Potopistii lui Iliescu au dat de pomana Avutia Nationala si acum platim si firimiturile cazute de la ospatul  globalistilor … ANALIZĂ România săracă: plătim energie electrică și gaz mai scump decât italienii, dar avem salarii de 3 ori mai mici… ROMÂNIA FURATĂ- Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat si… Cel mai mare debitor la bugetul de stat este Compania Națională a Huilei (CNH). În 2010, debitele CNH depășeau un miliard de euro. După mai multe ștergeri de datorii, restanțele au ajuns, în…Chinezii au dat lovitura: au produs o „stea artificială”, de 5 ori mai fierbinte decât Soarele nostru, timp de peste 17 minute!„Noile revoluții” se fac în numele și interesul Capitalului și noii elite și nu în numele și în interesul poporului…30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva, unul din cele mai noi branduri de furaje pentru animale…

Despre escroci, înșelăciuni și… Marea Resetare…„Revoluția permanentă” a lui Lev Troțki – la stadiul de „violență permanentă” – este în marș! Armele lor biologice și armele nepăsării și corupției noastre… România, TOMBERONUL Europei: Încă 25 de tone de deșeuri ILEGALE, descoperite de autorități în portul Constanța…. ZAHARIA HUSĂRESCU, SCUTUL BASARABIEI… Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA… Generalul Radu Theodoru despre “MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989… Fotografii inedite din 13 iunie 1990   “Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani”… Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic

Prezentăm schematic un model constructiv pentru o fermă de ovine; Rase de oi şi capre din România şi din alte ţări; Alegerea caprelor de prăsilă; Viitorul sectorului de ovin şi caprine din Europa; Ferma modernă de capre  etc

Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia! Cine mână lumea aceasta?Nu va potriviti chipului veacului acestuia; Satan, D-Zeul veacului acestuia…Ce este „sfârșitul veacului acestuia”? Duhul Veacului Acesta şi Realitatea Hristosului Înviat…„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”Coloseni 1:26; Avram l-a urcat pe singurul fiu pe altarul credinţei– pentru jertfire ”pe muntele unde Domnul v-a purta de grijă „ (Gen. cap.22), ca să învăţăm şi noi să-i aducem ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri (Ps.50) şi să… Importanța Întrupării Domnului; 2 PETRU, de Daniel Branzei; Personalități- David XXII – un om împlinit în eternitate… Mai Mult Decat Biruitori – Richard Wurmbrand… Ești mai mult decât biruitor!

PRIN Biruința lui Hristos înseamnă că noi putem fi mai mult decât biruitori; După cum din întâlnirea privirilor lui Petru şi Hristos a fost născută Pocăinţa Dumnezeiască… LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL, NU RĂSTĂLMĂCIREA! Aşa a început înşelăciunea; Pilde, Minuni și Profeții din Sfânta Scriptură; Strângerea laolaltă pentru zidire… Faptele Apostolilor – Chemarea Neamurilor; Puterea lui Dumnezeu este în evanghelie; Păcatul altora este, de asemenea, păcatul nostrum; Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii; RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR; Femeia şi Copilul de parte bărbătească… IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS-„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. — Mat. 16:24(Crucea este Scara spre Cer- Invatatura,Randuiala lui Dumnezeu-arma (Ef.6/10-20) de distrugere a pacatului si a satanei)

 

 

Potopistii lui Iliescu au dat de pomana Avutia Nationala si acumplatim si firimiturile cazute de la ospatul  globalistilor … ANALIZĂ România săracă: plătim energie electrică și gaz mai scump decât italienii, dar avem salarii de 3 ori mai mici… „Noile revoluții” se fac în numele și interesul Capitalului și noii elite și nu în numele și în interesul poporului…30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva, unul din cele mai noi branduri de furaje pentru animale… Despre escroci, înșelăciuni și… Marea Resetare…„Revoluția permanentă” a lui Lev Troțki – la stadiul de „violență permanentă” – este în marș! Armele lor biologice și armele nepăsării și corupției noastre… România, TOMBERONUL Europei: Încă 25 de tone de deșeuri ILEGALE, descoperite de autorități în portul Constanța…. ZAHARIA HUSĂRESCU, SCUTUL BASARABIEI… Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA… Generalul Radu Theodoru despre “MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989… Fotografii inedite din 13 iunie 1990   “Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani”… Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic… Chinezii au dat lovitura: au produs o „stea artificială”, de 5 ori mai fierbinte decât Soarele nostru, timp de peste 17 minute! ROMÂNIA FURATĂ- Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat…Cel mai mare debitor la bugetul de stat este Compania Națională a Huilei (CNH). În 2010, debitele CNH depășeau un miliard de euro. După mai multe ștergeri de datorii, restanțele au ajuns, în…

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat

Cel mai mare debitor la bugetul de stat este Compania Națională a Huilei (CNH). În 2010, debitele CNH depășeau un miliard de euro. După mai multe ștergeri de datorii, restanțele au ajuns, în…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Cum s-a ales Bucureștiul cu două ruine, în loc de investiții de miliarde de euro

Două construcţii faraonice începute de Nicolae Ceauşescu sunt abandonate de aproape 30 de ani. În ciuda semnării unor parteneriate public-private, investiţii majore de peste două miliarde de euro…

 

România furată. „Schi în România” – povestea unui eşec răsunător

În urmă cu mai bine de 10 ani, guvernanţii visau sute de kilometri de pârtii în Carpaţii României. Valea Jiului, din judeţul Hunedoara, a intrat şI ea în proiectul faraonic. La fel şi staţiunea…

 

„Am trecut din mâini în mâini, dar tot am rămas români”. Când România furată e o Românie uitată…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Bețe în roate pentru legile care ar trebui să ne ajute să trăim mai sănătos

Legi extrem de importante, care ar trebui să facă ordine în industria alimentară, sunt blocate ani de zile în comisiile din Parlament. Cantitatea de grăsimi din alimente, zahărul din băuturi sau mult…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Povestea emoționantă a generaţiei îmbolnăvite cu HIV în spitale

Revoluţia a venit cu o mare tragedie pentru peste 10.000 de copii din România. Totul a început cu descoperirea primelor cazuri de HIV la copii în orfelinatele româneşti, leagăne ale groazei în vremea…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Dispariţii misterioase, copii care parcă au intrat în pământ. „Oamenii n-au spus, n-au ajutat în niciun fel”

Aproximativ trei mii de persoane dispar anual în România. 95 la sută dintre cazuri sunt rezolvate în primele zile de la anunţ. Despre sute de români dispăruți nu se mai ştie nimic, de zeci de ani.

 

Publicat acum acum 3 ani

 SOCIAL

ROMÂNIA FURATĂ. Peste 400 de copii au dispărut fără urmă în România într-un an

Este un bilanţ zguduitor: peste 400 de copii au dispărut fără urmă anul acesta în România. Părinţii aşteaptă cu sufletul la gură o veste de la poliţişti. Anchetatorii fac tot posibilul să dea de urma…

 

Publicat acum acum 3 ani

 EDUCAȚIE

România furată. Loteria manualelor, un fiasco de peste 7,5 milioane de euro

România este ţara cu cea mai mare rată de analfabeţi funcţionali din Uniunea Europeană. Lipsa unei stategii coerente ne-a adus în această situaţie. În ultimul an, ministrii care au trecut pe la…

 

Publicat acum acum 3 ani

 CENTENAR – 100 DE ANI DE VIITOR

România incompletă. Povestea celor de care Bucureștiul a uitat, dar care nu uită că sunt români

Într-o epocă în care patriotismul pare desuet şi a dispărut aproape complet există români care încă visează la o Românie Mare. Sunt românii din regiunile istorice pierdute în 1940: Bucovina de Nord…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată | Monumentele, o afacere profitabilă în an centenar

Mai sunt câteva zile până la 1 Decembrie, data la care România împlineşte 100 de ani. Statul român, prin Ministerul Culturii, dă peste 150 de milioane de lei pentru proiectele dedicate Centenarului…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Vremea trece, leafa merge. Trucurile prin care demnitarii își umflă fictiv activitatea în Parlament

45.000 de lei cheltuie, lunar, în total, statul român cu fiecare parlamentar. Însă activitatea acestora în Parlament se lasă așteptată. Am încercat să stăm de vorbă cu mai mulți parlamentari români…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Colectiv – trei ani fără dreptate. Cine consideră rudele și supraviețuitorii că sunt adevărații vinovați

La trei ani de la tragedia din Colectiv, victimele incendiului şi-au pierdut răbdarea să mai aştepte dreptatea în justiţie. Patru dosare penale, trei reuniri, trei instanţe, un judecător pensionat şi…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Colectiv. Un secret bine păstrat: România nu mai are bancă de piele, la trei ani de la tragedie

La trei ani de la tragedia din Colectiv, România nu mai are bancă de piele. După 22 de ani de existenţă, autorităţile au închis singurul loc unde se depozita şi conserva pansamentul biologic pentru…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Băieţii deştepţi din agricultură, milionari pe terenurile statului

Importanţi oameni de afaceri au concesionat, în anii 2000, mari suprafeţe de terenuri de la Agenţia Domeniilor Statului la preţuri foarte mici. Cele mai multe contracte au fost atribuite fără…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Centenar, bâlci pe bani publici. Care sunt costurile

Anul acesta, autorităţile locale şi cele centrale s-au întrecut în a marca împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, prin evenimente care mai de care mai costisitoare. De la târguri de zeci de mii…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Promovarea turistică: banii sunt ai UE, caracatița – românească

Mai mult de o treime din proiectele europene câștigate în mandatul Elenei Udrea la Turism și Dezvoltare sunt suspecte de fraudă. Cum a ajuns o încrengătură de ONG-uri și de firme conectate politic să…

 

Publicat acum acum 3 ani

 SOCIAL

România furată | Mii de bugetari merg anual în vacanțe de lux mascate, plătite din bani publici

Mii de funcționari publici beneficiează anual de o vacanță de lux la mare, de o săptămână, plătită din bani publici. Cazarea e la un hotel de 3 sau 4 stele, mâncarea și băutură e în sistem…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Cum a ajuns fiul lui Dragnea să vândă la fix 13.000 de porci

Pesta porcină africană a produs României cel mai mare dezastru de după Al Doilea Război Mondial. Pagubele produse sunt estimate la peste 3 miliarde de euro. Marii fermieri, care şi-au văzut afacerile…

 

Publicat acum acum 3 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

VIDEO REPORTAJ. România furată: „Jandarmiada”, în imagini și mărturii

S-au dus cu gânduri paşnice la protestul diasporei şi s-au trezit, unii, fără motiv, agresaţi şi cu ochii înroşiţi din cauza gazelor. Mame cu bebeluşi în cărucioare, bătrâni cu bastoane şi persoane…

 

Publicat acum acum 3 ani

 TEZAUR

Case memoriale în paragină | Ce a rămas în urma marilor oameni ai României

2018 e anul în care România aniversează 100 de ani de la Marea Unire şi momentul când autorităţile vor să aducă în prim plan valorile care au dus la clădire României de astăzi.

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. De ce nu pedalăm alături de întreaga Europă

Dacă în restul Europei traseele de cicloturism sunt semnalizate, marcate şi au infrastructură bine pusă la punct, în România totul este în curs de dezvoltare. Iar lucrurile sunt aşa de mai bine de…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată| Aleșii, principalii beneficiari ai „revoluției fiscale”. Cu cât au crescut salariile primarilor și parlamentarilor

Pe principiul „cine împarte parte își face”, primii beneficiari ai „revoluției fiscale” au fost aleșii. În doar șapte luni, salariile senatorilor, deputaților, șefilor de consilii județene…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată | 1,5 miliarde de euro, investiți în școli care vor rămâne fără elevi

Cea mai mare investiție în școlile din mediul rural, aproape 6 miliarde de lei, este risipită în parte pe modernizarea unor școli care vor rămâne fără copii. Dovada lipsei școlarilor stă în faptul…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Cum se fac milioane din comerțul cu arta din muzeele României și cine sunt colecționarii care cumpără?

Oameni de afaceri, case de avocatură, politicieni sunt interesaţi ca operele pictorilor clasici români să iasă din muzee, pentru că ele constituie singurul bun de valoare al comerţului cu artă din…

 

Publicat acum acum 4 ani

 JUSTIȚIE

ROMÂNIA FURATĂ. Exodul milionarilor speriaţi de cătuşe

Tot mai mulţi inculpaţi celebri fug din ţară pe măsură ce se apropie condamnările definitive în dosarele de corupţie în care sunt judecaţi. În lipsa unor măsuri legale care să împiedice această…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Statul pune viața pe lista de așteptare. Medicamentele de ultimă generație, inaccesibile românilor

Medicamentele de ultimă generaţie par o utopie pentru români. Până ajung la noi în ţară, dacă ajung vreodată, tratamentele pot avea chiar şi mai bine de zece ani de existenţă, timp în care industria…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată | Realitatea de dincolo de poarta pușcăriei. De ce recidivează deținuții?

În iureșul controverselor privind exclusiv penitenciarele, toată lumea pare să fi uitat cel mai important lucru: scopul unei societăți nu este să bage oameni la pușcărie, ci să aibă cât mai puțini…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Modernizarea sistemului IT al ANAF e amânată, deși funcționează la o capacitate de 99,99%

Banca Mondială ne-a dat bani pentru un sistem nou, dar nu suntem în stare de 5 ani să-l implementăm. Motivul: noul sistem nu poate fi manevrat politic.

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Securizarea granițelor pentru Schengen. Unde sunt banii din contractul cu EADS?

Cum s-au cheltuit cele peste 700 de milioane de euro destinate, din 2004, întăririi frontierelor reprezintă unul dintre misterele nerezolvate de DNA. Softuri, sedii pentru Poliţia de Frontieră şi…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Bătălia pentru Justiție și mizele ei, o radiografie marca „România furată”

În ultimele luni, încercările repetate ale majorității parlamentare de a modifica legile justiției, fără o consultare prealabilă și fără un studiu de impact, au fost momentele cheie ale scenei…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Ce șanse ai ca pacient sărac să faci un transplant de organ în România

Majoritatea transplanturilor făcute în ultimii ani au avut ca beneficiari oameni bogați, politicieni influenți și vedete. Controlul efectuat acum un an și jumătate la clinica din Cluj a scos la…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Cine are interesul să continue furturile din siturile arheologice

Furturile de aur din siturile arheologice sărăcesc patrimoniul național. În anii 2000, sute de kilograme de aur si argint au fost descoperite cu ajutorul detectoarelor de metale. Cele mai multe…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Cât costă să devii părinte atunci când ţi s-a pus diagnosticul de infertilitate?

Infertilitatea este o boală ce a fost clasată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pe locul 5 în topul dizabilităţilor la nivel global. România însă a recunoscut-o ca fiind o problemă de sănătate…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România Furată. Cum și de ce dă greș statul în promovarea frumuseţilor României

De ani de zile, România încearcă să atragă mai mulți vizitatori străini, iar pentru promovarea ţării, statul a cheltuit peste 50 de milioane de euro. Dar, în lipsa unei strategii coerente…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Ascensiunea politică a familiei Cosma, implicată în atacul fără precedent la DNA

Cine este familia Cosma şi care cum a ajuns să fie un nume greu în judeţul Prahova aflaţi într-un nou episod marca „România furată”.

 

Publicat acum acum 4 ani

 JUSTIȚIE

România furată | Cine sunt oamenii din spatele Tel Drum şi rolul lui Liviu Dragnea

Ministerul Dezvoltării a informat echipa „România furată” că Tel Drum a beneficiat de sume fără acoperire în mai multe contracte finanțate cu bani europeni. ANAF-ul trebuia să recupereze câteva…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată | ANAF-ul, executat silit. Peripețiile românilor cu taxa auto

Păgubiții au dat statul în judecată, au decizii definitive de restituire a taxei, dar Guvernul refuză de patru ani să le dea banii înapoi.

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. Taxa auto, jaf de un miliard de euro

Statul a încasat ilegal peste un miliard de euro de la sute de mii de români, în ultimii zece ani, ca taxă de primă înmatriculare, şi refuză să dea banii înapoi. Chiar dacă păgubiţii au câştigat…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

ROMÂNIA FURATĂ. Tunul de 67 de milioane de dolari din afacerea Microsoft. Unde s-au dus banii dați de trei guverne

Trei guverne au avizat timp de zece ani unul dintre cele mai mari contracte din istoria României. Sute de milioane de euro au fost plătite pentru închirierea unor licențe care au ajuns la zeci de…

 

Publicat acum acum 4 ani

 POLITICĂ

ROMÂNIA FURATĂ | Romfilatelia, căpuşa politică a Poştei Române

De 13 ani, Poşta Română este devalizată de propria filială creată în baza unei hotărâri de guvern din 2004. Înfiinţarea Romfilatelia a fost perfectată de firma de avocatură a lui Dan Şova, care…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată| Afișe electorale pentru PSD în loc de timbre. Rolul lui Dan Șova

Timbre şi afişe electorale pentru PSD – este subiectul unei noi anchete jurnalistice la „România Furată”. Cum a ajuns să fie folosită în interes de partid o societate de stat care era cândva o…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

România furată. La fiecare șase ore, un medic pleacă din România

Într-o țară unde economia bubuie, cel puțin pe hârtie, anual mii de medici aleg să muncească în spitalele de peste graniță. Astfel că plecarea lor a făcut ca România să fie pe penultimul loc în…

 

Publicat acum acum 4 ani

 SĂNĂTATE

De ce părăsesc doctorii România. O analiză a fenomenului, la „România furată”

Exodul masiv al medicilor din ultimii ani a făcut ca, la începutul lui 2017, o treime din posturile din spitalele de stat de la noi să fie vacante. Lipsa echipamentelor, în special în provincie…

 

Publicat acum acum 4 ani

 ROMÂNIA FURATĂ

Migrația de supraviețuire. De ce nu funcționează orașele și ce îi atrage pe români la sat

România poate fi comparată cu Siria, când vine vorba despre ritmul în care locuitorii își părăsesc țara. Nici românii rămași acasă nu stau însă pe loc. În căutarea unei vieţi mai bune, foarte mulţi…

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata

////////////////////////////////////////

 

Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic

 

 

DIN ARTICOL

1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă

Femeia cu nouă copii în închisoare

O scrisoare în limba română către Stalin

Cizmarul și mașina de cusut Singer

Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți

Bucovina, recâştigată de România în 1918, a fost ruptă în două în 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Administraţia sovietică a însemnat din prima clipă arestări, deportări şi violenţe. Recăpătată pentru scurt timp, Bucovina de Nord a fost încorporată definitiv în Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană în 1944. Autohtonii, indiferent de etnie, au îndurat vreme îndelungată teroarea şi foamea. Rusificarea a schimbat radical structura etnică a provinciei. Românii reprezintă acum numai 6 % din locuitorii orașului Cernăuți. Împreună cu mama şi fraţii mai mari, Ilie Popescu a cunoscut închisorile sovietice, apoi deportarea în Kazahstan. Povestea lui e povestea a zeci şi sute de mii de oameni.

 

 

embed

<iframe src=”https://www.digi24.ro/embed/special/campanii-digi24/centenar-100-de-ani-de-viitor/bucovina-in-urss-povestile-romanilor-care-au-cunoscut-gulagul-sovietic-1034892?video=0&width=570&height=320″ allowfullscreen marginwidth=”0″ marginheight=”0″ align=”top” scrolling=”no” frameborder=”0″ hspace=”0″ vspace=”0″ width=”570″ height=”320″ ></iframe>

Cristian Diaconescu: Vladimir Putin trebuia să se uite în alt sertar

O femeie din Galați a fost informată de regia de utilități că a murit

Metoda prin care hackerii îi înșeală pe români

Polițiști concediați pentru că au alergat după Pokemoni

O cisternă încărcată cu 12 tone de GPL s-a răsturnat în Teleorman

Anchetă în cazul profesoarei care a trimis din greșeală elevilor poze indecente

Un cartier al săracilor din Chile a ars în totalitate

Bitcoin și celelalte criptomonede se prăbușesc

Suciu (BNR): Avem un tablou de incertitudine cu foarte multe culori

Ocupaţia sovietică a însemnat pentru comunitatea românească din Bucovina de Nord o traumă. Nici la momentul Unirii, nici în perioada interbelică, românii nu erau majoritari în Bucovina istorică. Erau numai o treime din populaţie. Dar diversitatea etnică a fostei provincii habsburgice crease o atmosferă de toleranţă şi civilitate favorabilă culturii şi dezvoltării economice. Bucovina românească era o Europă centrală în miniatură. Regimul stalinist, prin politicile criminale aplicate în întreaga Uniune Sovietică, a spulberat această diversitate.

 

După 1940 şi mai ales 1944, toate autorităţile, orice persoană care a ocupat funcţii, au fost nevoiţi să se refugieze, dar după 1941, mii de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. După 1944, la Cernăuţi, vin foarte mulţi ruşi, ucranieni din răsăritul Imperiului sovietic, schimbând foarte mult din componenţa etnică a acestui oraş şi a acestei regiuni. Acum, dacă vorbim despre oraşul Cernăuţi, ar fi cam la 5-7% care se declară români.

 

Mulţi dintre noii veniţi, ucraineni şi ruşi, şi-au adus cu ei istoriile dramatice. Marea foamete indusă din anii ’30, care a făcut în jur de 6 milioane de victime, este des invocată.

 

 

Tamara: Părinții mei s-au născut în regiunea Vinnița, exact în acea perioadă când a avut loc Holodomorul. Ei nu își amintesc pentru că erau mici, dar exact în acea regiune, în Podolia, au suferit foametea cumplită. La noi aici în Bucovina nu am avut Holodomorul din anii 1932-1933, am avut foamete abia în anii 1946-1947. Ei au trecut prin acea suferință cumplită, adică au înțeles ce înseamnă puterea sovietică. La sfârșitul anilor 50 părinții mei s-au mutat la Cernăuți și au fost impresionați de felul cum sunt primiți străinii în Bucovina, spre deosebire de zona din care proveneau.

 

Marian Olaru: În fapt, Homo Sovieticus era un concept care arăta melanjul populaţional pe care trebuia să-l constituie regimul politic. În fapt, această ridicare viza popularea, să zicem satisfăcătoare – din perspectiva sovietică a Siberiei, pe de-o parte, şi aducerea în locul lor, a celor care puteau să fie stâlpii viitoarei administraţii sovietice în teritoriile pe care Uniunea Sovietică le-a ocupat în 1940, situaţii care se referă sau pornesc de la Marea Baltică şi se termină la Marea Neagră pentru că ştim că nu numai România a fost victima actelor care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial. Ridicau familii întregi şi uitaţi-vă la structura demografică a Basarabiei şi structura demografică a Bucovinei, partea de nord, a regiunii Cernăuţi acuma, în parte fosta Bucovină, şi constataţi că elementul românesc a fost împuţinat.

 

1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă

În amintirea familiilor româneşti din Cernăuţi, administraţia sovietică, instaurată în urma ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940, şi-a făcut intrarea nu numai prin deportări, ci şi prin execuţii şi chiar masacre, precum cel din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă. În ziua de Florii, în jur de 3000 de ţărani, familii cu bătrâni şi copii, cu preoţii în frunte, s-au îndreptat pe jos, spre noua frontieră aflată la 2 km ca să ajungă în România. Atitudinea absolut paşnică şi prezenţa copiilor ar fi trebuit să îi ferească de represalii. Au fost mitraliaţi de trupele NKVD şi îngropaţi – unii de vii, chiar în pădurea pe care o traversau. Sătenii povestesc că zile întregi „s-a mişcat şi a plâns pământul”.

 

Ilie Popescu, supraviețuitor gulag: Acolo, în drum, când a auzit cum trăgeau din mitraliere, tata a vrut să se întoarcă și când a vrut să se întoarcă, a fost înconjurat de grăniceri, i-au făcut o percheziție să vadă ce are și au găsit cererea și o carte de rugăciune. Mai pe scurt, l-au bătut, l-au legat și l-au dus la … Pe mai mulți. Alții au fugit prin pădure, îi vânau ca pe iepuri, îi omorau, alții au urcat în copaci, curgea sânge de pe tulpina copacilor, ca să se salveze. Declarații, puneau întrebări noaptea, îi băteau, îi țineau, îi chinuiau. Și tata, sărmanul, a nimerit în grupul ăsta de oameni considerați organizatorii revoluției. Unii spun că e revoluție. Asta a fost o mișcare a poporului că nu mai puteau să trăiască sub regim. Era imposibil, oameni buni. Îsi băteau joc din toate aspectele. L-au dus pe tata în fundul Rusiei, în regiunea Sterlovsk. Am aflat eu tocmai în 1988, când i-am scris lui Gorbaciov o scrisoare și am cerut să știu unde e tata. Noi nu am știut până în 1988 ce s-a întâmplat. A disparut. Mama tot plângea si spunea: nu știu unde e tătuca al vostru.

 

Mama şi copiii au scăpat de marea deportare din iunie 1941 pentru că Veronica Popescu abia dăduse naştere celui de-al zecelea copil. Reintrarea armatei române în Basarabia de Nord şi Basarabia a oprit o vreme pericolul. Dar în martie 1944, trupele sovietice, victorioase din marea încleştare de la Stalingrad, intră din nou în Cernăuţi. Familia din Pătrăuţii de Jos, regiunea Storojineţ, a fost deportată în august 1946.

 

Ilie Popescu, supravieţuitor gulag: La 25 august 1946 au venit cu o mașină neagră si ne-au luat, pe copii, pe noi. Sora Aurora, mai mărișoară, Costică, eu, Mircea, Dragoș, mai pe scurt, opt și cu mama, nouă. Ne-au luat, ne-au pus în mașina la Hliboca, ne-au ținut acolo. Ne-au aruncat în închisoarea din Cernăuți. Și tin minte că închisorile astea, că ne puneau pe noi toți într-o celulă și noi ne țineam de catrința mamei și tot la fiecare pas eram: mama, dă-ne de mâncare. Gardienii ruși înjurau si noi eram fericiți că nu știam limba rusa”.

 

Femeia cu nouă copii în închisoare

Femeia cu 9 copii, cel mare murise, arestat anterior, în 1945, şi-a început periplul în închisorile sovietice. Au stat mai mult la Harkov. Aici s-au intersectat cu sute de basarabeni, şi ei în drum spre Gulag. Foamea era continuă.

 

Procesul, judecat în lipsă la Moscova, i-a vizat numai pe mamă, Veronica, pe fiul deja mort şi unul dintre băieţii mai mari. Cum în scripte figurau numai 3, familia de 9 primea numai trei porţii de hrană.

 

După patru luni de detenţie şi două săptămâni într-un tren de marfă, au ajuns la locul de deportare din nordul Kazahstanului. Nici aici, cei 6 copii mici nu figurau pe liste, aşa că primarul le-a spus celor mici să plece acasă: 7000 de km!!

 

Ilie Popescu: Până la urmă, Veronica a înţeles că primarul avea o problemă locativă. Aştepta moartea unei alte familii cazate într-unul dintre bordeie şi, pe moment nu avea unde să îi cazeze pe noii veniţi. Ne-au găsit un loc unde o familie intreaga a murit de foame si ne-au dus pe noi acolo, in bordeiul ala. Asteptau cand cineva era pe cale sa moară. Ca mureau cu nemiluita acolo. Mama de fiecare data spunea maine poimaine vad cum mor copii mei de foame si raman pierduta aici. De fiecare data se ruga, doamne, salveaza-mi copii. Se ruga sa nu murim noi toti.

 

Foamea, cvasi permanentă, era chinul cel mare. Adunaţi la capătul lumii, o biruiau sau mureau, români, lituanieni, polonezi, ceceni.

 

Din când în când, câte o întâmplare fericită sau o stratagemă pusă minuţios la cale înseamna hrana pentru câteva zile. Când veneau maşinile de grâu spre toamna, a fost ideea mea am batut cuie pe scandura aceea si am acoperit-o cu praf si cand trece masina cauciucul la spate s-a pravalit si ce era interesant s-a pravalit in sant si l-om strange iar acasa l-om spala si ne-am ascuns noi intr-o casa si a venit o masina a plesnit cauciucul si s-a dat pe o aripa si o parte de grau a curs într-un sant si mircea spune mai iliuta tare capos mai esti. ce capos! mai taci din gura! suntem salvati!

 

O scrisoare în limba română către Stalin

În martie 1947, după o iarnă cumplită, copiii cei mari, Aurel, Aurora şi Dragoş, disperaţi, au decis să fugă. Pe jos. Se orientau după stâlpii de telegraf şi, ca odinioară, ţăranii prinşi de tătari, după constelaţia care se cheamă Drumul Robilor. Aurora şi Dragoş au fost prinşi şi duşi într-un cămin pentru orfani. Cel mai mare, Aurel, a ajuns în Bucovina, cu picioarele degerate. S-a ascuns la rude până când familia întreagă a reuşit să ajungă şi ea acasă.

 

Ilie Popescu: Mama cand a vazut situatia i-a scris o scrisoare lui Stalin in limba română plângând. In 88 a ajuns scrisoarea originala in mainile mele, la Cernauti, de la Securitate. Mama plangea si scria. Si a scris ca nu suntem vinovati cu nimic, copii mor de foame, sa ne elibereze, ca nu suntem vinovati. Astaa spus. Si srisoarea a ajuns la Moscova. Nu a stiut adresa dar a zis ca in Uniunea Sovietică nu e unul sa nu stie de Stalin si a scris Moscova, Stalin. Mai mult, nimic. Scrisoare a ajuns si nu e de mirare

 

Scrisoarea a ajuns la Moscova, nu prin eficienţa serviciilor poştale, ci prin reţeaua poliţiei politice. Unul dintre fraţii Popescu, fost cizmar ucenic în Pătrăuţii bucovineni s-a dovedit de mare folos responsabililor sovietic din Gulag. Le repara şi le făcea cizme.

 

Cizmarul și mașina de cusut Singer

Datorită lui Ionică, întreaga familie a supravieţuit, iar scrisoarea mamei a ajuns la Kremlin. Descoperirea unei maşini de cusut Singer, aruncată într-o magazie, a fost un miracol. Localnicii nici nu ştiau ce este.

 

Ilie Popescu: A vazut intr-un atelier o masina germana si se uita nimeni nu prea stia eu daca imi dai o sula si un ac sa cos fara masina. Asta trebuia reparat si cine o repara? Nu stiu precis daca a chemat pe cineva sau el a reparat-o si cand a pus el pielea si i-a dat drumul asa de drept, zice: Baaaa … si a avut mare trecere acolo. veneau si faceau comanda. Ce credeti? La astia de la Securitate degeaba, la sefi degeaba. Zi si noapte lucra. Si asa treptat, o bucata de paine, ca sa nu murim de foame mama a plans s-a intors cu fata la perete, dar ce perete ce paturi nici nu mai vorbim niste stalpi si niste paie vai de capul lor. Şi plangea ca el lucra ea adormea si el cosea cizme sau pantofi si mama isi dadea seama.

 

Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți

În primăvara lui 1948, o femeie ofiţer a adus un document de eliberare. Dar drumul de întoarcere, presărat de incidente şi frică, nu a fost sfârşitul necazurilor. Responsabilii locali din Bucovina nu au crezut povestea legată de scrisoarea către Stalin. Mama a fost arestată şi dusă la închisoarea de la Hliboca, un oraş în apropiere de Pătrăuţiii de Jos. În cele din urmă, birocraţia sovietică a confirmat eliberarea, iar femeia a ajuns acasă. A avut însă nevoie de luni de refacere după bătăile din închisoare. Ilie Popescu, copilul deportat la 7 ani în Kazahstan, a făcut şcoală, armată, facultatea de filologie la Cernăuţi, unde a şi profesat. Lucrarea sa de doctorat, complet apolitică, după învăţătura mamei, priveşte denumirile plantelor medicinale în graiurile locale.

 

Veronica, femeia care a reuşit să-şi aducă copiii vii din Kazahstan şi să îi ţină apoi în şcoli, s-a stins de bătrâneţe, în satul ei din Bucovina.

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/centenar-100-de-ani-de-viitor/bucovina-in-urss-povestile-romanilor-care-au-cunoscut-gulagul-sovietic-1034892

////////////////////////////////

 

Fotografii inedite din 13 iunie 1990   “Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani”. Expoziție-eveniment la Palatul Suțu  , realizată de fotojurnaliștii Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea

 

Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990, pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – gardul Palatului Suțu din inima Capitalei, între 13 iunie și 13 iulie 2020. Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile.

 

Evenimentul Facebook AICI

Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”. Cei trei autori vă așteaptă pe 13 iunie 2020, la orele 17.00, la Palatul Suțu, la vernisajul Expoziției „Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990. 30 de ani”, de la care nu vor lipsi personalități de marcă de atunci și de acum. Evenimentul va fi urmat de o slujbă de pomenire la Crucile din Piața Universitații.

 

 

Fenomenul Piața Universităţii 1989 – 1990 a reprezentat cu adevărat readucerea la București a axei lumii, extirpate din spațiul public al României după ocupația bolșevică a Rusiei sovietice. Nicicând nu se mai văzuse în Agora țării o asemenea manifestare de credință și luptă deschisă și non-violentă, pentru libertate, nicicând nu s-a mai văzut de atunci un astfel de fenomen ingenuu. Unicitatea Fenomenului declanșat în aprilie 1990 de tinerii care fuseseră deja pe baricadele din 1989 în același loc sacru constă și în caracterul ei profund cultural și moral. Acolo, sub icoana Maicii Domnului adusă de la Putna și între portretele „Românului Absolut” din Balconul Universității, s-a recitat Doina lui Eminescu interzisă de ocupanții sovietici, de acolo s-a transmis salutul de solidaritate al dramaturgului “academician–golan” Eugen Ionescu, acolo au cuvântat poetul creștin Ioan Alexandru și Părintele Constantin Galeriu, de acolo a binecuvântat manifestația cel mai mare teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, acolo s-a cântat „Imnul Golanilor” și „Doamne, vino, Doamne”, în emoția de masă a elitei active a României și acolo a răsunat vibrant, pentru prima oară în libertate după 45 de ani, din pieptul a 100.000 de români, troparul Învierii Domnului: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând!”.

 

 

*

Totodată, la fel de important, Piața Universității s-a constituit în prima resursă de informații reale a României, prin fațada Institutului de Arhitectură, transformată de studentul la Arte Plastice, viitorul ziarist George Roncea, într-un portal de comunicare directă cu românii. Pe lângă mesajele dispuse pe frontispiciul clădirii lui Grigore Cerchez ce poartă numele lui Ion Mincu, acolo a fost difuzată pentru prima oară în România, pe un ecran gigant plasat cu greu dar reușită din baza de la ultimul etaj, filmarea ascunsă de regim în care conspiratorul GRU/KGB Nicolae Militaru, afirma în sediul CC al PCR, către fiul de agent NKVD Petre Roman, agentul sovietic Silviu Brucan și școlitul la Moscova Ion Iliescu, că „Frontul Salvării Naționale ființează de șase luni de zile!”.

 

 

„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră”, era refrenul preferat al zecilor de mii de participanți din „Zona Liberă de Neocomunism a României”. Într-adevăr, ultimii plecați nu au făcut-o de bună voie ci numai ridicați pe sus în cătușele milițienilor transformați peste noapte în polițiști, loviți sub paturile de armă ale jandarmilor proaspăt redenumiți din trupeți ai Securității și, apoi, mai ales, însângerați de bâtele și chiar topoarele minerilor manipulați de conducătorii vizibili sau din umbră ai FSN. Cei arestați și maltratați – elevi, studenți, intelectuali sau simpli bucureșteni revoltați – au fost încarcerați ilegal în condiții de lagăr și torturați, uneori bestial.

 

 

Finalul dramatic al manifestației nu mai are nimic de a face cu energia demonstrației pașnice de 52 de zile. Este o evidență pentru orice om informat că operațiunea din 13 iunie 1990 a fost jocul mai multor servicii speciale, din România și de aiurea, fiecare cu interesul lui. Pentru cei mai tineri amintim doar fraza interceptată dintr-o transmisiune a Ministerului de Interne: „Va rog sa-l informati pe domnul presedinte: dam foc la toate autobuzele. Aceasta a fost intelegerea”.

 

 

Pe de altă parte, astăzi cunoaștem că la subsolul și primele nivele ale sediului Poliției Capitalei se afla o parte din arhiva Securității Municipiului București în care se stocaseră monitorizările evenimentelor din decembrie 1989 – audio, video și scrise – care puteau afecta serios interesele Armatei conduse acum de capi din agentura sovietică din România.

 

 

Fotograful Nic Hanu a înregistrat în imaginile sale mai multe evidențe care demonstrează indubitabil pentru un specialist că modul uniform și puternic în care au ars autobuzele nu poate fi datorat doar unor sticle incendiare (și ele venite de unde?). La fel, mai ales, explozia a cărei ciupercă se ridică până la etajul 4 al clădirii Poliției.

 

 

Ce a urmat, până azi, se știe, se vede cu ochiul liber și se simte, din păcate, pe spatele bietului român și în dauna resurselor pământurilor lui dumnezeiești milenare: menținerea României, conform înțelegerilor secrete de la Malta, în sfera de influență sovietică, atunci, ruso-germană, acum. Doar un cutremur venit de la Washington, pe care îl așteptau și manifestanții din Piața Universității 1989 – 1990, urmat de un vulcan a cărui lavă să topească toate nodurile rețelei planetare anti-umane comunist-progresiste, mai poate surpa, poate, acest eșafodaj nefast pentru România.

 

 

„S-ar putea spune că acea generație frumoasă și triumful ei de o clipă au fost doar un vis frumos care s-a risipit în tăria zilei cu proza ei nemiloasă. Dar cine nu știe că cea mai conturată realitate este mai întâi un vis frumos? Aici, la umbra Carpaților, oamenii n-au încetat niciodată să creadă în puterea visării.”, scrie în Catalogul Expoziției profesorul Ilie Bădescu, membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.

 

Vă așteptăm la Palatul Suțu!

 

Fotografiile lui Victor Roncea si Pascal Ilie Virgil au fost imbunatatite tehnic de Florin Roștariu – ColoRostariu

 

 

Ziaristi Online

 

 

///////////////////////////

Generalul Radu Theodoru despre “MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”. Editor: Victor Roncea. Primele trei volume intrate sub tipar la Editura TipoMoldova, cu prefețe semnate de generalii scriitori Radu Theodoru și Aurel Rogojan și istoricul Gh. Buzatu

 

La prestigioasa Editură TipoMoldova din Iași, condusă de Aurel Ștefanachi, unul dintre cei dintâi revoluționari autentici din România, au intrat sub tipar primele trei volume ale lucrării coordonate de jurnalistul Victor Roncea despre evenimentele sângeroase din 1989, publicată sub titlul “MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”. Volumele beneficiază de trei prefețe de marcă, din partea generalilor scriitori Radu Theodoru și Aurel Rogojan și a profesorului Gheorghe Buzatu, regretatul istoric oferind studiul său încă de acum 7 ani, la data începerii proiectului al cărui promotor și sfătuitor principal a și fost.

 

Pentru elaborarea lucrării s-au folosit documente din: Arhiva Comisiei Senatoriale Decembrie 1989, Direcția Control Juridic și Securitate Internă, Serviciul Protecție Informații Clasificate, Registratură și Arhive a Senatului României, Arhiva Serviciului Român de Informații (SRI), Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Arhivele Naționale ale României (ANIC), Arhive ale instanțelor civile și militare, Note și Rapoarte ale Departamentului Securității Statului (DSS) către președintele României Nicolae Ceaușescu, Arhiva CIA, Mărturii.

 

În primele trei volume sunt redate texte și declarații semnate de: Gheorghe Asanache, Gheorghe Buzatu, Silviu Brucan, Nicolae Ceaușescu, Radu Ciuceanu, Aurel V. David, Emilia Enache, Mihail Gorbaciov, Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru, Victor Neculicioiu, Sergiu Nicolaescu, Mihai Popov,  Gheorghe Rațiu, Aurel Rogojan, Victor Roncea, Aristotel Stamatoiu, Radu Theodoru, Iulian Vlad, Larry L. Watts.

 

Lucrarea poate fi achiziționată prin comandă directă la Editura TipoMoldova.

 

Redăm în exclusivitate (normal) prefața primului volum, semnată de legendarul scriitor Radu Theodoru:

 

Prefață

 

ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA ȘI DECEMBRIE 1989

 

General maior aviator veteran de razboi

Radu Theodoru

 

1. Victor Roncea face parte din specia rară a gazetarilor care posedă o conștiință civică rară în sfera eticului, a moralului și a responsabilităților sociale și naționale. Salvat prin conștiința critică de derapajele penibile ale celor 30 de ani de gazetărie a senzaționalului ieftin exprimat printr-un limbaj de rigolă pestilențială, deopotrivă de subordonare politică, economică, patronală, operează în contemporan cu o judecată valorică fermă temeinicită pe esența dinamică a naționalului.

 

2. În volumul pe care-l prezintă cititorului dornic să-și esențializeze cunoașterea loviturii de stat din decembrie 1989 haotizată deliberat prin mijloacele și tehnicile dezinformării și ale intoxicării intelectuale, Victor Roncea își dovedește capacitățile de analist al evenimentului istoric investigat selectându-i momentele referențiale, în contextul politic Mondial care a finalizat Războiul Rece dintre capitalismul reprezentat de superputerea Statele Unite cu componentele militare NATO și creatura lui rebelă, comunismul, reprezentat de superputerea Uniunea Sovietică având componentă militară Tratatul de la Varsovia.

 

3. Momentul referențial cheie cu explozie intarziată – lovitura de stat din România și asasinarea rituală a președintelui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena Ceaușescu -, este situată geografic de Victor Roncea în Malta, unde se repetă tejghetăria și croitoria politică a celor “mari”, care încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe langă problemele militare de ordin secund au stabilit împărțirea sferelor de influență postbelice. Cu deosebire că Stalin a fost vedeta, occidentalii având nevoie de ajutorul Armatei Roșii, chiar de ei dotată cu tehnică de luptă și bună parte din logistica necesară; pe când la Malta vedeta a fost Bush, Gorbaciov acceptând să dea față umană dictaturii comuniste, democratizand-o și, implicit, să restrângă sfera de influență sovietică în Europa de Est și, probabil, nu numai, după doctrina guvernului din umbră al Statelor Unite: “să nu câștigăm războiul cu comunismul, nici să nu-l pierdem, să-l umanizăm”.

 

Acest moment referențial este bine documentat de Victor Roncea, care în mod cu totul lăudabil introduce în temă papalitatea, reprezentată atunci de un papă cu totul original, făcând un joc pe muchie de cuțit între Oculta care l-a papalizat, doctrina New Age travestită în ecumenism și catolicismul pe care l-a subminat la Conciliul Vatican II, dar numai până la un punct de la care n-a mai cedat, intrând în pierdere de viteză, apoi scos din joc.

Pentru a înțelege mai bine momentul Malta, cu rădăcinile lui în politica Ocultei prin Roosevelt, ar fi fost interesant să se citeze din scrisoarea acestuia către Stalin, intermediar fiind marele rabin Zabruski, prin care i s-a promis dictatorului roșu ieșire la Mediterana. Citez din textul scrisorii:

 

“Casa Albă, Washington, 20.02.’43.

Draga Domnule Zabruski,

Cum am avut plăcerea de a vă spune, ca și dlui Weis, sunt profund emoționat pentru că Congresul Național al tânărului stat Israel a avut extrema bunătate de a mă propune mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin… Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse fără nici o restricție mentală – să dea URSS-ului paritate absolută și drept de vot în reorganizarea viitoare a lumii de după război… În egalitate cu Anglia și Statele Unite ea va fi membră a înaltului tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele dintre națiuni și ea [URSS – n.n.] va interveni la fel, identic în selecția, prepararea, înarmarea și comandamentul forțelor internaționale, care sub ordinele Consiliului continental, vor veghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Astfel, aceste entități instituite și armatele lor anexe își vor putea impune deciziile și să se facă ascultate… [Atenție]… Noi acordăm URSS-ului un acces la Mediterana, noi suntem de acord cu dorințele sale referitor la Finlanda și Baltica și vom cere Poloniei o atitudine judicioasă de înțelegere și compromis. [N.B de două ori atențiune] Stalin va conserva un câmp vast de expansiune în inconștientele mici țări din Estul european – totuși ținând cont de drepturile care se datoresc fidelității Iugoslaviei și Cehoslovaciei [Atenție] și el va recupera în totalitate teritoriile care au fost smulse temporar Marii Rusii”.

 

Printre ele Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Consider citatul din scrisoare lămuritor atât pentru destinul pe care l-a hotărât „inconștientei mici țări România”, teritoriilor ei istorice, croitoria politică sub forma dictatului având urmări tragice în spațiul Est-european cadorisit lui Stalin cu filotimia paranoică a unui proprietar galanton.

 

Ecourile filotimiei la Malta: zisele revoluții de catifea și sângeroasa lovitură de stat de la București! Cum cei doi “mari” de la Malta au făcut hagialâc la Vatican, cu acuratețe semnalat de Victor Roncea, consider necesar un spor de informare în ceea ce îl privește pe papa Wojtyla, care nu întâmplător se numea și Katz.

 

O SCURTĂ PARANTEZĂ PAPALĂ, care lărgește perspectiva acestui excelent volum documentar. Mesager al curentului New Age pe toate continentele, de la triburile din Borneo la cele ale rămășițelor indienilor din Canada, pufăind din pipa păcii ecumeniste, vajnicul papă Wojtyla s-a implicat financiar și paraduhovnicește de partea catolicilor în războiul civil care a destrămat Iugoslavia și tot el se află în culisele protectoare ale celor trei țări catolice care, la Vișegrad, și-au adjudecat regim preferențial față de cele ortodoxe din fostul lagăr socialist.

– 1991, 17 august. Papa se întâlnește la Pecs cu cardinalii unguri. Din declarațiile papei: Vă asigur că împărtășesc aspirațiile voastre și voi veni să vă văd în Croația [n.n. – care nu este Ungaria… Și, atenție…] catolicismul se oprește pe Carpați.

– 1993, 21 iunie. Gazeta „Liberation”: „Prin presiunile lor în favoarea independenței Croației și Bosniei, responsabilitățile Germaniei și Vaticanului în accelerarea crizei sunt, în mod evident, zdrobitoare.”

– 1993, Jacques Merlino, redactor-șef adjunct al Televiziunii Naționale Franceze pentru canalul FRANCE 2 în volumul LES VERITES YOUGOSLAVES NE SONT PAS TOUTES BONNES A DIRE, Editura Albin Michel, Paris,  1993, volum prefațat de generalul M. Gallois, pagina 84: „Banca Vaticanului varsă 1.988.300 dolari prin intermediul Institutului Pentru Răspândirea Religiei pentru cumpărarea de arme din Beirut și oferirea acestora Croației.”

– 1993, 6 martie, papa Ioan Paul al II-lea, Wajtyla Kats îi scrie lui Boutros Ghali (O.N.U). Scrisoarea începe așa: „Dumnezeul meu, ce-am făcut.”

Iezuitismul este viu și încheie această paranteză care se leagă nemijlocit de Malta semnalând că în jocul de putere post Războiul Rece americanii sunt cei care păstrează inițiativa geostrategică.

 

4. Conceput ca o operă documentară, volumul semnat de Victor Roncea ne dezvăluie tendințele centrifuge ale statelor cedate de S.U.A și Anglia lui Stalin concretizate violent în R.D.G, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în România luând aspectul unei politici de stat etapizată în acte politice interne și externe vizând eliberarea succesivă de dictatul Moscovei, restabilirea legăturilor economice și politice internaționale indiferent de orânduire politică, eliberarea de dogmele leninist-staliniste, în economie, deosebit în cultură prin restabilirea legică a legăturii cu cea interbelică, accent puternic pus pe istorie, atât de incomod încât a condus la conclavuri ideologice sovieto-române și în final la dialogul Brejnev-Ceaușescu pe temă. Având susținerea Chinei atât ideologică cât și politică, evoluând în prim plan al diplomației mondiale, Ceaușescu în totală contradicție cu evoluția politicii celor două superputeri, S.U.A și U.R.S.S, s-a grăbit să pună pe agenda lui diplomatică problema de maximă dificultate atât pentru Uniunea Sovietică cât și pentru S.U.A cerând anularea tuturor tratatelor încheiate cu Germania hitleristă, în principal vizând tratatul Ribbentrop-Molotov cu consecința firească, realipirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei atât de ușor cedate de Roosevelt lui Stalin. Lovitură politică punând în discuție cea mai fierbinte problemă a Sovietelor. Pastrarea unității Tratatului de la Varșovia. De aici și replica-sentință a lui Gorbaciov la ultima întâlnire de la Moscova: „Veți mai trăi până în ianuarie” sau cam așa ceva.

 

5. Ce mi se pare deosebit de subliniat în ansamblul de intercondiționări Malta-Europa de Est – România și lovitura de stat cu asasinarea rituală a soților Ceaușescu este sinteza algoritmului folosit de serviciile speciale sovietice pentru a realiza perestroika lui Gorbaciov: cosmetizarea „democratică” a regimurilor totalitare într-un comunism cu față umană, operație excelent documentată de gazetarul Victor Roncea. Din a cărui sinteză se desprinde limpede că „politicul” sovietic a fost mai puțin realist decât concluziile KGB-ului, cazul exemplar este Republica Democrată Germană și că, atât „revoluțiile de catifea” cât și lovitura de stat din România au fost pregătite minuțios cu mult timp înainte de declanșarea lor „spontană”, după un scenariu șablon cu mici retușuri și adaptări locale; doar scenariul din România fiind îmbogățit substanțial.

 

După Victor Roncea scenariul „revoluțiilor de catifea” ar avea următorul desen:

– O sinteză a situației interne,

– Stabilirea opozanților din interiorul conducerii de partid la secretarul general și susținătorii lui. Ocrotirea acestora – pentru a fi folosiți la momentul oportun,

– Stabilirea și menajarea factorilor de influență opozanți din partid,

– Introducerea clandestină de diversioniști profesioniști ai KGB-ului și ai trupelor SPETNAZ,

– Asocierea conducătorilor instituțiilor de forță ale statului țintă,

– Producerea unor manifestații de stradă revendicative care să motiveze o plenară de urgență a conducerii partidului,

– La plenară, opozantul sugerat de KGB și ales de Gorbaciov să ceară demisia șefului de partid, cerere documentată cu argumente ale opoziției interne de partid și susținută de revendicările străzii.

 

Acolo unde lucrurile erau mai lâncede, au intervenit animatori în chip de turiști, în cazul RDG-ului și al României, bunăvoința oportună și substanțială a Ungariei, pionul de manevră sovietic în cadrul tratatului de la Varșovia.

 

 ÎN LOC DE CONCLUZIE: Cu toată lipsa de documentare a decembriadei bine orchestrată de autorități spre a i se păstra imaginea de „revoluție” încropită nedibaci și scălâmb de Ion Iliescu și complicii lui, scotocind în arhive, confruntând declarațiile unor actori de prim plan implicați în evenimente adunate de Asociația Civic Media cu opiniile unor istorici de prestigiu din țară și de peste hotare, publicând stenogramele ciuntite ale ședințelor conducerii de partid, intervențiile președintelui Ceaușescu aici și la Moscova, statisticile invaziei de turiști sovietici, de cetățeni români trecuți granița în Ungaria și returnați în chip de diversioniști, nemaipomenind de războiul electronic declanșat de sovietici și unguri, Victor Roncea încheagă imaginea veridică a decembriadei, punând semnul întrebării pe declarațiile martorilor și, esențial, demonstrând argumentele de fond care au declanșat intervenția sângeroasă din România: spaima dezintegrării Tratatului de la Varșovia și punerea în discuție a Tratatului Ribbentrop-Molotov, idee politică respinsă vehement de ambii turiști maltezi.

 

Las cititorilor curiozitatea de a descrifra adevărul despre România și decembrie 1989 din vastul documentar semnat de Victor Roncea.

 

Grădiștea pe Argeș, 2020

 

http://www.ziaristionline.ro/2021/01/19/generalul-radu-theodoru-despre-mana-moscovei-documentele-crimei-din-decembrie-1989-editor-victor-roncea-primele-trei-volume-intrate-sub-tipar-la-editura-tipomoldova-cu-prefete-semnate-de-gen/

///////////////////////////////

 

 

Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

 

 

În contextul apariției misterioase a unui Dosar cu documente ale Băncii Naționale a României despre Tezaurul României de la Moscova, redăm aici excepționala expunere a profesorului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române și totodată al Comisiei române pentru Tezaur, așa cum a fost publicată în anul Centenar de EVZ , în care reputatul istoric conchide: “Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete”.

Tezaurul României de la Moscova

Contextul istoric

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante. Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să câștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept! La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră. Până la urmă – ascultând și de glasul opiniei publice – România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro- Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus. Soarta a vrut însă ca România să obțină mai mult decât putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300 000 de km pătrați. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

 

Presați de nemți, ne-am aruncat în brațele rușilor

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfârșească – cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare, datorie, patrie etc. Elitele românești, dar și o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului. Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. – cum au tendința să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute. Acum un secol, micile țări și popoare gândeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare. Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Prin acest război, în care atâția deai noștri au murit, ne-am mântuit ca popor, reușind să ne câștigăm dreptul la un regat de 300 000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.

 

O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

 

Românii ardeleni îngenuncheau de bucurie

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într- o luptă inegală) și România. În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor. Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași. Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică. Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.

 

S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținând unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare. S-au trimis, pe lângă aurul BNR, colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara BNR, Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, CEC-ul, Arhivele Naționale. După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

 

Averea României în cifre

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României.

 

La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

 

Nicolae Titulescu a făcut nefericita propunere

Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor. Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia. Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (CEC) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

 

1935 – prima restituire

Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a URSS, lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început. Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sângele poporului”. Totuși, în condițiile nevoii URSS de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

 

Documente, hărți, cărți rare. Nici un gram de aur

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

 

1956 – a doua restituire

A doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, când, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică. În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

 

Cloșca și puii de aur se întorc acasă

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1. 350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane. Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul BNR, format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămâneau nerestituite.

 

De ce am dus aurul în Rusia și nu în Anglia?

Firește, azi, multă lume se întreabă – în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor românoruse de după Al Doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt câteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute:

 

1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” – simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon;

 

2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin;

 

3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru;

 

4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).

 

Rușii o țin sus și tare că Tezaurul s-a pierdut în timpul războiului

În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”. Din momentul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016. Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace până în perioada comunistă, pe când partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului.

 

Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial etc., când funcționa în Rusia un alt regim politic. Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic – mai ales partea de aur aparținând BNR – fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare. Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935, 1956), făcute de partea rusă. Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive. Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică. Conform unor estimări, valoarea actuală a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari SUA. [Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la 4-5 miliarde de dolari – Nota. Red.]

 

Datorie de onoare față de țară

Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete. Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema.

 

Personal, nu cred că vreun guvern al României – de orice orientare politică ar fi acesta – ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova. De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat – inclusiv în vremea regimului comunist – și-au predat unul altuia Dosarul tezaurului, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară.

 

Acad. Ioan Aurel Pop

 

Ziaristi Online http://www.ziaristionline.ro/2019/03/18/acad-ioan-aurel-pop-adevarul-despre-tezaurul-romaniei-de-la-moscova/

 

////////////////////////////////

ZAHARIA HUSĂRESCU, SCUTUL BASARABIEI…De Ziua Unirii Principatelor Romane, Basarabia-Bucovina.Info deschide Arhivele Sigurantei si Securitatii via CNSAS

24/01/2014 | Filed under: Arhive,Articole | Posted by: info

 

 

12345678910111213141516

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

 

Zaharia Husarescu tanar – Basarabia-Bucovina.Info

Zaharia Ion Husărescu (1876-1959), Şef al Siguranţei Generale din Basarabia, România

 

In cadrul unui nou Proiect al portalului nostru, Basarabia-Bucovina.Info, prezentam azi, de Ziua Aniversarii Unirii Principatelor Române:

 

 ZAHARIA  HUSĂRESCU, SCUTUL  BASARABIEI

 

 de dr. Florin Şinca

 

O serie de poliţişti au ajuns în temniţele comuniste pentru că au fost specialişti în ,,problema comunistă’’ şi au combătut fenomenul subversiv antiromânesc şi necreştin din Basarabia, printre ,,victimele’’ lor fiind şi Ioska Roitman, agent NKVD, apropiat al Anei Pauker (Hannah Rabinsohn). El a urcat în ierarhia comunistă de la noi cu numele de Iosif Chişinevschi şi s-a dovedit tenebros şi răzbunător.

 

Sunt deja trei luni de când am studiat filă cu filă ce a mai rămas din dosarele fostului şef al Siguranţei Basarabiei din perioada 1920-1930, Zaharia Husărescu. De atunci port fotografia lui în legitimaţia de poliţie, ca pe o iconiţă. Şi-a donat pământul Schitului Boureni. Comuniştii i-au luat totul. Soţia lui a ajuns pe drumuri. Muncea cu ziua. El a murit în temniţa medievală de la Făgăraş. Am ajuns din nou aici, pentru a vedea unde şi-a trăit ultimele zile. Este unul din martirii României creştine.

 

Cele 6 volume de la CNSAS totalizează 464 de file. Mă întreb dacă liberalii, moştenitorii politici ai marelui om politic Ionel Brătianu şi ai lui Gh. Tătărescu, cărora Husărescu le-a fost apropiat, au habar de cine a fost acest poliţist?

 

Ofiţerul care a fost vreme de mai bine de un deceniu scutul anticomunist al Basarabiei şi prin aceasta, al Regatului Român, a murit la etatea de 83 de ani într-o celulă îngheţată, înfometat, bătut, umilit şi lipsit de cele creştineşti.

 

Familia, studiile şi zorii unei cariere poliţieneşti

 

Catedrala Acoperamantul Maicii Domnului din Ismail – BasarabiaBucovina.InfoZaharia Husărescu s-a născut la 6 iulie 1876 în satul Kitai (Chitaiu), jud. Bolgrad (Rusia), azi jud. Ismail, Basarabia, părinţii săi fiind Ion (fost primar) şi Agripina. A făcut armata în regimentul 33 Infanterie din Galaţi. În 1914 s-a căsătorit în rit ortodox cu Elena Safta, fiica lui Ioan şi Alisse, născută la 17 martie 1903 în Fălticeni, de origine mic burgheză, casnică, absolventă a 7 clase de liceu, cu o avere de 5 ha pământ. Au avut un fiu, Dinu, care a murit de tânăr, pe frontul de est, în cel de-al doilea război mondial. Când l-au arestat, Zaharia Husărescu încă mai figura cu domiciliul în Bucureşti, pe str. Alexandru Lahovary nr.7. Averea a donat-o unui schit iar ce a mai rămas i-au luat-o comuniştii.

