şi a murit în Efes sub Traian, probabil în anul 98 al erei noastre. Ioan a scris cinci din cărţile Noului Testament.
Iuda
Cazul trădătorului Iuda este tragic, plin de avertismente solemne. El este ales de Isus, şi totuşi rămâne fiu al pierzării, după cum declară Domnul în Ioan 17:12. Un comentariu îngrozitor îi rezumă viaţa: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Marcu 14:21).
Isus îl alege după o noapte de rugăciune, şi totuşi El ştie de la început cine este acela care avea să-L vândă (Ioan 6:64, 70). Cu toate acestea, Iuda trebuia să posede cu adevărat anumite calităţi ca să fie chemat de Domnul. Timp de mai bine de trei ani, el li urmează pe învăţător; este unul dintre cei care predică în Numele lui Cristos şi care prin puterea Lui scoate dracii.
Marele defect al lui Iuda este inima lui dezbinată. El li însoţeşte pe Isus, dar iubeşte banii. Din etapă în etapă, zgârcenia lui îl conduce la necinste, apoi la făţărnicie, la trădare, la remuşcări zadarnice, şi în cele din urmă la o moarte ruşinoasă. El iubeşte în acelaşi timp două principii de neîmpăcat. Învăţătorul ne avertizează: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24). Iubirea de bani este terenul pe care duşmanul îl cucereşte în fiinţa lăuntrică a ucenicului, ca să-l piardă. Se poate observa procesul căderii lui: mai întâi, Satana îi inspiră trădarea (Ioan 13:2); apoi ni se spune că „Satana a intrat în el” (Ioan 13:27); şi că Iuda a devenit un drac (Ioan 6:70).
Isus i-a dat totuşi de mai multe ori prilejul să se căiască. La ultima cină, îi dă de înţeles că ştie de trădarea lui, dar îi spală picioarele, ca să-i ofere încă posibilitatea de a restabili legătura cu El. Mai târziu, în grădină, când Iuda li sărută, Isus îl numeşte „prietenul Meu” (traducere literală). Cu toate acestea, ucenicul duce până la capăt trădarea lui. Şi-a închipuit el oare că învăţătorul său va putea să-Şi manifeste deodată într-un mod strălucit puterea Lui şi că Se va elibera pe Sine Însuşi?
Când îl vede pe Isus că este condamnat, deodată trădătorul îşi dă seama de realitate: A vândut un om nevinovat (Matei 27:3). El este mai înspăimântat pentru sine însuşi decât pentru victima sa, iar căinţa sa rămâne neroditoare. În loc să alerge la Isus ca să-I ceară iertare (deoarece Isus făgăduise că nu va izgoni afară pe cel care vine la El, Ioan 6:37) Iuda se spânzură. După descrierea făcută de Petru în Faptele apostolilor 1:18, se pare că vrând să-şi pună în aplicare planul de a se sinucide, a pierit printr-o moarte îngrozitoare, căzând cu capul în jos.
Pare probabil că Iuda nu a luat parte la Cina împărţită de Isus, în orice caz nu la ultima parte, la paharul dat după mâncare. El a ieşit în timpul mesei, după ce a primit bucăţica întinsă, care îl desemna ca vânzător (Ioan 13:26, 30). Diavolul pusese stăpânire asupra lui.
ALTE CÂTEVA PERSONAJE DIN EVANGHELII
Nicodim
Nicodim era un fruntaş al iudeilor, aparţinea elitei intelectuale şi religioase a naţiunii sale (vezi Ioan 3:1-21). El a devenit ucenic ascuns al Domnului fiind numit: „cel care s-a dus noaptea la Isus”. El înţelesese originea divină a Persoanei, a învăţăturii şi a minunilor lui Cristos, dar Isus îi arată că această cunoştinţă nu ajunge ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Isus îl învaţă despre necesitatea naşterii din nou, această reînnoire spirituală „din apă” (simbolul botezului de pocăinţă şi de purificare) şi „din Duh”. Ca să-Şi sprijine afirmaţiile, Cristos apelează la însăşi cunoştinţa pe care o avea Nicodim din Vechiul Testament. Toată învăţătura şi buna voinţă a acestui mare învăţător nu-i foloseau la nimic, dacă nu primea viaţa pe care numai Isus o dă.
Tot pentru el a rostit Domnul minunatul cuvânt care rezumă mesajul Bibliei şi al Evangheliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Tânărul bogat
Acest tânăr fruntaş pune într-o zi pe neaşteptate întrebarea importantă care frământă atât de multe suflete religioase: „Ce trebuie să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19:16). Nici chiar toată păzirea poruncilor nu-i dăduse pacea sufletească. Acest om drept şi cinstit avea interese şi sarcini care-l împiedicau să-L urmeze pe Isus. Domnul pătrunde lesne în gândul unei inimi şi, în iubirea Lui, îşi pune degetul pe ultimul obstacol. El cere totul. Exemplul lui Iuda, care niciodată nu s-a îndepărtat de idolul banului, este foarte convingător.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu tânărul bogat. A fost el oare mai târziu unul dintre cei care, după Rusalii, şi-au vândut tot ce aveau ca să pună banii la picioarele apostolilor? În cazul lui, nu era cu putinţă să aleagă să-şi dea numai jumătate din averea lui; căci Isus îi ceruse jertfa totală. Numai cu acest preţ ar fi putut găsi adevărata bucurie.
Zacheu
Este vorba de un funcţionar, aparţinând clasei dispreţuite a vameşilor, un fel de colaboratori ai stăpânitorului roman, care se îmbogăţeau pe seama altora. Isus S-a interesat de astfel de oameni în aceeaşi măsură ca de cărturari şi de farisei, care păzeau Legea (Luca 19:1-10).
Mic de statură, dar sprinten, Zacheu s-a suit într-un copac ca să-L vadă pe Isus trecând în mulţime. Domnul îl observă numaidecât şi-i cere să-L primească la el. Cristos este sensibil la dorinţa intimă a fiecăruia, la sinceritatea interesului care-I este purtat. Şi regele Irod avea, ca şi Zacheu, o dorinţă arzătoare să-L vadă pe Isus, dar aceasta era produsul unei curiozităţi fără pocăinţă. Lui nu i-a răspuns Cristos nimic (Luca 23:9), pe când, în cazul lui Zacheu, Isus Însuşi îl cheamă pe vameş pe nume.
Când Zacheu îl primeşte cu bucurie, şi-I spune cum se străduieşte să-şi repare greşelile, Isus declară: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9). Afirmând că vameşul „este şi el fiul lui Avraam”, tatăl credincioşilor, Isus subliniază că nu faptele bune ale acestui om îl mântuie, ci credinţa lui. Chiar prezenţa Domnului îi aduce mântuirea.
Fariseii, cărturarii şi preoţii cei mai de seamă
Evangheliile nu păstrează aproape nici un nume al fariseilor, cărturarilor şi preoţilor celor mai de seamă, clase opuse Domnului. Totuşi, cunoaştem pe Simon fariseul, care a acuzat-o pe femeia prinsă în păcat; mai ştim şi de Caiafa, Marele Preot, şi de socrul lui, Ana.
Este deosebit de interesant să observăm atitudinea lui Isus faţă de aceşti oameni care, necontenit, îi rezistă, îi împiedică lucrarea, îi întind curse şi vor să-L omoare.
Cristos este deosebit de aspru cu ei în mod colectiv. Denunţă făţărnicia lor, ale cărei consecinţe practice le descrie în vestitele „blestemuri” din Matei 23. Acestea se adresează nu numai fariseilor din vremea aceea, ci şi făţarnicilor şi celor care se cred că sunt drepţi, din toate vremurile.
Pe de altă parte, când are de-a face cu astfel de indivizi în particular, Isus, fără a slăbi în fermitatea Sa, păstrează totdeauna o atitudine de dragoste şi de răbdare. El caută să-i înveţe în mod personal (de exemplu: în pilda celor doi datornici, cea a samariteanului milostiv şi a fiului risipitor). Isus nu răspunde la toate întrebările vrăjmaşilor Săi, dar când trebuie, ştie prea bine cum să-i reducă la tăcere. Adeseori respinge argumentele lor folosind Scripturile (Matei 12:3-7; 19:4-5; 21:16, 42). De exemplu, când le răspunde saducheilor, Se foloseşte de singura parte a Vechiului Testament pe care cei mai mulţi dintre ei o considerau ca având autoritate, adică cele cinci cărţi ale lui Moise (Matei 22:29-33). Am mai văzut în cazul lui Simon fariseul, în ce mod răstoarnă Domnul raţionamentul adversarilor, judecind propria lor atitudine.
Isus rămâne totdeauna perfect stăpân pe El Însuşi, aspru când trebuie, dar liniştit şi plin de dragoste, indiferent la presiunile duşmănoase ale celor ce-L înconjoară. Vedeţi admirabila Sa atitudine când un aprod îl pălmuieşte în timpul procesului Său (Ioan 18:22-23). În faţa vrăjmaşilor Săi, Cristos a dat exemplul desăvârşit al Celui care, „când era botjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:23).
Pilat
Pilat era un om crud (Luca 13:1). Pe de altă parte, el este tipul omului nehotărât. Îşi dă seama foarte bine că Isus este un om drept care nu merită să moară. Convingerea lui de om slab nu rezistă însă voinţei poporului.
Pilat foloseşte un vicleşug după altul ca să se eschiveze de răspundere: caută să-L trimită pe Isus înapoi la autorităţile evreieşti, apoi lui Irod; mai târziu, aplică pedeapsa cu nuiele, sperând astfel, că poporul se va mai potoli; în sfârşit, se spală pe mâini şi-L dă pe Isus în mâna iudeilor.
Cât timp este vorba să-L lămurească pe guvernator despre adevărata natură şi despre misiunea Sa, Isus răspunde întrebărilor lui Pilat; apoi, în restul timpului, tace, nu Se dezvinovăţeşte de acuzările violente aduse împotriva Lui.
Pilat întruchipează falimentul conştiinţei şi al legilor omeneşti, neputincioase să reziste patimilor şi intereselor personale. Numele lui în istorie rămâne pătat de ruşine şi dispreţ.
CONCLUZIE
Bărbaţi şi femei de tot felul s-au îngrămădit în jurul lui Isus. La cruce, îi regăsim pe toţi, de la făcătorul de rele până la fruntaşul religios, de la ucenic până la duşmanul batjocoritor.
Am văzut cu ce răbdare şi blândeţe, cu ce fermitate în acelaşi timp S-a ocupat Isus totdeauna de cei care veneau la El. Nimic nu-I era ascuns. El pătrundea viaţa, gândurile şi motivele fiecăruia. Evangheliştii vorbesc adeseori de privirea Lui, care se aşează asupra interlocutorilor Săi, o privire de neuitat.
Sub această privire a Răstignitului să ne aşezăm şi noi, cu cei care, în decursul veacurilor, L-au contemplat în evanghelii. El este Cel care oferă pacea, vindecarea trupului şi a sufletului, viaţa veşnică. El a purtat în trupul Său păcatul oricărui om.
Atitudinea noastră faţă de El ne va judeca în ziua de apoi: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
În sfârşit, o inimă împărţită, o slujire pe jumătate, nu pot să placă Celui care pentru noi Şi-a dat chiar viaţa. El cere totul de la noi, spunându-ne fiecăruia în parte: „Iată ce am făcut Eu pentru tine, Dar tu, ce faci pentru Mine?”
CHESTIONARUL XII
- Întrebări despre materia cursului
- Citaţi numele a cinci persoane cu care Isus a avut de-a face, aparţinând fiecare unei clase sociale deosebite:
a)
b)
c)
d)
e)
- Câţi fraţi şi surori a avut Isus?
- Care este atitudinea lui Isus în faţa lipsei de înţelegere alor Săi, aşa cum reiese din Ioan 7:3-9.
- De câte ori apare mama lui Isus încă în Evanghelie după naşterea lui Cristos, şi cu ce prilej?
-
- a) Care este singura „legătură de familie” pe care Isus o recunoaşte, în domeniul spiritual?
- b)A nesocotit El orice legătură umană care-L unea cu familia Lui pământească? Daţi un exemplu.
- Ce îmbărbătare putem obţine din cazul Mariei Magdalena?
- Cum găseşte Isus contactul cu femeia samariteancă, şi ce metodă întrebuinţează ca să aducă discuţia spre lucruri esenţiale?
- Învăţaţi lista celor doisprezece ucenici pe grupuri de patru, apoi redaţi-o fără să vă mai uitaţi în carte nici în evanghelii, subliniind numele care vin întotdeauna în fruntea fiecărui grup:
a)
b)
c)
- Indicaţi trei ocazii din Evanghelie unde Petru vorbeşte din partea celorlalţi (cu referinţe):
a)
b)
c)
- Ce însemna expresia „piatra aceasta” din Evanghelia după Matei 16:18?
a)
b)
- Citaţi o făgăduinţă asemănătoare celei din Matei 16:19, pe care Isus o face ucenicilor Săi adunaţi laolaltă.
- Ce aspecte ale caracterului lui Ioan l-au făcut pe Isus să-l numească „fiul tunetului?” Daţi un exemplu.
- Care dintre ucenici este cel mai des asociat lui Ioan în evanghelii şi după Rusalii? Daţi exemple.
- Redaţi pe scurt etapele, ce ilustrează inima împărţită a lui Iuda şi unde l-a condus.
-
- Ce obstacol atinge cuvântul lui Isus în viaţa:
-
- a)Lui Nicodim?
-
- b)A tânărului bogat?
-
- c)A femeii samaritence?
- d)A omului despre care vorbeşte Luca 9:61-62?
- Ce i-a adus lui Zacheu mântuirea?
-
- Ce exemple cunoaştem privind:
-
- a)Asprimea lui Isus faţă de farisei şi cărturari în general
-
- b)Răbdarea faţă de fiecare dintre ei personal
- c)Ce armă folosea mereu Isus ca să-i combată pe fruntaşii religioşi?
- Ce adevăr spiritual sau ce pildă reprezintă eliberarea lui Baraba?
- Din Marcu 3 şi 10, găsiţi şi calificaţi patru priviri diferite ale lui Isus asupra celor care-L înconjoară:
a)
- b)c)
d)
- Daţi patru exemple de gânduri pe care Isus le-a descoperit în inima ascultătorilor Săi (cu referinţe):
a)
b)
c)
d)
- Studiu biblic personal şi C. Aplicaţie practică
-
- Studiaţi următoarele caractere din evanghelii, precum şi învăţăturile pe care le obţinem de la ele:
-
- a) Ucenicul Andrei, b) Zaharia, c) Simeon, d) Ana (Luca 2:36-38). e) Orbul Bartimeu,
-
- f) Caiafa,
- g) Orbul din naştere.
- Ce mă impresionează mai mult în metoda lui Isus când vorbeşte separat unui suflet, şi ce pot învăţa din ea?
- Care personaj din evanghelii mă atrage cel mai mult, afară de Cristos, şi de ce?
- A se învăţa pe dinafară Ioan 6:37, 40.
- Isus cel înviat mă cunoaşte. În tăcere, gândindu-mă la privirea Lui aplecată asupra inimii mele, pot eu să discern o piedică în mine, pe care El ar vrea să o înlăture, un gând pe care vrea să-l transforme, o făgăduinţă pe care mi-o dă El personal, o poruncă pe care mi-o dă? Este oare o problemă pe care o am de adus înaintea Lui, o rugăciune pe care aş putea să I-o prezint?
- În faţa crucii, în care categorie de spectatori mă găsesc eu? Am răspuns oare la întrebarea:
„Iată ce am făcut Eu pentru tine, Dar tu, ce ai făcut pentru Mine?”
Această întrebare, care l-a convins la pocăinţă pe Graf von Zinzendorf, ne priveşte pe fiecare în parte. Să răspundem deci fiecare în mod personal, deschizându-ne inima în faţa Domnului.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL XII
- Despre materia cursului
-
- De exemplu:
- a) Un guvernator, Pilat, b) Un pescar, Petru, c) Un mare fruntaş religios, Caiafa, d) O femeie decăzută, samariteanca. e) Un funcţionar parvenit, Zacheu.
- Cel puţin şase: patru fraţi şi mai multe surori.
- Isus păstrează o atitudine fermă, independentă faţă de oameni, inclusiv de rudele Sale. El rămâne răbdător, în dragoste, explică pe scurt de ce nu urmează sfaturile lor, precum şi diferenţa între El şi ei, între El şi lume.
-
- De patru ori: 1) Căutându-L pe Isus la vârsta de doisprezece ani în Templu.
-
- b)La nunta din Cana.
-
- c)Mai târziu dorind să-L vadă pe Isus în timp ce vorbea noroadelor.
- d)La cruce.
-
- a) Singura legătură pe care Isus o acceptă în domeniul spiritual, legătura de familie cu el, pentru oricine, este legătura credinţei şi a ascultării de voia lui Dumnezeu.
- b)El nu nesocoteşte legăturile Sale de rudenie pământeşti. Chiar în agonia Lui, El o încredinţează pe mama Lui ucenicului Său Ioan. El apare fratelui Său Iacov după înviere ca să-l aducă la credinţă.
- Pentru Cristos nu există nici un caz cu adevărat disperat. El poate să elibereze şi să valorifice chiar şi personalitatea cea mai paralizată de către duşman, şi să-i dăruiască un loc de seamă printre ucenicii Săi.
- În cazul samaritencei, Isus ia contactul cerându-i un serviciu. Apoi începe prin a-i vorbi de lucrurile pământeşti, de cele care se află în universul imediat al femeii şi pe care ea le poate înţelege. În sfârşit, El caută să trezească în ea un interes, o dorinţă, să dea loc la întrebări, care vor permite să aducă subiectul pe teren moral şi spiritual.
-
- a) Petru, Iacov, Andrei, Ioan.
-
- b)Filip, Bartolomeu, Toma, Matei.
- c)Iacov, fiul lui Alfeu, Iuda, Simon Zelotul şi Iuda Iscarioteanul.
-
- De exemplu:
-
- a) Mărturisirea în răspunsul la o întrebare pusă tuturor ucenicilor (Matei 16:16).
-
- b)”Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat” (Matei 19:27).
- c)”Doamne, pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” (Luca 12:41).
-
- a) Mai întâi, adevărul mărturisit de ucenic, adică Însuşi Isus Cristos.
- b)Apostolul însuşi, în calitate de credincios unit cu Cristos, mărturisind adevărul.
- „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20:23). „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer” (Matei 18:18).
- Isus îl numeşte astfel pe Ioan datorită ardorii şi zelului său, câteodată chiar intolerant. El propunea să coboare foc din cer ca să pedepsească pe samariteni (Luca 9:54).
- Petru este cel mai apropiat de Ioan, lucrând asociaţi ca pescari. Mai târziu Isus îi trimite împreună să pregătească ultimul Paşte (Luca 22:8). Tot ei îşi fac semne în timpul ultimei cine. Apoi aleargă împreună la mormânt. Au rolul principal în al doilea pescuit minunat. Mărturisesc împreună după Rusalii (Faptele apostolilor 3:1; 4:1).
- Iuda îl însoţeşte pe Isus, sperând să profite de El în mod material. Devine necinstit, deci făţarnic. Atunci Satana poate să-i inspire trădarea, apoi să intre în el. Iuda li trădează pe învăţătorul său, apoi remuşcările lui, fără adevărată căinţă, îl conduc la sinucidere.
-
- a) Isus îi descoperă lui Nicodim faptul că: învăţătura şi credinţa sa au rămas intelectuale, fără să-l lumineze cu adevărat despre realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, şi nu-l pot ajuta să se nască din nou.
-
- b)Interesul pentru bogăţii, angrenajul afacerilor şi răspunderile pe care le implică la tânărul bogat.
-
- c)Un păcat moral nemărturisit şi o credinţă greşită despre modul de a se închina lui Dumnezeu.
- d)O inimă nehotărâtă.
- Nu faptele lui bune nici modul lui de a repara greşelile, ci prezenţa lui Isus la el acasă, primită cu promptitudine şi bucurie i-a adus lui Zacheu mântuirea.
-
- De exemplu:
-
- a) Asprimea lui Isus faţă de farisei (Matei 23).
-
- b)Isus totodată are răbdare şi Se străduieşte să-i înveţe: prin pilda samariteanului milostiv şi cea a celor doi datornici.
- c)Arma Scripturilor este arma pe care o folosea Isus ca să-i combată pe fruntaşii religioşi: „Este scris”, spunea El.
- Eliberarea lui Baraba este o pildă, pilda vieţii total nemeritate, dăruită păcătosului pentru că Cristos, Cel drept, a suferit pedeapsa lui.
-
- De exemplu:
-
- a) Distingem la Isus o privire de indignare şi de mâhnire (Marcu 3:5).
-
- b)O privire de aprobare asupra celor ce-L ascultă (Marcu 3:34).
-
- c)O privire de dragoste (Marcu 10:21).
- d)O privire de avertizare (Marcu 10:27).
-
- Isus cunoştea gândurile tuturor celor ce-L înconjurau, de exemplu:
-
- a) Gândul critic al cărturarilor (Marcu 2:7-8).
-
- b)Păcatul moral al femeii samaritence (Ioan 4:16-18).
-
- c)Dorinţa oamenilor de a-L prinde cu vreo vină ca să-L acuze (Luca 6:7-8).
- d)Dispreţul fariseului Simon faţă de păcătoasa pocăită (Luca 7:39-40).
- Studiu biblic personal, şi C. Aplicaţie practică
- a) Ucenicul Andrei este tipul robului sprinten şi umil, al ucenicului atent, care se gândeşte la ceilalţi şi, prin contactul „unul câte unul”, îl aduce la Mântuitorul. Îndată ce L-a întâlnit pe Cristos, el devine un misionar; prin el fratele lui, Petru, face cunoştinţă cu Isus (Ioan 1:40-41). La prima înmulţire a pâinilor, el cel dintâi, mai rapid decât ceilalţi ucenici, descoperă pe tânărul băiat care are cinci pâini şi doi peşti, şi o spune lui Isus (Marcu 6:38; Ioan 6:9). Când Filip nedumerit îi vorbeşte de grecii care ar vrea să-L vadă pe Isus (Ioan 12:22), el găseşte îndată cea mai bună soluţie şi se grăbeşte să prezinte cazul Domnului Însuşi. Totdeauna gata să ajute repede pe alţii, el nu se pune înainte niciodată, ci lasă locul cel dintâi fratelui său Petru. Andrei ne dă un exemplu de slujire, de muncă personală şi de smerenie.
- b)Zaharia preotul era un om bun şi evlavios, care toată viaţa lui se străduise să asculte de Dumnezeu şi să-I slujească credincios. Cu nevasta lui Elisabeta, era un om de rugăciune (Luca 1:13). Totuşi el se îndoieşte de mesajul îngerului, comparând făgăduinţa lui Dumnezeu cu împrejurările care parcă o contrazic. Semnul pe care l-a cerut i-a fost dat, dar sub forma unei pedepse. Zaharia şi-a învăţat lecţia. Mai târziu, în ciuda părerii vecinilor, el ascultă de Dumnezeu, nu de oameni, dând fiului său numele Ioan. Atunci îi revine vocea, şi Duhul Sfânt îl umple, dându-i un dar de proorocie. O viaţă de slujire credincioasă, chiar de rugăciune, nu ne pune la adăpost de îndoieli. Unele din cererile noastre pot fi expresia îndoielii noastre. Dacă Dumnezeu trebuie să ne disciplineze ca pe Zaharia, să învăţăm în tăcere lecţia; să ascultăm, iar Duhul Său cel Sfânt va putea iarăşi să ne umple.
- c)Simeon este exemplul unui slujitor credincios până la adânci bătrâneţe. Este un bun cunoscător al Scripturilor. Îl vedem neobosit în aşteptarea împlinirii făgăduinţei timp de multe decenii. Dumnezeu i-a împlinit-o şi i-a deschis ochii prin Duhul Sfânt ca să-L recunoască pe acest Prunc. Simeon este un om pe care Duhul Sfânt poate să-l conducă în toate: în gândurile sale (el a fost înştiinţat), în fapte (a fost împins să meargă în Templu), şi în vorbe (el a proorocit). El aduce binecuvântarea cu sine. Îl binecuvintează pe Dumnezeu şi-i binecuvintează pe părinţii lui Isus. Cunoştinţa lui despre Cuvântul lui Dumnezeu l-a condus la o vedere pătrunzătoare şi largă a adevărului, nelimitată la o concepţie naţionalistă, ci întinsă la lucrarea universală a lui Cristos pentru toate neamurile.
- d)Proorocită Ana: Marele ei doliu şi singurătatea cea lungă nu au amărât-o. Dimpotrivă, ea s-a întors spre Dumnezeu şi ceilalţi ca să le slujească şi mai bine. Nepreocupată de sine însăşi, ea n-are alt gând, zi şi noapte, decât să se roage lui Dumnezeu, să se ocupe de El şi să-L laude, în plus faţă de mărturia vieţii ei, ne dă exemplul mărturiei prin cuvinte pline de pricepere: ea vorbea de Isus (noi deseori vorbim de altceva) tuturor sufletelor deschise, celor care aşteptau izbăvirea de la Dumnezeu. În ciuda vârstei şi simplităţii ei, Dumnezeu a putut să-i descopere un mare adevăr, pe care toată înţelepciunea cărturarilor nu-l pricepuse.
- e)Bartimeu, cerşetorul orb vindecat (vezi Marcu 10; Matei 20; Luca 18). Aici avem exemplul unui om stăruitor. Îşi cunoaşte mizeria; nu-i este ruşine să o strige în gura mare, în faţa tuturor, în ciuda piedicilor şi „sfaturilor bune” ale mulţimii jenate. El vrea vindecarea şi sesizează prilejul; a fost ultima dată când Isus trecea prin Ierihon. Când îl cheamă Isus, el răspunde iute; îşi lasă mantaua, probabil singura lui avere, ca să alerge şi mai repede. Se adresează lui Isus numindu-L „învăţătorul meu”. Credinţa lui obţine ascultarea rugăminţii. Odată vindecat, el este recunoscător, devine un ucenic al lui Isus şi-L urmează, slăvind pe Dumnezeu din toată inima.
- f)Caiafa: Acest om ne învaţă că un mare fruntaş religios ca el poate să rămână orb, împietrit, potrivnic adevărului, cu toate că crede că-i slujeşte. Dumnezeu a îngăduit ca el să rostească unele cuvinte inspirate, dar Caiafa comite eroarea cea mai gravă condamnându-L pe Isus (vezi Ioan 11:49-51; Matei 26:65). Îl obligă prin jurământ solemn pe Isus, în numele lui Dumnezeu, să spună dacă este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, dar când Isus o afirmă, nu-L crede. Actul lui teatral (îşi rupe hainele) nu micşorează cu nimic faptul că se înşeală şi se condamnă astfel pe sine însuşi. Ca noi toţi, el se va înfăţişa într-o zi în faţa tribunalului lui Cristos.
- g)Orbul din naştere: Acest om simplu, dar deştept, ascultă de Cristos şi este vindecat. El răspunde în mod clar întrebărilor puse de farisei. Plin de bun-simţ, priveşte la fapte, la rezultate, şi trage consecinţele, pornind de la ceea ce cunoştea el deja despre Dumnezeu. În simplitatea lui, aduce o puternică mărturie despre Isus, chiar înainte de a fi înţeles pe deplin cine este El. Când Cristos l-a lămurit, acest om crede îndată, şi smerit I se închină, punându-L pe Mântuitorul său mai pe sus decât ameninţările oamenilor. În contrast cu fariseii orbi, care se pierd în discuţii neroditoare, orbul din naştere vindecat ne dă exemplul simplităţii, al ascultării, al bunului-simţ şi al curajului credinţei, faţă de revelaţia lui Dumnezeu şi de intervenţia Lui în vieţile noastre. Boala lui i-a fost mijlocul de a cunoaşte mila lui Dumnezeu şi mântuirea prin Isus.
Întrebările 2 la 6: răspunsul este de dat direct lui Dumnezeu….