 

Licenţiat în Drept al Universităţii din Bucureşti (1906), intrase în poliţie cu trei ani în urmă, comisar clasa a II-a, ca urmare a legii reformatorului liberal Vasile Lascăr (din 1 aprilie 1903), cel mai bun ministru de Interne pe care l-a avut România. A muncit în Poliţia Portului Galaţi[1]. Aici a rămas până în 1907, între timp fiind avansat comisar. Potrivit propriilor declaraţii aflate la dosarele de anchetă, a avut atribuţii de control al paşapoartelor pentru străini, primirea, expedierea şi vizarea paşapoartelor muncitorilor care veneau la munci agricole, urmărirea persoanelor suspecte de infracţiuni de drept comun sau de spionaj, pentru prevenirea strecurării în ţară, prinderea hoţilor la drumul mare şi a spărgătorilor[2]. Subalternii pe care i-a avut decedaseră între timp. Securiştii îl întrebau mereu de aceştia, pentru a mai stoarce câte o mărturie necesară condamnării. Între 1907 şi 1909 a fost poliţai clasa I-a la Poliţia oraşului Sinaia, care era reşedinţă regală. Aici a avut atribuţiuni similare unui prefect de poliţie, asigurând liniştea publică şi protecţia demnitarilor (avea o echipă la Sinaia destinată acestui scop). Între 1909 şi 1911 a fost poliţai (şeful poliţiei) câte 4-5 luni la Caracal, Corabia, Roşiorii de Vede şi Alexandria, iar în intervalul 1911-1913 a fost poliţai clasa a II-a în Poliţia Portului Sulina. În anul 1913 a ajuns şef de poliţie (poliţai) în Buzău. Aici a rămas până în 1917, când a fost delegat de DPSG pe lângă armatele a IV-a şi a IX-a ruse, pentru organizarea şi conducerea serviciului de contrainformaţii şi informaţii în oraşele Roman, Bârlad şi Fălticeni. În anchetele la care a fost supus, securiştii au insistat pe această perioadă a existenţei sale. A avut gradul de colonel, desfăşurând activităţi menite să descopere spionii din spatele frontului şi propagandiştii comunişti care făceau agitaţie în rândul militarilor şi care, aşa cum declara fără temă, ,,au desorganisat complet armata rusă’’. Informatorii descoperiţi erau predaţi ruşilor. În această funcţie, potrivit datelor adunate la dosar de securişti, ,,a arestat propagandiştii şi agitatorii comunişti din sânul armatei ruse, care duceau activitate de agitaţie şi propagandă în rândul militarilor ruşi, pentru retragerea de pe front şi întoarcerea în ţară în vederea participării la revoluţie’’[3]. Era exact ce le trebuia lor la dosar pentru a-l înfunda. Din ordinul lui Husărescu ar fi fost arestaţi peste 200 de agitatori şi propagandişti comunişti. Ei ar fi fost condamnaţi la moarte de autorităţile militare ruse.

 

14 Cetatea Alba Ilustrata Veche Basarabia-Bucovina.InfoÎn 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor români şi maghiari din Bosel şi Valea Jidanului, pentru a preveni izbucnirea revoluţiei în Ardeal. La 1 iulie 1918 Husărescu a fost mutat de la Poliţia Buzău la Poliţia punctului de frontieră Cetatea Albă[4], unde a organizat poliţia şi serviciul controlului de graniţă şi unde i-a avut subordonaţi pe Cezar Cosma (şeful Serviciului Siguranţei) şi pe comisarul Gheorghe Bârzescu.

 

Prin Înaltul Decret Regal Nr.3327/ 10 noiembrie 1918, poliţaiul clasa I-a Husărescu a fost numit inspector de poliţie la Prefectura Poliţiei Chişinău[5]. În 1919 a fost avansat inspector regional la Inspectoratul de Siguranţă Chişinău, unde a rămas până la ieşirea la pensie, în 1930. Aşa reiese din ceea ce-şi amintea la anchetă[6]. I-a avut ca subordonaţi pe Constantin David (subinspector)[7], Ion Negoescu (subinspector)[8], Vintilă Ionescu (subinspector), Arthur Cristea (subinspector) şi Nicolae Boruzescu, Octavian Ionescu, Constantin Nicolau[9] (toţi şefi ai Serviciului Siguranţei), comisarul Ilie Grecu, comisarul Ion Ştefănescu ş.a.

 

Scutul Basarabiei…………………….. cont. pe http://basarabia-bucovina.info/2014/01/24/zaharia-husarescu-scutul-basarabiei-de-ziua-unirii-principatelor-romane-basarabia-bucovina-info-deschide-arhivele-sigurantei-si-securitatii-via-cnsas/

 

 

///////////////////

 

România, TOMBERONUL Europei: Încă 25 de tone de deșeuri ILEGALE, descoperite de autorități în portul Constanța

 

Autorităţile au descoperit în Portul Constanţa Sud Agigea, un container cu peste 25 de tone de deşeuri, acesta ajungând din Germania pentru o firmă din judeţul Vâlcea.

 

Potrivit unui comunicat al Gărzii de Coastă, în data de 14 iunie, poliţiştii de frontieră, în cooperare cu lucrători vamali şi comisari din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu – Comisariatul Judeţean Constanţa, au identificat un container, sosit din Germania, pentru o firmă din judeţul Vâlcea, conform News.ro.

 

“În urma verificărilor suplimentare, echipa de control a constatat faptul că în container se aflau paleţi încărcaţi cu 25 de tone de deşeuri cauciuc, marfă care nu corespunde cu datele declarate şi cuprinse în documentele folosite la autoritatea vamală”, se arată în comunicat.

 

Electrica Furnizare Discount

Sursa citată menţionează că reprezentanţii Gărzii de Mediu Constanţa nu au permis importul pe teritoriul României deoarece mărfurile respective sunt deşeuri.

 

“Astfel, acestea nu pot fi puse în liberă circulaţie pe teritoriul României şi nici nu pot fi comercializate, punând în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor în cazul folosirii acestora”, a mai transmis Garda de Coastă.

 

 

 

În cauză, poliţiştii de frontieră continuă cercetările, sub coordonarea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanta învestit în cauză, pentru folosirea de acte nereale şi încălcarea regimului deşeurilor, iar bunurile vor fi returnate firmei.

 

Sursa: stiripesurse.ro

 

////////////////////////////////////

 

Armele lor biologice și armele nepăsării și corupției noastre

 

În războiul din Vietnam, între 1962-1971, armata americană a pulverizat deasupra junglei din Vietnam, Laos și Cambodgia milioane de litri de „Agent Orange” (un erbicid extrem de toxic, ce conține dioxină), pentru a desfrunzi terenurile și a descoperi bazele inamicilor. Efectele au fost devastatoare pentru populaţie, milioane de oameni dezvoltând malformaţii grave, boli psihice, leucemie, limfomul Hodgkin și diferite tipuri de cancer. Mai mult, toxina a provocat modificări genetice, care, în cei aproape 50 de ani de la pulverizare, au dus la sute de mii de nașteri monstruoase în rândul copiilor vietnamezi 1. Toxina respectivă a mai fost folosită şi în cadrul unor experimente realizate de foarte controversatul dermatolog american Albert Kligman, între anii 1951-1974, angajat de Compania Dow Chemical ca să studieze efectele dioxinei asupra epidermei umane. În acest scop, Kligman a folosit drept cobai prizonieri de la închisoarea Holmesburg din Philadelphia, pe care i-a injectat cu dioxină nu mai puţin de 468 de ori! Toţi deţinuţii au dezvoltat erupţii de cloracnee şi malformaţii.

 

Ei bine, potrivit unei anchete a «Observatorului» de la Antena1, din cadrul campaniei «După noi, gunoiul» 2, 150 de tone din această substanță au fost aduse din Germania și depozitate în 2003 lângă București, în Comuna Bragadiru și, până în momentul de față, zeci de bidoane din această „armă biologică” zac nesupravegheate într-un grajd părăsit, cu geamurile sparte, la numai 50 de metri de casele oamenilor. Substanța expirase încă din anii ’90, dar, în loc să investească în neutralizarea ei, firma germană a găsit de cuviință să o expedieze ca „marfă” în România, acest „paradis al gunoaielor” pentru unii. „Substanţa este extrem de periculoasă, deşi nu este definită oficial ca armă biologică. Sunt riscuri care ţin de afectarea mai multor generaţii, o reală amenințare pentru securitatea naţională şi sănătatea publică, un pericol de moarte pasat iresponsabil”, ne spune Ioana Stăncel, expert în Sănătate Publică. Numai câteva minute de expunere la „Agent Orange”, prin inhalare sau atingere, pot provoca erupții la nivelul pielii, tulburări psihice, olfactive, cancer, malformații și modificări genetice.

 

Dacă logica firmei germane o putem înțelege, pentru că nu au făcut decât să-și scoată „mortul” din casă, cum am putea însă înțelege logica autorităților române și a oamenilor legii, care, din 2016, de când a fost deschis un dosar penal – abia după 13 ani de la depozitarea substanței în Bragadiru! ‒, plimbă cazul „de la Anna la Caiafa”, fiecare instanță spălându-se cu nepăsare pe mâini. Prima dată, a fost în atenţia Procurorilor „Antimafia”, apoi dosarul a fost întors la Poliţia Ilfov, la Parchetul Cornetu, iar apoi mutat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov. Fără doar și poate, o mită consistentă poate închide multe guri și poate tergiversa aplicarea legii, dar oare poate ea să compenseze efectele nocive pe termen lung? Oare nu trăiesc și cei responsabili în aceeași țară? Oare nu ar putea fi afectați și copiii lor? Sau speră că vor emigra undeva, pe Marte, într-o lume a expierilor din oficiu, în care toți vor fi absolviți de orice „responsabilități terestre”.

 

Un alt exemplu similar sunt sutele de containere cu deșeuri electrice venite ilegal din Marea Britanie numai în anul 2020 3! Se pare că este mult mai convenabil să le expediezi în România, cu un cost de numai 17 euro pe tonă, valoarea declarată, decât să le depozitezi și să le distrugi după procedura legală, care costă 500 de euro pe tonă. În România sunt aduse pentru a fi valorificat fierul vechi, în timp ce cauciucul și plasticul sunt arse, dar fără a se respecta normele ecologice, fumul toxic urmând a fi eliminat în aerul din apropierea orașelor. Astfel, uriașa diferenţă de preț nu o plătesc britanicii, nici mafia gunoaielor, ci noi toţi, care inspirăm acest aer toxic și mâncăm produsele unui sol saturat de substanțe nocive. Se pare că alianța aceasta dintre „etica” apuseană și indolența românească este extrem de profitabilă.

 

Un alt caz de depozitare ilegală a gunoaielor este cel al deșeurilor medicale. În pandemie, mii de tone de deşeuri medicale, infectate cu coronavirus, se adaugă milioanelor de tone de gunoi aruncat în gropi ilegale, pe câmpuri, în râuri sau în oraşe. Ace infectate cu coronavirus sau cu HIV(!), țesuturi umane, pungi cu sânge, medicamente pentru cancer sau substanțe toxice și alte deșeuri medicale periculoase sunt aruncate pur și simplu la marginile orașelor sau chiar în ape, deși ar fi trebuit arse în incineratoare specializate, care să filtreze fumul degajat. Mai mult, chiar și atunci când aceste deșeuri sunt arse în incineratoare, nu totdeauna fumul este filtrat corespunzător, procedura fiind prea scumpă, iar substanțele toxice sunt degajate direct în aer. Se pare că infecţia se mută din spitale în apă, în pământ și în aer.

 

Cu ce „măști” și cu ce „vaccinuri” ne mai putem „proteja” oare de aceste foarte reale pericole de infecții grave, pentru prevenirea cărora însă autoritățile sanitare și de mediu, dar nici presa mainstream nu se simt motivate să miște un deget? 4 Din păcate, sănătatea reală a cetățenilor nu reprezintă o afacere profitabilă pentru cei responsabili și plătiți din banii publici să o facă.

 

Dar cum de s-a ajuns aici? Sau, parafrazându-l pe Jordan Peterson, „cum se poate ca oameni întru totul obișnuiți și decenți să ajungă în postura de-a face lucruri groaznice?”. Simplu, arată el: ne-am obișnuit atât de mult să trăim între gunoaiele minciunii și atât de mult ni s-a slăbănogit caracterul, încât nu mai suntem capabili să spunem „Nu” răului. Tocmai de aceea, „cea mai gravă conspirație care a pus vreodată stăpânire pe rasa umană” este chiar minciuna, continuă el. Este cea mai distructivă armă, pentru că „are asupra lumii efectul unei picături de apă de canal într-o sticlă cu cea mai bună șampanie”.

 

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/iulie 2021 / Autor: Tatiana Petrache

 

Foto: Sutthinon Sanyakup Dreamstime.com

 

1 https://www.nytimes.com/2014/05/12/us/agent-oranges-long-legacy-for-vietnam-and-veterans.html

 

2 https://observatornews.ro/eveniment/exclusiv-cantitati-mari-din-arma-chimica-agent-orange-folosita-de-sua-in-razboiul-din-vietnam-sunt-depozitate-langa-bucuresti-localnic-ce-e-asta-suc-de-portocale-427071.html?fbclid=IwAR2qan55O_K60eNB0MoGvlXK9-74Om-JgO_hvaZEpZ1edd8pegXInnFiJWA

 

3 https://observatornews.ro/dupa-noi-gunoiul/romania-tomberonul-europei-marea-britanie-a-incercat-sa-scape-de-un-urias-cos-de-gunoi-cu-ajutorul-mafiei-gunoaielor-din-romania-423998.html

 

4 https://observatornews.ro/dupa-noi-gunoiul/bomba-cu-ceas-de-langa-noi-deseuri-medicale-seringi-si-teste-covid-cu-sange-stau-pierdute-pe-drumuri-in-pamant-sau-in-apa-424873.html

 

////////////////////////////////

 

„Revoluția permanentă” a lui Lev Troțki – la stadiul de „violență permanentă” – este în marș!

 

Leon TrotkiNeomarxismul globalist îl are ca părinte fondator pe Troțki, unul dintre cei mai mari criminali din istorie.

 

Fenomenul protestelor de stradă este relativ nou în Europa, iar cotele mari de violență la care s-a ajuns nu sunt mai vechi de 4-5 ani. Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Austria, Elveția, Spania, Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria, România, nordicii și esticii, nicio țară nu a fost ocolită. În SUA, acestea au luat forme insurecționale tot în ultimii ani.

 

Așa încât, protestele neautorizate și din ce în ce mai violente apar azi ca un mod de viață, ceva obișnuit. Cuvântul definitoriu, SCHIMBAREA. Tot ce s-a făcut ieri, trebuie să se schimbe azi, ce se face azi trebuie schimbat mâine! Fără trecut și fără prezent, lumea trăiește numai în viitor, utopiile fiind singurele „certitudini”. O dezrădăcinare istorică și o scufundare în abis.

 

Care sunt cauzele? Implantarea culturală a ideologiei neomarxiste, ajunsă la nivel hegemonic, a cărui părinte fondator nu este altul decât Lev Troțki, unul dintre cele mai malefice genii ale istoriei, responsabil, alături de Lenin și Stalin, de uciderea sistematică a zeci de milioane de ruși după revoluția din Octombrie, dar și milioane din popoarele căzute sub ocupația bolșevică. Cel care a legitimat asasinatul în masă, pentru atingerea obiectivelor revoluției bolșevice. Principalul autor al loviturii de stat din Octombrie 1917, urmată de revoluție.

 

Troțki a fost cel care a teoretizat „Revoluția Permanentă”, care trebuia desfășurată nu numai în granițele URSS, ci la nivel global, cu instrumentele violenței nelimitate a proletariatului, pentru distrugerea definitivă a lumii vechi, organice și legată de Dumnezeu, și crearea omului nou, ateu și progresist. Traducerea în termenii doctrinei politice a doctrinei luciferiene.

 

Combătută de Stalin și alți doctrinari revoluționari bolșevici, Troțki fiind exilat și ucis bestial la ordinul lui Stalin, căruia Troțki dorea să-i ia locul, considerându-se urmașul legitim al lui Lenin, „Revoluția Permanentă”, iată, a triumfat sub forma doctrinei „Marii Resetări”. Ne confruntăm azi, la nivel global, chiar cu „Revoluția Permanentă” în forma neomarxismului globalist. O revoluție care nu se poate încheia decât cu apocalipsa civilizației, culturii și religiilor. Adică, o revoluție a distrugerii totale, sub imperiul unei dictaturi globale.

 

Din această doctrină a răului izvorăsc toate crizele suprapuse și permanente, care nu se pot sfârși decât prin crearea unor alte crize cu mult mai ample și fără final.

 

Acest război ideologic infinit și-a aflat unul dintre răspunsuri într-o altă doctrină a „Revoluției Permanente”, și anume islamismul militant. Pentru că esența acestuia este tot cucerirea lumii prin impunerea universală a legii islamice, împotriva tuturor celorlalte religii, infidelii. De aceea conflictul între cele două doctrine este total, fără nicio șansă de conciliere, pe viață și pe moarte.

 

Lumea creștină se află la polul opus, o lume spirituală a interiorității omului, fondată pe iubire și credința în Dumnezeul mai presus de fire, o lume a adevărului revelat. De aceea, civilizația creștină, de la care ne revendicăm, aparține unei alte paradigme, iar puterea ei o găsim în spiritualitate și adevăr.

 

Trăim, prin urmare, în lumea lui Troțki, trebuie să fim conștienți de asta, lumea unei utopii uriașe, anti-umane, dacă definim omul ca ființă înzestrată cu demnitate și libertate. Această utopie se va sfârși prin epuizarea mijloacelor și scopurilor sale, inexorabil.

 

Autor: Aurelian Pavelescu

 

Citește și:

 

Statul Român nu mai există! Fiecare om și familie suntem pe cont propriu: Starea tribală

 

Statul român este un stat eșuat, nu mai există. Prin urmare, nu mai există cetățeni, cetațeanul fiind persoana definită în raport de drepturile și obligațiile sale în fața statului. Statul fiind desființat, calitatea de cetățean dispare. Nimic n-a fost întâmplător, distrugerea statului ca entitate politică și juridică începând în 1990, odată cu implementarea ideologiei „statului minimal”, un stat lipsit de responsabilitate în fața propriilor cetățeni. De aici a început devalizarea României și renunțarea la atribuțiile statale, care au fost preluate de grupuri de influență nelegitime (Citește mai departe…)

 

https://anonimus.ro/2022/01/revolutia-permanenta-a-lui-lev-trotki-la-stadiul-de-violenta-permanenta-este-in-mars/

 

///////////////////////////////

 

Despre escroci, înșelăciuni și… Marea Resetare

 

Întotdeauna m-am întrebat cum se simt escrocii și cum pot să facă ce fac cu atâta dezinvoltură, fără niciun regret, fără nicio remușcare. În cei peste 20 de ani profesie de avocat am întâlnit multe exemplare de scursuri umane – țepari prin fire sau doar din oportunitate, unii mai talentați, alții doar antrenați în rele. Dar, recunosc, abia trăind experiența „pandemică” a ultimilor 2 ani, în care am observat cum procedează la nivel global marii rechini ai escrocheriei, dar și peștișorii sanitari din jurul lor care operează la nivel local, am reușit să îmi creionez câteva mecanisme psihice și comportamentale ale escrocilor.

 

Oportunismul – „Nicio oportunitate nu trebuie ratată”. Un escroc e întotdeauna atent, mereu „pe fază” și speculativ. Orice situație devine o oportunitate de a înțepa un „fraier”. Nu contează în ce context general sau particular apare oportunitatea: vara sau iarna, pe timp de pace sau război, ești la bal sau la spital, la biserică sau la cazino, la școală sau la bordel… oriunde poți deveni clientul „escrocului”! Escrocul e acolo. Te așteaptă să te ajute, chiar și mai ales dacă nu o ceri! El te ajută când ai nevoie, fiind oricând gata să îți facă un „bine”!

 

Tratamentul egal al „clientului”: Egalitatea în șanse – „Orice client este bine venit și este prompt servit”. Un escroc nu își va neglija niciodată, niciun client. NICIODATĂ! Nu contează culoarea, vârsta, sexul, naționalitatea, credința sau orientarea sexuală… orice client e binevenit. Nu va alege între clienții săi, și nu ii va defavoriza pe unii în favoarea altora. Nicidecum! Toți clienții sunt tratați cu aceeași atenție. Nu contează că potențialul client îi este cunoscut, frate sau prieten. Escrocul va aplica în mod nediscriminatoriu tuturor același tratament, chiar dacă cei apropiații vor putea califica această „nediscriminare” ca trădare, la un moment dat. Etica și deontologia profesională a escrocului nu îi permite să piardă sau să neglijeze un client!

 

”Spiritul” de concurență – Dacă nu sunt eu, e altul! Un escroc adevărat nu va refuza niciun client pe considerente morale. Nu contează că respectivul client e văduvă, are 9 copii sau e cu un picior în groapă. Escrocul știe că dacă nu va deservi (de data asta chiar se potrivește termenul) el clientul, se va găsi de îndată un alt „servant” care să îi facă jobul. E piață plină de ofertanți “ai binelui” sau “mai binelui”, astfel încât escrocul nu va lăsa niciodată nicio „frică”, „nevoie” reală sau imaginară sau „lăcomie” nesatisfăcută pe deplin!

 

Calitatea și constanța serviciilor: Odată „cucerit” clientul, acesta e întotdeauna bine servit. Până la capăt. Și de cele mai multe ori, clientul e foarte mulțumit de serviciile primite. Până la capăt, până când se prinde, dar atunci e prea târziu. Dar până la sfârșit, niciodată clientul nu e neglijat. Niciodată! I se acordă întreaga atenție. Zi de zi, secundă de secundă. Clientul, victima, e întotdeauna în centru atenției escrocului, care face tot ce îi stă în putință să îi satisfacă nevoile. Spre binele lui! Doar spre binele lui.

 

“Spiritul” inovativ: Un escroc într-adevăr talentat nu va specula doar fricile și nevoile existente. Ăștia sunt trepădușii de colțul străzii! Nuuu… Marii Maeștrii ai Escrocheriei îți dezvoltă unele noi și apoi te fac dependent de ele. Noi nevoi, noi frici, noi lăcomii, noi dependențe… Asta e arta “regală” a escrocheriei! Spre exemplu clientul nici nu știe că are nevoie de o casă cu 500 mp mai mare… sau de un telefon pe care nu va ști niciodată să îl folosească nici la 30% din capacitate… sau de niște măști care nu ajută pe nimeni și protejează împotriva a nimic… sau de un împrumut de “dezvoltare”! Sau de o „plasă de siguranță”! Sau de niște substanțe cu care să se injecteze periodic… Escrocheria, la orice nivel ar fi, devine “sublimă” doar când îți oferă un “bine” de care nici nu știai că ai nevoie… dar fără de care nu mai poți trăi!

 

Morga. Nu, nu mă refer la instituție, ci la fața escrocului. Escrocul va avea întotdeauna fața potrivită locului, momentului și jobului. În primul rând, escrocul va părea, întotdeauna, un om respectabil și de încredere. Altfel n-ar fi escroc, ci tâlhar. Apoi, escrocul va da întotdeauna aparențele unui specialist de primă mână în orice, el putând fi orice: pilot de avioane, expert financiar, avocat sau chiar medic. Nu contează că nu a terminat nicio facultate atâta vreme cât el a “inventat” programe și ferestre și atâta vreme cât el, cu ani de zile în urmă, și-a dat seama de ce vom avea nevoie și ce ne poate “salva” chiar acum! Sau când chiar poate justifica prin documente aparențele profesiei sale, el va deveni brusc un mare specialist. Nu contează că de când a terminat medicina nu a intrat într-un spital, sau dacă a făcut-o a intrat pentru a face o „verificare” sau să „furnizeze” niște echipamente. Nume… nu știu, nu îmi vin acum în minte! Dar Dvs. Sigur veți putea spune multe!

 

Povestea. Un escroc va ști întotdeauna ce să spună clientului. Știți deja din genialul «Filantropica»: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic”. Dar nu orice poveste este spusă de un escroc. Ci POVESTEA care trebuie! Va intui perfect ce are nevoie clientul să audă. Și îi va spune! Povestea e credibilă și necesară în situația clientului. Ea vine întotdeauna ca o încununare a așteptărilor sau nevoilor stringente ale clientului. I-a murit clientului copilul, nu-i problemă! Comunicăm cu copilul prin spiritism. De fapt copilul nici nu a plecat, doar nu îl mai vezi… Ești în stare terminală e cancer? Banal. Ți se dă o temă de varză care „ia cu mâna tot”! Treci printr-o perioadă pandemică? Se rezolvă: facem niște seruri care nu imunizează, nu împiedică transmiterea, care dă efecte adverse mai sigure și mai multe decât efectele benefice… dar nu contează. E spre binele tău, clientule!

 

Escrocul este mai totdeauna șmecher (dacă nu chiar inteligent sau sclipitor) și șarmant, fermecător. Uneori, chiar frumos trupește, dar întotdeauna este cinic, sociopat și, la final, sarcastic. Escrocul (trădătorul) și nu criminalul este cel ce poată în lumea asta chipul schimonosit al Adversarului. De aceea Adversarul este în primul rând „cel viclean” și nu „cel rău”, căci răutatea este vizibilă și respingătoare. Viclenia nu. Căci viclenia nu este decât greu perceptibilă. D-aia, „cel viclean” duce în ispită, și nu cel rău.

 

Escrocul este adversarul Adevărului și tatăl minciunii, al dezinformării, al „realității virtuale” și „inteligenței artificiale”.

 

Escrocul este arhetipul, constructorul și conducătorul lumii de azi.

 

Orice legătură a celor spuse mai sus cu persoane mai mult sau mai puțin publice este, desigur, întâmplătoare.

 

În încheiere vă mai spun doar că în Codul penal „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă” se numește „Înșelăciune”.

 

Dacă în locul cuvântului „persoane” puneți cuvântul „lumi”… aceea nu se mai numește „Înșelăciune”, ci „Mare Resetare”.

 

Autor: Dan M. V. Chitic

https://anonimus.ro/2022/01/despre-escroci-inselaciuni-si-marea-resetare/

////////////////////////////

 

30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva, unul din cele mai noi branduri de furaje pentru animale

 

George Safir, managerul general al Grupului de firme Safir, povesteşte cum pornind „de la un darac şi-o moară”, ca mică firmă de familie, societăţile pe care le coordonează alături de tatăl şi fratele său au ajuns în 30 de ani la un business în industria cărnii de zeci de milioane de euro. Chiar dacă 2020, anul declanşării pandemiei, a adus un uşor recul afacerilor, grupul s-a reinventat şi va încheia 2021 cu o cifră de afaceri consolidată pe grup de 55 de milioane de euro.

Gabriela Ţinteanu – lun, 03 ian. 2022, 22:04

Trimite pe:

30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva, unul din cele mai noi branduri de furaje pentru animale

„De fiecare dată când cineva ne întreabă de unde a pornit totul, o spunem la fel peste tot și cu mare mândrie: dintr-un darac și-o moară, ca o mică afacere de familie! Dintotdeauna Ghiorghi Safir, tatăl nostru, al meu și al fratelui meu Iulian, a fost pasionat de munca de la țară, de pământ și animale. Dar cel mai important este că această afacere a pornit cu un gând: să producem tot timpul ca pentru cei care vin după noi, ca pentru copiii noştri, să avem tot timpul încredere în ce facem şi ce vindem”, spune George Safir, managerul  grupului de firme Safir. Menţionăm că, „darac”, conform DEX este o „unealtă de pieptănat și de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinți mari de oțel, fixați pe un suport”.

 

 

Primii pași spre industria cărnii, domeniul în care activează acum grupul de firme, au fost făcuţi prin achiziţia fermelor din Miclești și Roșiești, în 1994, respectiv 1998, ferme care au dat nume primului brand de carne de pasăre, Deliciosul de Vaslui. În anul 2000 a fost achiziţionat şi modernizat abatorul din Vaslui, iar în 2010 a fost dezvoltată de la zero Fabrica de făinuri proteice – complet automatizată, prima de acest fel din România care are și scop comercial. În 2012, a fost lansat un nou brand, nu de carne, ci de furaje pentru animale, Nutriva. „Este fabrica noastră de nutrețuri combinate care asigură în primul rând hrana păsărilor noastre și desfăşoară activităţi comerciale şi cu alte categorii de parteneri”, spune Safir.

 

Primii pui crescuţi după standarde olandeze: acces la aer şi lumină naturală şi hrănirea din mână a puilor zilnic

 

Anul 2016 este marcat de achiziţia altor două ferme, Leorda și Cucorăni, ambele situate în judeţul Botoşani. „Am investit în modernizarea şi transformarea esenţială a fermei de la Cucorăni pntru a putea creşte puii noştri cu creştere lentă conform standardului olandez Beter Leven 1* care impune condiţii speciale de bunăstare: acces la aer şi la lumină naturală, padocuri exterioare, hrănirea din mână a puilor zilnic. Chiar dacă pare greu de crezut, puii sunt hrăniţi astfel, iar auditurile foarte riguroase ale partenerilor noştri olandezi ne confirmă de fiecare dată standardul ridicat de creştere al acestora. Respectarea acestor condiţii stricte de bunăstare superioară ne-au asigurat o piaţă de desfacere importantă, dar care impune menţinerea permanentă a standardelor ridicate impuse.

 

 

În zilele noastre, intenția de a produce ca pentru copiii noştri ne-a condus acum patru ani spre construcţia unei fabrici de preparate, utilizând 100% carne de pui şi condimente naturale. Fomică? a fost denumit acest brand curat (garantat), care are două linii de produse reunite sub sloganurile Pui la ghiozdan (gata preparate) şi Pui pe jar (semipreparate).

 

Pandemia ne-a creat premizele de a ne redescoperi şi a ne mobiliza. În 2020, am deschis prima Rotiserie cu gust adevărat de pui din Vaslui, chiar la poarta fabricii noastre. Aici servim meniuri calde și proaspete din carne de pui, garnituri delicioase și băuturi răcoritoare. Dacă e să tragem linie, pot să spun că am crescut treptat având ca motoare de dezvoltare necesităţile businessurilor existente, sugestiile şi solicitările din piaţă.”, spune George Safir.

 

Cele patru crize, financiare şi pandemice, din istoria grupului şi soluţii de relansare

 

 

„În calitate de producători români, vă putem confirma că traseul în business în România nu e unul plictisitor; ne-a obligat să reacţionăm la tot felul de provocări și situații care până la urmă ne-au mobilizat să căutăm variante şi soluţii adecvate”, îşi continuă omul de afaceri povestea.

 

„Au trecut peste noi perioade inedite prin tipologia lor şi cărora a trebuit să le creăm un standard; a fost greu în anii ’90 cu inflația, ne-am temut în 2008 când a venit criza financiară și ne-a şocat în 2020 contextul pandemic. Cea mai recentă, şi care ne afectează pe toţi, actuala criză sanitară, ne-a determinat să închidem şi activitatea în abator pentru două săptămâni, o iniţiativă pe care am avut-o şi, care, deşi ne-a impactat major businessul pe toate liniile, ne-a repus oamenii pe linie mai uşor.

 

Am avut şi destule situaţii interne care ne-au oprit activităţile şi ne-au obligat să ne regrupăm şi să reprioritizăm (cum a fost incendiul de la ferma Rosiesti de acum 3 ani). Am trecut cu bine peste aceasta și cred că ne-a salvat faptul că activăm într-o industrie importantă. Noi hrănim oameni. Noi punem pe raft, în coș, pe masă. Noi dezvoltăm şi alte industrii.

 

Ne lipseşte şi ne-ar trebui mai multă susţinere din partea decidenţilor, dar şi o mai mare coeziune la nivel de ramură. Împreună am putea face mai multe lucruri şi am creşte mai sustenabil şi corect iar vremurile grele nu ar mai fi atât de grele”,concluzionează omul de afaceri.

 

Un grup de firme care după un uşor recul în pandemie, încheie anul 2021 cu o cifră de afaceri de 55 de milioane de euro şi previzionează o creştere de 10% a business-ului în 2022

 

„Anul 2020 a venit ca o importantă lecţie de business  pentru noi: ne-a obligat să gândim şi să acţionăm diferit, ne-a pus în faţa unor evenimente inedite, ne-a provocat şi ne-a marcat, atât pe linie de business cât şi ca oameni”, îşi aminteşte George Safir. Deşi un an dificil, marcat de pandemie, schimbări majore pe pieţele pe care activează (Horeca, export, distribuţie) şi lipsă de predictibilitate la nivelul comportamentului consumatorilor, anul 2020 a adus doar o ajustare modestă (sub 10%) în volumul de business consolidat la nivel de Grup.

 

După şocul iniţial, printr-un plan de acţiuni concrete, orientat spre managementul riscurilor, prudenţă şi anticipare, implementat rapid şi energic, cei trei au reuşit să realizeze, în 2020, o cifră de afaceri consolidată la nivel de Grup de 37 milioane Euro. „Am reuşit să ne păstrăm echilibrul cu eforturi considerabile pe toate liniile de business şi beneficiind de o echipă stabilă şi dedicată”, explică Safir.

 

În 2021 a fost continuată politica de dezvoltare echilibrată şi grupul de firme anticipează o creştere semnificativă la nivel de business, de până la 55 milioane Euro, cifră de afaceri consolidată pe Grup şi o îmbunătăţire substanţială a indicatorilor de profitabilitate, afectaţi de anul pandemic anterior.

 

„Pentru 2022 previzionăm o creştere de minim 10% a volumului de business la nivel de Grup. Suntem realişti şi conştienţi că va fi un an dificil, mai ales din perspectiva profitabilităţii aflată sub presiunea creşterii generalizate a costurilor: inflaţie, utilităţi, salarii, etc. Dar suntem prudent optimişti şi privim cu încredere la oportunităţile pe care ni le aduce noul an şi pe care ni le vom crea pentru a ne dezvolta”, arată omul de afaceri.

 

Relația companiei cu băncile se bazează pe un parteneriat pe termen lung. Antreprenorii recunosc că, în contextul pandemiei, băncile au fost puțin mai rezervate la început dar, pe măsură ce lucrurile s-au mai clarificat și așezat, disponibilitatea acestora a revenit.

 

 

 

Cine este George Safir

 

De profesie economist, face parte din a treia generaţie de antreprenori ai familiei Safir. Familist convins, tatăl a doi copii (Tudor şi Eva), posesor al unei maşini din 2007 şi al unui Jaguar de colecţie din 1976. Un om structurat şi disciplinat, pasionat de muzică şi filme.

 

„La o retrospectivă a celor 30 de ani realizăm că nu am fi ajuns aici dacă nu aveam eșecuri. Pare contradictoriu, dar ele ne-au făcut și mai ambițioși, puternici, cu chef de muncă şi de viață. Iar de-ar fi să enumerăm cele mai importante realizări, nu am ști cu ce să începem: fermele, fabricile, brandurile, magazinele și tot așa.

 

Sunt mulţumit de performanța noastră, în ciuda evoluţiei României. Totuşi, nu îmi pierd speranţa, sunt de fel un optimisto-realist”, se autocaracterizează George Safir.

 https://www.economica.net/30-de-ani-de-capitalism-de-la-un-darac-si-o-moara-la-deliciosul-de-vaslui-si-nutrivia-unul-din-cele-mai-noi-branduri-de-furaje-pentru-animale_550797.html

 

 

///////////////////////////////

„Noile revoluții” se fac în numele și interesul Capitalului și noii elite și nu în numele și în interesul poporului

 

Anul 2022 a început cum nu se poate mai rău: tragedia kazahă. Dar să nu uităm că exact acum un an, în ianuarie 2021, Capitoliul – emblema democrației globale, era luat sub asediu de ”nedemocrați”. Puterea nu a cedat – democrația, ce o mai fi însemnând ea azi, avea arme puternice.

 

Kazahstan – când rostim acest cuvânt ce avem în cap dacă nu ne uităm pe gugăl? Ce știm despre ei? Un autor, o melodie, o mâncare? Că de cum e stratificată societatea și economia e prea mult. Ah, mai știm că Orient e nasol, Occident e bine. Așa ne-au învățat la TV. Chiar dacă Orientul e o chestie atât de veche și subtilă încât ne doare mintea numai să deosebim un Stan de altul dar să-i mai și înțelegem?

 

Când spun Kazahstan îmi amintesc de Tiubeteika kazahă.

 

Cuvântul a intrat în circulație pe filieră turcă. El semnifică numele generic al unei pălărioare care se pune pe cap: e rotundă, cilindrică fără boruri, împărțită în patru linii cu ozoare cu „scoibeci”, cum spunea bunica. În Imperiu devenise tare la modă începând cu anii 30 ai secolului trecut până târziu spre anii 60. O purtau mai ales copiii.

 

Prima mea tiubeteikă datează din anii 88/89 – mi-a adus-o prietenul Zosim, după o călătorie lungă în Alma-Ata cu noua prietenă americancă care venise cu expoziția SUA loves USSR. Am povestit despre această aventură în „copiii dingo”.

 

Am păstrat-o și o păstrez și azi. O mai port prin casă ca un obiect ce-mi amintește de o epocă în care chiar eram fericiți în nefericirea noastră și nu știam. Tot în acea epocă am vizitat zona. Stanul kazah era destul de diferit de celelalte Stanuri pe care le mai văzusem. Eu sunt un fan al unor Stanuri din Orient. Cum e cel Uzbek, de exemplu.

 

De atunci nu am mai călcat pe acolo. Atracția Stanurilor occidentale a fost mai puternică. EuroStan a fost și rămâne pentru estici fascinația cea mare. Pentru români Stanul cel mare, SUAstan – este etalonul. Așa suntem formatați și educați. Există un Stan la care visăm. Vrem un Staul ca afară. Sau un Stan.

 

Ce se întâmplă acum în KazahStan e tragic – mai ales pentru grosul populației. Nu mă pronunț pentru că nu am suficiente informații și cunoștințe. Să nu uităm însă că acest Stan este construit pe clanuri, nu pe partide: așa a fost și așa va fi. Dar…

 

Știu că în Est toate maidanele și revoluțiile aduc ceva și mai nasol la putere: asta e deja de 30 de ani constant. Mai știu că „noile revoluții” se fac în numele și interesul Capitalului și noii elite și nu în numele și în interesul poporului. De obicei o „revoluție colorată” este mai des o „revoluție a elitei”, adică în interiorul elitei prădătoare: lupii tineri îi sfâșie pe cei bătrâni cu ajutorul naivității și nemulțumirii populare. Avem exemplu Chișinău 2009. De Ucraina mai bine tac. În Rusia scenariul va fi la fel – e parte a Stanului global.

 

Ce a fost „Revoluția Twitter” din aprilie 2009? O „revoluție” care a schimbat vechea elită prădătoare cu una nouă de 10 ori mai prădătoare. Adică instaurarea oligarhiei celei mai hrăpărețe pe care o cunoaște istoria de mai bine de 200 de ani. Pe lângă cei vechi, noua elită părea infinit mai nocivă chiar dacă era „proeuropeană” și „prooccidentală”.

 

Aceste Pro nu mai spun nimic de ani de zile – sunt doar fumigene sub care se ascunde jaful: cu cât se vorbește mai mult de proPatrie, ProUE sau ProRusia etc – cu atât se fură mai mult. Ele nu au adus nimic bun pentru populație.

 

Forțele puternice? Că sunt din Vest sau Est? Ele nu au grețuri pe cine să susțină atâta timp cât „aborigenii sus-puși” sunt supuși și slujesc intereselor politice, dar mai ales al Capitalului pe care-l reprezintă. A deranjat pe cineva din Vest dezmățul oligarhilor de la Chișinău? Au stat bine mersi până au intrat în conflict de afaceri și au devenit prea puternici. Plahotniucii de la Chișinău erau bine mersi pe la Înaltele porți până au deranjat. Și au fost rași.

 

În acest sens, în Stan poate veni oricine la putere: totul e să pună la dispoziție resursele, afacerile și mai ales forța de muncă în interesul capitalului puternic: că e american sau rus. De obicei elitele prădătoare locale sunt mai violente ca cele globale. Iar cele globale se folosesc cinice de ele, dacă sunt supuse.

 

A deranjat până acum pe cineva „despotismul de familie” al clanului Nazarbaiev? Nu prea. Au boicotat firmele mari abuzurile economice și politice din zonă? Glumim? Dar cum se țineau toate summit-urile internaționale acolo cu mii de experți occidentali? Nu a observat nimeni abuzurile? La ce bani se învârteau și dictatura e dulce. Abia acum vedem dictatura? Pai e de 30 de ani. Dar când businessul merge tăcem.

 

Nu cunosc, nu am suficiente informații ca să emit analize. Am însă mulți prieteni care locuiesc și muncesc acolo. Mai povestim. Sunt abonat la câteva surse de informații alternative pe care le mai citesc. Sunt prea inteligent și bine educat și am o vârstă: am văzut de prea multe ori filmul acesta. Nu am voie să mai fiu naiv.

 

În ultimii ani acolo au fost nemulțumiri mari ale muncitorilor din domeniul energetic. Muncitorii s-au revoltat, au protestat. Rezultatul: au tras în ei ca în animale. Ați citit undeva în presa mainstream despre asta? Nici nu o să citiți: vedeți cine dețin companiile. E un capital global bine distribuit: să fie pace în lumea capitalului – forța de muncă e carne de tun.

 

Știți ce s-a întâmplat după represiunea sângeroasă din 2011 comandate de Nazarbaiev, împotriva muncitorilor petrolieri cu peste 100 de morți? Presa occidentală a tăcut pentru că au venit experții occidentali și alde Tony Blair plătiți cu milioane de clanul Nazarbaiev care i-au spălat imaginea. Așa se face „civilizat și democratic”. Acest cinism se plătește.

 

Revolta are cauze economice? Pare că așa a debutat. Dar cine deține capitalul energetic acolo? Cine deține control asupra resurselor pe acolo? E de mult timp o revolta economică acolo: dar cine ar dori o democrație economică? Se tace de mult timp asupra acestui domeniu.

 

Pare că e o revoltă în interiorul elitei? Avem toate datele să credem asta. Mai ales că e și o schimbare de generații politice. Dar schimbarea de clanuri politice înseamnă o redistribuție a controlului, o redistribuție a Capitalului și a resurselor.

 

Dar Capitalul are nevoie de tancuri și armată: expansiunea unei armate corespunde cu expansiune unei hegemonii ale Capitalului.

 

Adică noua elită își caută noi aliați. Adică geo-politica este demult o geo-economie. Și mai avem și interesele unor vechi puteri regionale precum Rusia și Turcia (foarte importantă aici) și noi precum SUA și China. Iar acest Stan kazah e tare bogat. Rușii pe termen lung o să și-i ia în freză: populația kazahă nu mai este cea din 90.

 

Mereu m-am întrebat de ce luptătorii pentru democrație politică sunt radicali împotriva democratizării economiei? Pentru că una fără alta nu se poate. Și da: deseori capitalul local e mai violent ca cel global. Dar când fac frăție rup. Și pentru că s-a tăcut mult, s-a închis ochii mult timp vom avea și multă violență.

 

Poporul disperat spune: să vie și NATO, mai rău nu se poate. Realiștii din Est însă spun: ba se poate. De aceea noi suntem optimiști.

 

Eu rămân un optimist incurabil: se poate mult mai rău – deja vedem asta. Și așa va fi: Kazahstanul e doar un sunet periferic a Stanului Global.

 

Autor: Vasile Ernu

 

Citește și:

 

„Democrația” din Kazahstan

 

Kazahstan – alegeri 2011Puțini dintre români știu că în Republica Kazahstan există o democrație înfloritoare, un simulacru al unei democrații mai bine pus la punct decât cel din Statele Unite însuși. Nu auziți atât de multe critici împotriva modului în care este condusă această țară nici în România, nici în Occident, pentru că promotorii democrației din aceste țări au o ideologie, primară, care le este și mai dragă, și mai intimă: „oportunismul”. Iar Kazahstanul este o țară foarte bogată cu care Vestul face afaceri, nu democrație (Citește mai departe…)

https://anonimus.ro/2022/01/noile-revolutii-se-fac-in-numele-si-interesul-capitalului-si-noii-elite-si-nu-in-numele-si-in-interesul-poporului/

////////////////////////////////

 

Potopistii lui Iliescu au dat de pomana Avutia Nationala si acum ne hranim din firimiturile cazute de la ospatul  globalistilor … ANALIZĂ România săracă: plătim energie electrică și gaz mai scump decât italienii, dar avem salarii de 3 ori mai mici…

Românii au ajuns să plătească pentru energie electrică și gaze mai mult decât italienii, deși salariile noastre sunt de trei ori mai mici decât în Italia. Italienii au inclusiv furnizori care oferă prețuri mai mici decât în România și nu umflat facturile în această criză a prețurilor.

 

Vă prezentăm o comparație între tarifele percepute de Enel și E.ON, în România și Italia, deoarece sunt unii dintre cei mai mari furnizori de energie.

 

Enel România și Italia

 

În cazul celor de la Enel România, avem o ofertă „simplu anual” pentru energia electrică de 1,39 lei/kwh, care după aplicarea tuturor taxelor ajunge la 2,01 lei/kwh. Enel România spune că la un consum de 100 kwh pe lună, vom avea o factură de 201 lei (40,65 euro, potrivit cursului afișat de BNR azi). Prețul este fix timp de 12 luni.

 

 

Ofertele Enel din România

 

Enel Italia oferă un preț standard de 0,14 euro/kwh, adică 0,69 lei, potrivit cursului BNR. Prețul se referă doar la consum, este prețul standard pentru contractele noi care se pot încheia în 2022. Dacă îl confruntăm cu cel din România, observăm că este de două ori mai mic. În cazul României, prețul standard este de 1,39 lei/kwh, adică 0,28 euro/kwh. Dacă Enel Italia ar fi vândut energia la prețul din România, italienii ar fi plătit de două ori mai mult. La prețul din Italia se adaugă toate taxele și costurile pentru transport care sunt mai mari decât în cazul României.

 

 

Tarifele Enel Italia pentru energie electrică

 

Diferențele se mențin și în cazul gazului, doar că furnizorii din România măsoară gazul în Kwh, în timp ce italienii în metri cubi (smc).

 

Gazul oferit de Enel România are un preț de 0,784 lei/kwh. Enel România spune că la un consum mediu de 830 kwh/lună vom plăti 833,32 lei/lună (adică 168 de euro). Cantitatea de 830 kwh pe lună înseamnă circa 78 de metri cubi de gaz.

 

 

Tarifele Enel România pentru gaz

 

În Italia, Enel oferă un preț de 0,56 euro/metru cub de gaz. La un consum de 78 smc/lună, prețul ar fi de 43,68 de euro doar materia primă. După aplicarea tuturor taxelor din Italia, factura nu ar depăși pragul de 100 de euro, nu s-ar apropia în niciun caz de prețul de 168 de euro din România. Adică un italian, pentru aceeași cantitate de gaz, va plăti mult mai puțin decât consumatorul român abonat la aceeași companie.

 

E.ON România și Italia

 

Compania germană E.ON este prezentă în ambele țări, însă și ea are prețuri mai avantajoase în Italia.

 

E.ON România are un preț pentru energia electrică de 1,02 lei/kwh, doar pentru materia primă. După aplicarea taxelor și a accizelor, prețul E.ON România ajunge la 1,58 lei/kwh. E.ON estimează o factură de 158 de lei pe lună (32 euro/lună), pentru un consum de 100 kwh. Mult mai ieftin decât Enel România.

 

E.ON oferă prețuri mai avantajoase în Italia decât în România. Compania anunță că la un consum anual de 2.700 kwh pentru energia electrică în Italia (adică 225 kwh/lună), un consumator italian va plăti o factură de 43,2 euro/lună. Adică pentru fiecare 225 kwh/lună, factura va fi de 43 de euro/lună. În România, aceeași companie cere 32 de euro pentru un consum de 100 kwh pe lună.

 

Pentru gaze, E.ON România oferă un preț 0,67 lei/kwh. La un consum de 78 mc de gaz, factura va fi de 576 lei/lună (116 euro/lună). Mult mai puțin decât Enel România care cerea 833 lei/lună pentru un consum de 830 kwh (echivalentul a 78 mc de gaz).

 

 

Estimare factură cu 78 mc de gaz, E.ON România

 

E.ON Italia oferă o estimare a unui consum de 1.400 mc de gaz pe an, adică 116 mc/lună. Factura lunară a celor de la E.ON Italia va fi de 113,3 euro/lună fără taxe. Oferta este pentru cei de pe piața liberă. Prețul poate fi mai mic pentru cei care trec de la piața cu tarife fixe la piața liberă. Pentru cantitatea de 116 mc/lună, un consumator din România ar plăti 850 de lei/lună, adică 171 de euro, potrivit estimărilor de pe site-ul E.ON România.

 

E.ON Italia oferă un preț al gazului de 0,70 de euro/mc, mai mare decât tariful stabilit de Enel Italia, dar mai avantajos decât cel din România.

 

 

Tarifele E.ON Italia pentru gaz.

 

În Italia nu au fost umflate facturile în 2021

 

Mulți români s-au plâns că furnizorii le-au umflat facturile deși aveau deja contracte semnate. Pentru furnizorii din România nu au mai avut valoare contractele și au făcut ce au dorit.

 

Furnizorii italieni nu au schimbat tarifele în 2021, pentru contractele deja semnate. Contractele au fost respectate, iar măsurile guvernului italian au ajutat să se mențină prețuri echilibrate. Abia în decembrie 2021, furnizorii italieni au trimis o înștiințare consumatorilor, prin care i-au anunțat că tarifele din contracte vor fi modificate de la 1 martie 2022. Nici cu aceste schimbări, facturile italienilor nu se vor dubla. În cel mai pesimist scenariu, se estimează o creștere de 55% pentru energia electrică și 41% pentru gaz. Dacă guvernul italian va interveni în piață și dacă se va stabiliza piața europeană a energiei până în martie, creșterile ar putea fi mai mici.

 

Pentru o factură la energie electrică în Italia, cu un consum de 188 kwh, alți furnizori italieni au calculat 24,65 de euro. În România, Enel cere 40 de euro pentru un consum de 100 kwh.

 

 

Factură din Italia, calculată la tarifele din 2021, oferită de un alt furnizor decât Enel sau E.ON

 

Pentru o factură la gaze, cu un consum de 170 metri cubi, alți furnizori italieni au calculat 78,30 de euro de plătit, cu tarifele din 2021 (0,30 euro/metru cub de gaz). Pentru același consum, un român cu contract la Enel ar plăti 300 de euro, iar un român cu contract la E.ON ar plăti peste 250 de euro.

 

 

Factură din Italia, calculată pe tarifele din 2021, oferită de un alt furnizor decât Enel sau E.ON

 

Salariul mediu din Italia este de circa 1.550 de euro net pe lună, pentru 13 luni, sau 14 luni în cazul unor angajați. Un italian câștigă în medie 22.000 de euro pe an.

 

Salariul mediu în România este de 3.544 lei net/lună, adică 716 euro net/lună. Într-un an, un român cu salariul mediu câștigă 8.592 de euro net, de aproape 3 ori mai puțin decât un italian. Și totuși, românul este cel care trebuie să plătească facturi mai mari la energie.

 

Trebuie ținut cont și de faptul că 80% din gazul consumat în România este din producția națională, iar 20% provine din imprt. Italia este complet dependentă de importuri și totuși are tarife mai avantajoase.

 

Situația din Italia ne arată că este posibil să nu se umfle facturile cu sume colosale, inventate de furnizori, și se poate stabili un preț mai mic decât cel din România. În urma liberalizării pieței de energie, românii au ajuns în situația de a plăti mai mult decât italienii, asta deși în urmă cu doi ani situația era complet diferită.

 

https://psnews.ro/analiza-romania-saraca-platim-energie-electrica-si-gaz-mai-scump-decat-italienii-dar-avem-salarii-de-3-ori-mai-mici-614623/

 

 

/////////////////////////

 

Chinezii au dat lovitura: au produs o „stea artificială”, de 5 ori mai fierbinte decât Soarele nostru, timp de peste 17 minute!

 

În articolul acesta din februarie 2016 – Ce realizare! China a reuşit să producă o „stea artificială” de trei ori mai fierbinte decât Soarele nostru! – arătam cum chinezii, prin intermediul reactorului de fuziune magnetică „Experimental Advanced Superconducting Tokamak” (EAST), au încălzit, timp de 102 secunde, gazul de hidrogen până la aproximativ 50 de milioane de grade Kelvin (49,999 milioane de grade Celsius), lucru echivalent cu o explozie termonucleară la nivel mediu. Miezul din interiorul Soarelui se presupune că ar avea o temperatură de 15 milioane de grade Celsius. Acum însă, la începutul lui 2022, se pare că chinezii au doborât recordul. Reactorul EAST a menținut o temperatură de 70 de milioane de grade Celsius timp de 1.056 de secunde (circa 17 minute), ceea ce înseamnă că în această perioadă de timp s-a depăşit temperatura Soarelui de circa 5 ori. Reușita îi aduce pe oamenii de știință cu un mare pas mai aproape de crearea unei surse de energie aproape nelimitată. Operațiunea recentă pune o bază științifică și experimentală solidă înspre crearea unui reactor de fuziune nucleară funcțional, şi asta pentru că de peste 70 de ani, oamenii de știință încearcă să dezvolte un reactor de fuziune nucleară, procesul prin care stelele generează căldură.

Reactoarele de fuziune necesită temperaturi extrem de ridicate – cu mult mai ridicate decât cele ale Soarelui – deoarece ele sunt nevoite să opereze la presiuni mult mai mici decât cele la care fuziunea apare în mod natural în nucleele stelelor.

https://www.lovendal.ro/wp52/chinezii-au-dat-lovitura-au-produs-o-stea-artificiala-de-5-ori-mai-fierbinte-decat-soarele-nostru-timp-de-peste-17-minute/

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia! Cine mână lumea aceasta?Nu va potriviti chipului veacului acestuia; Satan, D-Zeul veacului acestuia…Ce este „sfârșitul veacului acestuia”? Duhul Veacului Acesta şi Realitatea Hristosului Înviat…„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”Coloseni 1:26; Avram l-a urcat pe singurul fiu pe altarul credinţei– pentru jertfire ”pe muntele unde Domnul v-a purta de grijă „ (Gen. cap.22), ca să învăţăm şi noi să-i aducem ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri (Ps.50) şi să… Importanța Întrupării Domnului; 2 PETRU, de Daniel Branzei; Personalități- David XXII – un om împlinit în eternitate… Mai Mult Decat Biruitori – Richard Wurmbrand… Ești mai mult decât biruitor! PRIN Biruința lui Hristos înseamnă că noi putem fi mai mult decât biruitori; După cum din întâlnirea privirilor lui Petru şi Hristos a fost născută Pocăinţa Dumnezeiască… LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL, NU RĂSTĂLMĂCIREA! Aşa a început înşelăciunea; Pilde, Minuni și Profeții din Sfânta Scriptură; Strângerea laolaltă pentru zidire… Faptele Apostolilor – Chemarea Neamurilor; Puterea lui Dumnezeu este în evanghelie; Păcatul altora este, de asemenea, păcatul nostrum; Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii; RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR; Femeia şi Copilul de parte bărbătească… IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS-„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. — Mat. 16:24(Crucea esteScara spre Cer- Invatatura,Randuiala lui Dumnezeu-arma (Ef.6/10-20)de distrugere a pacatului si satanei)

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

IA-ŢI CRUCEA ŞI URMEAZĂ-L PE CRISTOS-„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. — Mat. 16:24(Crucea esteScara spre Cer- Invatatura,Randuiala lui Dumnezeu-arma (Ef.6/10-20)de distrugere a pacatului si satanei  )

 

 

Acesta este un text foarte frumos şi foarte semnificativ. Cuvintele „să vină după Mine” nau fost traduse corect: „să Mă urmeze” este o traducere mai bună. În vechime era obiceiul ca un învăţător să fie urmat de un grup de urmaşi de-ai săi; ca Socrate, de exemplu. Tot aşa, ucenicii Domnului nostru, elevii Lui, Lau urmat. Ei au călătorit cu El ca să poată avea ocazia de a primi continuu instrucţiuni de pe buzele Lui. Aşa a fost cu toţi învăţătorii din timpurile vechi. Uneori, cum a fost în cazul lui Gamaliel, ei aveau o şcoală — elevii stăteau „la picioarele lui Gamaliel”. Ei discutau întrebări în mod foarte asemănător cum facem noi la masa de la „Betel” astăzi. Obiceiul lor era ca elevii să pună întrebări şi să primească opiniile învăţătorului.

 

Isus a spus că pe oricine instruia El putea şti de la început că va avea experienţe severe; nu va primi mare onoare. Dimpotrivă, cei care vreau să fie ucenicii Lui, trebuie să-şi ia crucea şi să urmeze în urmele lui. Vor fi încercări de-a lungul întregii călătorii, le-a spus El. Domnul n-a dorit ca cineva să devină ucenic al Său sub o înţelegere greşită. „Unde sunt Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu.” Cei care-L urmează pe Isus în această vale a lacrimilor, mărturisind pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr, vor fi binecuvântaţi de El şi în cele din urmă vor împărtăşi gloria şi onoarea Sa Mesianică şi vor avea parte de nemurire.

 

 

/////////////////////////////

 

  Apocalipsa  – Capitolul 12:1-17

 Walter Scott

 

Femeia şi Copilul de parte bărbătească

 

1-2 – »Şi un semn mare s-a văzut în cer: o femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele; şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.« – Capitolele 12, 13 şi 14 conţin o profeţie coerentă. Considerăm că această secţiune este deosebit de bogată în învăţăminte pentru cei care doresc să înţeleagă profeţia. O înţelegere corectă a ei legată cu atitudine morală temătoare de Dumnezeu îl va face capabil pe cititor să înţeleagă linia principală a profeţiei. Ce domeniu larg se deschide în acest capitol! De la naşterea lui Hristos (versetul 5) până în momentul când El calcă teascul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:20 ; 19:15 ) – o perioadă de timp mai lungă de două mii de ani, de la slăbiciunea Copilului şi până la descoperirea în judecată a puterii Sale absolute. Aceste evenimente minunate sunt prezentate în 56 de versete prin simboluri şi cuvinte.

 

1. »Şi un semn mare s-a văzut în cer.« – Un semn are însemnătatea lui şi arată un anumit lucru sau eveniment (vezi şi Apocalipsa 15:1 ). În acest capitol sunt amintite de mai multe ori lucruri mari, cuvântul mare apare de cinci ori. Primul – în ordine cronologică, nu în ce priveşte însemnătatea – semn mare este o femeie. Subiectul cu importanţă deosebită în acest capitol este însă Copilul de parte bărbătească. – În realitate femeia nu este în cer, ci pe pământ; numai semnul a fost văzut acolo. De ce a apărut el în cer, când însemnătatea lui deosebită şi locul suferinţei ei este pe pământ? Prin aceasta trebuie să se facă cunoscut gândurile lui Dumnezeu şi intenţiile Lui cu ea în reşedinţa Lui, în cer. Istoria ei trebuie să fie citită şi cunoscută în cer, în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

 

1. »O femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele.« – În cartea Apocalipsa găsim patru femei, fiecare din ele reprezintă simbolic o organizaţie de persoane sau un sistem:

 

1. Izabela sau sistemul papal (Apocalipsa 2:20 )

 

2. Femeia dotată cu plinătatea guvernării, sau Israel (Apocalipsa 12:1 )

 

3. Curva cea mare sau biserica cu numele în stricăciunea şi decăderea ei viitoare (Apocalipsa 17:1 )

 

4. Mireasa, soţia Mielului, sau Biserica (sau Adunarea) glorificată în cer (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ).

 

Luminătorii cereşti, soarele, luna şi stelele, sunt văzuţi aici împreună în slava lor. Ei înfăţişează simbolic un sistem de guvernare complet. Deci în această femeie este unită întreaga autoritate de guvernare: autoritatea supremă (soarele), autorităţile derivate şi subordonate (luna) şi autorităţile publice şi de conducere (stelele). Aşa cum arată coroana de pe capul ei, ea are şi demnitate regală. Dar de ce se vorbeşte despre douăsprezece stele? Fără îndoială în aceasta se cuprinde un indiciu referitor la slava viitoare a lui Israel, cele douăsprezece* seminţii. Femeia este dotată cu toată splendoarea şi plinătatea autorităţii de guvernare pe pământ şi, cu toate că acest semn apare în cer, intenţiile lui Dumnezeu revelate în aceasta vor deveni realitate pe pământ.