ŞI DUMNEZEU PLÂNGE; Ce spune Biblia despre transsexualism/transgenderism? Monumentul misterios care stabilește numărul maxim de oameni pe Terra; Ce vor globaliștii; TRANSGENDERISMUL – O REBELIUNE ÎMPOTRIVA NATURII ȘI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU; CUM CASTITATEA PROTEJEAZĂ IUBIREA; Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I); Ce este transumanismul (I) – Principiile pe care se bazează, scopurile și rădăcinile culturale. În ce cred Yuval Harari și Klaus Schwab; Digitalizarea și transumanismul – pregătesc omenirea pentru venirea lui antichrist; ONU ne pregătește Contractul social global – bazat pe inteligența artificială- Stalin a fost mic copil! Statul mondial anunță era colectivismului global; Limbajul trupului- Cum să faci o impresie bună și să fii mai convingător; ”Teologia trupului pentru adolescenți!” IMPORTANȚA MICROEXPRESIILOR LIMBAJULUI TRUPULUI; CELE 7 EMOȚII FUNDAMENTALE; Căderea în Duhul; Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer; Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi? Noi ne batem joc… Fără Dumnezeu în Univers; Dumnezeu este Evanghelia; Dumnezeu a creat toate inimile, nu-ți bate joc de niciuna; Căutați-Mă și veți trăi! Acești 15 OAMENI CELEBRI au avut curajul de a-și bate joc de DUMNEZEU ȘI consecințele au fost LETALE; Biruințele celui rău sunt tranzitorii (Daniel Brânzei) Noua Religie Mondială: Cum va fi înlocuită Biblia cu Agenda 2030;
/////////////////////////////////////////////////////////////////
Noua Religie Mondială: Cum va fi înlocuită Biblia cu Agenda 2030
DE LEVANA ZIGMUND
Ideea unei noi religii mondiale – o unică religie pentru întreaga planetă – bântuie coridoarele instituțiilor globaliste de multă vreme.
Agenda 2030 vorbește despre transformarea radicală a societății umane, ceea ce implică, firește, o transformare radicală a omului, a identității și conștiinței lui, a înțelegerii lui despre lume – a acelor temelii puse în om de credința religioasă.
În viziunea Agendei 2030, Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă (Sustainable Development Goals – SDG), au înlocuit, deja, drepturile și libertățile fundamentale. Iar în centrul lor nu mai stă omul („antropocentrismul”, mai ales cel de sorginte creștină, fiind considerat nu doar depășit, ci și vinovat de „criza planetară” în care ne-am afla) ci „planeta”.
„Drepturile omului” există doar în măsura în care nu deranjează cu ceva „drepturile tuturor viețuitoarelor” – ba chiar și ale inanimatelor.
Dar nu este de ajuns că suntem astfel detronați și puși pe același plan cu musculița de oțet și ornitorincul; trebuie să ne și placă; să credem.Așa cum voi arăta mai jos, omul reformat trebuie să creadă în aceste țeluri globaliste mai presus de orice; trebuie să se dedice lor trup și suflet. SDG constituie dogma Noii Religii Mondiale.
„Umanocrația” salvează distopia
Așa cum se știe, Summit-ul World Economic Forum (WEF) de la Davos, din ianuarie 2024, s-a desfășurat sub sloganul Rebuilding Trust in the Future(Refacerea încrederii în viitor) – fiind vorba nu doar despre încrederea globaliștilor prezenți, cam stafidiți de turnura diverselor evenimente, ci și de cea a populației planetare în instituțiile naționale și internaționale, încredere zdravăn zdruncinată în timpul „pandemiei”.
Ajungându-se la concluzia că „narativul” nu mai ține în fața „valului fără precedent de pesimism”, Schwab a mers până într-acolo încât a spus că nu vrea instaurarea unei tehnocrații, cum spun gurile rele, ci a unei „umanocrații”.[4]
În caz că nu ați auzit acest termen până acum, aflați și vă bucurați că „umanocrația” înseamnă un model de corporație care, spre deosebire de „birocrație”, are în centrul preocupărilor sale „libertatea și dezvoltarea multilaterală a omului” și „recunoaște oamenii ca factor principal de producție, iar nu doar ca resurse ori capital”.
Conceptul a fost introdus de o carte intitulată Humanocracy – Creating Organizations as Amazing as the People Inside Them și publicată, în aplauzele generale ale adepților (best-seller pe lista Wall Street Journal), în august 2020.
Probabil că Schwab nu a aflat de idee decât la acest început de an, înainte de summit, altfel îmi închipui că ne dădea vestea cea bună mai repede și nu ne mai pierdeam aiurea încrederea în globalism.
Ca să știți la ce vă puteți aștepta: în „umanocrație”, organizația (i.e.,corporația care va controla întreaga umanitate, cum ar veni, în noua viziune a WEF) uimește permanent, „dezlănțuie geniul din fiecare angajat” și „se schimbă la fel de repede ca lumea din jur”.
Sub bagheta WEF vom deveni, deci, geniali, uluitori și, îmi închipui, consternați la fiecare pas de ce idei îi mai trec prin cap conducerii globale.Amețită puțin de splendoarea perspectivei (poate de la amețeală m-a luat și puțin greața), revin la Schwab, care, deși înarmat, acum, cu această minunată găselniță a „umanocrației”, este, totuși, puțin necăjit pe omenire, dezamăgit că nu credem în geniul și viziunea lui. Pe la începutul verii părea că și-a luat jucăriile și a plecat.
Între timp, mistuit de grija omenirii, a revenit; la o conferință organizată recent în China, a declarat că umanitatea trebuie forțată să colaboreze:„Pentru a obține creștere economică, trebuie să îmbrățișăm inovația și să forțăm colaborarea în toate sectoarele, regiunile, națiunile și culturile pentru a crea un viitor mai pașnic, mai incluziv, mai sustenabil și mai «rezilient».”
Ba pleacă, ba amenință, ba are soluții – labilitatea emoțională e vizibilă, cum se întâmplă adesea în pragul unui faliment. Pentru că, dincolo de aceste crize de nervi, problema globaliștilor este serioasă. Destul de serioasă încât îi împinge la un pas considerat, până acum, inimaginabil: să accepte că secularismul a fost o greșeală și că religiile nu doar continuă să existe, ci sunt în ascensiune, ceea ce îi șochează (mai ales când e vorba de creștinism în Occident).
Faith in Action: WEF descoperă religia
În consonanță cu trecerea la „umanocrație”, unul dintre rapoartele comise de WEF la summit-ul din ianuarie 2024 se numește Faith in Action – Religion and Spirituality in the Polycrisis (Credința în acțiune – religie și spiritualitate în poli-criză).
În esență, documentul este un plan de racolare a organizațiilor religioase/liderilor acestora („faith actors” sau, pardon de expresie, „actori confesionali”) în scopurile Agendei 2030 prin ceva care s-ar chema „strategic religious engagement” (SRE) – „angajament religios strategic”.
Raportul ia act, în premisă, de „diferențele tot mai mari de percepție privind valorile și interesele comune” ale umanității și de „polarizarea pe subiecte precum imigrația, genul, drepturile reproductive, etnie, religie, climă, ba chiar secesiune, care a caracterizat recentele alegeri, referendumuri și proteste în întreaga lume”.
Pe de altă parte, se constată (pe baza studiilor, statisticilor și modelelor citate în raport) că oamenii au, totuși, ceva în comun:„Mai mult de 8 din 10 persoane aderă la o tradiție religioasă sau spirituală – ceea ce are implicații profunde asupra preferințelor individuale, asupra instituțiilor, normelor sociale și sferei publice în întreaga societate”.
Pentru cine nu știe ce e religia asta și de unde a apărut, raportul ne informează, oarecum stupefiat, și citând, ca să fie sigur că nu greșește sau exagerează, din lucrarea On the Significance of Religion for the SDGs (Despre semnificația religiei pentru Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă), la care voi reveni, că:„Religia și instituțiile ei, cum ar fi templele, bisericile sau moscheile sunt vechi de când e umanitatea. Nicio altă forță a culturii umane nu este mai veche, mai adânc înrădăcinată în conștiința colectivă a umanității ori mai capabilă să creeze legături între oameni pe o scară mai largă. Chiar și astăzi, religia a rămas o realitate pentru vasta majoritate a oamenilor de pe planetă. Iar această realitatea modelează felul în care oamenii gândesc, felul în care acționează – sau nu acționează.”
Fantastic.
Cum a putut asemenea fenomen aparent colosal să treacă neobservat la WEF atâta amar de vreme? E vina presei.
„Deși proiecțiile globale privind afilierea și practica religioase arată un trend ascendent, mass media au acordat o atenție semnificativă mai degrabă creșterii numărului celor neafiliați la o religie (mai ales în țările occidentale), ceea ce a făcut ca mulți lideri globali să subestimeze importanța religiei și spiritualității în lumea modernă.”
Presupun că urmează concedieri masive prin presa corporatistă pentru o asemenea impardonabilă scăpare. În orice caz, înarmat acum cu această informație epocală, WEF trage concluzia:
„În condițiile în care 85% din populația planetei aderă la o tradiție religioasă sau spirituală și recunoscându-se impactul actorilor confesionali în rezolvarea provocărilor societale, liderii globali nu-și mai pot permite să ignore religia sau să fie analfabeți religios ori spiritual în ce privește întregul eșichier, vast și divers, al credințelor și spiritualității.”
Ce au făcut până acum?
Înainte de a descrie, pe scurt, cum își propune WEF să sugă seva acestui gigantic domeniu de influență pentru a-și înfige mai bine ghearele în societate, simt că se pune, totuși, o întrebare: cum de a descoperit WEF „actorii confesionali” și amețitorul lor potențial de manipulare abia în 2024?
În primul rând, puteau afla de multă vreme, de la partenerul strategic ONU, că organizațiile religioase sunt importante, mai ales când susțin agenda globalistă.
Ca să dau numai câteva exemple, ONU are, încă din 1972, un Comitet pentru ONG-uri religioase, care se întrunește regulat, chiar sub nasul lor, la Church Center, în complexul ONU din New York.
Printre organizațiile membre se numără și Parlamentul Religiilor Lumii, care s-a întrunit pentru prima dată la Chicago, în 1893, și care, în 2015, a emis o Declarație privind schimbarea climatică, în care chema credincioșii din toată lumea, indiferent de religie, să adere la „o etică globală”, să-și asume, printre altele, „tranziția către energie curată, sigură și regenerabilă în țările dezvoltate” și să adopte „calea verde spre dezvoltare”.
Mesajul a fost multiplicat. Tot în 2015, în aplauzele Secretarului General al ONU, papa Francisc emitea enciclica Laudato Si’, în care, luând act de „un consens științific foarte solid care indică… o încălzire gravă a sistemului climatic”, mai ales din cauza „marii concentrări de gaze de seră”, critica „atitudinile obstrucționiste” ale unora („negaționiștii”) și sublinia importanța unei „ecologii integrale” și a unei noi abordări etice,„un umanism capabil să adune la un loc diferitele domenii de cunoaștere, inclusiv cel economic, în serviciul unei viziuni mai integrate și mai integratoare”.
În calitate de „cel mai important vorbitor în numele eticii și moralei de pe pământ”, papa Francisc a susținut și o cuvântare în Adunarea Generală a ONU pe subiectul „încălzirii globale”, în care a declarat că „Mediul înconjurător trebuie să primească aceeași grijă pe care ne-o arătăm unul altuia”.
Și-apoi, în 2020, cu ocazia summit-ului de la Davos din acel ianuarie (la care s-a organizat și o „masă rotundă a Vaticanului”), papa Francisc a adresat un mesaj chiar lui Klaus Schwab, în care îl felicita pentru tema aleasă (sacrele parteneriate „stakeholder” pentru o lume mai unită și mai sustenabilă), care, din perspectivă catolică, se presupune, ar fi expresia unui „angajament mai mare, la toate nivelurile, pentru a răspunde mai eficient diverselor probleme care confruntă omenirea”.
Exemplele pot continua. Și-atunci, se pune întrebarea: de ce se arată WEF, în raportul Faith in Action din ianuarie 2024, atât de uimit de importanța religiei pentru omenire și de rolul major al liderilor religioși (care „nu mai poate fi ignorat”)? De ce dă vina pe presă pentru a fi indus „liderii globali” în eroare? De ce nu a pornit mai demult la planul de cooptare a „actorilor confesionali” în „parteneriate strategice multi-stakeholder”?
Credincioșii au refuzat injectarea
Răspunsul poate fi foarte simplu. Ne amintim, probabil, cu toții, de rapoartele care au început să apară prin 2022 despre predispoziția mai marcată a credincioșilor de a refuza „vaccinul anti-Covid”.
Un astfel de studiu, apărut în septembrie 2022, conchidea că „o religiozitate mai pronunțată este asociată cu o mai mare ezitare în acceptarea vaccinului Covid-19, sau chiar respingerea acestuia, cu o percepție mai redusă a riscului de îmbolnăvire de Covid-19 și a beneficiilor vaccinului”.
În iunie 2023, aflam dintr-un articol că „în cei doi ani și jumătate de când s-au administrat primele vaccinuri Covid, sentimentele anti-vaccin au crescut exponențial. Scepticismul la adresa vaccinurilor s-a exprimat mai ales în comunitățile religioase din întreaga lume, din Coreea de Sud și Noua Zeelandă până în Africa de Sud și Regatul Unit și, mai ales printre evangheliști, în SUA”.
Un alt studiu arăta că „unele credințe religioase sunt mai puternice decât altele, când vine vorba de încrederea în vaccinurile Covid… Membrii Bisericii Anglicane și metodiștii au făcut semnificativ mai multe vaccinuri Covid-19 decât penticostalii, creștinii ortodocși, musulmanii și romano-catolicii”.
Potrivit cifrelor din articol, creștinii ortodocși au fost cei mai reticenți, după penticostali. Cât privește catolicii, articolul se miră de lipsa lor de entuziasm, „câtă vreme papa Francisc a îndemnat public oamenii, în 2021, să facă vaccinul «ca un act de iubire»”.
Experții și jurnaliștii speculau pe marginea posibilelor explicații ale straniului fenomen. Iar unii au venit cu soluții; ca să citez titlul unui studiu american, Mesagerul contează: liderii religioși și înfrângerea ezitărilor de a accepta vaccinul Covid-19. Experții constatau că „mesajele primite de la un lider religios au avut un efect pozitiv și semnificativ statistic în a-i determina pe oameni să se vaccineze, în timp ce mesajele venite de la liderii politici sau medicali nu au avut un efect semnificativ”.
Un alt studiu, întreprins în India, relata că:
„Deși guvernul anunțase potențiale ezitări în acceptarea vaccinului… acestea au fost mult mai puternice decât a părut inițial… Pentru a depăși problema… s-a pus la cale o strategie de comunicare cu implicarea organizațiilor religioase și liderilor religioși… [care] reprezintă o resursă cheie în întărirea încrederii în vaccin la nivelul comunității.”
Ceea ce, cred eu, explică de ce, brusc, în ianuarie 2024, WEF a decis să purceadă rapid și în forță la cooptarea religiilor în slujba Agendei 2030 – și nu doar pe tema vaccinării (a „sănătății”, pardon), ci și pe alte teme vizate de Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă.
De altfel, raportul Faith in Action menționează expres că s-au discutat „problemele majore care stau în calea unor parteneriate eficiente cu actori confesionali în ce privește răspunsul la pandemia Covid, cu un accent pe lipsa unui angajament preexistent și fiabil și pe lipsa unei instrumentalizări [prealabile] a liderilor religioși pentru a se atinge un scop predefinit fără a-i angaja ca parteneri egali, acceptând termenii lor”.
În traducere: dacă, la pandemie, aveam deja parteneriate încheiate cu liderii religioși, nu mai aveam problemele pe care le-am avut cu vaccinarea; așa, a trebuit să-i pescuim unul câte unul, cum s-a putut, în grabă și, la înghesuială, n-am putut să nu le acceptăm condițiile.
Secularismul a fost o mare eroare
Cum, în ciuda „geniului lăuntric dezlănțuit”, la WEF lucrurile nu se fac după ureche, a existat, înaintea raportului Faith in Action, un studiu de fundamentare detaliat: mai sus-menționatul On the Significance of Religion for the SDGs, elaborat, în 2022 – 2023, de Christine Schliesser, conferențiar pe teme teologice la Universitatea Fribourg, care, potrivit propriei declarații, „abordează problemele din perspectiva teologiei și eticii creștine”.
Încă din primul capitol, aflăm, în secțiunea Moartea lui Dumnezeu în Vest, că (din păcate) „Religia nu ne-a părăsit cu adevărat niciodată. Nici măcar în Vest, unde Iluminismul a detronat zeii și clerul în favoarea rațiunii pure”.
Astfel că:
„A devenit de ceva vreme evident că așa-zisa «teză a secularismului» a eșuat. Această teză presupune – în mod greșit – că societățile moderne vor deveni tot mai laice, funcțiile religiei fiind tot mai mult preluate de alți actori societali”.
Deci nu doar că Biserica nu a sucombat, dar au sucombat, în schimb, ONG-urile menite s-o înlocuiască. Vești foarte proaste pentru globaliști, v-am spus.
Mai grav, nu doar că 85% din oamenii planetei se declară ca aparținând de o tradiție religioasă sau spirituală, dar 75% dintre oamenii religioși locuiesc într-o țară în care religia lor este majoritară. De exemplu, „87% dintre creștini locuiesc în țări majoritar creștine”. Majoritate mare, omogenitate mare, problemele aferente.
Ce spun, totuși, religioșii ăștia?!
E clar, ceva trebuie făcut. Numai că, pentru a-i putea antrena în vreun proiect sau altul, corporatiștii trebuie să înțeleagă, întâi de toate, despre ce vorbesc, totuși, acești „actori confesionali” – ce înseamnă.
În opinia studiului, limbajul, conceptele religioase – totul în acest domeniu este de o „lipsă de claritate absolut notorie”.Studiul propune finanțarea de programe de „alfabetizare religioasă” – pregătirea teoretică și practică a persoanelor din domeniile educație, media, guvernământ, acțiuni umanitare, jurnalism și activism.
Nici nu pot să încep să îmi închipui. Mai ales când aflu, din raportul WEF, în cel mai puțin obscur jargon din lume, că „alfabetizarea religioasă” este „abilitatea de a discerne și analiza intersecțiile fundamentale ale religiei cu viața socială/politică/culturală printr-o diversitate de prisme”.
Religia ca unealtă de transformare socială în sensul Țelurilor de Dezvoltare Sustenabilă
Potrivit raportului Faith in Action, odată obținută „fluența” în acest domeniu nebulos, „liderii în afaceri” trebuie să „exploreze parteneriate inovative cu actorii confesionali – pe teme de mediu, sănătate, «reziliență» și tehnologie”.
Ușor nu va fi. Din prima, în astfel de medii obscurantiste, discuțiile se poartă, de regulă „cu bărbați bătrâni”.
„Multe instituții religioase, inclusiv comunitățile catolice, iudaice și musulmane, exclud în mod sistematic femeile din poziții de conducere”.
Admițând că se poate trece, cumva, peste acest impediment de-a dreptul scandalos cu „menținerea respectului reciproc” – ceea ce pare dificil de crezut din premisă – scopul este acela de a obține „parteneriate în care valorile comune sunt aliniate” – ceea ce, citind atent raportul, înseamnă alinierea „actorilor confesionali” la valorile celorlalți „stakeholders” (iar nu invers – cazul mai sus menționat, al lipsei unui parteneriat bine făcut deja dinainte, care ar fi salvat situația în campania de injectare, fiind ilustrativ).
Pentru evitarea oricărei îndoieli: studiul notează că religiile „au abilitatea remarcabilă de a iniția și susține procesul de transformare personală, care poate duce, în final, la transformare socială… oferind legitimitate morală unor schimbări comportamentale care, altfel, ar intra în conflict cu valorile locale… Genul acesta de transformare profundă ca parte din practica religioasă și dimensiunile spirituale este lucrul de care este nevoie dacă e ca schimbările proiectate prin dezvoltare să fie sustenabile”.
Altfel spus, WEF ia act că religia, bine strunită și reorientată, are capacitatea de a ne produce, ca să folosesc un termen la modă, acea shift of consciousness (transformare a conștiinței) de care are nevoie Agenda 2030.
Mai țineți minte cultul acela (cargo cult) din Insula Vanuatu, unde băștinașii copiau punct cu punct mișcările personalului militar american, convinși că, dacă vorbesc și ei într-o piatră cu băț, în loc de stație radio, o să vină din cer un elicopter cu provizii?
Ei, cam așa vrea și WEF să facă, imitând misterioasele manevre ale religiei, forme fără fond, supra- ori infrastructură, ca să obțină transformări spirituale la om. Scuze de paranteză.
Revin. Pentru că, spune studiul, într-un acces de sinceritate, „nu doar actorii confesionali urmăresc să transforme gândirea și să schimbe atitudinile și comportamentele – pe scurt, «să convertească». În realitate, asta este o trăsătură comună la toți agenții de dezvoltare, pentru că dezvoltare tocmai asta înseamnă: un proces al cărui rezultat diferă semnificativ de situația inițială…” (sublinierea mea).
De-asta și „ONG-urile [care trebuiau să înlocuiască Biserica, dar nu au reușit] au fost de la bun început entități morale, contestând «Ce e rău» în favoarea a «Ce e bine»”.
Acum, sigur, spune studiul, „faptul că toți agenții de dezvoltare se ocupă cu «convertirea» nu legitimează, per se, convertirea… Trebuie îndeplinite niște criterii” (sublinierea mea). Surpriză, aceste criterii sunt: „transparența, nediscriminarea și non-violența”. În rest, ce mi-e o religie, ce mi-e SDG.
Parteneriate nu doar cu globaliștii, ci și cu alte religii
În plus, studiul subliniază că „o singură credință nu este de ajuns”într-un parteneriat multi-stakeholder; puterea (globalismului) stă în„angajamente multi-confesionale”.
„Colaborarea cu actorii confesionali se concentrează, de regulă, pe cele trei religii avraamice – iudaism, creștinism și mahomedanism. Ar trebui luată în considerare și înțelepciunea altor tradiții, cum ar fi cea a populațiilor indigene ori tradiția dharmică. Actorii confesionali trebuie să colaboreze nu doar cu actori laici, ci și între ei, unii cu alții, dezvoltând «narative» și angajamente multi-religioase cu privire la SDG”.
Un astfel de exemplu de colaborare multi-religioasă pentru îndeplinirea SDG privește nevoia de „regândire a ierarhiei religioase”, mutând accentul pe femei.
Asta înseamnă:
„(1) conceptul de «lider religios» trebuie revizuit și (2) criteriile de angajare a actorilor confesionali în [operațiuni de] dezvoltare trebuie adaptate pentru a încorpora vocea femeilor”.
Un alt exemplu, bine-cunoscut, este „Casa Familiei Avraamice” de la Abu Dhabi, un centru multi-confesional, constând dintr-o biserică, o moschee, o sinagogă și un centru educațional și inaugurat în 2023 ca „loc de învățare, dialog și rugăciune”.
Proiectul a debutat după semnarea, de către papa Francisc și Marele Imam Ahmed Al-Tayeb, a Documentului Fraternității Umane (februarie 2019).
Păi ce diferență e între post și dietă?!
Bun. Acum: să nu disperăm; există, totuși, niște „valori comune” între religii și SDG, chestii de care să te-agăți când convertești omul de la o teologie la cealaltă. De exemplu, în caz că nu știați, religiile pot fi considerate primele instituții pe model ESG (mediu-social-guvernanță) din lume, și asta înainte să se știe, măcar, ce e ăla ESG. Ăsta geniu dezlănțuit.
Pentru ilustrare, á propos de egalitatea promovată de Agenda 2030, aflăm din studiu că, la musulmani, faptul că și ei postesc poate crea solidaritate cu cei înfometați sau aflați la nevoie, iar „la creștini, ritualul Sfintei Împărtășanii amintește foarte pregnant de egalitate”.
Pe teme de protecția mediului, iar stăm bine, mai ales la budiști și hinduși; dar nici la creștini nu e meciul pierdut, întrucât scripturile„subliniază rolul [omului] de îngrijitor al creației, subliniind o etică a iubirii în grija pentru planeta Pământ”.
Pe acest aspect, raportul WEF face trimitere la una dintre lucrările unei doamne pe nume Sallie McFague, care este simultan „teolog creștin” și „eco-feministă”, o voce importantă azi în „eco-teologie”, care spune, printre altele, că, față cu criza planetară (cauzată nu doar de suprapopulare, ci și de antropocentrismul creștin) trebuie să adoptăm o „teologie cosmologică”, în care„lumea este trupul lui Dumnezeu”, și să redefinim noțiunea de „mântuire”, care nu privește numai oamenii, nu e privată sau personală, ci are în vedere întreaga planetă.
Un alt mod util de a-l iubi pe Dumnezeu (pe lângă „a hrăni trupul suferind al lumii”) este, în opinia doamnei teolog, „dispariția individului – kenosis– golirea de sine pentru a face loc altora… scădere, retragere și sacrificiu pentru ca alții să trăiască”.
Explică McFague:
„De exemplu, în tradiția creștină, kenosis sau golirea de sine înseamnă că Dumnezeu își limitează eul divin… pentru a face loc și altora să existe. Dumnezeu… nu ocupă tot spațiul, ci lasă loc și viață și pentru alții… Nu e, oare, posibil ca Hristos cosmic să îi îndemne pe creștini să răspundă schimbării climatice trăind în [acest mod]?”.
Pe sănătate, iarăși stăm bine, în general vorbind. De regulă, religiile„prescriu metodologii de igienă personală, de preparare a hranei, de interacțiune cu animalele”, cum ar fi „regulile de dietă iudaice (Kashrut), care, pentru unele persoane, pot dicta o practică religioasă, dar pot fi înțelese și ca modalități de a promova curățenia și evitarea unor riscuri de sănătate… La fel, creștinii se inspiră din viața lui Isus Hristos, care, peste tot în Evanghelii, a trecut granițele sociale și de clasă pentru a vindeca pe cei bolnavi și a calma tulburările” – raportul trimite aici, pentru exemplificare, la e.g., Luca 11:14 și Matei 9:32.
Problemele se rezolvă prin hermeneutică – noua teologie
Spre deosebire de raport, care tace pe subiect ca să nu strice feng shui-ul, studiul zice că există, hélas, și unele „incompatibilități cu anumite SDG”, cum ar fi: egalitatea de gen (inacceptabilă în „comunități religioase încă dominate de structuri patriarhale, cum ar fi Biserica Catolică și anumite ramuri din mahomedanism, iudaism și budism”), „sănătatea sexuală și reproductivă” (în care domeniu „comunitățile religioase pot face – și au și făcut – foarte mult rău”) și alte domenii ale sănătății (în „pandemie”, de exemplu, când „adunările religioase au devenit în mod repetat focare de super-răspândire”) ori homofobia (încă „prevalentă în multe instituții religioase”).
Dar religia, spune studiul, este „inerent ambivalentă”, hoața. „Atât aspectele ei întunecate, cât și cele luminoase pot fi folosite pentru multe scopuri diferite”. Soluția stă în hermeneutică.
Unii teologi, unii „actori confesionali” sunt capabili să înțeleagă că „valorile” SDG sunt nu doar mai bune decât cele susținute de comunitate, dintr-un motiv practic ori „științific”, ci cele adevărate potrivit interpretării corecte a textelor sacre.
Citez din studiu:
„Abordări hermeneutice diferite, însă, care combină o lectură istoric-critică a textului [sacru] cu perspective sensibile la raporturile de putere permit o lectură diferită”.
Cum ar fi abordările mai sus-menționatei teoloage McFague, care susține că:
„Nu-l întâlnim pe Dumnezeu doar în Iisus din Nazaret, pentru că lumea noastră însăși este o încarnare a lui Dumnezeu ca Hristos universal… sau cosmic.”
Sau abordările pastoriței americane Beth Moore, citată și ea în studiu, care „ne invită să reinterpretăm viziunea Bibliei despre femei, de pildă, prin prisma Feminismului Iudaic”, ceea ce va duce la „o altă lectură, care subliniază justiția și egalitatea de gen”.
Ăștia sunt „actori confesionali” interesanți, de urmărit, de susținut. Studiul îi numește „critici imanenți”. Ei trebuie „să identifice și să contreze interpretările problematice în interiorul propriei lor tradiții”, zice studiul, insistând că e nevoie de „mai multă religie, nu de mai puțină” – adică de noi și noi interpretări. Mai ales acolo unde interpretările acumulate până acum încurcă.
Dar, spune studiul, până la urmă toți „actorii confesionali” trebuie să învețe „limbajul drepturilor omului” – de fapt, „însăși ideea de drepturi universale ale omului trebuie să își găsească un loc central în fiecare tradiție religioasă. Altfel, drepturile omului – și SDG, care au apărut din acest concept – vor fi întotdeauna în pericol de a rămâne doar la suprafață. Pentru ca SDG să devină parte integrantă din ADN-ul fiecărui om, avem nevoie de teologi care să vorbească critic și auto-critic, din interiorul propriilor tradiții” (sublinierea mea).
Asta înseamnă că „este de datoria fiecărei tradiții religioase în parte să sape adânc în propriile teologii ca să găsească interfețe cu drepturile omului și cu SDG… De aceea, teoria și practica dezvoltării sustenabile trebuie să susțină teologii din toate credințele și tradițiile în munca lor crucială de a fi critici imanenți și a găsi suprapuneri între propria lor credință și preocupările drepturilor omului și SDG” (sublinierea mea).