 

* Este periculos să se folosească simbolica antichităţii (a înţelepţilor din antichitate) pentru interpretarea vorbirii simbolice profetice din Biblie. Din cauza numeroaselor şi foarte diferite sisteme religioase în care vorbirea simbolică şi simbolistica au găsit o mare utilizare şi aceasta deseori pentru prezentarea ideilor în sens opus, folosirea vorbirii lor simbolice pentru explicarea simbolurilor Bibliei nu oferă nici o siguranţă. Sfânta Scriptură se interpretează prin ea însăşi. Fiecare simbol din Apocalipsa se poate înţelege prin folosirea altor părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de o lumină împrumutată din lumea păgână. Ea dă şi niciodată nu se împrumută. Cu privire la numerele din Scriptură a scris cu multă sârguinţă şi iscusinţă fratele W. F. Grant din America, plecat la Domnul; Dr. Bullinger, din Anglia, fratele plecat la Domnul E. C. Pressland şi alţii au oferit de asemenea contribuţii valoroase la acest domeniu de cercetare a Scripturii. Dar tema nu este nicidecum nouă. În toate timpurile cercetători zeloşi s-au preocupat cu studiul numerelor. Numerele din Apocalipsa au preocupat întotdeauna gândurile şi peniţa teologilor. Numărul şapte este fără îndoială cel mai predominant în cartea Apocalipsa. El apare de aproximativ 53 de ori şi arată că ceva este complet sau desăvârşit. Acest număr este deseori subîmpărţit în trei şi patru, numărul trei arătând ceea ce este divin, în timp ce numărul patru stă în legătură cu ce este omenesc sau cu creaţia în totalitatea ei. Numărul doisprezece, care apare în textul nostru şi deseori şi în alte locuri, vorbeşte despre o administraţie pe pământ, aflată în mâna oamenilor, precum şi despre o comunitate statală sau bisericească, sau despre ambele împreună, aşa cum va fi în cazul unirii legitime a statului cu biserica, prezentată în Apocalipsa 21:9-27 . Şi între popoarele păgâne acest număr a fost pus deseori în legătură cu administraţia. Istoria chinezilor, egiptenilor, perşilor, grecilor şi romanilor oferă numeroase dovezi în privinţa aceasta.

 

2. »Şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.«- Femeia este văzută în versetul 1 ca împărăteasă, în acest verset ca mamă. Ca împărăteasă o vedem în glorie şi maiestate, ca mamă în dureri şi nevoi (Ieremia 4:31 ). Cine este această femeie şi cine este Copilul? Femeia este Israel, Copilul este Hristos. Un număr mare de comentatori văd în simbolul femeii biserica. Într-adevăr amândoi, Israel şi biserica, stau într-o legătură strânsă cu Hristos – Israel ca mamă, biserica sau Adunarea ca mireasă a Sa şi soţie a Sa. Dar dacă recunoaştem că în versetul 5 se vorbeşte despre Hristos şi realmente acest verset se poate referi numai la El, atunci întrebarea controversată este clarificată: Israel şi nu Biserica a fost mama lui Mesia (Isaia 9:6 ; Mica 5:2 ; Matei 1 ; Romani 9:5 ).

 

S-ar putea să fie greutăţi să se aducă la unison durerile naşterii unei femei (cu referire la Israel) cu ceea ce a avut loc la naşterea lui Hristos. Dar aşa cum şi aceste lucruri – aparent contradictorii – sunt puse aici în înţelepciunea lui Dumnezeu (când a fost ţipătul, durerile naşterii şi durerile, atunci când Mesia a venit în lume?) – totuşi în realitate nu este nici o greutate. Răspunsul la întrebare îl găsim în Isaia 66:7 : »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Durerile şi suferinţele vor veni peste Israel în viitor, în ceasul încercării. Dar Mesia, »Fiul de parte bărbătească«, a fost născut înainte de acest timp greu. Profetul Mica confirmă aceasta printr-o afirmaţie clară, fără echivoc. După ce a scris despre naşterea lui Mesia (Mica 5:1 ), el adaugă (Mica 5:3 ): »De aceea îi va lăsa, până la vremea când va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la copiii lui Israel.« »Durerile naşterii« vor veni peste femeie cel puţin după două mii de ani de la naşterea lui Mesia; sunt durerile ei în timpul de necaz care va veni. De aceea încă o dată: »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Rămâne numai să întrebăm: de ce atunci durerile femeii şi naşterea lui Mesia sunt puse alături una de alta în acest capitol? Mai întâi este de remarcat, că timpul actual îndelungat al lepădării lui Israel, cuprins între naşterea lui Mesia şi timpul de necaz, este ocolit în tăcere; el este un timp intercalat, despre care nu se vorbeşte în profeţie, dar despre care se vorbeşte în alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. În al doilea rând în aceasta vedem simpatia adâncă a lui Mesia la suferinţele poporului Său. Deja cu multe secole înainte El s-a gândit la marele necaz (Matei 24:15-28 ) şi a îngrijit de anumite limitări, ca să-l uşureze. În al treilea rând poporul este în timpul, despre care relatează capitolul nostru, scurt înainte de a intra în suferinţele îngrozitoare şi întoarcerea până la naşterea lui Hristos ne arată legătura Lui strânsă cu poporul în suferinţele sale.

 

3-5 »Şi un alt semn s-a văzut în cer: şi iată, un balaur mare, roşu (ca focul), având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane; şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul. Şi a născut un fiu de parte bărbătească; El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier; şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« – Cel de-al doilea semn remarcabil este un balaur mare, roşu ca focul. Este satan, văzut în trăsăturile lui de caracter cele mai rele, care aici se comportă cu duşmănie faţă de femeie. În versetul 9 şi în Apocalipsa 20:2 se constată fără îndoială, că satan este balaurul. De ce se foloseşte balaurul ca simbol pentru satan? Faraon, împăratul Egiptului, din cauza cruzimii lui faţă de poporul lui Dumnezeu şi din cauza independenţei lui de Dumnezeu, independenţă arogantă şi plină de mândrie, este numit »balaurul cel mare care stă culcat în mijlocul râurilor« (Ezechiel 29:3 ). Despre Nebucadneţar, având în vedere brutalitatea şi cruzimea lui, se vorbeşte asemănător (Ieremia 51:34 ). Dacă ne gândim la afirmaţiile Scripturii cu privire la leviatan (Iov 3:8 ; 40:20 ; Psalmul 74:14 ; 104:26 ; Isaia 27:1 ), stăpânitorul apelor, în care se poate vedea şi balaurul, atunci cruzimea lui nesăţioasă pare să fie trăsătura lui de caracter deosebită. Aşa cum se poate deduce din descrierea hieroglifică a lui, vechii egipteni priveau crocodilul, sau balaurul, ca izvorul şi iniţiatorul oricărui rău, căruia ei i se închinau sub numele Typho. Culoarea roşie ca focul a balaurului face aluzie la caracterul lui criminal, setos de sânge.  Aici se vorbeşte pentru prima dată în Scriptură direct despre satan ca fiind un balaur. Stăpânitorii păgâni, faraon şi Nebucadneţar, au înrobit şi asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi, deoarece ei au făcut aceasta în exercitarea puterii lui satan, sunt numiţi pe drept balauri. Însă satan este domnul lumii acesteia, adevăratul ei stăpânitor. Puterea imperiului roman va fi în viitor unealta prin care el va lucra. Drept urmare denumirea »balaurul mare, roşu ca focul« poate fi întrebuinţată aici pentru prima dată cu privire la el.

 

3. »… având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane« – Ce se spune aici despre balaur se întâlneşte şi în descrierea fiarei (Apocalipsa 13:1 ), însă aici capetele poartă o coroană (diademă), o cunună de aur, care în orient era privită ca semn al puterii tiranice, samavolnice; la fiară dimpotrivă, cele zece coarne poartă diademe. În cele şapte capete ale balaurului nu trebuie să se vadă cele şapte movile ale oraşului Roma. Balaurul şi fiara trebuie diferenţiate, chiar dacă stau în strânsă legătură între ele. Balaurul este o putere spirituală rea, fiara este puterea politică pe pământ, împărăţia romană (şi capul personal al acestei împărăţii, deci un om). Cele şapte capete ale balaurului cu cele şapte diademe arată o concentrare totală a puterii pământeşti şi inteligenţă, care este folosită în chip tiranic, barbar. Cele zece coarne ale lui fără diademe arată forma de constituire din viitor a împărăţiei, care va fi subîmpărţită în zece imperii, a căror guvernare o va dirija el. Dacă capetele lui sunt împodobite cu diademe, nu mai este necesar ca şi coarnele să aibă diademe. Mai târziu, la fiară, vom vedea că cele zece coarne, sau împăraţi, vor purta diademe (Apocalipsa 13:1 ), deoarece ele vor exercita efectiv puterea. Cele zece coarne ale balaurului, fără diademe, arată că puterea lui nu va fi exercitată de el însuşi, ci de imperiul roman alcătuit din zece imperii. Dar balaurul este puterea invizibilă, care stă înapoia acestui imperiu; puterea imperiului îşi are originea în el. De aceea diademele sunt pe capetele lui şi nu pe coarne. Deci capetele lui, împodobite cu diademele de aur, caracteristica demnităţii regale, exprimă întreaga putere şi înţelepciune cu privire la pământ. Exercitarea acestei puteri va fi într-adevăr concentrată în fiară, în puterea care va stăpâni atunci pe pământ. Dar adevăratul stăpânitor în imperiul mondial al naţiunilor va fi satan. El va face guvernarea împărăţiei prin capul acesteia, »cornul cel mic« (Daniel 7 ), dar care va fi numai o unealtă în mâinile lui. Tirania şi cruzimea vor caracteriza această împărăţie, deoarece satan stă înapoia ei, guvernând cu toată puterea lui şi căreia îi imprimă caracterul lui – o ură de nestins împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor care sunt ai Lui.

 

4. »Şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.« – În cele şapte capete am văzut puterea şi inteligenţa balaurului. În coadă vedem aici simbolul influenţei lui nimicitoare asupra sufletelor, cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9:15 ). Satan este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ). El ucide trupurile şi nimiceşte sufletele oamenilor. Puterea lui se vede, spus simbolic, în capetele lui, influenţa lui vicleană, cu învăţăturile ei greşite şi detestabile, se vede în coada lui. Expresia »a treia parte«, pe care o întâlnim des la judecăţile făcute cunoscut prin trâmbiţe, arată şi aici partea vestică a împărăţiei romane, ţinutul care prin lumina Evangheliei a fost mult mai privilegiat decât toate celelalte. »Stelele cerului« sunt persoane individuale de conducere, care ocupă poziţii în autorităţile oficiale şi care stau într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu. Aceşti învăţători şi conducători creştini au fost prinşi în cursele lui satan şi cred minciunile lui. »Şi el i-a aruncat pe pământ« – din cer pe pământ; prin aceasta se exprimă clar ruina lor morală şi spirituală. Să observăm şi forma verbului la timpul prezent: »coada lui trage« (nu „trăgea”!). Acţiunea lui este privită ca fiind actuală, această tragere are loc deja acum.

 

4. »Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul.« – Vedem aici un tablou impresionant. Balaurul stă înaintea femeii, ca să devoreze Copilul. Ce lumină ciudată aruncă aceasta asupra evenimentelor şi împrejurărilor de după naşterea Domnului, aşa cum sunt ele descrise în Evanghelia după Matei capitolul 2! Nu femeia, nu Israel, a fost ţinta deosebită a urii lui satan. Nu pe ea, ci sămânţa ei a căutat s-o nimicească. Chiar din zilele primilor oameni a fost anunţată pentru prima dată ura permanentă a lui satan împotriva sămânţei femeii (Geneza 3:15 ). În Matei 2 această ură se vede clar. Dar acolo se văd numai uneltele umane. Aici, în lumina din Apocalipsa 12:4 , recunoaştem că adevăratul iniţiator al acestei încercări, de a nimici sămânţa femeii, era satan, care a fost văzut de Ioan ca balaurul cu şapte capete şi zece coarne. Irod, administratorul cezarului în Palestina, reprezentantul imperiului Roman, a fost în realitate slujitorul lui satan în încercarea lui fără succes de a omorî pe Domnul. Aici se trage perdeaua la o parte şi satan – nu Irod – este descoperit pe deplin ca adevăratul duşman de moarte al lui Hristos. Irod a fost un copil adevărat al tatălui său, diavolul (Ioan 8:41,44 ). Când planurile i-au fost zădărnicite, şi-a îndreptat mânia ucigaşă asupra copiilor nevinovaţi, cu speranţa nebună, că şi Copilul Isus va fi în mulţimea celor ucişi.

 

5. »Şi a născut un fiu de parte bărbătească.« – Această expresie puţin neobişnuită nu desemnează numai genul natural, ci ea are un înţeles mult mai profund. În momentul când Hristos a fost născut, Lui I s-a dat – spre deosebire de toţi ceilalţi copii de parte bărbătească – domnia asupra tuturor; El a intrat, ca să spun aşa, totodată în drepturile şi slava care Îi aparţin ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiual omului şi ca Mesia (Psalmul 2 ; 8 ).

 

5. »El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier.« – În aceste cuvinte se include mai mult decât o aluzie la Psalmul 2:9 . Profeţiile vechi sunt reluate aici, şi anume scurt timp înainte de împlinirea lor. Toiagul de fier din mâna Domnului va lovi în primul rând pe împăraţii vinovaţi şi popoarele din vest (Apocalipsa 19 ), după aceea pe cei ai nordului şi ai răsăritului (Isaia 10 , Zaharia 12 ; 14 ). El va zdrobi armatele pământului, fie că ele au pornit împotriva Lui (Apocalipsa 19 ) sau a poporului Său. El va frânge voinţa de fier a naţiunilor. Mâinile Lui vor prinde atunci frâiele domniei. El va învinge orice putere duşmană, va sfărâma sceptre, coroane şi împărăţii, până când împăraţii şi popoarele se vor pleca înaintea Lui şi vor recunoaşte domnia Lui absolută. În această zi a puterii Lui irezistibile se pare că biruitorii vor constitui o grupă deosebită, care va fi cu El (Apocalipsa 2:26-27 ), vor fi uniţi cu El în domnia Sa peste naţiuni. Ce mare demnitate şi perspectivă sublimă (vezi şi 1. Corinteni 6:2-3 )!

 

5. »Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« – Aceste cuvinte se referă la înălţarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după învierea Sa. Realitatea primirii Sale este amintită pe scurt în Evanghelia după Marcu 16:19 , dar este relatată detaliat de Luca, medicul preaiubit (Luca 24:50-51 ; Faptele Apostolilor 1:9-11 ). Locul cel mai apropiat şi cel mai înalt, locul la dreapta lui Dumnezeu, Îi aparţine.

 

În versetul 5 găsim trei constatări, naşterea Fiului de parte bărbătească, după aceea o misiune încredinţată Lui şi în sfârşit înălţarea Lui. Dar aici nu se spune nimic despre viaţa şi moartea Lui. Naşterea Lui şi înălţarea Lui sunt puse una lângă alta, cei 33 de ani dintre cele două evenimente sunt lăsaţi la o parte. De ce? Motivul este că în acest capitol nu avem o derulare istorică. Aceasta o găsim în alte părţi ale Scripturii, aici lucrurile sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu. În acest capitol este prezentat planul lui Dumnezeu şi ţinta Sa, aşa cum ele sunt văzute şi sunt explicate în cer. Semnele au apărut în cer, realitatea, derularea istorică, se va împlini pe pământ. Două intenţii sunt urmărite aici: în primul rând trebuie arătată legătura lui Mesia cu Israel, în mod deosebit cu Iuda, care va fi atunci pe punctul de a intra în timpul stabilit pentru necazul lui Iacov (Ieremia 30:7 ); apoi, legătura Copilului cu hotărârea minunată referitoare la El, domnia asupra tuturor naţiunilor. Ambele legături se întemeiază pe naşterea Lui, nu pe viaţa Lui pe pământ; de aceea nu se vorbeşte aici despre ea. Sunt amintite numai verigile de legătură necesare, naşterea Sa şi înălţarea Sa. Drumul şi umblarea Sa pe pământ nu erau necesare ca să stabilească legătura lui Mesia cu Israel şi cu naţiunile. De aceea ele sunt ocolite. Mai rămâne de adăugat că Hristos a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său – acolo unde este recunoscut dreptul Lui ca Moştenitor al tuturor lucrurilor. Pe pământ acest drept este desconsiderat, dar Dumnezeu şi tronul Său îl vor impune şi de acolo Hristos la timpul stabilit de Dumnezeu şi în felul stabilit de El va primi moştenirea.

 

Fuga femeii

 

6. »Şi femeia a fugit în pustiu, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« – S-ar putea presupune că evenimentele referitoare la Copil sunt în strânsă legătură cu ceea ce se spune despre mamă. Dar nu este aşa. Aşa cum între naşterea Copilului şi înălţarea Lui la cer este o perioadă de 33 de ani, tot aşa este o perioadă de aproximativ 2.000 de ani între înălţarea la cer şi fuga descrisă aici. Realmente, întreaga istorie a mărturiei creştine umple timpul dintre înălţarea la cer a lui Hristos şi până la fuga femeii în pustiu. Să priveşti împrăştierea actuală a lui Iuda până »la marginile pământului« (Isaia 11:12 ) ca fugă a femeii în pustiu este aşa de eronată că nu necesită nici o combatere. Unii au presupus în chip ciudat o a doua fugă, deoarece fuga este amintită încă o dată în versetul 14, şi anume după lupta din cer (versetul 7). Este însă adevărat că între relatarea despre fugă din versetul 6 şi reluarea ei în versetul 14 este o intercalare, dar în aceasta se arată de ce femeia a trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer va urmări femeia, care va fi atunci sprijinită de providenţa divină în fuga ei dinaintea duşmanilor puternici. Comunicarea scurtă din versetul 6 cu privire la fugă este extinsă în versetele 13-17 prin prezentarea de detalii. Între versetele 6 şi 13 avem relatarea despre lupta din cer, rezultatul ei şi bucuria cu privire la victorie. Un alt comentator a spus: „Primele şase versete ne oferă un tablou de ansamblu”. Relatări detaliate urmează după aceea. Alungarea lui satan din cer are loc înaintea fugii şi este cauza imediată a fugii în grabă. De aceea a trebuit să se dea această explicaţie (versetele 7-12) pentru justificarea fugii în pustie. Cuvântul pustie înseamnă, ca şi în Apocalipsa 17:3 , un loc de singurătate şi izolare, un mediu lipsit de toate mijloacele de ajutor natural. Împrejurările pline de necaz şi suferinţă ale lui Iuda în timpul de necaz vor corespunde cu adevărat unei poposiri în pustie. Este marea zi a necazului lui Iacov, când »toate feţele s-au îngălbenit« (Ieremia 30:6-7 ); este timpul îngrozitor, care a fost anunţat cu multe detalii de Domnul nostru în marea Sa vorbire profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:15-28 ; Marcu 13:14-22 ; şi Apocalipsa 13 ; 17 ).

 

6. »Acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« – Cuvintele »acolo unde« şi »acolo« arată un loc foarte precis, pregătit pentru ea, unde va fi hrănită. Dumnezeu va pregăti pentru femeie un loc şi o masă pentru 1260 de zile. Aceeaşi perioadă de timp este descrisă şi cu numere mai mici: 42 de luni de câte 30 de zile (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ). Însă aici zilele enumerate cu grijă lasă să se recunoască compasiunea duioasă a Domnului pentru sfinţii Săi care sufere. El numără, ca să zic aşa, fiecare zi. Toate aceste date referitoare la timp se referă la ultima jumătate a săptămânii-an, sfârşitul celor 70 de săptămâni sau 490 de ani amintiţi în Daniel 9 . Iudeii prigoniţi în Ierusalim (Apocalipsa 11 ) şi cei din afara oraşului (Matei 24:16 ) vor fi o grupă de martori iudei. Considerăm că toţi cei care vor depune mărturia lor în Ierusalim vor muri ca martiri, în timp ce ceilalţi, care vor fugi din diverse cetăţi ale lui Iuda la munţi, când va începe prigoana, vor supravieţui prigoanei. Martorii iudei ucişi sunt văzuţi în Apocalipsa 15:2-4 , cum cu harfele lui Dumnezeu stau pe Marea de sticlă şi cântă. Cei păziţi din Iuda, fraţii şi tovarăşii de suferinţă ai celor ucişi, vor sta* împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ).

 

* Numărul martirilor nu este numit, despre cei păziţi se vorbeşte (simbolic) despre 144.000 (Apocalipsa 14:1,3 ). Ei sunt din seminţia lui Iuda. Cei 144.000 pecetluiţi în capitolul 7 sunt o altă grupă din tot Israelul.

 

O luptă în cer

 

7-9 »Şi a fost un război în cer: Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui; şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit – a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« – În aceste versete nu se vorbeşte despre un semn. Prezenţa lui satan în cer este o realitate. Această luptă în cer între oştirile binelui şi răului sub călăuzirea căpeteniilor lor, Mihail şi balaurul, cu absolută certitudine va avea loc. Constatarea că satan are un loc în cer (însă nu în imediata apropiere a lui Dumnezeu) este privită de mulţi cu surprindere, de alţii cu necredinţă. Este considerat şi mai ciudat să vorbeşti despre o luptă adevărată într-un loc care mai mult decât oricare alt loc este un loc de linişte şi pace, unde – aşa cum scrie un poet – „nu este întunericul de la miezul nopţii, soarele nu este acoperit de nori, numai amiaza veşnică, sfântă, dă naştere la bucurie.”

 

Dacă privim întinderea nemărginită a cerului, încetăm să ne mai mirăm*. În Casa Tatălui niciun copil al lui Dumnezeu, niciun sfânt, nu trebuie să se mai teamă vreodată de oştiri duşmane.

 

* Trebuie să ne gândim că lupta va avea loc între puterile spirituale ale binelui şi ale răului; de aceea nu se pune problema extinderii spaţiale sau a depărtării. Într-un om au fost cel puţin 2000 de demoni sau slujitori ai lui satan (Marcu 5:1-20 ; Luca 8:26-39 ).

 

În inima lui satan a pătruns păcat. Fiind nemulţumit cu ocuparea locului unei creaturi, cu toate că el aparţinea celor mai înalte fiinţe create (Ezechiel 28:12-17 ), el a aspirat la Tronul lui Dumnezeu şi astfel a căzut în păcat. El a căzut din poziţia lui sublimă şi în degradarea şi căderea lui au fost atrase şi alte duhuri. Dar el nu a fost aruncat imediat din cer.

 

Sfinţii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti (Efeseni 1:3 ); ei şed acolo, dar în Hristos (Efeseni 2:6 ). În afară de sfinţi în cer sunt şi alţii (Efeseni 3:10 ); şi acolo are loc acum lupta noastră creştină împotriva puterilor spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12 ) – nu după moarte sau după venirea Domnului, căci pentru noi atunci nu va mai fi nici o luptă.

 

Când va avea loc lupta în cer descrisă în aceste versete, atunci va fi sosit momentul când satan va fi aruncat definitiv din cer şi oştirile răutăţii împreună cu el. Mai întâi el va fi aruncat pe pământ, apoi în adânc şi în sfârşit în iazul de foc – însă nu ca acolo să stăpânească, ci ca să fie chinuit veşnic ca fiinţa cea mai adânc înjosită şi total degenerată. Primul pas în executarea judecăţii asupra lui satan va fi deci înlăturarea lui forţată din cer. Despre acest timp şi despre acest act citim în Isaia 24:21 : »În ziua aceea Domnul va pedepsi oştirea celor de sus, din înalt, şi pe împăraţii pământului, de pe pământ.« Domnul va acorda îngerilor păcătoşi pedeapsa care li se cuvine la locul lor »din înalt« şi tot aşa celor puternici de pe pământ, pe pământ. Niciunul, oricât de mare ar fi el în rang şi poziţie, nu va scăpa de judecata dreaptă.

 

Mihail

 

Cine este acest Mihail? Numele lui înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?” Acest înger deosebit de remarcabil este numit în Scriptură de cinci ori cu numele (Daniel 10:13,21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apocalipsa 12:7 ). El pare să ocupe cea mai înaltă poziţie în ierarhia îngerilor, căci Iuda îl numeşte »arhanghel«*şi în Daniel 10:13 este numit »una din căpeteniile cele mai de seamă«. În fiecare din cele cinci locuri, în care apare numele său, este o legătură cu poporul iudeu. Evident el este îngerul, în grija căruia au fost încredinţate interesele lui Israel. »Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău [poporul iudeu]« (Daniel 12:1 ). Profetul vorbeşte în locul acesta despre acelaşi timp ca şi vizionarul de pe insula Patmos. Este timpul scurt dinaintea necazului cel mare, dar Mihail va veghea ca Israel să nu piară în acest necaz. »Dar el [Iacov] va fi salvat din el« (Ieremia 30:7 ). Mihail este o căpetenie a îngerilor, care intervine în favoarea copiilor lui Israel. În aparenţă luptele dintre Persia şi Babilonia au fost decise prin tactica de război şi puterea armelor renumitului persan Cores sau Cirus, care după cuvântul profetic a fost predestinat să răstoarne imperiul babilonian şi să devină eliberatorul poporului iudeu din lunga captivitate de şaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4 ; 2. Cronici 36:20-23 ; Ezra 1:1-4 ), dar în realitate nu a fost aşa. Activitatea naţiunilor, războaiele lor, politica lor şi ţelurile lor sociale sunt dirijate şi întocmite de puteri spirituale mai înalte. Sunt îngeri, buni şi răi, care influenţează permanent pe oameni şi guverne. Despre aceasta găsim exemple remarcabile în capitolul 10 din cartea Daniel. Războaiele şi controversele de pe pământ sunt numai imagini ale controverselor dintre puterile spirituale din locurile cereşti. Influenţele care vin de la puterile invizibile ale luminii şi întunericului şi luptele dintre acestea sunt reale şi serioase (1. Samuel 16:13-15 ; 1. Împăraţi 22:19-23 ); lumea este guvernată prin influenţa acestor fiinţe spirituale, dar permanent potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Lucrarea îngerilor în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Faptele Apostolilor 12 ) este general acceptată, dar intervenţia lor, ca să decidă rezultatul bătăliilor precum şi coordonarea politicii şi a intereselor omeneşti în general nu este suficient recunoscută. Desigur în cele din urmă totul este în mâna înţeleaptă, puternică şi conducătoare a lui Dumnezeu. El este Suveranul suprem în viaţa omenească şi în istorie. În Daniel 10:13 un înger, al cărui nume nu este numit, a fost reţinut timp de 21 de zile de »căpetenia împărăţiei Persiei«. Abia cu ajutorul arhanghelului Mihail a ieşit biruitor din aceasta şi a putut să îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată. Mihail joacă un rol şi în lupta pentru trupul lui Moise. Satan a vrut să aibă el trupul, fără îndoială să ispitească pe Israel să se închine cadavrului lui Moise, aşa cum a fost în cazul şarpelui de aramă (2. Împăraţi 18:4 ). Dar nici o mână omenească nu a săpat mormântul lui Moise. Dumnezeu Însuşi »l-a înmormântat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor, şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua aceasta« (Deuteronom 34:6 ). Iuda ne informează în scrisoarea sa (versetul 9) despre schimbul de cuvinte dintre Mihail şi diavolul. Lupta descrisă în Apocalipsa 12:7 nu este însă numai o luptă între cele două căpetenii ca în epistola lui Iuda, ci aici sunt oştirile îngerilor adunate sub căpeteniile lor: »Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui.«

 

* Scriptura nu vorbeşte despre arhangheli, ci numai despre un arhanghel, şi anume în două locuri din Noul Testament (1. Tesaloniceni 4:16 ; Iuda 9 ). Pavel vorbeşte în primul loc despre Hristos, adevăratul Cap al oştirii îngerilor; în al doilea loc, Iuda vorbeşte despre îngerul creat Mihail, care intervine în favoarea lui Israel. Singurii doi îngeri, al căror nume este numit în Scriptură, sunt Mihail şi Gabriel.

 

Cerurile sunt curăţite

 

8. »Şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer.« Despre rezultatul luptei dintre oştirile spirituale adverse nu poate fi nici o îndoială. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi jos.

 

Balaurul însuşi va suferi o înfrângere ruşinoasă şi întreaga oştire a îngerilor păcătoşi va fi alungată pentru totdeauna din cer. La reîntoarcerea celor şaptezeci de ucenici din misiunea încredinţată, la care Domnul i-a trimis, ei i-au spus plini de bucurie: »Doamne, şi demonii ne sunt supuşi în numele Tău.« Însă acest fapt a fost numai un prim semn al victoriei finale şi depline asupra duşmanului şi a tuturor puterilor sale. Însă aceasta le-a făcut-o cunoscut Domnul deja atunci, prin aceea că le-a răspuns: »Am văzut pe satan căzând ca un fulger din cer« (Luca 10:17-18 ). Oricât de mare ar fi împotrivirea lui, ca să nu fie aruncat din cer, el va fi aruncat definitiv şi într-o clipă, ca o rază de fulger.

 

După ce el a păcătuit, prin aceea că a lăsat să pătrundă în inima lui mândria şi ambiţia arogantă, el şi-a păstrat pentru început (şi până la luptă) locul său în cer. Acolo el acuză neîncetat pe sfinţii lui Dumnezeu şi cutreieră pământul cu intenţii şi acţiuni fatale. El este căpetenia oştirii demonilor şi a oricărui fel de puteri spirituale ale răutăţii şi păcatului. Diavolul este o persoană reală, un stăpânitor spiritual al întunericului şi nu numai o influenţă rea. Ceea ce noi citim în aceste versete se va împlini la jumătatea ultimei săptămâni-an profetică (Daniel 9:27 ). Dar la mijlocul săptămânii căpetenia romană, provocată de satan, va rupe legământul. Satan aruncat pe pământ va face aceasta şi el va dezlănţui ultima revoltă a răului pe pământ, în domeniul politic, religios şi oricare alt domeniu. După ce el a fost aruncat din cer, satan va lua în stăpânire pământul decăzut judecăţii. Cu eforturi neobosite se va strădui să nimicească şi să extermine pe toţi cei care atunci vor fi de partea lui Dumnezeu.

 

Lupta din cer se termină cu victoria lui Mihail şi a îngerilor săi. Balaurul şi îngerii lui vor fi aruncaţi jos şi după aceea nu vor mai primi niciodată un loc în cer. După această înfrângere mânia lui satan se va îndrepta spre femeie şi el va urmări atunci pe cei care mărturisesc pe Dumnezeu, în mod deosebit pe rămăşiţa iudaică de pe pământ. Durata necazului cel mare, care va veni peste tot teritoriul care constituie orizontul profeţiei, dar care în forma lui cea mai gravă şi cu suferinţele cele mai grele va lovi în mod deosebit Palestina, este stabilită foarte exact la 1260 de zile. De aceea se vede clar că aruncarea lui satan din cer şi prăbuşirea lui pe pământ vor avea loc în seara premergătoare necazului cel mare şi va fi efectiv cauza declanşării acestui necaz.

 

Judecarea lui satan

 

9. »Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit – a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« Judecarea lui satan se va face în trei perioade diferite. Mai întâi el va fi aruncat împreună cu îngerii săi din cer pe pământ; după aceea va fi legat pentru o mie de ani şi va fi aruncat în adânc (Apocalipsa 20:2-3 ) şi în final el va fi dat chinului veşnic în iazul cu foc (Apocalipsa 20:10 ). Uneltele folosite pentru executarea primelor două sentinţe judecătoreşti vor fi îngerii; cine va fi cel care va executa ultima sentinţă, nu ne este făcut cunoscut. Ea va fi o desfăşurare a puterii divine, independent de cine va fi unealta care va exercita această sentinţă. – Ce înseamnă iazul de foc? Acolo, în locul de chin, nu vor înceta niciodată plângerile de durere, durerile nu vor înceta. Nici o rază de lumină, nici o urmă de speranţă nu va fi în această adâncime a deznădejdii veşnice. Duhul omului nu poate să-şi imagineze grozăvia unei astfel de soarte. Nici o peniţă nu poate s-o descrie aşa cum se cuvine. Gândul cu privire la o guvernare a lui satan în iazul de foc este nimic altceva decât fantezie omenească şi nu se găseşte nici un argument în Scriptură pentru această idee. El nu va guverna acolo, ci va suferi ca cea mai dezonorată şi cea mai desconsiderată creatură a lui Dumnezeu. Pe cât de îndelung răbdător este Dumnezeul nostru, pe atât este de sigur că vor avea loc judecăţile cu care a ameninţat! Satan va fi zdrobit după 7000 de ani de activitate plină de ură împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, în mod deosebit împotriva oamenilor lui Dumnezeu şi i se va răpi puterea de a mai face şi alte rele. Împreună cu îngerii lui îşi va găsi partea în »iazul de foc, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui« (Matei 25:41 ).

 

Numele şi lucrarea lui satan

 

9. »Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit.« Balaurul este văzut aici în relaţia lui cu pământul şi cu oamenii. De aceea sunt numite aceste patru nume, care apar în aceeaşi ordine şi în Apocalipsa 20:2 .

 

1. »Balaurul cel mare«; aşa este numit satan din cauza cruzimii lui fără milă. Legendele şi scrierile cu hieroglife îl prezintă ca pe un monstru, a cărui fiinţă şi înfăţişare este în afara lumii animale, ca o legătură între viclenia supraomenească şi cruzime.

 

2. »Şarpele cel vechi«; acest nume aminteşte de prima lui încercare cu succes de a aduce pierzarea perechii de oameni nevinovaţi şi fericiţi din grădina Eden (Geneza 3 ). Şiretenia, prefăcătoria şi perfidia caracterizează activităţile sale printre oameni de la început. El a fost totdeauna un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ; 1. Ioan 3:8 ). El este numit şarpele cel vechi în baza primei lui legături cu oamenii; denumirea de şarpe* arată şiretenia lui (Geneza 3:1 ; 2. Corinteni 11:3 ). Nu trebuie să uităm că satan este un duh şi o persoană reală.

 

*Suntem convinşi că în Geneza 3 se face o relatare adevărată despre ceea ce realmente a avut loc. Pare neîndoielnic că satan a vorbit printr-un şarpe adevărat. Nu avem nevoie să presupunem împreună cu Josephus şi traducătorul lui erudit Whiston, că înainte de căderea în păcat şerpii şi reptile asemănătoare aveau aptitudinea de a vorbi, dar au pierdut-o sub domnia lui satan. În Vechiul Testament sunt trei exemple remarcabile pentru folosirea supranaturală a animalelor: 1. Şarpele a fost făcut capabil să vorbească (Geneza 3 ). 2. Măgăriţei lui Balaam i s-a dat o oarecare pricepere şi vorbire (Numeri 22:21-30 ). 3. Un peşte mare a fost comandat de Dumnezeu, ca să înghită pe Iona şi la porunca lui Dumnezeu să-l arunce pe mal, după ce Iona s-a căit (Iona 2:1,11 ). Noi credem cu toată convingerea exactitatea istorică şi verosimilitatea acestor istorisiri, care sunt confirmate în Noul Testament (2. Corinteni 11:3 ; 2. Petru 2:15-16 ; Matei 12:40 ). Stater-ul, moneda din gura primului peşte, pe care l-a pescuit Petru (Matei 17:27 ), este un alt exemplu despre puterea divină şi cunoaşterea divină anticipată şi dovedeşte dreptul de a dispune al Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea şarpelui şi a celorlalte animale este prezentată în Geneza 1:24-25 şi Geneza 3:1 . Blestemul, pe care L-a rostit Dumnezeu, în guvernarea Sa, asupra şarpelui, este notat în Geneza 3:14 . Rămânerea lui în stare josnică, chiar şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani, se vede din Isaia 65:25 .

 

3. »Diavol« şi »satan«; acestea sunt întrucâtva numele lui proprii. Primele două denumiri sunt descriptive şi arată cruzimea şi şiretenia lui. Ultimele două nume, diavol şi satan, se referă la balaur ca persoană. Diavolul este o fiinţă-duh rea, care există cu adevărat. În Noul Testament în limba greacă se vorbeşte despre el numai la singular. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul şi ispititorul. Ca satan, el este împotrivitorul declarat şi deschis al lui Hristos şi duşmanul evident al lui Dumnezeu şi al poporului Său (Iov 1 ; 2 ; Zaharia 3:1-2 ; Matei 4 ; Efeseni 6:11 ; 1. Petru 5:8 ).

 

După numirea numelor sale rezultă clar lucrarea deosebită a lui satan, spre care este dirijată toată energia lui neobosită. El »înşală tot pământul locuit«. Uneltele omeneşti, pe care el le foloseşte pentru obţinerea acestui ţel şi pe care noi le găsim în capitolul 13, precum şi judecata lui Dumnezeu asupra creştinătăţii (şi anume »pământul locuit«) şi că lui îi este permis să lucreze în felul acesta, nu sunt amintite aici. Aici se vede numai de la cine pornesc toate acestea. Sub permisiunea lui Dumnezeu satan va înşela în viitor pe toţi cei care trăiesc în teritoriul cu care se ocupă profeţia (2. Tesaloniceni 2:7-12 ). Oricine sau orice ar fi persoanele şi mijloacele folosite. Satan însuşi este instigatorul, care atrage lumea în stricăciune morală şi spirituală. Atunci Dumnezeu, cu dreptate răzbunătoare, va face creştinătatea decăzută, vinovată – după ce ea de la sine însuşi a renunţat la adevăr – să creadă minciuna lui satan. Mulţimea necredincioasă a iudeilor va avea aceeaşi soartă, prin aceea că satan, sprijinit prin semne supranaturale, le va prezenta pe anticrist ca fiind Mesia cel făgăduit şi împăratul lui Israel. Această momeală va fi de bună voie înghiţită, prin aceasta »întreg pământul locuit« va fi amăgit şi înşelat. Atunci satan se va posta însă pe planul secund. Aici, în lumina cerească, el este complet descoperit. Odinioară a fost puterea invizibilă spirituală, care a stat înapoia lui Irod (compară cu Matei 2:13.16 ). La orbirea creştinătăţii prin reprezentanţii lui, anticrist sau cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13 , el va juca acelaşi rol.

 

9. »A fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« De trei ori se găseşte cuvântul »aruncat« în acest verset; prin aceasta se scoate în evidenţă alungarea ruşinoasă a lui satan şi a îngerilor săi din cer. Nu se spune cine sunt aceşti îngeri. Noi ştim numai că ei sunt oştirea luptătorilor lui satan şi ei vor fi aruncaţi din cer împreună cu capul şi conducătorul lor. Satan nu va mai putea atunci niciodată să mai apară înaintea lui Dumnezeu şi să acuze pe sfinţi înaintea Lui, şi „respiraţia lui otrăvitoare” nu va mai putea să infecteze vreodată atmosfera sfântă. Cerurile trebuie să fie curăţite de tot răul, ca şi pământul, şi prin Domnul Isus şi jertfa Sa vor fi curăţite şi împăcate ambele domenii (Coloseni 1:20 ; Evrei 9:23 ). Cât de depline şi cuprinzătoare sunt efectele sângelui vărsat al lui Isus Hristos!

 

Triumf şi vai

 

10-12 »Şi am auzit un glas puternic în cer, spunând: „Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.”« Glasul puternic în cer, pe care vizionarul l-a auzit, este vocea sfinţilor deja înviaţi şi glorificaţi (1. Corinteni 15 ; 1. Tesaloniceni 4 ). Într-o viziune care va urma, un înger spune, adresându-se lui Ioan, »fraţii tăi« (Apocalipsa 19:10 ), în timp ce aceştia vorbesc aici despre »fraţii noştri«, ceea ce ar fi nepotrivit pentru îngeri. În aceste cuvinte, care totodată sunt o laudă adresată lui Dumnezeu, se spune, că »mântuirea şi puterea şi împărăţia« au venit. Dar aceasta se spune ca o anticipare. În versetul 9 a avut loc un pas necesar şi pregătitor pentru instaurarea împărăţiei în putere vizibilă. »Căpetenia autorităţii văzduhului« (Efeseni 2:2 ) este un titlu, pe care el prin aceasta îl va pierde pentru totdeauna. Puterea împărăţiei, care atunci se va arăta deja în cer prin îndepărtarea lui satan şi a îngerilor lui, este vestită acolo ca fiind sosită, cu toate că pe pământ ea nu a fost încă descoperită.

 

Folosirea articolului hotărât pentru toate cele trei noţiuni – mântuirea şi puterea şi împărăţia – oferă expresiilor certitudine şi putere. Prin mântuire aici nu se înţelege mântuirea sufletului, pe care cei salvaţi o posedă deja acum şi nici mântuirea trupului, la venirea Domnului. Ea trebuie înţeleasă într-un sens mai larg şi mai cuprinzător, care include în sine înlăturarea duşmanului şi eliberarea creaţiei din robia ei actuală şi din suferinţe (Romani 8:21-22 ). Puterea, este puterea irezistibilă, care va birui şi va distruge orice autoritate şi putere împotrivitoare din cer şi de pe pământ. Acum Împărăţia lui Dumnezeu este caracterizată de răbdare şi perseverenţă, atunci însă ea se va arăta prin această putere. Împărăţia trebuie înţeleasă aici în extinderea ei cea mai vastă, care cuprinde cerul şi pământul. Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului (Matei 13:41-43 ) reprezintă partea cerească şi partea pământească a Împărăţiei puternice şi atotcuprinzătoare a Dumnezeului nostru şi a Hristosului Său (Psalmul 2 ).

 

Alungarea lui satan din cer este unul din evenimentele cele mai importante din acele zile agitate care vor veni. Strădania neîncetată a »acuzatorului fraţilor noştri«, care acuză pe sfinţi înaintea lui Dumnezeu (şi umblarea lor îi oferă prilejuri multe pentru a-i acuza şi învinovăţi), este un exemplu serios despre desfăşurări care au loc în cer şi sunt invizibile pentru ochiul natural. Noi mulţumim lui Dumnezeu că în Hristos, Cel neprihănit, avem un apărător la Tatăl (1. Ioan 2:1-2 ), a cărui intervenţie eficace, care se întemeiază pe jertfa Sa, ne menţine permanent înaintea lui Dumnezeu în poziţia noastră şi face ineficace şi fără putere acuzaţiile duşmanului. Glasul puternic din cer spune: »acuzatorul fraţilor noştri a fost aruncat jos«. Satan va fi atunci biruit pe deplin şi va fi răsturnat de pe singurul lui scaun al puterii sale. Acuzaţiile lui, justificate sau nejustificate, nu vor mai fi auzite niciodată înaintea Judecătorului ceresc.

 

Este deci un rezultat al luptei în cer, că locurile cereşti vor fi eliberate pentru totdeauna de prezenţa lui satan şi a celorlalte duhuri rele, împotriva cărora se îndreaptă acum lupta noastră ca creştini* (Efeseni 6:12 ). Denumirea de »domnul puterii văzduhului« nu trebuie confundată cu »stăpânitorul lumii acesteia«. Primul conduce puterile spirituale ale răutăţii din locurile de sus, ultimul conduce puterile lumii de pe pământ. Dar după ce Domnul va pedepsi cu judecată »oştirea celor de sus, din înalt«, rămâne numai să se împlinească partea a doua a acestui cuvânt profetic: »… şi pe împăraţii pământului, de pe pământ« (Isaia 24:21 ).

 

* „S-ar putea ca mulţi să nu se gândească la faptul că regiunile atmosferei care ne înconjoară, cerul noros, spaţiul aerian de deasupra pământului, sunt acum domeniul unde staţionează duhurile rele. Dar Biblia ne învaţă aceasta. Pavel spune: »Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti« (Efeseni 6:12 ). De aceea satan este numit şi »domnul puterii văzduhului« (Efeseni 2:2 ). Satan şi demonii îşi au domiciliul în spaţiul aerian care înconjoară pământul. Lor le este permis să staţioneze acolo până în momentul acestei lupte.” („Lectures on the Apocalypse” de Dr. Seiss)

 

10-11 »Pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte.« Cine sunt aceia, care aici sunt numiţi »fraţii noştri«? Dacă glasul puternic din cer este glasul sfinţilor cereşti, atunci fraţii lor sunt aceia care au fost acuzaţi de diavolul, sfinţii de pe pământ, cu care sfinţii din cer se simt legaţi frăţeşte. În lupta lor înverşunată împotriva răului, sfinţii de pe pământ vor fi biruitori. Tentaţiile anticreştine, vicleniile diavolului şi chiar duşmănia lui deschisă vor fi fără putere împotriva oamenilor a căror conştiinţă a fost curăţită prin sângele Mielului. Acest sânge este totodată şi baza sfântă şi dreaptă a poziţiei lor înaintea lui Dumnezeu şi pe baza acestui sânge toate acuzaţiile diavolului pot fi respinse. Pentru victoria acestor sfinţi asupra lui satan sunt numite două motive: în primul rând sângele Mielului, care le dă libertate înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia înaintea oamenilor, o mărturie profetică, pe care o vor depune cu credincioşie. O a treia afirmaţie este adăugată complementar, care arată că în ei va fi activ caracterul de martir: »nu şi-au iubit viaţa, până la moarte«. Însă învierea le este asigurată, căci toţi sfinţii, care au murit şi care vor mai muri, au parte de fericirea întâii învieri. Aceşti sfinţi, în măsura în care vor trece prin moarte, nu sunt văzuţi aici ca înviaţi, ci în aşteptarea învierii. Ei trebuie diferenţiaţi de martirii care vor suferi ceva mai târziu moartea, sub fiară, sub puterea romană.

 

12. »De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele!«Prilejul bucuriei este, că satan şi îngerii lui au fost aruncaţi pentru totdeauna din cer. Bucuria şi veselia despre aceasta trebuie să domnească în toate domeniile cerurilor. Aici este singurul loc din Apocalipsa în care cuvântul „cer” este la plural; în rest, fără nici o excepţie, în această carte se vorbeşte despre cer la singular. Dar nu numai cerul singur trebuie să aibă parte de bucuria cu privire la biruinţa lui Mihail, ci se adaugă: »… şi voi, care locuiţi în ele.« Întreaga ceată a celor salvaţi şi de asemenea şi îngerii (căci ei sunt acasă în cer) sunt incluşi în solicitarea la bucurie. Cuvântul a locui (sau a întinde cortul) este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 13:6 şi 21:3.

 

12. »Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi.« Prin aceasta este anunţată o judecată, care va veni asupra pământului – toate regimurile stabile şi popoarele liniştite – şi asupra mării – partea neliniştită şi răscolită a lumii. Am arătat în secţiunile anterioare înţelesul simbolic al noţiunilor pământ şi mare. Pământul este simbolul a tot ce este stabil, marea este simbolul a tot ce este neliniştit şi instabil. Aceste noţiuni se pot referi la lucruri, la stări, la persoane, la popoare sau la regimuri. Motivarea pentru „vaiul” profetic asupra lumii întregi este dată prin cuvintele: »pentru că diavolul a coborât la voi.« Alungarea lui din cer este acolo sus un prilej de glorificare bucuroasă, expulzarea lui pe pământ va umple rapid şi crescând întreaga scenă de sub cer cu rău, suferinţă şi necaz.

 

12. »Cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.« Mânia lui satan va fi mai mare decât mânia naţiunilor (Apocalipsa 11:18 ), deoarece satan este forţa motrice şi conducătorul invizibil cuprins de toată duşmănia, mânia şi răutatea. Mânia sa din cauză că a fost alungat pentru totdeauna din locurile cereşti va fi întărită de cunoaşterea că i-a mai rămas puţin timp pe pământ. Nu ştim dacă diavolul cunoaşte timpul exact care i-a fost dat până când va fi aruncat în adânc. Creştinii ştiu însă (sau ar trebui să ştie) că lui satan aruncat din cer jos îi va fi permis să urmărească în mânia sa 1260 de zile reale pe sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ. În cele 17 zile, care urmează după cele 1260 de zile, fiara, puterea statală romană duşmană aflată sub influenţa lui satan, va deveni ţinta judecăţilor grele anunţate prin vărsarea potirelor (capitolul 16) şi de aceea nu vor mai putea să prigonească pe sfinţi. Aceste două perioade de timp alcătuiesc împreună exact trei ani şi jumătate, la sfârşitul cărora Domnul, vizibil pentru toţi, va apărea. Atunci şi satan va fi legat şi va fi închis pentru o mie de ani în adânc. Aceasta va fi a doua treaptă a judecăţii sale; prima este aruncarea lui din cer. Cea de-a treia treaptă va urma după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, când el va fi aruncat în iazul de foc, ca acolo să aibă parte veşnic de chinuri. Domeniul de activitate al lui satan după aruncarea lui pe pământ va fi limitat. Timpul scurt care îi mai rămâne se va sfârşi în curând pentru el însuşi şi pentru cei care îl urmează (fie ei oameni sau puteri spirituale ale răutăţii) în pierzarea şi suferinţa cea mai cruntă. Deoarece el ştie aceasta, cu toată hotărârea şi neobosit în mânia lui va face tot ce este posibil să prigonească femeia (Iuda), pe mama Copilului de parte bărbătească, în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an conform cu Daniel 9 (cu excepţia ultimelor 17 zile). Această scurtare a zilelor este ceea ce a amintit Domnul în vorbirea Sa profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22 ).

 

Persecuţia femeii

 

13-17 »Şi, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat pe femeia care născuse Copilul de parte bărbătească. Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui. Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Intercalarea foarte interesantă cu privire la lupta din cer (versetele 7-12) a fost necesară, ca să explice pentru ce femeia a trebuit să fugă în pustie. Deoarece încercarea lui satan de a ucide Copilul de parte bărbătească a eşuat, el îşi îndreaptă mânia asupra mamei, deci împotriva lui Israel. Atâta timp cât are un loc în cer, el este acuzatorul fraţilor. El este şi capul puterilor spirituale ale răutăţii, împotriva cărora noi avem de luptat (Efeseni 6:12 ). Lupta în cer va avea ca rezultat definitiv faptul că satan şi duhurile rele din locurile cereşti vor fi aruncate jos şi prin aceasta cerul va fi curăţit pentru totdeauna de prezenţa lor. Dar după terminarea luptei în cer şi deznodământul victorios, lupta va începe pe pământ. Rezultatul primei lupte este alungarea definitivă din cer; sfârşitul celei de-a doua va fi închiderea lui satan pentru o mie de ani în adânc.

 

În versetul 13 se reia firul întrerupt al istoriei; intercalarea (versetele 7-12) motivează numai fuga femeii. Balaurul aruncat pe pământ se va osteni să se răzbune pe Iuda, care atunci va fi în ţară şi va reprezenta întreg poporul înaintea lui Dumnezeu. Efraim, sau cele zece seminţii pierdute pentru mult timp, nu vor fi reapărut până în momentul acela. În versetul 6 se vorbeşte despre fuga femeii şi despre aceasta vorbeşte şi versetul 14. Persecuţia (versetul 13) o va constrânge să fugă.

 

14. »Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui.« Cele două articole hotărâte folosite în expresia »cele două aripi ale vulturului celui mare« arată precizia noţiunilor; este vorba de aripile unui anumit vultur. Aripile au o însemnătate dublă şi anume mişcare rapidă şi protecţie sigură. Ambele sunt acordate femeii. Aluzia la aripile vulturului este fără îndoială o referire la grija de odinioară a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi protecţia Sa în pericolele care ameninţau (Exod 19:4 ; Deuteronom 32:10-12 ). În locurile citate se vorbeşte simbolic de „aripile” lui Dumnezeu; aceste aripi sunt date aici femeii. Toate în acest capitol au loc potrivit cu providenţa divină.

 

Înţelesul simbolic al noţiunii pustie a fost arătat la studiul versetului 6. Femeia va găsi în pustie un loc pregătit de Dumnezeu, unde ea se poate încrede şi în purtarea de grijă divină. Durata izolării ei în pustie este numărată în zile în versetul 6, 1260 de zile, dar aici se vorbeşte în mod ciudat despre aceasta: »un timp [un an] şi timpuri [doi ani] şi jumătate de timp* [o jumătate de an]«, în total trei ani şi jumătate. Acest fel de a reda timpul se întâlneşte deja în Daniel 7:25 . Avem astfel redarea timpului în luni (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ), în zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) şi în timpuri (Apocalipsa 12:14 ). Toate aceste moduri diferite de redare a timpului desemnează aceeaşi perioadă de timp şi anume ultima jumătate a săptămânii-an, necazul cel mare, al cărui început profetul Daniel îl redă prin cuvintele »la jumătatea săptămânii« (Daniel 9:27 ). Când această perioadă de timp este redată în zile, atunci pe prim plan sunt sfinţii în suferinţele lor.

 

* »Şapte timpuri« (Daniel 4:16,23,25,32 ) sunt şapte ani. Şapte ani a trăit Nebucadneţar ca un animal, deci fără simţăminte, sau fără conştiinţă, înaintea lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost împărăţia sa şi împărăţiile care au urmat: brutal, ca şi animalele în caracterul şi acţiunile lui (Daniel 7 ).

 

În timpul activităţii lui satan pe pământ, naţiunile şi popoarele vor fi supuse în totalitate influenţei lui rele; ele vor fi conduse, ademenite şi stăpânite de el, moral şi politic, în toată gândirea şi simţirea lor. Aceasta o arată expresia »faţa şarpelui«. Femeia va fi păzită de aceasta, ea va umbla »departe de faţa şarpelui«. – Balaurul persecută, şarpele ispiteşte.

 

15. »Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent.« În intenţia lui de a nimici naţiunea iudaică, diavolul va folosi o anumită putere, sau puteri, probabil mulţimi de oameni care stau sub influenţa lui, ca să obţină acest scop. Dar Dumnezeu în providenţa Lui va împiedeca ca osteneala şarpelui să aibă succes.

 

16. »Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui.«În teritoriile în care domneşte o anumită ordine şi stabilitate se va trezi ajutor pentru iudei. Este pe deplin posibil ca cuvântul pământ să nu aibă aici înţelesul simbolic, ci sensul literal. Evenimente supranaturale nu vor fi rare în timpul acela. Deja în zilele lui Moise Dumnezeu a intervenit în felul acesta (Numeri 16:30-33 ). În orice caz în providenţa lui Dumnezeu eforturile şarpelui vor fi zădărnicite într-un fel care nu ne este prezentat mai detaliat. Înghiţirea torentului înseamnă că mijloacele folosite de satan, de orice natură ar fi ele, vor fi ineficace.

 

17. »Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Eşecul va aţâţa şi mai mult mânia balaurului şi, deoarece mânia lui asupra femeii este fără succes, el porneşte »să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei«, deci cu fiecare iudeu în parte, care nu va fugi atunci când se porneşte necazul cel mare (Matei 24:15-22 ). Aceşti martori credincioşi, singulari, vor fi caracterizaţi sub două aspecte: ei »păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus«. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este caracteristica clară a unei vieţi sfinte, pe care o au toţi credincioşii din toate timpurile. Aşa este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; lipsurile serioase din practica umblării noastre sunt pentru noi un motiv de adâncă smerire. »Mărturia lui Isus« este o mărturie profetică în cartea Apocalipsa, care se referă la venirea Lui în Împărăţia Sa şi vesteşte desfăşurarea puterii divine şi a domniei care va veni asupra pământului. În Evanghelii are un alt caracter; acolo revelează harul şi gloria morală a Domnului.

 

Versetul 18 aparţine, din punct de vedere al conţinutului, capitolului următor şi va fi studiat acolo.

 

Privire retrospectivă asupra capitolului

 

Ultimul verset din capitolul 11 face deja aluzie la faptul că privirea profetică se îndreaptă spre Israel, nu însă spre pământ, cu toate că el este în realitate desigur acolo. Semnul a apărut în cer (Apocalipsa 12:1 ), aşa cum se spune aici pentru prima dată în Apocalipsa. Femeia nu reprezintă Biserica sau Adunarea, ci pe Israel. Adunarea este Mireasa şi soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ), Israel este mama Domnului după carne (Romani 9:5 ). Fiul de parte bărbătească, Persoana desemnată cu această expresie neobişnuită, este Hristos. El este numit astfel, deoarece El singur uneşte în Sine toate caracterele alese umane şi prin naşterea Sa a intrat totodată în drepturile şi demnitatea potrivit cu Psalmul 2 . Cine în afară de El ar putea să pască naţiunile cu o nuia de fier? Alţii vor fi într-adevăr uniţi cu El prin har în practicarea unei domnii atotcuprinzătoare (Apocalipsa 2:26-27 ), dar denumirea »fiu de parte bărbătească« se poate referi numai la Unul, care este întruchiparea tuturor virtuţilor bărbăteşti.

 

Femeia este văzută în posesia întregii suveranităţi (cu privire la pământ), ea este îmbrăcată în soare. Luna argintie, palidă, stăpânitorul nopţii, este sub picioarele ei. În afară de aceasta ea are demnitate regală, căci pe capul ei este o cunună, în care cele douăsprezece stele reprezintă totalitatea administraţiilor pământeşti prin toate autorităţile mai neînsemnate. Acesta este Israel, aşa cum îl vede Dumnezeu, nu aşa cum este el acum, şi nici aşa cum a fost. Este »un semn mare« a ceea ce Israel va fi în Împărăţia de o mie de ani.

 

Apoi se vede un alt semn în cer, un balaur. El este mare, căci el este căpetenia invizibilă şi totuşi puternică a oştirii răului în ceruri şi pe pământ. El este roşu ca focul, deoarece este un ucigaş, care se bucură de vărsarea de sânge. El are şapte capete, care sunt încununate cu şapte diademe; aceasta înseamnă că el ca monarh absolut posedă o plinătate de putere pământească şi de înţelepciune. El are zece coarne, care arată spre constituţia viitoare a împărăţiei romane, care va consta atunci din zece împărăţii. În sfârşit, el are o coadă plină de otravă şi de înşelăciune, care mătură totodată peste orizontul politic – desigur sub aspect spiritual şi moral – şi aruncă la pământ întreaga mulţime a personalităţilor conducătoare ale părţii de vest a împărăţiei romane.

 

Balaurul este satan; denumirea de balaur arată felul lui de a fi, sub numele de satan el este duşmanul personal al lui Hristos şi împotrivitorul sfinţilor. El stă cu intenţie ucigaşă înaintea femei, ca să-i înghită Copilul. Intenţia lui este însă zădărnicită şi Copilul este răpit la Dumnezeu.

 

Viaţa şi moartea Domnului sunt aici ocolite în tăcere, oricât de bogate ar fi ele în învăţătură şi adevăr fundamental. Înălţarea urmează după naştere, în timp ce tot ce se cuprinde între acestea nu este amintit.

 

Femeia fuge apoi în pustie, însă înainte de aceasta este o intercalare lungă. Între înălţarea Copilului de parte bărbătească şi fuga femeii, care va avea loc în viitor, se desfăşoară toată istoria mărturiei creştine. Realitatea importantă, care trebuie înţeleasă aici, este legătura lui Hristos cu Israel, nu cu Adunarea. De aceea sunt ocolite două perioade de timp intercalate, timpul dintre naştere şi înălţarea la cer a Domnului şi timpul dintre înălţarea la cer a Domnului şi fuga femeii, care va avea loc abia la începutul necazului cel mare.

 

După aceea urmează relatarea despre lupta viitoare din cer, care este introdusă aici, ca să arate pentru ce a trebuit femeia să fugă. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pentru totdeauna din cer jos. Acest fapt şi conştienţa că activitatea lui pe pământ va fi atunci de scurtă durată, îi aprinde mânia împotriva mamei Copilului, în timp ce mai înainte duşmănia lui era îndreptată mai mult împotriva Copilului. Mijloacele pe care le întrebuinţează, ca să nimicească femeia, sunt făcute ineficace prin conducerea din partea lui Dumnezeu în providenţa Sa. Atât Fiul cât şi femeia scapă de duşmănia şi prigoana lui. Dar unii iudei temători de Dumnezeu devin ţinta urii lui ucigaşă*.

 

* Noţiunea de „a face război” (versetul 17) include orice formă de atac asupra trupurilor sfinţilor, fie prin prigoane sau prin război. Rănirile corporale şi adăugarea răului de orice formă, toate acestea se includ în această foarte des folosită expresie (vezi Apocalipsa 11:7 ; 13:7 ; 17:14 ; 19:19 ).

 

Aşa se încheie acest capitol minunat, în care sunt cuprinse laolaltă evenimentele cele mai importante, pe care le găsim în cartea Apocalipsa. Tematica este mult mai vastă decât în multe alte capitole şi pătrunde mult înapoi în istorie, mai mult decât oricare altă secţiune din carte. Cine în afară de Dumnezeu ar fi putut să dea o astfel de asociere de evenimente?