Modelul personal
În fine, un alt motiv esențial pentru cooptarea „actorilor confesionali” în propagarea Agendei 2030 este că ei reprezintă un model pentru mase mari de credincioși.
Studiul notează că, în timpul „unei pandemii” oarecare, „liderii religioși și autoritățile bisericești își asumă importanta funcție de modele sociale, de exemplu, prin demonstrarea comportamentului corect, cum ar fi carantina sau distanțarea socială”.
Aici ai și exemple proaste, cum ar fi pastorul Tony Spell din Louisiana, care „s-a opus fățiș regulilor impuse în pandemie, organizând întruniri religioase de masă cu încălcarea reglementărilor oficiale”, dar și exemple bune, cum ar fi preoți și pastori creștini din Tanzania care și-au sfătuit enoriașii să respecte regulile sanitare, deși președintele țării, John Magufuli, „ignora sau minimiza riscul prezentat de virus” (adică, pentru cine nu-și mai amintește, făcea cu succes teste PCR la capre, oi, fructe de papaia și găleți de motorină).
Practic vorbind…
Raportul Faith in Action și studiul atașat lui merită o analiză mult mai aprofundată, dar mă opresc, din rațiuni de spațiu. Nu înainte de a menționa că ambele documente dau exemple de parteneriate strategice deja dezvoltate cu diverși „actori confesionali” și care funcționează drept modele.
Într-unul din aceste parteneriate, menționat în raport, marele succes a fost că, „în suprapunerea dintre religie și business, s-a trecut de la limbajul religios la termenii obișnuiți ai pieței, cum ar fi «valoare», «țel determinant», «impact» și «întreprindere socială»… ceea ce permite o comunicare eficientă, folosind valori împărtășite de ambele părți în slujba unei cauze comune”.
Un alt exemplu privește colaborarea dintre un „actor confesional” (o mare alianță creștină ecumenică) și un furnizor de servicii medicale, angajat în proiecte umanitare în Africa și care, în timpul „pandemiei”, a utilizat unitățile medicale mobile, menite să se ocupe de mici intervenții chirurgicale în zone geografice mai greu accesibile, pentru a administra „vaccinuri”.
De altfel, un alt studiu menționează eficiența sporită a distribuirii de „vaccinuri Covid” în spațiile de cult.
În fine, se pregătesc planuri clare, cu îndrumări exacte și calendare de implementare pentru o varietate de programe subsumate acestui „angajament religios strategic”.
Printre altele, diseminarea noilor idei religioso-globaliste se va face masiv prin platformele de socializare.
Studiul spune că tinerii sunt ținta cea mai importantă a schimbării, ei trebuie să fie agenții cei mai importanți ai SDG – dar, cu toate astea, „foarte surprinzător”, social media, „una dintre cele mai eficiente unelte de a ajunge la tineri, rămâne sub-utilizată. Actorii de dezvoltare trebuie să devină mai eficienți în utilizarea platformelor de socializare pentru a ajunge la tineri pe chestiuni de credință religioasă și dezvoltare”.
Concluzia este că, exasperați, poate, de o aparentă ineficiență, ori lentoare a ONU în antrenarea și alinierea religiilor la scopurile Agendei 2030 și, mai ales, scuturați zdravăn de eșecul campaniei de injectare în „pandemie” – eșec datorat, în mare parte, credinței religioase – „partenerii strategici” s-au hotărât să preia ferm hățurile în acest domeniu.
Desigur, însă, că, așa cum transpare pe alocuri și din documentele analizate aici, nu va fi vorba doar de o poluare sinistră a lăcașelor, limbajului și comunităților religioase cu jargonul corporatist barbar.
Așa cum constată studiul de fundamentare, secularismul a fost o idee proastă; știința nu poate ține loc de credință, ONG-urile nu pot ține loc de biserici, activiștii nu-s preoți. Numai o religie o poate înlocui pe alta.
Planul e ca, în curând, să înlocuim Biblia cu Agenda 2030 și să ne închinăm la „liderii globaliști” pe post de icoane.
[1] https://www.activenews.ro/opinii/Noua-Ordine-Mondiala-Marea-ofensiva-din-septembrie-I-Accelerarea-Agendei-2030-189324
[2]https://thoughtleadership.rbc.com/davos-2024-a-year-of-creative-destruction-or-just-destruction/
[3]https://www.weforum.org/agenda/2024/01/rebuilding-trust-collaberation-future/
[4] https://modernity.news/2024/02/13/watch-klaus-schwabb-announces-transition-of-humankind-into-a-new-era/
[5]https://www.runn.io/blog/what-is-humanocracy
[6]https://www.michelezanini.com/about-michele/
[7]https://www.activenews.ro/opinii/Dar-cine-este-Klaus-Schwab-noul-consort-al-ONU-189507
[8] https://www.zerohedge.com/geopolitical/watch-klaus-schwab-says-humanity-must-be-forced-collaboration-globalist-elites
[9]https://www.weforum.org/publications/faith-in-action-religion-and-spirituality-in-the-polycrisis/
[10]https://library.oapen.org/bitstream/handle/20.500.12657/61728/1/9781000884678.pdf
[11]https://rngos.wordpress.com/
[12]https://parliamentofreligions.org/history/about/
[13]https://www.vatican.va/content/dam/francesco/pdf/encyclicals/documents/papa-francesco_20150524_enciclica-laudato-si_en.pdf
[14]https://todayinconservation.com/2019/07/september-25-pope-francis-addressed-the-un-on-the-environment-2015/
[15]https://holyseemission.org/contents/press_releases/55e34d372bbb38.44896435.php
[16]https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9517592/
[17] https://theconversation.com/covid-has-highlighted-the-connection-between-spirituality-and-vaccine-scepticism-203941
[18]https://www.brunel.ac.uk/news-and-events/news/articles/View-in-Browser-EMBARGOED-UNTIL-0800am-BST-240424-Some-religions-linked-to-Covid-vaccine-scepticism
[19]https://www.cambridge.org/core/journals/ps-political-science-and-politics/article/abs/messenger-matters-religious-leaders-and-overcoming-covid19-vaccine-hesitancy/ED93D8BB6C73C8B384986D28B877E284
[20]https://www.mdpi.com/2076-393X/11/4/837
[21]https://www.abrahamicfamilyhouse.ae/visit-us
[22]https://ms.augsburgfortress.org/downloads/0800662717_studyguide.pdf
[23]https://universalchrist.cac.org/wp-content/uploads/2019/04/Sallie-McFague.pdf
[24] https://www.mdpi.com/2076-393X/11/4/837
https://www.activenews.ro/opinii/Noua-Religie-Mondiala-Cum-va-fi-inlocuita-Biblia-cu-Agenda-2030-190635
/////////////////////////////’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’
Biruințele celui rău sunt tranzitorii (Daniel Brânzei)
//////////////////////////////////////
Acești 15 OAMENI CELEBRI au avut curajul de a-și bate joc de DUMNEZEU ȘI consecințele au fost LETALE
///////////////////////////////////////////
Căutați-Mă și veți trăi!
Amos 5:4-6
Cuvintele de față s-au grămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.
Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!
- Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.
- Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6
Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.
Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”
Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.
Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.
De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)
În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!
https://kristallherz17.wordpress.com/category/din-literatura/
////////////////////////////////
Dumnezeu a creat toate inimile, nu-ți bate joc de niciuna
Când îi faci complimente unei fete/unui băiat, când îi spui că e drăguță/drăguț, când o/îl faci să-i tresară inima atunci când te vede pentru că tu-i faci ochi dulci, când ea/el te visează noaptea pentru că tu ai făcut tot posibilul să-i intri în minte și în inimă, ca mai apoi să-i dai un mesaj: “Buna, eu de fapt nu simt nimic pentru tine, doar am vrut să fiu drăguț/ă!” Gândește-te că îți bați joc de sentimentele unui om a cărui inimă a fost modelată de Dumnezeu și pe care El a promis că o va proteja.
Mama ta te-a născut în chinuri groaznice pe care un bărbat nu le poate îndura, mama ta a stat la căpătâiul tău când toți din jur dormeau, iar tu aveai febră, colici, aveai nevoie să fii schimbat, plângeai la 3 noaptea că îți era foame, ca mai apoi, când ai crescut, să vii la 3 noaptea beat sau drogat și să-i spui: “Cine ești tu să-mi spui ce să fac, ce ai făcut tu pentru mine?” Gândește-te că inima ei de mamă este cea mai sfântă, pe ea o protejează Însuși Dumnezeu, nu te juca pentru că blestemul vine peste cei ce nu-și respectă părinții.
Când soția/soțul tău a dat totul pentru tine, când ți-a încredințat tinerețea, te-a ales având încredere că îi vei fi alături până la moarte, ți-a dat totul fără rezerve, iar ție încă îți zburdă inima și ochii după alții/altele ca la prima tinerețe, iar trupul poftește tot ce-i iese în cale, aceasta este trădarea pe care Dumnezeu o urăște. Inima înșelată este lucrul care ne închide Cerul, pentru că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al trădării, ci al credincioșiei. Nimeni nu produce dumnezeire înșelând, unul singur are natura aceasta și acela este Diavolul.
Tu ești fiu de Dumnezeu, fii credincios celor din jurul tău, nu trăda nicio inimă!
Cu prețuire,
Toni Berbece
—
Text: Psalmul 33:14-15
https://toniberbece.ro/dumnezeu-a-creat-toate-inimile-nu-t…/
////////////////////////////////////////
Dumnezeu este Evanghelia
Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.
DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.
Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6
Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.
Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.
Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!
////////////////////////////////////////
Fără Dumnezeu în Univers
„Fără Dumnezeu, universul nu oferă nimic altceva decât disperare. Dacă nu există
nicio putere mai înaltă care să îi confere omenirii valoare şi un scop, orice idee de existenţă încărcată de sens este o iluzie. Dacă ai luat fiinţă în mod accidental, fără niciun plan, şi dacă existenţa ta are o limită dincolo de care nu există altceva decât vidul uitării, cum îţi poţi aduna suficiente motive pentru a te scula din pat dimineaţa? Şi ce contează cum îţi petreci orele, zilele şi anii? Oricât de importante ar părea planurile şi activităţile tale în acest moment, cum poţi găsi o semnificaţie reală în ele dacă tot ce faci este lipsit de scop şi destinat unui final spulberat în nimicnicie când universul va dispărea? Într-un articol despre începuturile universului, Rick Gore, senior editor la revista National Geographic, scria: „Deci care este rostul unui univers care îşi are sfârşitul într-o astfel de dispariţie? Cu cât înţeleg mai multe despre univers, cu atât mai mult mă sâcâie această întrebare. Nu am niciun răspuns, în afară
de câteva amintiri care nu se vor destrărna : „Putem să-l iertăm cu uşurinţă pe domnul Gore pentru încercarea de alinare a disperării sale cu retorica unei gândiri iluzorii, dar ştim cu toţii că dacă această concepţie despre Univers este corectă, amintirile sale se vor destrăma. Trecerea în nefiinţă a universului nu va lăsa nimic în urmă, nici măcar o amintire.Necredincioşii trebuie să împărtăşească
disperarea domnului Gore. Pentru ei, istoria universului este tragedia încărcată de cruzime a materiei care se aduce pe sine la viaţă, ajunge la conştiență de sine, se înalţă
la stadiul de inteligenţă şi se visează în veşnicie, numai pentru a înfrunta o inevitabilă, inalterabilă şi desăvârşită dispariţie.”
Josh Mcdowell, In cautarea certitudinii
//////////////////////////////////////
Noi ne batem joc…
Nu am nicio introducere.
Suntem un popor care ne batem joc de tot ce exista. Constat cu amaraciune ca asta a devenit principala noastra ocupatie, bineinteles dupa clasicele manele. Ne e asa de lesne sa ne batem joc… si nu vrem sa facem exceptie in niciun domeniu.
Copiii isi bat joc de parinti. Nu mai stiu sa fie recunoscatori si au uitat ce inseamna respectul. Nici nu-i intereseaza. Nu au de gand sa faca nimic pentru cei ce le-au dat viata. Vor doar banii lor. Nu sunt obisnuiti sa spuna multumesc si cred ca totul li se cuvine. Unii, ca rasplata pentru munca ce o depun in fiecare zi pentru ei, ii mai si injura.
Generatia noastra tanara isi bate joc de scoala. Astazi e la moda sa fii prost, dar nu fara scoala- prost cu diploma. E in trend sa nu citesti alte carti in afara de cele de joc. Nota 5 e cea mai mare ambitie a degeneratiei noastre. Daca cumva ia vreunul 10 e catalogat ca fraier. Cu cat treci mai rar pe la scoala, cu cat stii mai aproape de nimic si cu cat dai mai mult dovada de tupeu in fata profesorilor, cu atat esti mai apreciat de colegi. Scoala a ajuns bataie de joc.
Ne batem joc de tara noastra si de pamantul pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu. Nu iubim natura. Avem talentul de a ruina totul. Ingropam orasele si satele sub gunoaie. Ne place sa traim in mizeria si duhoarea asta. Ne-am obisnuit in cocina noastra moderna parfumata cu Hugo Boss.
Ne batem joc de orice fel de legi si reguli sociale, morale si de bun simt. Nu respectam nimic. Trecem mereu ostentativ pe rosu. In Romania bunele maniere nu mai exista.
Ne batem joc de semeni. Nu mai stim sa respectam pe cei de langa noi. Suntem prea orgoliosi, mandrii si egoisti. Nu ne pasa de nimeni. Iubirea se cumpara azi. Am pierdut bunatatea si spiritul de toleranta. Ne suparam prea usor si ne trece prea greu. Ne dam in cap unii altora- uneori si la propriu. Nu ne mai intelegem cu nimeni. Incercam sa razbim singuri calcand peste cadavre.
Am ajuns pe culmile dezumanizarii astfel incat ne batem joc de noi insine, de viata noastra, de sufletul nostru. Am pierdut pana si minimul de respect fata de propriile persoane. Ne permitem orice fel de compromis. Eul nostru e in descompunere.
Iar realitatea cea mai dramatica – ne batem joc de Dumnezeu…
Nu am nici incheiere.
Alinn V.
https://kristallherz17.wordpress.com/2010/09/13/noi-ne-batem-joc/
//////////////////////////////////////////////
Cuvânt cheie: Venirea Domnului
Ce putem învăţa de la „magii din răsărit”? (C.H. Mackintosh)
Diferenţa între cunoaştere şi aşteptare
Locuri din Biblie: 1 Tesaloniceni 1.9,10 Cuvinte cheie: Venirea Domnului; Răpire
Capitolul al doilea din evanghelia după Matei ne oferă o ilustrare potrivită a diferenţei între simpla cunoaştere profetică despre Hristos – între folosirea minţii pentru litera Scripturii şi atragerea Tatălui spre … mai mult
Epistola întâi a lui Pavel către Tesaloniceni (4) (B. Anstey)
Capitolul 4
Locuri din Biblie: 1 Tesaloniceni 4 Cuvinte cheie: Sfinţenia, sfinţirea; Venirea Domnului; Răpire
Pavel își începe îndemnurile cu cuvintele: „Încolo deci, fraților, vă rugăm și vă îndemnăm în Domnul Isus”. Așadar, îndemnurile sale au legătură cu recunoașterea domniei lui Hristos … mai mult
Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi? (J. Atkins)
Apocalipsa 19.7,8
Locuri din Biblie: Apocalipsa 19.7,8; 1 Tesaloniceni 4 Cuvinte cheie: Venirea Domnului; Răpire
Domnul vine! Şi El vine, aşa cum credem noi, foarte curând (Apocalipsa 3.11). Aceasta pare să fie pretutindeni convingerea fermă a creştinilor spirituali. A trecut aproape un secol de când în creştinătate a răsunat … mai mult
Putem ști când Se va întoarce Domnul? (E. Cross)
Faptele apostolilor 1.7
Locuri din Biblie: Faptele apostolilor 1.7 Cuvinte cheie: Răpire; Revenirea lui Hristos; Venirea Domnului
Nu putem prezice când va veni timpul ca Domnul să-Și adune sfinții la Sine – nici după propria noastră judecată bazată pe evoluția circumstanțelor, nici după Scriptură. Scriptura nu ne dezvăluie când va veni timpul ca El să … mai mult
Să fim întotdeauna la Domnul (G.V. Wigram)
1 Tesaloniceni 4
Locuri din Biblie: 1 Tesaloniceni 4 Cuvinte cheie: Venirea Domnului; Răpire; Încurajare
Gândul că Îl voi vedea pe Domnul și că voi fi la El pentru totdeauna îmi pătrunde în suflet. O, este posibil ca Domnul, care din momentul în care mi-a dat viață m-a purtat cu atâta răbdare și dragoste și … mai mult
Semne ale venirii Sale (J.T. Mawson)
Trebuie să căutăm cu privirea după semne?
Cuvinte cheie: Venirea Domnului
Auzim multe despre semne referitoare la venirea Domnului. Există astfel de semne și ar trebui să luăm seama la ele?
Vorbirea de pe Muntele Măslinilor în Matei 24 și 25 (3) (B. Anstey)
Matei 25.31-46
Locuri din Biblie: Matei 25 Cuvinte cheie: Venirea Domnului; Timpul din urmă; Fecioare, cele zece
Un comentariu la Matei 25.31-46 unde este vorba despre venirea Domnului cu privire la națiuni.
„Așa cum este El” (J.T. Mawson)
1 Ioan 3.2
Locuri din Biblie: 1 Ioan 3.2 Cuvinte cheie: Venirea Domnului
Când Îl vom vedea, nu vrem să vedem un străin, și nici nu vom vedea; vrem să vedem pe Cineva, pe care Îl cunoaștem bine, care a câștigat afecțiunea inimii noastre, și Îl vom vedea pe Acesta. Îl vom vedea, … mai mult
„Sfârșitul tuturor lucrurilor s-a apropiat” (E. Dennett)
1 Petru 4.7,8
Locuri din Biblie: 1 Petru 4.7,8 Cuvinte cheie: Venirea Domnului; Timpul din urmă
Primii creștini știau: lucrurile din jurul nostru sunt nestatornice și trecătoare, iar sfârșitul este aproape. Suntem noi la fel de conștienți de acest lucru ca acei credincioși? Poate că ne gândim la acest lucru la … mai mult
https://www.soundwords.de/ro/venirea-domnului-t87449.html
////////////////////////////////////////////
Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi?
Apocalipsa 19.7,8
Jack Atkins
© SoundWords, Online începând de la: 09.08.2019, Actualizat: 09.08.2019
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7,8
Apocalipsa 19.7,8: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.
Cuprins
Introducere
Făcut potrivit
A fi practic potrivit
Haina de in subţire
Candele pregătite
Rebeca ca simbol al Bisericii (Adunării)
Introducere
Domnul vine! Şi El vine, aşa cum credem noi, foarte curând (Apocalipsa 3.11). Aceasta pare să fie pretutindeni convingerea fermă a creştinilor spirituali. A trecut aproape un secol[1] de când în creştinătate a răsunat strigătul: „Iată, Mirele”. Începând de atunci semnele s-a înmulţit ca număr şi importanţă. Acum ele sunt foarte numeroase. Deja lumea simte demult că ceva trebuie să aibă loc. Biserica (Adunarea) nu are nevoie de semne, însă ele apar şi sunt ca nişte semnale luminoase şi atenţionează pe toţi care au ochi să vadă, că s-a apropiat ora arătării revenirii vizibile a lui Hristos. Dacă răpirea sfinţilor precede revenirea vizibilă a lui Hristos în putere şi glorie mare, atunci semnele apropierii ultimului eveniment trebuie să fie şi semnele apropierii ceasului răpirii, conform cu 1 Tesaloniceni 4.
Făcut potrivit
Deoarece venirea Lui este aşa de apropiată, se pune cu mare urgenţă întrebarea: „Suntem noi gata?”
Într-un anumit sens este aşa pentru fiecare credincios adevărat, căci noi citim: „Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1.12). Da, ca „spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru” fiecare sfânt este pregătit pentru răpire în glorie, şi în această privinţă niciodată el nu va fi făcut mai potrivit, căci aceasta este o chestiune cu totul a harului divin. Nici o lucrare, pe care noi am putea-o face, nu are vreo însemnătate în privinţa aceasta. Dreptul nostru la glorie constă numai în sângele lui Hristos şi în nimic altceva.
A fi practic potrivit
Există însă şi o altă latură. Dacă citim corect Scriptura, găsim că există şi o vrednicie practică, o pregătire a inimii şi o îndreptare a drumurilor, pe care le arată mai multe pasaje. Citim de exemplu, printre altele: „Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19.7). Această pregătire, ca toate celelalte, este rodul harului, bazat pe marea lucrare de la Golgota, dar deoarece este o pregătire practică are ca premisă o lucrare în care este necesară conlucrarea noastră. Căci ia seama la cuvântul: „s-a pregătit”. Aceasta este ceea ce vrem să accentuăm, o chestiune serioasă şi urgentă de cea mai mare importanţă pentru fiecare creştin născut din nou.
Să privim mai îndeaproape ce include în sine acest „s-a pregătit” şi cum are loc această pregătire. Înainte de toate este o pregătire a inimii şi a sentimentelor. Cunoaşterea profetică a Cuvântului este bună şi chiar necesară. De asemenea şi diferenţierea adevărului referitor la administrarea timpului este esenţial pentru înţelegerea corectă a lucrurilor credinţei. Însă Domnul se uită în primul rând la dragostea şi dorinţa după El. Nimic nu poate înlocui lipsa acestora. Dar dacă este prezentă dragostea, atunci cu siguranţă aceasta se arată într-o aşteptare cu bucurie a revenirii Sale (1 Tesaloniceni 1.9,10), într-o străduinţă în a-I sluji, şi în aceea că avem un simţământ pentru ceea ce este cu adevărat important pentru El.
Este deci bine să ne punem din inimă şi sincer întrebarea: Este ceva între inimile noastre şi El? Sunt lucruri ascunse în sufletele noastre? Am planificat noi lucruri care fac ca gândul la venirea Sa să fie amânat în inimile noastre? Suntem noi încurcaţi în afaceri, de care cu plăcere dorim să fim eliberaţi dacă am şti că El ar reveni mâine? Suntem noi legaţi cu anumite străduinţe, cu prietenii neplăcute sau cu lucruri care ne-ar face să ne ruşinăm la venirea Lui? El să ne dea har să fim bine pregătiţi în privinţa aceasta şi, dacă este necesar, în prezenţa Lui să fim curaţi, pentru ca noi să trăim în dragoste de El cu inimi care nu ne condamnă şi să ne ostenim cu râvnă să-I fim plăcuţi, şi să aşteptăm cu bucurie Împărăţia şi gloria Lui. Aceasta înseamnă, spus pe scurt, să fim pregătiţi în privinţa sentimentului nostru.
Haina de in subţire
Însă aceasta nu este totul. Citim cu privire la soţia Mielului: „Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.” (Apocalipsa 19.8). „Inul subţire” aminteşte de Cortul întâlnirii, unde a ocupat un loc bătător la ochi şi se referea la Hristos şi prezenta curăţia Lui desăvârşită şi nepătată ca „Cel drept”. Cât de mult iubeşte El dreptatea şi urăşte fărădelegea. Însă aici în cartea Apocalipsa vedem că ceea ce era adevărat fără îngrădire cu privire la El, a devenit adevărat în ceea ce priveşte starea pentru aceia care vor fi veşnic alături de El. Haina, pe care ei o vor purta atunci, se pregăteşte acum. Orice acţiune dreaptă, făcută pe pământ de cei sfinţi, adaugă ceva la ţesătură şi la frumuseţea ei. Se spune: „Soţia Lui s-a pregătit”, şi în Psalmul 45.14 se spune: „Ea va fi adusă Împăratului în veşminte brodate”. Hainele sunt acele lucruri cu care noi apărem înaintea altora. Simbolic ele vorbesc despre umblarea noastră şi de drumurile noastre. Domnul doreşte să fim într-o activitate care arată că noi suntem gata şi cu privire la comportarea noastră.
Însă comportarea, umblarea şi drumurile sunt ceva exterior şi mărturisesc despre ceea ce noi suntem lăuntric. De aceea o stare lăuntrică potrivită este la fel de necesară ca şi una exterioară, sfinţenia la fel de mult ca şi dreptatea. De aceea citim: „Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). „Fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Domnul”, aceasta este o necesitate absolut necesară, şi totuşi, potrivit gloriei harului lui Dumnezeu noi vom fi ca El, căci „Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3.3). Perspectiva aceasta – şi cât de mare este acest „nu s-a arătat încă ce vom fi” – este o speranţă care ascunde în sine o putere minunată de transformare şi are efect curăţitor. Este cu adevărat o speranţă binecuvântată, dar şi una curăţitoare. Noi trebuie să fim pregătiţi şi din punct de vedere al caracterului, şi dacă medităm la această speranţă şi îi oferim loc să ne influenţeze, atunci aceasta va realiza acea curăţie personală, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Candele pregătite
Dorim apoi să ne ocupăm cu un alt gând referitor la a fi pregătit, care este necesar cu privire la revenirea Domnului. El este cuprins în parabola cu cele zece fecioare din evanghelia după Matei 25. Este adevărat că această parabolă vorbeşte despre Împărăţia cerurilor şi nu despre Biserică (Adunare) şi că fecioarele nu simbolizează Biserica. Însă pe de altă parte cele zece fecioare prezintă o relaţie, în care sunt aduşi aceia care aparţin Bisericii. Din acest motiv această parabolă are să ne spună şi nouă ceva. Citim: „Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele.” Fecioarele chibzuite aveau candele, aveau untdelemn, era lumină, dar lumina a ajuns difuză, deoarece fitilul nu era în ordine. Are puţină valoare să aduci fitilul în ordine, dacă nu este untdelemn, şi invers, dacă untdelemnul este prezent trebuie şi fitilul să fie în ordine, dacă lumina trebuie să strălucească. Lumina vorbeşte despre mărturie. Noi suntem puşi ca lumină, ca să luminăm în această lume întunecată, „prezentând Cuvântul vieţii”. Facem noi aceasta? Dacă nu facem, nu este atunci în zadar toată cunoştinţa noastră despre venirea Domnului? Căci numai atunci când ne comportăm corespunzător acestui adevăr este prezentă acea putere, cum nu este alta asemenea ei, ca să influenţăm poporul lui Dumnezeu cu privire la Evanghelie.
Aşa cum citim în Apocalipsa 22.17, mireasa în armonie cu Duhul strigă: „Vino!” Însă apoi ea priveşte şi la necazul din lume şi strigă: „Cine însetează, să vină!” Acesta este ultimul strigăt al Evangheliei în Scriptură, şi locul unde se află este deosebit de impresionant. Fie ca noi toţi, individual sau în părtăşie, să avem har să dăm la o parte tot ce împiedică strălucirea luminii, ca să fim o mărturie permanentă despre Hristosul care va veni, care a rezolvat toate nevoile noastre şi care este suficient de mare şi de milos ca să rezolve nevoile lumii. Să luăm seama, ca să audă de venirea Lui şi cei din jurul nostru. Numai Dumnezeu ştie cât de mulţi dintre ei se vor trezi în ultimul ceas prin mărturia acestui adevăr. În felul acesta vom fi pregătiţi cu privire la mărturie, şi când Îl vom vedem, inimile noastre nu ne vor condamna.
Rebeca ca simbol al Bisericii (Adunării)
În final vrem să facem o aluzie frumoasă, pe care ne-o dă relatarea despre Rebeca. Chiar dacă nu este exact simbolic, totuşi istoria ei este un indiciu frumos referitor la Biserică, care este călăuzită prin pustie de către slujitorul credincios, ca s-o aducă împreună cu fiul preaiubit al tatălui. Pentru ea a sosit momentul când lunga călătorie s-a sfârşit şi de departe a văzut pe acela a cărui mireasă va fi în curând. Citim acolo că ea s-a coborât de pe cămilă şi şi-a luat voalul ca să se învelească. Dacă privim peste acest obicei oriental, nu vedem noi în aceasta castitatea adevăratei dragoste din zilele noastre? Vedem în jurul nostru aşa de multe biserici false laodiceene, care în delirul mare al bogăţiei lor aparente se laudă şi în autoînşelarea lor şi lipsa lor de ruşine dau pradă lumi lucrurile lor sfinte. Este o mare mângâiere să şti că adevărata Biserică, Adunarea lui Dumnezeu, care în curând va fi răpită, devine tot mai mult conştientă de revenirea apropiată a Mirelui ei. Inima ei bate mai tare, ea are dorinţa să fie o însoţitoare potrivită Lui, ea se pregăteşte, se îmbracă.
Fie ca noi să avem parte de har, ca în concordanţă cu aceasta să învăluim în moartea Sa eul nostru, tot ce ne oferă prestigiu ca oameni în carne. Şi dacă Domnul nostru va veni, fie ca noi să fim pregătiţi având sentimentul dragostei şi adorării. Să facă Domnul ca inimile alor Săi de pretutindeni să fie profund mişcate de venirea Sa şi să se pregătească, ca astfel să fie gata pentru El în ceea ce priveşte simţămintele, comportarea, curăţia, mărturia şi sensibilitatea. Totul, repetăm aceasta, este prin har, însă acest har, care ne dă un drept desăvârşit şi în mod desăvârşit poartă grijă, lucrează în noi, aşa că prin Duhul Sfânt se arată o pregătire practică şi o stare corespunzătoare pentru locul pregătit dinainte pentru noi, care este al nostru deoarece facem parte din aceia pe care El îi numeşte „Biserica Mea”. Fie ca noi să fim un popor pregătit pentru Domnul.
Tradus de la: Bist du bereit wenn der Herr heute käme?
Titlul original: „Sind wir bereit?“
din Der Dienst des Wortes, anul 8, 1930, pag. 54–60
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/esti-tu-gata-daca-domnul-ar-veni-astazi-a11907.html
//////////////////////////////////////////
Gâdilarea urechilor: mesajul seducător de plăcut al lui Joyce Meyer
Rudolf Ebertshäuser
© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat
Cuprins
Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu
Mesajul seducător al lui Joyce Meyer
Veghetori faţă de ademeniri
Carismatica americană Joyce Meyer face parte dintre predicatorii la televiziune cu cel mai mare succes. Ea răspândeşte mesajele ei video şi TV pe plan mondial şi prin aceasta încasează milioane. Secretul succesului ei este simplu: ea predică un mesaj pozitiv al succesului, al realizării de sine, al dragostei de sine, al bunăstării şi prosperităţii. Ea vorbeşte cu mult umor şi foarte personal; cuvintele Bibliei joacă numai un rol secundar, mesajele ei sunt însă pline de anecdote şi glume.
Şi oamenii iubesc aceasta! Ei ascultă şi privesc mesajele ei cu plăcere şi regulat. În Germania ele sunt transmise de televiziunea „creştină” dominată catolic „Bibel-TV”. Ceea ce este îngrozitor este faptul că un număr mare de creştini din cercurile conservative, fidele Bibliei sunt spectatori regulaţi sau chiar adepţi fideli ai Joyce Meyer.
Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu
„De ce este îngrozitor?”, s-ar putea pune întrebarea. Ce se poate reproşa, dacă această femeie zideşte sufleteşte mulţi oameni prin mesajele ei? Deci, este îngrozitor, că sunt aşa de mulţi creştini care nu-şi fac nici un fel de gânduri, ca să evalueze activitatea acestei femei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu stă scris foarte clar:
1 Timotei 2.12: Nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.
Aceasta înseamnă că slujba de vestire publică făcută de o femeie, în mod deosebit înaintea ascultătorilor de genuri diferite, nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. O femeie, care totuşi face aceasta, încalcă limitele. Ea acţionează în neascultare faţă de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi peste o astfel de slujire. Aceasta este total independent de faptul că femeile ar putea avea aptitudini deosebite pentru vorbire şi înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu este misiunea ei, şi de aceea Dumnezeu nu Se va declara de partea acestei activităţi, chiar dacă aceasta ar putea apărea altfel.
Deseori creştinii justifică manifestarea femeilor ca predicatoare publice cu „binecuvântarea” pe care ei o primesc prin aceste servicii. Însă această apreciere este înşelătoare şi conduce în rătăcire. Dacă eu recunosc Biblia ca fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu perfect, atunci trebuie totdeauna să accept că Cuvântul lui Dumnezeu are dreptate, chiar dacă experienţa mea vrea să-mi inspire altceva.
Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul şi totdeauna Îl va împlini, chiar dacă se crede că ar fi altfel. Dacă Dumnezeu interzice slujba de predicare şi dare de învăţătură din partea femeii, atunci El nu va binecuvânta neascultarea. Adevărata credincioşie faţă de Biblie înseamnă că noi aşezăm Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de părerea noastră, de experienţa noastră şi de simţămintele noastre.
De aceea dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios şi Îl onorăm, atunci noi nici măcar nu vom asculta predica unei femei, indiferent cât de atrăgător şi plăcut ar suna ceea ce spune ea. Aici este vorba de un pragmatism îngrozitor, de o desconsiderare a ordinii lui Dumnezeu, din partea multor credincioşi. „Important este, că mie îmi face bine!” Dar ce fel de mesaje sunt acestea, pe care mulţi ascultători le simt a fi aşa de plăcute şi „ziditoare”?
Mesajul seducător al lui Joyce Meyer
O carte de analiză critică s-a preocupat detaliat cu mesajele lui Joyce Meyer (Thorsten Brenscheidt, Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014). Vrem să redăm ceva din această carte (paginile citatelor se referă la această carte; scoaterea în evidenţă aparţine lui RE).
Deja numele lucrării ei mondiale este program: „Enjoy Life – Savurează viaţa”. Conţinutul mesajelor ei este preponderent ajutor de viaţă. Interesant este, că ea înţelege totuşi că aceasta ar fi misiunea ei dată de Dumnezeu, de a învăţa pe alţii Biblia – în contradicţie obraznică cu Cuvântul lui Dumnezeu (200). Dacă se cercetează mai exact mesajele ei se constată că potrivit etalonului Bibliei Joyce Meyer este o învăţătoare falsă, care răspândeşte în principal învăţătura greşită a „gândirii pozitive”, a doctrinei carismatice şi a falsei evanghelii a bunăstării.
Ca şi ceilalţi învăţători carismatici greşiţi şi profeţi falşi, ea afirmă mereu că ar fi inspirată direct de Dumnezeu. Însă aceasta nu și-o mai poate revendica nimeni după încetarea existenţei apostolilor şi profeţilor în secolul întâi. Însă ea gândeşte: „… vă spun: aici nu este o predică de la Joyce Meyer, ci este un cuvânt de la Dumnezeu! Acesta este un cuvânt de la Dumnezeu!” – „Nu ştiu ce voi spune în curând. Dar orice aş spune: va fi corect, deoarece eu am fost unsă cu Duhul Sfânt!” (202). Ea afirmă, că ea ar putea chiar simţi această „inspirare”: „Simt astăzi stimulentul Duhului Sfânt” (203). „Uneori doresc să pot deschide un fermoar la oameni şi să-i îndop [sic!] cu înţelegerile mele. Simt în seara aceasta focul Duhului Sfânt în oasele mele!” (203).
Însă mesajul ei contrazice total mesajul adevăratului Duh Sfânt, pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem să arătăm clar aceasta în câteva puncte pe baza citatelor. Unii cititori ar putea reproşa că Meyer spune mereu lucruri corecte. Desigur, ea face aşa, căci vrăjmaşul ştie exact, că orice creştin adevărat veghează şi se îndepărtează când mesagerii lui povestesc rătăciri clare.
O predică seducătoare bine alcătuită conţine 70-80% adevăr şi 20-30% rătăcire – atunci cu regret mulţi creştini cad în cursă. Însă noi vrem să ascultăm predici care în totalitate sunt sănătoase; sunt foarte puţini cei care au capacitatea să filtreze amănunţit rătăcirea din mesajele amestecate ale înşelătorilor, şi de aceea ajung vătămaţi şi înşelaţi.
Care sunt deci conţinuturile, care dau de gândit, ale lui Joyce Meyer?
Dezvoltarea capacităţilor proprii şi dragostea de sine în loc de altruism
În timp ce Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi să renunţăm la viaţa noastră păcătoasă, Meyer predică fără scrupule şi fără jenă exact contrariul: „Savuraţi viaţa voastră! Savuraţi-vă pe voi înşivă!” – „Vă permit să vă fiţi plăcuţi vouă înşivă! Aţi auzit? Vă permit să vă plăceţi vouă înşivă!” (203). „În al doilea rând trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Cine nu se iubeşte pe sine însuşi, nu poate iubi nici pe alţii” (204). „Tu eşti deosebit de important pentru Dumnezeu, şi El vrea ca tu să savurezi viaţa ta (…) Dezvoltă-te pe tine însuţi pentru respectul sănătos şi iubeşte-te pe tine însuţi într-un mod stimabil. (…) Dumnezeule, voi sunteţi aşa de minunaţi! Ar trebui să vă serbaţi în fiecare zi!” (205). „Acum câţiva ani m-am hotărât să-mi savurez viaţa, să savurez slujba mea şi să mă savurez pe mine însumi. Îmi place de mine! Şi diavolul devine zăpăcit, când spun aceasta” (209).
Meyer nu se jenează să se refere la inspiraţie personală de la Domnul pentru învăţăturile ei false: „Domnul spune foarte des: ‚Fă ce este în inima ta. Eu sunt cu tine în tot ce faci. Savurează timpul. Ai o zi frumoasă. Lucrul va fi mereu la locul lui, când te vei întoarce’” (236).
„Gândirea pozitivă” în loc de credinţa biblică
Meyer predică erezia „gândirii pozitive”, aşa cum ea a fost predicată mai înainte de alţi înşelători cum ar fi Norman Vincent Peale şi Robert Schuller. „Gândirea pozitivă şi acţionarea pozitivă devine obişnuinţă la oamenii încrezători. De aceea savuraţi viaţa şi obţineţi mult.” – „Dacă avem o gândire pozitivă, devenim oameni pozitivi, care savurează o viaţă de succes” (254). „Da, este bine! Tu primeşti ceea ce gândeşti. Deci gândeşte pozitiv. Ai gânduri de putere. 12 strategii pentru biruinţă pe câmpul de luptă al gândurilor” (201).
Succes, bunăstare şi savurarea vieţii
Meyer predică o evanghelie a succesului şi bunăstării, chiar dacă ea este atentă să nu accentueze prea mult bunăstarea materială şi banii. Ea însăşi mărturiseşte: „Sunt mereu întrebată: ‚Sunteţi o predicatoare a bunăstării?’ Şi eu răspuns: ‚Desigur, în nici un caz nu sunt o predicatoare a sărăciei. Atunci sunt o predicatoare a bunăstării” (206). Ea mărturiseşte: „De aceea vreau neapărat să ajut pe oameni să savureze viaţa, căci pentru aceasta a murit Isus” (207). „Isus a murit deja pentru voi, pentru ca voi să puteţi avea ce este cel mai bun: dreptatea stă gata, pacea stă gata, bucuria, bunăstarea, favoarea” (207). Ea afirmă: „Biblia este manualul nostru pentru o viaţă de succes” (242).
În opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care pune înaintea ochilor noştri o speranţă cerească, ea amestecă pământescul cu cerescul: „Eu cred în aceasta; ştiu că am în cer un automobil, dar eu doresc să conduc şi aici pe pământ un autoturism luxos. Nu vreau să aştept după toate până voi ajunge în cer şi eu cred că aceasta este biblic” (216). Ea practică consecvent aceasta ; conform relatărilor ziarelor americane averea ei cuprinde printre altele o limuzină Mercedes în valoare de 100.000 de dolari, un avion pentru călătoriile de afaceri, care a costat 10 milioane de dolari, o casă, a cărei valoare este de 2 milioane de dolari, şi venituri anuale în jur de 100 milioane de dolari. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre un astfel de stil de viaţă?
Filipeni 3.18-20: Pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti. Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
1 Timotei 6.5-11: …oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.
Meyer predică şi o evanghelie a mântuirii falsă a penticostalilor, conform căreia vindecarea trupească şi sănătatea au fost dobândite pentru fiecare creştin deja în jertfa de ispăşire adusă de Hristos şi care acum ar putea fi cerute de la Dumnezeu: „Se poate definitiv avea ce a promis Dumnezeu cuiva, şi acestea nu sunt posesiuni simple. Unul din lucrurile, pe care El le doreşte pentru voi, este sănătatea. Voi aveţi un drept plătit prin sânge, să vă simţiţi bine” (223).
Rătăciri carismatice extreme
Joyce Meyer se declară ofensiv pentru convingerile ei carismatice; ea vesteşte ca aproape toţi carismaticii şi penticostalii: „Eu cred că noi vom putea duce o viaţă de biruinţă numai atunci când înţelegem şi primim botezul în Duhul Sfânt” (226). În zelul ei carismatic ea merge mult prea departe. Jurnalistul evanghelical Karsten Huhn relatează despre spectacolul ei la conferinţa din Basel 2009:
„Indiferent dacă voi vreţi sau nu această rugăciune , eu mă voi ruga totuşi pentru voi”. – „Mă simt călăuzită de Duhul Sfânt, să fac aceasta”. Mulţimea chiuie. Apoi Joyce Meyer strigă focul Duhului Sfânt să vină peste mulţime. „Fiţi plini! În Numele lui Isus! Din cap şi până la picioare! Din înăuntru spre afară! Umpleţi-vă cu Duhul Sfânt (…)” Meyer stă cu braţele întinse la marginea scenei şi strigă: „Minunat! Minunat! Minunat!” – „Am primit o doză mare de Duh Sfânt! Voi aţi avut multă distracţie aici! Dumnezeul meu! Voi sunteţi cu adevărat deosebiţi aici!” (222).
Meyer merge aşa de departe, să răspândească erezia blasfematoare a lui Kenneth Hagin şi a altora, că Isus Hristos ar fi murit după câte se parte spiritual şi ar fi mers în iad. Ea îndrăzneşte să afirme: „Tu nu poţi merge în cer, numai dacă crezi că Isus a ocupat locul tău în iad.” (212). Aceasta este o inducere în eroare întunecată; Domnul Isus a ocupat locul nostru în judecata lui Dumnezeu pe cruce şi după aceea S-a înălţat la Dumnezeu şi Tatăl Său. Apostolul Petru vorbeşte într-un loc că la un anumit moment El a vestit „în închisoare” (aceasta este Împărăţia morţii şi nu iadul) duhurilor păcătoşilor morţi biruinţa Sa (compară cu 1 Petru 3.19).[1]
Afirmaţii defăimătoare la adresa diavolului
Caracterul carismatic extrem al lui Meyer se arată şi în atitudinea obraznică, curajoasă faţă de împotrivitor, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează în privinţa aceasta şi denumeşte această atitudine ca fiind o caracteristică a ereziei:
Iuda 8,9: Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!”
Unele citate de la Joyce Meyer ar trebui să fie suficiente în această privinţă: „La arme! Împuşcaţi-l pe satan! Sugrumaţi-l! Legaţi-l! Băgaţi-l în temniţă! Noi putem să-l biruim.” – „O, vai! Veniţi odată! Astăzi dăm un şut diavolului!” – „Aceasta înseamnă să stai tare pe poziţie şi să spui cu putere: ascultă, diavole: eu voi savura viaţa mea!” (213).
Neruşinarea obraznică, la care aţâţă duhul seducător carismatic al acestei femei, este îngrozitoare. Ea se adresează deseori direct lui satan şi îl batjocoreşte cu vorbiri obraznice, exact aşa cum epistola lui Iuda a prorocit despre învăţătorii eretici: „Tu nu mă prinzi, diavole! (…) Şi eu cred în fiecare zi din viaţa mea că diavolului îi pare rău că m-a supărat vreodată. În fiecare zi. Eu cred că în iad el spune în fiecare zi: ‚Aş dori s-o fi lăsat în pace.’ Şi acelaşi lucru se poate petrece şi cu tine. (…) Cere răsplata ta: ‚Dumnezeule, aştept o despăgubire dublă pentru dificultăţile mele!’” (211).
Veghetori faţă de ademeniri
Trăim în ultimul timp înainte de revenirea lui Isus Hristos. Biblia ne atenţionează, că în acest timp vor apărea mulţi înşelători şi profeţi falşi, care vor să ne abată de pe calea îngustă a urmării lui Hristos şi să ne ducă pe calea largă nimicitoare. Cuvântul mărturiseşte despre ei:
Romani 16.18: Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate [naivi].
Să fim veghetori şi să verificăm ce citim şi ce auzim! Ar trebui ca tocmai în astfel de timpuri provocatoare să nu ne umplem inimile cu mesaje banale şi derutante, ci cu vestirea clară, serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu!
2 Petru 3.17,18: Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.
2 Timotei 4.1-4: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme.
Sursa: Thorsten Brenscheidt: Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014.
http://jesus-is-savior.com/Wolves/joyce_meyers-you_decide.htm
Tradus de la: Kitzel in den Ohren: Joyce Meyers angenehme Verfuehrungsbotschaft
Sursa: http://www.das-wort-der-wahrheit.de
ESRA Aktuelle Information Nr. 11
ESRA-Schriftendienst, Ostertagstr. 13, D-71229 Leonberg
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/gadilarea-urechilor-mesajul-seducator-placut-al-lui-joyce-meyer-a11149.html
////////////////////////////////////////
Căderea în Duhul
Karel van Berghem
© SoundWords, Online începând de la: 18.01.2019, Actualizat
Cuprins
Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu
Reacţii la arătarea lui Dumnezeu
Unele concluzii
Evaluări
Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?
Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu
Dumnezeu Se arată lui Avraam şi acesta a căzut cu faţa la pământ (Geneza 17.1-3). Dumnezeu preia iniţiativa şi face chiar un legământ cu el.
Moise primeşte o descoperire a Domnului, atunci când s-a dus să vadă rugul arzând (Exodul 3.5). Dumnezeu Se revelează ca EU SUNT. În aceasta vedem o arătare anticipată a Domnului Isus.
Iosua stă ca şi comandant de oşti înaintea porţilor Ierihonului şi cineva i se adresează. Când l-a întrebat pe necunoscut, cine este, i se spune: EU am venit. – Este Căpetenia oştirii Domnului, altfel spus, Domnul Isus Însuşi. Drept urmare Iosua a căzut cu faţa la pământ. Apoi i se porunceşte să-şi scoată sandalele din picioare, deoarece el stă pe teren sfânt (Iosua 5.14,15).
Poporul israel primeşte mesajul, că Domnul i Se va arăta în gloria Sa. Focul din cer mistuie jertfa de pe altar. Poporul a strigat de bucurie, şi toţi au căzut cu feţele la pământ (Leviticul 9.4,23,24).
Şi cunoscutul Balaam cu măgăriţa lui vorbitoare a trăit aşa ceva. Măgarul, pe care el şedea, a văzut pe îngerul Domnului cu sabia învăpăiată stând în drumul lui. Animalul s-a abătut. Balaam, care nu vede nimic, bate animalul, până când Dumnezeu îi deschide ochii. El îşi îndoaie genunchii şi s-a aruncat cu faţa la pământ (Numeri 22.31).
În cartea Judecători citim despre Manoah, viitorul tată al lui Samson. Îngerul Domnului S-a arătat încă o dată soţiei lui, la dorinţa acesteia. Ea merge şi îl cheamă pe soţul ei. Ei i se face cunoscut că va rămâne însărcinată cu un fiu. Când ea se scoală, ca să aducă o jertfă, aceasta este primită. Când apoi îngerul Se înalţă în flacără, perechea recunoaşte minunea. Ei au văzut pe Dumnezeu şi au căzut cu faţa la pământ (Judecători 13.20).
Ilie se află pe Carmel, unde are loc confruntarea între Dumnezeul lui Israel şi Baal. Baal nu se lasă auzit, nici măcar atunci când sute din preoţii lui şi-au făcut tăieturi cu cuţitele, ca să-l determine să intervină. Poporul, care a trăit mult timp în decădere mare de Dumnezeu, stă alături nedecis. Când în cele din urmă Ilie strigă pe Dumnezeu, din cer cade foc şi mistuie jertfa de pe altar. Când întreg poporul a văzut aceasta, au căzut cu feţele la pământ şi au zis: DOMNUL, El este Dumnezeu! (1 Împăraţi 18.21,39).
Şi împăratul David poate fi numit. El şi bătrânii au căzut cu feţele la pământ, când a văzut pe îngerul Domnului cu sabia scoasă stând între cer şi pământ ca să îndeplinească sentinţa (1 Cronici 21.16).
La sfinţirea Templului apare slava Domnului într-un nor, care a umplut toată casa. Preoţii nu au putut să mai stea să slujească, din cauza norului. Nu se spune că ei au căzut, probabil ei au putut să se retragă. Din text nu rezultă clar aceasta (2 Cronici 5.14).
Când profetul Ezechiel vede gloria lui Dumnezeu, el cade cu faţa la pământ în trei situaţii succesive (Ezechiel 1.28; 3.23; 44.4,5). Gloria a devenit vizibilă (Ezechiel 11.22). Duhul nu permite ca el să rămână culcat, ci îl face să se ridice cu putere nouă (Ezechiel 2.1; 3.24).
Daniel are o întâlnire cu îngerul Gabriel. El are o viziune şi aude şi vede conştient. El devine neputincios şi cade cu faţa la pământ (Daniel 8.1). Când după săptămâni de jale are din nou o viziune, o vede numai el. După aceea Daniel rămâne fără putere şi culoarea feţei lui s-a schimbat. El a auzit cuvinte şi a căzut neputincios cu faţa la pământ. El este atins şi a trebuit să se scoale imediat, şi pentru aceasta i s-a dat putere. El se ridică, mâinile şi picioarele tremură (Daniel 10.2-10). El primeşte profeţii referitoare la evenimentele de pe pământ.
În evanghelia după Matei este relatată întâmplarea transfigurării lui Isus pe munte. Când Dumnezeu vorbeşte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au temut foarte mult (Matei 17.6).
În evanghelia după Marcu sunt descrişi demonii care s-au aruncat înaintea lui Isus şi au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3.11).
În evanghelia după Luca găsim relatarea despre îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. El era dominat de duhuri rele şi a căzut înaintea lui Isus. Duhurile rele l-au făcut să strige: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt?” (Luca 8.28).
În cartea Faptele apostolilor se relatează că Pavel pe drumul spre Damasc a văzut o lumină din cer căzând spre pământ. El a căzut la pământ şi a fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat nimic (Faptele apostolilor 9.9; 22.6).
Apostolul Ioan pe insula Patmos a căzut ca mort la picioarele lui Isus, atunci când L-a văzut pe Isus glorificat (Apocalipsa 1.17).
Cele patru fiinţe vii şi cei 24 de bătrâni se prostern înaintea Mielului (Apocalipsa 5.8). Ei s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (Apocalipsa 5.14). Ei se aruncă cu faţa la pământ (Apocalipsa 7.11; 11.16; 19.4).
Când Ioan în uimirea lui vrea să se închine unui înger, el este imediat respins (Apocalipsa 19.10). El este aşa de copleşit de ceea ce vede, că încearcă încă o dată s-o facă. Şi de data aceasta i se interzice s-o facă (Apocalipsa 22.8).
Reacţii la arătarea lui Dumnezeu
În Biblie se arată că oamenii – atât în cer cât şi pe pământ – reacţionează în acelaşi fel la arătarea lui Dumnezeu şi a gloriei Sale: ei cad în închinare înaintea Lui. Din cele relatate în Biblie rezultă că cei care au avut parte de astfel de momente au o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu, începând din momentul întâlnirii neobişnuite, pe care înainte nu au avut-o. O linişte mare cade asupra acestor oameni. Ei primesc o misiune, care este descrisă chiar în detalii:
Avraam trebuie să se circumcidă, el şi ai lui, ca semn al legământului. Acest eveniment are încă consecinţe pentru urmaşii lui Avraam.
Moise trebuie să meargă la faraon, care probabil îl caută încă din cauza omorârii egipteanului. El este trimis cu mesajul, că Dumnezeu vrea să scoată pe poporul Său din Egipt.
Iosua trebuia să meargă în jurul cetăţii, până când zidurile Ierihonului vor cădea. Dumnezeu era pe punctul să dea poporului ţara făgăduită, şi pentru aceasta Ierihonul trebuia să cadă.
Balaam este trimis de Dumnezeu, contrar oricărei intenţii a lui Balac, să rostească binecuvântare în loc de blestem asupra lui Israel.
Lui Manoah şi soţiei lui li se spune că fiul lor Samson va începe eliberarea lui Israel de vrăjmaşii lui.
Împăratul David a atras asupra lui sentinţa lui Dumnezeu, din cauza numărării poporului. Îngerul vine să facă judecata. David vede îngerul şi imploră, ca poporul să fie cruţat.
Ilie stă singur pe Carmel, ca să pregătească sfârşitul idolatriei împăratului Ahab şi al împărătesei Izabela, prin care cei doi au dus poporul în rătăcire. După ce a căzut foc din cer, poporul mărturiseşte: Domnul, El este Dumnezeu.
Experienţa lui Ezechiel este aşa de impresionantă că timp de şapte zile a stat uimit (Ezechiel 3.15). El trebuia să vorbească poporului. Într-o altă ocazie el începe să strige implorând şi mijlocind, când a văzut că Dumnezeu a omorât pe cineva prin judecată (Ezechiel 11.15,13). Întregul Israel era în joc.
Daniel primeşte mesajul referitor la timpul din urmă şi este bolnav din cauza celor întâmplate, când a trebuit ca el să îndure toate. El trebuia să ducă mesajul la mai mulţi împăraţi succesivi. Dumnezeu îi revelează schema mare a evenimentelor mondiale, până la timpul din urmă, când omenirea întreagă va fi implicată.
În convieţuirea actuală individualizată, când fiecare se preocupă cu sine însuşi, trebuie atrasă atenţia, că în toate aceste locuri din Scriptură este vorba de colectivitate. Nu este vorba de experienţe strict individuale şi care se delimitează la aceia care au parte de ele. Este vorba de evenimente care au consecinţe asupra grupelor, până la naţiuni întregi. Nu întotdeauna este vorba de acum şi aici, ci de evenimente escatologice din viitorul îndepărtat. Acestea sunt evenimente care au a face cu viitorul.
Unele concluzii
Din exemplele din Biblie, discutate mai înainte, putem trage unele concluzii.
Toate persoanele amintite cad înainte (cu capul înainte) în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerului Domnului (o apariţie anticipată a Domnului Isus) sau a unui arhanghel.
În Biblie – aceasta este foarte important – oamenii nu cad prin mijlocirea unui om. Ei cad ca urmare a întâlnirii directe cu Dumnezeirea sau cu un înger; niciodată nu vine suplimentar o a treia persoană. Niciodată ei nu cad prin punerea mâinilor sau prin aceea că se arată cu degetul spre persoana care trebuie să cadă.
Căderea înapoi (pe spate) are loc când împotrivitorii lui Dumnezeu primesc o sentinţă de judecată sau sunt înlăturaţi. În Biblie se întâlneşte de patru ori căderea pe spate, ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu, şi anume din cauza necredinţei sau a păcatului:
Geneza 49.17: Călăreţul cade pe spate.
1 Samuel 4.18: Marele preot Eli cade pe spate de pe scaunul său şi şi-a frânt gâtul.
Isaia 28.13: Conducătorii Ierusalimului vor cădea pe spate şi vor fi zdrobiţi.
Ioan 18.6: Soldaţii, care voiau să prindă pe Isus, s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.
Iniţiativa pentru astfel de evenimente porneşte întotdeauna de la Dumnezeu. Niciodată nu vedem în Biblie un om care să dorească astfel de experienţe. Ele surprind pe oameni, ei nu caută o astfel de experienţă. În Biblie nu se dă nici o încurajare în acest sens, şi nici nu se cere sau se provoacă la astfel de experienţe. Cei implicaţi ar fi dorit cu plăcere să nu aibă parte de ele.
Niciunde în Biblie o adunare este convocată, ca în ea să se organizeze sau să aibă loc „căderea sau odihnirea în Duhul”.
Întotdeauna când în Biblie oamenii au căzut cu faţa la pământ, nu le este permis să rămână culcaţi. Ei trebuie imediat să se ridice şi pentru aceasta primesc putere, după caz şi prin repetare. Unii dintre ei sunt confuzi şi uluiţi multe zile din cauza celor întâmplate.
Întotdeauna când în Biblie oamenii „cad”, aceasta are loc nu pentru eliberare sau pentru ca viaţa lor spirituală să funcţioneze mai bine. Ea nu este destinată în particular, ci întotdeauna pentru colectivitate. Practica, printre altele a lui John Wimber, unde oamenii ore în şir stau culcaţi pe spate sau cu faţa în jos, şi se simt liniştiţi şi simt un sentiment măreţ de indiferenţă faţă de împrejurări, trebuie radical respins din punctul de vedere al Bibliei. Că nu sunt nici un fel de consecinţe, nici bune şi nici rele, este evident neadevărat.