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-121-17/

 

/////////////////////////////

 

RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR

 

Următorul articol este extras dintr-un capitol al cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David Servant. Puteţi descărca, printa, copia, distribui sau transmite aceste documente pe orice cale, atâta vreme cât întreg conţinutul rămâne intact şi nu este comercializat. ©2006 David Servant

 

Când Isus a trăit pe pământ în chip uman, El le-a spus clar ucenicilor că va pleca şi Se va întoarce să îi ia într-o zi. Când Se va întoarce, îi va lua cu El în Rai (eveniment pe care creştinii moderni îl numesc „Răpirea“). De exemplu, în noaptea dinainte de crucificare, Isus le-a spus celor unsprezece apostoli credincioşi:

 

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3; subliniere personală).

 

Cuvintele lui Isus implicau clar posibilitatea de a Se întoarce în timpul vieţii celor unsprezece. De fapt, după ce au auzit ce le-a spus Isus, ei au presupus că Se va întoarce să-i ia în timpul vieţii lor.

 

De asemenea, Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici să fie gata pentru revenirea Sa, implicând din nou posibilitatea ca El să Se întoarcă în timpul vieţii acestora (vezi de exemplu Mat. 24:42-44).

 

Venirea iminentă a lui Isus în Epistole

Apostolii care au scris scrisorile din Noul Testament au afirmat în mod clar că aveau încredinţarea că Isus s-ar putea să Se întoarcă în timpul vieţii cititorilor din primul secol. De exemplu, Iacov a scris:

 

Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape (Iacov 5:7-8; subliniere personală).

 

Iacov nu ar fi avut nici un motiv să îi îndemne pe cititori să aştepte răbdători ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în timpul vieţile lor. Totuşi, el a crezut că venirea Domnului era „aproape“.

 

Contextual, Iacov a scris într-un moment în care biserica fusese persecutată (vezi Iacov 1:2-4), într-un moment în care credincioşii tânjeau după venirea Domnului lor.

 

În acelaşi fel, Pavel a crezut cu siguranţă că Isus s-ar putea întoarce în timpul vieţii multora dintre contemporanii săi:

 

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tes. 4:13-18; subliniere personală).[1]

 

Din aceste versete înţelegem că la venirea lui Isus din ceruri, trupurile credincioşilor decedaţi vor fi înviate şi că, împreună cu credincioşii care sunt în viaţă la venirea Lui, „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei“ (Răpirea). Deoarece Pavel a menţionat, de asemenea, că Isus va lua cu El în ceruri pe cei care au adormit „în El“, nu putem decât să concluzionăm că, la Răpire, duhurile credincioşilor se vor uni cu trupurile lor recent-înviate.

 

De asemenea, Petru a mai crezut că venirea lui Hristos era iminentă la momentul în care a scris prima epistolă:

 

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi trezi, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos….Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii…dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui (1 Petru 1:13; 4:7, 13; subliniere personală).[2]

 

În cele din urmă, când Ioan a întocmit scrisoarea sa către biserici, şi el a crezut că sfârşitul era aproape şi că era posibil ca cititorii zilelor sale să vadă venirea lui Isus:

 

Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă….Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El….Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 2:18, 28; 3:2-3; subliniere personală).

 

Întârzierea Lui

Privind în urma celor 2000 de ani, realizăm că Isus nu S-a întors atât de repede pe cât au sperat apostolii. Chiar şi în zilele acestora existau oameni care începuseră să se îndoiască de faptul că Isus va mai veni vreodată, având în vedere perioada lungă de la plecarea Lui. De exemplu, Isus nu revenise încă atunci când viaţa lui Petru se apropia de sfârşit (vezi 2 Pet. 1:13-14), astfel că Petru a adresat ultima scrisoare celor ce se îndoiau:

 

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!“ Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de piere a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:3-10).

 

Petru a afirmat că întârzierea lui Isus se datora dragostei şi milei Sale – El doreşte să le dea oamenilor mai mult timp să se pocăiască.

 

Scriptura spune, de asemenea, foarte clar, după cum vom vedea, că revenirea lui Hristos va fi precedată de ani de necaz cum nu au mai fost până acum în lume şi de revărsarea mâniei lui Dumnezeu împotriva celor răi. O bună parte din cartea Apocalipsa se referă tocmai la această perioadă viitoare. Aşa cum vom vedea mai târziu în studiul nostru, Scriptura indică ca vor fi şapte ani de necaz în viitor. Nu există nici o îndoială că Răpirea bisericii va avea loc în timpul sau aproape de aceşti şapte ani.

 

Când anume va avea loc Răpire?

O întrebare ce dezbină creştinii este cea referitoare la timpul exact al Răpirii. Unii spun că Răpirea va veni chiar înainte de cei şapte ani de necaz şi că, de aceea, poate apărea oricând. Alţii susţin că va veni chiar în mijlocul celor şapte ani de necaz. Totuşi, alţii afirmă că va veni cândva între mijlocul şi sfârşitul celor şapte ani de necaz. Sunt însă şi din cei care afirmă că Răpirea va avea loc odată cu revenirea plină de mânie a lui Isus, la sfârşitul Necazului cel Mare.

 

În mod cert, nu este cazul să ne certăm pe marginea acestui subiect şi toate cele patru tabere ar trebui să îşi aducă aminte că sunt de acord cu faptul că Răpirea va avea loc la un anumit moment în timpul sau foarte aproape de perioada celor şapte ani din viitor. Iată o perioadă destul de mică din perspectiva miilor de ani de istorie. Deci, în loc să ne dezbinăm din cauza unei neînţelegeri, ar fi mai bine să ne bucurăm de lucrurile în care suntem de accord! Şi, indiferent de ce am putea crede fiecare, convingerile noastre nu vor schimba nimic: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

 

Afirmând aceste lucruri, trebuie să recunosc că primii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii mele de credinţă am crezut că Răpirea va veni înainte de cei şapte ani de Necaz. Am crezut acest lucru, pe de o parte pentru că aşa mă învăţaseră alţii, pe de alta pentru că nici nu mi-aş fi dorit să particip la evenimentele acestei perioade despre care citeam în Apocalipsa! Totuşi, pe măsură ce am studiat singur Scriptura, am început să adopt o altă părere. Aşa că haide să analizăm împreună ce ne spune Bibla şi ce concluzii putem trage pe baza ei. Chiar dacă nu reuşesc să te conving să fii de partea mea, trebuie să continuăm să ne iubim unii pe alţii!

 

Discursul de pe Muntele Măslinilor

Să începem cu capitolul 24 din Evanghelia după Matei, o parte a Scripturii fundamentală în ceea ce priveşte evenimentele sfârşitului vremurilor şi revenirea lui Isus. Capitolul 24 cuplat cu capitolul 25 sunt cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor“, deoarece acestea sunt consemnările predicii lui Isus adresată celor mai apropiaţi ucenici ai Săi[3] pe Muntele Măslinilor. Citindu-l, vom afla multe despre evenimentele de la sfârşitul veacurilor şi vom analiza ce vor fi concluzionat ucenicii Lui, cei cărora le-a fost adresat discursul, despre vremea Răpirii:

 

La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.“ El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?“ (Matei 24:1-3).

 

Ucenicii lui Isus doreau să ştie ce se va întâmpla în viitor. Mai exact, doreau să ştie când vor fi distruse clădirile Templului (după cum tocmai prevăzuse Isus) şi care vor fi semnele revenirii Sale şi ale sfârşitului veacurilor.

 

Privind retrospectiv, ştim că Templul a fost complet demolat în anul 70 d.Hr. de către generalul Titus şi armatele romane. Ştim, de asemenea, că Isus nu Se întorsese să-Şi ia biserica la El, deci aceste două evenimente nu puteau fi simultane.

 

Isus le răspunde la întrebare

Se pare că Matei nu a consemnat răspunsul la prima întrebare referitoare la viitoarea distrugere a clădirilor Templului, spre deosebire de Luca (vezi Luca 21:12-24). În Evanghelia după Matei, Isus a trecut direct la semnele care vor precede venirea Sa şi sfârşitul vremii:

 

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele [pe voi] cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. [Voi] veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: [voi] vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:4-8; subliniere personală).

 

Încă de la începutul acestei predici este foarte clar că Isus a crezut că ucenicii primului secol ar putea fi în viaţă în momentul manifestării acestor evenimente care vor precede venirea Sa. Observă că a folosit de multe ori pronumele personal voi. Isus a folosit acest pronume de cel puţin douăzeci şi patru de ori numai în capitolul 24, astfel că toţi ascultătorii trebuie să fi crezut că vor trăi să vadă evenimentele prezise de El.

 

Desigur, ştim că fiecare dintre ucenicii care L-au ascultat pe Isus în ziua aceea au murit de mult. Totuşi, nu ar trebui să concluzionăm că Isus i-a înşelat, ci că El Însuşi nu ştia exact timpul întoarcerii Sale (vezi Mat. 24:36). În acest caz era într-adevăr destul de posibil pentru cei care au auzit Discursul de pe Muntele Măslinilor să fie în viaţă la revenirea Sa.

 

Cea mai mare grijă a lui Isus a fost aceea ca ucenicii Lui să nu fie înşelaţi de Hristoşi falşi, întrucât mulţi urmau să apară în aceste ultime zile. Ştim că anticristul însuşi va fi un Hristos fals, înşelându-i pe mulţi oameni care vor crede că el este minunatul mântuitor.

 

Isus a spus că vor fi războaie, foamete şi cutremure de pământ, dar a precizat că nu aceste evenimente vor anunţa venirea Sa, ci că ele vor fi doar „începutul durerilor“. Am putea spune că aceste semne s-au întâmplat de-a lungul celor două mii de ani. Totuşi, Isus vorbeşte în continuare despre ceva ce nu s-a întâmplat încă.

 

Începutul Necazului cel Mare în lume

„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Mat. 24:9-14; subliniere personală).

 

Iată deci că, dacă i-ai fi întrebat pe cei care L-au auzit pe Isus vorbindu-le în acea zi: „Vă aşteptaţi să fiţi în viaţă când se vor împlini toate aceste lucruri?“ cu siguranţă aceştia ar fi răspuns afirmativ. Isus a continuat să folosească pronumele personal voi.

 

După cum tocmai am citit, după „începutul durerilor“ va avea loc un eveniment care încă nu s-a întâmplat, un moment de persecuţie mondială a creştinilor fără precedent. Vom fi urâţi „de toate neamurile“ sau, literal, „de toate grupurile etnice şi seminţiile”. Isus vorbea despre un timp specific când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu un moment general peste sute de ani, deoarece El a făcut următoarea afirmaţie: „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.“

 

Această afirmaţie vorbeşte în mod clar despre căderea creştinilor care se vor urî atunci unii pe alţii, întrucât necreştinii nu pot „cădea“ şi deja se urăsc reciproc. Astfel, când va începe persecuţia mondială, rezultatul va fi o mare apostazie a multora dintre cei ce susţin că sunt urmaşi ai lui Hristos. Fie că sunt creştini autentici sau falşi, oi sau capre, mulţi vor cădea şi, mai mult, vor dezveli identităţile altor credincioşi autorităţilor persecutante, urându-i pe cei faţă de care manifestaseră dragoste. Rezultatul va fi purificarea bisericii peste tot în lume.

 

Apoi vor apărea mulţi profeţi mincinoşi, dintre care unul este scos în evidenţă în cartea Apocalipsa ca fiind complicele anticristului (vezi Apoc. 13:11-18; 19:20; 20:10). Fărădelegea se va înmulţi până acolo încât va seca şi bruma de dragoste care va mai fi rămas în inimile oamenilor, iar păcătoşii vor deveni absolut reci.

 

Martirii şi supravieţuitorii

Deşi Isus a prevăzut că creştinii îşi vor pierde vieţile (vezi 24:9), totuşi se pare că nu li se va întâmpla tuturor acest lucru, deoarece El a promis că cei care vor rezista până la sfârşit vor fi mântuiţi (vezi 24:13). Cu alte cuvinte, dacă nu se vor lăsa înşelaţi de Hristoşi sau profeţi falşi şi vor rezista ispitei de a abandona credinţa şi de a cădea, ei vor fi mântuiţi, salvaţi de Hristos când va veni să-i ia pe ai Săi la ceruri. Această perioadă viitoare de necaz şi izbăvire a fost, de asemenea, revelată succint de către profetul Daniel care a prevăzut:

 

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică“ (Dan. 12:1-2).

 

Mântuirea va fi chiar şi în acele zile oferită prin har, aşa cum a promis Isus că Evanghelia va fi propovăduită tuturor naţiunilor (literal: „grupurilor etnice şi seminţiilor“), dându-le o ultimă posibilitate de a se pocăi, iar apoi va veni sfârşitul. [4] Este foarte interesant să citim în cartea Apocalipsa ceea ce poate foarte bine reprezenta împlinirea promisiunii lui Isus:

 

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!“ (Apoc. 14:6-7; subliniere personală).

 

Unii dau învăţătura că motivul pentru care îngerul va proclama atunci Evanghelia este acela că până la momentul respectiv din acei şapte ani de necaz, va fi avut loc Răpirea şi toţi credincioşii vor fi fost luaţi la ceruri. Însă acest lucru nu este decât o speculaţie.

 

Anticristul

Profetul Daniel a descoperit faptul că anticristul îşi va avea locul chiar în Templul din Ierusalim, în mijlocul celor şapte ani de necaz şi că se va proclama pe sine Dumnezeu (vezi Dan. 9:27, pe care îl vom studia mai târziu). Acest moment l-a avut Isus în minte când Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.[5] Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).

 

Iată o descriere şi mai specifică referitoare la necazul despre care vorbise Isus anterior (vezi 24:9). Când anticristul va declara în Templul din Ierusalim că este Dumnezeu, va izbucni o persecuţie de neimaginat împotriva credincioşilor lui Isus. Declarându-se Dumnezeu, anticristul se va aştepta ca toată lumea să îi recunoască zeitatea. În consecinţă, toţi urmaşii adevăraţi ai lui Hristos vor deveni îndată duşmani ai statului şi vor fi vânaţi şi ucişi. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus credincioşilor din Iudeea să fugă în munţi fără întârziere şi să se roage ca fuga lor să nu fie împiedicată de nimic.

 

Presupunerea mea este că ar fi o idee bună ca credincioşii de peste tot din lume să fugă în locuri îndepărtate la venirea acestui eveniment, întrucât probabil că va fi unul televizat pe tot globul. Scriptura ne spune că întreaga lume va fi înşelată de anticrist, crezând că este Hristosul aşteptat şi că i se vor supune. Când se va declara pe sine Dumnezeu, aceştia vor crede în el şi i se vor închina. Când va vorbi blasfemii la adresa adevăratului Dumnezeu – Dumnezeul creştinilor – acesta va influenţa întreaga lume pe care a înşelat-o să îi urască pe cei ce refuză să i se închine (vezi Apoc. 13:1-8).

 

Isus a promis eliberarea oamenilor Lui prin „scurtarea“ acelor zile de durere; altfel, „nimeni n-ar scăpa“ (vezi 24:22). Faptul că va „scurta“ acele zile „de dragul celor aleşi“ trebuie să fie o referire la momentul când va veni şi îi va lua cu El în ceruri. Totuşi, Isus nu ne spune la cât timp după ce se va declara anticristul zeu va avea loc eliberare.

 

În orice caz, observăm încă o dată că Isus i-a lăsat pe ascultătorii din acea zi cu impresia că vor fi în viaţă când îşi va declara anticristul zeitatea şi când va începe războiul plin de ură împotriva creştinilor. Acest lucru intră în contradictoriu cu cei care spun că credincioşii vor fi răpiţi în Rai înainte de acest eveniment. Dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov sau Ioan dacă Isus Se va întoarce să îi salveze înainte ca anticristul să se declare zeu, aceştia ar fi răspuns: „E clar că nu“.

 

Războiul împotriva sfinţilor

Scriptura prezice şi în alte locuri persecutarea credincioşilor de către anticrişti. De exemplu, acest lucru i s-a revelat lui Ioan, aşa cum este precizat în Apocalipsa:

 

I s-a dat [anticristului] o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam (Apoc. 13:5-7; subliniere personală).

 

Observă că anticristului i se va da „putere să lucreze“ timp de patruzeci şi două de luni. Este interesant că această perioadă reprezintă exact jumătatea celor şapte ani de necaz. Pare rezonabil să credem că anticristului i se va da „puterea să lucreze“ în ultimele patruzeci şi două de luni de dureri, întrucât această autoritate i se va lua definitiv în momentul în care va reveni Isus pentru a lupta împotriva lui şi a armatelor lui spre sfârşitul Necazului cel Mare.

 

Evident, această „putere să lucreze“ pentru patruzeci şi două de luni se referă la o autoritate specială, deoarece Dumnezeu îi va da anticristului o anumită autoritate în timpul venirii lui la putere. Această „putere să acţioneze“ s-ar referi la timpul în care el îi va învinge pe sfinţi, deoarece în cartea Daniel citim:

 

Am văzut de asemenea cum cornul [anticristul] acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile [Dumnezeu] şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea, când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia….El [anticristul] va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme (Dan. 7:21-22, 25; subliniere personală).

 

Daniel a prezis că sfinţii vor fi daţi în mâinile anticristului pentru „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“. Această frază codată ar trebui interpretată ca trei ani şi jumătate, conform comparaţiei cu Apocalipsa 12:6 şi 14. În Apocalipsa 12:6 ni se spune că unei femei simbolice i s-a pregătit un loc în pustie pentru a se ascunde şi pentru a fi „hrănită“ timp de 1260 de zile sau trei ani şi jumătate, fiecare an a câte 360 de zile. Apoi, numai opt versete mai încolo, ni se vorbeşte din nou despre ea şi ni se spune că i se va da un loc în pustie pentru a fi „hrănită“ timp de „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“. Astfel, „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“ este echivalentul a 1260 de zile sau trei ani şi jumătate.

 

Deci, cuvântul „vreme“ în acest context înseamnă an, „vremuri“ înseamnă doi ani, iar „o jumătate de vreme“ înseamnă o jumătate de an. Această expresie neobişnuită folosită în Apocalipsa 12:14 trebuie să aibă acelaşi înţeles ca şi în Daniel 7:21. Astfel, ştim că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului trei ani şi jumătate, aceaşi perioadă despre care ni se spune în Apocalipsa 13:5 că anticristului i se va da „putere să lucreze“.

 

Cred că este de la sine înţeles că ambele perioade de patruzeci şi două de luni vor fi identice ca timp. Dacă aceste perioade încep odată cu declararea zeităţii anticristului la mijlocul celor şapte ani de necaz, atunci sfinţii vor fi daţi în mâinile lui pentru următorii trei ani şi jumătate, iar Isus îi va elibera când va reveni pe nori pentru a-i lua pe ai Săi la Sine, la sfârşitul sau aproape de sfârşitul celor şapte ani de necaz. Totuşi, dacă acele patruzeci şi două de luni încep la un alt punct între acei şapte ani de necaz, atunci ar trebui să concluzionăm ca Rapirea va avea loc cândva înainte de sfârşitul acelor şapte ani de necaz.

 

Dificultatea în ceea ce priveşte a două posibilitate constă în faptul că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului înainte de a exista pericolul în sine şi că vor trebui să fugă în munţi când acesta îşi va declara deitatea. Acest lucru pare ilogic.

 

Dificultatea în ceea ce priveşte prima dintre aceste posibilităţi constă în faptul că s-ar părea că sfinţii vor fi încă pe pământ în timpul multor cataclisme şi judecăţi mondiale despre care citim în cartea Apocalipsa. Vom analiza această problemă mai târziu.

 

Acum să ne întoarcem la Discursul de pe Muntele Măslinilor.

 

Mesia falşi

Isus a detaliat şi mai mult importanţa ca ucenicii Lui să nu se lase înşelaţi de Hristoşi falşi:

 

„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici, sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii“ (Mat. 24:23-28).

 

Observă încă o dată că Isus a folosit de multe ori pronumele personal voi. Auditoriul de pe Muntele Măslinilor se aştepta să trăiască să vadă apariţia falşilor Hristoşi şi profeţi care vor face minuni mari. Şi se aşteptau să vadă revenirea lui Isus pe nori asemenea fulgerului.

 

Desigur, pericolul de a cădea din credinţă va fi foarte mare în acea vreme, deoarece persecuţia împotriva credincioşilor va fi foarte înspăimântătoare, iar falşii Hristoşi şi profeţi vor fi foarte convingători datorită miracolelor săvârşite. Tocmai de aceea Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici despre ceea ce se va întâmpla chiar înainte de revenirea Lui. Nu dorea să fie înşelaţi, aşa cum vor fi mulţi. Credincioşii stabili şi autentici vor aştepta revenirea lui Isus pe nori ca un fulger, în timp ce aceia care nu îi sunt urmaşi adevăraţi vor fi atraşi de falşii Hristoşi ca vulturii atraşi de hoituri în pustie.

 

Semnele de pe cer

Isus a continuat:

 

„Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă“ (Mat. 24:29-31).

 

Imaginea acestui pasaj din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor trebuie să le fi fost familiară evreilor timpurilor Sale, deoarece sunt imagini luate chiar din Isaia şi Ioel care vorbesc despre judecata finală de la sfârşitul lumii, denumită de obicei „Ziua Domnului“, când soarele şi luna se vor întuneca (vezi Isaia 13:10-11; Ioel 2:31). Apoi toţi locuitorii pământului vor vedea întoarcerea lui Isus pe ceruri în glorie şi vor boci. Apoi îngerii lui Isus „vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi“, indicând faptul că credincioşii vor fi ridicaţi şi adunaţi pentru a se întâlni cu Isus, şi toate acestea se vor întâmpla la auzirea unei „trâmbiţe răsunătoare“.

 

Încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan în acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor dacă Isus Se va întoarce înainte sau după vremea anticristului şi a Marelui Necaz, cu siguranţă ţi-ar fi răspuns: „După“.

 

Întoarcerea şi Răpirea

Această secţiune a Discursului de pe Muntele Măslinilor sună foarte asemănător cu un eveniment despre care a scris Pavel şi care se referă fără îndoială la Răpirea bisericii, dar despre care mulţi comentatori afirmă că se va întâmpla înainte ca vremea necazului să înceapă. Analizează următorul pasaj biblic pe care l-am precizat mai devreme în acest capitol:

 

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte. Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare (1 Tes. 4:13-5:3; subliniere personală).

 

Pavel a scris despre venirea lui Isus din Rai cu trompeta lui Dumnezeu şi despre credincioşi care vor fi răpiţi „în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh“. Sună ca descrierea pe care a făcut-o Isus în Matei 24:30-31 referitoare la întâmplările care vor avea clar loc după venirea anticristului şi a Necazului. Mai mult, continuând să scrie despre întoarcerea lui Hristos, Pavel menţionează subiectul perioadei în care va avea loc evenimentul: „vremuri şi soroace“ şi le reaminteşte cititorilor că ştiu deja foarte bine că „ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“. Pavel a crezut că întoarcerea lui Hristos şi Răpirea credincioşilor vor avea loc în „ziua Domnului“, o zi când mânia teribilă şi distrugerea vor cădea peste cei care se aşteptau să fie „pace şi linişte!“ Când Isus Se va întoarce să-Şi ia biserica, mânia Lui va cădea peste lume.

 

Acest pasaj se armonizează perfect cu ceea ce a scris Pavel într-o altă scrisoare către tesaloniceni referitor la mânia întoarcerii lui Isus:

 

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră (2 Tes. 1:6-10; subliniere personală).

 

Pavel a afirmat că atunci când va veni Isus să le dea odihnă creştinilor din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1:4-5), El va apărea „cu îngerii puterii Lui“ pentru a da întristare celor care îi întristase pe ei, pedepsindu-i. Cu greu ar putea această descriere coincide cu descrierea multora despre Răpirea înainte de Necazul cel Mare, descriere ce presupune că biserica va fi luată de Hristos înainte de începerea celor şapte ani de Necaz şi că va consta într-o apariţie secretă a lui Isus şi o răpire a bisericii în tăcere. Nu, descrierea lui Pavel seamănă întocmai cu cea făcută de Isus în Matei 24:30-31: venirea Lui va avea loc în timpul sau la sfârşitul perioadei Necazului, când El îi va răpi pe credincioşi şi Îşi va revărsa mânia peste cei necredincioşi.

 

Ziua Domnului

Mai târziu în aceeaşi scrisoare Pavel a spus:

 

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar (2 Tes. 2:1-2; subliniere personală).

 

În primul rând, observă că subiectul lui Pavel era revenirea lui Hristos şi Răpirea. El a scris despre „strângerea noastră laolaltă“ cu El folosind indentic cuvintele lui Isus din Matei 24:31, care a vorbit despre îngerii care îi vor „aduna“ pe aleşii Săi „din cele patru vânturi“.

 

În al doilea rând, observă că Pavel a echivalat aceste evenimente cu „ziua Domnului“, aşa cum a făcut şi în 1 Tesaloniceni 4:13-5:2. Mai clar de atât nu se poate.

 

Apoi, Pavel a continuat:

 

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4; subliniere personală).

 

Creştinii din Tesalonic fuseseră într-un fel înşelaţi că ziua Domnului, care conform lui Pavel trebuia să înceapă cu Răpirea şi cu întoarcerea lui Hristos, venise deja. Însă Pavel a afirmat categoric că nu poate veni decât după apostazie (probabil cea mai mare lepădare de credinţă despre care vorbea Isus în Matei 24:10) şi după ce anticristul se va declara Dumnezeu din Templul Ierusalimului. Deci, Pavel le-a spus foarte clar credincioşilor tesaloniceni că nu trebuia să aştepte revenirea lui Isus, Răpirea sau ziua Domnului, până când anticristul ne se va declara Dumnezeu.[6]

 

Apoi, Pavel descrie revenirea lui Hristos şi distrugerea anticristului:

 

Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2 Tes. 2:5-10).

 

Pavel a afirmat că anticristul va fi nimicit „cu arătarea venirii Sale“. Dacă această „arătare“ este aceeaşi cu arătarea de la Răpire, menţionată numai câteva versete mai sus (vezi 21), atunci anticristul va fi nimicit în acelaşi timp în care biserica va fi adunată şi Îl va întâlni pe Domnul în văzduh.

 

Coraborată cu acest verset este consemnarea din Apocalipsa capitolele 19 şi 20. Citim acolo despre întoarcerea lui Hristos (Apoc. 19:11-16), nimicirea anticristului şi a armatelor sale (Apoc. 19:17-21), legarea lui Satan (vezi 20:1-3) şi „prima înviere“ (vezi 20:4-6), când credincioşii care au fost martirizaţi în timpul celor şapte ani de necaz vor învia. Dacă aceasta este într-adevăr prima înviere în sensul că este prima înviere generală a celor neprihăniţi, atunci sunt şi mai puţine dubii că Răpirea şi mânia întoarcerii lui Hristos vor avea loc în acelaşi timp cu nimicirea anticristului, deoarece Scriptura ne spune clar că toţi cei care au murit în Hristos vor învia în trup la Răpire (vezi 1 Tes. 4:15-17).[7]

 

Fiţi pregătiţi

Să ne întoarcem din nou la Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. [8] Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:32-35).

 

Isus nu dorea ca ucenicii Lui să fie luaţi prin surprindere, ceea ce a şi constituit punctul principal al discursului. Ei trebuiau să ştie că „este chiar la uşi“ atunci când vor începe „să vadă toate aceste lucruri“ – necazul din lume, apostazia, apariţia profeţilor şi Hristoşilor mincinoşi, declararea anticristului ca Dumnezeu şi apoi şi mai aproape de venirea Lui întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor.

 

Totuşi, chiar după ce le-a spus aceste semne care vor precede venirea Sa înainte cu câţiva ani, câteva luni sau zile, El le-a mai spus şi că timpul precis al întoarcerii Sale va rămâne un mister:

 

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Mat. 24:36).

 

Cât de des este acest verset scos din context! De obicei este citat pentru a sprijini conceptul că nu avem nici o idee despre când va reveni Isus, deoarece El S-ar putea întoarce oricând şi răpi biserica. Totuşi, în contextul său, nu aceasta era înţelesul dat de Isus. El chiar a depus destul de mult efort pentru a se asigura că ucenicii vor fi pregătiţi pentru revenirea Lui, vorbindu-le despre multele semne care vor apărea chiar înainte de acest eveniment. În acest verset doar le spune că nu le vor fi descoperite ziua şi ora exacte.

 

Mai mult, este destul de evident că Isus nu Se referea în acest pasaj la aşa-zisa primă venire a Lui înainte ca cei şapte ani de necaz să fi început, când se presupune că biserica va fi răpită în secret, ci se referea la întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Necazului. Şi, la o analizare sinceră a contextului, acest adevăr este indiscutabil.

 

Revenirea Sa – Surpriză totală?

Un argument care este deseori folosit împotriva ideei că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul Necazului este că o asemenea revenire nu ar mai fi o surpriză aşa cum (se presupune că) a spus Hristos, deoarece ar putea fi anticipată de evenimentele Necazului. Trebuie să existe o răpire înainte de Necaz, spun ei, altfel credincioşii nu ar mai trebui să fie pregătiţi şi să vegheze aşa cum spune Scriptura, ştiind că vor fi şapte ani şi mai mult înainte de întoarcerea lui Isus.

 

Totuşi, acestă obiecţie cade, deoarece esenţa Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost aceea de a Se asigura că ucenicii Săi vor fi pregătiţi pentru întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Marelui Necaz şi le-a dezvăluit numeroase semne care Îi vor precede venirea. De ce este Discursul de pe Muntele Măslinilor plin de îndemnuri de a fi gata şi de a veghea chiar dacă Isus ştia că venirea Sa va fi cel puţin câţiva ani mai târziu din momentul în care rostise acele cuvinte? Se pare că Isus a crezut că credincioşii au nevoie să fie gata şi să vegheze, chiar dacă venirea Lui era destul de departe. Apostolii care i-au îndemnat pe credincioşi în scrisorile lor să fie gata şi să vegheze pentru venirea lui Isus nu făceau altceva decât să Îl imite pe Isus Însuşi.

 

În plus, cei care cred că o răpire înainte de Necaz justifica nevoie de vreun îndemn să fie pregătiţi mai au şi o altă problemă. După ei, prima întoarcerea a lui Hristos precede sfârşitul Marelui Necaz cu şapte ani. Aşa că aşa-zisă prima întoarcerea a lui Isus nu poate să aibă loc chiar oricând – trebuie să aibă loc cu exact şapte ani înainte de sfârşitul Necazului. Deci, în realitate, nu este nevoie să aşteptăm întoarecerea lui Isus până când evenimentele mondiale sunt aşezate la începutul celor şapte ani de necaz, evenimente care cu siguranţa pot fi anticipate şi stabilite.

 

Majoritatea celor care subscriu răpirii înainte de Necaz, dacă vor fi sinceri, vor recunoaşte că ştiu că Isus nu Se va întoarce azi sau mâine datorită situaţiei politice din lume. Încă mai sunt profeţite evenimente care trebuie împlinite înainte ca cei şapte ani de necaz să înceapă. De exemplu, după cum vom descoperi în curând în cartea lui Daniel, anticristul va face un legământ cu Israel pentru şapte ani şi acesta va marca începutul Marelui Necaz. Astfel, Răpirea, dacă are loc şapte ani înainte de sfârşitul Necazului cel Mare, trebuie să se întâmple atunci când anticristul va semna acordul cu Israelul. Până când nu va apărea ceva politic la orizont care să facă acest scenariu posibil, nu este nevoie ca teoreticienii care susţin că Răpirea va fi înainte de Necazul cel Mare să aştepte întoarcerea lui Isus.

 

Mai mult, teoria celor care afirmă că Răpirea va veni înainte de Necazul cel Mare şi că Isus Se va întoarce şi la sfârşitul lui, implică faptul că ziua în care Se va întoarce Isus a doua oară poate fi calculată cu precizie – de îndată ce va veni Răpirea, ceea ce Isus a afirmat că numai Tatăl ştie poate fi calculat prin numărarea a şapte ani de la Răpire.

 

Încă o dată, din ceea ce a spus de fapt Isus este clar că nu a dorit ca revenirea Lui să fie o surpriză totală. De fapt, El a dorit să fie anticipată de anumite evenimente ale Marelui Necaz. Mai simplu, Isus nu a dorit ca ucenicii să fie luaţi prin surprindere aşa cum se va întâmpla cu restul lumii. El Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. [9] Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi“ (Matei 24:37-44).

 

Iată încă o dovadă că Isus era preocupat ca ucenicii să fie pregătiţi pentru întoarcerea Sa. Acesta a fost motivul principal pentru tot ce a spus înainte şi după acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor. Îndemnurile repetate de a fi pregătiţi şi a veghea nu sunt atât un indiciu al faptului că întoarcerea Sa va constitui o surpriză totală, cât un indiciu referitor la cât de greu le va fi să rămână trezi şi să vegheze în vremurile adverse. Astfel stând lucrurile, cei care se aşteaptă ca răpirea să aibă loc dintr-un moment în altul sau înainte de Necazul cel Mare crezând că sunt mult mai pregătiţi decât alţi creştini s-ar putea să nu fie pregătiţi pentru dificultăţile cu care este foarte posibil să se confrunte. Dacă nu se aşteaptă la necazuri şi se găsesc apoi în mijlocul persecuţiei mondiale sub regimul anticristului, ispita de a renunţa la credinţă s-ar putea să îi copleşească. Mai bine să fie pregătiţi pentru vremurile despre care ne învaţă Biblia că vor avea loc.

 

Şi încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan când se aşteptau ei să vadă revenirea lui Isus, ţi-ar fi spus despre toate semnele care le-a spus Isus că vor avea loc chiar înainte de venirea Sa. Ei nu s-ar fi aşteptat să Îl vadă înainte de perioada Necazului sau de venirea la putere a anticristului.

 

Hoţul din noapte

Observă că însăşi analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ este inclusă în contextul revelării semnelor care să îi ţină alerţi pe ucenici pentru venirea Sa. Deci, analogia cu „hoţul din noapte“ nu poate fi folosită adecvat pentru a dovedi că nimeni nu ar trebui să creadă că are vreo idee despre momentul întoarcerii lui Isus.

 

Atât Pavel, cât şi Petru, au folosit analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ când au scris despre „ziua Domnului“ (vezi 1 Tes. 5:2-4; 2 Petru 3:10). Aceştia au crezut că analogia se aplica venirii pline de mânie a lui Isus la sfârşitul sau spre sfârşitul celor şapte ani ai Necazului cel Mare. Totuşi, în mod interesant, Pavel le-a spus cititorilor: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ“ (1 Tes. 5:4). El a interpretat corect analogia lui Isus, conştientizând că cei care erau atenţi la semne şi Îl urmau pe Isus în ascultare nu trăiau în întuneric, astfel încât venirea lui Isus nu îi va fi luat deloc prin surprindere. Pentru ei, Isus nu venea ca un hoţ în noapte. Numai cei care trăiau în întuneric ar fi fost surpinşi, ceea ce preciza învăţătura pe care le-o dăduse Isus. (Vezi, de asemenea, folosirea expresiei lui Isus „ca un hoţ“ în Apoc. 3:3 şi 16:15, unde o foloseşte referitor la venirea Lui pentru lupta de la Armaghedon.) De aici înainte, în Discursul de pe Muntele Măslinilor, Isus Şi-a îndemnat în mod repetat ucenicii să fie pregătiţi pentru venirea Sa. În acelaşi timp, le-a spus, de asemenea, cum pot fi gata, relatând pildele despre robul necredincios, cele zece fecioare şi talanţii şi prevestind apoi judecata oilor şi a caprelor (ar trebui citite toate). Aproape în fiecare caz, El i-a avertizat că pe cei care nu erau găsiţi pregătiţi la întoarcerea Lui îi aştepta Iadul (vezi Mat. 24:50-51; 25:30, 41-46). Modul în care putem fi găsiţi pregătiţi este acela de a fi găsiţi împlinind voia lui Dumnezeu la întoarcerea Lui.[10]

 

O altă obiecţie

Unii obiectează împotriva faptului că Răpirea va avea loc în apropiere de sau la sfârşitul Necazului cel Mare pe baza faptului că, biblic vorbind, cei neprihăniţi nu vor fi pedepsiţi cu cei nelegiuţi, dovadă fiind exemple precum Noe, Lot şi israeliţii în Egipt.

 

Într-adevăr, avem motive întemeiate să credem că cei neprihăniţi nu vor suferi mânia lui Dumnezeu în timpul Marelui Necaz de şapte ani, întrucât acest lucru ar fi contrar multor pasaje şi promisiuni biblice (vezi de ex. 1 Tes. 1:9-10; 5:8).

 

Totuşi, Isus a prezis că cei neprihăniţi vor suferi în timpul perioadei Necazului care nu va fi în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile celor nelegiuiţi. Creştinii nu sunt scutiţi de persecuţii – lor li se promit persecuţii. În timpului necazului de şapte ani, mulţi credincioşi îşi vor pierde vieţile (vezi Mat. 24:9; Rev. 6:9-11; 13:15; 16:5-6; 17:6; 18:24; 19:2). Alţii vor fi decapitaţi (vezi Apoc. 20:4).

 

Astfel, dacă un credincios dintr-o naţiune va fi martirizat, nimic nu va putea împiedica mânia lui Dumnezeu să se reverse împotriva întregii naţiuni. Şi, fără îndoială că, dacă există credincioşi într-o naţiune, Dumnezeu este capabil să îi protejeze de judecata Lui care va cădea asupra celor răi. A dovedit acest lucru pe vreme lui Moise, în timpul pedepsirii Egiptului. Dumnezeu nu ar fi lăsat nici măcar un câine care să latre împotriva vreunui israelit, în timp ce pedeapsă după pedeapsă cădeau peste vecinii lor egipteni (vezi Ex. 11:7). În acelaşi fel, în cartea Apocalipsa citim despre lăcustele care înţeapă ca scorpionii cărora li se va da timp de cinci luni libertatea să îi tortureze pe oamenii răi de pe pământ, însă cărora în mod specific li se va interzice să îi rănească pe cei 144.000 de slujitori israeliţi care vor fi pecetluiţi cu un semn distinct pe frunte (vezi Apoc. 9:1-11).

 

Răpirea descrisă în Apocalipsa

Nici unde în cartea Apocalipsa nu citim despre Răpirea bisericii şi nici despre altă apariţie a lui Hristos cu excepţia celei menţionate în Apocalipsa 19, când El va veni să nimicească anticristul şi armatele sale în bătălia de la Armaghedon. Răpirea nu este consemnată nici măcar acolo. Totuşi, învierea martirilor din timpul Necazului cel Mare este menţionată ca fiind simultană cu acea perioadă (vezi 20:4). Deoarece Pavel a scris că cei morţi în Hristos vor învia la întoarcerea Lui, moment ce coincide cu Răpirea bisericii, acest pasaj, împreună cu altele pe care le-am analizat deja, ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc până când nu se vor fi sfârşit cei şapte ani de necaz, după cum este scris în Apocalipsa 19 şi 20.

 

Însă există şi alte puncte de vedere.

 

Unii găsesc Răpirea în Apocalipsa 6 şi 7. În Apocalipsa 6:12-13 citim despre soare care va deveni „negru ca un sac din păr“ şi despre stele care vor cădea din cer, două semne care, după cum a spus Isus, vor fi imediat precedate de apariţia Sa şi de strângerea celor aleşi (vezi Mat. 24:29-31). Apoi, puţin mai târziu în capitolul 7, citim despre o mulţime de oameni din orice naţiune în ceruri, seminţie şi limbă care „vin din necazul cel mare“ (7:14). Nu se menţionează că ar fi martiri aşa cum se precizează un capitol mai devreme (vezi 6:9-11), lăsându-ne să speculăm că sunt mai degrabă răpiţi decât martiri – credincioşi care au fost salvaţi din Necazul cel Mare.

 

Este corect să presupunem că Răpirea va veni curând după evenimentele cosmice zugrăvite în Apocalipsa 6:12-13 datorită a ceea ce a spus şi Isus în Matei 24:29-31. Totuşi, nu ni se dă nici un indiciu concluziv referitor la faptul că evenimentele cosmice din Apocalipsa 6:1-13 vor avea de fapt loc în timpul celor şapte ani de necaz. Dacă evenimentele descrise în Apocalipsa 6:1-13 sunt succesive şi dacă Răpirea are loc chiar după 6:13, acestea ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc decât după apariţia anticristului (vezi 6:1-2), după războiul mondial (vezi 6:3-4), după foamete (vezi 6:5-6), după moartea unei pătrimi din populaţie ucisă de sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice (vezi Apoc. 6:7-8) şi după multe martiraje. Desigur că toate aceste evenimente descrise ar putea avea loc înainte de sfârşitul celor şapte ani de necaz, însă ar putea, de asemenea, descrie întreaga perioadă de şapte ani, plasând Răpirea la sfârşitul acestei perioade.

 

Ceea ce adaugă ceva greutate ideii că Răpirea va avea loc înainte de cei şapte ani sunt cele două tipuri de judecată descrise după Apocalipsa 8: „judecata trâmbiţelor“ şi „judecata urgiilor“. Se spune că ultima dintre acestea două va sfârşi mânia lui Dumnezeu (vezi 15:1). Totuşi, chiar înainte de a începe judecata urgiilor, Ioan îi vede „pe marea de sticlă…[pe] biruitorii fiarei, şi ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei“ (15:2). Aceşti sfinţi victorioşi ar fi putut fi răpiţi. Pe de altă parte, ar fi putut fi martiri. Scriptura nu ne spune din ce categorie fac parte. Mai mult, nu ştim dacă 15:2 are vreo legătură cronologică cu scenele învecinate descrise.

 

Un alt fapt găsit în Apocalipsa care ar putea valida idea că Răpirea va apărea înainte de sfârşitul celor şapte ani este acesta: Cu ocazia judecăţii celei de a cincea trompete consemnată în Apocalipsa 9:1-12, ni se spune că lăcustelor de pământ li se vor permite să îi rănească pe cei „care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu“ (9:4). Singurii despre care ni se spune că vor purta această pecete sunt cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel (vezi Apoc. 7:3-8). Astfel, se pare că toţi ceilalţi credincioşi ar trebui răpiţi la cer înainte de judecata celei de a cincea trâmbiţe; altfel nu vor fi feriţi de puterea lăcustelor înţepătoare. În plus, deoarece lăcustele îi vor răni timp de cinci luni (9:5-6), se consideră că Răpirea trebuie să aibă loc cel puţin cu cinci luni înainte de sfârşitul perioadei Necazului cel Mare. Desigur, există loc de interpretat şi în acest caz. Poate că vor fi şi alţii care vor purta pecetea lui Dumnezeu dar care nu au fost menţionaţi în sinopsa condensată a Apocalipsei. În orice caz, dacă această teorie nu dovedeşte că Răpirea va avea loc înainte de cea de a cincea judecată, atunci ea indică faptul că va exista un grup de credincioşi care nu vor fi răpiţi înainte de lăcustele de pământ – cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu. Totuşi, din fericire, aceştia vor fi protejaţi de pericolul mâniei lui Dumnezeu manifestată prin lăcustele de pământ.

 

Concluzia tuturor acestor dezbateri? Nu pot decât să concluzionez că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul celor şapte ani de necaz. Credincioşii nu trebuie să se teamă că vor experimenta mânia lui Dumnezeu, dar ar trebui să fie pregătiţi pentru o persecuţie drastică şi pentru martiraj.

 

Perioada Necazului cel Mare

Haide să petrecem puţin timp analizând mai detaliat ce ne învaţă Scriptura despre cei şapte ani de necaz. Cum am ajuns să concluzionăm că lungimea acestei perioade va fi de şapte ani? Trebuie să analizăm cartea Daniel care, pe lângă Apocalipsa, este probabil cartea cea mai plină de profeţii despre sfârşitul vremurilor din Biblie.

 

În capitolul nouă din cartea sa, Daniel a descoperit că lungimea captivităţii iudeilor din Babilon va fi de şaptezeci de ani (vezi Dan. 9:2; Ier. 25:11-12). Conştient fiind că această perioadă de şaptezeci de ani era aproape de sfârşit, Daniel a început să se roage, mărturisind păcatele poporului său şi cerând îndurare. Ca răspuns la rugăciunea lui, îngerul Gabriel i s-a descoperit şi i-a revelat viitorul lui Israel, inclusiv vremea Necazului cel Mare, până la revenirea lui Hristos. Profeţia din Daniel 9:24-27 este una dintre cele mai extraordinare din Scriptură. Mai jos este citat pasajul împreună cu comentariile personale dintre paranteze:

 

„Şaptezeci de săptămâni [acestea sunt în mod clar săptămâni ale anilor, după cum vom vedea, sau un total de 490 de ani] au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim], până la încetarea fărădelegilor [posibil actul culminant al păcatelor lui Israel – crucificarea lui Mesia], până la ispăşirea păcatelor [probabil referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la ispăşirea nelegiuirii [fără îndoială referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la aducerea neprihănirii veşnice [începutul domniei lui Isus şi a împărăţiei Sale pe pământ], până la pecetluirea vedeniei şi prorociei [posibilă referire la sfârşitul scrierii Scripturii sau la împlinirea tuturor profeţiilor premilenare], şi până la ungerea Sfântului sfinţilor [posibilă referire la stabilirea Templului milenar]. Să ştii dar, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului [decret dat de Împăratul Artaxerxes în 445 î.Hr.], până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul [Domnul Isus Hristos], vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni [în total 69 de săptămâni sau 483 de ani], pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de stramtorare [reconstruirea Ierusalimului după distrugerea lui de către babilonieni]. După aceste şaizeci şi două de săptămâni [adică 483 de ani de la decretul din 445 î.Hr.], unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic [Isus a fost crucificat în anul 32 d.Hr. dacă facem calculele după calendarul evreiesc de 360 de zile pe an]. Poporul [Romanii] unui domn care va veni [anticristul], va nimici cetatea şi sfântul Locaş [referire la distrugere Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus şi legiunile romane], şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El [„domnul care va veni“ – anticristul] va face un legământ trainic cu mulţi [Israel], timp de o săptămână [sau şapte ani – aceasta este perioada Marelui Necaz], dar la jumătatea săptămânii [în jur de trei ani şi jumătate] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti [când anticristul se va instaura în Templul evreiesc din Ierusalimul şi se va declara Dumnezeu; vezi 2 Tes. 2:1-4] va veni unul care pustieşte [Isus va reveni], până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât [înfrângerea anticristului de către Isus]“ (Dan. 9:24-27; subliniere personală).

 

490 de ani speciali

De la decretul lui Artaxerxes pentru reconstruirea Ierusalimului în 445 î.Hr., Dumnezeu a alocat 490 de ani speciali pentru viitorul istoriei. Însă aceşti 490 de ani nu sunt secvenţiali; ei sunt mai degrabă divizaţi în două părţi de 483 de ani şi şapte ani. Când primii 483 de ani din timpul alocat s-a împlinit (anul în care a fost crucificat Isus), ceasul s-a oprit. Probabil că lui Daniel nici prin cap nu i-ar fi trecut că ceasul se va opri pentru cel puţin două mii de ani. Cândva, în viitor, ceasul va porni din nou şi va mai bate timp de şapte ani. Această perioadă de şapte ani nu este numită numai „Necazul cel Mare“, ci şi „cea de a şaptezecea săptămână a lui Daniel“.

 

Aceşti şapte ani sunt împărţiţi în două perioade a câte trei ani şi jumătate. La mijlocul acestei perioade, după cum tocmai am citit în profeţia lui Daniel, anticristul va rupe legământul făcut cu Israelul şi „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare“. Atunci, aşa cum ne-a spus Pavel, se va instala în Templul din Ierusalim şi se va declara Dumnezeu.[11] Aceasta este „urâciunea pustiirii“ despre care vorbea Isus (vezi Mat. 24:15). De aceea credincioşii din Iudeea vor trebui să „fugă în munţi“ (vezi Mat. 24:16), întrucât aceasta marchează începutul celui mai mare necaz pe care l-a văzut lumea vreodată (Mat. 24:21).

 

Este posibil ca „fuga iudaică“ să fie simbolic văzută de Ioan în viziunea menţionată în capitolul doisprezece al Apocalipsei. Dacă este aşa, atunci credincioşii iudei vor găsi un loc special pregătit pentru ei în pustie, unde vor fi „hrăniţi“ timp de exact trei ani şi jumătate, adică restul perioadei necazului de şapte ani (vezi Apoc. 12:6, 13-17). Ioan a prevăzut mânia lui Satan faţă de scăparea acestora şi războiul succesiv împotriva celor care au rămas şi care „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17). De aceea, cred că ar fi bine pentru credincioşii de peste tot din lume să fugă în locurile cele mai îndepărtate, pentru a fi în siguranţă când se va declara anticristul Dumnezeu în Ierusalim.

 

Ultima revelaţie a lui Daniel

Un alt pasaj interesant din Daniel, despre care nu am vorbit încă, se află în ultimele treisprezece versete de la sfârşitul cărţii sale uluitoare. Acestea sunt cuvinte spuse lui Daniel de un înger. L-am citat mai jos, punând în paranteză comentariile mele personale:

 

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [îngerul], ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta [acesta ar fi necazul despre care vorbea şi Isus în Matei 24:21]. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte [aceasta ar putea fi o referire la fuga iudeilor sau la salvarea credincioşilor la Răpire]. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică [învierea celor neprihăniţi şi a celor nelegiuiţi]. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. [După înviere, cei neprihăniţi vor primi trupuri noi care vor străluci de gloria lui Dumnezeu.] Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.“ [(„Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte.“ – Traducere Literală Nouă.) Descoperirile uimitoare în ceea ce priveşte transportul şi cunoştinţa din ultimele secole par să împlinească această previziune.]

 

Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?“ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme [trei ani şi jumătate conform revelaţiei decodificate din Apocalipsa 12:6 şi 12:14], şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. [Aşa cum Daniel 7:25 ne spune că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului timp de trei ani şi jumătate, aici pare evident că aceştia sunt ultimii trei ani şi jumătate din cei şapte ani ai Necazului cel Mare. Sfârşitul tuturor evenimentelor despre care vorbeşte îngerul va avea loc atunci când „puterea poporului sfânt“ va fi „zdrobită de tot“.] Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?“ El a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi [fără îndoială că prin Necazul cel Mare]; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. [Această perioadă nu ar trebui interpretată ca fiind între aceste două evenimente, deoarece ambele apar la mijlocul celor şapte ani. Ar trebui mai degrabă interpretat că, plecând de la cele două evenimente, vor fi 1290 de zile până când ceva foarte important se va întâmpla la sfârşit. O mie două sute nouăzeci de zile înseamnă 30 de zile mai mult decât trei ani şi jumătate a câte 360 de zile, o perioadă menţionată repetat în scriptura profetică a lui Daniel şi în Apocalipsa. De ce sunt adăugate aceste 30 de zile în plus este pură speculaţie. Pentru a mări misterul, îngerul i-a spus apoi lui Daniel:] Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! [Iată că acum avem alte patruzeci şi cinci de zile învăluite în mister.] Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi [promisiunea învierii lui Daniel] odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“ (Dan. 12:1-13).

 

Este evident că ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul celor 75 de zile în plus! Va trebui să aşteptăm şi să vedem.

 

Ştim din ultimele capitole ale Apocalipsei că există mai multe evenimente care par să aibă loc curând după întoarcerea lui Hristos, unul dintre ele fiind ospăţul de la Nunta Mirelui, despre care un înger i-a spus lui Ioan „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ (Apoc. 19:9).

 

Poate aceasta este chiar binecuvântarea la care se referea îngerul care i-a vorbit lui Daniel. Dacă este aşa, acel ospăţ glorios va avea loc la aproximativ două luni şi jumătate după întoarcerea lui Isus.

 

Poate că aceste şaptezeci şi cinci de zile vor fi pline de alte evenimente despre care ştim că se vor întâmpla în conformitate cu ceea ce este scris în ultimele capitole din Apocalipsa, precum aruncarea anticristului şi a profeţilor falşi în iazul cu foc, legarea lui Satan şi întemeierea administrării Împărăţiei lui Hristos (vezi Apoc. 19:20-20:4).

 

Mileniul

Mileniul este termenul care se referă la timpul în care va domni Isus peste întreg pământul pentru o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc. 20:3, 5, 7), ceea ce se va întâmpla după cei şapte ani de necaz. Isaia a prevăzut acum aproape trei mii de ani domnia lui Hristos peste pământ:

 

Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „… Domn al păcii.“ El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor (Is. 9:6-7; subliniere personală).

 

De asemenea şi îngerul Gabriel a anunţat-o pe Maria că Fiul ei va domni în veci într-o Împărăţie care nu va avea sfârşit:

 

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:30-33, sublinere personală). [12]

 

În timpul Mileniului, Isus va domni personal peste Muntele Ierusalimului, Sion, care va fi ridicat mai sus decât înălţimea actuală. El va domni cu dreptate peste naţiuni şi va fi pace peste tot pământul:

 

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.“ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).

 

Zaharia a prezis, de asemenea, că:

 

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Am o mare râvnă pentru Sion, şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.“ Aşa vorbeşte Domnul: „Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă», şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel Sfânt»“….Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: «Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!» Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului.“ Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»“ (Zah. 8:2-3, 20-23).

 

Biblia ne învaţă că în aceşti o mie de ani credincioşii chiar vor stăpâni şi domni împreună cu Hristos. Nivelul de responsabilităţi în Împărăţia Sa va fi conform credincioşiei de acum (vezi Dan. 7:27; Luca 19:12-17; 1 Cor. 6:1-3; Apoc. 2:26-27; 5:9-10 şi 22:3-5). Vom fi îmbrăcaţi în trupurile noastre înviate, dar se pare că cei care vor popula pământul atunci vor fi oameni cu trupuri muritoare. Mai mult, se pare că longevitatea patriarhilor va fi restaurată şi că animalele sălbatice îşi vor pierde ferocitatea:

 

“Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului, şi mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos….Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel Sfânt, zice Domnul“ (Is. 65:19-20, 25; vezi, de asemenea, Is. 11:6-9).

 

În Biblie există mai multe referiri la acest mileniu, mai ales în Vechiul Testament. Pentru un studiu mai aprofundat vezi Is. 11:6-16; 25:1-12; 35:1-10; Ier. 23:1-5; Ioel 2:30-3:21; Amos 9:11-15; Mica 4:1-7; Ţef. 3:14-20; Zah. 14:9-21 şi Apoc. 20:1-6.

 

Mulţi dintre psalmi conţin, de asemenea, profeţii care se aplică acelei perioade. De exemplu, citeşte următorul pasaj din Psalmul 48:

 

Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat. Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere (Ps. 48:1-6; subliniere personală).

 

Când Isus Îşi va întemeia domnia în Ierusalim la începutul Mileniului, se pare că mulţi alţi domnitori ai pământului care vor supravieţui Necazului cel Mare vor auzi despre domnia lui Isus şi vor veni să vadă ei înşişi! Vor fi şocaţi de ceea ce vor vedea.[13]

 

Pentru alţi psalmi care se referă la domnia milenară a lui Hristos vezi Ps. 2:1-12; 24:1-10; 47:1-9; 66:1-7; 68:15-17; 99:1-9 şi 100:1-5.

 

Împărăţia Eternă

Sfârşitul Mileniului marchează începutul a ceea ce învăţaţii biblici numesc „Împărăţia eternă“, care începe cu ceruri noi şi un pământ nou. Atunci, Isus va preda totul în mâna Tatălui, conform pasajului din 1 Corinteni 15:24-28:

 

În urmă, va veni sfârşitul, când El [Isus] va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui“ [Ps. 8:6]. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de [Tatăl,] Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse [Tatălui], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

 

Satan, care va fi fost legat pe perioada acestor o mie de ani, va fi eliberat la sfârşitul Mileniului. El va înşela atunci pe mulţi din cei care erau rebeli în sinea lor faţă de Isus, dar care simulaseră ascultarea de El (vezi Ps. 66:3).

 

Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi înşele pentru a putea descoperi adevărata condiţie a inimii lor, astfel încât să poată fi judecaţi drept. Sub influenţa acestei înşelăciuni, ei se vor strânge pentru a ataca Cetatea Sfântă, Ierusalimul, intenţionând să răstoarne guvernarea lui Isus. Bătălia nu va dura, deoarece din cer va cădea foc şi le va nimici armatele, iar Satan va fi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (vezi Apoc. 20:7-10).

 

Următoarea bătălie este prezisă în Psalmul 2:

 

Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuş, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“ „Eu voi vesti hotărârea Lui,“ – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag din fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»“ Acum dr, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!

 

Judecata finală

Chiar înainte de Împărăţia Eternă, va avea loc o judecată finală. Toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor învia în trup pentru a sta în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi pentru a fi judecaţi conform faptelor lor (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Toţi cei care sunt acum în Locuinţa morţilor vor fi aduşi la judecată, în faţa „Scaunului de judecată mare şi alb“ şi apoi vor fi aruncaţi în Gheena, iazul de foc. Aceasta este denumită „moartea a doua“ (Apoc. 20:14).

 

Statul Etern începe cu trecerea cerurilor şi a pământului dintâi, împlinind astfel promisiunea veche de mii de ani a lui Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:35).

 

Apoi Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou aşa cum a prezis Petru în cea de a doua epistolă a sa:

 

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace (2 Petru 3:10-14; vezi, de asemenea, Is. 65:17-18).

 

În cele din urmă, Noul Ierusalim va coborî din ceruri pe pământ (vezi Apoc. 21:1-2). Cu greu ar putea minţile noastre întrezări gloria cetăţii care este o jumătate cât Statele Unite (vezi Apoc. 21:16) sau minunile acelei vremi fără sfârşit. Vom trăi într-o societate perfectă pentru totdeauna, sub domnia lui Dumnezeu, spre gloria lui Isus Hristos!

 

[1] Alte câteva pasaje biblice care dovedesc convingerea lui Pavel că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul vieţii contemporanilor săi le găsiţi în: Fil. 3:20; 1 Tes. 3:13; 5:23; 2 Tes. 2:1-5; 1 Tim. 6:14-15; Tit. 2:11-13; Evrei. 9:28.

 

[2] Alte scripturi care indică faptul că Petru avea convingerea că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul contemporanilor săi sunt 2 Pet. 1:15-19; 3:3-15.

 

[3] Marcu 13:3 numeşte patru dintre cei prezenţi: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei. De asemenea, găsim Discursul de pe Muntele Măslinilor şi în Marcu 13:1-37 şi Luca 21:5-36. Luca 17:22-37 conţine informaţii similare.

 

[4] Această promisiune este adeseori scoasă din context, spunându-se că trebuie să ne îndeplinim sarcina de a evangheliza lumea, înainte ca Isus să Se întoarcă. Însă în contextul său, această promisiune vorbeşte despre proclamarea finală a evangheliei în faţa lumii întregi, chiar înainte de sfârşit.

 

[5] Dacă răpirea bisericii are loc în acest punct fix al perioadei de şapte ani de necazuri, aşa cum spun unii, nu ar mai fi nevoie de instrucţiunile lui Isus ca credincioşii să fugă să-şi scape vieţile, deoarece ei vor fi fost răpiţi.

 

[6] Această afirmaţie elimină teoria că Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor se aplică doar credincioşilor evrei care sunt născuţi din nou în vremea necazurilor, deoarece toţi cei care au fost născuţi din nou înainte de această vreme se presupune că vor fi fost deja răpiţi. Nu, Pavel le-a spus credincioşilor tesaloniceni dintre neamuri că Răpirea lor şi revenirea lui Hristos nu vor avea loc decât după ce anticristul se declară Dumnezeu, ceea ce se va întâmpla la mijlocul celor şapte ani de necazuri.

 

[7] Unii spun că această înviere despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua parte a primei învieri, învierea care va avea loc în timpul primei întoarceri a lui Isus pentru Răpire. Ce vom răspunde acestei interpretări? Dacă învierea din Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua înviere, atunci de ce nu a fost numită „a doua înviere“?