În Biblie este vorba de frică mare la oamenii care au parte de aşa ceva. Ei au o întâlnire cu Dumnezeirea sau cu un înger. Aceasta este aşa de copleşitor, că un om nu poate rămâne pe picioare. Deseori ei devin neputincioşi şi se prostern în adorare cu faţa la pământ. În cele mai multe cazuri ei sunt treziţi, ca să nu se teamă.
În mai multe cazuri devine vizibilă gloria lui Dumnezeu. Când şi alţii sunt prezenţi – cum este în cazul lui Daniel şi a lui Saul din Tars -, cei din jur devin conştienţi de evenimentele supranaturale şi s-au îngrozit şi au căzut la pământ.
Întâlnirea, pe care Dumnezeu o are cu omul şi la care iniţiativa porneşte întotdeauna de la El, are un scop precis. Cei care au parte de un astfel de eveniment, primesc o misiune şi/sau se prostern în adorare înaintea gloriei lui Dumnezeu. Misiunea pe pământ se îndeplineşte deseori în împrejurări grele şi (uneori) cu suferinţă mare. Ceea ce aceşti chemaţi au trăit în întâlnirea directă cu Dumnezeu îi face capabili să îndeplinească misiunea. Ei sunt echipaţi cu putere, ca să îndeplinească misiunea şi, dacă este necesar, să suporte suferinţe care o însoţesc.
Biblia arată un context între „a fi plin cu Duhul Sfânt” sau „vindecare, însănătoşire” şi „căderea înaintea feţei lui Dumnezeu”. Aici este vorba de căderea înaintea lui Dumnezeu biblică. Căderea înapoi, mijlocită de un om prin punerea mâinilor, atingere sau ceva asemănător, lipseşte total în Biblie.
Evaluări
Înfăţişarea „căderii în Duhul”, aşa cum ea se întâlneşte în cercurile carismatice, nu este sprijinită de Biblie. De aceea se pune întrebarea, cum trebuie înţeleasă această înfăţişare. Ea se poate explica prin aceea că oamenii se lasă uşor influenţaţi. Într-o mulţime mare de oameni ea poate cuprinde întreaga mulţime.
Este însă şi o altă explicaţie, care este deosebit de îngrijorătoare. Apariţia căderii este cunoscută în hinduism. Acolo ea este denumită Shakti Pat. Fostul hindu rabinul Maharaj descrie în cartea sa[1] această noţiune în felul următor:
Shakti Pat, „o noţiune folosită prin atingerea printr-un guru – în mod deosebit cu mâna sa – pe fruntea adoratului, ceea ce dă naştere la efecte supranaturale. Shakti înseamnă de fapt, „putere, tărie”, şi în formularea Shakti Pat guru devine canalul forţei primare, al forţei cosmice, care stă la baza universului şi care este întruchipată de zeiţa Shakti – soţia lui Shiva. Ca efect supranatural al lui Shakti prin atingerea făcută de guru, adoratorul poate cădea la pământ sau el poate vedea o lumină strălucitoare şi poate avea experienţa unei iluminări lăuntrice sau o altă experienţă sufletească mistică.” Aici se are a face cu un medium. Un medium este cineva care dă mai departe forţe ale duhurilor rele.
Maharaj relatează în aceeaşi carte că el a dat oamenilor „Shakti Pat” abia la vârsta de treisprezece ani. Cu această ocazie arată clar, că Shakti este unul din numele lui Kali. Ea este soţia criminală şi băutoare de sânge a lui Shiva, zeiţa mamă a forţelor, care oferă forţa primară, care curge prin inima universului. În timpul acela era pentru Maharaj un gând palpitant, că el trebuia să devină „canalul” forţei ei.[2]
Căderea în Duhul, aşa cum ea are loc în întrunirile carismatice, nu are absolut nici o bază biblică. Ea este însă cunoscută în hinduism. Forţele, care lucrează acolo, sunt sufleteşti şi foarte probabil oculte.
Tradus de la: Fallen im Geist
Titlul original: „Vallen in de Geest“
Sursa: www.oudesporen.nl
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/caderea-in-duhul-a11674.html
///////////////////////////////////////////
CELE 7 EMOȚII FUNDAMENTALE
Cele 7 emoţii fundamentale (numite şi emoţii de bază) sunt: mânia, frica, bucuria, uimirea, dezgustul, dispreţul şi tristeţea.
Aceste emoţii sunt fundamentale pentru că sunt universale şi pot recunoscute la orice persoană. Dintre cele 7, cea mai “contestată” emoţie universală este dispreţul. Mulţi oameni de ştiinţă şi experţi în expresiile faciale, consideră că dispreţul este mai degrabă o expresie care se exprimă în funcţie de cultura fiecărui popor, dar Paul Ekman a realizat o serie de studii menite să clarifice universalitatea “dispreţului” reuşind să o includă până la urmă în rândul emoţiilor fundamentale.
- Frica
Microexpresia specifică fricii se manifestă prin:
sprâncene ridicate şi apropiate
pleoapele superioare ridicate
pleoapele inferioare încordate
buzele uşor încordate şi întinse orizontal către urechi
- Bucuria (Fericirea)
Microexpresia specifică bucuriei se manifestă prin:
riduri în jurul ochilor
obrajii ridicaţi
muşchii feţei aşezaţi în concordanţă cu ochii
- Tristeţea
Microexpresia specifică tristeţii se manifestă prin:
pleoape inferioare care simulează “căderea”
privire care nu este concentrată pe un punct fix
colţurile buzelor se duc în jos
- Mânia (Furia)
Microexpresia specifică furiei se manifestă prin:
sprâncene apropiate puternic
privire extrem de fixă
încordarea şi apropierea buzelor
- Dispreţul
Microexpresia specifică dispreţului se manifestă prin:
colţul buzelor încordat şi ridicat doar pe o parte a feţei
- Dezgustul
Microexpresia specifică dezgustului se manifestă prin:
nas încordat şi ridicat, mişcare care îi provoacă riduri nasului
buza superioară ridicată
- Uimirea
Microexpresia specifică umirii se manifestă prin:
sprâncenele ridicate
ochii larg deschişi
gura deschisă
https://gesturisimicroexpresii.weebly.com/cele-7-emo539ii-fundamentale.html
//////////////////////////////////////////
IMPORTANȚA MICROEXPRESIILOR LIMBAJULUI TRUPULUI
Tehnica de „citire” oameni este folosit în mod frecvent. De exemplu, ideea de oglindire a limbajului corpului pentru a ușura comunicarea este frecvent utilizată în timpul situațiilor de interviu.
Limbajul corpului poate arăta sentimentele altor persoane, care lucrează în schimbul de alte persoane. Oamenii care au un limbaj al corpului ușor de descifrat își pot dezvălui sentimentele și gândurile. Este important de reținut că unii indicatori de emoție (de exemplu, zâmbetul sau râsul atunci când fericit, încruntarea sau plânsul atunci când trist) sunt în mare parte universale. Cu toate acestea, în 1990 Paul Ekman a extins lista sa de emoții de bază, inclusiv o gamă largă de emoții pozitive și negative. Nu toate din cele care sunt codificate în mușchi faciali.
Semnalele limbajul corpului pot avea un alt scop decât comunicarea. Semnalizatorii clarifică semnalele pentru a indica originea biologică a acțiunilor lor. Comunicarea verbală necesită, de asemenea, limbajul corpului pentru a arăta că persoana cu care vorbim ascultă ceea ce vorbim. Aceste semnale pot consta în contactul cu ochii și înclinarea capului pentru a arăta că înțelegem ce a vrut să spună interlocutorul. Alte exemple ar include: căscatul (somnolența) arată lipsă de interes pentru subiectul conversației. Artiștii de pantomimă utilizează aceste tehnici de a comunica spectacole întregi fără a spune niciun cuvânt.
În cunoaşterea emoţiilor umane interpretarea microexpresiilor faciale reprezintă un aspect relevant, dar nu suficient, trebuind să fie completată cu interpretarea psihologică a acestora şi înţelegerea mecanismelor de apărare care le-au determinat. De altfel, nu trebuie pierdut din vedere un aspect important: există substanţe psihotrope care pot altera sau bloca reacţiile emoţionale, iar interpretarea devine, în acest caz, irelevantă. Spre exemplu, valiumul sau alte substanţele inhibitoare ale sistemului nervos precum distonocalmul, blochează răspunsul emoţional, operaţiile estetice pe bază de botox paralizează muşchii feţei, făcând astfel imposibilă interpretarea expresiilor.
Indicatorii comportamentali din viaţa de zi cu zi au un conţinut ridicat de informaţie pentru a descifra gândurile celorlalţi. Astfel, felul în care cineva îşi mişcă picioarele, mâinile sau ochii spune multe despre dispoziţia şi intenţiile sale, arătând dacă se simte dominant sau supus, preocupat sau plictisit.
Modul în care zâmbeşte poate arăta dacă este într-adevăr fericit sau se preface, dacă spune adevărul sau este anxios.
75 expresii faciale
Ca să-i citeşti pe ceilalţi dintr-un simplu gest, poţi fi atent la:
- Zâmbet – un zâmbet autentic aduce cu sine formarea ridurilor în exteriorul ochilor. În broşurile corporaţiilor întâlneşti zâmbetul sigilat, favoritul oamenilor de afaceri: buzele rămân împreună în timp ce colţurile gurii se distanţează, iar rezultatul este o linie lungă care traversează faţa şi o puternică senzaţie că nimeni nu poate şti ce se petrece în mintea persoanei respective.
- Gestul de α-şi şterge ochii – o aparentă tentativă de a îndepărta o impuritate din ochi poate fi un semn că persoana este tristă.
- Privitul peste ochelari – este un gest de înfruntare, specific unei persoane care încearcă să te domine.
- Căscat – oamenii casc atunci când sunt plictisiţi, când trec de la o activitate la alta (căscatul tranzitoriu), dar şi atunci când sunt stresaţi (s-a observat chiar şi la sportivii olimpici).
- Mângâiatul părului – Când oamenii se simt nesiguri, deseori îşi mângâie părul. Aceste acţiuni vin din copilărie când mamele îi mângâiau pe păr ca să îi liniştească.
- Datul din cap – dacă eşti într-o conversaţie şi interlocutorul dă încet din cap, îţi poţi continua liniştit ideile: este un semn că nu doreşte să te întrerupă. În schimb, când acest gest este făcut rapid, ascultătorul arată că înţelege ce spui, te susţine, dar ar vrea să adauge şi el ceva.
- Strângerea mâinii – o persoană care îţi strange mâna cu putere este dornică să îţi arată că este una încrezătoare şi dominantă. În schimb, o persoană care oferă “o mână moartă” este una introvertită, care nu este interesată de interacţiune.
Când ai emoţii, te dai de gol prin faptul că:
tuşeşti din senin – când oamenii devin anxioşi, simt deseori un fel de mâncărime în gât care îi face să tuşească.
clipeşti des – clipitul este un indicator ocular al anxietăţii.
înghiţi cu greutate
îţi muşti unghiile sau buzele
fumezi sau mesteci gumă – acest fapt este evident din cantitatea de gumă pe care o mestecă antrenorii şi managerii unei echipe în timp ce urmăresc un meci.
https://gesturisimicroexpresii.weebly.com/limbajului-trupului.html
////////////////////////////////////////
”Teologia trupului pentru adolescenți!”
O nouă sesiune (a IV-a) din Programul video-catehetic ”Teologia trupului pentru adolescenți!”.
A fost încă o seară minunată și rodnică în care ne-am concentrat pe conceptul general de obiceiuri și cum se formează ele.
Spicuim printre discuțiile cauzate de materialele vizionate:
”Important ar fi să ne concentrăm pentru a folosi obiceiurile ca motor pentru a ne împlini adevărata noastră identitate ca persoane umane, create după chipul lui Dumnezeu pentru relații de iubire și destinate să ajungă în Paradis.“
”O persoană virtuoasă este o persoană puternică și sănătoasă în ceea ce privește umanitatea ei.”
”Potrivit lui Aristotel un om virtuos este un om care alege în mod spontan binele!”
”Ce au în comun un atlet medaliat cu aur, un pictor demn de ai fi expuse lucrările într-un muzeu și un elev premiant? Este același lucru pe care îl au în comun un chitarist rock, un actor ce a câștigat un Premiu Oscar sau un campion la Jocurile video. Pentru a deveni ceea ce și-au dorit au trebuit să exceleze în munca lor și să exerseze din greu.”
”Practicarea virtuții ne face liberi și fericiți. Nu vom fi mai liberi și mai fericiți decât atunci când facem ce este bine, deoarece pentru aceasta am fost creați.”
”Dacă nu cultivăm viața noastră cu virtuți, apar (buruienile) viciile și ce este și mai grav e că ele ne subjugă ne fac sclavi.”
La final, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne urăm:
”Spor la virtuți (unele sunt daruri care trebuiesc cerute în rugăciune și se primesc în comuniunea cu Dumnezeu)!” și ”La cât mai multe obiceiuri bune!”
https://parohiaandreimuresanu.ro/programul-video-catehetic-teologia-trupului-pentru-adolescenti/#more-7911
////////////////////////////////////////
Limbajul trupului- Cum să faci o impresie bună și să fii mai convingător
Autori: Max A. Eggert
Traducere de Irina Brateș
Adesea, oamenii una spun și alta gîndesc, dar, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu știu „să citească printre rînduri”. În mod uimitor, cercetările științifice arată că 70% din comunicare este nonverbală. Iar dacă vrei să fii convingător, să-ți dezvolți competențele de relaționare și să faci impresie bună, cartea lui Max A. Eggert este o lectură obligatorie. Psiholog cu vastă experiență în perfecționarea abilităților de comunicare interpersonală, autorul ne arată cum să înțelegem complexitățile limbajului trupului și cum să-l folosim pentru a ne valorifica la maximum toate relațiile atît în viața personală, cît și în cea profesională. Fiindcă oricine poate deveni fluent în această „limbă universală” dacă exersează suficient de mult și conștientizează rolul esențial pe care îl au gesturile și mimica în transmiterea mesajelor noastre. O lectură esențială pentru a înțelege ce gîndesc oamenii cu adevărat și a deveni expert în comunicarea eficientă!
„Max este psiholog în domeniul managementului internaţional şi are darul de a face ca aspectele complexe ale comportamentului uman să fie uşor de înţeles şi relevante pentru afaceri.” (Financial Times)
Percepția și primele impresii • Limbajul trupului pentru competențele de relaționare • Limbajul trupului pentru încredere în sine • Limbajul trupului și influența personală • 75 de semne ale limbajului trupului și ce ar putea însemna acestea
Despre autori
Max A. Eggert (autor)
Max A. Eggert este psiholog-şef la Transcareer, o firmă internaţională de consultanţă în psihologia managerială. I s-au luat adesea interviuri la televiziune, radio şi în presa scrisă, atît în Europa, cît şi în Australia. Activitatea şi lucrările sale publicate au fost recenzate în reviste şi în mass-media de specialitate. A ţinut prelegeri la universităţi de prim rang, precum şi numeroase conferinţe profesionale de marcă.
Max a studiat mai întîi teologia, pregătindu-se pentru o carieră în domeniul religios, apoi, datorită interesului său pentru oameni, s-a specializat în psihologie şi relaţiile de muncă. Unele dintre cărţile sale se află pe listele de lecturi recomandate ale universităţilor din Londra, Sydney, Harvard, Westminster şi Sussex.
Căsătorit cu Jane, împreună cu care are patru copii, Max şi familia sa locuiesc la Bondi Beach, Australia, şi, ca preot anglo-catolic, bucuria şi mîndria lui sînt reprezentate de faptul că face parte din cercul pastoral al bisericii St Mark’s din Granville, Arhidieceza din Sydney. Atunci cînd nu scrie, nu oferă consultaţii sau consiliere, celelalte mari pasiuni ale sale sînt să-l călărească pe pursîngele său, Zeus, să-şi plimbe cîinii, Daisy şi Bana, să încerce să-şi împiedice pisicile – Solomon, Sheba şi Pierre – să distrugă suvenirele din porţelan şi să constate cum nu reuşeşte s-o împiedice pe Mary, papagalul său Eclectus, să folosească înjurături.
Max poate fi contactat la Max@transcareer.com.au şi vei descoperi mai multe despre activitatea sa la adresa www.transcareer.com.au
/////////////////////////////////////
ONU ne pregătește Contractul social global – bazat pe inteligența artificială- Stalin a fost mic copil! Statul mondial anunță era colectivismului global.
În urmă cu peste doi ani am atras atenția pentru prima dată asupra pactului OMS privind pandemia, urmat de RSI. Recent v-am informat cu privire la intențiile de restricționare a libertății ale Pactului ONU pentru viitor. Acum consider că este de datoria mea să vă atrag atenția asupra unui alt nou dictat al globaliștilor: ONU lucrează la o nouă Declarație a Drepturilor, la Contractul Social Global. Bazat pe inteligența artificială.
Acest fapt ridică unele întrebări: Am susținut noi vreodată că avem nevoie de așa ceva? De ce ONU, în cooperare cu statele sale membre, prescrie un contract social global? De ce are toată lumea nevoie de noi reguli pentru a se comporta cu sine și cu lumea? Ce este planificat de fapt?
Este planificat un nou contract social bazat pe inteligența artificială
Să începem cu motivul. Doctrina ONU este explicată rapid: Numai statul mondial ne poate salva de la decăderea omenirii, iar suveranitatea statelor naționale, drepturile fundamentale și democrația ar fi nevoie să cedeze locul respectivului stat!
Pentru a salva planeta, aceasta ar fi necesar să fie reconstruită pentru o epocă a iluminismului global. Fără nicio urmă de megalomanie, ONU descrie planul destinat lumii viitorului pe 255 de pagini în documentul UN 100 – Remaking the World towards an Age of Global Enlightenment (ONU 100 – Remodelarea lumii către o epocă a iluminismului global). Aceste 255 de pagini nu sunt un plan secret; intențiile lor sinistre sunt clare pentru toată lumea. Numele ONU 100 sugerează că Iluminismul global este legat de cea de-a 100-a aniversare a ONU, în 2045. Contractul social global urmează să fie pus în aplicare până în 2045.
Speranța că ONU se va fi desființat până atunci este o iluzie deșartă. Ar fi mai bine să îl desființăm acum, când, conform înseși doctrinei ONU, umanitatea se află deja pe marginea prăpastiei.
Iată ce spune planul
Contractul social despre care vorbim aici datează de la Jean-Jacques Rousseau, un filozof politic francez care a publicat ideea sa de contract social în 1762, în plin Iluminism francez. Rousseau susținea că nicio persoană nu are dreptul de a exercita o autoritate naturală asupra altora. El a propus un acord, prin care toți oamenii să renunțe la libertatea lor naturală pentru a crea o voință comună (volonté générale), care, la rândul său, ar reprezenta statul suveran.
Cu ajutorul inteligenței artificiale (IA), ONU dorește acum să rescrie contractul social, și ca acesta să fie valabil pentru toți locuitorii planetei. Este vorba despre planul de a institui un stat global bazat pe pilonii IA.
Unele componente-cheie ale acestui plan sunt:
„Contractul social pentru era IA este un proces pe termen lung al tuturor activităților celor implicați. De exemplu:
Crearea unui sistem de monitorizare și evaluare a guvernelor, întreprinderilor și persoanelor fizice (pe baza contribuției acestora la respectarea normelor, standardelor, valorilor comune și legilor internaționale privind onestitatea, transparența, răspunderea și responsabilitatea).
Recunoașterea contractului social pentru era IA de către Organizația Națiunilor Unite, guverne, întreprinderi, societatea civilă și comunitatea internațională a IA.
Realizarea unei Convenții a Organizației Națiunilor Unite privind inteligența artificială care să angajeze guvernele și alte părți să adere la norme și standarde internaționale pentru protejarea drepturilor în era inteligenței artificiale.”
Este important să reținem în acest moment că termenul de societate civilă nu se referă la noi, cetățenii, ci la organizațiile neguvernamentale (ONG-urile) neeligibile, legitimate în mod nedemocratic și la controlul acestora asupra percepțiilor tuturor cetățenilor. Sau am ales vreodată Greenpeace, activiștii pentru climă ori pe Soros pentru a ne spune ce să facem și ce să nu facem? Să ținem cont aici de termenii „supraveghere” și „obligație”. Pentru că întregul document constă în ordine pentru umanitate.
„Contractul social pentru era inteligenței artificiale urmărește să creeze o societate în care fiecare este implicat în politică, administrație, afaceri, întreprinderi și industrie. Contractul social pentru era IA pune accentul pe creativitate, inovare, filantropie și respect reciproc. Acesta susține dreptul la libertate și accesul la internet în întreaga lume.
Pe scurt, Contractul social pentru era IA urmărește o lume în care toți sunt recunoscuți și apreciați și în care toate formele de guvernare aderă la un set de valori și sunt responsabile și transparente. Este o lume în care provocările globale sunt abordate prin acțiune și responsabilitate colectivă.”
La prima vedere, această descriere a contractului social pentru era IA pare să pună accentul pe obiective benefice și dezirabile, precum creativitatea, inovarea, filantropia și respectul reciproc. Ea subliniază importanța libertății pe internet și a accesului fără restricții, ceea ce ar putea fi înțeles inițial ca protecția și promovarea libertăților personale. O ridicare din ruine. Dar o privire mai atentă și un ochi critic dezvăluie o abordare complet colectivistă, care urmărește să restrângă libertățile personale în favoarea unui control social atotcuprinzător.
Iată câteva puncte care susțin această interpretare:
Participarea colectivă: Contractul social cere ca toate domeniile societății, cum ar fi politica, administrația, afacerile, întreprinderile și industria să fie implicate – în termeni simpli, e obligatoriu să fie implicate.
Acțiune colectivă și responsabilitate: accentul pus pe acțiunea colectivă pentru a face față provocărilor globale indică o lume în care libertățile și drepturile personale sunt restricționate masiv, dacă nu chiar abolite, în favoarea unei abordări colectiviste controlate la nivel central.
Libertatea pe internet: Termenul de libertate pe internet este un concept aproape aberant, deoarece nu pune accentul pe libertatea persoanei în acest context, ci mai degrabă pe o formă controlată de libertate, modelată de interese și valori colective și se bazează pe adevărurile pe care internetul este încă autorizat să le ofere. Acest tip de libertate este, de asemenea, determinat de reguli și norme colective și nu de drepturi și aspirații personale.
Responsabilitate și transparență: deși acești termeni sună bine, într-un sistem colectivist ei conduc la monitorizarea și controlul fiecărei acțiuni personale, pentru a se asigura că aceasta este conformă cu normele colective. Aceasta duce la o desființare completă a vieții private și a autonomiei personale.
Colectivismul IA în locul persoanei
Pe scurt, contractul social pentru era inteligenței artificiale este un model care, sub pretextul creativității, inovației și libertății, creează de fapt un cadru în care libertățile personale sunt restricționate în mod semnificativ, dacă nu chiar complet, pentru a se atinge obiectivele colective. Scopul este colectivismul clasic, adică un principiu de organizare socio-politică care se opune persoanei. Acesta se bazează pe presupunerea că, atunci când oamenii acționează în interes propriu, ei nu se comportă neapărat într-un mod care să fie în interesul grupului în ansamblu (statul). Centrarea asupra propriei persoane este necesar, prin urmare, să fie înlocuită cu centrarea pe grup, eventual prin măsuri educative și coercitive (nudging); persoana este necesar să fie subordonată grupului (colectivului). Ideologiile politice ale colectivismului includ în special comunismul, socialismul și fascismul corona.
Scopul final al ONU este de a institui un stat mondial globalizat, controlat de dreptul privat, pe pilonii inteligenței artificiale.
Acest obiectiv urmează să fie realizat cu ajutorul digitalizării, centralizării și supravegherii globale.
La pagina 21 a documentului în cauză, citim:
„II Principii
O aplicare cuprinzătoare și adecvată a IA în politică, administrație, societate și afaceri poate crea o democrație inteligentă. Contractul social pentru era IA creează o platformă pentru o societate democratică inteligentă și un nou lanț global de aprovizionare, Lanțul de aprovizionare 2020. În calitate de cadru pentru societatea din era IA, contractul social pentru era IA se bazează pe un echilibru al puterii între guverne, întreprinderi, societatea civilă, persoane și asistenții IA. Contractul social pentru era IA este un angajament de a proteja proprietatea, valorile comune și normele colective.
IA este necesar să respecte drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi demnitatea umană, statul de drept și protecția vieții private.
Sistemele de inteligență artificială ar fi necesar să fie analizate din perspectiva mai multor părți interesate, atât pentru fiecare persoană, cât și pentru societate în ansamblu.
Contractul social pentru era inteligenței artificiale reprezintă fundamentul unei dezvoltări durabile și incluzive, pentru o comunitate globală echitabilă, justă și prosperă. Acesta este conceput pentru a pune bazele unei economii centrate pe om și a creării unui ecosistem de IA, date și internet demn de încredere, pentru muncă și viață.
Contractul social pentru era IA ar fi necesar să fie transparent, responsabil și să respecte standarde bazate pe politici fiabile fundamentate pe date. Parametrii de date ai Obiectivelor de dezvoltare durabilă ale ONU și parametrii de mediu, sociali și de guvernanță (ESG) ai Forumului Economic Mondial ar fi necesar să ofere cetățenilor și organizațiilor date fiabile, care să permită luarea unor decizii politice în cunoștință de cauză.”
Prin urmare, contractul social pentru era IA ar fi necesar să fie transparent și responsabil, bazat pe standarde susținute de date de încredere. Cu toate acestea, utilizarea parametrilor de măsurare a datelor din cadrul Obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) ale ONU și a definițiilor ESG ale Forumului Economic Mondial ca bază pentru deciziile politice indică faptul că inteligența artificială și politicile rezultate sunt puternic aliniate la aceste obiective globale specifice. Cu titlu explicativ, parametrii de măsurare a datelor se referă la metodele de măsurare autodefinite utilizate de ONU și de FEM pentru a verifica dacă obiectivele pe care le-au stabilit sunt atinse.
Această aliniere are următoarele rezultate:
Valabilitatea exclusivă a ODD-urilor și a metricilor ESG: Prin instruirea inteligenței artificiale cu privire la metricile ODD și ESG, se stabilește implicit că numai aceste date și obiective sunt recunoscute ca fiind adevărate și relevante. Alte perspective sau surse alternative de date sunt atunci considerate mai puțin fiabile sau neadevărate.
Baza unilaterală pentru luarea deciziilor: deciziile politice sunt luate pe baza acestor parametri specifici. Asta va duce la ignorarea sau respingerea deciziilor neconforme cu ODD-urile sau cu parametrii ESG. Și va limita semnificativ diversitatea opiniilor și a soluțiilor.
Dominația standardelor globale: Accentul pus pe metrici și standarde de date globale duce la dispariția diferențelor etnice, culturale sau religioase din țările din întreaga lume.
Controlul peisajului informațional: pe măsură ce inteligența artificială și orientările politice se bazează pe aceste metrici specifice de date, crește controlul asupra peisajului informațional. Datele care nu îndeplinesc standardele sunt etichetate ca fiind nedemne de încredere (dezinformare! incitare! discurs instigator la ură!), ceea ce conduce la un control monopolist și global asupra cunoașterii și adevărului.
Restricționarea discursului politic: Prin concentrarea deciziilor politice asupra ODD-urilor și a parametrilor ESG, spațiul pentru discursuri politice alternative și abordări inovatoare este îngrădit. Măsurile politice care nu sunt în concordanță directă cu acești parametri sunt marginalizate. Deciziile luate de cetățenii suverani, de exemplu, în cadrul unei democrații directe, nu mai sunt luate în considerare.
Dar asta nu este tot! Continuăm la pagina 22:
„Responsabilitate: persoanelor le este interzis să se implice în comportamente dăunătoare societății, cum ar fi pirateria informatică, răspândirea dezinformării sau a urii online. Persoanele fizice este necesar să contribuie la binele comun prin plata impozitelor corespunzătoare și prin furnizarea de informații personale importante (cu protecția adecvată a vieții private), cum ar fi în cazul colectării datelor de recensământ și al alegerii funcționarilor publici.”
Accentul pus pe binele comun și cerințele de divulgare a informațiilor personale conduc la o situație în care libertățile personale sunt din nou restricționate masiv în favoarea intereselor colective. Acest fapt promovează o cultură a supravegherii și a controlului, în care persoanele își pierd autonomia și capacitatea de a acționa liber și independent. Cerința de a furniza informații personale importante, în special în ceea ce privește colectarea datelor de recensământ și alegerea funcționarilor publici, este, de asemenea, o încălcare masivă a vieții private. În ciuda trimiterii la protecția adecvată a datelor, există încă riscul ca aceste date să fie utilizate în mod abuziv sau să nu fie protejate în mod adecvat. Iar asta creează un climat de supraveghere și de neîncredere.
Ceea ce ar fi, de asemenea, nou în istoria omenirii este faptul că un stat mondial le ordonă oamenilor ce pot spune și face. În mod inevitabil, se pune întrebarea cum și cine execută aceste dictate? Polițistul binevoitor Müller din satul vecin sau mai degrabă roboții de luptă și dronele nemiloase ale unei armate globale, susținute de inteligența artificială SDG?
Niciun băț fără morcov
Bineînțeles că statul global vrea să recompenseze supușii bine-crescuți! Deschidem pagina 94:
„Sistemul de recompense sociale (SBS)
Acest sistem ar oferi cetățenilor o modalitate de a-și urmări contribuțiile la societate, iar societății de a recunoaște respectivele contribuții.
Sistemul ar recompensa aderența cetățenilor la norme, precum angajamentul și contribuțiile inovatoare și creative. Acesta este în contrast puternic cu sistemul de credit social din China – în esență, un mecanism de control al statului. Bazat pe un sistem de tip blockchain, SBS nu ar fi influențat de guvern și nu ar fi accesibil acestuia. Recompensele ar fi acordate de organizații neguvernamentale, orientate către societatea civilă.
Sistemul servește la recunoașterea cetățenilor, pentru contribuția lor la societate. Măsurile punitive sunt interzise. SBS ar permite, de asemenea, cetățenilor să evalueze liderii instituțiilor de stat, guvernelor, organizațiilor neguvernamentale și întreprinderilor pentru contribuția lor la societate.”
Acest sistem de recompensare socială este una dintre cele mai mari linii directoare ale conceptului prezentat. Noi, oamenii, este necesar să fim educați pentru a deveni cetățeni ascultători. Nu prin constrângere, ci prin nerecompensarea neascultării, ceea ce este echivalent. Sistemul amintește de câinii pavlovieni dresați să manifeste anumite comportamente pentru a primi recompense. Mecanismul îi lipsește de putere pe cetățeni și îi reduce la statutul de participanți care se conformează sistemului, care acționează în conformitate cu reguli prestabilite, în loc să acționeze liber și autodeterminat.
Este logic ca ONU să se pronunțe împotriva unui sistem național de credit social precum cel din China și chiar să îl condamne. De ce? Pentru că, așa cum am explicat în articolul despre Pactul ONU pentru viitor, suveranitatea națională urmează să fie abolită. Controlul nu mai este național, ci global!
Chiar dacă recompensele sunt acordate de organizații neguvernamentale orientate către societatea civilă, controlul și monitorizarea constante rămân în vigoare. Independența acestor organizații este necesar să fie pusă sub semnul întrebării, deoarece, în cele din urmă, și ele au de respectat anumite standarde și așteptări (SDG/ESG) pentru a fi recunoscute. Practic, ele este necesar să fie conforme cu sistemul. Și întreb din nou: când am ales noi etichetele climatice pe post de nouă forță de poliție? Noapte bună!
O persoană, un stat mondial, o IA!
Suntem în pragul celei mai întunecate epoci din istoria omenirii. Contractul social global bazat pe SDG-ESG-IA instituie un colectivism global, statul mondial, față de care toți predecesorii săi au fost o petrecere de ziua copilului. Nu va mai exista un zid surmontabil precum cel din Berlin. Controlul și supravegherea vor fi globale – fără ascunzișuri.
Acest guvern mondial vrea să pună capăt suveranității tuturor statelor naționale. Suveranitatea statului este condiția necesară pentru suveranitatea poporului. Și numai un popor suveran își poate păstra drepturile fundamentale.
Elveția își prețuiește tradițiile sale de democrație directă, libertate și responsabilitate personală. Un sistem care se bazează pe obiective colective și suprimă opiniile și libertățile personale contrazice în mod fundamental aceste valori. Nicio persoană înzestrată cu rațiune și bun-simț nu-și poate dori un astfel de sistem, care suprimă diversitatea de opinii, libertatea de alegere și autonomia personală. Un guvern mondial bazat pe inteligența artificială ar submina însuși miezul valorilor noastre. Ar pune deciziile și puterea în mâinile unor birocrați autopropuși, care nu numai că sunt departe de nevoile și aspirațiile personale ale cetățenilor elvețieni, dar al căror scop principal este de a-și servi propriile interese.
Din acest motiv, planul pentru un nou contract social bazat pe inteligența artificială poate fi descris doar ca o prostie delirantă. Este absurd. Guvernele care îl susțin au abandonat nevoile și valorile reale ale cetățenilor lor și lumea reală, delegitimându-se astfel. Nici măcar din punct de vedere juridic formal, o delegație elvețiană nu poate fi de acord cu astfel de eforturi colectiviste ale ONU și ale FEM. Aceasta se datorează faptului că o tranziție către un astfel de sistem ar necesita modificări fundamentale ale Constituției federale, care să fie făcute într-un stadiu incipient, prin procese democratice și cu implicarea populației. Când începe trădarea?
Iată motivul pentru care lansăm astăzi un avertisment: nu vom permite niciodată globaliștilor nebuni să ne distrugă viețile și viitorul copiilor și nepoților noștri. Nu vom permite niciodată birocraților și tehnocraților nealeși să pună în aplicare agenda lor inumană în Elveția. Și nici nu vom permite să fim patronați de guvernul nostru, care, în cel mai bun caz, nu știe ce face sau, mai probabil, se supune orbește globaliștilor care îl asigură că rămâne la putere. Iată cum merg treburile atunci când ați internalizat cu succes îndoctrinarea conștientă încă de la vârsta grădiniței. Ceea ce a funcționat în copilărie, funcționează evident și mai târziu, inclusiv în clasa politică. Dar funcționează și în marile corporații și în administrație.
Vom lupta cu hotărâre împotriva globaliștilor, cu toate mijloacele pe care le avem la dispoziție. Vom apăra diversitatea umană. Un contract social bazat pe inteligența artificială nu este viziunea noastră. Inteligența artificială nu este salvarea noastră. Iar ONU nici atât.
Încă mai putem împiedica apariția statului mondial și, astfel, putem preveni subjugarea socială globală. Dar fereastra de oportunitate se închide rapid.
Autor: Nicolas A. Rimoldi
Citiți și:
Cenzură planetară: ONU cere guvernelor lumii să „pună capăt libertății de exprimare” pentru a „combate dezinformarea”!
Dar cine este Klaus Schwab, noul consort al ONU? (II)
/////////////////////////////////////
Digitalizarea și transumanismul – pregătesc omenirea pentru venirea lui antichrist
Autorul de cărți și savantul Yuval Harari a declarat că actualmente știința se preocupă de „piratarea” omului. Ce a avut el în vedere și ce urmări pentru lume va avea această „piratare”?
Yuval Noah Harari
Oamenii care cred în Dumnezeu și denunță aceste idei progresiste de cele mai multe ori sunt învinuiți că ar fi adepții „teoriei conspirației”, conform căreia există un grup de persoane (așa-numita „elită ocultă”) care urmărește să dobândească o putere totală asupra întregii lumi. Acest grup de oameni urmărește să execute un control total asupra omenirii, să conducă viața particulară a fiecărei persoane și să distrugă liberul ei arbitru. Credincioșii consideră că veriga principală din acest proces este digitalizarea și nu sunt de acord cu ea. Să ne amintim protestele orientate împotriva numerelor de impozitare, a documentelor electronice, a pașapoartelor biometrice, a pașapoartelor de vaccinare. Nu întotdeauna cei care au ieșit împotriva digitalizării puteau să-și argumenteze coerent poziția, nu întotdeauna se comportau decent, ceea ce a dus deseori la învinuirea lor de „obscurantism” și „ignoranță medievală”. Însă s-a constatat că multe dintre temerile lor au fost îndreptățite.
„Piratarea” omului și senzorul biometric
Cu puțină vreme în urmă, consilierul lui Klaus Schwab, expert al Forumului economic mondial (FEM), autor al mai multor cărți, futurolog, istoric, homosexual convins, Yuval Harari a relatat că în scurt timp omenirea va trece la o digitalizare totală, „când absolut totul va fi monitorizat”. Conform spuselor lui, „este momentul acordului pentru o urmărire totală nu doar într-o societate totalitară, dar și în una democrată”, iar însăși „urmărirea omului va fi nu doar una exterioară, dar și subcutanată”. Sarcina lui Harari și a adepților lui este de a-l „pirata” pe om și de a înțelege „ce se petrece în interiorul lui”, să înțeleagă ce îl mișcă pe om.
„În urma noastră se află două revoluții – revoluția științelor IT și revoluția științelor biologice. Ele au existat separat, însă acum se contopesc în una singură. Ele se unesc într-un oarecare senzor biometric. Este un obiect, este un dispozitiv, este o tehnologie care convertește datele biologice în date digitalizate. Aceste date vor fi procesate de computer și ne vor oferi posibilitatea să monitorizăm oamenii în mod subcutanat”, a spus Harari.
Expertul FEM afirmă că trecerea datelor biometrice în date digitalizate va deschide poarta pentru înțelegerea oamenilor chiar mai bine decât se pot înțelege ei singuri. În același timp, el trece sub tăcere cine anume se va afla după această poartă și cine „va înțelege mai bine”. Harari este sigur că o astfel de „înțelegere” va permite omului să se cunoască mai bine pe sine însuși și să-și identifice mai repede personalitatea, hobby-urile și chiar apartenența la gen.
„Eu deseori aduc pilde din propria viață: am înțeles că sunt gay doar când am împlinit 21 de ani. Sunt încă nedumerit cum am putut trece cu vederea acest aspect la vârsta de 15-16 ani? Am trecut cu vederea ceva foarte esențial pentru mine. Pe când în zilele noastre sau peste 5 sau 10 ani algoritmul de la Microsoft sau de la Amazon, sau de la guvern va depista acest aspect la vârsta de 12-13 ani. Ei voi monitoriza ceea ce se petrece în capul vostru”, spune Harari.
El trece însă sub tăcere ce se va petrece în continuare. De pildă, ce se va petrece cu persoana dacă algoritmul îi va spune că este gay, iar el nu va fi de acord cu aceasta? Cu atât mai mult dacă algoritmul va fi de la guvern. Nu este greu de găsit răspunsul. Anume din aceste considerente Harari este sigur că la începutul veacului al XXI-lea „cea mai mare parte a populației este inutilă pur și simplu”, deoarece „viitorul aparține dezvoltării a unui tot mai mare număr de tehnologii, pe când majoritatea oamenilor nu aduc nicio contribuție la aceasta”. Un singur folos pe care îl aduc oamenii „de prisos” sunt datele lor personale care „sunt folosite pentru a «pirata» omenirea și a antrena inteligența artificială”, ceea ce îi va permite „să previzualizeze alegerile oamenilor mai bine decât o pot face ei înșiși, să le manipuleze sentimentele, să ia în locul lor deciziile”.
Oare nu despre aceasta vorbesc oamenii credincioși care se pronunță împotriva digitalizării totale, și anume că inteligenta artificială va lua decizii în locul lor? Interesant este faptul că trigger pentru o astfel de „revoluție decisivă”, conform afirmațiilor lui Harari, a devenit covidul care i-a convins pe oameni să accepte „legalizarea urmăririi biometrice totale”. Și această menționare a covidului nu este întâmplătoare.
Covid, război, foame – ce au în comun?
Esența constă în faptul că în conformitate cu „teoria conspirației”, „elita mondială conducătoare” poate căpăta putere asupra omenirii doar în cazul distrugerii tuturor normelor democrației, valorilor religioase tradiționale și a înțelegerii locului omului în lume. Viața oamenilor se dorește să fie redusă la o existență pur animalică, când fiecare ar gândi doar la cum să supraviețuiască, suplimentar ar transmite benevol controlul asupra sa conducerii statului sau celor care exercită această putere.
Pentru aceasta este nevoie de trei triggeri societali: epidemia, războiul și foamea. Primul din ei a devenit covidul. Aduceți-vă aminte ce se spunea chiar de la începutul acestei crize, când oamenii nu erau lăsați să iasă din case, când se interzicea deplasarea pe străzi, erau închise școlile, birourile și întreprinderile, când a fost introdusă vaccinarea obligatorie, când au permis verificarea statutului de vaccinare în situații care nu aveau nicio legătură cu aceasta etc.
Actualmente se desfășoară războiul Rusiei împotriva Ucrainei, Israelul duce război împotriva Palestinei, Turcia a început război împotriva Siriei, Grecia se pregătește de război împotriva Turciei, China intenționează să lupte cu Taiwanul, SUA poate începe război cu China, Azerbaidjan și Armenia etc. Pe acest fundal are loc pregătirea conștiinței maselor pentru inevitabilitatea foamei și a problemelor privind sursele energetice. Această pregătire reprezintă un semnal că se intenționează un deficit de alimente, tot așa precum epidemia de covid, la timpul său, a fost planificată și prezisă. Cu ajutorul unor manipulări deloc complicate și distructive, problemele legate de alimentație și apă devin tot mai reale. De exemplu, situația din Franța poate duce la un deficit de lapte, iar locuitorii din Liban deja așteaptă în rânduri lungi și „ofensatoare” la pâine din cauza deficitului acestui produs. În Olanda administrația va închide 11.200 de ferme (20% din numărul total de gospodării) pentru atingerea obiectivelor climaterice, ceea ce va duce la probleme serioase nu doar în ramura agricolă (fermierii olandezi consideră că aceasta va ucide ramura și va duce la înrobirea deplină a omenirii), dar și la insuficiență de produse într-o bună parte a Europei.
Cu alte cuvinte, toate cele trei puncte de pornire – pandemia, războiul și foamea – sunt activate și, cu ajutorul lor, până în anul 2030, „elitele mondiale” vor încerca realizarea următoarelor obiective:
– introducerea sistemului de creditare socială și de carbon;
– dronele, identificarea persoanelor și senzorii de mișcare (telefoanele mobile);
– vaccinurile obligatorii;
– normarea / raționalizarea alimentelor și a energiei;
– patentul la semințe și limitarea deplină a produselor alimentare în gospodăria personală (ele, cică, poluează mediul ambiant);
– lichidarea egalității de gen;
– interzicerea medicinii alternative și a metodelor de tratament;
– fertilitatea controlată / controlul reproducerii (depopularea);
– lichidarea banilor cash (cu succes se realizează în Israel unde operațiile financiare în numerar nu pot depăși suma de 3.000 de șekeli);
– normarea energiei și a altor surse naturale;
– anularea proprietății private („Nu veți avea nimic și veți fi fericiți” – așa vorbesc Harari și Schwab);
– a patra revoluție industrială care va face ca BigPharma, BigTech, Internetul lucrurilor, inteligența artificială și valutele digitale vor deveni parte indispensabilă a vieții noastre (nu este întâmplător că una dintre cărțile lui Klaus Schwab se numește „A patra revoluție industrială”).
Credeți că acestea toate sunt science fiction și rodul unei imaginații bolnave? Dacă ar fi așa! Multe din obiectivele declarate deja sunt în proces de realizare, celelalte vor fi implementate într-un viitor apropiat.
Omul-robot: deja s-a început?
Yuval Noah Harari în cartea sa Homo Deus scrie despre „omul nou” care va fi un organism biodigital. Computerul se integrează atât de organic în trupul uman, că va deveni un tot întreg cu el. Aberație? Nu. De pildă, savanții sud-coreeni au elaborat tatuaje electronice care monitorizează starea de sănătate a persoanei (sau urmăresc persoana?). Conform spuselor lor, „acest tatuaj electronic este fabricat dintr-un metal lichid și este unit cu nanotuburi din carbon. Cu ajutorul acestei tehnologii putem măsura electrocardiograma sau biomarcherii sudorii, și îl putem utiliza în calitate de încălzitor termic pentru procedurile fizioterapeutice. În comparație cu dispozitivele premergătoare care erau în formă de plasture, actualmente putem aplica tatuajele nemijlocit pe piele”.
Concomitent, în Israel savanții cresc șoareci în afara procesului natural, adică fără de ovule, fără uter, pur și simplu din celule stem. Scopul unui atare experiment pare a fi destul de logic din punctul de vedere al lui Harari și a lui Schwab. Admitem că acest scop ar fi unul cognitiv (la urma urmei se cunoaște fenomenul natural de partenogeneză, dar, ce e drept, nu la mamifere), însă ne sperie cuvintele rostite de șeful grupului de cercetare care se ocupă de „cercetarea științifică”: „Embrionul este cea mai bună mașină pentru fabricarea de organe și cea mai bună 3D bioimprimantă, noi am încercat să imităm ceea ce face el” și deoarece „sistemul nostru, spre deosebire de uter, este transparent, el poate deveni util pentru modelarea defectelor de la naștere și a implantării embrionilor umani”. În viitor „modelele sintetice ale embrionilor” pot deveni surse pentru transplant.
Putem aduce multe exemple, dar este limpede și așa că astfel de „experimente”, „studii”, nu au nimic comun cu cercetarea științifică obișnuită. Obiectivele și scopul lor este de a subjuga omul și a da posibilitatea unui grup de persoane să obțină o putere nelimitată, iar ființa umană însăși să fie preschimbată în ceva intermediar, ceva între o ființă vie și un robot.
Cine sunt, dar, acești oameni?
Transumanismul și superoamenii
Mentorul și călăuzitorul de idei al lui Yuval Harari, Klaus Schwab, s-a născut în anul 1938 în Germania nazistă. El este un economist cu renume mondial, fondatorul și conducătorul permanent al Forului economic mondial din Davos (mai bine de 50 de ani). Pe lângă aceasta, în anul 2004 el a creat fundația „Forumul tinerilor lideri ai globalizării” (The Forum of Young Global Leaders), iar în anul 2011 a fondat comunitatea Global Shapers Community care urmează să soluționeze sarcini de ordin local, modificând astfel lumea. Este autor al mai multor cărți, inclusiv A patra revoluție industrială și Marea resetare. S-ar părea că omul se ocupă de aspecte folositoare și este demn doar de laude. Însă în martie 2021, cunoscutul ziar de limbă maghiară Magyar Nemzet a criticat dur Marea resetare a lui Schwab, învinuindu-l de propaganda unei „noi ordini mondiale transumaniste”, realizată de o „conducere transnațională”.
După opinia gazetarilor, adepții lui Schwab intenționează „să înlocuiască democrația cu o conducere complexă, să acorde prioritate tehnocrației în alegeri și asupra deputaților și să pună accent pe o «expertiză» neclară publicului larg în locul transparenței obișnuite”. Toate acestea, consideră jurnaliștii, prezintă „neocomunismul epocii Davos”.
Și iarăși cineva poate să spună că opinia unui ziar maghiar este o enormitate totală, asupra căreia nu este cazul să atragem atenția. Însă nu este totul atât de simplu. Gravitatea constă în faptul că adepții lui Schwab cred în teoriile lui ca într-o religie nouă. Ei manifestă un avânt misionar puternic, cu el racolând noi „schwabieni credincioși”, făgăduindu-le putere asupra lumii într-un viitor apropiat. Când lecturezi cărțile lui Schwab, înțelegi că această ființă se consideră un superom (Übermensch-ul lui Nietzche) și crede că lumea este necesar să fie condusă anume de elite, dar nu de oameni la „întâmplare”, aleși de o masă de oameni analfabeți.
Într-un interviu, Schwab relata că la început cipurile vor fi implantate în haine, ca să se efectueze controlul asupra „mișcării oamenilor” (sau controlul oamenilor?), apoi vor fi implantate subcutanat (se practică deja), apoi – direct pe creier. Nici telefoane, nici alte gadgeturi nu vor mai fi necesare omului, este suficient să spui că dorești să telefonezi și conexiunea va fi stabilită. Și ce este rău în toate acestea, va spune vreo persoană necredincioasă. Doar faptul că, pierzând libertatea în luarea deciziilor, noi încetăm să mai fim oameni. De fapt, inteligența artificială, chiar și fără implantarea unui cip sub piele sau pe creier, exercită o influență enormă asupra voinței noastre și a capacității de a o controla. Algoritmii studiază preferințele noastre, ne urmăresc like-urile, căutările pe Internet și, bazându-se pe toate acestea, ne oferă mărfuri, produse și servicii, ne modelează gusturile, ne dirijează emoțiile, ne impun să cumpărăm, să urâm etc. Pe lângă aceasta, inteligența artificială care deja exercită o mare influență asupra omului se află în mâinile unui mic grup de oameni ce urmăresc propriile interese. Cum le vor folosi – este o mare întrebare.
Cifra ca o nouă religie a antihristului
În digitalizarea totală mai există un pericol – cel duhovnicesc. Filosoful Michael Haim a menționat just că „dependența noastră de computer poartă, mai degrabă, un caracter duhovnicesc decât unul practic”. Într-adevăr, în internet noi parcă ne găsim în afara trupului nostru. Este parcă o depășire ne-religioasă a tuturor limitelor existenței trupeși, care există în lumea materială. În spațiul cibernetic omul se simte atotputernic, devine un fel de „dumnezeu” și, după spusele lui Haim, imită „perspectiva lui Dumnezeu”, unitatea totală a „cunoștințelor dumnezeiești”.
Tehnologia, în acest mod, devine mijlocul unei așa-zise răscumpărări și purificări, iar lumea efemeră ocupă locul lumii reale. În acest caz omul se dezumanizează, devine o funcție, într-un conglomerat de reacții chimice, care sunt necesare pentru menținerea lui în „activitate funcțională”, ca să aibă posibilitatea să-și continue existența în lumea virtuală. Pentru Schwab, Harari și adepții lor omul este doar o mașină ce gândește, care produce endorfine, adrenalină, adrenocrom, serotonină și dopamină. Prin urmare, experimentele și cercetările efectuate asupra oamenilor nu doar că sunt permise, dar și necesare. În acest caz există ceva comun cu acele experimente pe care le-a efectuat compatriotul lui Schwab, doctorul Mengele.
Dar problema (pentru Schwab și alții de teapa lui) constă în faptul că omul este cu mult mai mult decât o combinație de reacții chimice. El este capabil de rugăciune, este în stare să simtă frumusețea muzicii și a artei, poate simți milă și poate visa și este capabil de acele sacrificii care nu pot fi explicate de pe pozițiile științei.
Sunt cu totul juste, în această ordine de idei, cuvintele Patriarhului Chiril, cu ele vom încheia acest articol: „Transumanismul este noua formulă a anticreștinismului care declară o grijă sinceră pentru binele omului, dar, de facto, distruge din rădăcină imaginea adevărată despre umanitate și despre om ca fiind chipul lui Dumnezeu”. Vom adăuga – și pregătește omenirea pentru venirea lui antihrist.
Citiți și:
Yuval Noah Harari: Noi (vaccinații) suntem acum animale „hăcuibile” (hackable)
Dr. Joseph Mercola: Se apropie dictatura digitală. O putem împiedica?
Transumanismul și religia viitorului. Interviu cu pr. dr. Jean Boboc
https://yogaesoteric.net/digitalizarea-si-transumanismul-pregatesc-omenirea-pentru-venirea-lui-antihrist/
//////////////////////////////////////////////////
Ce este transumanismul (I) – Principiile pe care se bazează, scopurile și rădăcinile culturale. În ce cred Yuval Harari și Klaus Schwab
Transumanismul este o tendință foarte puternică în rândul elitelor occidentale. Scopul lui este de a depăși limitările naturale ale biologiei umane folosind tehnologia. Oferim în traducere un eseu excelent scris de filosoful Johannes Eisleben, eseu pe care îl vom reda în trei episoade. Vă oferim mai jos primul episod.
Susținătorii transumanismului, printre care Yuval Harari și Klaus Schwab, cred în aceste idei:
– Că putem îmbunătăți trupul uman pentru a crea cyborgi ‒ organisme fictive în care sunt îmbinate perfect organele umane și tehnologia;
– Că proprietăți precum inteligența umană pot fi îmbunătățite genetic prin manipularea genomică a liniei germinale;
– Că tehnologia ARNm ne va permite în curând „să scriem circuite pentru celule și să programăm în mod previzibil biologia în același mod în care scriem software-uri și programăm computerele” (după cum se menționează într-un Ordin executiv al președintelui Biden cu privire la biotehnologie);
– Că în curând va putea fi vindecat cancerul prin folosirea de terapii genetice sau chiar nano-mecanice (mașini extrem de mici);
– Că mașinile vor putea, în scurt timp, să citească gândurile;
– Că nu există liber arbitru întrucât conștiința este o colecție de procese biochimice;
– Că, în curând, vom obține nemurirea digitală prin „încărcarea conștiinței în cloud”;
– Că Inteligența Artificială (AI) va duce în curând la apariția unor mașini mai inteligente decât omul;
Și chiar
– Că Inteligența Artificială îi va face pe cei mai mulți oameni inutili pentru societate, întrucât toată munca lor va fi preluată de mașini,
Sau
– Că vom putea reprograma genetic sexul oamenilor adulți în viitorul apropiat ‒ pentru a numi doar câteva dintre ideile pe care aceștia le îmbrățișează.
De ce sunt toate acestea o nebunie în care nu e nimic științific? Și de ce atât de mulți ‒ inclusiv oameni inteligenți precum miliardarul Elon Musk ‒ cred în asta? Care sunt rădăcinile și scopurile acestei mișcări? Să răspundem la aceste întrebări în ordine inversă.
Care sunt scopurile transumaniștilor?
Există două grupuri de transumaniști.
Primul grup consideră transumanismul ca fiind metoda supremă de autorealizare, care se presupune că îi va ajuta ‒ pe cei care cred că își vor permite această „autoîmbunătățire” extrem de costisitoare ‒ să depășească limitele biologice ale trupurilor lor. De exemplu, transumanistul Martine Rothblatt, ale cărui celule au cariotipul XY, dar care „a devenit” femeie, a spus că autodefinirea propriului gen este doar primul pas către un remediu pentru cancer și alte boli letale și, în cele din urmă, către nemurirea digitală.
Legat de acest scop, dar de o importanță mai mică, este ideea că transumanismul ar putea promova egalitatea universală a rezultatelor, în tradiția idealului iluminist francez al egalității prin lege (spre deosebire de idealul iluminist protestant al egaliății în condițiile legii, sau izonomie). În acest spirit, transumanismul are un caracter emancipator asemănător cu aboliționismul (lupta împotriva sclaviei în secolul al XIX-lea) sau cu emanciparea feministă ‒ ideea absurdă că ambele sexe ar fi necesar să fie egale din toate punctele de vedere. Susținătorii acestei variante a crezului cred că toate ființele umane ar putea fi modificate prin intermediul tehnologiei transumaniste cu scopul de a obține rezultate egale. Vom vedea în ultimele două secțiuni ale acestui eseu că niciuna dintre aceste dorințe nu poate fi împlinită.
Al doilea grup de transumaniști speră să folosească transumanismul ca mijloc tehnic de obținere a puterii, în spiritul lui Aldous Huxley, care descrie în utopia sa modul în care are loc modificarea, prin inginerie, a claselor umane, cu crearea de proprietăți planificate în pântece artificiale. Transumaniștii cred că, la fel ca ingineria genetică, senzorii implantați sau efectorii moleculari (de exemplu, furnizarea de doze de medicamente pulsate în circulație) vor permite controlul fizic și manipularea maselor, dirijarea voinței și vor face ca majoritatea ființelor umane să fie inutile. De exemplu, Harari crede că inteligența artificială îi va face inutili pe majoritatea oamenilor; potrivit lui, în viitor va fi nevoie doar de o mică elită de supraoameni. De asemenea, el crede că tehnologia poate fi folosită pentru a dirija și manipula voința maselor.
Vom vedea mai jos că, deși tehnologia poate fi folosită pentru a manipula masele din punct de vedere cultural, ea nu poate fi folosită pentru a-i controla fizic (în alt mod decât prin intoxicarea și crearea de dependență cronice în masă, ceea ce nu este un fenomen nou), nici pentru a-i face inutili ca forță de muncă. De asemenea, legată de această intenție este și ideea de a folosi narațiunea transumanistă pentru a exercita o putere culturală prin inducerea fricii de viitor, așa cum s-a petrecut cu narațiunea schimbărilor climatice și cu cea a fricii de covid. Acesta este, de departe, cel mai mare efect pe care l-a avut până acum narațiunea transumanistă, dar își va pierde puterea odată ce absurditatea și caracterul ei antiștiințific vor deveni evidente și odată ce precondiția sa culturală ‒ actualul spasm occidental al fricii ‒ va dispărea.
Care sunt rădăcinile culturale ale transumanismului?