 

[8] Deşi probabil că cei care L-au auzit pe Isus în acea zi au crezut că generaţia lor va fi cea care va vedea întâmplându-se toate aceste semne, noi ştim că nu a fost aşa. De aceea, trebuie să interpretăm cuvintele lui Isus din 24:34 ca însemnând că toate aceste lucruri se vor întâmpla într-o generaţie, sau că poate rasa (aşa cum este tradus uneori cuvântul generaţie) de creştini (sau evrei) nu va trece până când nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.

 

[9] Nu are nici o importanţă dacă persoana care suferă pedeapsa în aceste exemple va fi luată sau va fi lăsată, aşa cum se dezbate de obicei. Ideea este că unii vor fi pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi alţii nu. Pregătirea lor le va determina destinul etern.

 

[10] Este clar că, dacă Isus Şi-a avertizat cei mai apropiaţi ucenici să nu cumva să fie luaţi prin surprindere la venirea Lui, atunci exista posibilitatea ca aceştia să nu fie găsiţi pregătiţi pentru acest eveniment. Dacă i-a avertizat că pedeapsa celor care sunt găsiţi nepregătiţi datorită păcatului este eternă, atunci exista posibilitatea ca ei să îşi piardă mântuirea datorită păcatului. Cât de mult ar trebui să ne vorbească această realitate despre importanţa sfinţeniei şi cât de nebuni sunt cei care susţin că este imposibil ca un credincios să îşi piardă mântuirea!

 

[11] Desigur, acest lucru ne indică faptul că templul din Ierusalimul trebuie reconstruit, deoarece în present nu există nici un templu în Ierusalim (adică în anul 2005, când au fost scrise aceste rânduri).

 

[12] Acest pasaj biblic ilustrează cât de uşor este să facem presupunerea greşită referiotare la timpul evenimentelor profetice prin reconstruirea a ceea ce deja afirmă Biblia. Maria ar fi putut presupune uşor şi logic că Fiul ei special va domni pe tronul lui David peste câteva decenii. Gabriel i-a spus că va da naştere unui fiu care va domni peste casa lui Iacov, cuvinte ce sunau ca şi când naşterea şi domnia Lui ar fi fost două evenimente alăturate. Maria nu şi-ar fi imaginat niciodată că vor exista cel puţin 2000 de ani între aceste evenimente. Şi noi ar trebui să avem grijă să nu facem presupuneri similare atunci când încercăm să interpretăm scripturile profetice.

 

 

 

[13] Din analizarea acestor scripturi reiese că nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii vor intra în Mileniu şi vor popula pământul (vezi Is. 2:1-5; 60:1-5; Dan. 7:13-14).

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_29

 

/////////////////////////////

Apocalipsa 14 – Biruitorii tainei fărădelegii

 

Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii“. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Isus Christos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12:

 

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

 

Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple“ istoria.

 

În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Isus Christos – Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antichristul și proorocul mincinos.

 

În capitolul 14, ne întoarcem în slava cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Isus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14.

 

Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse.

 

Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunerecul de pe pământ, capitolul 14 este lumina din cer. Capitolul 13 este Antichrist și oamenii lui; capitolul 14 este Christos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antichrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Christos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000.

 

În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Isus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

 

Viziunea celor 144.000

Ne aflăm iar în hiperdimensiunile cerului, pe muntele Sion, descris și în epistola către Evrei:

 

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23).

 

Ce vede apostolul Ioan acolo?

 

„Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său“ (Apocc. 14:1).

 

 

 

Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din univers va fi unică:

 

„Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:2-3).

 

 

 

Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se par „vitejii“ care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret“ aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret“. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000:

 

„Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu“ (Apoc. 14:5).

 

Acești misionari evrei nu vor fi perfecți., altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Christos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Christos, Mielul pe care-L urmează etern.

 

Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

 

Acțiunile celor trei îngeri

După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod“ sau „pârga“, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș“ și ca un „cules al viei“.

 

Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas“ alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă“ cu care a umplut Satan pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor“ sau „glasurile biruitorilor“. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoepră rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei.

 

Iată ce strigă cel dintâi înger:

 

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7).

 

Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată“. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată“ în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată.

 

Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii“ (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției“ (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie“, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică“ anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antichristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarelke apoelor care dau viața pe pământ au fopst făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și totEl, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor.

 

Iată ce strigă cel de al doilea înger:

 

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8).

 

Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostrlgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea ăn cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antichrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Christos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antichristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie“, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea“, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al treilea cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate îmn alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu.

 

Iată ce strigă cel de al treilea înger:

 

„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apoc. 14:9-12).

 

Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu.

 

„În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură.

Când îl varsă

toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!“ (Psalm 75:8).

 

Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.

 

„Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: ,,Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” – Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13).

 

În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antichrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile.

 

În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă“ și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni“ veșnic.

 

Judecata secerișului și a culesului viei

Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva:

 

„Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt”. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat“ (Apoc. 14:14-15).

 

Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată slava Sacerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul:

 

„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. “ (Mat. 3:7-10).

 

În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia:

 

„Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.

„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse“ (Isaia 13:9-13).

 

Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate“, numit „rezonanță profetică“. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului“. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși“ pe un anumit pasaj profetic, se „aprind“ o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului“. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală.

 

Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri“ spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice“: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului“ și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei.

 

„Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului“ (Apoc. 14:14)

 

Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului“ sunt așezate două „trimiteri“ de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Isus Christos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor“:

 

„Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15).

 

Ce scrie în Ezechiel 1:26?

 

„Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el“.

 

Ce spune Daniel 7:13?

 

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

 

Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Isus Christos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Isus în pilda neghinei:

 

„Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis:

‘Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’

El le-a răspuns: ‘Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta’.

Şi robii i-au zis: ‘Vrei dar să mergem s-o smulgem?’

‘Nu’, le-a zis el, ‘ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».’ ” (Mat. 13:24-30).

 

Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Isus Christos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare.

 

În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Christos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34–38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24–30, 36–43; Luca 3:8–17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită:

 

„În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16).

 

Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei:

 

„Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi”. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii“ (Apoc. 14:17-20).

 

Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel:

 

„Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii.

Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea.

Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul.

Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt“ (Ioel 3:12-17).

 

Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte.

 

1. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8–16; Isa. 5:1–7; dar și Mat. 21:33–46).

 

1. Astăzi, via lui Dumnezeu este Christos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15).

 

1. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui“ idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu“. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății:

 

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.“ (Apoc. 19:15).

 

Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Isus Christos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar prea putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Christos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru:

 

„Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?”

– „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!”

– „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

–  „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8).

 

Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

 

https://scripturile.wordpress.com/2019/12/26/apocalipsa-14-biruitorii-tainei-faradelegii/

 

 

//////////////////////////////////

 

 

Păcatul altora este, de asemenea, păcatul nostru

 

Introducere

 

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmii 1:1-2)[1].

 

„Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.” (Proverbe 2:1-6).

 

Aici se găseşte secretul înţelegerii Bibliei: studiu şi meditaţie, asociate cu dorinţa arzătoare de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru a o împlini. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17)[2]. Repetiţia – recapitularea – constituie unul dintre principiile fundamentale ale înţelegerii Bibliei. Aceasta nu înseamnă că studiul, oricât de mare ar fi volumul de muncă depusă, ar compensa lipsa călăuzirii Duhului Sfânt, ci că Duhul Sfânt mărturiseşte prin Cuvânt.

 

O recapitulare

 

În acest studiu al epistolei către Romani dorim să luăm cu noi mai departe cât mai mult din ceea ce învăţăm. De aceea vom arunca o privire generală asupra primului capitol. Am descoperit că acesta este împărţit în mod natural după cum urmează:

 

versetele 1-7: salutul, conţine o epitomă a întregii evanghelii;

 

versetele 8-15: interesul personal al lui Pavel faţă de romani şi sentimentul său de obligaţie pe care-l avea faţă de ei şi lumea întreagă;

 

versetele 16-17: ce este evanghelia şi ce conţine ea;

 

versetele 21-23: pervertirea înţelepciunii;

 

versetele 24-31: rezultatul ingratitudinii şi al ignorării lui Dumnezeu.

 

O citire atentă a capitolului arată că gândul principal este că Dumnezeu s-a făcut cunoscut fiecărui suflet al creaţiunii Sale, că şi cei mai decăzuţi păgâni ştiu că sunt vinovaţi şi merită moartea pentru nelegiuirea lor. „Deşi cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, anume că cei ce săvârşesc asemenea fapte sunt vrednici de moarte, nu numai că le fac, ci sunt şi de acord cu cei ce le fac.” (Versetul 32). Astfel, ei „nu se pot dezvinovăţi”. Acest gând călăuzitor al primului capitol, trebuie bine păstrat în minte înainte de a începe capitolul doi, căci al doilea este continuarea primului capitol şi depinde de el.

 

O privire generală – Romani 2:1-11

 

1Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri. 2Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul. 3Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce fac astfel de lucruri şi care faci la fel, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? 5Dar cu împietrirea ta şi cu inima ta nepocăită îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6care îi va da fiecăruia după faptele lui: 7pe de o parte, viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în fapte bune, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8pe de altă parte, mânie şi urgie celor ce, din duh de ceartă, se împotrivesc adevărului şi se lasă înduplecaţi de nelegiuire. 9Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. 10Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. 11Căci Dumnezeu nu caută la faţa omului.

 

Recunoscându-şi vina

 

Adevărul afirmaţiei apostolului este uşor de demonstrat cu privire la păgâni şi faptele lor, anume că ei ştiu că merită moartea. Atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul interzis, le-a fost teamă să se întâlnească cu Dumnezeu şi s-au ascuns. Frica însoţeşte întotdeauna vina şi este o dovadă a acesteia. „(…) frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:18)[3]. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1). „Cât despre laşi (…) partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8). Dacă păgânii n-ar şti că sunt vinovaţi, nu s-ar aştepta să fie pedepsiţi pentru crimă sau furt şi nu s-ar înarma pentru a se apăra.

 

O acuzaţie la care nu se poate răspunde

 

Modul în care apostolul îşi construieşte acuzaţia pe care o prezintă în primul verset denotă o minunată abilitate din partea acestuia. Primul capitol se referă la păgâni. Toţi sunt de acord cu afirmaţia apostolului că aceştia sunt vinovaţi de cele mai abominabile nelegiuiri. „Ar trebui să ştie mai bine” este exclamaţia aproape involuntară a cititorului. „Ei ştiu mai bine” este răspunsul apostolului sau, cel puţin, ei au ocazia de a şti mai bine şi ştiu că ceea ce fac nu este bine. Ei „nu se pot dezvinovăţi”. Indiferent de ceea ce ar putea gândi oamenii despre responsabilitatea păgânilor, toţi sunt de acord că practicile lor sunt de condamnat.

 

După care vine replica zdrobitoare: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.” Suntem prinşi, neputând scăpa. Dacă ştim destul ca să condamnăm faptele nelegiuite ale păgânilor, noi recunoaştem, chiar prin această judecată, că nu ne putem dezvinovăţi de propriile noastre nelegiuiri.

 

Toţi sunt la fel de vinovaţi

 

„Tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.” Este destul de evident faptul că oricine ştie suficient de mult pentru a condamna răul altulia, nu se poate dezvinovăţi de propriile sale păcate; însă nu toţi vor vedea de îndată, că acela care judecă pe altul face aceleaşi lucruri. De aceea, citiţi din nou ultimele versete ale primului capitol şi comparaţi lista de păcate cu cea care se găseşte în Galateni 5:19-21[4] şi veţi observa că lucrurile pe care le fac păgânii şi pentru care cu uşurinţă vedem că sunt vinovaţi, nu sunt decât faptele cărnii. Acestea sunt păcatele care vin „dinăuntru, din inima oamenilor”. (Marcu 7:21-23). Oricine este inclus în categoria „om” este predispus la exact aceleaşi păcate. „Domnul priveşte din înălţimea cerurilor, şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toţi, şi ia aminte la toate faptele lor.” (Psalmii 33:13-15).

 

Toţi sunt autocondamnaţi

 

Prin urmare, deoarece toţi oamenii sunt în aceeaşi măsură părtaşi ai singurei naturi omeneşti care există, este evident faptul că oricine condamnă pe altul pentru o nelegiuire, prin aceasta se condamnă singur, pentru că adevărul este că toţi au acelaşi rău[5] în ei, mai mult sau mai puţin dezvoltat; iar faptul că ştiu suficient ca să-şi dea seama că un lucru este greşit, este în sine o declaraţie că ei înşişi merită pedeapsa pe care o văd cuvenită altuia.

 

Simpatie, nu condamnare

 

Tâlharul adesea strigă cu toată puterea după altul: „Opriţi hoţul!”, pentru ca să distragă atenţia de la el. Tot aşa, oamenii condamnă păcatul în alţii pentru a nu fi suspectaţi că sunt vinovaţi de aceleaşi lucruri. Adesea oamenii „ascund păcatele pe care sunt înclinaţi să le facă, condamnând pe cei care nu au de gând să le facă”[6], dar de care sunt în realitate vinovaţi[7] din cauza naturii lor omeneşti.

 

Deoarece carnea tuturor oamenilor este la fel, ar trebui să ne simţim umiliţi în loc de a ne arăta dispreţul atunci când auzim despre comiterea unui păcat grav; căci aceasta nu este decât o imagine a ceea ce se află în propriile noastre inimi. În loc să spunem: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”, ar trebui să purtăm povara celui care a greşit având grijă ca să nu fim şi noi ispitiţi. Foarte adesea omul, a cărui slăbiciune ne simţim înclinaţi să o condamnăm, nu a căzut atât de rău pe cât am fi căzut noi dacă am fi fost ispitiţi în acelaşi fel şi cu aceeaşi putere.

 

Protestând împotriva păcatului

 

În Călătoria creştinului[8] atunci când Bun-de-Gură l-a lăsat pe Credincios să decidă asupra subiectului conversaţiei lor, Credinciosul a propus această întrebare: „Cum se descoperă harul mântuitor al lui Dumnezeu atunci când se află în inima omului?” După care Bunyan continuă astfel:

 

„Bun-de-Gură – În această situaţie cred că discuţia noastră trebuie să se refere la puterea harului. Ei bine, este o întrebare foarte bună şi sunt gata să-ţi răspund; iar pe scurt răspunsul meu este: În primul rând, acolo unde harul lui Dumnezeu este prezent în inimă conduce la un protest împotriva păcatului. În al doilea rând…

 

Credinciosul – Nu, stai! Să privim mai de aproape. Cred că ar trebui să spui mai bine aşa: Harul se manifestă determinând sufletul să deteste păcatul.

 

Bun-de-Gură – Păi, ce diferenţă este între a protesta împotriva păcatului şi a-l detesta?

 

Credinciosul – O, o mare diferenţă! Un om poate protesta împotriva unui păcat din interes; dar el nu-l poate detesta decât dacă are o antipatie dumnezeiască faţă de acesta. Am auzit pe mulţi protestând împotriva păcatului de la amvon şi care totuşi îi lasă suficient loc în inimă, casă şi conversaţie. Stăpâna lui Iosif a strigat cu toată puterea ca şi cum ar fi fost castă; însă, în ciuda acestui fapt, ea ar fi fost bucuroasă să păcătuiască cu el.”

 

O percepţie pătrunzătoare a răului şi binelui şi o denunţare viguroasă a păcatului, nu vor îndreptăţi niciodată pe cineva. Dimpotrivă, acestea nu fac decât să-i agraveze condamnarea. Este o tristă realitate faptul că mulţi dintre aşa-zişii reformatori din zilele noastre par să creadă că lucrarea evangheliei constă în mare măsură în denunţarea practicilor păcătoase. Un detectiv nu este un slujitor al evangheliei.

 

Judecată după adevăr

 

„Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” „Stai – spune cineva – nu sunt sigur de asta.” Ei bine, puteţi foarte uşor să fiţi siguri de aceasta:

 

1) Dumnezeu există. Suntem de acord cu privire la acest adevăr.

 

2) El este sursa fiecărui lucru creat.

 

3) Fiecare creatură este cu totul dependentă de El. „În El trăim, ne mişcăm şi existăm.”

 

4) Deoarece tot ce este viu depinde de El, este evident faptul că pentru continuarea vieţii, omul depinde de acordul şi legătura sa cu Dumnezeu.

 

5) De aceea standardul după care se face judecata trebuie să fie propriul caracter al lui Dumnezeu.

 

6) Însă chiar Dumnezeu este adevărul. „În el nu este nedreptate.”

 

7) Dar El s-a descoperit pe Sine şi neprihănirea Sa tuturor oamenilor. „Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.” (Psalmii 98:2)[9].

 

8) Prin urmare, toţi oamenii, de la cel mai neînsemnat până la cel mai mare, nu au nicio scuză pentru păcatul lor.

 

9) Este, deci, suficient de clar faptul că atunci când Dumnezeu judecă pe toţi oamenii, fără excepţie, judecata Sa este după adevăr. Iar pământul va fi constrâns să se alăture cerului şi să spună: „Drept eşti Tu, care eşti şi care erai, Cel Sfânt, pentru că ai judecat aceste lucruri.” „Da, Doamne Dumnezeule atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apocalipsa 16:5, 7)[10].

 

Nicio scăpare

 

Nimeni să nu-şi închipuie că poate scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. De obicei, cei mai luminaţi oameni sunt cei care se amăgesc gândind că vor scăpa. Ne este atât de uşor să gândim că înaltele cunoştinţe pe care le avem cu privire la ceea ce este bine şi rău vor fi considerate ca neprihănire, pentru a ne convinge singuri că prin condamnarea păcatelor altora îi vom dovedi Domnului că noi nu ne vom face niciodată vinovaţi de astfel de lucruri. Dar aceasta nu face decât să evidenţieze, mai clar, condamnarea noastră.

 

Primul capitol din Romani dărâmă toate proptelele pe care se sprijină omul. Dacă cei din clasa de jos sunt consideraţi vinovaţi, nu există nicio scăpare pentru „clasele superioare”. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”. (Eclesiastul 12:14).

 

Bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăinţă

 

„Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Dumnezeu este desăvârşirea purităţii şi sfinţeniei; omul este cu totul păcătos. Dumnezeu ştie fiecare păcat, totuşi nu dispreţuieşte pe păcătos. „Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”(Ioan 3:17). Hristos a spus: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec.” (Ioan 12:47).

 

În tot ceea ce a spus şi a făcut, El pur şi simplu L-a reprezentat pe Tatăl. Dumnezeu „are o îndelungă răbdare pentru voi” şi „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:9, 15). Însă este imposibil pentru cineva care apreciază bunătatea şi îndelunga răbdarea a lui Dumnezeu să nu fie smerit şi îndemnat spre pocăinţă. Când ne gândim cu câtă blândeţe se poartă Dumnezeu cu noi, nu putem să fim aspri cu semenii noştri. Şi dacă nu judecăm, nu vom fi judecaţi. (Luca 6:37).

 

Pocăinţa este un dar

 

„Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât atârnându-L pe lemn. Pe El Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui ca Întemeietor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Fapte 5:30-31). Dar Dumnezeu nu a dat pocăinţa prin Hristos numai lui Israel. „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43). Şi Dumnezeu a făcut ca acest adevăr să fie prezentat atât de clar, încât chiar şi evrei exclusivişti au fost obligaţi să exclame: „Aşadar, Dumnezeu le-a dat şi neamurilor pocăinţa care duce la viaţă.” (Fapte 11:18).

 

Motive de pocăinţă

 

Bunătatea lui Dumnezeu conduce pe om la pocăinţă. Prin urmare întreg pământul este plin de îndemnuri la pocăinţă, căci „bunătatea Domnului umple pământul”. (Psalmii 33:5). „Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta.” (Psalmii 119:64). Dumnezeu poate fi cunoscut prin lucrările Sale, iar „Dumnezeu este dragoste”. Întreaga creaţiune descoperă dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.

 

Noi nu trebuie să încercăm să îmbunătăţim Scriptura şi să spunem că bunătatea lui Dumnezeu tinde să conducă pe oameni la pocăinţă. Biblia spune că ea conduce la pocăinţă şi putem fi siguri că aşa este. După cât este de sigur că Dumnezeu este bun, tot atât de sigur este că fiecare om este condus spre pocăinţă. Dar nu toţi se pocăiesc. De ce? Pentru că ei dispreţuiesc „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări” şi fug de călăuzirea plină de îndurare a Domnului. Însă oricine nu se opune Domnului, cu siguranţă va fi adus la pocăinţă şi mântuire.

 

Adunând o comoară de mânie

 

În primul capitol am văzut că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor”. Prin urmare toţi cei care păcătuiesc îşi adună o comoară de mânie. Trebuie menţionat că la judecată Dumnezeu este îndreptăţit. Oamenii nu primesc decât rezultatul lucrării lor. Dumnezeu nu este arbitrar. El nu a fixat decrete arbitrare declarând că oricine le încalcă va suferi răzbunarea Sa. Pedeapsa care va veni asupra celor nelegiuiţi este rezultatul normal al propriei lor alegeri. Dumnezeu este singura sursă de viaţă.

 

Viaţa Sa este pace. Atunci când oamenii Îl resping, singura lor alternativă rămâne mânia şi moartea. „Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde.” (Proverbe 1:29-32). Păcatul este înfăşurat în necazuri şi moarte; ei le aleg pe acestea atunci când îl resping pe Domnul.

 

„După faptele lui”

 

Adesea, necredincioşii spun că nu este drept ca Dumnezeu să condamne un om doar pentru că nu crede un anumit lucru. Însă El nu face aşa. În Biblie nu se găseşte niciun cuvânt despre judecarea omului după credinţa lui. Peste tot se spune că toţi vor fi judecaţi după faptele lor. „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Matei 16:27). „Iată, Eu vin curând, şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui!” (Apocalipsa 22:12). El „judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”. (1 Petru 1:17).

 

Omul care spune că faptele sale sunt bune, se pune ca judecător în locul lui Dumnezeu, care declară că tot ceea ce face omul este greşit. Dumnezeu este singurul judecător, iar El judecă după faptele omului, însă faptele omului sunt decise de credinţa sa. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Omul nu are dreptul să se judece singur şi să spună că lucrarea sa este bună. El trebuie doar să se încreadă în bunătatea şi îndurarea Domnului, pentru ca faptele sale să fie făcute în Dumnezeu.

 

Nemurirea şi viaţa veşnică

 

Dumnezeu va da viaţa veşnică celor care caută slava, cinstea şi nemurirea. Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie”. (2 Timotei 1:10). Viaţa şi nemurirea sunt două lucruri diferite. Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţa veşnică. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

 

De îndată ce-L cunoaştem pe Domnul avem viaţa veşnică, dar nu putem avea nemurirea până când vine Domnul, în ziua de pe urmă. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15:51-53).

 

Noi trebuie să căutăm nemurirea; aceasta în sine este dovada că niciun om nu o are acum. Deoarece Hristos a adus-o la lumină prin evanghelie, este clar faptul că nemurirea nu poate fi găsită altfel decât prin evanghelie. De aceea, cei care nu acceptă evanghelia nu vor avea niciodată nemurirea.

 

Necaz şi strâmtorare

 

Cei care păcătuiesc sunt copiii mâniei. (Efeseni 2:3). Mânie şi urgie, necazuri şi strâmtorare cu siguranţă vin asupra celor care fac răul. Însă necazurile şi strâmtorarea vor avea un sfârşit. Faptul că, cu excepţia celor care sunt ai lui Hristos la venirea Sa, nimeni nu va primi nemurirea, dovedeşte că toţi ceilalţi vor înceta să existe. Pedeapsa celor nelegiuiţi cuprinde chinuri, însă chinurile, oricât de mult ar dura, se vor termina cu distrugerea integrală a acestora. Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi. „Dar, peste puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicească.” (Isaia 10:25)[11].

 

Apelul este: „Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului.” (Isaia 26:20-21). „El nu se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie.” (Psalmii 103:9). Mânia Sa va înceta, nu pentru că El se va împăca cu păcatul, ci deoarece păcatul va dispărea împreună cu cei ce-l practică.

 

„Peste orice suflet omenesc”

 

Necaz şi strâmtorare vor veni „peste orice suflet omenesc care face răul” şi „slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”. Nimeni nu va fi uitat. Nu există niciun suflet atât de sărac şi neînvăţat care să fie trecut cu vederea, şi nici unul atât de bogat şi învăţat care să poată scăpa. Bogăţia şi poziţia nu vor avea nicio greutate în acel tribunal. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi cu atâta claritate încât fiecare om a avut ocazia de a-L cunoaşte. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” Observaţi că mânia Sa se descoperă împotriva păcatului. Numai acele persoane care se vor agăţa de păcat şi nu-i vor permite lui Dumnezeu să-l ia din ei vor suferi. La ştergerea finală a păcatelor ei sunt automat şterşi (sau nimiciţi) împreună cu el.

 

Mai întâi peste iudeu

 

Această afirmaţie este suficientă ca să demonstreze că Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Într-adevăr, apostolul declară ca o concluzie care se impune că „Dumnezeu nu caută la faţa omului”. „Întâi” nu se referă întotdeauna la timp. Spunem despre cineva că este primul (întâiul) om din ţară nu pentru că n-a existat niciun alt om înaintea lui, ci pentru că el este omul din frunte. În şcoală, cineva este primul din clasa sa deoarece este cel mai bun la învăţătură. Iudeul este cel care a primit cea mai mare descoperire şi de aceea este drept ca el să fie primul la judecată.

 

Cu toate acestea textul arată că Dumnezeu nu favorizează pe iudei în detrimentul altor oameni. Dacă slava, cinstea şi pacea vin mai întâi peste iudeu, la fel se întâmplă cu mânia şi urgia,  necazurile şi strâmtorarea. Întrebarea care trebuie pusă nu este: „Ce naţionalitate are omul?”, ci „Ce a făcut el?” Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui, căci „Dumnezeu nu caută la faţa omului”.

 

Câteva cuvinte sunt suficiente pentru a reaminti ceea ce deja am studiat. Primul capitol din Romani poate fi rezumat pe scurt ca prezentând starea celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi modul în care şi-au pierdut ei cunoştinţa, împreună cu faptul că nu au nicio scuză. După aceea, tocmai când suntem gata să ne ridicăm mâinile cu oroare faţă de nelegiuirea lor şi să-i condamnăm cu severitate, apostolul se întoarce spre noi şi ne închide gura prin cuvintele usturătoare: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.”

 

Şi astfel, capitolul doi începe arătând că toţi oamenii vor fi judecaţi cu dreptate de Dumnezeu, căci „Dumnezeu nu se uită la faţa oamenilor”. Astfel, ni se confirmă faptul că Dumnezeu este imparţial prin comparaţia ce se face între cele două clase ce se vor înfăţişa la judecată.

 

12Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, şi toţi cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecaţi după Lege. 13Pentru că nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi 14(când neamurile, care nu au Legea, împlinesc din fire cerinţele Legii, ele, măcar că nu au Legea, îşi sunt singure lege 15şi dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, în vreme ce conştiinţa lor dă şi ea mărturie, iar gândurile lor se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele) 16în ziua când va judeca Dumnezeu lucrurile ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Hristos Isus.

 

„Fără lege” şi „în lege”

 

Deşi este sigur că atunci când va veni a doua oară Domnul, nu va fi nimeni pe pământ care să nu fi auzit predicându-se Cuvântul, este o realitate faptul că mii şi milioane de oameni au murit fără să fi văzut sau auzit de Biblie. Ei sunt aceia despre care apostolul spune că sunt „fără lege”[12]. Cu toate acestea, este clar prezentat că ei nu sunt întru totul fără lege, ci numai fără legea scrisă. Faptul că ei au o anumită cunoştinţă despre lege este prezentat în versetele următoare şi este dovedit de faptul că ei sunt socotiţi păcătoşi; „dar păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea”. (Romani 5:13)[13].

 

Toate păcatele pedepsite

 

Fie că au avut legea scrisă sau nu, ei sunt cu toţii socotiţi, fără deosebire, păcătoşi. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor.” (Romani 1:18). Despre păgâni se spune că nu se pot dezvinovăţi; şi dacă ei care nu au legea scrisă nu se pot dezvinovăţi, cei care au legea în mâinile lor sunt bineînţeles mult mai vinovaţi. Dumnezeu este drept. „Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” (Romani 2:2). Totuşi, toţi cei care păcătuiesc, fie că sunt „în lege” sau „fără lege”, vor fi pedepsiţi.

 

Cele prezentate sunt suficiente pentru a demonstra că „fără lege” nu înseamnă fără nicio cunoştinţă despre Dumnezeu. Primul capitol stabileşte aceasta. Problema multora dintre cei care citesc această declaraţie, că toţi vor fi pedepsiţi, şi care sunt de părere că nu este drept, este că uită sau ignoră, conţinutul primului capitol. Este o mare greşeală să iei un verset din Biblie şi să-l separi de contextul lui.

 

Ei vor pieri

 

Aceasta se spune că este soarta celor nelegiuiţi. Apostolul Petru ne spune că lumea este păstrată „pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi”. (2 Petru 3:7). Ce se înţelege prin „a pieri”? Aceasta înseamnă exact opusul vieţii veşnice. Într-o anumită ocazie nişte oameni i-au vorbit lui Isus despre galileenii al căror sânge a fost amestecat de Pilat cu jertfele lor, iar Isus a replicat: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel!” (Luca 13:1-3). Citim din nou: „Dar cei răi pier, şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul.” (Psalmii 37:20)[14]. Prin urmare, afirmaţia că aceia care păcătuiesc vor pieri, înseamnă că ei vor muri, că vor dispărea cu desăvârşire, că „vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată”. (Obadia 16).

 

Imparţialitate deplină

 

Aceasta înseamnă dreptate deplină. Păcătoşii vor fi pedepsiţi, indiferent că trăiesc în ţări păgâne sau în aşa-zise ţări creştine. Dar nimeni nu va fi judecat pentru ceea ce nu a ştiut. Dumnezeu nu pedepseşte oamenii pentru încălcarea unei legi despre care nu au ştiut nimic şi nici nu îi consideră răspunzători pentru lumina pe care nu au avut-o. Este foarte clar că aceia care au legea, ştiu multe lucruri pe care cei care nu o au în formă scrisă nu le ştiu. Toţi oamenii au suficientă lumină pentru a şti că sunt păcătoşi; însă cuvântul scris asigură celor care îl au, cunoaşterea multor aspecte pe care nu le au cei ce nu-l cunosc.

 

De aceea Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu îi consideră răspunzători pe cei din urmă de multe lucruri pentru care primii vor fi judecaţi. „Căci atâţi câţi au păcătuit fără lege, vor şi pieri fără lege; şi atâţi câţi au păcătuit în lege, vor fi judecaţi prin lege.”[15] (Romani 2:12, Fidela). Omul care a respins lumina, indiferent că este puţină sau multă, este fără îndoială vinovat.

 

Rădăcina păcatului

 

Unii sunt de părere că este nedrept ca aceia care, în comparaţie cu alţii, nu au avut decât puţină lumină să moară pentru păcatele lor, la fel ca şi cei care au păcătuit împotriva unei lumini mai mari. Dificultatea lor constă în faptul că ei nu înţeleg ce este păcatul în realitate. Numai Dumnezeu este bun.[16] El este sursa bunătăţii. Orice pic de bunătate care apare în om, nu este decât lucrarea lui Dumnezeu în el.

 

Dar El este şi sursa vieţii. La El este izvorul vieţii. (Psalmii 36:9). Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire; prin urmare nu poate exista neprihănire separat de viaţa lui Dumnezeu. Însă este clar că dacă un om respinge pe Dumnezeu, el pur şi simplu se separă de viaţă. N-are importanţă că el n-a avut decât cunoştinţe reduse despre Dumnezeu în comparaţie cu alţii, dacă respinge acea lumină el îl respinge pe Dumnezeu şi astfel respinge viaţa. Şi prin faptul că respinge puţinul pe care l-a înţeles despre Dumnezeu, el demonstrează că l-ar respinge pe Dumnezeu oricum. Păcatul este pur şi simplu separarea de sau respingerea lui Dumnezeu; şi aceasta înseamnă moarte.

 

„Tu eşti omul” – Romani 2:17-24

 

17Tu însă, care te numeşti iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, 18cunoşti voia Lui şi ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege, 19ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, 20povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoaşterii şi a adevărului, 21tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? 22Tu, care zici: „Să nu săvârşeşti adulter”, săvârşeşti adulter? Tu, care ai oroare de idoli, le jefuieşti templele? 23Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii? 24Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.

 

Un iudeu declarat

 

Trebuie să se debaraseze creştinii declaraţi de această porţiune din Romani pe motiv că nu se referă la ei, din moment ce este adresată unui iudeu declarat? Nicidecum. Creştinii declaraţi sunt chiar cei pe care apostolul i-a avut în vedere. Citiţi descrierea: „Te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege, ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoaşterii şi a adevărului.”

 

Cui se adresează el? Oricui mărturiseşte că-l cunoaşte pe Domnul, indiferent sub ce nume ar fi El cunoscut; oricine crede că este pe deplin calificat să înveţe pe alţii calea Domnului.

 

„Numit iudeu”

 

Nu trebuie trecut cu vederea ca fiind lipsit de importanţă faptul că apostolul nu spune: „Tu, care eşti iudeu”, ci „Tu, care eşti numit iudeu”. Oamenii nu sunt întotdeauna aşa cum sunt numiţi şi nici cum se numesc ei. Începând cu versetul şaptesprezece apostolul răspunde la întrebarea cine sunt iudeii. Înainte de a termina studiul capitolului ne vom convinge că prin folosirea cuvântului „numit” el a intenţionat să arate că cel vizat şi descris în versetele următoare nu este cu adevărat un iudeu, nefiind astfel considerat de Domnul.

 

Pretinzând a fi iudei

 

În Apocalipsa 2:9 citim: „Ştiu (…) batjocura din partea celor ce zic că sunt iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” Şi din nou: „Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină şi să se închine la picioarele tale, ca să ştie că te-am iubit.” (Apocalipsa 3:9). Din aceste versete ne dăm seama că a fi iudeu cu adevărat este o cinste atât de mare, încât mulţi o pretind pe nedrept. Şi cu toate acestea cei numiţi iudei au fost dispreţuiţi de marea majoritate a lumii timp de multe secole.

 

Nicicând şi nicăieri în lume, de când a fost scris Noul Testament, nu şi-a propus cineva să pretindă că este evreu în accepţiunea normală a termenului. Evreii ca clasă socială nu s-au bucurat niciodată de atâta cinste încât să-i folosească cuiva să se numească astfel. Dar a fi cunoscut drept creştin a fost şi este foarte adesea un avantaj, şi foarte mulţi s-au declarat pe nedrept cu scopul de a-şi mări şansele de reuşită în afaceri.

 

Evreu şi creştin

 

Nu forţăm deloc textul dacă spunem că atunci când termenul „iudeu” este folosit în aceste versete, el înseamnă ceea ce este cunoscut prin „creştin”. Aceasta se justifică dacă luăm în considerare ce este un iudeu cu adevărat. Putem oferi suficiente citate pentru a arăta că de la început adevăratul iudeu a fost cel care credea în Hristos. Despre căpetenia rasei umane Domnul Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a tresăltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). El a crezut în Domnul şi aceasta i s-a considerat ca neprihănire; însă neprihănirea vine numai prin Domnul Isus. Moise, conducătorul poporului iudeu, a preţuit „ocara lui Hristos (ca) o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului”. (Evrei 11:26). Evreii răzvrătiţi din pustie L-au ispitit şi respins pe Hristos (1 Corinteni 10:9). Când Hristos a venit în trup, „ai Lui” nu L-au primit. (Ioan 1:11). Şi, pentru a încorona totul, Hristos a spus că nimeni nu poate crede scrierile lui Moise dacă nu crede în El. (Ioan 5:46-47). De aceea este evident faptul că nimeni nu este şi n-a fost vreodată evreu cu adevărat dacă nu crede în Hristos. Cel care nu este evreu cu adevărat este din „sinagoga Satanei”.

 

„Mântuirea vine de la iudei”

 

Isus a spus femeii din Samaria la fântâna lui Iacov: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea este de la iudei.” (Ioan 4:22)[17]. Însuşi Hristos a fost „născut conform cărnii din sămânţa lui David[18]”, şi de aceea a fost evreu; şi „nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.

 

Niciun alt popor din lume, în afară de evrei, nu a avut un nume atât de mare. Niciun alt popor nu a fost atât de favorizat de Dumnezeu. „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:7-8).

 

Bizuindu-se pe lege

 

După cum se spune în ultimul verset citat, evreilor li s-a încredinţat legea desăvârşită din univers – legea lui Dumnezeu. I se spunea „mărturie”, deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei nu au fost învăţaţi că pot dobândi neprihănirea din ea, deşi era desăvârşită, ci dimpotrivă. Deoarece era desăvârşită şi ei erau păcătoşi, ea nu putea face nimic altceva decât să-i condamne. Scopul ei era doar să-i conducă spre Hristos, singurul în care puteau găsi neprihănirea desăvârşită pe care legea o cerea. „Legea lucrează mânie” (Romani 4:15, KJV)[19], şi numai Hristos salvează de mânie. Însă ei „se bizuiau pe o Lege”, şi de aceea se bizuiau pe păcat. Ei „credeau despre ei înşişi că sunt drepţi”. (Luca 18:9). Ei n-au ajuns la neprihănire „pentru că” n-au „căutat-o prin credinţă, ci prin fapte”. (Romani 9:32)[20].

 

Lăudându-se cu Dumnezeu

 

Aceasta se deosebeşte de lauda în Domnul. (Psalmii 34:2). În loc să se bucure în mântuirea Domnului, evreii se lăudau cu cunoştinţa lor superioară despre Dumnezeu. Ei aveau, cu adevărat, mai mult decât alţii, însă nu aveau nimic pe care să nu-l fi primit, şi cu toate acestea se lăudau ca şi cum nu l-ar fi primit. Se slăveau pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu pentru cunoştinţa pe care o aveau, şi de aceea au ajuns în starea în care se aflau păgânii, care, deşi „L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci au ajuns să aibă gânduri deşarte”. Oricare dintre cititorii care se simte înclinat să-i critice pe evreii din vechime pentru gândirea lor deşartă, să-şi amintească cum s-a simţit el însuşi adesea comparându-se cu locuitorii ţărilor păgâne şi cu „clasa de jos” din propria sa ţară.

 

Voia lui Dumnezeu este legea Sa

 

Apostolul spune că iudeul cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru că este învăţat de lege. Acest lucru este suficient pentru a arăta că legea lui Dumnezeu este voia Sa. Într-adevăr nu este nevoie să dezbatem acest adevăr. Voinţa oricărui guvern este exprimată în legea sa. Acolo unde există un autocrat, voia sa este întotdeauna lege. Dumnezeu este un autocrat – deşi nu arbitrar – şi deoarece voia Sa este singura măsură a binelui, rezultă că voia Sa este lege. Însă legea Sa este rezumată în cele zece porunci[21]; de aceea cele zece porunci conţin o declaraţie sumară a voinţei lui Dumnezeu.

 

Forma cunoştinţei şi a adevărului

 

Deşi cele zece porunci conţin o declaraţie a voinţei lui Dumnezeu, care este desăvârşirea înţelepciunii şi a adevărului[22], ele nu sunt decât o declaraţie şi nu lucrul în sine, la fel cum imaginea unei case nu este o casă, deşi ea poate fi o imagine perfectă. Cuvintele scrise într-o carte sau gravate în piatră nu au viaţă; însă noi ştim că legea lui Dumnezeu este viaţă veşnică[23]. Numai în Hristos poate fi găsită legea vie, deoarece El este singura manifestare a Dumnezeirii.

 

Oricine are în el viaţa lui Hristos, are manifestată în viaţa sa legea desăvârşită a lui Dumnezeu. Dar cel care are doar litera legii, şi nu pe Hristos, are numai forma cunoştinţei şi adevărului. Astfel, legea este considerată uneori, pe bună dreptate, a fi o fotografie a caracterului lui Dumnezeu. Dar o fotografie sau un alt fel de imagine nu este decât umbra realităţii; ea nu este substanţa în sine. Cel care îl are pe Hristos, are atât forma cât şi substanţa, din moment ce nu poţi avea un lucru fără să posezi forma acestuia. Însă cel care are doar declaraţia adevărului, fără Hristos, singurul care este Adevărul, are forma unei evlavii, fără a avea puterea.

 

Întrebări dificile

 

În versetele 21-23[24] apostolul pune unele întrebări dificile. Fiecare suflet, care a fost obişnuit să se mândrească cu corectitudinea vieţii sale, să răspundă pentru el la aceste întrebări. Este uşor şi natural pentru om să se mândrească cu „moralitatea” sa. Oameni care nu sunt creştini se liniştesc cu gândul că trăiesc o viaţă „morală” şi de aceea sunt la fel de buni ca şi când ar fi creştini. Toţi aceştia trebuie să ştie că nu există moralitate în afara conformării faţă de legea lui Dumnezeu. Orice se situează în vreun fel sub standardul acestei legi este imoralitate. Fiind conştienţi de acest lucru, ei trebuie să vadă dacă au ţinut în mod desăvârşit această lege.

 

„Furi tu?”

 

Cei mai mulţi oameni vor spune: „Nu. Sunt cinstit întotdeauna.” Foarte bine, dar să nu judecăm pripit. Să examinăm Scriptura. Aceasta spune: „Legea este duhovnicească.” (Romani 7:14). „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere, mai tăios decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde şi desparte sufletul de duh şi încheieturile de măduvă, judecând simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Nu contează cât de corecţi suntem în comportamentul nostru exterior, suntem vinovaţi dacă în spirit sau în gând păcătuim. Domnul se uită la inimă, nu la aparenţele exterioare. (1 Samuel 16:7).

 

Mai mult, este la fel de rău să furi de la Dumnezeu ca de la om; I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi? Te-ai purtat cu El cinstit? Ascută-L ce spune: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3:8-9)[25]. Se referă aceasta la tine? I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi sub formă de zeciuieli şi daruri de mâncare? Dacă nu, ce vei răspunde atunci când cuvântul inspirat întreabă: „Tu, care propovăduieşti: «Să nu furi», tu furi?”

 

„Legea este spirituală”[26]

 

În capitolul cinci din Matei, Mântuitorul a prezentat spiritualitatea legii. El a spus că dacă neprihănirea noastră n-o va întrece pe cea a scribilor şi fariseilor nu putem intra în împărăţia cerului. Care era neprihănirea lor? El le-a spus: „La fel şi voi, pe din afară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi nelegiuire.” (Matei 23:28).

 

Prin urmare, dacă nu suntem neprihăniţi înăuntru, nu suntem nimic. Dumnezeu doreşte „ca adevărul să fie în adâncul inimii”. (Psalmii 51:6). Continuând în capitolul cinci din Matei, Mântuitorul arată că cineva poate încălca porunca a şasea, care spune: „Să nu ucizi”, prin rostirea unui singur cuvânt. El a arătat, de asemenea, că putem încălca porunca a şaptea care zice: „Să nu preacurveşti”, printr-o privire sau printr-un gând. Bineînţeles că acelaşi principiu este valabil pentru toate poruncile. Aşa stând lucrurile, se cuvine să fim foarte atenţi atunci când suntem înclinaţi să spunem că am ţinut legea în mod desăvârşit.

 

Unii au spus că cele zece porunci reprezintă un standard foarte scăzut şi omul le poate ţine pe toate, fără a fi vrednic să fie primit în înalta societate. Aceştia nu ştiu nimic despre lege. De fapt, un om poate încălca toate poruncile şi totuşi să continue să fie o lumină strălucitoare în „cea mai bună societate”.

 

Numele lui Dumnezeu hulit

 

„Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.” Cine a făcut asta? Cel care învaţă pe alţii din lege şi care spune că nu trebuie să luăm în deşert Numele Domnului. Când David a păcătuit în cazul soţiei lui Urie, Dumnezeu i-a spus: „Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta.” (2 Samuel 12:14). Adică, el fiind un ucenic declarat al Domnului, prin încălcarea legii Domnului a dat ocazia necredincioşilor să spună: „Iată, acesta este un exemplu de creştinism.”

 

Cine poate spune că, în calitate de ucenic mărturisit al Domnului, a reprezentat întotdeauna corect adevărul? Cine este acela care să nu fie obligat să recunoască faţă de sine şi înaintea lui Dumnezeu că, fie prin cuvintele fie prin acţiunile sale, foarte adesea, el a reprezentat greşit adevărul pe care-l mărturisea? Cine este acela care prin greşelile sale, fie în învăţătură, fie în fapte, să nu fi prezentat oamenilor o imagine cu totul deformată despre adevărata sfinţenie?

 

Pe scurt, cine este acela care să nu fie obligat să răspundă cu „da” la întrebarea apostolului: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii?” Şi, deoarece Numele lui Dumnezeu este hulit astfel prin creştinii declaraţi, cine este acela care se poate declara fără vină înaintea legii lui Dumnezeu?

 

În aceste versete am găsit câteva întrebări pătrunzătoare adresate celor care „se numesc iudei”, adică celor care mărturisesc că sunt ucenici ai Domnului. Doar forma şi mărturisirea nu fac din cineva un învăţător destoinic al adevărului lui Dumnezeu. Cel care nu arată în viaţa sa puterea celor mărturisite, este doar o daună pentru cauză. În versetele următoare găsim o scurtă, dar explicită declaraţie privind

 

Tăierea şi netăierea împrejur – Romani 2:25-29

 

25Circumcizia, negreşit, este de folos dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie. 26Şi dacă cel necircumcis păzeşte cerinţele Legii, lipsa circumciziei nu i se va socoti oare ca circumcizie? 27Astfel, cel necircumcis din naştere, care împlineşte Legea, te va osândi pe tine, care – cu toată litera Legii şi cu circumcizie – ajungi să calci Legea. 28Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. 29Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, şi circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

 

Definirea termenilor

 

Cei doi termeni, „circumcizia” şi „necircumcizia”, nu sunt folosiţi aici doar pentru a indica ritualul şi absenţa lui, ci şi pentru a desemna două clase de oameni. „Necircumcizia”, evident, se referă la cei care erau cunoscuţi drept neamuri – cei care se închinau la alţi dumnezei. Această folosire a termenilor este foarte clară în următorul pasaj: „Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru îi fusese încredinţată pentru cei circumcişi (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumcişi făcuse şi din mine apostolul neamurilor), şi când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, ne-au întins mie şi lui Barnaba mâna dreaptă în semn de colaborare, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumcişi.” (Galateni 2:7-9)[27]. Aici vedem că termenii „necircumcizie”, „neamuri” şi „păgâni” se referă la aceiaşi oameni.

 

Nu ni se spune în acest capitol care era folosul circumciziei. Prezentarea faptului în sine era suficientă pentru acest pasaj, căci singurul gând din mintea autorului era de a arăta ce este circumcizia şi cine sunt cei cei circumcişi cu adevărat. De aceste versete depind multe. Ar trebui studiate cu atenţie, deoarece de ele depinde înţelegerea corectă a unui mare număr de profeţii din Vechiul Testament.

 

Dacă cercetătorii Bibliei ar fi acordat acestor versete importanţa cuvenită, n-ar fi existat niciodată o teorie „anglo-israeliană”[28], iar presupunerile inutile şi înşelătoare privind reîntoarcerea[29] evreilor la Ierusalim înaintea revenirii Domnului n-ar fi fost făcute niciodată.

 

Ce este tăierea împrejur?

 

La această întrebare se răspunde într-un mod foarte clar în Romani 4:11, unde apostolul, vorbind despre Avraam, primul care a fost tăiat împrejur, spune: „Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptăţii căpătate prin credinţă.” La întrebarea „ce este tăierea împrejur?” răspunsul trebuie să fie, prin urmare: Semnul tăierii împrejur reprezintă o pecete a neprihănirii prin credinţă.

 

Când tăierea împrejur devine netăiere împrejur

 

Aceasta fiind situaţia, este evident faptul că acolo unde nu exista neprihănire, semnul tăierii împrejur nu avea nicio valoare. Astfel apostolul spune: „Dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie.” După cum din versetele anterioare am învăţat că forma fără faptul în sine nu înseamnă nimic, tot aşa în acest pasaj ni se spune că semnul fără substanţă nu reprezintă nimic. Este foarte uşor pentru un om sărac să pună afară un panou care face reclamă la cizme şi pantofi. Dar pentru a umple magazinul cu bunurile respective este nevoie de capital. Dacă are semnul, însă nu are cizme şi pantofi, el se află într-o situaţie mai rea decât dacă n-ar avea nici un semn.

 

Greşeala evreilor

 

Evreii au greşit închipuindu-şi că semnul era suficient. În cele din urmă au ajuns să creadă că semnul le va aduce realitatea, tot aşa cum astăzi mulţi creştini declaraţi cred că prin îndeplinirea unor anumite ritualuri vor deveni membri ai trupului lui Hristos. Însă doar tăierea împrejur a cărnii nu constituie vreo neprihănire, ci doar păcat. (Vezi Galateni 5:19-21). De fapt, mulţi dintre cei pe care îi dispreţuiau numindu-i „necircumcişi”, erau în realitate „circumcişi”, în timp ce ei înşişi nu erau.

 

Tăierea împrejur a inimii

 

Adevărata circumcizie ţine de inimă, adică de viaţa lăuntrică, şi nu ţine deloc de carne. Apostolul declară în limbaj foarte clar că ceea ce este în afară, în carne, adică care constă doar în forme exterioare, nu reprezintă circumcizie; însă „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă”. Aceasta este exprimată ca un adevăr general.

 

Ea nu era ceva nou în zilele lui Pavel, ci aşa a fost de la început. În Deuteronomul 30:6[30] citim cuvintele lui Moise adresate copiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” Toţi evreii autentici au recunoscut că adevărata circumcizie era doar cea a inimii, căci Ştefan i-a numit pe cei care respinseseră adevărul „oameni îndărătnici, care aveţi inima şi urechile necircumcise”. (Fapte 7:51).

 

Neprihănire în inimă

 

Psalmistul spune: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.” (Psalmii 51:6). Doar o neprihănire de suprafaţă nu are nicio valoare. (Vezi Matei 5:20; 23:27, 28). Căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii. (Romani 10:10). Atunci când Moise, la porunca Domnului, a repetat legea înaintea lui Israel, el a spus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inimă.” (Deuteronomul 6:5-6). Nu poate exista neprihănire care să nu fie adevărata viaţă. Prin urmare, deoarece tăierea împrejur nu este decât un semn al neprihănirii, este evident faptul că nu poate exista o adevărată tăiere împrejur decât dacă tăierea împrejur a inimii este o realitate.

 

Circumcizia prin Duhul Sfânt

 

„Ştim că legea este spirituală.” (Romani 7:14, Fidela). Adică, este natura Duhului Sfânt, căci Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului lui Dumnezeu care poate pune legea lui Dumnezeu în inima omului. De aceea, adevărata circumcizie este lucrarea Duhului Sfânt. Ştefan i-a numit pe evreii nelegiuiţi, necircumcişi, deoarece, le-a zis el: „Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.” (Fapte 7:51). De aceea, este clar că deşi cuvântul „duh” din Romani 2:29 nu este scris cu literă mare, el se referă la Duhul Sfânt şi nu la duhul omului. În greacă bineînţeles că nu există nimic care să indice vreo diferenţă, tot aşa cum în engleză[31] cuvântul este scris la fel, indiferent dacă se referă la Duhul lui Dumnezeu sau la duhul omului.

 

Dacă ne aducem aminte că circumcizia a fost dată ca pecete a neprihănirii prin credinţă, şi că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era prin neprihănirea legii (Romani 4:11, 13), înţelegem că circumcizia era garanţia moştenirii. Apostolul ne spune, de asemenea, că noi obţinem moştenirea în Hristos în care „aţi crezut (…), aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este arvuna moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu.” (Efeseni 1:13-14)[32]. Moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era asigurată numai prin Duhul neprihănirii; de aceea, chiar de la început nu a existat o adevărată circumcizie care să nu fie prin Duhul Sfânt.

 

Circumcizia prin Hristos

 

„Voi sunteţi făcuţi deplini în El, care este capul oricărei căpetenii şi stăpâniri. În El aţi fost circumcişi nu cu o circumcizie făcută de mâna omului, ci cu circumcizia făcută de Hristos, care constă în dezbrăcarea de trupul supus firii pământeşti.” (Coloseni 2:10-11). Circumcizia trebuie să fi însemnat la fel de mult atunci când a fost dată, ca în orice alt timp. De aceea, chiar de la început ea a reprezentat neprihănirea doar prin Hristos. Această afirmaţie este suficient dovedită de faptul că circumcizia i-a fost dată lui Avraam ca pecete a neprihănirii pe care o avea prin credinţă şi pentru că el „a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. (Geneza 15:6).

 

Cine sunt cei „circumcişi”?

 

La această întrebare se răspunde în Filipeni 3:3[33]: „Căci cei circumcişi suntem noi, care aducem închinare prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne bizuim pe cele trupeşti.” Iar aceasta nu este decât o altă exprimare a ceea ce avem în textul nostru: „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Prin urmare, nimeni nu a fost vreodată cu adevărat circumcis, dacă nu a crezut şi nu s-a bucurat în Hristos Isus. Acesta este motivul pentru care Ştefan i-a numit pe evreii necredincioşi, „necircumcişi”.

 

Semnificaţia circumciziei

 

Referitor la această problemă, spaţiul nu ne permite[34] să intrăm în detalii, însă textele de mai sus ne ajută. Un studiu atent al capitolelor din Geneza în care se prezintă legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam vor fi de asemenea folositoare pentru clarificarea problemei.

 

Din Geneza 15 aflăm că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam pe baza credinţei sale. Capitolul şaisprezece ne spune cum Avraam a ascultat de glasul soţiei sale în locul glasului lui Dumnezeu, şi a eşuat încercând să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu prin carne. Fiul său urma să se nască prin Duhul şi nu prin carne. (Vezi Galateni 4:22, 23, 28, 29).

 

După aceea, capitolul şaptesprezece ne prezintă renaşterea credinţei lui Avraam şi reînnoirea legământului pecetluit cu circumcizia. O anumită porţiune din carne a fost tăiată pentru a arăta că el nu trebuia să aibă nicio încredere în carne, ci trebuia să primească neprihănirea şi moştenirea numai prin Duhul lui Dumnezeu. Descendenţii lui Avraam urmau să aibă astfel un semn permanent care să le amintească greşeala sa, fiind astfel avertizaţi să se încreadă în Domnul, nu în ei înşişi.

 

Dar ei au pervertit semnul. Ei îl considerau ca fiind un indiciu că erau mai buni decât alţi oameni, în loc să-l privească ca o dovadă că „carnea nu foloseşte la nimic”. Însă faptul că evreii au pervertit şi interpretat greşit semnul nu-i anulează semnificaţia iniţială.

 

Cine sunt evreii?

 

Am văzut într-un citat din capitolul doi din Galateni că termenul „necircumcis” se referă la cei care nu-l cunosc pe Domnul sau care sunt „fără Dumnezeu în lume”. (Vezi Efeseni 2:11, 12). Evreii sunt cei „circumcişi”. Însă numai cei care se bucură în Domnul, care nu se încred deloc în carne, sunt circumcişi. Prin urmare, adevăraţii evrei nu sunt nimeni alţii decât creştinii (credincioşi). „Iudeu este cineva în lăuntrul său.” Înaintea lui Dumnezeu n-a existat niciodată un adevărat evreu care să nu fi crezut în Hristos. Şi orice adevărat credincios în Hristos este un evreu în sensul biblic al termenului. Avraam, tatăl naţiunii iudaice, s-a bucurat în Hristos. (Vezi Ioan 8:56).

 

Un semn al separării

 

Mulţi au întreţinut ideea că circumcizia a fost dată ca un semn de separare între evrei şi neamuri. Falsitatea acestei idei este suficient demonstrată printr-un studiu al modului în care a fost dată circumcizia şi prin declaraţia apostolului Pavel referitoare la adevărata semnificaţie a acesteia. Alţii presupun că a fost dată pentru a-i ţine pe evrei separaţi, astfel ca să se poată stabili genealogia lui Hristos. Aceasta este, de asemenea, o ipoteză nefondată. Hristos trebuia să vină din tribul lui Iuda, dar deoarece toate triburile erau circumcise, este evident că circumcizia nu putea în niciun fel să-i stabilească genealogia. În plus, circumcizia în carne n-a produs niciodată o separare între evrei şi neamuri.

 

Ea nu l-a păzit pe Israel de idolatrie şi nu i-a oprit să se alăture păgânilor în practicile lor idolatre. Ori de câte ori evreii îl uitau pe Dumnezeu, ei se amestecau cu păgânii, nefiind nicio diferenţă între ei şi neamuri. Circumcizia nu i-a separat.

 

Mai mult, Dumnezeu n-a dorit ca evreii să fie separaţi de neamuri în sensul de a nu avea nicio legătură cu ei. Scopul pentru care au fost scoşi evreii din Egipt a fost acela de a vesti evanghelia păgânilor. El a vrut ca ei să fie separaţi prin caracter, însă circumcizia exterioară nu putea realiza aceasta.

 

Moise i-a spus Domnului: „Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:16)[35]. Prezenţa Domnului în inima oamenilor îi va separa pe aceştia de toţi ceilalţi, chiar dacă ei trăiesc în aceeaşi casă şi mănâncă la aceeaşi masă. Însă dacă Hristos nu este în inima omului, el nu este separat de lume, chiar dacă este circumcis şi trăieşte ca un pustnic.

 

Sămânţă literală şi spirituală

 

O mare parte din confuzia care există referitor la Israel se datorează neînţelegerii acestor termeni. Oamenii îşi închipuie că a spune că numai cei care sunt spirituali sunt cu adevărat evrei, înseamnă negarea caracterului literal al seminţei şi al făgăduinţei. Dar „spiritualul” nu este opus „literalului”. Ceea ce este spiritual este literal şi real. Hristos este spiritual, însă El este sămânţa adevărată, literală. Dumnezeu este spiritual, şi este numai spirit, şi cu toate acestea nu este o fiinţă ireală. Tot aşa, moştenirea ai cărei moştenitori suntem în Hristos este o moştenire spirituală şi totuşi ea este reală.

 

A spune că numai cei care sunt spirituali constituie adevăratul Israel, nu înseamnă a modifica sau a ignora Scriptura sau a diminua, în vreun fel, aplicaţia directă şi puterea făgăduinţei, deoarece făgăduinţa lui Dumnezeu este numai pentru cei care au credinţă în Hristos. „Şi să fie tatăl circumciziei nu doar celor din circumcizie, ci şi celor ce umblă în paşii acelei credinţe a tatălui nostru Avraam, pe care o avea fiind încă necircumcis.” (Romani 4:12). „Şi dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori conform promisiunii.” (Galateni 3:29).

 

 

 

[1]„Binecuvântat este omul care nu umblă în sfatul celor neevlavioşi, nici nu stă în calea păcătoşilor, nici nu şade în scaunul batjocoritorilor. Ci desfătarea lui este în legea DOMNULUI; şi zi şi noapte meditează în legea lui.” – Psalmii 1:1-2 – Fidela.

 

[2]„Dacă cineva voieşte să facă voia lui, va cunoaşte despre doctrina aceasta, dacă este din Dumnezeu, sau dacă eu vorbesc de la mine însumi.” – Ioan 7:17 – Fidela.

 

[3]„(…) pentru că teama poartă chinul. Iar cel ce se teme, nu este făcut desăvârşit în dragoste.” – 1 Ioan 4:18 – Fidela.

 

[4]„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: (adulterul,) desfrâul, necurăţia, dezmăţul, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, ambiţia egoistă, mâniile, intrigile, dezbinările, împărţirea în grupuri, invidiile, (uciderile,) beţiile, chefurile şi altele de felul acesta. Cu privire la ele vă spun mai dinainte, cum am mai spus: cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (n.ed.).; „Iar faptele cărnii sunt arătate; acestea sunt: adulter, curvie, necurăţie, desfrânare, Idolatrie, vrăjitorie, ură, lupte, gelozii, furii, certuri, dezbinări, erezii, Invidii, ucideri, beţii, îmbuibări şi cele asemănătoare acestora; despre care vă spun dinainte, aşa cum v-am spus odinioară, că toţi cei ce practică astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” – Galateni 5:19-21 – Fidela.