Transumanismul are mai multe surse culturale majore:
– Autoactualizarea, idee dezvoltată inițial în Renașterea italiană și care a fost elaborată și popularizată ulterior de Herder, dar care de atunci a degenerat într-o formă trivială de consumerism hedonist;
– Emanciparea în sensul Iluminismului francez;
– Cartezianismul și neopozitivismul;
– Antiraționalismul postmodern; și
– Eugenia.
Vom discuta fiecare sursă pe rând.
Autoactualizarea
Ideea autoactualizării a fost dezvoltată inițial de Pico de la Mirandola și de alți gânditori ai Renașterii italiene. A fost un program prin care elitele culturale au urmărit să-și realizeze întregul potențial al personalității și a apărut odată cu descoperirea omului modern. Se considera că ființa umană este legată în primul rând de ea însăși și că are sarcina de a-și maximiza propria cultură, cunoștințele și plăcerea.
În secolul al XVIII-lea, teologul protestant german Johann Gottfried Herder a reformulat conceptul ca pe o filosofie pentru mase, dar în concordanță cu creștinismul. Realizarea de sine era menită să aibă loc în contextul „libertății creștinului”, care este simultan „un om liber pentru sine, dar rob pentru toți” (Luther). În secolul al XIX-lea, când adepții lui Hegel au separat omul modern de Dumnezeu, unul dintre aceștia, Max Stirner, a enunțat o agendă radicală a autoactualizării, declarând că fiecare om este propriul lui zeu, având propria sa unicitate.
În timpul secolului al XIX-lea, burghezia occidentală a dezvoltat un manifest romantic al autoactualizării, care a devenit o mișcare socială răspândită a claselor superioare. Totuși, tendința subiectivistă a acesteia a devenit rapid evidentă. Heidegger, unul dintre părinții antiraționalismului contemporan, a considerat această mișcare drept o formă de „subiectivism, incluzându-l pe cel mai periculos, care este ascuns în cultul personalității”. De asemenea, el a constatat o legătură cu globalismul (pe care l-a numit „planetarism”) și a spus că „imperialismul planetar” (prin care se referea la globalizarea condusă de SUA, proces care începea în anii 1930) va culmina cu o „uitare a ființei (Seinsvergessenheit) încorporată în subiectivism”.
În aceeași ordine de idei, Heidegger descrie acest subiectivism occidental drept „domnia omului”, un joc de cuvinte elegant în limba germană (unde cuvântul „om” este folosit în mod obișnuit ca pronume însemnând anonimatul, colectivitatea sau o entitate nenumită, cum sunt „one” în engleză și „on” în franceză, dar pe care Heidegger îl reutiliza ca substantiv). Dificil de tradus, această expresie inventată de el înseamnă domnia unui tip (de ființă) postuman standardizat, fără suflet. Până la urmă, un trans-orice este pe cale de a fi lăsat cu totul în urmă (post-). Foucault ‒ care, la fel ca sursele sale principale, Bataille, Marx și Heidegger, este rareori o sursă din care să se dezvolte o perspectivă validă ‒ a caracterizat în mod adecvat această megatendință culturală drept „cult californian al sinelui”, iar mai târziu Charles Taylor a descris-o drept „pseudo-autenticitate” în Etica autenticității, o carte solidă pe această temă.
Toți acești gânditori și-au dat seama că această pseudorealizare este o formă de consumerism, în care realizarea potențialului persoanei este trivializată, fiind redusă la o anumită selecție de bunuri și servicii produse de megamașină (Lewis Mumford). În transumanism, ideea autorealizării atinge apogeul. Transumaniștii afirmă că ne putem remodela complet întreaga noastră existență fizică și a conștiinței pentru a maximiza potențialul personalității noastre. Așa-zisa femeie Rothblatt, care nu întâmplător locuiește în California, este întruchiparea desăvârșită a acestei ideologii.
Citiți a doua parte a articolului
Citiți și:
Agenda postumană a Forumului Economic Mondial – tehnocrația și transumanismul
Digitalizarea și transumanismul – pregătesc omenirea pentru venirea lui antihrist
/////////////////////////////////////////////
Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)
Pe cine mărturisește corectul politic?
Imperiile din lumea aceasta nu decurg din firea evenimentelor, ci din linia directoare a „puterilor văzduhului”. Sociologii americani Frazer și Tony Campolo preiau accepțiunea paulină asupra „puterilor spirituale” ale văzduhului, cele care, „în alianță cu răul, pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”. „Prin conectarea activă a acestor spirite cu anumite formațiuni sociale, unele elemente ale societății sunt transformate în forțe, în activității și în seducții. Realitățile sociale și inițiativele umane pot să devină aliatele acestor puteri decăzute.” (Campolo și Fraser, Sociology through the Eyes of Faith, p 187)
Puterile căzute dezorganizează lumea. În mediul operării lor se aleg însă și mărturisitorii liniei dumnezeiești, ai rânduielilor firești, așa cum le-a creat Dumnezeu, care se disting de cei ce mărturisesc linia sistemului, potrivnicii lui Dumnezeu și ai firii așa cum a creat-o Dumnezeu. Aceștia sunt corecții politic, cei ce se fac martori, promotori și apărători ai sistemului rebel față de rânduiala dumnezeiască. Între ei și mărturisitorii lui Dumnezeu se deschide războiul nevăzut care despică veacul cu linia lui.
Ascensiunea sistemului aduce cu sine debilitarea lumii prin păcat. Prin cele „văzute și nevăzute”, se „desfășoară planul etern al lui Dumnezeu” în lumea aceasta. Până la întrupare, cele nearătate au rămas în parte ascunse de întunericul păcatului, astfel că lumea a fost profund marcată de un deficit. Iisus Domnul „a fost ales (rânduit) mai înainte de întemeierea lumii (de creație), dar Care a fost arătat în anii cei mai de pe urmă de dragul vostru” (Petru 1:20) astfel, după venirea și întruparea Sa în istorie, lumea cu popoarele ei, existența toată, au dobândit „un înțeles benefic”, căci lumea a fost scoasă din deficitul ontologic pe care i-l pricinuise căderea în păcatul neascultării.
Lupta cu păcatul nu este doar una personală ci și una obștească, fiindcă în păcatul trufiei sistemului cad nu pur și simplu ființele umane, ci chiar marile civilizații în întregul lor, state și popoare. O asemenea alunecare s-a petrecut în Europa în Quattrocento, prin marea ruptură provocată atunci dintre moștenirea greco-romană și spiritualitatea creștină, ruptură generalizată pe firul marelui trend civilizațional european. Așa au apărut și promotorii sistemului nou, fără de Dumnezeu. Ei sunt corecții politic, adică cei ce ridică linia sistemului la rang de adevăr suprem și de cale unic-corectă. Biserica a fost astfel puternic afectată în latura ei misionară de noua doctrină. Știința a fost ruptă de credință, iar fractura quattrocentistă s-a desăvârșit, ne spune Mircea Eliade, în secolul al XVII-lea.
Roadele otrăvite se vor arăta progresiv în secolele următoare, începând cu marea deflagrație anticreștină din veacul al XVIII-lea indusă de valul revoluției franceze spre a culmina cu instalarea primului stat programatic anticreștin, statul comunist sovietic, care a făcut ca idolatria ideologică marxist-leninistă și explicit anticreștină să devină doctrină statală. A urmat, la scurtă vreme, experimentul statului nazist, ridicat tot pe temelia unei idolatrii ideologice, cea rasistă.
În aria occidentală, startul procesului poate fi identificat în momentul lansării ideologiei trumaniste, care, printr-o declarație din 1948, la încheierea războiului, a anunțat idolatria blândă, deși nu mai puțin vicleană, a consumerismului. În ultimul deceniu al sfârșitului de secol XX și în primul pătrar al secolului XXI, aceste tendințe distructive s-au radicalizat în noua ispită babeliană numită „corectitudine politică” și în transumanism.
Toate cele patru direcții au consemnat lovituri radicale date principiului etnoidentitar și Bisericii creștine ca tip de relație socială universală cu dimensiune orizontală și verticală. Aceste mutații au devenit mediul favorizant al unei deviații care îmbină demonismul cu exterminarea inocenților, în cele două expresii ale sale: pruncuciderea în pântece cu vânzarea pruncilor abia născuți de către mame surogat, la prețuri variind între 40.000 și 60.000 de euro. O țară în care este îngăduită această deviație demonică n-are viitor, guvernanții care îngăduie ori chiar favorizează asemenea practici prin legislații protectoare se preschimbă în groparii propriului popor. Evident, corectul politic se va grăbi să apere libertatea mamelor surogat de a-și vinde pruncii ori de a-i suprima în pântece în numele dreptului de a dispune „liber” de propriul trup.
Noul globalism și corectitudinea politică
Formula conceptuală a „noului om corect” este vitală pentru triumful noului globalism pentru că direcția sistemului este declarată drept linie corectă de acțiune, de gândire, de sensibilitate. Sistemul este corect, va striga omul corect. Potrivnicii lui sunt incorecții politic. Ei sunt continuu educați, aduși la corectitudine. Noul globalism, amoralist și masificator, autarhic și nihilist, se va folosi de armata corecților politic pentru a desăvârși contra-educația planetară.
Globalizarea cu perspectiva ei amoralistă, masificată și masificatoare (obturând interioritatea ba chiar nimicind puterile interioare), a triumfat din momentul în care lumea care, în trecutele vremuri, își căuta mântuirea în cer, a consimțit și deci s-a livrat, prin elitele popoarelor rătăcite, ideii care enunță posibilitatea amăgitoare a desăvârșirii treptate și complete pe pământ, prin prosperitate materială, prin bunăstare economică, prin desconsiderarea sufletului în favoarea trupului și prin alegerea bunăstării în locul mântuirii. Acesta este hotarul de la care începe tărâmul corectitudinii politice.
Punctul culminant al acestei noi direcții și momentul de start al mondializării unei asemenea viziuni pseudomesianice, căci e fără perspectivă transcendentă, a fost „punerea în circulație de către președintele Harry Truman în 1948 a ideologiei dezvoltării economice, care a devenit de atunci «idealul întregii lumi așa–zis libere»” (Mantzaridis, Globalizare și Universalitate. Himeră și Adevăr, p 14).
Aceasta este prima expresie, expresia blândă, a gândirii răsturnate căci a mutat tărâmul salvării din cer pe pământ, dinspre cele sufletești spre cele trupești și astfel a asigurat triumful ideii că omul poate orice, și orice invitație la înțelepciunea smereniei, a măsurii de sine, a fost decretată incorectă politic. A nu consimți la ideologia progresivistă, la evoluționism, la transgenderism etc. era și este întâmpinat ca o inabilă ofensă adusă „noului om corect”.
„Oamenii au crezut în globalizare, au socotit-o ca pe cel mai înalt bine, și-au pus întreaga lor personalitate în slujba acestui ideal”. „În felul acesta au început să se preschimbe în mașini de consum, să-și piardă universul interior, să uite neliniștile duhovnicești și să identifice libertatea cu anularea limitelor consumului și ale circulației” (ibidem p.14-15).
Curios este că în același timp se dă startul acestei filosofii economiste, fără dimensiune și perspectivă spirituală, duhovnicească, în tot Estul comunist, doar că justificarea îmbracă aici forme agresive și ideocratice (în România tot în 1948 se petrece naționalizarea mijloacelor de producție în numele eliberării de proprietatea privată prin proprietatea economică de tip colectivist, denumită, mincinos, a întregului popor). Omul nou de tip comunist este, în Est, varianta regională a omului corect, a corectului politic, așa cum este el definit în Vest.
A fi de acord cu linia partidului însemna a fi corect, politic corect. Dacă în Apus, noua filosofie economică declanșa un „război blând” contra vieții duhovnicești, în Răsărit acest război a fost atroce, exterminator, devoalând, dacă mai era cazul, caracterul anticristic, antiduhovnicesc, amoral, anti-uman al noii orientări. Începea „deconstructivismul” globalizării în cele două expresii ale sale: „blând” în Occident și „deosebit de agresiv” în Răsărit, însă cu aceleași efecte pe ambele fețe ale lumii și cu aceeași țintă: triumful omului corect politic. A noului om corect.
Omul global este, iată, om fără interioritate, fără dimensiune spirituală (duhovnicească), fără tensiune eshatologică și fără perspectivă transcendentă. Este a-calitativ, este omul cantității și al masificării, este imanentist și fără măsură, soteriologist, adică promotor al unui mesianism imanentist, de variante multiple, de la cel occidentalist (mesianismul ideologiei Occidentului eliberator) la cel eurasianist (una dintre variantele Orientului eliberator). Omul global este totodată omul fără de apartenență la un popor și o biserică și deci cu totul insensibil la ideea de popor și de familie a popoarelor.
Când omul pierde conștiința că „este ființă împrumutată” și în consecință își pierde măsura, „este normal să treacă dincolo de limitele sale și să se auto-divinizeze” (Mantzaridis, p. 157). Omul corect (aderent la linia sistemului) este egolatru și despotic, agresiv cu toți cei care nu i se alătură și nu primesc să-i semene. Indiferent de aria geografică a sistemului: Vestul atlantist sau Estul eurasianist.
Atâta vreme cât lumea a fost divizată în două sisteme politice, dar prăvălită în același „gol interior”, în același vid moral, s-a putut păstra iluzia că încă există salvare în opțiunea pentru unul dintre poli în opoziție neîmpăcată cu polul opus. În clipa în care s-au prăbușit regimurile comuniste, adevărul lumii a devenit evident, iar diferența dintre cele două fețe ale corectului politic a dispărut.
Din acel moment „noul sistem” s-a impus odată cu termenul care-l și exprimă: globalizarea. S-a văzut brusc, instantaneu, că lumea e globală, ceea ce era adevărat cu mult mai devreme, din clipa în care creștinismul a fost supus acțiunii forțelor secularizante, adică, din momentul în care „omul mondial” păstrându-și conștiința mondializării (a lumii ca întreg) a pierdut tensiunea eshatologică, duhovnicească și perspectiva transcendentă, sufletul lui înecându-se în materialismul ideologiei prosperității, al salvării prin bunăstare trupească, în dispreț stupid față de suflet.
În Răsărit funcționase falsa eshatologie a planurilor cincinale care erau înfățișate ca tot atâtea trepte spre „comunismul final, eliberator” și deci spre domnia fericirii universale (tema „paradisului terestru”). În Apus religia creștină și mesianismul creștin au fost treptat substituite de câteva idolatrii (specii de religii maimuțărite, după expresia lui Mircea Eliade): a prosperității, a progresului tehnologic, a transumanismului etc.
Totul părea că se află sub puterea „omului autonom”, care se creează pe sine, iar din faptul că poate să treacă de limitele sale dobândea și „false dovezi” pentru tentația luciferică de a se auto-diviniza și a inaugura era postumanității. Începuse în lume secolul cel mai urât al omenirii, veacul domniei universale a materialismului compact din care se va naște proiectul unei omeniri fără diversitate lăuntrică și doborât de credința în funcția eliberatoare a statului magic și în anunțul erei postumanității.
Este adevărat că, după căderea sistemelor comuniste, s-a creat un „gol ideologic” pe care „ideologia globalizării încerca a-l acoperi” (Mantzaridis, p. 15). Însă chestiunea e mult mai gravă, fiindcă golul este mai vechi și mai adânc. El nu este un „gol ideologic”, ci un „gol noologic”, un teribil vid spiritual, tipic pentru omul fără de Dumnezeu și deci pentru „chipul lipsit de centru spiritual” și de „oglindă dumnezeiască”. Acesta este promotorul liniei sistemului și el se numește „corect politic”, adică aflat în conformitate cu linia, oricât de absurdă era sacrificarea adevărului și a chipului dumnezeiesc din făptura omului real. Omul real și corectul politic intră în conflict într-una și aceiași persoană, într-una și aceiași societate.
Societatea nouă, globală, insensibilă la identitatea inconfundabilă a popoarelor și a omului, ca făptură care poartă chip dumnezeiesc, este înfățișată astfel ca „un paradis terestru”, ca univers al salvării, încât observăm că o altă trăsătură a globalismului (pe lângă cele enumerate: externalism, abstractism, deconstructivism etc.) este cea soteriologică (eliberatoare). Această trăsătură va fi trecută și asupra persoanei care se declară triumfătoare în numele sistemului, nicidecum în numele lui Dumnezeu. El propovăduiește salvarea în lume, nu în cer, pe care o ironizează cu grobianism.
Globalismul este soteriologic, el promite eliberarea universală într-o societate fără sfinți și fără Dumnezeu, fără neamuri, fără comunități, fără familie, adică într-un abstractism, în și prin care triumfă „omul global”, fără sentimentul apartenenței la poporul său, la Biserica sa și deci la comuniunea cu Dumnezeu, la familia sa. A devenit un „nomad planetar”, un „vagabond universal”. Modelul acestui spațiu abstract este „internetul”, iar corelativul lui organizațional este „rețeaua” și omul spațiului virtual.
„Universalitatea” aceasta este una ratată, căci nu se dobândește prin înălțarea duhovnicească ci, din contră, prin plonjare într-o lume fără dimensiune verticală, ce-și are puterile în sine însăși, încât miza cea mare este posesiunea acestor „puteri”, de la „puterea banilor” și până la „controlul informațiilor”, prin digitalizare și fuziunea omului cu tehnica, ceea ce induce iluzia „atotputerniciei”. Transomul este, astfel, împins la „autodivinizare”. El dobândește conștiința unei lumi în care „puterea” este a lui și astfel „caută să devină dumnezeu” (Mantzaridis, p. 23), „adică să uzurpe și să domine toate cu puterile lui” (ibidem).
Prin omul cu conștiință globală, dar fără tensiune eshatologică, prin corectul politic, răul capătă și el dimensiuni totalitare, exteriorizate prin acele „pericole universale” aduse asupra lumii de faptele lui, cum ar fi „pericolul poluării mediului înconjurător” ori chiar al „schimbării climei”, pericolele „ingineriei genetice”, ale „energiei atomice”, pericolul extraordinar al pierderii identității spirituale (de om creat după chipul lui Dumnezeu), al sciziparității lăuntrice dintre omul global, corectul politic, și omul eclezial, național, familial etc., decretat incorect politic de către sistem, dintre omul exterior și omul interior, dintre omul autonom și omul duhovnicesc, teonom etc.
Toate acestea sunt introduse în miezul lumii de către omul global, adică de către omul sistemului, fără de legătură cu Dumnezeu, lipsit de sentimentul măsurii interioare, în și prin care s-ar manifesta înlăuntrul lui „inspirația Dumnezeiască”, „puterea duhovnicească”. Sorgintea acestei puteri externaliste pare a fi tot una cu stăpâniile și cu puterile degradate ale văzduhului, de care vorbește Sf. Apostol Pavel.
Paradoxul globalizării este că aceasta preface starea lumii fără a transforma omul, lăsându-l în starea lui învechită, plin de egoism, de patimi și de orgolii. Globalizarea este deci o lume mondializată dar ne-înnoită, ba mai grav, întoarsă pe dos, înjosită, adică ne-eliberată din egoism și deci din starea de păcat. Este lumea căreia îi lipsește sistemul axiologiei restauratoare, axiologia iudeo-creștină.
Încât, putem spune că globalizarea este o lume fără popoare și fără Dumnezeu, mondializată dar neîntregită, căci omul globalizării nu-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, ci o „putere” care-l face „puternic” asupra externalității acestei lumi, nu asupra interiorității ei. Aceasta-i rămâne necucerită, un adevărat vid interior, un gol lăuntric, pe care zadarnic încearcă să-l umple cu idolatrii, de la marile idolatrii ideologice la idolatria consumeristă. Pe acest om îl apără sistemul pentru ca el să consimtă la declarația de corectitudine politică, adică la mărturisirea liniei sistemului cu prețul pierderii sufletului. Și „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei, 16, 26).
Istoria și pământul sunt divizate, după cum „omul” este impregnat fie de „gândirea egoistă a Vechiului Adam” și de „potențele” sale magico-idolatre, sau, din contră, de forța interioară a noului Adam, a lui Hristos, „care este fundamentul și prototipul unității și al universalității celor credincioși” (Mantzaridis, op. cit) și care „introduce în lume puterea gândului smerit” (ibidem, p. 26-27) și comunitatea fraților.
Doar astfel „energia necreată” a lui Dumnezeu „se face element ontologic al existenței umane” (ibidem, p. 26), adică se actualizează în manifestările cu adevărat purtătoare de universalitate ale omului înnoit. Există doar două expresii ale universalității: cea de „dincolo de ceea ce este istoric și trecător, în împărăția lui Dumnezeu” și cea de dincoace de ceea ce este istoric și trecător, „în interiorul timpului”, cu și prin consecințele restauratoare ale legământului care culminează prin actul „înomenirii lui Dumnezeu”, prin care „Împărăția lui Dumnezeu” trece în istorie ca Biserică și, deci, ca Templu rezidit. Ambele expresii ale universalității denotă, așadar, caracter eshatologic, căci antrenează „împliniri sta eshata, adică dincolo de ce este istoric și trecător, în Împărăția lui Dumnezeu” (ibidem).
Istoria se divizează, iată, și în raport cu două tipuri de elite, care au efecte diferite: unele domină lumea, celelalte înnoiesc lumea, printr-unele se propagă dominația și egoismul în lume, mărturisirea corectitudinii politice ca ultima ratio, adică „imperiul răului”, prin celelalte, iubirea, bunătatea, smerenia și mila, adică „Împărăția lui Dumnezeu”. Globalizarea nu poate, așadar, salva omenirea, ea este o falsă soteriologie și aduce la guvernarea lumii „elite închipuite”, „minorități dominante” și orgolioase, nicidecum „elite creatoare”, cum ar spune Toynbee.
Popoarele se pot înfrăți dacă elitele care se află la cârma lor cunosc învățătura frățietății. Altfel, înfrățirea lor, afirmarea lor ca familie planetară va eșua. La cârma popoarelor pot răzbate, iată, elite malefice și acestea vor compromite maritologia harismatică a popoarelor. Facem distincție, așadar, între elite malefice și elite harismatice. Eșecul înfrățirii popoarelor este rezultatul ieșirii pe scena lumii a elitelor răului și nu a popoarelor însele.
Există, desigur, o continuitate a elitelor răului, așa cum există și una a „elitelor harismatice”, ale „binelui”, prin care Dumnezeu lucrează în lume, intervine activ și renovator. În categoria elitelor harismatice intrau, în vechime, profeții și geniile revelației naturale, iar în lumea cea nouă (înnoită prin Kenoza hristică) sfinții, de la „mucenici” și „martiri” până la „preoții de har” etc. Această diviziune desparte omul harismatic, omul lui Dumnezeu, de omul sistemului, corectul politic, adică mărturisitorul dogmatic al exclusivității liniei sistemului.
Genealogia elitelor, malefice și/sau harismatice, este chestiunea cea mai tulburătoare din evoluția omenirii și reprezintă un fir călăuzitor într-o abordare de noologie istorică a elitelor și a popoarelor. Noologia studiază în profunzime distincția aceasta dintre genealogiile malefice și genealogiile harismatice în istorie.
Se pune, desigur, și problema dacă popoarele se află sub primejdia unei fracturi în ceea ce privește continuitatea liniei genealogice a binelui, precum sigur li se petrece elitelor. Chestiunea devine delicată, și interpretarea biblică ne lasă a înțelege două aspecte și anume că până la Kenoză, Dumnezeu a lucrat în lumea căzută prin „poporul ales”, mai exact, prin „proorocii” săi, ai adevăratului Dumnezeu și, la scara tuturor celorlalte popoare, „în colaborare” cu „geniul”, ca modalitate de accesare a „revelației naturale” (argumentul este oferit de mituri, legende cosmogonice și alte bune învățături păstrate în tradiții și în memoria profundă a omenirii).
Însă atât geniul cât și popoarele se află sub primejdia „devierii”, a „pierderii” căii adevărate, cum ne-o arată chiar istoria biblică a „poporului ales”, care s-a confruntat constant cu primejdia rătăcirilor asupra cărora au venit mereu avertismentele profeților, ale liderilor spirituali. După Kenoză, deci după înomenirea lui Dumnezeu, apar popoarele creștine, care, unificate în Biserică, nu pot pierde direcția câtă vreme se păstrează ca popoare îmbisericite. Numai poporul despărțit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este și cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeași este lecția pe care ne-o transmite învățătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său.
Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume compasiunea și latența creativității, încât popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin „latențele difuze”, șansa „energiilor înnoitoare”. Sistemul poate înteți controlul dar nu poate spori energia creatoare și creativitatea. Corectul politic este necreativ, dogmatic. El apără sistemul. Omul lui Dumnezeu este creativ și sfințitor. El apără rânduiala dumnezeiască. Unul face garduri, celălalt cultivă grădini.
„Tradițiile și cultura” sunt tot atâtea semne ale „puterii creatoare”. Dacă la scara poporului, credințele și tradițiile sunt puternice în mediul vieții obișnuite, la scara societăților istoricizate, substratul peren al popoarelor se află sub amenințări multiple. Cea mai teribilă amenințare este cea direcționată contra proprietății identitare a ființelor umane și a popoarelor însele. Modernitatea a declanșat un masiv proces de dezproprietărire identitară, ceea ce agravează criza mondială actuală. Rupți de tradiții, de credințe, de sentimentele apartenenței, ființele și grupurile devin toate, împreună și separat, vulnerabili în fața acestui nou tip de amenințări.
Citiți continuarea articolului
Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Soldatul noilor agresiuni. Corectitudinea politică, cultura morții și statul magic (II)
339 0
Citiți prima parte a articolului
Corectul politic este soldatul noilor agresiuni. Agresiunea blândă
Procesele sociale, istorice, politice, economice și, culminativ, civilizaționale pot amenința popoarele dacă rup omul de linia lui Dumnezeu făcându-l rob al liniei sistemului. Un capitalism ca cel de astăzi, pe care Naomi Klein l-a numit „capitalism al dezastrelor”, aduce ruina popoarelor. O aspirație hegemonică va compromite cu siguranță idealul și structura familiei popoarelor. Expansiunea celor două totalitarisme – nazismul și bolșevismul – a suprimat pur și simplu paternul familiei popoarelor coborând popoarele robite de aceste regimuri în popoare de lagăr. Toate acestea sunt exprimarea sistemului și promotorii lor sunt corecții politic, adică mărturisitorii fără de crâcnire ai liniei sistemului în trufașă împotrivire față de linia dumnezeiască a creației și a firii. Corectul politic este creatorul, promotorul și gardianul lagărului.
Biserica a fost pavăza în calea acestei depersonalizări totale a popoarelor din lagăr. De aceea, Biserica a și devenit principala țintă a autorilor lagărului. Aceste sisteme totalitare sunt, iată, un fel de Biserică pe dos, însăși Antibiserica. Corectul politic și omul credincios mărturisesc diferit: unul este mărturisitor al liniei sistemului, celălalt este mărturisitor al lucrării lui Dumnezeu. Unul este candidat la rolul de asasin spiritual, celălalt este candidat la misiunea martirică, sfințitoare. Unul distruge, celălalt restaurează. Sistemul a inventat, în faza „nihilismului nimicirii”, un instrument pe cât de viclean pe atât de distructiv pe care I.P. Culianu l-a studiat în profunzime sub denumirea deja consacrată a „statului magic”. Afirmarea statului magic în veacul al XX-lea a devenit cea mai grozavă amenințare pentru om ca făptură dumnezeiască și deci ca mărturisitor al lui Dumnezeu. Să zăbovim asupra definirii statului magic.
„Huxley imaginează un stat magic în care spălarea creierului se realizează prin mijloace «blânde», prin cultivarea unei sexualități liberalizate, scoase complet din contextul relației conjugale, prin ritualuri magice care excită simțurile și imaginația, creând iluzia puterii, a realizării precum și o plăcere ce zguduie simțurile și conștiința până la epuizare”(i) (Virgiliu Gheorghe, vol 2, mss).
Statul magic, ca și fratele său posac, statul ideologic totalitar, au puterea să preschimbe popoarele în mase informe, în mulțimi solitare, în mlaștini ale simțualității, în promiscuități agitate. Nimic, nicio altă forță n-ar putea să ridice masele acestea la profil de persoane morale sau colective decât credința, forța rugăciunii și puterea euharistiei, cuvântul întrupat în istorie și deopotrivă liturghia de după liturghie denumită și liturghia fraților, adică expresia bogată și diversă a comuniunilor lucrătoare, a sinergiilor misionare, a evangheliei deschise.
Corectitudinea politică, cultura morții și statul magic
Miza corectitudinii politice este controlul total al conștiinței. Conștiința, în această viziune, este necesar să fie „eliberată” de categoriile de gândire proprii religiilor și marilor tradiții, spre a fi adusă într-un sistem de categorii al unei gândiri pe dos. Firescul este adus la echivalență cu nefirescul, cele naturale sunt proclamate inferioare celor artificiale, omul cu chip dumnezeiesc este declarat ființă handicapată care trebuie ameliorată prin fuziune cu tehnica, percepția lumii trebuie controlată prin categoriile de gândire ale sistemului.