 

[5]Nu natura în sine este răul. Vezi nota de subsol 1, de la pagina 296 (n.ed.).

 

[6]Samuel Butler, „Hudibras’ Religion” – un poem satiric din secolul al XVII-lea (n.ed.).

 

[7]Cititorul este rugat să ia în considerare şi nota de subsol 2. Waggoner nu a susţinut ideea augustiniană, conform căreia omul este vinovat din cauza cărnii. El prezintă aici ideea că oamenii fac aceleaşi păcate pentru că sunt în aceeaşi carne. Natura lor păcătoasă îi conduce la acte pe care le condamnă la alţii. De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de contextul în care scria Waggoner. Adventismul din acele zile nu era pătruns de teologia calvinistă. Vezi „Adam, o icoană preînchipuitoare”, la pp. 105-106 (n.ed.).

 

[8]Pilgrim’s Rest, de John Bunyan  (n.ed.).

 

[9]„DOMNUL a făcut cunoscută salvarea sa, dreptatea lui a arătat-o pe faţă înaintea ochilor păgânilor.” – Psalmii 98:2 – Fidela.

 

[10]„(…) Drept eşti tu, Doamne, care eşti, care erai şi care vei fi, pentru că ai judecat astfel. (…) Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile tale.” – Apocalipsa 16:5, 7 – Fidela.

 

[11]„Căci încă foarte puţin timp şi indignarea va înceta; şi mânia mea va înceta în nimicirea lor.” – Isaia 10:25 – Fidela.

 

[12]„Căci atâţi câţi au păcătuit fără lege, vor şi pieri fără lege; şi atâţi câţi au păcătuit în lege, vor fi judecaţi prin lege.” – Romani 2:12 – Fidela.

 

[13]„(…) dar păcatul nu este imputat când nu este lege.” – Romani 5:13 – Fidela.

 

[14]„Dar cei stricaţi vor pieri şi duşmanii DOMNULUI vor fi ca grăsimea mieilor, se vor mistui; în fum se vor mistui.” – Psalmii 37:20 – Fidela.

 

[15]„Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, şi toţi cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecaţi după Lege.” (n.ed.).

 

[16]„«De ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»” – Luca 18:19 (n.ed.).

 

[17]„Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ştim la ce ne închinăm; fiindcă salvarea este de la iudei.” – Ioan 4:22 – Fidela.

 

[18]Romani 1:3, Fidela (n.ed.).

 

[19]„Fiindcă legea lucrează furie.” – Romani 4:15 – Fidela.

 

[20]„Dar Israel, care urmărea legea dreptăţii, nu a ajuns la legea dreptăţii. De ce? Pentru că nu au căutat-o prin credinţă, ci ca prin faptele legii. Fiindcă s-au împiedicat de acea piatră de cădere.” – Romani 9:31-32 – Fidela.

 

[21]Expresia din Vechiul Testament, „eseret ha-devarim” se traduce prin „zece dintre cuvinte” sau „zece cuvinte”. Denumirea de „decalog” din limba română provine de la expresia grecească „dekalogos”, unde „deka” este „zece”, iar „logos” este „cuvânt” (n.ed.).

 

[22]„(…) având forma cunoaşterii şi a adevărului în lege.” – Romani 2:20 – Fidela.

 

[23]Vezi Ioan 12:50 (n.ed.).

 

[24]„Tu dar, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu care predici unui om: Să nu furi; furi tu? Tu care spui uni om: Să nu comiţi adulter; comiţi tu adulter? Tu care deteşti idolii, comiţi tu sacrilegiu?  Tu care te făleşti cu legea, îl dezonorezi tu pe Dumnezeu prin încălcarea legii?” – Romani 2:21-23 – Fidela.

 

[25]„Va jefui un om pe Dumnezeu? Totuşi voi m-aţi jefuit. Dar voi spuneţi: În ce te-am jefuit? În zeciuieli şi ofrande. Sunteţi blestemaţi cu un blestem, căci m-aţi jefuit, chiar toată această naţiune.” – Maleahi 3:8-9 – Fidela.

 

[26]„Deoarece ştim că legea este spirituală (…).” – Romani 7:14, Fidela (n.ed.).

 

[27]„Ci din contră, văzând că evanghelia necircumciziei îmi fusese încredinţată mie, aşa cum lui Petru îi fusese încredinţată cea a circumciziei, (Fiindcă cel ce a lucrat cu putere în Petru pentru apostolia circumciziei, a lucrat şi în mine pentru neamuri), Şi după ce Iacov şi Chifa şi Ioan, cei consideraţi a fi stâlpi, au priceput harul ce mi-a fost dat, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâinile drepte ale părtăşiei, ca noi să mergem la păgâni, iar ei la circumcizie.” – Galateni 2:7-9 – Fidela.

 

[28]Anglo-israelianismul sau israelismul britanic este o teorie conform căreia poporul britanic este urmaşul celor zece seminţii pierdute ale lui Israel (n.ed.).

 

[29]O teorie prezentă în special la unele biserici neoprotestante, însoţită de alte opini nefondate ca răpirea bisericii, clădirea celui de al treilea templu etc.  (n.ed.).

 

[30]Cuvintele acestea fac parte din legământul încheiat în ţara Moabului – diferit de legământul de la Sinai – vezi Deuteronomul 29:1 (n.ed.).

 

[31]După cum poate fi observat, traducătorii EDCR au remarcat acest fapt şi au scris cu literă mare (n.ed.).

 

[32]„(…) şi în care, după ce aţi crezut, aţi fost sigilaţi cu acel Duh sfânt al promisiunii, Care este arvuna moştenirii noastre, până la răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda gloriei sale.” – Efeseni 1:13-14 – Fidela.

 

[33]„Fiindcă noi suntem circumcizia, cei care în duh ne închinăm lui Dumnezeu şi care ne bucurăm în Cristos Isus şi nu avem încredere în carne.” – Filipeni 3:3 – Fidela.

 

[34]Pentru aprofundarea subiectului cititorul este rugat să studieze secţiunea „Chemarea lui Avraam” din cartea Legământul cel veşnic de E. J. Waggoner. Cartea poate fi citită în aplicaţia pentru iOS şi Android 1888 Minneapolis sau pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.).

 

[35]„Căci în ce va fi cunoscut aici că eu şi poporul tău am găsit har înaintea ochilor tăi? Nu este în aceea că mergi cu noi? Astfel vom fi separaţi, eu şi poporul tău, dintre toate popoarele care sunt pe faţa pământului.” – Exodul 33:16 – Fidela.

 

https://carti.evangheliavesnica.ro/carti/r/2-pacatul-altora-este-de-asemenea-pacatul-nostru/

 

////////////////////////////////////

 

 

 Puterea lui Dumnezeu este în evanghelie

 

Salutul – Romani 1:1-7

 

1Pavel, rob al lui Hristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, 2pe care o făgăduise mai înainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi 3şi care Îl înfăţişează pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morţi, anume pe Isus Hristos, Domnul nostru. 5Prin El am primit har şi apostolie, astfel încât, pentru Numele Lui, să ducem ascultarea de credinţă la toate neamurile, 6între care sunteţi şi voi, cei chemaţi ai lui Isus Hristos. 7Vouă tuturor care sunteţi în Roma, preaiubiţi ai lui Dumnezeu, chemaţi să fiţi sfinţi: har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

 

Un rob

 

„Pavel, rob al lui Isus.” Astfel se prezintă romanilor, apostolul. Aceeaşi expresie este folosită în alte[1] câteva epistole. Unii oameni s-ar ruşina să se numească robi; apostolilor nu le era ruşine.

 

Este deosebit de important cui slujeşte cineva. Importanţa robului este derivată din demnitatea celui căruia îi slujeşte. Pavel îl slujea pe Domnul Isus Hristos. Oricine poate sluji aceluiaşi Stăpân. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi.” (Romani 6:16). Chiar şi slujitorul de rând care se supune Domnului este slujitorul Său, nu al omului. „Robilor, ascultaţi în toate privinţele de stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, precum cei ce caută să le fie pe plac oamenilor, ci cu o inimă sinceră, ca unii care vă temeţi de Domnul! Orice faceţi, să faceţi din tot sufletul, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, fiindcă ştiţi că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii! Voi Îi slujiţi Domnului Hristos.” (Coloseni 3:22-24). O gândire ca aceasta nu poate decât să înnobileze chiar şi cea mai banală corvoadă.

 

Versiunea[2] noastră nu redă semnificaţia corectă  a termenului folosit de apostol când se numeşte rob. În realitate acesta este „rob legat”[3]. El a folosit cuvântul obişnuit din greacă pentru sclav. Dacă suntem cu adevărat slujitorii Domnului, suntem slujitori legaţi de El pe viaţă. Este o robie care înseamnă libertate, „căci robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului. Tot astfel, cel liber care a fost chemat este un rob al lui Hristos.” (1 Corinteni 7:22).

 

Pus deoparte[4]

 

Apostolul Pavel era „pus deoparte, ca să vestească evanghelia”. Acelaşi lucru se poate spune despre oricine este cu adevărat robul Domnului. „Nimeni  nu poate sluji la doi stăpâni. Căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori va ţine la unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi avuţiei.” (Matei 6:24). Nimeni nu poate sluji Domnului, şi pe lângă aceasta să slujească în altă parte.

 

„Vrei să spui că un negustor sau un om de afaceri nu poate fi creştin?” Nicidecum. Ceea ce vreau să spun este că omul nu poate sluji Domnului, şi să slujească şi în altă parte. „Şi orice faceţi, prin cuvânt sau faptă, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumindu-I prin El lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17). Dacă omul nu slujeşte Domnului în afacerea lui, el nu slujeşte Domnului deloc. Adevăratul rob al lui Hristos este cu adevărat pus deoparte (separat – trad. eng.).

 

Aceasta nu înseamnă că el renunţă la contactul personal cu lumea. Biblia nu susţine călugăria. Păcătosul cu cea mai slabă speranţă este cel care se crede prea bun ca să se asocieze cu păcătoşii. Atunci cum trebuie să fim puşi deoparte (separaţi) pentru evanghelie? Prin prezenţa lui Dumnezeu în inimă.  Moise i-a spus Domnului: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi[5], eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:15-16)[6].

 

Însă cel care este pus deoparte pentru lucrarea de predicare publică a evangheliei, aşa cum era apostolul Pavel, este pus deoparte într-un fel special, astfel că acesta nu se poate angaja într-o altă activitate pentru câştig personal. „Niciun soldat nu se lasă prins cu treburile vieţii, dacă vrea să-i fie pe plac celui ce l-a înscris la oaste.” (2 Timotei 2:4). El nu poate ocupa nicio poziţie, oricât de înaltă, sub guvernări pământeşti. A face aşa înseamnă a-L dezonora pe Maestru şi a-şi subestima slujirea. Slujitorul evangheliei este ambasadorul lui Hristos, şi nu există nicio altă poziţie comparabilă ca onoare.

 

Evanghelia lui Dumnezeu

 

Apostolul a declarat că era „pus deoparte, ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. Este vorba de evanghelia lui Dumnezeu care „priveşte pe Fiul Său”. Hristos este Dumnezeu, şi de aceea evanghelia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte apostolul în primul verset al capitolului, este identică cu „Evanghelia lui Hristos” din versetul şaisprezece.

 

Prea mulţi sunt cei care separă pe Tatăl de Fiul în ceea ce priveşte lucrarea evangheliei. Mulţi o fac inconştient. Dumnezeu Tatăl, la fel ca Fiul, este Mântuitorul nostru. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu.” (Ioan 3:16). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). „(…) şi sfatul de pace va fi între ei amândoi.” (Zaharia 6:13, Fidela). Hristos a venit pe pământ numai ca reprezentant al Tatălui. Cine L-a văzut pe Hristos, la văzut şi pe Tatăl. (Ioan 14:9). Lucrările pe care Hristos le-a făcut au fost lucrările Tatălui, care locuia în El. (Versetul 10).

 

Chiar şi cuvintele pe care El le-a rostit au fost cuvintele Tatălui. (Versetul 24). Când îl auzim pe Hristos spunând: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”, ascultăm de fapt invitaţia plină de îndurare a lui Dumnezeu Tatăl. Când îl vedem pe Isus ridicând copiii în braţe şi binecuvântându-i, observăm blândeţea Tatălui. Când îl vedem pe Hristos primind pe păcătoşi, amestecându-se cu ei şi mâncând cu ei, iertându-le păcatele şi curăţind cu o atingere hidoşii leproşi, privim bunăvoinţa şi mila Tatălui. Chiar şi atunci când îl vedem pe Domnul nostru pe cruce, cu sângele şiroindu-i din coastă, acel sânge prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu, nu trebuie să uităm că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, astfel că apostolul Pavel a spus: „Biserica lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o cu Însuşi sângele Său.” (Fapte 20:28).

 

Evanghelia în Vechiul Testament

 

Evanghelia lui Dumnezeu, pentru care apostolul Pavel s-a declarat pus deoparte, era evanghelia „pe care o făgăduise mai înainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi”. (Romani 1:2). Literal – evanghelia pe care El o anunţase sau o predicase mai înainte. Aceasta ne arată că Vechiul Testament conţine evanghelia şi, de asemenea, că evanghelia din Vechiul Testament este aceeaşi cu cea din Noul Testament. Este singura evanghelie pe care a predicat-o apostolul. Astfel stând lucrurile, nu trebuie să fie un plan ciudat, pentru oameni, să creadă Vechiul Testament şi să facă referire la el ca la o autoritate egală cu a Noului Testament.

 

Citim că Dumnezeu „i-a dat mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Galateni 3:8)[7]. Evanghelia predicată oamenilor în timpul vieţii lui Pavel era aceeaşi evanghelie care fusese predicată israeliţilor din vechime. (Evrei 4:2)[8]. Moise a scris despre Hristos, şi în scrierile sale se găseşte atât de mult din evanghelie încât omul care nu crede ce a scris Moise nu poate crede în Hristos. (Ioan 5:46-47). „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43).

 

Pavel nu avea decât Vechiul Testament când s-a dus la Tesalonic şi „trei sabate la rând a vorbit cu ei din Scripturi, explicând şi dovedind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi”. (Fapte 17:2-3).

 

Timotei nu a avut nimic la dispoziţie, în copilăria şi tinereţea sa, decât scrierile Vechiului Testament, iar apostolul i-a scris: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii cine sunt cei de la care le-ai învăţat; din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Hristos Isus.” (2 Timotei 3:14-15).

 

Mergeţi în Vechiul Testament aşteptându-vă să găsiţi acolo pe Hristos şi neprihănirea Sa, şi veţi primi înţelepciunea care duce la mântuire. Nu faceţi nicio deosebire între Moise şi Pavel, între David şi Petru, între Ieremia şi Iacov, între Isaia şi Ioan.

 

Sămânţa lui David

 

Evanghelia lui Dumnezeu „Îl înfăţişează pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul[9]”. (Romani 1:3)[10]. Citiţi istoria lui David şi a regilor care au fost descendenţii săi, şi care au devenit strămoşii lui Isus, şi veţi vedea că în ceea ce priveşte natura umană, Domnul a fost dezavantajat de moştenirea Sa mai mult decât poate fi oricine. Mulţi dintre ei au fost idolatri desfrânaţi şi plini de cruzime. Deşi Isus a fost astfel cuprins de slăbiciune, „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. (1 Petru 2:22). Aceasta trebuie să inspire curaj oamenilor aflaţi în cea mai decăzută stare. Ea demonstrează că puterea evangheliei harului lui Dumnezeu poate triumfa asupra eredităţii.

 

Faptul că Isus a fost născut din sămânţa lui David înseamnă că El este moştenitorul tronului lui David. Despre tronul lui David Domnul a spus: „Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16). Prin urmare, împărăţia lui David se suprapune peste moştenirea făgăduită lui Avraam, care reprezintă lumea[11] în întregime.

 

Despre Isus, îngerul a spus: „Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său. El va domni peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1:32-33). Dar toate acestea includeau purtarea blestemului moştenirii şi să sufere moartea. „Pentru bucuria care Îi era pusă înainte”, El „a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea”. (Evrei 12:2). „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus şi I-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2:9).

 

Cum a fost cu Hristos, tot aşa trebuie să fie şi cu noi – vom intra în împărăţie prin multe necazuri. Cel care se teme de batjocură sau care face din naşterea sa umilă sau din trăsăturile de caracter moştenite o scuză pentru deficienţele sale nu va intra în împărăţia cerurilor. Isus Hristos a suportat cea mai adâncă umilinţă pentru ca toţi cei care se găsesc în această stare să poată, dacă vor, să fie înălţaţi împreună cu El pe cele mai înalte culmi.

 

Putere prin înviere

 

Deşi Isus Hristos a avut parte de o naştere umilă, El a fost „în ce priveşte duhul sfinţeniei, rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, prin învierea din morţi”. (Romani 1:4)[12]. Nu a fost El Fiul lui Dumnezeu şi înainte de înviere? Nu a fost numit aşa? Desigur; iar puterea învierii s-a manifestat de-a lungul întregii Sale vieţi. Să nu amintim decât de învierea morţilor, când şi-a manifestat puterea învierii, prin puterea care era în El. Învierea morţilor a fost minunea care a convins oamenii, înlăturând orice îndoială din mintea lor.

 

După înviere, El s-a întâlnit cu ucenicii Săi şi le-a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Moartea lui Hristos a distrus toate speranţele pe care ei şi le puseseră în El, dar când, „după patima Lui, li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi, li S-a arătat timp de patruzeci de zile” (Fapte 1:3), ei au primit dovezi îndestulătoare despre puterea Sa.

 

Singura lor preocupare din acel moment a fost să dea mărturie despre învierea Sa şi puterea acesteia. Puterea învierii este în conformitate cu duhul sfinţeniei, deoarece prin Duhul Sfânt a fost El înviat. Puterea dată pentru a sfinţi oamenii este puterea care L-a înviat pe Isus din morţi. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce ne este de trebuinţă pentru viaţă şi evlavie.” (2 Petru 1:3).

 

Ascultarea credinţei

 

Pavel a spus că, prin Hristos, el a primit harul şi apostolia ca să aducă, pentru Numele Lui, la ascultarea de credinţă pe toate neamurile[13]. Adevărata credinţă se manifestă prin ascultare. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Hristos a spus: „De ce-mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46). Aceasta înseamnă că mărturisirea credinţei în Hristos care nu este însoţită de ascultare nu are nicio valoare. „Tot astfel şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” (Iacov 2:17). „După cum trupul fără duh este mort, tot astfel şi credinţa fără fapte este moartă.” (Versetul 26).

 

Omul nu respiră pentru a demonstra că trăieşte, ci respiră pentru că este viu. El trăieşte prin respiraţie. În respiraţie stă viaţa lui. Un om nu poate face fapte bune pentru a demonstra că are credinţă, ci el face fapte bune deoarece faptele sunt rezultatul natural al credinţei. Chiar şi Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, deoarece „credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca dreptate.»” (Iacov 2:22-23).

 

„Preaiubiţi ai lui Dumnezeu”

 

Această asigurare dată „tuturor care sunteţi în Roma”[14] a fost mare mângâiere pentru ei. Câţi oameni au dorit să audă direct din slavă, un înger care să le spună ceea ce Gabriel i-a spus lui Daniel: „Tu eşti preaiubit”! Apostolul Pavel a scris sub inspiraţia directă a Duhului Sfânt, astfel că mesajul de dragoste a venit la fel de direct din cer pentru romani ca şi pentru Daniel. Dumnezeu nu a scos în evidenţă câţiva favoriţi rostindu-le numele, ci a declarat că toţi cei din Roma sunt preaiubiţi ai lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu nu se uită la faţa omului, şi acest mesaj de dragoste adresat romanilor este, de asemenea, şi pentru noi.  Ei erau „preaiubiţi ai lui Dumnezeu” pur şi simplu „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan 3:16). „Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ieremia 31:3)[15]. Şi această iubire veşnică faţă de oameni nu se clatină, deşi ei uită de ea; căci celor care au întors spatele şi care au căzut prin păcatul lor, El le spune: „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” (Osea 14:4)[16]. „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne totuşi credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine.” (2 Timotei 2:13)[17].

 

„Chemaţi să fiţi sfinţi”

 

Cititorul poate observa că în Romani 1:7 cuvintele „să fiţi” sunt subliniate ca fiind adăugate, astfel că în loc de „chemaţi să fiţi sfinţi”, traducerea literală ar fi „chemaţi sfinţi”. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să fie sfinţi, dar pe toţi cei care Îl acceptă El îi numeşte sfinţi. Acesta este titlul lor. Când Dumnezeu îi numeşte pe oameni sfinţi, ei sunt sfinţi.

 

Aceste cuvinte sunt adresate bisericii din Roma, nu bisericii Romei. Biserica Romei întotdeauna a fost apostaziată şi păgână. Ea a abuzat de cuvântul „sfânt” până când în calendarul ei aproape că a ajuns un nume de ruşine. Roma nu a comis niciodată un păcat mai mare ca distincţia pe care a făcut-o între „sfinţi” şi creştinii de rând, stabilind astfel practic două niveluri de bunătate. I-a făcut pe oameni să creadă că muncitorii şi gospodinele nu sunt şi nu pot fi sfinţi, şi astfel a desconsiderat adevărata sfinţenie de fiecare zi şi a premiat leneveala pioasă şi faptele îndreptăţirii de sine.

 

Dar Dumnezeu nu are două niveluri de sfinţenie, şi pe toţi credincioşii din Roma, aşa săraci şi necunoscuţi după cum erau mulţi dintre ei, El i-a numit sfinţi. Acelaşi lucru este valabil astăzi în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, deşi oamenii s-ar putea să aibă o părere diferită.

 

Primele şapte versete din primul capitol al Epistolei către Romani reprezintă salutul. Nicio scrisoare neinspirată nu a cuprins vreodată atât de multe adevăruri în introducerea sa precum găsim în aceasta. Apostolul era atât de plin de dragostea lui Dumnezeu, încât nu putea scrie nicio scrisoare fără să prezinte în introducere aproape întreaga evanghelie. Următoarele opt versete pot fi foarte bine rezumate prin cuvintele „dator tuturor”, căci ele arată plinătatea devotamenului apostolului faţă de ceilalţi. Să le citim cu atenţie şi să nu ne mulţumim cu o singură lectură:

 

8Mai întâi, Îi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci despre credinţa voastră s-a dus vestea în toată lumea. 9Martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, prin vestirea Evangheliei Fiului Său, că neîncetat vă pomenesc 10şi cer totdeauna în rugăciunile mele să reuşesc în sfârşit, prin voia lui Dumnezeu, să ajung la voi. 11Căci doresc să vă văd ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră 12sau, mai degrabă, ca să fim şi noi îmbărbătaţi în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa celuilalt, a voastră şi a mea. 13Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să am vreun rod şi printre voi, precum în rândul celorlalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14Eu le sunt dator şi grecilor, şi barbarilor, şi celor înţelepţi, şi celor neînvăţaţi, 15de unde şi dorinţa mea vie ca şi vouă, celor din Roma, să vă vestesc Evanghelia.

 

O mare deosebire

 

În zilele apostolului Pavel, credinţa bisericii din Roma a fost vestită întregii lumi[18]. Credinţa înseamnă ascultare; căci credinţa este considerată drept neprihănire, iar Dumnezeu niciodată nu consideră un lucru că este ceva, decât dacă acel lucru este cu adevărat astfel. Credinţa „lucrează prin dragoste”. (Galateni 5:6). Şi această lucrare este o „lucrare a credinţei”. (1 Tesaloniceni 1:3). Credinţa înseamnă, de asemenea, umilinţă, după cum o arată cuvintele profetului: „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4)[19]. Omul fără prihană este cel neprihănit; omul a cărui suflet este înălţat nu este fără prihană sau neprihănit, ci omul neprihănit este aşa datorită credinţei sale; de aceea numai omul al cărui suflet nu este înălţat are credinţă. Prin urmare, fraţii romani din timpul lui Pavel erau umili.

 

Dar acum este cu mult diferit. Un exemplu ne este dat de Catholic Times din 15 iunie 1894. Papa a spus: „Am acordat autoritate episcopilor de rit sirian pentru a se întruni în sinod la Mossul”, a lăudat „supunerea plină de credincioşie” a acelor episcopi şi a ratificat alegerea patriarhului prin „autoritatea noastră apostolică”.  Un ziar anglican şi-a exprimat surprinderea spunând: „Este aceasta o uniune liberă a unor biserici egale, sau este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem?” La care, Catholic Times a răspuns: „Nu este o uniune liberă a unor biserici egale, ci este supunere faţă de un conducător monarhic şi suprem (…). Apărătorului nostru anglican noi răspundem: Nu sunteţi cu adevărat surprinşi. Ştiţi bine ceea ce Roma cere şi întotdeauna va cere – ascultare. Această cerere este acum înaintea lumii, mai mult ca niciodată.”

 

Dar această cerere nu a fost înaintea lumii în zilele lui Pavel. În acele zile era biserica din Roma; acum este Biserica Romei. Biserica din Roma era cunoscută pentru umilinţa şi ascultarea sa faţă de Dumnezeu. Biserica Romei este cunoscută pentru asumarea cu semeţie a puterii lui Dumnezeu şi pentru  faptul că cere ascultarea faţă de sine.

 

Rugaţi-vă neîncetat

 

Apostolul îi implora pe tesaloniceni „să se roage neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:17). El nu îi implora pe alţii să facă ceea ce el nu făcea, căci el le spusese romanilor că, fără încetare, îi amintea întotdeauna în rugăciunile sale[20]. Nu trebuie să credem că apostolul îi avea în minte pe fraţii din Roma în fiecare oră a zilei, căci atunci nu ar fi putut să se gândească la altceva. Nimeni nu poate fi în rugăciune conştientă în fiecare clipă, însă toţi pot continua „să fie instantaneu în rugăciune” sau, aşa cum se spune în traducerea Young, să „stăruiască în rugăciune”. (Romani 12:12).

 

Aceasta este în armonie cu ceea ce a spus Mântuitorul, anume că oamenii „trebuie să se roage mereu şi să nu renunţe” sau să obosească. (Luca 18:1). În parabola care urmează, judecătorul necinstit se plânge de faptul că sărmana văduvă „tot venea”. Acesta este un exemplu de rugăciune continuă. Aceasta este o ilustrare a rugăciunii fără încetare. Nu înseamnă că trebuie să fim în orice moment în rugăciune conştientă, pentru că atunci responsabilităţile importante ar fi neglijate, ci înseamnă că nu va trebui să obosim de rugăciune.

 

Un om al rugăciunii

 

Acesta era Pavel. El îi amintea pe romani în toate rugăciunile sale. Corintenilor el le-a scris: „Îi mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi.” (1 Corinteni 1:4). Colosenilor: „Îi mulţumim neîncetat lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, când ne rugăm pentru voi.” (Coloseni 1:3). Şi mai expresiv el a scris filipenilor: „Îi mulţumesc Dumnezeului meu – ori de câte ori îmi aduc aminte de voi în toate rugăciunile pe care le fac mereu cu bucurie pentru voi toţi.” (Filipeni 1:3-4). Şi din nou tesalonicenilor: „Îi mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi şi vă amintim în rugăciunile noastre, căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre”. (1 Tesaloniceni 1:2-3). Şi mai departe: „Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea chipul şi să putem împlini lipsurile credinţei voastre.” (1 Tesaloniceni 3:10). Fiului său preaiubit în credinţă el i-a scris: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc cu o conştiinţă curată, din moşi-strămoşi, când te pomenesc neîntrerupt în cererile mele, zi şi noapte.” (2 Timotei 1:3).

 

„Bucuraţi-vă întotdeauna”

 

Secretul pentru aceasta este să ne „rugăm neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:16-17). Apostolul Pavel se ruga atât de mult pentru alţii, încât nu avea timp să-şi facă griji pentru el. El nu-i văzuse pe romani niciodată, dar totuşi se ruga pentru ei cu tot atâta putere ca pentru bisericile pe care le ridicase. Amintind de eforturile şi suferinţele sale, el adaugă că „pe lângă aceste lucruri, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile”. (2 Corinteni 11:28).

 

„Ca nişte întristaţi, dar totdeauna veseli.” (2 Corinteni 6:10). El a împlinit legea lui Hristos purtând poverile altora. Astfel a putut el să se laude cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Hristos a suferit pe cruce pentru alţii, dar a făcut-o „pentru bucuria ce Îi era pusă înainte”. Cei care sunt cu totul devotaţi altora împărtăşesc bucuria Domnului lor şi se pot bucura în El.

 

O călătorie rodnică

 

Pavel s-a rugat din toată inima ca să aibă o călătorie rodnică prin voia lui Dumnezeu pentru a vizita Roma[21]. Citiţi capitolul douăzeci şi şapte din Faptele Apostolilor şi veţi vedea ce fel de călătorie a avut. Majoritatea oamenilor ar spune că n-a fost o călătorie rodnică. Cu toate acestea nu a existat nicio plângere din partea lui Pavel; şi cine poate spune că n-a avut o călătorie rodnică? „Toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8:28).De aceea trebuie să fi fost rodnică. Este bine ca să ţinem seama de aceste lucruri.

 

Suntem capabili să privim lucrurile dintr-o perspectivă eronată. Atunci când învăţăm să le vedem aşa cum le vede Dumnezeu, vom descoperi că lucrurile pe care le socotim dezastruoase sunt, de fapt, rodnice. Câte bocete am putea evita, dacă am ţine întotdeauna minte că Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi cum să răspundă la rugăciunile noastre!

 

Daruri spirituale

 

Atunci când Hristos „s-a suit în înălţimi, a luat robia roabă, a dat daruri oamenilor”. (Efeseni 4:8). Acestea erau darurile Duhului[22], deoarece El a spus: „Totuşi, vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc (Eu), Mângâietorul nu va veni la voi. Dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” (Ioan 16:7). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii a spus: „Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, iar noi toţi suntem martori ai Lui. După ce S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” (Fapte 2:32-33).

 

Aceste daruri sunt descrise astfel: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalţi. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înţelepciune; altuia, un cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, săvârşirea minunilor; altuia, profeţia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:4-11)[23].

 

Întăriţi prin darurile spirituale

 

„Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul celorlalţi.” Care este folosul? „Pentru pregătirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:12-13).

 

Darurile Duhului trebuie să însoţească Duhul. De îndată ce primii ucenici au primit Duhul, potrivit făgăduinţei, ei au primit darurile. Unul dintre daruri, vorbirea în alte limbi, s-a manifestat chiar în cea zi. Deci, de aici rezultă că absenţa darurilor Duhului într-o măsură însemnată în biserică, este dovada absenţei Duhului, bineînţeles nu în întregime, ci în măsura în care Dumnezeu l-a făgăduit.

 

Duhul trebuia să rămână cu ucenicii pentru totdeauna şi de aceea darurile Duhului trebuie să se manifeste în adevărata biserică până la a doua venire a Domnului[24]. Aşa cum am declarat anterior, absenţa oricăruia dintre darurile Duhului în măsură bogată, dovedeşte absenţa Duhului în toată plinătatea Lui; şi acesta este secretul slăbiciunii bisericii şi a marilor dezbinări care există. Darurile spirituale întăresc biserica; de aceea biserica care nu are aceste daruri nu poate fi întărită.

 

Cine poate avea Duhul?

 

Oricine îl cere din toată inima. (Vezi Luca 11:13). Duhul a fost deja turnat, iar Dumnezeu nu şi-a retras niciodată darul; nu trebuie decât ca creştinii să-L ceară şi să-L primească.

 

„Eu sunt dator”

 

Aceasta a fost nota dominantă a vieţii lui Pavel şi secretul succesului său. Astăzi auzim oamenii spunând: „Lumea este datoare să mă întreţină.” Însă Pavel considera că era dator lumii cu propria sa persoană. Totuşi, nu a primit din partea lumii nimic altceva decât lovituri şi insulte. Chiar şi ceea ce primise înainte ca Hristos să-l găsească a fost cu totul o pierdere. Dar Hristos l-a găsit şi i s-a dat, astfel încât a putut sune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2:20)[25].

 

Deoarece viaţa lui Hristos era viaţa sa, şi pentru că Hristos S-a dat pe Sine însuşi lumii, Pavel, în mod necesar, a devenit dator faţă de lumea întreagă. La fel s-a întâmplat cu toţi cei care au fost slujitorii Domnului. „David, după ce a slujit în generaţia lui după planul lui Dumnezeu, a murit.” (Fapte 13:36)[26]. „Dar între voi să nu fie aşa. Cine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul vostru. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:26-28).

 

Munca personală

 

Există o concepţie stupidă, larg răspândită, potrivit căreia munca de rând este degradantă, în special pentru un slujitor al evangheliei. Nu este numai vina slujitorilor evangheliei, ci în mare măsură şi a oamenilor fără minte din jurul lor. Aceştia cred că pastorul trebuie să fie întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi că niciodată el nu trebuie să-şi murdărească mâinile cu munca manuală. Astfel de idei nu au fost obţinute niciodată din Biblie. Însuşi Hristos a fost tâmplar, dar totuşi mulţi dintre pretinşii Săi ucenici ar fi şocaţi dacă ar vedea pe pastorul lor tăind şi dând la rindea scândurile, săpând pământul sau cărând pachete.

 

Există această falsă demnitate, mult prea răspândită, care este cu totul opusă spiritului evangheliei. Lui Pavel nu-i era ruşine şi nici frică să muncească. Şi el nu o făcea doar ocazional, ci zi de zi, în timp ce era implicat în predicare. (Vezi Fapte 18:3-4). El a spus: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au muncit pentru nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine.” (Fapte 20:34). Adresându-se conducătorilor bisericii, el zicea: „Prin toate acestea v-am arătat că, trudind astfel, trebuie să-i ajutaţi pe cei neputincioşi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, căci El Însuşi a zis: «Este mai ferice să dai decât să primeşti.»” (Versetul 35).

 

Calomniindu-l pe Pavel

 

La cea de-a doua convenţie internaţională a Mişcării Studenţilor Voluntari pentru Lucrarea Misionară în Străinătate[27], tema principalei prezentări susţinută într-una din seri a fost: „Pavel, marele misionar.” Vorbitorul a spus că: „Pavel a avut darul de a împărţi lucrarea astfel încât el personal a făcut foarte puţin.” Ideea aceasta prezentată tinerilor voluntari angajaţi în lucrarea misionară a fost stupidă şi dăunătoare deoarece era cu totul falsă şi putea fi orice, dar numai compliment la adresa apostolului nu.

 

În plus faţă de citatele menţionate mai sus, citiţi următoarele. „N-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci cu osteneală şi trudă, muncind zi şi noapte, ca să nu împovărăm pe niciunul dintre voi.” (2 Tesaloniceni 3:8). „Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele şi mă voi cheltui cu totul pe mine însumi pentru sufletele voastre.” (2 Corinteni 12:15). „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Vorbesc ca un ieşit din minţi: eu şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în bătăi, fără număr.” (2 Corinteni 11:23). „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt, şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am trudit mai mult decât toţi; totuşi, nu eu am trudit, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (1 Corinteni 15:10).

 

Harul lui Dumnezeu se manifestă prin slujirea faţă de alţii. Harul lui Hristos L-a determinat să se dea pentru noi şi să ia chipul şi condiţia de slujitor. Prin urmare cel care are cel mai mult din harul lui Hristos va lucra cel mai mult. El nu va fugi de muncă, chiar dacă este vorba de cel mai umil serviciu. Hristos s-a coborât până la cele mai mari adâncimi de dragul omului; de aceea cel care crede că există vreo slujire mai prejos de el este de fapt mai presus de asocierea cu Hristos.

 

Libertatea evangheliei

 

Libertatea evangheliei este libertatea pe care o dă Dumnezeu oamenilor prin evanghelie. Ea exprimă ideea Sa cu privire la libertate. Este libertatea care se vede în natură şi în toate lucrările mâinilor Sale. Este libertatea vânturilor, care bat încotro vor; este libertatea florilor împrăştiate prin păduri şi pajişti; este libertatea păsărilor, zburând nestingherite în înaltul cerurilor; libertatea razei soarelui ţâşnind din astrul părintesc şi jucându-se pe nori şi vârfurile munţilor; libertatea corpurilor cereşti străbătând fără încetare spaţiul infinit. Aceasta este libertatea care izvorăşte de la marele Creator către toate lucrările Sale.

 

Gustând libertatea acum

 

Păcatul este cel care a produs tot ceea ce este îngust, strâmt şi limitat, care a trasat graniţe şi care a făcut ca oamenii să fie zgârciţi şi meschini. Însă păcatul va fi îndepărtat, şi atunci libertatea desăvârşită va fi din nou prezentă în orice parte a creaţiunii. Chiar şi acum, această libertate poate fi gustată permiţând ca păcatul să fie îndepărtat din inimă. Slăvitul privilegiu, oferit acum prin evanghelie tuturor oamenilor, constă în această libertate de care vom continua să ne bucurăm în veşnicie. Cine este acela care susţine că iubeşte libertatea şi care să lase să-i scape această ocazie fără să o valorifice?

 

Am analizat partea introductivă a epistolei. Primele şapte versete constituie salutul; următoarele opt se referă la problemele personale ale apostolului şi fraţilor din Roma, versetul cincisprezece fiind cel care face legătura dintre introducere şi porţiunea din epistolă care tratează direct problemele doctrinale.

 

Cititorul să studieze cu atenţie versetele menţionate şi astfel va putea vedea că această împărţire nu este arbitrară şi că ea este evidentă. Dacă cel care citeşte un anumit capitol, va avea în vedere diferitele subiecte care sunt tratate şi trecerea de la o temă la alta, va fi surprins să constate cât este de uşor să înţelegi capitolul respectiv şi să-l păstrezi în memorie. Motivul pentru care atât de mulţi oameni îşi dau seama că este dificil să-şi aducă aminte ce-au citit în Biblie, este că aceştia încearcă să o ţină minte în întregime, fără a acorda o atenţie deosebită detaliilor.

 

Exprimându-şi dorinţa de a se întâlni cu fraţii romani, apostolul a declarat că este dator atât grecilor, cât şi barbarilor, atât celor înţelepţi, cât şi celor neînţelepţi, şi de aceea era gata să predice evanghelia chiar la Roma, capitala lumii. Versetul cincisprezece şi expresia „să vă vestesc Evanghelia”, constituie nota dominantă a întregii epistole, deoarece apostolul, plecând de la aceasta, îşi abordează natural tema. Prin urmare, avem:

 

Definiţia evangheliei – Romani 1:16-17

 

16Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia (lui Hristos), fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; 17căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţă spre credinţă, după cum este scris: Cel drept prin credinţă va trăi.

 

„Nu mi-e ruşine”

 

Nu există nici un motiv pentru care cuiva să-i fie ruşine de evanghelie; cu toate acestea, multora le-a fost şi le este ruşine de ea. Multor oameni le este atât de ruşine, încât nu concep să se înjosească atât de mult încât s-o accepte; mulţi dintre cei care o acceptă se ruşinează s-o mărturisească. De ce se ruşinează ei? Pentru că nu ştiu ce este evanghelia. Oricine ştie cu adevărat ce este evanghelia, nu se va ruşina de ea sau de vreo porţiune din aceasta.

 

Dorinţa de putere

 

Nu este altceva dorit de om atât de mult ca puterea. Este o dorinţă pe care Dumnezeu însuşi a pus-o în om. Din nefericire, diavolul a înşelat pe cei mai mulţi, astfel încât aceştia caută puterea într-o direcţie greşită. Ei cred că aceasta poate fi găsită posedând bogăţie sau funcţii politice, aşa că se grăbesc să pună mâna pe ele. Dar acestea nu asigură puterea pentru care Dumnezeu a creat dorinţa. Dovada o constituie faptul că ele nu satisfac.

 

Niciun om nu a fost satisfăcut vreodată de puterea obţinută de bogăţie sau poziţie. Oricât de mult ar avea, ei vor mai mult. Nimeni nu găseşte în ele ceea ce credea că va găsi; şi astfel caută să obţină mai mult, închipuindu-şi că-şi vor împlini dorinţele inimii cândva; dar totul este în zadar. Hristos este „dorinţa tuturor popoarelor” (Hagai 2:7)[28], singura sursă a satisfacţiei depline, deoarece El este întruchiparea adevăratei puteri care există în întregul univers – puterea lui Dumnezeu – „Hristos este puterea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24).

 

Puterea şi cunoştiinţa

 

De obicei se spune: cunoştinţa este putere. Depinde. Dacă luăm în considerare declaraţia poetului potrivit căreia „adevăratul subiect al cercetărilor omului este omul”, atunci bineînţeles că cunoştinţa este orice altceva, dar nu putere. Omul nu este nimic altceva decât slăbiciune şi păcat. Toţi oamenii ştiu că sunt păcătoşi, că fac lucruri care nu sunt bune, dar această cunoştinţă nu le dă nicio putere pentru a-şi schimba cursul. Îi poţi spune unui om toate greşelile, dar dacă nu-i spui nimic mai mult, n-ai făcut decât să-l slăbeşti în loc să-l întăreşti.

 

Dar cel care împreună cu apostolul Pavel este hotărât să nu ştie nimic altceva „decât pe Isus Hristos, şi încă răstignit”[29] posedă cunoaşterea care este putere. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea vieţii Sale fără sfârşit. Din cauza lipsei acestei cunoştinţe sunt nimiciţi oamenii. (Osea 4:6). Dar deoarece Hristos este puterea lui Dumnezeu, este corect dacă spunem că puterea reprezintă singurul lucru de care au nevoie oamenii; iar singura putere adevărată, puterea lui Dumnezeu, este descoperită în evanghelie.

 

Slava puterii

 

Toţi oamenii onorează puterea. Oriunde puterea este manifestată, se vor găsi întotdeauna oameni care s-o admire. Nu este nimeni care să nu admire şi să aplaude puterea într-o anumită formă. Muşchii puternici sunt admiraţi şi reprezintă un motiv de laudă, indiferent că este vorba de cei ai omului sau ai animalului. Un motor puternic care mişcă mari greutăţi cu uşurinţă, întotdeauna atrage atenţia şi oamenii îl respectă pe cel care l-a construit. Cel bogat, ai cărui bani asigură slujirea a mii de oameni, are întotdeauna admiratori, indiferent cum au fost câştigaţi acei bani. Omul care posedă nobleţe şi poziţie din naştere, sau monarhul care conduce o mare naţiune, are o mulţime de susţinători care-i aplaudă puterea. Oamenii doresc să fie legaţi de un astfel de om, deoarece din această legătură beneficiază de o anumită demnitate, deşi puterea nu este transferabilă.

 

Însă toată puterea pământului este fragilă şi doar de o clipă, în timp ce puterea lui Dumnezeu este veşnică. Evanghelia este puterea, şi dacă oamenii ar recunoaşte-o drept ceea ce este, n-ar mai fi nimeni căruia să-i fie ruşine ea. Pavel a spus: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” (Galateni 6:14). Aceasta deoarece crucea este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18). Puterea lui Dumnezeu, în orice formă s-ar manifesta, este slavă, nu un motiv de ruşine.

 

Lui Hristos nu-I este ruşine

 

Despre Hristos citim: „Căci Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi sunt toţi dintr-Unul singur; de aceea, nu-I este ruşine să-i numească fraţi.” (Evrei 2:11). „Lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evrei 11:16). Dacă Domnului nu-I este ruşine să Se numească fratele muritorilor săraci, slabi şi păcătoşi, cu siguranţă omul nu are niciun motiv să-i fie ruşine de El. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să-ţi fie ruşine de evanghelia lui Hristos! Poate exista vreun caz mai grav de înălţare a eului deasupra lui Dumnezeu? Căci a-ţi fi ruşine de evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu, este o dovadă că omul care se simte astfel ruşinat, în realitate se crede superior lui Dumnezeu considerând că ar fi o înjosire a demnităţii sale să fie asociat cu Domnul.

 

„Ruşinat de Isus! Mai degrabă

 

Noaptea să se ruşineze că are o stea;

 

El împrăştie razele luminii divine

 

Peste acest suflet al meu întunecat.

 

Ruşinat de Isus! De îndată

 

Miezul nopţii să se ruşineze de amiază;

 

Căci în sufletul meu era miez de noapte până când El,

 

Strălucitoarea Stea a dimineţii, a alungat întunericul.”

 

Mântuit prin credinţă

 

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred. „Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit”. (Marcu 16:16). „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12). „Căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii.” (Romani 10:10)[30]. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Credinţa lucrează.

 

Timpul nu ne-ar ajunge să vorbim despre cei care „au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, (…) s-au vindecat de boală.” (Evrei 11:33-34)[31]. Oamenii ar putea spune: „Nu văd cum este posibil ca să fie făcut neprihănit cineva pur şi simplu crezând.”  N-are nicio importanţă ce poţi vedea tu; nu eşti mântuit prin vedere, ci prin credinţă. Nu ai nevoie să vezi cum se face deoarece Domnul este cel care face lucrarea de mântuire. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă (Efeseni 3:17), şi deoarece El este neprihănirea noastră „El m-a mântuit” (Isaia 12:2). Mântuirea prin credinţă va fi analizată mai pe larg pe măsură ce înaintăm în studiul nostru, deoarece cartea Romani este în întregime consacrată acestui subiect.

 

„Întâi a iudeului”

 

Atunci când Petru, la cererea lui Corneliu, sutaşul roman, şi la porunca Domnului, s-a dus la Cezareea pentru a predica evanghelia neamurilor, primele sale cuvinte pe care le-a rostit când a auzit povestea lui Corneliu au fost: „Înţeleg cu adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în toate popoarele, oricine se teme de El şi înfăptuieşte dreptatea Îi este plăcut.” (Fapte 10:34-35).

 

Era prima dată când Petru înţelegea acest adevăr, dar nu era prima dată când acest lucru era adevărat. Era un adevăr de când există Dumnezeu. El nu a ales niciodată pe nimeni excluzând pe altul. Înţelepciunea care vine de sus este „nepărtinitoare”. (Iacov 3:17). Este adevărat că evreii ca popor au fost deosebit de favorizaţi de către Dumnezeu, dar ei şi-au pierdut toate privilegiile pur şi simplu deoarece au crezut că Dumnezeu îi iubea mai mult decât pe oricare alţii şi erau exclusivişti. De-a lungul întregii lor istorii, Dumnezeu a încercat să-i facă să vadă că ceea ce le oferise aparţinea lumii întregi, şi că trebuiau să ofere celorlalţi lumina şi privilegiile de care se bucurau.

 

Cazurile lui Naaman, sirianul, şi al ninivitenilor la care fusese trimis Iona, erau doar câteva dintre multele exemple prin care Dumnezeu a căutat să le arate evreilor că El nu era părtinitor.

 

Atunci de ce a fost predicată evanghelia mai „întâi (…) iudeului”? Pur şi simplu pentru că evreii erau cei mai aproape. Hristos a fost răstignit la Ierusalim. Din acel loc le-a poruncit ucenicilor Săi să predice evanghelia. La înălţare El a spus: „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la capătul pământului.” (Fapte 1:8). Era cel mai natural lucru ca ei să înceapă predicarea evangheliei în locul şi la oamenii care erau cei mai aproape de ei. Acesta este secretul pentru toată lucrarea misionară. Cel care nu lucrează în evanghelie în casa sa, nu va face nicio lucrare de evanghelizare chiar dacă s-ar duce într-o ţară străină.

 

Neprihănirea lui Dumnezeu

 

Domnul spune: „Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit. Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!” (Isaia 51:6-7)[32]. „Să cânte limba mea Cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmii 119:172).

 

Prin urmare, neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa. Să nu uităm asta. Expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” apare frecvent în Romani, multă confuzie rezultând datorită definiţiilor arbitrare şi variate ce i-au fost atribuite. Dacă acceptăm definiţia dată de Biblie şi nu o abandonăm, în nicio împrejurare, lucrurile vor fi foarte mult simplificate. Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa desăvârşită.

 

Neprihănirea şi viaţa………………………………………………………………………………cont . pe  https://carti.evangheliavesnica.ro/carti/r/1-puterea-lui-dumnezeu-este-in-evanghelie/

 

//////////////////////////////

 

Faptele Apostolilor – Chemarea Neamurilor

 

Introducere

Cartea aceasta este plasată exact acolo unde trebuie, între Evanghelii și Epistolele apostolului Pavel. Dacă ea n-ar fi existat, cititorul Noului Testament ar fi fost pus în fața unei dileme: „Dacă Domnul Isus a venit la evrei, așa cum prezintă Evangheliile, cum se face că atătea epistole sunt adresate creștinilor dintre Neamuri?“

 

Cartea Faptele Apostolilor explică această tranziție. Ea este cronica ce consemnează dumul ucenicilor lui Isus Christos „din Ierusalim, prin Iudea și Samaria, până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

 

Prezentarea cărții

În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită: „Proxeis” – „Faptele”. Scopul cărţii este arătat în chiar titlul ei: „Faptele Apostolilor”. Unii au fost de părere că titlul ar fi mai corect în alte variante ca: „Faptele Domnului Isus după înviere” (ţinînd cont de cuvintele scrise de Luca în introducere: „…în cea dintîi carte am vorbit despre tot ce a început să facă Isus… pînă în ziua care s-a înălţat la cer”, concluzia ar fi că cea de a doua carte cuprinde faptele făcute de acelaş Isus după înălţarea la cer!).

 

Alţii ar fi preferat această formulă: „Faptele Domnului Isus continuate dupa inviere prin Duhul Sfant in viata celor credinciosi” (Fapte 1:1-2).

 

Iata enumerate cateva din activitatile Duhului Sfant:

 

Domnul Isus i-a invatat “prin Duhul Sfant” (1:2).

Duhul a nascut Biserica la Rusalii (1:5, 8; 2:1-4; 11:15-16).

I-a umplut pe apostoli cand au marturisit (1:8; 2:4; 4:8, 31; 11:24; 13:9, 52).

I-a inspirat pe profetii din Israel (1:16; 4:25; 28:25).

Deocamdata o avanpremiera a venirii depline (2:17-18, 33; 10:45).

Convinge inainte de botez (10:44-48).

Altoieste in trupul lui Christos credinciosii (2:38; 15:8; 19:5-6).

Disciplineaza pe cei ce “mint” sau se impotrivesc lui (5:1-11; 7:51).

Imputerniceste lucratorii pentru slujire (6:1-6), si profetie (6:10; 7:55-59; 11:28; 21:4).

Ii calauzeste pe lucratori in decizii si directii

(8:29; 10:19; 11:12; 13:1-4; 21:11;15:28; 16:6-7; 19:21; 20:22-23).

 

Nu puţini sînt cei care remarcă, asemenea lui Marshall, că: „Nu le putem numi Faptele Apostolilor, atîta vreme cît, ignorînd activităţile celorlalţi apostoli, ele nu vorbesc decît despre unele fapte petrecute numai în vieţile lui Petru şi Pavel. Mai corect ar fi să le numim: „Unele fapte ale unor apostoli”! Părerea noastră este că numele pe care-l poartă cartea este cel mai potrivit, atîta vreme cît asistăm la activităţile unui grup de oameni, trimişi de Isus Cristos în lume, îmbrăcaţi în puterea Duhului Sfînt şi care răspîndesc mesajul lor pe temelia mărturiei lor colective.

 

Autorul: Este clar că autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris şi Evanghelia care-i poartă numele. Introducerea cărţii ne spune clar acest lucru:

 

„Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese” (Fapte 1:1-2).

 

Data: Luca a scris această cronică prin anii 62-63 d.Cr., pe la sfîrşitul celei dintîi detenţii a lui Pavel în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa supraveghere a lui Pavel. Cartea nu poate fi plasată mai tîrziu, deoarece nu descrie nici persecuţia creştinilor din Roma sub Nero (64 d.Cr.), nici moartea marelui apostol (68 d.Cr.), şi nici căderea Ierusalimului (70 d.Cr.).

 

Conţinutul cărţii: Cartea Faptele Apostolilor este o trecere firească de la evenimentele Evangheliilor la conţinutul epistolelor. Din structura cărţii înţelegem că Duhul Sfint a inspirat scrierea acestei cronici din cel puţin trei motive majore:

 

1. Să ilustreze programul de răspîndire al Evangheliei.

 

„Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:8). Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.

 

2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel.

 

Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei. Nu încape nici o îndoială că Luca simţea amărăciunea din sufletul lui Pavel. Epistolele acestui apostol al neamurilor sînt pline de pasaje în care el simte nevoia să se apere şi să se justifice. În multe locuri, persoana şi Evanghelia lui fuseseră vorbite de rău. Înarmat cu o mare doză de simpatie pentru Pavel şi martor la lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcea prin apostol, Luca s-a aşternut la treabă hotărît să dovedească Bisericii că Dumnezeu i-a dat lui Pavel autoritate apostolică.

 

Pentru a-şi împlini acest de al doilea scop, Luca îşi aşează materialul scrierii într-un plan alcătuit minuţios şi echilibrat în desfăşurare. El alege din activităţile lui Petru şi Pavel exact acele evenimente care îi pun pe picior de egalitate. S-ar părea că Luca ar vrea să spună tuturor: „Voi îl respectaţi pe Petru? Ei bine, eu vă voi arăta că Pavel nu este cu nimic mai prejos”.

 

PETRU      PAVEL

Prima predica (cap.2)  Prima predică (13)

Vindecarea slăbănogului (3)  Vindecarea slăbănogului (14)

Simon Magul (8)

Evreii sunt invidioși pe el (5:17)

 

Elima vrăjitorul (13)

Evreii sunt invidioși pe el (13:45)

 

Puterea umbrei lui (5) Basmale cu puteri vindecătoare (19)

Punerea mîinilor lui (8)     Punerea mîinilor lui (19)

Închinarea către Petru (10)    Închinarea către Pavel (14)

Învierea Tabitei (9) Învierea lui Eutih (2)

Întemniţarea lui Petru (12)    Întemniţarea lui Pavel (28)

În situaţia în care Pavel a devenit autorul celor mai multe din epistolele Noului Testament, nu-i de mirare că s-a părut potrivit Duhului Sfînt să-l inspire pe Luca în scrierea Faptelor Apostolilor ca să ne arate tuturor cine este acest apostol şi cum a apărut el în sînul Bisericii primare. Fără scrierea lui Luca, epistolele lui Pavel ar fi fost mult mai greu de acceptat şi de asimilat. Această adeverire a autorității egale dintre Petru și Pavel a fost foarte importantă în biserica primului secol, care s-ar fi putut foarte repede și foarte ușor diviza în două mișcări deosebite, chiar dacă paralele: biserica evreilor creștini și biserica creștinilor dintre Neamuri. Luca ilustrează preocuparea lui Pavel pentru unitatea celor două ramuri ale bisericii, așa cum o va face și Pavel personal în primule două capitole din epistola lui către creștinii din Galatia.

 

3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei…………………………………………………………………………..cont. pe https://scripturile.wordpress.com/2013/01/18/faptele-apostolilor/

 

////////////////////////

 

Strângerea laolaltă pentru zidire

 Christian Briem

 

Hristosul slăvit în cer este izvorul pentru orice binecuvântare a Adunării pe pământ, pentru că El a dat daruri oamenilor, aşa cum am văzut în capitolul dinainte. Activitatea, respectiv exercitarea acestor daruri este slujire. Cum trebuie făcută această slujire în strângerile credincioşilor, ne va preocupa în acest capitol.

 

Slujire în două sensuri

 

Faptul că Adunarea este Trupul lui Hristos pe pământ şi Hristos, Omul slăvit, este Capul din cer atrage după sine, în ce priveşte slujirea, două consecinţe. Una este în legătură cu Dumnezeu, cealaltă cu Hristos. Voia lui Dumnezeu este ca acest Trup să facă cunoscut pe pământ slava pe care o are Capul, sus. Aceasta este latura mai generală, responsabilă, în care Adunarea ne este prezentată ca instrument al slavei şi al puterii lui Dumnezeu în lume. Desigur că nu Adunarea ca atare slujeşte şi învaţă; aceasta o fac darurile. Ne vom ocupa cu aceasta la sfârşitul capitolului. Şi nu mai mică este intenţia pentru care Dumnezeu a lăsat Adunarea pe pământ. El acţionează în ea, ca întreg, în faţa lumii. Nu ar trebui să uităm această latură când vorbim despre slujire.

 

Dar pentru că Adunarea este Trupul lui Hristos, ea este obiectul iubirii şi al purtării Sale de grijă. El a iubit-o şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, iar astăzi nu o iubeşte mai puţin. „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica“ (Efeseni 5:29 ). Binecuvântat gând! În fiecare clipă a timpului de faţă, Hristos Se ocupă cu dragoste de Trupul Său, de Mireasa Sa, pentru a da Adunării Sale iubite tot ce are nevoie în această lume. El o hrăneşte şi o îngrijeşte. Poate da greş vreodată această minunată lucrare a lui Hristos pentru ea? Să avem în vedere pe parcursul cercetărilor noastre următoare, din acest capitol, acest ţel al inimii lui Hristos pentru ai Săi! Căci ceea ce nu serveşte acestui ţel nu este cu adevărat slujire.

 

Slujirea Cuvântului

 

În Faptele Apostolilor 6:4 , avem un cuvânt foarte frumos, care redă nu numai o atitudine demnă de urmat a apostolilor, ci conţine şi o expresie demnă de remarcat: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în slujirea Cuvântului”. Slujirea Cuvântului – aceasta este în adevăr lucrul prin care se slujeşte oamenilor. Cuvântul slujeşte!

 

Pentru aceasta Domnul Îşi foloseşte slujitorii, foloseşte daruri, desigur. Dar slujirea adevărată se face prin Cuvânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Numai prin propovăduirea Cuvântului într-o formă sau alta, Cuvântul lui Dumnezeu poate propăşi pe pământ, în diferitele sale domenii. Singur Cuvântul este acela prin care creşte numărul alor Săi şi prin care poporul Său este zidit. De acest Cuvânt trebuie să se folosească slujitorii Domnului, evanghelişti, păstori sau învăţători, dacă vor ca lucrarea lor să se bucure de aprobarea Domnului şi să fie însoţită de binecuvântare. „Vesteşte Cuvântul!“ (2. Timotei 4:2 ). Nu tratate teologice, nu dezbateri teoretice, nu jocuri de cuvinte sau fabule inteligente, nu povestiri interesante, nu experienţe şi trăiri proprii duc la ţelul lui Dumnezeu, la viaţă. Numai Cuvântul lui Dumnezeu, în puterea Duhului, poate face acest lucru! De ar fi conştienţi de aceasta toţi slujitorii Domnului!

 

De la cine am putea învăţa mai bine ce este slujirea, decât de la Domnul şi Învăţătorul nostru, Domnul Isus? De la El, Slujitorul neobosit, desăvârşit, al lui Dumnezeu, auzim în Marcu 4:33 : „El le vestea Cuvântul, după cum ei erau în stare să-L priceapă“. În pilda semănătorului din Luca 8 , Domnul ne arată ce fel de Sămânţă este cea pe care o seamănă El: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Luca 8:11 ). Este adevărat că nu toată sămânţa a răsărit sau a adus la fel de mult rod.

 

Aceasta nu a depins însă nici de semănător, nici de sămânţă, ci de solul inimii care era răspunzător de aceasta. Semănătorul a fost Domnul Isus Însuşi şi sămânţa era Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Totul a fost deci desăvârşit. Şi totuşi rezultatul a fost diferit, s-ar putea spune chiar dezamăgitor. Nu se află în aceasta o profundă mângâiere pentru fiecare slujitor sincer al Domnului din ziua de azi? El nu este răspunzător de „ogor“, el nu trebuie să caute „roadă“. El este răspunzător numai de semănat; el trebuie doar să fie atent ca ceea ce seamănă să fie cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Toate celelalte le poate lăsa liniştit pe seama lui Dumnezeu, singurul „care face să crească“ (1. Corinteni 3:7 ).

 

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri. Judecă (cuvântul grecesc înseamnă face capabili să judece) gândurile şi intenţiile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de El (Evrei 4:12-13 ). Este sabia Duhului (Efeseni 6:17 ); este ca un focul şi ca un ciocan care sfărâmă stâncile (Ieremia 23:29 ). El este candelă şi lumină (Psalm 119:105) care poate să lumineze în cea mai întunecată inimă (2. Corinteni 4:6 ) şi să arate drumul credinciosului. El este o oglindă în care ne putem recunoaşte singuri (Iacov 1:23 ). El este hrană pentru cei credincioşi – lapte pentru „copilaşi“ şi hrană tare pentru „oameni mari“ (1. Corinteni 3:2 ; Evrei 5:12-14 ). El este mai dulce decât mierea (Psalm 19:10; 119:103) şi mai preţios decât aurul (Psalm 19:10; 119:72). El este ca ploaia şi ca zăpada care coboară din cer şi care nu se întorc acolo fără să fi udat pământul şi să-l fi făcut să rodească (Isaia 55:10 ).

 

El este sămânţa, care nu putrezeşte, a naşterii din nou, Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac (1. Petru 1:23 ). Da, Cuvântul nu se întoarce la Dumnezeu fără rod: El aduce rezultate, face ce Îi place Lui, şi îndeplineşte acele rosturi pentru care a fost trimis de El (citeşte în Isaia 55:11 ). Vedem acest lucru atât de frumos în ziua Cincizecimii, când Petru ţine prima sa predică, ba chiar prima predică în faţa iudeilor din Ierusalim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce să facem?« Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, s-au adăugat aproape trei mii de suflete“ (Faptele Apostolilor 2:37-41 ). Petru şi Ioan au fost aruncaţi în temniţă, dar mulţi din cei ce auziseră Cuvântul „au crezut şi numărul bărbaţilor a ajuns aproape cinci mii“ (Faptele Apostolilor 4:4 ). Simon, vrăjitorul, prin Evanghelia pe care Filip a vestit-o în Samaria, a trecut în mod exterior de cealaltă parte (Faptele Apostolilor 8 ). Şi printre neamuri, rezultatele vestirii Cuvântului au fost aceleaşi. Vrăjitorul Bar-Isus nu l-a putut împiedica pe consulul Sergius de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu de la Barnaba şi Saul şi de a-l crede (Faptele Apostolilor 13 ). Unii dintre cei care odinioară erau slujitori ai idolilor s-au întors la Dumnezeul Cel viu şi au primit Cuvântul lui Dumnezeu, nu ca pe un cuvânt al omului, „ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu“ (1. Tesaloniceni 2:13 ).

 

Cuvântul şi-a făcut simţită influenţa chiar şi în casa împăratului Nero (citeşte în Filipeni 4:22 ). Mulţi oameni din Colose au recunoscut în Cuvântul adevărului Evangheliei într-adevăr „harul lui Dumnezeu“ şi au devenit credincioşi (Coloseni 1:5-6 ). Acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cu cât Pavel însuşi nu a ajuns la Colose. Cuvântul adevărului a fost vestit acolo de către alţii. Nici adunarea din Roma nu a luat naştere prin lucrarea apostolului neamurilor.

 

Acestea au fost câteva dintre rezultatele multiple ale propovăduirii Cuvântului, aşa cum le prezintă Noul Testament. Care era însă conţinutul acestei propovăduiri? Domnul Hristos. Filip L-a predicat pe Hristos şi el ar vestit Evanghelia împărăţia lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 8:5-12 ). Saul din Tars le-a predicat iudeilor din Damasc, imediat după întoarcerea sa, „că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9:20 ). Evanghelia este numită Evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul Său Isus Hristos (Romani 1:1-4 ) şi Evanghelia lui Hristos (citeşte în Romani 15:19 ; Filipeni 1:27 ): ea desfăşoară adevărul despre Persoana lui Hristos. Moartea şi învierea Sa reprezintă o parte importantă în vestirea apostolilor (Faptele Apostolilor 2:23-35 ; 4:33 ; 1. Corinteni 15:3-8 ).

 

Şi pentru că Evanghelia reprezintă căile minunate ale lui Dumnezeu, în har, cu oamenii, ea este numită şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (citeşte în Faptele Apostolilor 20:24 ).

 

Atât de neschimbător este conţinutul propovăduirii lui Pavel, încât „de la Ierusalim şi ţările din jur şi până la Iliria“ (Romani 15:19 ), el a vestit aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Orientalii au auzit-o la fel ca europenii şi au crezut. Pavel nu şi-a adaptat ascultătorilor vestirea, căci Hristosul răstignit, pe care L-a vestit el, le-a fost şi celor chemaţi dintre iudei şi dintre păgâni puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1. Corinteni 1:24 ). Cât de multă încredere a avut Pavel în puterea şi în precizia Cuvântului divin, care se potrivea tuturor popoarelor, tuturor claselor şi tuturor stărilor oamenilor! Facem şi noi la fel?

 

Dar slujirea Cuvântului se exercită prin diferite daruri: prin evanghelişti, păstori şi învăţători. Deci ea nu constă numai în predică sau vestire. Despre Filip, evanghelistul, auzim numai că predica şi vestea (Faptele Apostolilor 8:5, 12, 35, 40 ). Despre Barnaba şi despre Iuda Şi Sila ni se spune că ei au îndemnat şi au, înviorat pe cei credincioşi (Faptele Apostolilor 11:23 ; şi încă 15:32). Această slujire se face personal sau în public, şi cât este de importantă! O altă importantă activitate a fraţilor înzestraţi în acest sens este învăţarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Barnaba l-a vizitat pe Saul, a cărui capacitate de a învăţa o cunoştea în mod evident, şi l-a adus în Antiohia. „Un an întreg s-au strâns laolaltă în adunare şi au învăţat pe mulţi oameni“ (Faptele Apostolilor 11:26 ). În capitolul 15 îi găsim pe cei doi bărbaţi din nou în Antiohia şi din nou auzim că: învăţau şi vesteau Cuvântul Domnului cu mulţi alţii (versetul 35). Şi această învăţare putea şi trebuia să aibă loc „înaintea poporului şi în case“. Apostolul Pavel s-a învrednicit întotdeauna să făcă acest lucru (Faptele Apostolilor 20:20 ).

 

Astfel fiecare slujitor al Domnului a participat, în felul său, la vestirea Cuvântului, pentru a face să înainteze lucrarea Domnului în diversele ei părţi. Este aceasta şi dorinţa noastră lăuntrică, chiar dacă noi înşine nu am avea aptitudini pentru o asemenea slujbă? Pavel i-a îndemnat pe credincioşii din Tesalonic, întorşi de curând, să se roage pentru ei: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească şi să fie preamărit Cuvântul Domnului“ (2. Tesaloniceni 3:1 ). Pe ce s-a bazat apostolul, pe ce s-au bazat ceilalţi colaboratori în slujba lor, nu era altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de altceva! Altceva nu ne mai trebuie nici nouă. Să rămânem la aceasta! Sfântul Cuvânt este cel mai sigur lucru din universul lui Dumnezeu.

 

După ce am văzut Cuvântul lui Dumnezeu în menirea sa, în caracterul său, în efectul său, în conţinutul său, în invariabilitatea sa şi în diversele sale întrebuinţări, aş reveni asupra unui verset din Faptele Apostolilor 6 , verset pe care l-am citat la început. Apostolul Petru a amintit înainte de propovăduirea Cuvântului şi un alt element – rugăciunea. Nu numeşte întâi propovăduirea Cuvântului, ci pe primul loc el pune stăruinţa în rugăciune. Nu există propovăduire încununată de succes, dacă nu este mai întâi rugăciune stăruitoare.

 

Rugăciunea este expresia dependenţei sufletului de Dumnezeu, şi aceasta este necesară pentru a înţelege corect slujirea Cuvântului, pentru a nu prezenta doar Sfânta Scriptură, ci pentru a avea cuvântul potrivit la momentul potrivit!

 

Dumnezeu singur cunoaşte inima, starea şi nevoile sfinţilor, iar dacă slujirea este de la Duhul Sfânt, atunci vor fi cuvintele lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ). Dar pentru aceasta este nevoie întâi de rugăciune pentru a cere orice ajutor şi orice călăuzire de sus. În ce priveşte ordinea rugăciune – vestirea Cuvântului, putem observa următoarele: când Scriptura vorbeşte de împărţirea Cuvântului, atunci pune rugăciunea pe primul loc. Acest caz îl avem aici. Dacă este vorba însă de primirea de binecuvântări, atunci pune vestirea înaintea rugăciunii. Căci omul trebuie să obţină binecuvântarea de la Dumnezeu prin vestirea Cuvântului, înainte de a putea vorbi despre aceasta în rugăciune cu Dumnezeu.

 

O comparaţie între Luca 10:38-42 şi Luca 11:1-13 arată această ordine: întâi Domnul vorbeşte de partea bună a Mariei, care consta în aceea că ea asculta Cuvântul la picioarele Sale, şi apoi El dă învăţături despre rugăciune. Această ordine o găsim şi în Faptele Apostolilor 2:2 precum şi în Efeseni 6:17-18 .

 

Imaginea Mariei din Betania, aşa cum ea s-a aşezat la picioarele Domnului şi a ascultat cuvintele Sale, este o minunată descriere a ceea ce facem noi atunci când ne întâlnim pentru a asculta cuvinte din gura Domnului. Pînă acum ne-am ocupat de principii dumnezeieşti în privinţa vestirii, principii care au o importanţă generală şi nu sunt numai pentru strângerea adunării pentru zidire. Dar neapărat ele trebuie aplicate şi în acest domeniu. De aceea le-am aşezat înaintea învăţăturilor Cuvântului despre această strângere a credincioşilor. Acum însă ne ocupăm de acest subiect deosebit, care merită întreaga noastră atenţie şi consideraţie.

 

Autoritatea Domnului în Adunare

 

Strângerea Adunării pentru zidire ne este prezentată în 1. Corinteni 14 , deşi unele lucruri din acest capitol au o valabilitate mai extinsă. Dar ceea ce ni se spune acolo contravine într-o asemenea măsură practicii de astăzi dintr-o mare parte a creştinătăţii, încât au existat întotdeauna voci care pur şi simplu au contestat că cele spuse acolo ar mai putea fi înfăptuite astăzi sau că ar fi destinate timpurilor de astăzi şi întregii creştinătăţi. Ar fi vorba acolo de probleme locale ale credincioşilor din Corint, probleme care însă nu sunt şi ale noastre; părerea multora ar fi că aceste lucruri s-ar fi referit atunci exclusiv la corinteni. Când însă Dumnezeu Şi-a constituit Adunarea la început, când Şi-a chemat sfinţii „la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru“ (1. Corinteni 1:9 ), atunci El nu a experimentat, cum par unii să creadă. Nu, El a creat ceea ce corespundea pe deplin înţelepciunii şi dragostei Sale. Şi ceea ce El a creat la început rămâne neschimbat în gândurile Sale. Aşa este şi ordinea în Adunare. Oamenii au deviat de la această ordine, dar El nici nu instaurează şi nici nu recunoaşte altă ordine pentru zilele noastre, decât cea iniţială. Înţelepciunea creştinului constă în aceea de a rămâne în ceea ce „aţi auzit de la început“ (1. Ioan 2:24 ).

 

Ce privilegiu nemasurat de a fi adus în părtăşia Fiului lui Dumnezeu, caracteristică pentru dispensaţia creştină! Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă să se nască nici o îndoială privind faptul că această Persoană divină este Domnul nostru. El ne arată clar, fără pic de îndoială, că textul acestei epistole este destinat spre respectare tuturor acelora care „cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos“ (capitolul 1:2) – deci tuturor acelora care Îl recunosc pe El, indiferent de locul şi timpul în care trăiesc. Şi tocmai la sfârşitul capitolului al 14-lea se găsesc cuvintele: „Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului“ (versetul 37). Cu aceasta avem deci de-a face în acest capitol şi în toată această epistolă, cu porunca Domnului pentru toţi ai Săi care cheamă Numele Său. În această epistolă, Domnul Isus este numit Domnul slavei (capitolul 2:8). În realitate El umple totul  cu slava Sa şi El este Domn peste toate domeniile. Nu se vorbeşte de faptul că El este Domn al Adunării. El este Capul Trupului, al Adunării. Acest lucru este desfăşurat în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Dar că El este Domn în Adunare, atunci când ea s-a strâns, acest fapt îl arată cât se poate de clar această epistolă. Domnia Sa este adevărul cel mai evident în această epistolă. Acest lucru este subliniat încă o dată prin faptul că titlul Său de Domn apare de şaptezeci de ori. Da, El este Domn pentru fiecare credincios în parte cât şi pentru totalitate, El este Domn sub aspect personal cât şi colectiv.

 

Numai Domnul Isus are de poruncit, de hotărât în Adunarea celor sfinţi. Ei sunt domeniul Său. El poate fi dispreţuit în lume, pretenţiile Sale la stăpânire pot fi desconsiderate acolo, dar Adunarea sfinţilor este domeniul Său. Acolo toate drepturile aparţin Lui. Credincioşii din Corint le-au recunoscut. Când s-a strâns adunarea din Corint, atunci nu a fost o strângere de bunăvoie a credincioşilor din acel loc, unde fiecare să-şi revendice dreptul de a fi acolo pe baza apartenenţei Sale la Trupul lui Hristos. Cu atât mai puţin era o adunare liberă, unde fiecare avea dreptul să ia parte la vestire aşa cum i se părea corect şi cum tocmai îl îndemnau impulsurile sale interioare. Erau în Corint din aceştia, care se înscriau în această linie; dar apostolul trebuia să-i corecteze (capitolul 14). Nu era nici o strângere a unor aleşi care posedau cunoştinţe într-o măsură deosebită şi adunau în jurul lor dintre aceia care erau de acord cu sistemul lor de învăţătură. Şi acest pericol a prins contur, încât apostolul trebuia să-i dojenească destul de serios pe sfinţi din această pricină (capitolele 1 şi 3). Noi ştim că tocmai aceste din urmă erori s-au dezvoltat şi s-au răspândit destul de repede în mărturia creştină, astfel încât astăzi invadează aproape întreaga creştinătate. Este ca şi cu aluatul dospit, pe care l-a luat o femeie şi l-a amestecat cu trei măsuri de făină, până s-a dospit toată plămădeala (Matei 13:33 ). Primei greşeli îi stă la bază introducerea principiilor democraţiei în Biserică, iar cea de-a doua este sectantă în cel mai înalt grad. Ambele distrug în felul lor esenţa şi adevărul Adunării. Prima duce la lipsa de norme şi la dezordine, cealaltă la mândrie şi dezbinare. Aceste evoluţii arată foarte clar că drepturile Domnului sunt neglijate şi că autoritatea Domnului a fost înlocuită de cea a omului. Dar noi vrem să ne ţinem strâns de ceea ce era la început, vrem să ne ocupăm de ceea ce este potrivit gândurilor Sale! Adunarea este supusă lui Hristos, ne spune Efeseni 5:24 . Şi ce râuri de binecuvântare curg chiar şi astăzi – atunci când Lui I se dă autoritatea care I se cuvine, atât în strângerile sfinţilor cât şi în viaţa personală!

 

Întotdeauna ţelul Duhului Sfint este de a aduce în prim plan slava Persoanei lui Hristos şi stăpânirea Sa. În 1. Corinteni 12:3 , acest lucru este exprimat astfel:  „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Isus să fie anatema!« Şi nimeni nu poate să zică: »Isus este Domnul«, decât prin Duhul Sfânt”.

 

Aici avem un test sigur, un mijloc sigur de recunoaştere, un test sigur, nu dacă cineva este mântuit şi are viaţa veşnică, ci dacă duhul care vorbeşte în el este un duh al demonilor sau Duhul Sfânt. Dacă cineva subestimează Persoana Domnului sau drepturile Sale, atunci el aduce blestem asupra Numelui Său; şi noi putem fi siguri că acesta nu este glasul Duhului lui Dumnezeu. Diavolul poate spune lucruri frumoase, plăcute auzului, despre Hristos. Găsim acest lucru în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor (de exemplu Matei 8:28-34 ; Marcu 1:23-27 ; Faptele Apostolilor 16:16 etc.). Însă Diavolul niciodată nu spune: „Isus este Domnul!“ Niciodată el nu recunoaşte domnia lui Hristos. Tocmai acest lucru vrea să-l facă Duhul Sfânt: să-I dea lui Hristos locul care I se cuvine ca Domn – şi aceasta nu doar în viaţa personală, ci mai ales în strângerile sfinţilor. Să punem la inimă acest lucru, să măsurăm totul cu el, chiar şi propria noastră practică!

 

Când vă adunaţi

 

De trei ori se vorbeşte în Epistola către Corinteni de strângerile credincioşilor: voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos (capitolul 5:4). „Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc (capitolul 11:20). „Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc“ (capitolul 14:23).

 

Primul loc este în legătură cu înlăturarea răului, şi poate că nu este lipsit de importanţă faptul că aici nu se spune: „Când vă strângeţi“, ci „fiind adunaţi laolaltă“. Ei nu erau adunaţi special în acest scop, dar atunci când au fost adunaţi de puterea Domnului Isus Hristos (poate în scopul frângerii pâinii), ei trebuiau să acţioneze după indicaţiile apostolului. Dacă se are în vedere însă o strângere deosebită, atunci nu este una dintre cele trei strângeri normale ca adunare.

 

În mod deosebit doresc să atrag atenţia asupra expresiei „fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus Hristos“. Când suntem adunaţi pentru Numele Său, atunci suntem adunaţi prin puterea Domnului nostru Isus Hristos. El Însuşi este prezent, la fel şi puterea Sa pentru a indruma şi a binecuvânta. Poate exista ceva mai măreţ?

 

Al doilea se referă la strângerea pentru a mânca Cina Domnului, subiect pe care l-am abordat deja. Al treilea loc vorbeşte despre adunarea pentru zidirea sfinţilor. Locurile din capitolele 11 şi 14 au ca punct comun faptul că amintesc strângerea la un loc. Din nefericire, astăzi nu mai este posibil de a strânge toată adunarea unei localităţi, adică pe toţi credincioşii acelei localităţi într-un singur loc. Sfinţii sunt despărţiţi, unitatea nu mai este vizibilă. Aşa stând lucrurile, nici o grupare de credincioşi nu poate avea pretenţia de a fi adunarea din acel loc. Dar totuşi este posibilă adunarea în Numele şi în puterea Domnului Isus Hristos. Şi chiar dacă cei care fac acest lucru ar fi doar „doi sau trei“, strângerile lor au caracterul de adunare. Faptul că ultimele două locuri sună cam la fel, mai arată încă ceva: indiferent dacă este vorba de strângerea pentru frângerea pâinii sau de strângerea pentru zidire, ambele au caracter de adunare, ambele sunt importante şi nu se poate renunţa la ele; în mod evident ambele au avut loc cu aceeaşi frecvenţă, şi anume săptămânal. Ambele sunt strângeri normale sau regulamentare ale adunării, chiar dacă se deosebesc prin caracterul şi prin scopul lor. Într-una, adunarea Îl slujeşte pe Domnul, în cealaltă, Domnul slujeşte adunarea prin slujitorii Săi. Este vorba de două strângeri independente una de cealaltă, care, din această cauză, pe cât posibil ar trebui să aibă loc separat.

 

Nu rânduială exterioară, ci interioară

 

Am văzut că marele obiectiv al Adunării lui Dumnezeu este recunoaşterea lui Hristos ca Domn. Nu ne-a dat Domnul reguli pentru strângerea în vederea zidirii? Ba da. El nu a îngrădit prin paragrafe strângerea, în desfăşurarea ei. Astfel, El nu îi îngăduie lui Pavel să dea indicaţii pentru Adunarea Sa, în felul cum le-am dori noi uneori: „Pentru început să cântaţi o cântare duhovnicească. Apoi să se roage un frate. Apoi este loc pentru unul sau doi fraţi care să vorbească pentru zidirea adunării”. Nu, Domnul lasă libertate deplină pentru desfăşurarea întâlnirii. Poate că este bine a începe cu o cântare duhovnicească. Nu există aproape nimic mai potrivit care să ne „introducă“ în lucrurile măreţe care se află în faţa noastră, decât să cântăm împreună o cântare. În capitolul nostru vom găsi mai multe despre aceasta. Dar ora nu trebuie să înceapă aşa. De asemenea este neapărat potrivit de a cere binecuvântarea Domnului înainte de vestirea Cuvântului. Acest lucru l-am văzut deja. Dar Domnul nu ne lasă indicaţii în această privinţă. De asemenea se lasă deschisă problema cine are voie să participe la aceste slujiri. El nu stabileşte dacă trebuie activat un dar sau altul. El doreşte mai mult ca toţi cei adunaţi să privească la El, Domnul care Se află în mijlocul lor şi să aştepte de la El orice binecuvântare, indiferent pe cine va folosi ca unealtă pentru aceasta. Se poate ca în această după-amiază, Domnul să-i încredinţeze o veste unui frate care niciodată nu a spus nimic în public şi nu are un dar deosebit, un frate pe care poate nu-l va mai folosi niciodată după aceea.

 

Există această libertate a Duhului, care este voia Sa pentru noi. Ea este deosebit de preţioasă, dar tot atât de uşor de distrus. Dar pentru a asigura această libertate, El nu le impune alor Săi o rânduială exterioară. Prin aceasta, libertatea ar fi îngrădită. El mustră în mod serios abuzul de această libertate, dar El nu îndepărtează această libertate. Şi El ne dă principii morale de care să ne lăsăm conduşi. Dacă El reuşeşte să aducă în sufletele noastre o rânduială interioară, atunci strângerea va fi caracterizată şi în exterior printr-o ordine binefăcătoare, în acord cu deplina libertate a Duhului. Ea este atunci rezultatul respectării drepturilor Domnului Isus, care vrea să conducă totul prin Duhul Său. Capitolul al 14-lea cuprinde o serie de astfel de principii şi nu este lipsit de importanţă faptul că se încheie cu cuvintele versetului 40: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială”. Se pare că la corinteni nu se făceau toate în chip cuviincios şi cu rânduială. Am văzut deja acest lucru în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului în capitolele 10 şi 11. Şi în legătură cu strângerea pentru zidire, ei au abuzat de libertatea pe care le-a dat-o Domnul. Aproape că am putea mulţumi pentru faptul că acest abuz s-a făcut deja atât de devreme, căci prin aceasta avem până astăzi învăţăturile apostolului Pavel, prin care el a îndreptat purtarea greşită a credincioşilor de odinioară. În ce consta greşeala corintenilor în acest caz? Este necesar să ne preocupăm pe scurt de această întrebare pentru a înţelege cu atât mai bine ce are să ne spună Domnul şi nouă.

 

Înzestraţi, dar fireşti

 

Corintenii au fost îmbogăţiţi în toate privinţele în Hristos Isus, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă, aşa că nu duceau lipsă de nici un fel de dar (citeşte în capitolul 1:4-7). Cu toate acestea, erau fireşti: „În adevăr, când printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi voi carnali (oameni stăpâniţi de fire, nu de Duhul) şi nu umblaţi voi în felul omului?“ (capitolul 3:3).

 

Ei nu mai erau în firea lor păcătoasă – nici un adevărat creştin nu mai este, el este în Hristos – dar ei erau fireşti, acţionau în felul firii. Deci putem avea daruri duhovniceşti de la Dumnezeu şi să fim totuşi fireşti.

 

Simpla posedare a unui dar nu ne face încă un creştin duhovnicesc. Ar trebui să avem întotdeauna acest fapt înaintea ochilor, cu atât mai mult cu cât suntem înclinaţi spre a supraaprecia desfăşurarea unui dar.

 

Adunarea din Corint poseda într-adevăr orice fel de dar. Despre nici o altă adunare nu se spune acest lucru. Dar atitudinea ei firească a ieşit la iveală prin aceea că lor le plăcea mai ales folosirea acelor daruri spectaculoase, care atrăgeau atenţia oamenilor, ca de exemplu vorbirea în limbi. Ei se bucurau că prin aceasta îi impresionau pe alţii. Aproape că s-ar putea spune că ei se jucau cu darurile dumnezeieşti precum copiii cu jucăriile primite de curând. Ceea ce Dumnezeu, în hotărârea Sa a aşezat pe ultimul loc, corintenii, în aprecierea lor, au aşezat pe primul loc. În enumerarea darurilor din capitolul 12, apostolul spusese: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea …, al treilea …, apoi …, apoi” (versetele 28-30). Şi la sfârşit a amintit vorbirea în limbi şi interpretarea lor. Pe lângă aceasta, a amintit prezenţa limbilor sub forma unei întrebări: „Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?“ El însuşi dă răspuns la această întrebare, dar aceasta este fără îndoială: „Nu! Nu toţi vorbesc în limbi“. Acest fapt ar fi trebuit să dea de gândit corintenilor şi trebuie să dea de gândit astăzi tuturor copiilor lui Dumnezeu, care pun un accent atât de mare pe vorbirea în limbi.

 

Apostolul nu lasă nici în capitolul 12 şi nici în capitolul 14 vreo îndoială asupra faptului că aceste daruri nu ar fi de la Dumnezeu şi că El nu le-ar aprecia. Ceea ce mustră este însă întrebuinţarea lor greşită. Aceasta este linia de bază a întregului capitol 14.

 

Despre vorbirea în limbi în Corint

 

Întâi trebuie să ne ocupăm de natura şi de scopul acestui dar miraculos, pentru a putea înţelege mai bine temelia învăţăturilor din acest capitol.

 

Natura vorbirii în limbi

 

Cine vorbea într-o limbă nu vorbea oamenilor, ci lui Dumnezeu (capitolul 14:2, 28), adică nu vorbea către oameni, ci se adresa lui Dumnezeu. Acesta este un principiu dovedit istoric de relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor 2 . Iudeii din diferite ţări care se aflau la Ierusalim i-au auzit pe cei o sută douăzeci vorbind în toate dialectele în care ei, iudeii împrăştiaţi, au fost născuţi şi, miraţi şi înspăimântaţi, au exclamat: „îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (versetul 11).

 

Vorbind lucrurile minunate ale lui Dumnezeu – aceasta nu era o vestire a Evangheliei – era cu mult mai mult, o laudă a lui Dumnezeu. Dar că această laudă nu s-a făcut în limba sfântă, ebraică, ci în limbile neamurilor, era un lucru cu totul nou şi de neconceput pentru iudei.

 

Faptele Apostolilor ne vorbesc despre trei ocazii în care s-a vorbit în limbi: la Ierusalim (capitolul 2), la Cezareea (capitolul 10) şi la Efes (capitolul 19). Dar cu nici una din aceste ocazii, prin vorbirea în limbi nu s-a vestit Evanghelia, ba mai mult, nu găsim acest lucru în întregul Nou Testament. Şi aici Pavel spune, inspirat de acelaşi Duh Sfânt ca şi scriitorul Faptelor Apostolilor: „Pentru că cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor; ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine“ (1. Corinteni 14 :2 ).

 

Vorbirea în limbi este îndreptată către Dumnezeu, este rugăciune, multumire, laudă (capitolul 14:14-17). Aceasta este trăsătura principală a acestui dar.

 

În acest sens, apostolul nu are nimic împotriva vorbirii în limbi, în măsura în care unul care interpreta făcea înţelese cele spuse (capitolul 14:5, 13, 39). Dacă însă interpretul lipsea, atunci darul vorbirii în limbi nu trebuia să se folosească în adunare (capitolul 14:28).

 

El însuşi vorbea în limbi mai mult decât ei toţi, adică el îi spunea taine lui Dumnezeu, rugându-se Lui, lăudându-L şi mulţumindu-I; dar el nu făcea aceasta, în adunare. Acolo prefera să spună cinci cuvinte înţelese, decât zece mii de cuvinte în limbă (capitolul 14:19). Este un exemplu demn de urmat pentru toţi care astăzi sunt de părere că prin vorbiri tainice, de înţeles, îi pot zidi pe alţii!

 

Cine vorbea într-o limbă fără a avea un interpret se zidea pe sine însuşi; căci nimeni nu înţelegea ce spune (capitolul 14:4). Dar zidirea proprie în legătură cu Adunarea – şi despre aceasta este vorba în 1 Corinteni capitolele 12 până la 14 – nu este gândul, nu este ţelul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă daruri fiecăruia în parte ca prin acestea să se zidească numai pe sine. De aceea, în versetul 4 nu găsim doar o constatare, ci şi o anumită mustrare. Era în natura limbilor să fie numai atunci spre zidirea Adunării, când erau şi interpretate. „Limbile“ sunt redate şi în prima epistolă către Corinteni, limbi normale, omeneşti, pe care Duhul le dădea să le vorbească acelora care nu le-au învăţat niciodată (comparaţi şi cu Faptele Apostolilor 2:4, 11 ).

 

Presupunerea sau chiar susţinerea faptului că apostolul şi chiar şi alţii ar fi vorbit „limbi îngereşti“ (citeşte în capitolul 13:1) este absurdă. Toate propoziţiile din capitolul 13 care încep cu „chiar dacă …“ sunt de natură pur ipotetică şi înseamnă: „Presupunem cazul că aş face cutare şi cutare lucru“. Dar Pavel însuşi recunoaşte că nu ştie totul, ci că el cunoaşte „în parte“ (versetul 9). El nu şi-a dat toată averea pentru hrana săracilor, nu şi-a dat trupul să fie ars. Tot astfel şi versetul 1 este o simplă presupunere a unor lucruri imaginabile prin care vrea să dovedească cât de lipsit de valoare este totul, dacă ceea ce însuñeţeşte faptele nu este dragostea. El nu prezintă un fapt care la el a fost realitate. De aceea verbul este folosit la condiţional: „Chiar dacă aş vorbi“.

 

Scopul vorbirii în limbi

 

Despre scopul vorbirii în limbi, Pavel vorbeşte foarte vag. El este cuprins în 1. Corinteni 14:21-25 : „În lege este scris: »Voi vorbi poporului acestuia prin alte limbi şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta«, zice Domnul. Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi; prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred.  Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el e este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“. Învăţăm aici (versetul 22), că limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. La cine se referă apostolul când spune „cei necredincioşi“? Citatul din Isaia 28 din versetul anterior arată clar acest lucru: sunt evreii necredincioşi. Lor le va vorbi Dumnezeu în limbi necunoscute, a spus prorocul Isaia şi aceasta ca judecată – dar şi aşa, vor auzi şi nu vor înţelege, după cum aminteşte acelaşi proroc în alt loc (capitolul 6:9).

 

Atunci de ce credincioşii din Corint au fost atât de mândri de acest dar, care în sine a fost un semn al judecăţii pentru naţiunea necredincioasă a iudeilor? Era un semn al judecăţii, în măsura în care aceste limbi arătau că Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la acest popor ca întreg şi Se va îndrepta spre cei dintre neamuri. Exact acest lucru îl găsim în Faptele Apostolilor 2 . Dumnezeu le-a vorbit în alte limbi, în limbile ţărilor în care mulţi dintre ei au fost alungaţi prin căile cârmuirii lui Dumnezeu. Ei le-au auzit, dar nu le-au înţeles cu adevărat. Marea majoritate a acestui popor a rămas necredincioasă şi L-a lepădat în continuare pe Hristos. Pentru ei deci, limbile au fost un semn. Evenimentele din Ierusalim, Cezareea şi Efes dovedesc aceasta: la toate cele trei ocazii, semnul vorbirii în limbi era în legătură cu iudeii.

 

În versetele 23 şi 24, apostolul vorbeşte din nou de necredincioşi, dar el îi pune în legătură cu un alt grup, cei fără daruri. Aceasta duce la concluzia că acum el nu vorbeşte de grupul celor „necredincioşi“ ca atare, ca în versetul 22, ci de nişte necredincioşi care vorbesc greceşte („şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu“), care ar putea veni în mijlocul lor şi i-ar putea considera „nebuni“, dacă toţi ar vorbi în limbi. De ce „nebuni“? Pentru că, spre deosebire de iudeii necredincioşi din diaspora, nu ar înţelege limbile.

 

Faptul că apostolul vorbeşte în versetul 22 de iudeii necredincioşi, iar în versetele 23 şi 24 de grecii necredincioşi, este întărit şi prin aceea că în primul caz el pune articolul înainte de „necredincioşi“: „cei necredincioşi“, iar în al doilea caz îl omite. Dacă în primul caz a vrut să caracterizeze doar câţiva oameni ca necredincioşi, atunci ar trebui neapărat să lipsească articolul în limba greacă. Datorită faptului că îl foloseşte, înseamnă că se referă la un anumit grup de necredincioşi – tocmai iudeii.

 

Să menţionăm încă odată acest punct important; limbile nu au fost destinate spre a fi o mărturie pentru cei credincioşi, ci ele au fost un semn pentru poporul necredincios al evreilor. Că acest semn nu va fi pentru multă vreme este evident, dacă s-a înţeles sensul lui de bază.

 

Astfel apostolul a arătat deja în 1. Corinteni 13:8 , că acest dar se va sfârşi în final, de aceea noi astăzi nu trebuie să-l mai aşteptăm. El a fost împreună cu alte daruri – vindecările, facerea minunilor (citeşte în capitolul 12:9-10 şi 29-30) – dat de Domnul pentru confirmarea mărturiei apostolilor Săi când Noul Testament era încă nou şi nu existau încă toate părţile sale (Marcu 16:20 ; Faptele Apostolilor 14:3 ).

 

Zidirea Adunării

 

Dacă cei din Corint ar fi urmărit mai mult dragostea (capitolul 14:1), ar fi rămas feriţi de laţul în care au fost prinşi prin lăudăroşia lor. Adunarea este domeniul unde trebuie să se desfăşoare dragostea dumnezeiască. Fără ea, nimic nu este frumos, iar cu ea pot fi depăşite toate greutăţile. Dragostea dumnezeiască, care a fost arătată deplin în Domnul Isus, în fapt reglează totul. Apostolul a prezentat acest lucru în capitolul 13 foarte insistent. Dragostea dumnezeiască le-ar fi închis corintenilor gura pentru a nu mai vorbi în limbi, dacă nimeni nu îi înţelegea. Să fim atenţi cât de apăsat vorbeşte Duhul Sfânt în acest capitol de necesitatea ca Adunarea să fie zidită: „Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, încurajare şi mângâiere“ (1. Corinteni 14:3 ), „Dar cine proroceşte zideşte biserica” (versetul 4), „Dar cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi; afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire“ (versetul 5). „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii bisericii“ (versetul 12). „Negreşit, tu mulţumeşti foarte bine, dar celălalt nu rămâne zidit“ (versetul 17). „Toate să se facă spre zidire“ (versetul 26).

 

Dacă adunarea este zidită sufleteşte sau nu, acesta este faptul care decide pentru apostol – şi acestea sunt gândurile lui Dumnezeu! – care este darul mai mare. Cine vorbea în limbi, vorbea doar lui Dumnezeu. Oricât de minunat ar fi acest dar, orice desfăşurare de forţe ar reprezenta, indiferent de câtă binecuvântare se bucura cel care îl avea, dacă el nu îl folosea împreună cu un interpret, aşa încât cei credincioşi să înţeleagă cele auzite, atunci nu ducea la zidirea sufletească şi era mai mic decât darul prorociei. Ce lovitură dură pentru mândria acelora care se lăudau cu vorbirea în limbi! Şi nu numai că vorbirea în limbi era mai prejos, ci ea trebuia lăsată deoparte în adunare, dacă nu era de faţă un interpret (versetul 28). Cel în cauză putea să-şi vorbească sieşi şi lui Dumnezeu, dar în adunare trebuia să tacă. Acest lucru era valabil chiar şi atunci când cineva îndrepta o mulţumire către Dumnezeu şi pentru aceasta vorbea în limbi. Dacă celălalt nu-l înţelegea, acesta nu era zidit şi atunci o asemenea mulţumire trebuia lăsată deoparte. Cum putea într-o asemenea situaţie „să răspundă cel simplu »Amin« la mulţumirile pe care le aduci tu, când el nu ştie ce spui?“ (versetul 16).

 

Cuvinte înviorătoare şi pentru noi! Câtă lipsă de claritate există în acest domeniu! Eu unul, pe baza acestui cuvânt nu mi-aş lua libertatea ca într-o ţară străină, să mă rog în mod public, în limba mea naţională, dacă acolo nu m-ar înţelege nimeni. Aici învăţăm, pe plan secundar, alte două lucruri importante pentru viaţa practică de adunare:

 

1.) A spune Amin la o mulţumire este după voia lui Dumnezeu şi este o expresie auzibilă a aprobării adunării. Amin înseamnă cu adevărat, desigur, aşa este sau aşa să fie! Apostolul arată un obicei al primilor creştini: ei spuneau „Amin!“ nu numai cu inima, ci şi cu gura. Ei nu-şi spuneau doar în gând un „Amin“, ci îl rosteau. Dumnezeu Şi-a învăţat deja în Vechiul Testament poporul în acest sens: „Şi tot poporul“ (bărbaţi şi femei!) „să răspundă: Amin!“ (Deuteronom 27:15 ). În Neemia 5:13 , citim frumoasele cuvinte: „Toată adunarea a zis: Amin!“ Este deci un obicei potrivit Scripturii, la care din nefericire s-a renunţat în multe locuri.

 

2.) Mijloacele dominante pentru zidirea sufletească a adunării, lăsând deoparte revelaţia referitoare la vremea noastră, sunt prorocia (versetele 3, 4 şi 6), descoperirea, cunoştinţa (versetul 19). Voi mai vorbi despre fiecare dintre acestea. Dar ne-am gândit vreodată că şi o rugăciune, o cântare, o mulţumire slujesc la zidirea sufletească (versetele 15-17)? Cât de îmbucurătoare este această varietate: pentru toate acestea este loc şi timp în strângerile credincioşilor! Avem aici de altfel una dintre foarte rarele referiri la faptul că în adunările sfinţilor se cântă. Dacă ceva trebuie să fie pentru zidire, atunci în primul rând trâmbiţa trebuie să dea un ton inteligibil, trebuie să se ştie „ce se cântă cu fluierul sau cu harpa“ (versetele 7-12), pe scurt, trebuie să se înţeleagă ce se vorbeşte. Tot restul este „vorbă în vânt“ (versetul 9).

 

Nu este nicidecum gândul lui Dumnezeu ca în strângerile noastre mintea să ne fie „deconectată“. A presupune acest lucru ar fi cu totul lipsit de sens şi nespiritual. Apostolul insistă ca şi la rugăciune, la slăvire şi la mulţumire, alături de Duhul (adică noua, dumnezeiasca natură din noi; Ioan 3:6 ; Romani 8:6, 10 ) să participe şi mintea. Zgomote goale, pe care mintea nu le poate deosebi sau recepţiona, sunt fără valoare pentru zidirea  sufletească. Astfel de rugăciuni şi laude rostite în limbi nu sunt de nici un folos pentru cel care nu le înţelege. Cel care vorbeşte să folosească mintea în aceeaşi măsură ca şi cel care ascultă. De aceea ne-a dat-o Dumnezeu, ea este poarta de intrare pentru tot ce vine de la Dumnezeu.

 

Apostolul a vorbit în limbi mai multe decât ei toţi şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta, dar el a făcut-o pentru sine, atunci când era singur cu Dumnezeu. În biserică însă, el dorea să vorbească mai bine cinci cuvinte înţelese: „ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă“ (citeşte în versetele 18-19). Dacă ceva nu contribuie la zidire, atunci nu trebuie să se facă auzit în adunare. La aceasta nu are importanţă dacă darul este de la Dumnezeu (darul vorbirii în limbi era): dacă prin aceasta adunarea nu este zidită, acest dar nu trebuie să fie întrebuinţat. Posedarea unui dar dat de Dumnezeu nu îndreptăţeşte utilizarea acestuia în orice timp şi în orice loc. Uneori ne vine greu să acceptăm acest lucru, dar aceasta este învăţătura întregului capitol de faţă. Dacă suntem în „adunare“, atunci nu suntem oriunde, şi acest fapt este hotărâtor.

 

Dar, înainte de a merge mai departe, aş vrea să mai adaug câteva observaţii practice la cele spuse până acum! Dacă un frate se roagă în adunare, atunci el este gura celor adunaţi în rugăciune către Dumnezeu. Atunci, ceea ce exprimă trebuie să reflecte preocuparea comună a celor adunaţi. Probleme de natură pur personală nu-şi au locul acolo. Tot astfel stau lucrurile pentru mulţumire şi laudă. Cât de mult trebuie să se păzească fraţii ca să nu depăşească adevăratele sentimente şi măsura adunării. De asemenea, cel în cauză trebuie să vorbească destul de tare şi de clar ca să poată fi înţeles de toţi. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte încet şi repede, astfel încât aproape nimeni nu-l poate urmări, atunci este mai bine să lase altora această slujbă.

 

De asemenea există, mai ales astăzi, pericolul de a impresiona prin cunoştinţe. Dacă vorbirea sau rugăciunea sunt pline de cuvinte străine sau de expresii artistice, astfel încât fraţii simpli să nu mai poată înţelege sensul, atunci această slujire nu corespunde gândurilor Domnului. El vrea ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Acest lucru este valabil şi pentru rugăciune şi pentru mulţumire. Totul se petrece în adunare şi pentru adunare. Cel care vorbeşte este fie gura celor adunaţi pentru Dumnezeu (rugăciune, mulţumire, laudă), fie gura lui Dumnezeu către cei adunaţi (prorocie, învăţătură). Acest lucru ar trebui să nu-l uite niciodată cei care deschid gura într-o adunare. Nu este acesta un gând profund mişcător, că Dumnezeu are zidirea sufletească a Adunării drept gând călăuzitor, astfel încât toate celelalte trebuie să se supună acestuia? Atât de mult doreşte El acest lucru!

 

Ştiu că aceasta contrazice părerea multora din creştinătate, chiar şi a acelora care sunt născuţi din nou, dar sunt gândurile lui Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea învăţăturile acestui capitol din prima epistolă către Corinteni sunt atât de importante pentru zilele noastre.

 

Să ne ocupăm acum de mijlocul dominant pe care-l activează şi-l foloseşte Duhul Sfânt pentru zidirea Adunării – prorocia.

 

Ce înseamnă prorocirea?

 

Apostolul opune adesea prorocia vorbirii în limbi, (versetele 2-6; 21-25; 27-29). Prorocirea este slujba propriu-zisă a profeţilor. Nu a prezice ceva viitor este prorocie în primul rând, ci a pune sufletul în lumina lui Dumnezeu prin Cuvântul lui Dumnezeu, în aşa fel încât omul să fie judecat, iar tainele inimii lui să fie descoperite (versetele 24-25). Aceasta se înţelege aici prin prorocie. Prorocia se poate extinde chiar şi asupra unui necredincios, după cum arată versetele amintite, chiar dacă, în principiu, ea nu a fost dată necredincioşilor, ci celor care cred. După ce Domnul Isus i-a descoperit femeii samaritence întreaga ei istorie („Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat“), ea i-a răspuns cu o anumită admiraţie: „Doamne, văd că eşti proroc“ (Ioan 4:18-19 ). Aceasta era într-adevăr o lucrare de prorocie! Cât de importantă este această lucrare tocmai în zilele noastre! Să ne rugăm ca ea să fie în mai mare măsură printre noi! Apostolul a dorit ca toţi să prorocească (versetele 1 şi 5). Aceasta trebuiau ei să urmărească, nu o desfăşurare exterioară de forţă. A proroci include mai mult decât a predica sau a învăţa. Învăţătura şi cunoştinţa duc de asemenea la zidirea Adunării (versetele 6 şi 19), dar prorocia este o slujbă într-o formă supremă. Prorocul vorbeşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cine are acest dar trebuie să stea aproape de Dumnezeu şi să fie într-o părtăşie practică cu voia Sa, spre a fi capabil să împărtăşească altora voia şi gândurile lui Dumnezeu, într-un mod potrivit.

 

Eu sunt de părere că prorocia propriu-zisă se face în general fără ca cel care vorbeşte să fie conştient de aceasta. Desigur, el slujeşte conştient cu Cuvântul, dar de faptul că, făcând aceasta, proroceşte, aproape că nu este conştient. Abia mai târziu află, uneori, dacă se întâmplă aşa, că într-o ocazie sau alta, prin ceea ce a spus, a venit în întâmpinarea nevoilor existente. Acest lucru îl poate face numai Duhul Sfânt. Încă o dată spun: cât de necesar ne este de a fi puşi în lumina lui Dumnezeu pentru a fi feriţi de gânduri sau de căi greşite! Cât de multă nevoie avem de slujba prorociei! De altfel şi surorile pot proroci, după cum ne arată clar capitolul 11:5, şi exemplul fiicelor lui Filip (Faptele Apostolilor 21:9 ). În cazul lor, desigur, nu adunarea (biserica) era locul în care se exercită darul lor, ci domeniul casnic. În orice caz însă, sora să-şi acopere capul, pentru a arăta prin aceasta că stă sub autoritatea (stăpânirea) bărbatului (capitolul 11:5-10).

 

Dacă apostolul vorbeşte în versetul 3, în legătură cu prorocia, despre zidire, sfătuire şi mângâiere, atunci aceasta nu este de fapt o definire a ceea ce este prorocia, ci cu mult mai mult arată care este rezultatul prorociei adevărate. Cine proroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere. Şi sfătuirea este în adevăratul sens zidire. Uneori uităm acest lucru. Dumnezeu ne sfătuieşte doar pentru că El ne-a adus în anumite relaţii. Tot ceea ce mă apropie mai mult de înţelegerea adevărului şi a Persoanei Domnului este zidire.

 

Prorocia apare în Noul Testament într-un sens triplu. Sensul cel mai general şi cuprinzător l-am văzut deja: a aduce sufletele credincioşilor, prin slujirea Cuvântului în lumina lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la inima şi la conştiinţa lor şi a corespunde astfel nevoilor lor interioare. Aceasta era de fapt şi slujba profeţilor Vechiului Testament, care, prin cuvintele „Aşa vorbeşte Domnul“ căutau să trezească conştiinţa poporului. Dacă poporul însă nu era atent la Cuvântul şi la avertizările lui Dumnezeu prin profeţii Săi, atunci aceştia erau obligaţi să vestească judecata şi să prezinte alte evoluţii viitoare.

 

Aceasta ne conduce la al doilea sens al prorociei în Noul Testament. În unele locuri se referă şi aici la prezicerea de lucruri viitoare. Un exemplu în acest sens îl avem în Faptele Apostolilor 11 , când prorocul Agab a prevestit, prin Duhul, o foamete care urma să vină peste tot pământul (versetele 27-30). Acest al doilea sens se potriveşte în mod special cărţii Apocalipsa, unde respectarea cuvintelor prorociei este legată de binecuvântări deosebite (Apocalipsa 1:3 ; 22:7 ).

 

Un al treilea sens îl avem în 1. Corinteni 14:29-30 , despre care voi mai vorbi. Acolo este vorba de vestirea unor adevăruri creştine încă necunoscute, prin bărbaţi insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este forma cea mai înaltă a prorociei, pe care însă astăzi nu o mai cunoaştem, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1:25 ). Şi prorocii din capitolul 12:28 au fost unelte ale insuflării Duhului Sfânt, prin care au fost scrise părţi ale Noului Testament. Încheind această parte, m-aş referi la legătura dintre descoperire şi prorocie pe de o parte şi dintre cunoştinţă şi învăţătură, pe de altă parte (versetul 6). Acestea nu înseamnă exact acelaşi lucru, dar se află într-o relaţie strânsă. Apostolul nu a vrut să vină la corinteni fără să le fie „de folos“, iar să le fie de folos putea numai dacă cuvântul lui le aducea fie descoperire, fie cunoştinţă, fie prorocie sau învăţătură.

 

Descoperirea ca atare este primirea adevărului dumnezeiesc de la Dumnezeu Însuşi (1. Corinteni 2:10-12 ). A spune cuvinte care să aducă descoperire înseamnă, în schimb, a spune ceea ce primiseră apostolii şi prorocii prin descoperire. Un exemplu în acest sens găsim în capitolul 11:23 („Căci am primit de la Domnul“), după cum de fapt slujba apostolului Pavel s-a caracterizat prin descoperire (compară capitolul 15:3). Domnul i-a spus deja la întoarcerea sa: „căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie“ (Faptele Apostolilor 26:16 ).

 

Prorocia este în legătură cu descoperirea. Ce înseamnă prorocia am văzut deja. A proroci are sens mult mai cuprinzător decât a spune cuvinte care să aducă descoperire, tocmai pentru a cuprinde mai mult decât comunicarea de noi adevăruri primite (al treilea sens al prorociei).

 

Pe de altă parte, datorită descoperirilor Domnului, apostolul avea şi cunoştinţe profunde, care de asemenea caracterizau slujba sa. El a spus efesenilor: „Citindu-le, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos …“ (Efeseni 3:1-5 ).

 

Învăţătura poate fi privită ca o expresie universală, care, în sensul ei cel mai larg, cuprinde elementele amintite anterior. Are însă şi un sens special, propriu: nu atât de a comunica adevăruri până atunci necunoscute, ci de a repeta adevăruri deja cunoscute. Lui Pavel nu i-a fost greu să le scrie filipenilor „mereu aceleaşi lucruri“ (Filipeni 3:1 ); şi Petru s-a îngrijit să le aducă aminte credincioşilor care au primit tăierea împrejur „de lucrurile acestea“, măcar că le ştiau (2. Petru 1:12 ).

 

Poate că o mică reprezentare grafică ajută la redarea legăturilor:

 

Comunicări din partea lui Dumnezeu → descoperire → cunoştinţă

 

                                                                ↓                           ↓

 

Daruri date oamenilor                    →        prorocie          învăţătură

 

                                                                ↓                           ↓

 

Rezultat pentru oameni                                →              zidirea Adunării

 

Descoperirea şi cunoaşterea sunt lucruri pe care omul le primeşte de la Dumnezeu (respectiv le-a primit), cunoaşterea fiind rezultatul descoperirii. Dar în comunicarea către oameni, descoperirea se manifestă prin prorocie, iar cunoştinţa prin învăţătură. Cât de demnă de adorare este dragostea lui Dumnezeu, care a găsit această cale, pentru ca ceea ce este în inima Sa să vină până la noi, oamenii!

 

Dumnezeu cu adevărat în mijlocul vostru

 

Privim încă o dată versetele din 1. Corinteni 14:22-25 , pe care le-am cercetat deja din alt punct de vedere: „Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred. Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sint descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.“

 

Chiar dacă aici apostolul, pentru a scoate la lumină nebunia corintenilor, presupune un caz care desigur nu a existat niciodată sub această formă, totuşi prin cuvintele sale se aduce în faţa ochilor o părticică din viaţa de adunare, o părticică din practica strângerii, care merită tot interesul. Unele lucruri merită  atenţia noastră deosebită.

 

1.) În mod evident, a fost o obişnuinţă a celor credincioşi de a avea într-un loc strângeri regulate pentru zidire reciprocă, un obicei pe care Duhul lui Dumnezeu îl recunoaşte şi îl recomandă.

 

2.) Nu era o adunare „închisă“, la care nu ar fi avut acces cei necredincioşi sau cei fără daruri. Dimpotrivă, ei puteau „să intre“. „Fără daruri“ (cuvântul grecesc este idiotes) îi desemnează pe cei care nu erau instruiţi în lucrurile lui Dumnezeu, fără a fi neapărat necredincioşi, căci ei sunt deosebiţi de necredincioşi.

 

3.) Se observă faptul că lipseşte orice indicaţie cu privire la o ordine stabilită pentru slujire sau pentru slujitori. Duhul lui Dumnezeu Şi-a aşezat reşedinţa în Adunare şi aceasta favoriza o libertate deosebită. Era posibil – oricât de ipotetic este cazul ca toţi să vorbească în limbi sau ca toţi să prorocească. Apostolul nu îngrădeşte sub nici o formă această libertate. El arată doar care ar fi rezultatul în cazul în care toţi ar vorbi în limbi: cei fără daruri şi cei necredincioşi ar spune că sunt nebuni. Desigur, aceasta nu putea fi intenţia lui Dumnezeu. De aceea ei trebuiau să fie mai ales preocupaţi să prorocească.

 

4.) Dumnezeu este considerat prezent în mijlocul lor şi cu adevărat Dumnezeu a fost printre ei. Acest fapt ar fi devenit evident tocmai prin aceea că toţi ar fi prorocit. Căci dacă atunci ar fi intrat un necredincios sau unul fără daruri, el ar fi fost încredinţat de toţi şi s-ar fi închinat lui Dumnezeu, mărturisind că, în adevăr, Dumnezeu era în mijlocul lor sau în ei. Aceasta ar fi fost rezultatul binecuvântat al folosirii libertăţii Duhului într-un mod corespunzător! Când ne întâlnim ca adunare, atunci Dumnezeu este şi astăzi în mijlocul nostru. De am fi conştienţi în mai mare măsură astăzi de prezenţa Sa! Încă un cuvânt referitor la expresia: „Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc “ (versetul 23)! Ea este în strânsă legătură cu expresia din capitolul 11:18: „Atunci când vă strângeţi ca adunare “. Ambele formulări desemnează acelaşi lucru, dar de fiecare dată din alt punct de vedere, şi este bine să înţelegem acest lucru. Cea de a doua expresie, vă strângeţi ca adunare, se referă la caracter, prima în schimb la faptul însuşi, la realitatea strângerii. Dar în ambele cazuri este vorba de strângerea cu caracter de adunare.

 

Rânduială înainte de putere

 

Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu cred că la adunare pot să urmeze necontrolat impulsurile lor interioare. Ei se simt – cum susţin ei înşişi – mânaţi de Duhul lui Dumnezeu şi acest fapt este pentru ei semnul suficient pentru a se exprima în felul pe care-l doresc. Toate celelalte păreri le resping ca neduhovniceşti şi ca îngrădire a libertăţii lor personale. Ei sunt „insuflaţi“,ei „se simt mânaţi din interior“ şi aceasta le ajunge. Ajunge într-adevăr?

 

Corintenii gândeau odinioară la fel, doar că faţă de noi exista diferenţa care astăzi nu poate fi trecută cu vederea, şi anume că ei într-adevăr nu duceau lipsă de nici un fel de daruri. Unele lucruri care în zilele noastre se prezintă ca „daruri“ nu sunt altceva decât imitaţie. Această suspiciune este întărită cu atât mai mult, cu cât exercitarea acestor „daruri“ este adesea cu totul împotriva Scripturii. Mă gândesc mai ales la vorbirea în limbi, aşa cum este ea practicată în multe cercuri ale creştinătăţii. Dacă exercitarea acestui „dar“ contravine total instrucţiunilor Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie atunci să ne îndoim că el este adevărat? Desigur că la corinteni puteau fi văzute unele slăbiciuni şi greşeli. Dar să ne gândim la două lucruri: era vorba la ei de o adunare încă foarte tânără şi ei încă nu primiseră învăţături dumnezeieşti despre aceste lucruri. În afară de aceasta, cea de a doua epistolă adresată lor arată clar că prima epistolă i-a adus la întristare după voia lui Dumnezeu şi la pocăinţă (2. Corinteni 7:6-11 ). Noi însă avem în mână Cuvântul lui Dumnezeu desăvârşit şi totuşi de multe ori nu acţionăm în conformitate cu el! Acest fapt ne face atât de responsabili.

 

Da, corintenii foloseau greşit darurile lor, dar apostolul poate recunoaşte darurile din mijlocul lor ca daruri ale lui Dumnezeu. El recunoaşte şi slobozenia, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (2. Corinteni 3:17 ). Dar el se vede obligat de a păzi această libertate de abuzuri. În altă privinţă, a trebuit să le scrie mai târziu galatenilor: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci, în dragoste, slujiţi-vă unii altora“ (Galateni 5:13 ).

 

Este totdeauna pericolul de a folosi libertatea ca pricină de trăire pentru firea păcătoasă. Dar această libertate a duhului există, altfel nu s-ar putea face abuz de ea.

 

Corintenii au abuzat de puterea Duhului şi aceasta nu a fost rânduiala lui Dumnezeu. Astfel apostolul ajunge să vorbească în continuare de rânduiala lui Dumnezeu în strângerile laolaltă şi arată că neorânduiala niciodată nu-şi are izvorul în Dumnezeu. Rânduiala este înainte de putere, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm acum.

 

„Atunci ce este de făcut, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire. Dacă vreunul vorbeşte într-o limbă, să fie doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să interpreteze. Dacă nu este cine să interpreteze, să tacă în biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi. Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (versetele 26-33).

 

Versetul 26 arată atât bogăţia de daruri a corintenilor, cât şi strădania lor de a le exercita. Acest fapt era bun în sine, dar în mod evident, aceasta se făcea într-o anumită neorânduială şi în independenţă de Duhul lui Dumnezeu. Probabil că nu doar vorbeau foarte mulţi la o strângere, ci şi mai mulţi deodată. Fiecare se înghesuia să fie auzit. Şi acest lucru nu era bun, pentru că nu era spre zidirea sufletească a adunării. Prin purtarea lor, ei nu dovedeau doar o lipsă de înţelepciune, ci şi de dragoste. Ei uitaseră cine era în mijlocul lor; că numai El singur avea dreptul să hotărască cum aveau să se desfăşoare lucrurile. Ei pierduseră din vedere prezenţa Duhului Sfânt, despre care Domnul Isus a spus: „El Mă va slăvi“ (Ioan 16:14 ). Ei însă nu căutau slava Sa, ci pe a lor. Aşa va fi întotdeauna, dacă nu se are în vedere faptul că „în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“. Dacă nu se recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu, atunci tocmai darurile Sale devin o piedică pentru binecuvântarea copiilor Săi, pentru că atunci ele sunt folosite fără înţelepciune. Astfel apostolul se vede nevoit să completeze lipsa lor de har prin aceea că ia măsuri restrictive pentru exercitarea acelor daruri al căror izvor îl recunoaşte cu bucurie ca fiind Dumnezeu. Aceste măsuri sunt şi pentru noi astăzi de o valoare extraordinară, chiar dacă anumite daruri, ca limbile şi prorociile, nu mai sunt prezente. Principiile lui Dumnezeu, pe care El a îngăduit să fie scrise pentru îndrumarea noastră, rămân însă aceleaşi pentru toate timpurile. Nu este intenţia apostolului de a reduce la tăcere un oarecare dar al lui Dumnezeu. Aceasta ar însemna a stinge Duhul, ceea ce ar fi un păcat (citeşte în 1. Tesaloniceni 5:19 ). Nu, el ridică o barieră împotriva utilizării prin firea păcătoasă a darurilor date de Dumnezeu. El interzice orice iniţiativă necontrolată în descoperirile duhovniceşti. Fiecare dar adevărat al Duhului este supus aceluia care îl posedă şi care este răspunzător de folosirea lui.

 

El începe cu limbile, pentru că ele erau cele mai evidente şi mai pline de capcane în cazul abuzului. Poate că tocmai cei care aveau acest dar pretindeau a fi liberi de toate regulile în exercitarea lui. Dar faptul că un dar era într-adevăr de la Dumnezeu nu exclude nicidecum supunerea la reguli a acestui dar. Şi   supunerea la reguli constă în aceasta: în tot ce se referă la slujirea lui Dumnezeu în adunare, înţelegerea duhovnicească şi, cu aceasta, zidirea sufletească a celor adunaţi are prioritatea absolută.

 

Dacă, de exemplu, nu era de faţă nici un interpret, atunci vorbirea în limbi în biserică trebuia lăsată la o parte. Am văzut deja că cel în cauză putea să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu, dar în biserică trebuia să tacă. În biserică nu trebuia să se audă nici o vorbire care nu se putea înţelege. Căci ceea ce se vorbea acolo trebuia să fie auzit şi înţeles nu numai de Dumnezeu, ci şi de oameni.