Într-o carte recentă a lui Howard Bloom citim: „Națiile și liderii lor se confruntă fățiș pentru a obține controlul asupra percepției globale. Dar mai sunt și alți combatanți care se războiesc în spatele scenei: subculturile, grupuri de oameni care împărtășesc aceleași idei, trăind în interiorul societății și, din belșug, între ele”(ii).
Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic.
Statul magic este cel mai semnificativ produs al culturii nihiliste, care este însăși anticultura. Prin această particularitate deducem că, de fapt, corectitudinea politică este o altă față a nihilismului. Ca să înțelegem esența corectitudinii politice este necesar să zăbovim asupra înțelesurilor culturii nihiliste, fiindcă între cele două este o relație ca de la parte la întreg. Trăsăturile culturii nihiliste sunt, într-o viziune împrumutată de la Pr. Seraphim Rose, întrunite de o formațiune antropologică împătrită: indiferentismul religios (care înflorește în cadrul liberalismului), vitalismul, naturalismul sau materialismul extins, nihilismul distrugerii cu manifestările sale: anarhie, violență, cultul puterii, idolatrie magică etc., etc.
„«Nihilismul este mișcarea universală a popoarelor pământului înghițite în sfera de putere a timpurilor moderne. (…) Ceea ce mai înainte condiționa și determina, sub modul finalității și al măsurii acestor aspecte, esența omului (credința în Dumnezeu, în lumea de dincolo, într-o lege spirituală), și-a pierdut (în conștiința acestei culturi) puterea absolută…, această putere pretutindeni infailibilă și eficientă»(iii). Cu alte cuvinte, cauza acestui fenomen cultural sau proces istoric este îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaște Creatorului eficiența intervenției în istorie, sau până la a contesta nu numai prezența, ci și existența dumnezeirii și a unei lumi spirituale. Acest proces sau nihilismul însuși a debutat în perioada Evului Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renașterii și ale Iluminismului, a ajuns la o primă maturitate în perioada Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârși (ca formulă culturală sau în consecințele sale ultime) în nazism, în comunismul ateist, în revirimentul practicilor orientale și în mișcările sataniste care au invadat lumea modernă.”(iv)
Corectitudinea politică îndeplinește sarcina cea mai grea a nihilismului: oprirea întoarcerii la firesc, blocarea procesului restaurator, închiderea gândirii și a simțirii umane în formațiunile conceptuale alienate și alienante ale nihilismului. Acest aspect a fost mai puțin sesizat de către analiștii corectitudinii politice. Nihilismul este forța disoluției și a închiderii omului în cultura morții, a autodistrugerii. Corectitudinea politică este forța și gardianul care închide și încuie porțile peste cel astfel întemnițat. Corectitudinea politică este forța potrivnică culturii trezitoare și deci potrivnică față de întoarcerea la viață, la cultura învierii. Corectitudinea politică este sora malefică a statului magic și amândouă entitățile sunt odraslele nihilismului.
Inamicul ființei umane este adeverit, iată, de acel tip de manifestări care operează în chip autonom, și conduce la blocajul ființei spirituale deopotrivă a insului și a colectivităților omenești. Fenomenul a fost devreme profetizat de către Dostoievski printr-o vedenie maladivă a personajului său Rascolnicov. În vedenia profetică a lui Rascolnicov este pentru prima dată înfățișat omul rupt de comuniunea sa firească cu ceilalți semeni ai lui și preluat sub ciudatul control al unor forțe, un fel de „grefe gnosice”, „duhuri înzestrate cu rațiune și voință” (Dostoievski) care sălășluiesc în trupul său, simt și gândesc în contul lui, în locul lui și împotriva ființei sale spirituale.
„În boala lui i se năzărea că parcă toată lumea era sortită să cadă victimă unei groaznice, nemaiauzite, nemaivăzute epidemii de ciumă ce venea din adâncul Asiei asupra Europei. Urma să piară toată lumea afară de câțiva aleși, care erau foarte puțini la număr. Apăruseră un fel de trichine noi, niște ființe microscopice care își găseau sălaș în trupurile oamenilor. Dar aceste ființe erau duhuri înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii care le primeau în trupurile lor se îndrăceau și înnebuneau pe loc. Însă niciodată, absolut niciodată, oamenii nu se considerau atât de inteligenți și atât de neclintiți în adevărul lor cum se considerau cei contaminați.”(v)
Dostoievski a descoperit, iată, „prin sondajul pneumatologic” pe care îl mediază visul lui Rascolnikov, realitatea „grefelor în sfera conștiinței” și a răspândirii oamenilor marcați prin astfel de „grefe pseudo-logice”, în care se concentrează acel sindrom pe care Horkheimer îl indică sub sintagma de „paranoia intelectului”. Corectitudinea politică este cadrul și mecanismul de grefare a conștiinței cu tipare de gândire răsturnată. Răspândirea oamenilor astfel „grefați” are forța de izbire a unei teribile epidemii. Aceste „grefe gnosice” sunt prezentate prin metafora trichinelor „înzestrate cu rațiune și voință”, care își găseau sălaș în trupurile oamenilor, iar cei ce le primeau „se îndrăceau și înnebuneau pe loc”. Omul grefat este, iată, un om îndrăcit, fiindcă nu el gândește, ci grefa care sălășluiește în făptura lui. Așa înțelegem selecția funestă a categoriei corecților politic. Chestiunea este metafizic tulburătoare, căci este cea mai teribilă provocare la ideea omului ca ființă înzestrată cu liber arbitru. Iată, zice Dostoievski, vor veni vremuri, e posibil să fie asemenea vremuri, în care „ființe microscopice”, ca niște duhuri înzestrate cu rațiune și voință, vor pătrunde în oameni și vor gândi în locul lor și vor voi în locul lor după tipare întoarse pe dos. Oare nu acestea sunt grefele ideologice ale epocii marilor ideologii precum bolșevismul, hitlerismul, globalismul etc.? Nu sunt oare idolatriile toate, în frunte cu idolatria consumerismului, a digitalismului totalitar, grefe în sfera conștiinței care preiau controlul conștiinței și al simțurilor celor ce le împărtășesc? Și aceste grefe odată instalate în om, în trupul lui, îl îndrăcesc și-l înnebunesc, adică îl așază sub stăpânirea duhurilor care dezlănțuie în om iureșul gândirii întoarse, răsturnate etc. Aceasta este o altă fațetă a statului magic, adică a acelei forțe care distruge spiritul ființelor umane, al unor elite ba chiar al unor straturi ceva mai largi din compoziția popoarelor instalându-se în ființa obștească, preluând astfel conducerea lumii prin impulsul pasionar al morții de-a doua. Vremurile adeveresc deja semnele unei asemenea răsturnări totale.
Dintre toate și peste toate, cel mai grav semnal este cuprins în proiectul transumanist al eliminării omului de pe scara universului, așa cum l-a creat Dumnezeu. Pe această scară, Dumnezeu a așezat omul la pragul care desparte creația terestră de ierarhia îngerească. Omul este situat între animal și înger. Mai sus de el nu sunt decât îngerii. Pentru prima dată în istoria omenirii (dacă e să dăm crezare Cărții lui Enoh, este a doua oară) când pe planetă a fost izvodit un program de înlocuire a omului cu o făptură postumană, produs al fuziunii creaturii umane „handicapate” cu tehnica pentru eliminarea „handicapului” de a fi om. Unul dintre consilierii lui Klaus Schwab, Yuval Harari, formulează răspicat ideea directoare a acestui program: oamenii au devenit inutili și vor fi înlocuiți. Acest program are o denumire, transumanismul, și un aparat de științe, elite globaliste, instituții, paradigme (compuse din patrulaterul: nanotehnologia, biotehnologia, tehnologia informației și științele cognitive) etc., și este susținut de cele mai teribile puteri ale lumii, cu sediu în America, în China. […]
Planeta se confruntă, deci, cu prima articulare completă a strategiei războiului împotriva omului. Elita de la Bruxelles nu se găsește în corpul director al acestui halucinant program, dar și-a anunțat și ea acordul la o dimensiune a acestui program prin proiectul digitalizării totalitare a europenilor. Față de primejdia transumanistă, războiul din Ucraina apare doar ca vârf al aisbergului. În contrast cu claritatea obiectivelor transumaniste care au definit fără echivoc ținta axială a acestui program, războiul împotriva omului, gândirea omenească cea firească, pe toate meridianele, este profund dezorientată, prezintă simptome definitorii pentru ceea ce psihologii denumesc tulburări bipolare. Polii acestei tulburări sunt cuprinși în cele două emoții destinale: urâciunea pustiirii versus calea mântuirii, deschisă omului prin actul cu desăvârșire tainic al înomenirii lui Dumnezeu, „eveniment” care-a amânat astfel răul cel mare și anume distrugerea finală. Prin întruparea lui Dumnezeu, omul a fost mutat din proiectul distrugeri totale în proiectul salvării totale și altă cale pentru salvare nu există. Iar salvatorul este Dumnezeu, nu vreun lider din lumea căzută, oricât de faimoasă și de amăgitoare i-ar fi strălucirea pământească.
Imperiile din lume nu pot îndeplini funcție catehonică, adică de amânare a răului final, fiindcă aceasta s-a petrecut: răul a fost amânat prin chiar înomenirea lui Dumnezeu. Puterile din lume dobândesc înțeles prin raportare la planul dumnezeiesc, adică prin funcție slujitoare și nicidecum prin închipuire dominatoare. Aceste aspecte sunt clare: puterile din lume sunt benefice dacă slujesc lui Dumnezeu, adică dacă susțin crucea mântuitoare, deci omul îndumnezeit și sunt malefice dacă se ridică împotriva crucii, adică slujesc eshatologiilor mincinoase (omului fără Dumnezeu).
Cale, adevăr și salvare este în Dumnezeu. Restul sunt bâlbâieli și e multă sminteală să ridici vreo putere pământească la rang de putere catehonică. Puterile din lume pot exercita roluri benefice în linie eshatologică dacă slujesc lui Dumnezeu și proiectului dumnezeiesc al creației care cuprinde angajament pentru apărarea celor create de Dumnezeu și/sau rânduite de Dumnezeu, între care, la vârf sunt omul (ca unitate în trup și în suflet a bărbatului cu femeia), familia și popoarele. Acestea sunt mărturisite de Dumnezeu drept creații dumnezeiești. Restul se încadrează în cele îngăduite de Dumnezeu. Între acestea sunt și toate speciile de puteri lumești. Sunt create de om și îngăduite de Dumnezeu, fiecare după funcția la care se învrednicesc. Imperiile din lume n-au fost create de Dumnezeu ci îngăduite de Dumnezeu. Ele dobândesc funcție benefică dacă slujesc lui Dumnezeu, dacă nu, ele devin formațiuni malefice, învoindu-se altor slujiri decât lui Dumnezeu, cea mai primejdioasă fiind slava deșartă.
Primul împărat care a și izvodit pentru omenire modelul imperiului slujitor a fost Constantin, care a aruncat de la sine apoteoticul Sol Invictus și s-a declarat pe sine famulus Dei, slujitor al lui Dumnezeu. Fără de Restitutio Constantiniani și deci fără Decretul de la Mediolan, omenirea ar fi în beznă și oamenii lui Dumnezeu ar sluji în catacombe. Constantin și Bizanțul au scos Biserica lui Dumnezeu din catacombe. Transumanismul și proiectele biototalitare o vor din nou în catacombe. E parte din urâciunea pustiirii. Față de războiul ascuns al emoțiilor destinului și față de claritatea învățătorească a lucrării Duhului în lume, consemnăm ridicarea din slava deșartă a unor sisteme de gândire care anunță salvarea omenirii în ruptură de Dumnezeu. Ele cuprind multe înștiințări corecte, dar atunci când se anunță și pretind rang de învățături salvatoare și deci de sisteme directoare, își vădesc neputința.
Și acesta este un alt semnal al vremii noastre: eșecul sistemelor de gândire ale celor puternici și ale cărturarilor lumii fără de Dumnezeu.
Autor: Acad. Ilie Bădescu
Note:
(i) Virgiliu Gheorghe, 2018 Efectele televiziunii asupra minții umane, Editura Institutului de Cercetări Psihosociale și Bioetică și Revrăjirea lumii. ed cit.
(ii) H Bloom, Creierul global. Evoluția inteligenței planetare, Ed Tehnică, 2007, p 358
(iii) Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, p. 309, apud Virgiliu Gheorghiu, op. cit. P 225
(iv) Virgiliu Gheorghiu, op. cit., p 225
(v) F.M. Dostoievski, „Prestupenie i nacazanie”, t5, p. 570, citat de P. Lecca în cartea sa, Frumosul în opera lui Dostoievski, Fundația Dosoftei, Discipol, București, 1998, p.69.
Citiți și:
Ce este transumanismul (I) – Principiile pe care se bazează, scopurile și rădăcinile culturale. În ce cred Yuval Harari și Klaus Schwab
Agenda postumană a Forumului Economic Mondial – tehnocrația și transumanismul
Autor Acad. Ilie Bădescu
https://yogaesoteric.net/despre-marturisire-ideologiile-care-distrug-lumea-pe-cine-marturiseste-corectul-politic-noul-globalism-si-corectitudinea-politica-elite-malefice-si-elite-harismatice-i/
//////////////////////////////////////////
CUM CASTITATEA PROTEJEAZĂ IUBIREA
Darul Vieții
Sau Depunerea Angajamentului pentru Castitate
Dragi tineri, din nou vă propunem să depuneți Angajamentul pentru Castitate în cadrul Clubului select al celor cu inima curată. Puteți s-o faceți de asemenea în comuniune spirituală interioară sau la distanță.
Duminică, 25 oct.2020, orele 10.00 Sf. Liturghie pentru Clubul select al celor curați cu inima, urmată de Adorație Euharistică cântată de tineri cu TRANSMISIE LIVE PE FACEBOOK ”Regina Pacii” si Paginile adiacente ale Parohiei si ale Asociatiei Darul Vieții.
Iubirea este o floare delicată și suavă care se ofilește cu mare repeziciune dacă nu o îngijim așezând-o sub umbrela castității. Omul este în așa fel construit încât își pierde integritatea dacă nu respectă regula castității. Castitatea ține de ființa omului. A demonstrat-o Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea prin catehezele sale despre Teologia Trupului. Omul pierde coerența cu sine însuși, devine vulnerabil și instabil emoțional, slăbește în luarea deciziilor, în urmarea țelurilor sale propuse și ceea ce este mai grav, cade în relativismul valorilor morale. Odată gustate plăcerile interzise ale trupului, cu mare repeziciune ajunge tânărul să-și justifice comportamentul imoral, afirmând că nu a făcut nimic rău, nu a vătămat pe nimeni. Sfânta Scriptură ne învață însă altceva:
Am aflat că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este un laţ şi o capcană şi ale cărei mâini sunt nişte funii; cel bun înaintea lui Dumnezeu scapă de ea, dar păcătosul este prins de ea. Qohelet 7:26
Și aceste justificări devin din ce în ce mai scandaloase și stridente, precum vedem în noua mișcare LGBT care pare să nu aibe limită în justificări, pretenții de drepturi și demersuri de a pedepsi și marginaliza pe cei care mai au opinii tradițional-creștine.
Dacă acționăm împotriva legilor din firea noastră, natura lovește înapoi cu confuzia valorilor și comportamente scandaloase și anti-sociale.
În numele drepturilor diversităților se întâmplă astăzi în lume lucruri inimaginabile cu doar câteva decenii în urmă și greu de crezut și în ziua de astăzi. Pe lângă acei oameni care țin să-și schimbe sexul și o și fac, mai există alții care socotesc că pot tranzita oricând doresc între sexe, pot fi când femeie când bărbat, pot deveni și animale, sau dragoni. În numele drepturilor vieții private, pot să-și manifeste identitatea după bunul plac.
Cum să mai constituite castitatea atunci o normă morală? Creștinismul se îndepărtează vertiginos de această lume post-modernă și post-creștină. Și pace nu va fi între cele două lumi. În Occident deja se distrug statui și biserici la scară largă.
Avem însă și exemple strălucitoare precum este tânărul Carlo Acutis, un adolescent sfânt, care a fost pasionat de sfânta Euharistie la o vârstă la care alții nici nu au înțeles ce înseamna asta, chiar creștini fiind.
Depunerea Angajamentului pentru castitate nu este identică cu un jurământ sau vot religios ci este o promisiunea a intențiilor noastre bune.
Astfel putem face și RE-Depunerea Angajamentului chiar și a celor căsătoriți. În situația lor, castitatea înseamnă fidelitate și curăție conjugală.
Adolescenții sunt invitați la prima Întâlnire pe zoom, premergătoare Depunerii Angajamentului, marți, 20 oct., orele 17.00. Înscrieri la telefon 0721-335704 sau e-mail darulvietii@yahoo.com
Tema întâlnirii: Cum a putut un tânăr precum Carlo Acutis să se îndrăgostească de Sf. Euharistie?
//////////////////////////////////////
TRANSGENDERISMUL – O REBELIUNE ÎMPOTRIVA NATURII ȘI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU
„Tinerii au nevoie să fie ajutați să-și accepte propriul corp așa cum a fost creat, pentru că a gândi că ne bucurăm de putere absolută asupra propriului corp se transformă, adesea subtil, în a crede că ne bucurăm de putere absolută asupra creației… O apreciere a corpului nostru ca bărbat sau femeie este, de asemenea, necesar pentru propria noastră conștientizare de sine într-o întâlnire cu alții diferiți de noi înșine. În acest fel, putem accepta cu bucurie darurile specifice ale altui bărbat sau femeie, lucrarea lui Dumnezeu Creatorul, și putem găsi o îmbogățire reciprocă.”
― Papa Francisc, Amoris Laetitia
În lupta împotriva extremismului transgender, există câteva semne tot mai mari de speranță. În urmă cu câteva zile, de exemplu, Florida a devenit al optulea stat care a interzis anumite tipuri de proceduri „transgender” pentru copiii sub 18 ani.
Noile reglementări vor interzice medicilor să prescrie blocanți ai pubertății sau hormoni artificiali minorilor care suferă de disforie de gen. Consiliul de Medicină din Florida și Consiliul de Medicină Osteopatică din Florida au aprobat inițial regulamentele în toamna trecută. Cu toate acestea, aprobarea finală a fost dată săptămâna trecută, punând în vigoare regula.
Între timp, în Casa Florida avansează un proiect de lege (HB 1421) care ar interzice astfel de proceduri experimentale periculoase. În urmă cu câteva zile, HB 1421 a primit aprobarea subtilă din partea Subcomitetului de reglementare a asistenței medicale a casei. Pe lângă interzicerea hormonilor artificiali și a blocanților pubertății, proiectul de lege ar interzice și intervențiile chirurgicale cu mutilare corporală menite să facă corpul unui copil să pară a fi cel al sexului opus.
„Copiii merită să învețe cum să navigheze în această lume fără presiuni dăunătoare, iar Florida va continua să lupte pentru ca copii să fie copii”, a declarat chirurgul general de stat, dr. Joseph Ladapo, într-o declarație ca răspuns la decizia Consiliului de Medicină. „Această acțiune îi protejează pe minori de intervenții chirurgicale ireversibile și de tratamente extrem de experimentale. Apreciez integritatea Consiliului pentru a hotărî în interesul superior al copiilor din Florida, în ciuda faptului că mă confrunt cu o presiune uriașă pentru a permite aceste tratamente neconfirmate și riscante.”
BIDEN: INTERZICEREA PROCEDURILOR TRANS ESTE „APROAPE PĂCĂTOASĂ”
Un număr tot mai mare de țări și state încep să fie alarmate de numărul de copii în creștere vertiginoasă care sunt în „tranziție” medicală, adesea fără nici un efort din partea medicilor pentru a identifica și trata afecțiunile de sănătate mintală subiacente. În schimb, copiilor li se prescriu medicamente puternice și sunt împinși către o intervenție chirurgicală cu mutilare corporală, adesea după o singură vizită la doctor.
Deși activiștii transgender încearcă adesea să pretindă că blocanții pubertății și hormonii sunt „tratamente inofensive” și dovedite științific pentru disforia de gen, în realitate, aceste „tratamente” cu totul experimentale implică medicamente puternice care pot avea efecte ireversibile pe tot parcursul vieții, inclusiv sterilitate îndelungată, osteoporoză și diverse tulburări de dispoziție și cognitive.
Unii activiști, totuși, sunt atât de orbiți de ideologie încât continuă să vorbească mecanic despre „afirmare” și „acceptare” în fața unui tsunami de dovezi de vătămare gravă. În mod tragic, printre acești ideologi orbi îl putem găsi și pe autoproclamatul „catolic” președinte al Statelor Unite ale Americii.
Într-un interviu recent, președintele Biden a susținut că este îngrozit de măsurile de bun simț luate de Florida și alte state pentru a proteja copiii. În remarci cu adevărat bizare, președintele a întors realitatea complet pe dos, sugerând că protejarea copiilor în acest fel ar putea fi chiar păcătoasă din punct de vedere moral!
„Ceea ce se întâmplă în Florida este, așa cum ar spune mama mea, aproape de a fi păcătos”, i-a spus președintele lui Kal Penn în timpul unui interviu pentru The Daily Show. „Vreau să spun, este îngrozitor ceea ce fac.” El a adăugat: „Nu e ca și cum un copil se trezește într-o dimineață și spune, știi, am decis că vreau să devin bărbat, sau vreau să devin femeie, sau vreau să mă schimb… Sunt ființe umane. Ei iubesc, au sentimente, au înclinații care există… Adică, doar pentru mine este ceva ce nu știu, ceva crud.”
Președintele nostru „catolic” a continuat apoi să promoveze sprijinul administrației sale pentru așa-numita „Lege privind respectul pentru căsătorie”, care, după cum el a spus, „impune” tuturor statelor să recunoască „căsătoriile” între persoane de același sex.
Din fericire, guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, nu a acceptat nimic din asta. Într-un Tweet, el a răspuns președintelui, spunând: „Nu este „păcătos” să interziceți mutilarea minorilor. Nu este acceptabil ca guvernul federal să ordone ca procedurile precum operațiunile de schimbare a sexului să fie permise copiilor.”
„DE-TRANZIȚIONAȚII“ VORBESC
Este greu de crezut că un om cu atâta putere, care mărturisește a fi un „catolic” credincios, ar putea să nu aibă nici o urmă de bănuială despre durerea și suferința pe care le provoacă ideile sale, chiar acum. Într-adevăr, dacă cineva este „crud”, acesta este Biden și toți ideologii transgender pe care îi acoperă.
Într-adevăr, cred că istoria va condamna aspru orbirea voită a unor oameni precum Biden. De fapt, poate vor trece doar câțiva ani până când oameni ca Biden descoperă că opiniile lor sunt privite cu groază, ca dovadă a unui acces de nebunie care a pus mâna pe multe dintre instituțiile noastre și pe „elita socială”.
Deja încep să se arate crăpături pe fațada frontului unificat al mass-mediei de propagandă pro-transgender. Acest lucru se datorează, în mare măsură, exploziei bruște a așa-zișilor „de-tranziționați” care împărtășesc cu curaj povești îngrozitoare cum au fost conduși pe o cale de intervenții medicale asemănătoare lui Frankenstein la cele mai fragede vârste, pentru ca să se trezească din greșeala lor spre sfârșitul adolescenței sau la împlinirea a douăzeci de ani.
Un forum de pe site-ul de socializare Reddit dedicat „de-tranziției” a atras peste 45.000 de membri, o mare parte dintre aceștia s-au afiliat în ultimele luni. Nu pot recomanda neapărat forumul, deoarece discuțiile sunt uneori destul de explicite. Cu toate acestea, cred că cruzimea și sinceritatea poveștilor împărtășite vor fi esențiale pentru a schimba conversația pe această problemă.
Acest forum este plin de oameni care sunt post-tranziție și nu (așa cum încearcă să pretindă activiștii transgender în mod nesincer) pentru că sunt conservatori religioși care nu s-au putut „accepta” pe ei înșiși sau noua lor identitate. Mai degrabă, este plin de adolescenți și tineri adulți care sunt furioși pe adulții din viața lor pentru că nu îi iubesc suficient pentru a-i avertiza împotriva luării unor decizii oribile, care le schimbă viața, pur și simplu pentru că au trecut pentru scurt timp printr-o perioadă de disconfort cu corpul lor.
O fată, de exemplu, împărtășește cum a început să sufere de „disforie de gen” când avea treisprezece ani. Se simțea inconfortabil cu modificările normale ale pubertății, inclusiv cu creșterea sânilor. Când a căutat pe internet despre sentimentele ei, primul lucru pe care l-a găsit au fost informații despre transgenderism. Pe scurt, ea s-a convins că este „transgender” și a început să facă tranziția „social” (adică să se îmbrace ca sexul opus etc.). Între timp, însă, a constatat că se simte confortabil în corpul ei, asumându-și feminitatea ei.
„Sunt foarte bucuroasă că m-am născut într-o țară post-sovietică și nu într-o țară dezvoltată”, scrie ea, „altfel cu siguranță aș fi început deja tranziția și nimeni nu știe cum s-ar fi încheiat.”
Gândește-te la asta pentru o clipă. În țara noastră „dezvoltată”, o fată perfect normală, care se confruntă cu sentimente perfect normale de stânjeneală a pubertății , ar putea decide că dorește să utilizeze hormoni puternici care o vor face sterilă pe viață sau să i se îndepărteze sânii chirurgical și există șanse mari că ar găsi medici dispuși să facă asta. Între timp, dacă ar aștepta doar un an sau doi, rușinea pubertății ar dispărea și ar avea o viață perfect normală, fericită.
Într-adevăr, acest lucru arată că o majoritate covârșitoare a copiilor care se confruntă cu disforia de gen își vor depăși starea cu timpul, atunci când li se oferă dragostea, îngrijirea și îndrumarea care respectă cu adevărat persoana umană și demnitatea umană dată de Dumnezeu.
Poveștile altor membri de pe forumul „de-trans” nu au un final atât de fericit ca fata menționată mai sus. Mulți dintre ei caută cu disperare sfaturi despre cum pot anula anii de medicamente hormonale sau pur și simplu își împărtășesc durerea față de viețile distruse de alegerile făcute când erau mult prea tineri și imaturi pentru a înțelege pe deplin consecințele.
PĂRINȚII NU AU DE ALES
Între timp, părinții copiilor care s-au auto-identificat ca „transgenderi” încep, de asemenea, să-și împărtășească poveștile pe o publicație Substack numită „Părinți cu adevăruri incomode despre trans (PITT)”. Și aceste povești sunt foarte dureroase.
Unii dintre acești părinți împărtășesc faptul că instituțiile medicale și juridice le oferă o singură alegere, și anume, să-și „afirme” cu entuziasm copilul în noua sa identitate, sau să fie numiți „cinici” și excluși din viața copilului lor. Mulți dintre ei descriu, de asemenea, sentimentul copleșitor de neputință și durere văzându-și copiii căzuți sub stăpânirea ideologilor în sala de clasă sau la „clinica de gen”.
Acești părinți rămân neputincioși privind copilul lor devenit distant emoțional, căzut în stări de depresie mentală profundă, anxietate și confuzie, căpătând o identitate complet nouă și începând să-și mutileze corpul. „Mi-e rău. Sunt incredibil de bolnavă”, a scris o femeie după ce a povestit cum fiica ei de 18 ani a decis brusc că este băiat.
O altă mamă povestește că un sfert dintre copiii din clasa fiicei sale au „ieșit” drept „transgender”. Șapte din douăzeci și opt de copii. Propria ei fiică a devenit una dintre ele, după ce a fost expusă la o discuție despre transgenderism, (discuție sancționată de școală). Fiica ea avusese prima menstruație doar cu două luni în urmă. Ea a decis că sentimentele ei de disconfort în corpul în curs de dezvoltare sunt perfect normale și ele „dovedesc” că ea este „transgender”.
Aceasta este lumea în care trăim din ce în ce mai mult, în care se așteaptă ca părinții să se conformeze și să „accepte” faptul că si copiii lor, și toți prietenii lor, s-au „născut într-un corp greșit” în mod magic și că singura soluție acceptabilă este de a le permite acelor copii să schimbe totul despre ei înșiși în mod nenegociabil.
Este o nebunie totală.
EPISCOPII INTERZIC PROCEDURILE TRANSGENDER
Mulțumim lui Dumnezeu pentru politicieni precum guvernatorul Ron DeSantis, care sunt dispuși