 

De asemenea nu trebuiau să vorbească în limbi mai mult de doi sau trei, o restricţie care se referea şi la cel mai înalt dar, cel al prorocilor. Chiar şi ceva foarte bun poate deveni nefolositor şi dispreţuit printr-o exagerare iraţională. Dacă la o strângere ar vorbi mai mulţi de doi sau trei, atunci ascultătorii simpli nu ar mai putea primi şi înţelege cele spuse, mai ales dacă ar vorbi mai mulţi deodată. Ei puteau să prorocească toţi, dar unul după altul, spune apostolul, şi dacă erau mai mulţi de doi sau trei, atunci era un lucru rău. Atunci ei trebuiau să aştepte altă vreme şi alt prilej, deoarece „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor.“ Acestui fel de vorbire: „Mă simt mânat, nici nu pot altfel“, apostolul nu-i acordă nici o valabilitate. Duhul prorocului nu stăpâneşte asupra prorocului, ci prorocul asupra duhului său. Dacă deja omul firesc trebuie să-şi stăpânească duhul (Proverbe 25:28 ), cu cât mai necesar este pentru un om duhovnicesc, căruia Dumnezeu i-a încredinţat un dar duhovnicesc, de a exercita acest dar sub controlul de sine poruncit! Apostolul preîntâmpină toate pretextele false pentru desfrâul spiritual. Nu, un impuls interior nu este suficient pentru a justifica vorbirea unui proroc! Părerea lui trebuia să corespundă impresiilor sale. Căci mintea, deşi nu este niciodată împotriva adevăratelor sentimente, în lucrurile lui Dumnezeu se situează deasupra acestora. Toate celelalte sunt nesănătoase, sunt neorânduială. Dar versetul 31: „Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi“, mai ascunde în sine o învăţătură deosebită. Când apostolul a enumerat, în capitolul 12, diferite forme ale prorociei, a întrebat în versetul 29: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? …“ „Nu“ a fost răspunsul. Aceasta se referea la profeţi ca instrumente ale inspiraţiei (al treilea sens al prorocirii) şi prin urmare, se limita doar la câţiva. În capitolul 14, versetele 1 şi 5 însă îi îndeamnă pe corinteni să urmărească darul cel mai înalt, prorocirea (primul sens). Acesta este un indiciu clar asupra faptului că cei care îl urmăreau îl şi obţineau. Şi acum, recunoaşte posibilitatea ca ei să prorocească toţi. De aici lărgirea limbajului apostolului: toţi ar putea să prorocească, ca toţi să fie sfătuiţi şi toţi să fie mângâiaţi. Cuvântul toţi, repetat aici cu insistenţă, are în toate cele trei cazuri aceeaşi putere. A spune că toţi prorocii ar putea proroci ar fi de prisos. Ce minunată libertate în adunare este recunoscută aici! Dacă Dumnezeu le dădea capacitatea pentru aceasta, atunci toţi puteau să prorocească. Cât de mult cinstea acest fapt pe Acela care era în mijlocul lor!

 

Dar în adunare toţi primesc şi învăţătură. Şi prorocul are dreptul să asculte şi să înveţe. Prin slujirea sa, el îi încurajează pe alţii, dar şi el însuşi are nevoie să fie încurajat. Zidirea, învăţăm aici, este un lucru reciproc. Înfăptuim noi aceasta în strângerile noastre? Îi acordăm noi unui proroc privilegiul de a putea să asculte şi el o dată?

 

Fraţi iubiţi în Domnul, care citiţi aceste rânduri, în legătură cu acest punct vrem să ne punem întrebările: Urmărim noi toţi să prorocim? Căutăm să ne oferim darurile pentru zidirea adunării? Sau suntem de ani de zile participanţi pasivi? Ne-a trecut vreodată prin minte că poate Domnul ar vrea să ne folosească şi pe noi în adunare, pentru a spune un cuvânt pentru zidirea ei? Nu ne bazăm noi prea mult pe darurile care sunt în mijlocul nostru? Ce facem cu cuvântul „puteţi să prorociţi toţi“? Despre aspectele prorocirii am vorbit deja. Dar o urmărim? Ah, de ne-am folosi mai mult de minunata libertate în care ne-a adus Duhul spre zidirea alor Săi şi spre slăvirea Aceluia, care este în mijlocul nostru! „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece“ (versetul 29). Două sau cel mult trei vorbiri erau suficiente pentru zidirea adunării. Rugăciuni, cântări de laudă şi mulţumiri nu sunt amintite aici, dar din ceea ce se spune în versetele 14 până la 16 reiese că acestea nu numai au început şi au încheiat strângerea, ci şi că au umplut intervalul dintre prorocii. Dar slujirea prorocilor trebuia să fie judecată. De către cine? Întâi, bineînţeles, de fraţii lor cu acelaşi dar, dar apoi şi de întreaga adunare. Încercarea repetată de  a limita judecarea slujirii la alţi proroci nu este numai nejustificată şi la bunul plac, ci în mod clar stă şi în contradicţie cu învăţătura Scripturii. Toţi copiii lui Dumnezeu au „ungerea din partea Celui sfânt“ (Duhul Sfânt de la Hristos) şi ştiu orice lucru (1. Ioan 2:20 ). Ei nu înţeleg totul, dar, prin Duhul au capacitatea de a judeca totul, dacă vine de la Dumnezeu şi dacă ceea ce este adus nou înaintea lor corespunde cu ceea ce au învăţat deja. Aşa făceau şi cei din Bereea (Faptele Apostolilor 17:11 ).

 

„Dar“, va întreba poate cineva, „de ce afirmaţiile duhovniceşti trebuie judecate de alţii, din moment ce Duhul care dă aceste adevăruri este Însuşi »Adevărul«“? Răspunsul este: oamenii înzestraţi cu daruri rămân tot oameni şi curăţia vorbirii lor este asigurată doar în măsura în care au învăţat, în puterea Duhului, să se conducă singuri. Smerenia este un paznic important în exercitarea darurilor. Dumnezeu, care priveşte la cel smerit şi îi dă har (2. Corinteni 7:6 ; 1. Petru 5:5 ), îl va păzi de greşeli pe cel care nu se înalţă. Lui I se cuvin mulţumiri pentru aceasta! „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (versetul 33). Nici chiar puterea dată de Dumnezeu nu înlătură rânduiala. Unde lucrează Duhul Sfânt, acolo rezultatul nu este neorânduiala, ci pacea. Unde lucrează demonii, acolo se distruge nu numai pacea interioară, ci şi rânduiala morală, şi de cele mai multe ori şi rânduiala pur exterioară. Aceasta este o trăsătură sigură pentru judecată. Dumnezeu locuieşte în Adunare şi în fiecare credincios în parte. Acest adevăr măreţ şi binecuvântat stă la baza oricărei instrucţiuni pentru purtarea în strângerile laolaltă. Ceea ce ar trebui să-i caracterizeze pe toţi cei adunaţi nu este cunoştinţa în legătură cu prezenţa darurilor în mijlocul lor, ci cunoştinţa adâncă şi fericită a prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Şi acolo unde se simte cu adevărat prezenţa şi nemărginirea Sa, acolo atât pacea cât şi rânduiala sunt elementul dominant. Tot ce este adevărat, ce vine de la El se va exercita într-un mod liber şi fericit, însă voinţei proprii a omului nu i se va îngădui să acţioneze, deoarece ea nu naşte decât neorânduială şi încurcătură. Harul ne-a adus în legătură cu Dumnezeul păcii. Şi acolo inimile celor prezenţi sunt umplute cu pacea Sa şi prin aceasta sunt aduse la linişte, acolo şi purtarea lor exterioară va reflecta starea lor interioară: totul se va face în chip cuviincios şi în rânduială.

 

Femeile să nu vorbească

 

Cât de mult s-au poticnit de versetele 34 şi 35, oameni, mai ales în timpul nostru, care consideră „egalitatea femeii“ ca cea mai înaltă binecuvântare pentru omenire! Cât de serios este pericolul că acest duh al lumii pătrunde şi în mijlocul copiilor lui Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu însă este atât de neclintit şi urmarea sa este atât de plină de binecuvântări: „Femeile să tacă în biserici (adunări), căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să intrebe pe soţii lor acasă; căci este ruşinos pentru femeie să vorbească în biserică” (versetele 34-35).

 

Acest lucru nu-i place deloc omului, mai ales celui religios. El are pregătite o mulţime de argumente pentru a goli de sens aceste cuvinte ale lui Dumnezeu şi pentru a le înlătura efectul. Dar când omul începe să argumenteze, atunci aceasta este dovada cea mai sigură pentru faptul că el nu vrea să asculte. Şi în afară de aceasta, argumentele sale se topesc ca zăpada în faţa arşiţei soarelui Cuvântului lui Dumnezeu. Să ascultăm unele dintre aceste argumente:

 

1.) Această indicaţie a apostolului se referă numai la vremea de atunci şi la femeile corintenilor, care erau deosebit de vorbăreţe. Ele nu trebuiau să umble cu vorba şi să defăimeze. La aceasta se referă cuvântul grecesc pentru a vorbi.

 

2.) Este vorba doar de soţii, căci se spune, femeile voastre (traducerea germană „Elberfelder Bibel“).

 

3.) În lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, femeia are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul, căci este scris: „Nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus“ (Galateni 3:28 ).

 

Că primul argument nu stă în picioare am văzut deja prin faptul că această epistolă se adresează tuturor celor care-L recunosc pe Hristos, nu numai „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint“ (capitolul 1:2). Şi în ce priveşte cuvântul grecesc lalea, el înseamnă a vorbi şi nu a şuşoti sau a defăima. Din cele 241 de cazuri în care apare acest cuvânt în Noul Testament, el nu înseamnă în nici un loc a defăima. Iar în capitolul nostru apare în versetul 29: „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei“.

 

Referitor la al doilea argument, este absurd a presupune că femeile măritate nu aveau voie să vorbească, iar cele nemăritate aveau voie. Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu despre poziţia femeii sunt totdeauna de natură principială şi se referă la toate femeile, fie că sunt măritate sau nu. De asemenea este interesant că în manuscrisele cele mai bune şi demne de încredere scrie doar: „Femeile să … ”.

 

Cel de-al treilea argument are, la prima vedere, mai multă greutate. Apostolul a prezentat la începutul capitolului 11 rânduiala lui Dumnezeu în creaţie: Dumnezeu – Hristos – bărbat – femeie. De altfel această ordine a creaţiei nu este o ordine valorică, femeia este tot atât de valoroasă ca şi bărbatul, ba are chiar trăsături mai fine decât el – ci o ordine a puterii.

 

Potrivit acesteia, femeia vine după bărbat, după cum bărbatul vine după Hristos. Starea ei se caracterizează prin supunere faţă de bărbat, după cum spune şi legea (de exemplu Numeri 30:3 şi următoarele). Poziţia femeii, ca fiind supusă bărbatului, nu a fost nici modificată, nici desfiinţată în creştinism. Ba dimpotrivă, ea trebuie să fie văzută tocmai în Adunare. Desigur, „în Hristos Isus“ toţi suntem una, nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască. În ceea ce priveşte poziţia ei în Hristos, femeia are exact aceleaşi privilegii ca şi bărbatul. Ea este, de exemplu, un adorator tot atât de adevărat ca şi bărbatul. Dar „în biserică“, există aceste diferenţe şi ele trebuie arătate înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor, atât timp cât Biserica este aici pe pământ. „În biserică“ – o expresie deseori folosită în capitolul nostru pentru strângerea creştinească – femeia nu este ca bărbatul, sora nu este un frate. Să fim deci atenţi că „în Hristos Isus“, „nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască“, dar „în biserică“, „femeile să tacă“. Versetul 34, „femeile să tacă în biserici“, urmează nemijlocit versetului 33. Acolo am găsit ceea ce ar trebui să caracterizeze adunările sfinţilor: Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii. Acolo unde Dumnezeu este cinstit cu adevărat, acolo şi bunacuviinţă firească va putea fi văzută. Dacă în noi nu se împotriveşte totul la gândul unei slujbe publice a femeii, atunci acest fapt arată cât de mult loc am acordat deja duhului vremii. Pe vremea când s-a scris această epistolă, şi lumea greacă ar fi considerat inadmisibil, ca o femeie să fi luat cuvântul într-o adunare publică. Nu este deosebit de înjositor faptul că tocmai creştinătatea a răsturnat complet această rânduială iniţială dată de Dumnezeu şi urmată chiar de păgâni?

 

În capitolul anterior, apostolul a stabilit clar libertatea femeii atât în ce priveşte rugăciunea, cât şi prorocia (capitolul 11, versetul 5 şi următoarele). Dar în biserici să nu i se audă glasul, excepţie făcând acea cântare generală de laudă, care de obicei la asemenea strângeri se înalţă către Dumnezeu (Romani 15:6 ). Slujirea femeii se face în domeniul interior, casnic (Tit 2:4-5 ) şi supunerea îi caracterizează locul (Efeseni 5:22-24, 33 ).

 

Acest lucru îl învaţă atât Vechiul cât şi Noul Testament deopotrivă, şi adevărata credinţă a înfăptuit aceasta în orice vreme. Sara asculta de Avraam şi l-a numit  „domn“ (1. Petru 3:6 ). Când Maria prorocea, atunci aceasta se întâmpla înaintea femeilor lui Israel (citeşte în Exod 15:20-21 ). Dacă Debora a fost pusă judecatoare în Israel, atunci acesta era un semn de judecată pentru necinstea naţiunii, care şi-a pierdut adevărata poziţie prin necredincioşie (Judecători 4 ). Dacă, mai târziu, glasul prorociţei Hulda se auzea în zilele decăderii lui Iuda, atunci aceasta se întâmpla din „cel de-al doilea cartier“, „oraşul de jos“ al Ierusalimului ( 22:14-15 ; Ţefania 1:10). Astfel Scriptura arată pretutindeni că ieşirea în faţă a femeii nu este în concordanţă cu legea iniţială a creaţiei şi nici cu bunacuviinţă şi blândeţea care, în ochii lui Dumnezeu, împodobesc femeia. Că o femeie nu trebuie să înveţe şi să stăpânească peste bărbat, fie în adunare sau altundeva, este accentuat în alt loc şi motivat prin aceea că, atunci când femeia a preluat la început o dată conducerea, ea a dus la păcat (1. Timotei 2:12-14 ).

 

Ce serioasă deviere de la Cuvântul şi de la rânduiala lui Dumnezeu a însemnat deci în istoria Bisericii pe pământ că i s-a permis „femeii Izabela“, care se numea „prorociţă“ să înveţe şi să amăgească pe robii lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:20 )! Nu este deosebit de semnificativ faptul că cele mai stricăcioase învăţături  greşite din creştinism, ca „Ştiinţa creştină, Teosofia şi Spiritismul“, au fost iniţiate şi conduse de femei? Nu ne dă în mod serios de gândit că darul modern al limbilor în cercuri carismatice este exercitat în majoritate de către femei? Apostolul vorbeşte, într-o epistolă referitoare la timpurile de pe urmă, despre „femeile uşuratice, îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului“ (2. Timotei 3:6-7 ).

 

Femeia sfântă, temătoare de Dumnezeu, va acţiona conform cu ceea ce Dumnezeu a stabilit prin apostolul Său pentru femeile credincioase: ea va tăcea în biserici. Şi dacă are întrebări şi vrea să înveţe, atunci îl va întreba acasă pe propriul ei bărbat; „căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică“. Şi cea nemăritată? Ea poate căuta ajutorul femeilor cu experienţă, care sunt mai bătrâne în credinţă decât ele (Tit 2:3-5 ).

 

A nu se certa, ci a asculta

 

Deja când a vorbit despre poziţia femeii ca fiind supusă bărbatului şi a arătat cât este de ruşinos pentru o femeie să se roage cu capul descoperit, sau să-şi tundă părul sau să-şi radă capul, apostolul a spus, în încheierea acestor învăţături: „Dacă cineva vrea să se certe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici  bisericile lui Dumnezeu“ (capitolul 11:16). Au existat şi mai există şi acum dintre aceia care întotdeauna, când poate fi exprimată o îndoială, preferă să dezbată acel cuvânt, decât să meargă pe calea păcii şi a ascultării. Acesta însă nu era obiceiul apostolilor şi al Adunării lui Dumnezeu. Nu se obişnuieşte, spune apostolul, de a pune la îndoială judecata unor învăţături inspirate de Dumnezeu şi a discuta asupra lor.

 

După ce, la sfârşitul capitolului 14, şi-a încheiat greaua misiune de a corecta atitudinea practică a corintenilor, el pune două întrebări mustrătoare: „De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului“ (versetele 36-37).

 

Evident, el vrea să preîntâmpine falsa pretenţie a unora dintre ei (şi a multora din ziua de azi) pentru capacitatea duhovnicească de a judeca, care i-ar putea conduce până acolo să nu recunoască autoritatea apostolului şi să înlăture ceea ce el învăţase. Poate că ei se cred foarte înţelepţi şi poate că li s-ar potrivi cuvintele ironice ale lui Iov către prietenii săi: „În adevăr, numai voi sunteţi oameni şi odată cu voi va muri şi înţelepciunea!“ (Iov 12:2 ). Adevărul a fost descoperit de ei, Cuvântul lui Dumnezeu a pornit de la ei? N-au înţeles încă adevărul lui Dumnezeu, că Biserica însăşi nu dă învăţătură, ci ea primeşte învăţătură de la slujitorii Domnului? Realitatea era că primiseră Cuvântul lui Dumnezeu, după cum observase el deja mai înainte: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?“ Nu, Cuvântul lui Dumnezeu venise la ei prin har, nu i pornise de la ei.

 

Şi în afară de aceasta, erau ei singurii care au primit acest har, astfel încât puteau să îndrăznească să opună propria lor gândire voinţei descoperite a lui Dumnezeu şi judecăţii fraţilor lor în credinţă, care se supuneau Cuvântului? Cuvântul lui Dumnezeu venise la ei toţi, nu pentru a fi discutat, ci pentru a fi respectat. Să punem şi noi la inimă acest lucru! Cât de mult se discută astăzi Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru a se sustrage tăişului lui, numai pentru a nu face ceea ce El a spus! A fi cu adevărat „duhovnicesc“ se recunoaşte şi se măsoară prin aceea că ce a spus apostolul aici şi în alte locuri este recunoscut şi respectat ca poruncă a Domnului. Ştim că odată apostolul a vorbit şi el în mod nechibzuit cu buzele sale (Faptele Apostolilor 23:3 ), ca odinioară Moise (Psalm 106:33). Dar ceea ce scria aici era în mod absolut adevărul în care sălăşluieşte autoritatea dumnezeiască. Era porunca Domnului. O respectăm? O respectăm din dragoste pentru Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Prin aceasta se va cunoaşte şi astăzi dacă suntem cu adevărat duhovniceşti, dacă Îl iubim cu adevărat: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte“ (Ioan 14:21 ). „Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” (versetul 38).

 

Aceasta este o propoziţie serioasă! Dacă cineva refuză să primească învăţăturile date de apostol, atunci el nu numai că nu înţelege, ci va şi rămâne în această neînţelegere. Este o anumită judecată: „Să nu înţeleagă!“ Dar un asemenea om să nu se mai apuce să-i înveţe pe alţii. Ce bine că oile Domnului Isus cunosc glasul Său! Ele nu au nevoie de învăţăturile acelora care nu se supun Cuvântului Său. Cine îşi îndreaptă urechea către glasul bunului Păstor va fi păzit de glasul străinilor şi, prin acesta, de o suferinţă de nespus (Ioan 10:1-5 ).

 

Observaţii finale

 

Am avut în atenţie în acest capitol o serie de adevăruri şi de învăţături, care poate că pentru unii dintre cititori sunt noi. Într-adevăr, în „bisericile“ mari ale creştinătăţii nu se cunoaşte o asemenea strângere pentru zidirea sufletească a Adunării; şi este de înţeles dacă unul sau altul dintre cititorii credincioşi au la început o atitudine distantă faţă de cele prezentate în acest capitol. Prea multe contrazic practica obişnuită de pretutindeni! Poate că totuşi cineva se întreabă şi zice: „Eu pot să înţeleg totul foarte bine. Atunci era aşa. Dar este aplicabil intr-adevăr şi la zilele noastre? Nu aţi spus dumneavoastră însuşi că astăzi nu mai există nici vorbirea în limbi şi nici prorocia?“ Este adevărat că astăzi nu mai avem anumite „arătări ale Duhului“ într-o formă sau alta, că nu mai avem nevoie de ele, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1:25 ) şi nu are nevoie de adeveriri sau completări. Dar vorbirea în limbi nu este conţinutul propriu-zis al capitolului 14. Ea este doar prilejul ca Duhul Sfânt să vorbească despre ceea ce este esenţial, anume că ceea ce corintenii au pierdut din vedere era prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfânt. Căci dacă s-ar fi gândit că Dumnezeu era într-adevăr în mijlocul lor, s-ar fi purtat altfel. Ei ar fi vegheat ca rânduiala lui Dumnezeu să rămână în picioare şi ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Dar tocmai acestea sunt principiile care ar trebui să ne conducă şi pe noi astăzi în strângerile noastre laolaltă. Deci, în acest important capitol nu este vorba de a privi nişte lucruri pierdute – ele au şi fost prezentate doar în măsura necesară înţelegerii legăturilor – ci este vorba de prezentarea principiilor durabile ale lui Dumnezeu, care îi leagă pe toţi cei care recunosc Numele Domnului Isus. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!

 

Prezenţa Sa în Adunare, prin Duhul Sfânt, rămâne. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său rămâne. Încă o dată, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Acum este în întregime o întrebare a credinţei personale de a prelua şi de a îndeplini aceste lucruri. Şi aceasta mă face să scriu fericit aceste rânduri: şi lucrurile dumnezeieşti trebuie cunoscute înainte de a te putea bucura de ele şi de a le transpune în fapt. Există şi mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu care au părăsit sistemele omeneşti aflate pe teren creştin, pentru a se apropia de adevăr. Dar nu este de mirare că adesea şi aceştia nu mai cunosc acest mod de strângere?

 

Se cunosc conferinţe şi ore biblice pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Se cunosc adunări speciale pentru vestirea Evangheliei de către evanghelişti sau pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu de către învăţători. Se cunosc întâlniri frăţeşti pentru discutarea diferitelor aspecte ale lucrării Domnului. Dar toate acestea nu sunt strângeri pentru Numele Domnului. Ele sunt bune şi deosebit de utile, dar nu au nivelul înalt al unei strângeri ca Adunare.

 

De ce s-a renunţat în întreaga lume, chiar şi între fraţi, la această strângere pentru zidire? Din cauza pericolului abuzului de libertate? Probabil. Într-adevăr, pericolul de a folosi în mod greşit o libertate dată de Dumnezeu este mare şi mereu s-au întâmplat lucruri care i-au înjosit pe cei adunaţi. Dar să ne gândim că deşi înclinaţia firească a corintenilor a lipsit în mare măsură aceste strângeri de utilitatea şi de rânduiala lor, gândul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţarea lor completă. În schimb, apostolul îi învaţă ce s-ar fi potrivit pentru ei când erau adunaţi astfel. Duhul Sfânt numeşte aceasta în versetul 40 „în chip cuviincios şi cu rânduială“. Şi noi ar trebui să medităm cu grijă şi prin rugăciune la aceste porunci ale Domnului. Dumnezeu nu spune: „Cu voi nu se poate face aceasta. Pentru o strângere atât de măreaţă, cu libertatea ei duhovnicească, voi sunteţi prea fireşti. Să lăsăm asta deoparte!“ Dimpotrivă, din partea Sa, El menţine tot ce ne-a făgăduit pentru o asemenea strângere. Cât de mult corespunde aceasta harului Său de nepătruns cu noi! Şi apoi El îi dă celui credincios în mână măsura dumnezeiască şi spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“. Cât de simplu, cât de modest, cât de frumos este totul! Strângerea pentru zidire este o binecuvântare aleasă a lui Dumnezeu pentru ai Săi, atât timp cât sunt pe pământ. În cer nu mai au nevoie de ea. Dar faptul că astăzi o mai putem avea, pentru aceasta fie slăvit; sfântul Său Nume în Hristos Isus, Domnul nostru!

 

https://comori.org/adunarea-biserica/strangerea-laolalta-pentru-zidire

 

//////////////////////////////

Pilde, Minuni și Profeții din Sfânta Scriptură

 

 

LUMINA LUMII

PAIUL ȘI BÂRNA

POARTA STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ

PROROCI MINCINOȘI

CINE VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

O CASĂ PE O STÂNCĂ

STOFĂ NOUĂ, HAINĂ VECHE

VIN NOU, BURDUFURI VECHI

SEMĂNĂTORUL ȘI SĂMÂNȚA

Cei care aud cuvântul — locuri stâncoase

“Cei care aud cuvântul — pământ bun

GRÂUL ȘI NEGHINA

GRĂUNTELE DE MUȘTAR

ALUATUL

COMOARA ASCUNSĂ

PILDA MĂRGĂRITARULUI

NĂVODUL

UMBLAREA PE MARE

GHEENA — FOCUL ȘI VIERMII

OAIA RĂTĂCITĂ

DOUĂ FELURI DE DATORNICI

CEASUL AL UNSPREZECELEA

BLESTEMAREA SMOCHINULUI

PILDA CELOR DOI FII TRIMIȘI SĂ LUCREZE ÎN VIE

VIA ȘI VITICULTORII RĂI

Viticultorii inițiali

“A făcut struguri sălbatici”

“Iată, sânge vărsat — iată, strigăte de apăsare”

Noii viticultori

Piatra unghiulară principală

HAINA DE NUNTĂ

Mesajul n-a fost luat în serios

Inspectarea oaspeților

SMOCHINUL ÎNFRUNZEȘTE

ROBUL RĂU

ZECE FECIOARE

TALANȚII

Credincioșia răsplătită dublu

Talantul ascuns în pământ

OILE ȘI CAPRELE

MIRELE

CUM POATE SATAN SĂ SCOATĂ AFARĂ PE SATAN?

SĂMÂNȚA ÎN PĂMÂNT

JERTFA SĂRATĂ CU SARE

TRECEREA CĂMILEI PRIN URECHEA ACULUI

CEI DINTÂI … ȘI CEI DIN URMĂ

MUTAREA MUNTELUI ÎN MARE

POATE UN ORB SĂ CĂLĂUZEASCĂ PE UN ALT ORB?

DIN PLINĂTATEA INIMII VORBEȘTE GURA

DOI DATORNICI IERTAȚI

BUNUL SAMARITEAN

Iubirea împlinește legea

OMUL CEL TARE

Legarea lui Satan

BOGATUL NEBUN

STĂPÂNUL SE ÎNTOARCE DE LA NUNTĂ

Stăpânul își va servi robii

ADMINISTRATORUL CREDINCIOS ȘI ÎNȚELEPT

“Nu ca fiind stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu” (K. J.*)

SMOCHINUL NERODITOR

POARTA STRÂMTĂ

LOCUL DE FRUNTE LA OSPĂȚ

CINA CEA MARE

TURNUL PROPUS PENTRU A FI CONSTRUIT

OAIA PIERDUTĂ

DRAHMA PIERDUTĂ

FIUL RISIPITOR

ADMINISTRATORUL NEDREPT

Aplicarea pildei

BOGATUL ȘI LAZĂR

STĂPÂNUL ȘI ROBUL

JUDECĂTORUL NEDREPT

Va găsi El credință?

FARISEUL ȘI VAMEȘUL

MINELE

„Puneți-le în negoț până mă voi întoarce”

“Fii credincios până la moarte”

“Acei vrăjmași ai mei”

“Tăiați-i înaintea mea”

NUNTA DIN CANA

Isus a fost sociabil în societate

DĂRÂMAREA ȘI RIDICAREA TEMPLULUI

ISUS ȘI NICODIM

APA VIEȚII

VINDECAREA FIULUI UNUI SLUJBAȘ ÎMPĂRĂTESC

Manifestarea credinței lui Cuza

Un alt fel de credință

VINDECAREA BOLNAVULUI DE TREIZECI ȘI OPT DE ANI

“De acum să nu mai păcătuiești”

ÎNMULȚIREA PÂINILOR ȘI PEȘTILOR

Folosirea mijloacelor

“După ce s-au săturat”

Bogăția și economia combinate

PÂINEA DIN CER

VINDECAREA ORBULUI DIN NAȘTERE

PĂSTORUL CEL BUN

Alte oi din alte turme

“Din pricina aceasta Tatăl Mă iubește: pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau”

MOARTEA ȘI ÎNVIEREA LUI LAZĂR

“Lazăr, prietenul nostru doarme”

“Nu fi necredincios, ci credincios”

“Dați piatra la o parte!”

“Recunoașțe-L în toate căile tale”

“Toți cei din morminte … vor ieși din ele”

MULTE LOCUINȚE

VIȚA

Via pământului

Via adevărată

Scopul curățării

Mlădițele veștejite sunt arse

Roadele celor ce sunt membri în Viță

Bucuria Mea rămâne, bucuria voastră va fi deplină

MÂNGÂITORUL … VA DOVEDI LUMEA VINOVATĂ

PILDE ȘI PROFEȚII DIN VECHIUL TESTAMENT

MIELUȘEAUA SĂRACULUI

BEȚIVUL

Imaginea bețivului

VIA NEROITOARE

Rodul potrivit

Aplicarea la Israelul spiritual

PLUGARUL

PĂSTORII LUI ISRAEL

Păstorul adunându-și turma

Cea de-a doua turmă și staulul ei

Turma este de asemenea criticată

VALEA OASELOR USCATE

RÂUL DIN TEMPLU

O ilustrație înviorătoare

Prefață

 

 

“Într-o pildă lucrul care este exprimat în cuvinte, nu este niciodată lucrul despre care vrea să se spună.” R 2604:1

 

“O pildă nu este niciodată o declarație exactă, ci numai o ilustrație a unui adevăr prin ceva ce în multe privințe se aseamănă cu el.” A 138

 

 

 

LUMINA LUMII

MATEI 5:14-16: “Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub baniță, ci în sfeșnic; și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

 

“În Scripturi lumina este folosită ca simbol al puterii luminătoare a Spiritului sfânt. Spiritul lui Dumnezeu este simbolizat nu numai prin uleiul cu care erau unși preoții și care reprezintă puterea interioară a Spiritului, ci și prin lumina sfeșnicului de aur care stătea în Sfânta. După ce am fost favorizați cu o cunoștință a Adevărului și ne-am consacrat, Domnul ne-a acceptat consacrarea și ne-a dat Spirit sfânt, care a devenit puterea luminătoare a inimii noastre. Tot timpul Veacului Evanghelic Biserica a fost lumina lumii. Domnul nostru a dat de înțeles că este adevărat acest lucru când le-a spus ucenicilor într-o împrejurare: “Voi sunteți lumina lumii”. Matei 5:14.” R 5129:9

 

“Când fiecare ajunge să cunoască pentru sine după ce a primit Spirit sfânt, acesta este autorizat să învețe pe alții ceea ce a învățat pentru sine. Astfel toți putem fi învățați de Dumnezeu și folosiți pentru a învăța pe alții, pe măsură ce învățăm lecțiile și le aplicăm inimilor noastre.” R 5130:4

 

“… Fiecare creștin individual trebuie să lase lumina sa să strălucească înaintea oamenilor, iar  biserica în ansamblu este ca o cetate pe un munte, care nu poate fi ascunsă. Așa cum o lampă n-ar fi folositoare dacă am acoperi-o cu o baniță, ci lumina ei s-ar stinge, tot așa este și cu biserica, în mod individual și colectiv. Dacă lumina nu va străluci, aceasta se va stinge repede. Toți care sunt în casa credinței și fac parte din ea, trebuie să fie în stare să vadă strălucirea luminii spiritului în fiecare membru al bisericii adevărate, “biserica, care este corpul Său”. Individual și colectiv, biserica trebuie să lase să strălucească lumina sa înaintea oamenilor, pentru ca mulți să poată vedea faptele lor bune, asemănarea lor în caracter cu Domnul, și să preamărească pe Tatăl ceresc”. R 4558:8

 

 

 

PAIUL ȘI BÂRNA

MATEI 7:3-5: “De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău și nu zărești bârna care este în ochiul tău? Sau, cum zici fratelui tău: “Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, și iată, tu ai o bârnă în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.

 

“… Domnul nostru sugerează că aceia care tot timpul găsesc vină la “frați” care, asemenea lor caută să umble pe calea îngustă — care nu pot vedea niciodată eforturile nobile ale “fraților” de a-L copia pe Domnul, ci tot timpul se agață de ei, sunt tocmai cei care au cele mai mari greșeli în ei înșiși — lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului nostru, de mustrare a acestei clase, pare să sugereze o urmă de sarcasm, pentru că practic El spune: De ce te uiți la semenul tău care este deranjat de un firicel de praf din ochiul său, în timp ce tu ai o bârnă întreagă în ochiul tău? Toți “frații” sunt mai mult sau mai puțin deranjați de greutăți de un fel sau altul, de slăbiciuni ale cărnii — fiindcă toți au comoara noii naturi în vase de pământ imperfecte — deteriorate prin păcatul originar. “Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Totuși frații, a căror inimi sunt pline de iubire, chiar dacă au praf în ochiul credinței lor, sau în discernământul intelectual sau spiritual, și poate au și atele la mâini, care le afectează toate faptele vieții și fac lucrarea lor imperfectă, și chiar dacă mulți dintre ei au atele la picioare, așa încât mersul lor în nici un caz nu este perfect, așa cum ar dori ei — totuși dacă au spiritul credinței, al iubirii și al simpatiei, Spiritul lui Cristos, ei sunt ai Lui și cu mult mai plăcuți Lui decât ar putea fi alții care sunt lipsiți de spiritul iubirii și simpatiei, și care, prin urmare, în această pildă sunt reprezentați cu totul pervertiți în judecata lor față de alții, fiindcă au atât de puțin din spiritul Domnului și atât de mult din spiritul adversarului — “acuzatorul fraților noștri”.

 

Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de greșeli, acuzatoare de frați, Domnul îi numește fățarnici. De ce? Fiindcă în găsirea de greșeli la alții, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înșiși nu sunt atinși de aceeași boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia că sunt sfinți, și deoarece în inima lor știu că nu este adevărat și că au multe eșecuri, multe imperfecțiuni — de aceea cursul lor este fățarnic, fals, înșelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenția lor că găsirea de greșeli este determinată de iubire față de cel care greșește și ură față de păcat, este înșelătoare și fățarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna și a se război cu propriile lor păcate și slăbiciuni — scoțându-și bârnele lor de îngâmfare și fățărnicie. Experiențele astfel câștigate îi fac foarte sensibili, îndurători și iubitori în ajutorul pe care-l dau altora.

 

Toți “frații” trebuie să privească atent această imagine înfățișată de Domnul, și să observe bine dacă au sau nu vreuna din aceste dispoziții rele în inimă — găsire de greșeli, sâcâială, critică aspră și învinuire — diferite grade ale aceleiași greșeli. Dacă află vreo urmă a unei astfel de “bârne” a lipsei de iubire și îngâmfare în ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic și s-o stârpească de tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare pentru “frați”, și să fie pregătiți ca medici și chirurgi de succes pentru marea lucrare a Veacului Milenar — pentru deschiderea blândă și compătimitoare a ochilor orbi ai omenirii și pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.” R 2589:6-8

 

 

 

POARTA STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ

MATEI 7:13, 14: “Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află.”

 

“Calea cea lată spre pierzare … este numită astfel pentru că este cea mai ușoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (și specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu șase mii de ani în urmă și după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârsitul lui — nimicirea. Pe măsură ce anii și secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită și rasa a mers tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă și alunecoasă datorită păcatului. …

 

De șase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puțini, comparativ, au încercat să-și schimbe mersul și să-și refacă pașii. De fapt, să-și refacă toți pașii și să ajungă la perfecțiunea originară a fost imposibil, deși efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil și nu fără rezultate binefăcătoare. De șase mii de ani păcatul și moartea au domnit necruțător peste omenire și au împins-o pe această cale lată spre nimicire. …

 

Deși prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenție veștii bune, pentru că sunt degradați de păcat și orbiți de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoștință făgăduința vieții, restabilirea la existența umană prin Cristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioșii consacrați pot trece dincolo de natura umană și pot fi schimbați la o natură mai înaltă — cea spirituală. Această cale nouă “pe care El ne-a deschis-o” nouă — preoțimii împărătești (Evrei 10:20) — a fost numită de Domnul nostru “Calea cea îngustă care duce la viață”.

 

Învățătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulți preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. “Ce strâmtă îdificilăș este poarta și ce îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt care o află!”

 

… Viața este un termen larg și cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl folosește cu referire la cea mai înaltă formă de viață, aparținând naturii divine — nemurirea — premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm.

 

… Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este “firea dumnezeiască” — viața inerentă, viața în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea …

 

Din 1 Timotei 6:14-16 aflăm că natura nemuritoare sau divină a fost la început numai posesiunea divinității. Citim: “… până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei îVeacul Milenarș de fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărățesc și Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Toate celelalte ființe: îngeri, oameni, animale, păsări, pești etc., nu sunt decât vase, conținând fiecare măsura lui de viață și toate diferind în caracter, capacitate și calitate, după organismul pe care Creatorul a binevoit să-l dea fiecăruia.

 

Mai mult, aflăm că Iehova, singurul care a posedat inițial nemurirea, a înălțat mult pe fiul Său, Domnul nostru Isus, la aceeași natură divină, nemuritoare; deci acum El este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evrei 1:3). Astfel citim: “După cum Tatăl are VIAȚA ÎN SINE îdefiniția lui Dumnezeu a “nemuririi” — viața în sine — nu trasă din alte surse, nu dependentă de împrejurări, ci viața independentă, inerentăș, tot așa a dat și Fiului să aibă VIAȚA ÎN SINE” (Ioan 5:26). Deci, de la învierea Domnului Isus, două ființe sunt nemuritoare; și, uimitoare îndurare! aceeași ofertă i se face Miresei Mielului, aleasă fiind în timpul Veacului Evanghelic. Totuși, nu toți din numărul mare care sunt nominal din Biserică vor primi acest mare premiu, ci numai acea “turmă mică” de învingători care aleargă așa ca să-l obțină, care urmează îndeaproape în urmele Învățătorului, care, ca și El, merg pe calea îngustă de sacrificiu, chiar până la moarte. Aceștia, când se nasc din morți la înviere, au natură și formă divină. Această nemurire, natura divină independentă, existența prin sine, este viața la care duce calea îngustă. …

 

Nu numai că această chemare de sus la schimbare de natură este limitată exclusiv la Veacul Evanghelic, dar este și singura ofertă a acestui veac. …

 

Deși conduce la viață, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morții, deoarece premiul ei se câstigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morții spre viață. Fiind socotiți liberi de vina adamică și de pedeapsa cu moartea, consacrații își predau voluntar sau își sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum “Omul Hristos Isus” Și-a dat sau Și-a sacrificat viața pentru lume, tot așa aceștia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient și era nevoie și de altele, dar, deși sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească și să sufere cu El pentru a deveni mireasa și moștenitori împreună cu El. Așadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte și moare cu Adam, această “turma mică”, prin procesul socotirii credinței și prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Cristos. Ei se sacrifică și mor cu El ca ființe umane, pentru a deveni părtași cu El la natura și la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă suferim împreună cu El, vom fi și glorificați împreună cu El. Romani 8:17 și 2 Timotei 2:11, 12. …

 

… Acesta este un gând de cea mai mare importanță pentru toți consacrații, deoarece, dacă am făcut legământ cu Dumnezeu să sacrificăm natura umană și dacă acel sacrificiu a fost acceptat de El, este zadarnic a încerca să-l luăm înapoi. Umanul este socotit de Dumnezeu ca mort acum și trebuie în realitate să moară, pentru ca niciodată să nu mai fie restabilit. Atunci, tot ceea ce se poate câstiga prin întoarcerea pentru a trăi dupa carne este puțină plăcere omenească în dauna naturii noi, spirituale. A 205:3-213:2

 

 

 

PROROCI MINCINOȘI

MATEI 7:15-20: “Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.”

 

“… Prevenirea … pare să implice ideea de înșelare — de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile — intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele.

 

Astfel pare să fie o clasă care, fără nici un motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat o astfel de clasă de-a lungul întregului Veac (Evanghelic; nota traducătorului) … .” R 5388:13, 14

 

“În timp ce Scripturile interzic poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentințe etc., celor care pretind a fi onești, sinceri, reverențioși, numai pentru că ei se deosebesc de ceea ce noi ne-am aștepta; Dumnezeu le cunoaște inimile și fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învățătorului său sau să cadă în cele din urmă.

 

Dar deși nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară. Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecție cu privire la adunarea strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct.  Poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o viță de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie, să sfâșie, să vatăme, la cea mai mică provocare, și se susține numai pe sine, neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alții. Noi trebuie să facem deosebire între aceste caractere și poporul lui Dumnezeu: “După roadele lor îi veți cunoaște”. R 5029:7, 8.

 

Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el și-a dat inima Domnului în deplinătatea consacrării și că a primit influențele sfințitoare ale Spiritului sfânt, și totuși îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în inechitate, nedreptate, egoism și un curs al vieții păgubitor semenilor lui. Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viața sa zilnică, deoarece “din plinătatea inimii vorbește gura”.” R 5029:10

 

“… Domnul nostru spune: “După roadele lor îi veți cunoaște”. El ilustrează aceasta sugerând că nu se pot aștepta struguri de la spini, nici smochine de la mărăcini, deși se spune că există un spin în Palestina pe care crește un fruct ce seamănă cumva cu strugurii și un fel de mărăcine ce are măciulie ce seamănă cu smochinele. Cu toate acestea, nimeni nu a fost în pericol de a fi indus în eroare de acestea, și nici vreunul din poporul Domnului să nu se îndoiască în privința caracterului și a roadelor vieții celor care sunt urmașii lui Cristos.

 

Gândul este că poporul adevărat al Domnului este de așa fel, că roada vieților lor este hrănitoare și împrospătătoare pentru toți care au tovărășie cu ei. Pe de altă parte, sunt persoane, care asemenea spinilor, întotdeauna împrăștie semințe, care vor cauza tulburare — doctrine false, presupuneri rele și erori; și sunt unii care asemenea mărăcinilor, în loc să aducă fructe împrospătătoare se întind continuu, ca să împiedice, să irite, să deranjeze, să necăjească, să distrugă, să-i strice pe cei cu care vin în legătură. Sugestia clară este că poporul Domnului ar trebui să aibă dificultate mică în a distinge între învățătorii falși care i-ar înșela și păstorii subordonați care cu bucurie își pun viețile în serviciul turmei. O clasă în continuu face necaz, care compromite, distruge. Cealaltă clasă ajută, construiește, consolidează, este făcătoare de pace.

 

… Domnul nostru dă o altă ilustrație mai puternică — punând în contrast, un pom sănătos cu unul bolnav sau rău, un creștin sănătos prin contrast cu unul fals și înșelat. El declară că un pom sănătos aduce roade bune, iar pomul rău sau bolnav roade nedorite, roade rele. Așa cum avem această mărturie în natură — merele sănătoase provin din merii buni, care sunt sănătoși. Cele deformate, cu viermi, care nu ne plac provin din pomi care sunt bolnavi, subnutriți, neîngrijiți, necurățați, atacați de viermi, etc.

 

În această ilustrație Domnul nostru pare să se refere la faptul că cei care sunt ucenicii Săi sănătoși și destul de potriviți la început pot deveni răi, pot să-și piardă puterea spirituală și rodnicia — grija lor. Lipsa hranei în sol va duce la boala pomului, la distrugerea lui. La fel creștinul care ar trebui să crească în cunoștință, este amenințat cu a scădea în spiritualitate, dacă nu are hrană spirituală bună. Așa cum pomul fără curățare ar dezvolta lăstari care l-ar strica și în cele din urmă ar distruge rodnicia, așa creștinul are nevoie de disciplină, curățare, ca să poată dezvolta caracterul și roadele Spiritului. Tatăl nostru ceresc este un mare gospodar și ne-a promis o grijă potrivită, cu toate că nu este exact cu noi, așa cum este cu pomii; din cauza înzestrării noastre mai înalte, a calității particulare de asemănare cu Dumnezeu, El se ocupă de noi diferit.

 

Într-o măsură considerabilă este datoria noastră să hotărâm ce hrană vom avea. Domnul ne oferă pământul bun al Adevărului, ploaia împrospătătoare a îndurării și hrana promisiunilor scumpe, dar este pentru fiecare din poporul Său, să le folosească și astfel să crească în îndurare, cunoștință și iubire. Așadar, noi nu-L putem mustra pe Gospodar, dacă nu ne atingem scopul și suntem neroditori din lipsă de hrană. Niciuna din bunele Lui promisiuni nu pot lipsi; orice slăbiciune poate fi în noi înșine. La fel este cu curățarea — Domnul va trimite pedepse, încercări, greutăți; dar cu voința noastră independentă este posibil să le depășim sau să cădem, să nu reușim să corectăm slăbiciunile, lipsurile și ceea ce a dezvoltat natura noastră. Este posibil, totuși, ca în ciuda faptului de a fi primit tot ceea ce am dezvoltat sau curățat, să ne punem afecțiunea, în case, pământuri sau prieteni pământești, obiecte sau indivizi, care asemenea lăstarilor din ilustrație ne-ar trage vitalitatea și să împiedice aducerea roadelor acceptabile.

 

Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul stricat sau putred nu poate aduce roade bune. În timp ce fiecare din poporul Domnului trebuie să se examineze pe sine însuși în față oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a observa caracterul său propriu, dispoziția sa dacă este sau nu este asemenea standardului divin, totuși în această problemă a deciziei în privința rodului, dacă este bun sau rău, fiecare din poporul Domnului este chemat să folosească bunul simț în ce-i privește pe alții, cât și pentru el însuși — care sunt rezultatele, roadele, mărturia vieții mele și care este roada, rezultatele fraților mei, a vecinilor. Înștiințarea Domnului este că aceste teste sunt aplicabile în mod special la acei care ar fi conducătorii turmei Sale. Ei toți vor fi exemple, purtători ai rodului bun și aceste roade bune vor fi văzute ca un test al caracterului bun — un caracter în deplină armonie cu Domnul. Adevărat, toți suntem imperfecți și cu cele mai bune intenții noi nu putem face ceea ce am vrea, dar cei mai slabi dintre frații Domnului trebuie să aducă unele roade, pe care ceilalți frați le pot observa și aceste roade să fie aprobate de frați, în conformitate cu standardul divin, adică nu ale trupului, ci ale spiritului, ale voinței, ale intenției. Așadar, fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu se va manifesta înaintea fraților și înaintea lumii, cinstit, credincios în ce privește intenția, cu o inimă, minte, voință consacrate, care vor căuta în toate lucrurile să facă voința Tatălui din cer. R 3747:3-8

 

 

 

CINE VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

MATEI 7:21-23: “Nu orișicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege””.

 

“… Domnul nostru sugerează la sfârșit un număr mare de urmași nominali, lipsiți de Spiritul Lui, care nu aduc roada pe care El o vrea, care nu sunt membri din clasa celor chemați, aleși și credincioși, deși pe dinafară, cu numele toți sunt dintre aceștia. Din această clasă El spune că vor fi mulți. El arată spre zilele noastre, spunând: “în ziua aceea” — la încheierea acestui Veac, în timpul de încercare, în timpul când El va veni să-și adune mărgăritarele și să le glorifice ca Mireasa Sa, membrele Sale, asociații Săi în împărăție. Mulți, atunci — în zilele noastre — vor declara că Îl cunosc pe Domnul, că ei profețesc sau învață, că scot afară demoni, împotrivindu-se păcatului și numeroaselor forme ale răului, și că realizează lucrări mari, instituții de binefacere, colegii, seminare, etc. în numele Său. Versiunea revizuită (engleză; nota traducătorului) spune “prin numele Tău”, sugerând că numele lui Cristos este folosit mai degrabă ca o vrajă, pentru a-L invoca.

 

Cât de adevărată este această imagine pentru condițiile din timpul nostru! Cât de mulți iau numele Domnului în deșert, asociindu-l intreprinderilor lor, care sunt de multe ori în conflict direct cu Cuvântul și Spiritul Învățătorului. De ce folosesc numele Lui? Numai ca un talisman prin care să invoce, ca să le crească influența, să-și mulțumească mintea, să se convingă pe ei înșiși să creadă că făcând voia lor, împlinesc voia lui Dumnezeu. Cât de adevărat este aceasta în ceea ce privește aproape toate instituțiile religioase din timpul nostru! Să luăm bisercile, de exemplu, recunoscând mai mult sau mai puțin clar împotrivirea divină față de spiritul, crezurile, metodele și organizațiile lor — ei totuși nu sunt mulțumiți dacă nu leagă cumva numele lui Cristos de instituțiile și aranjamentele lor.

 

Dar timpul de încercare este aproape — Domnul îi va întreba în privința roadelor acestor sisteme; El nu va fi înșelat; da, va demasca roadele rele, ca toți să poată vedea că judecata Sa este dreaptă. Va fi clar că neglijarea Cuvântului Său a condus la degenerare, decădere — că vlăstarii ambiției lumești, mândria, bogăția, etalarea, etc., au fost cultivați în ciuda tuturor experiențelor grele, care puteau servi la curățirea lor. Va fi arătat că mulți din profeții Babilonului sunt profeți falși, ale căror învățături au condus greșit pe oameni și, în loc de a binecuvânta, au făcut rău, în loc de a lumina, au orbit. Va fi clar că mulți dintre ei sunt lupi răpitori în piei de oi, flămânzi de ambiție după renume și întâietate și onoarea oamenilor și dispuși să vândă interesele turmei pentru mărire personală. Se va arăta că mare parte din această invocare a numelui lui Isus a fost numai o mantie sub care, înșelând și fiind înșelați, au fost cultivate roadele sectare și nu iubirea, bucuria, pacea și Spiritul sfânt. Ziua va face cunoscut lucrul acesta, îl va arăta, îl va face vizibil. Întreaga lume va fi martoră în cele din urmă că numele lui Dumnezeu s-a dovedit a fi dezonorat și Cuvântul Său denaturat, pentru că învățătorii falși au căutat fiecare să câștige de la partea sa — de la denominația sa. Isaia 56:11.

 

Domnul niciodată nu a cunoscut sectele — niciodată nu le-a recunoscut, niciodată nu le-a autorizat; ele sunt de la oameni și pentru oameni, nu de la Domnul, nici pentru slava Domnului. Pretinzând că tot ce este din ceștinism li se datorează lor, ei sunt mândri și lăudăroși și nu-și dau seama că adevărata cauză a Domnului ar progresa mult mai bine fără ei în simplitatea bisericii timpurii, una în răscumpărare prin sângele prețios și în consacrare față de Răscumpărătorul. Adunarea clasei Miresei și lăsarea afară a restului va fi de fapt a zice, “niciodată nu v-am cunoscut, niciodată nu v-am recunoscut, niciodată nu v-am autorizat”; și aceste secte neautorizate vor cădea în marele timp de strâmtorare. Suntem bucuroși însă că miile și milioanele celori care au fost înșelați de către aceste sisteme false vor avea glorioasa ocazie în timpul Veacului Milenar să vină la o cunoștință a adevărului și la o înțelegere corectă a caracterului lui Dumnezeu, așa cum este descoperit în îndeplinirea planului Său îndurător. Astfel, mulți care pierd marele premiu pot avea încă o ocazie glorioasă pentru premiul sau favoarea mai mică a lui Dumnezeu în restabilire, etc. R 3747:11-R 3748:3

 

“… Domnul nostru ne spune că nu toți care-I pretind numele sunt frați adevărați. El spune: “Nu orișicine-Mi zice: “Doamne, Doamne va intra în împărăția cerurilor îvor fi recunoscuți ca și frați ai Lui și conmoștenitoriș, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”“. Astfel vedem că prin faptele noastre, nu numai prin declarațiile noastre suntem acceptați de Domnul. Iarăși El spune: “Care sunt frații Mei? … oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră”. Matei 7:21; 12:48-50.

 

Prin urmare, noi nu trebuie să ne așteptăm la “părtășia” cu toți cei care cheamă numele lui Cristos ca la o dovadă a părtășiei cu Tatăl și a faptului că suntem în lumină. Noi să ne așteptăm la această adevărată părtășie numai cu aceia care caută cu seriozitate să facă voia Tatălui, în a-I servi cauza și în a exemplifica instrucțiunile Cuvântului Său atât în faptele, cât și în declarațiile lor. Între toți aceștia trebuie să existe o legătură de părtășie și unire, fie că este ascunsă, fie că este deschisă. Acea legătură este o singură credință și un singur botez, într-un singur Domn.” R 5938:7, 8

 

 

 

O CASĂ PE O STÂNCĂ………………………………Cont. pe https://adevarprezent.org/pilde-minuni-si-profetii-din-sfanta-scriptura/

 

 

/////////////////////////////////

 

 

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL, NU RĂSTĂLMĂCIREA!

Aşa a început înşelăciunea

 

Primele fiinţe umane, în care ne regăsim cu toţii, au căzut din cauza ascultării de duşman. Acesta i-a răsucit Evei Cuvântul şi a pronunţat prima minciună pe pământ. Acest eveniment este general cunoscut. Noi toţi am experimentat acelaşi lucru şi nu am rămas în picioare în ceasul încercării noastre. Toţi am venit în lume prin naşterea firească, aşa cum s-a întâmplat la căderea în păcat. Astfel, moartea a venit peste fiecare din noi. Chiar şi după ce lucrarea de mântuire a fost realizată, duşmanul a sucit Cuvântul lui Dumnezeu celor lesne crezători, prezentându-le propriile minciuni religioase. Biserica originală a rămas doar o scurtă perioadă de timp în învăţăturile curate şi dumnezeieşti. Mărturisirea: „Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” (Efes.4:5), a fost înlăturată de către falsificatori. Apostolul Pavel a avut în mod deosebit de-a face cu învăţători mincinoşi care prezentau învăţături greşite provenind de la duşman. El a prevestit ridicarea unor oameni care vor învăţa lucruri greşite. Aceste lucruri au avut loc, deşi Pavel vestise întreg planul lui Dumnezeu şi aşezase bătrâni în Biserică sub călăuzirea Duhului Sfânt (Fapte 20:24-32). El şi ceilalţi apostoli au avertizat asupra acelora care vor cauza dezbinări prin îndepărtarea de adevăratele învăţături.

 

Toate acestea ne duc înapoi până în grădina Eden, unde au şi început. DOMNUL Dumnezeu a vorbit şi a avertizat în mod clar: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Dumnezeu împlineşte întotdeauna ceea ce spune. Duşmanul răsuceşte şi schimbă lucrurile, le pune la îndoială şi spune: „Oare a zis Dumnezeu…?” şi „Hotărât că nu veţi muri…vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:1-7). Dar, în urma căderii, ei s-au văzut goi şi despărţiţi de Dumnezeu. Frunza de smochin nu era suficientă pentru a le acoperi ruşinea, după cum nimănui nu-i foloseşte astăzi să încerce să acopere ruşinea decăderii bisericii cu frunza de smochin a religiei.

 

Duşmanul se înfăţişează întotdeauna foarte evlavios, precum un înger de lumină (2 Cor.11) şi îndrăzneşte să spună: „Este scris!”  Atât lucrurile bune, cât şi cele rele, vin prin inspiraţie. Inspiraţia adevărată şi originală provine de la Duhul Sfânt şi se dovedeşte întotdeauna corectă, pentru că: „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20-21).

 

Prin Scripturi suntem direct avertizaţi despre lucrurile care vor veni: „Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”(1 Tim.4:1). „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Tim. 4:3-4). „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică”  (2 Petru 2:1).

 

Toţi predicatorii trebuie întrebaţi, dacă vestesc un oarecare „mesaj creştin” sau Mesajul original al lui Hristos. Oricine, fie că se exprimă prin predică sau în scris, trebuie să se verifice personal şi, de asemenea, să reziste verificării. Învăţăturile adevărate arată că inspiraţia provine din sursa adevărată, în timp ce învăţăturile false arată că inspiraţia vine din sursa greşită. Nu este suficient să fii sincer în gândurile tale. Noi trebuie să găsim locul unde ne aşează Scriptura, deoarece: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Tim. 3.16). Tradiţiile religioase, învelite în texte biblice, al căror înţeles este aplicat în mod greşit, nu pot rezista înaintea lui Dumnezeu. De multe ori, în urma unei cercetări amănunţite nu rămâne decât o frumoasă cochilie religioasă. Noi trebuie să înţelegem că există o diferenţă imensă între adevăratul Cuvânt original, în care există viaţă, şi multele răstălmăciri ale acestuia, care produc moartea.

 

Apostolul Pavel a dorit să înfăţişeze Biserica Mireasă înaintea lui Hristos, Mirele ceresc, ca pe o fecioară curată, neatinsă, care să nu fi comis curvie spirituală. El scoate în evidenţă exemplul cu Eva înşelată de şarpe, şi-şi exprimă îngrijorarea cu privire la credincioşii uşuratici, care  sunt receptivi la predicarea unui alt Isus, a unei alte evanghelii şi la lucrarea unui alt duh (2 Cor. 11). Dar cine recunoaşte astăzi, că noi toţi, mai mult sau mai puţin, am fost născuţi în mijlocul unei creştinătăţi înşelate? Provocarea şi acuzaţia trebuie adresate şi acelora care fără să-şi dea seama rămân în învăţături greşite. Ignoranţa spirituală nu ne scuteşte de judecată. Cei care predică neintenţionat o evanghelie falsificată, pot fi comparaţi cu cei ce fac plăţi cu bancnote falsificate. Dacă acea persoană este prinsă, ea trebuie să suporte consecinţele, chiar dacă nu a fost personal implicată în falsificare.

 

În general, credincioşii nu sunt precauţi şi, de aceea cad repede în capcana duşmanului, crezând lucrurile transmise de către conducătorii religioşi. Eva nu se aştepta la un deznodământ tragic atunci când şarpele i-a citat greşit Cuvântul lui Dumnezeu prin minciuna lui otrăvitoare. Nici noi nu am putut recunoaşte acest lucru decât în urma naşterii din nou şi a iluminării noastre. Duşmanul a început să argumenteze „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” El a rămas la subiect, dar nu şi la adevărul original al Cuvântului ieşit din gura lui Dumnezeu. Din această procedură rezultă până astăzi marea înşelăciune în întreaga lume religioasă. Satan nu are propriul său cuvânt. Şi acesta este lucrul pe care mulţi oameni nu îl înţeleg. Mereu şi mereu, el îi implică pe oameni în certurile religioase dintre denominaţii. Cu o eleganţă deosebită, el ia ceea ce  învaţă Cuvântul, apoi îl deformează şi îi răstoarnă sensul. El „tratează” subiecte biblice referitoare la Dumnezeire, la botez, la Cina DOMNULUI, dar le prezintă nebiblic omenirii şi-i face pe oameni să le creadă. El se apropie de noi cu „este scris”, aşa cum a făcut în Matei 4. În acele zile el s-a folosit de Scriptură, dar a scos versetele din context. În aceasta a constat de fapt ispitirea. Metoda lui de lucru este aceeaşi şi astăzi, fără ca aceasta să fie observată de conducătorii religioşi, pentru că ei întotdeauna au impresia că Satan ar fi în cu totul altă parte. Unora, el le va recita textul din Matei 28:19, altora, Ioan 20:23, dar nu va arăta spre textul din Fapte 2:38. El întotdeauna scoate din context ceea ce „este scris”. El va pune un verset biblic în opoziţie cu altul. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu va aşeza întotdeauna un verset biblic după celălalt, stabilind armonia între ele.

 

Satan nu-L tăgăduieşte nici pe Dumnezeu, dar nici Cuvântul Său. Zi şi noapte el se ocupă de oameni, îndeosebi de cei din şcolile biblice, din seminariile teologice şi de conducătorii religioşi, cu scopul de a-i îndoctrina cu felul lui de a vedea lucrurile. Căderea în păcat din grădina Eden a fost completă atunci când a atins trupul natural al omului ca urmare a seducţiei. Aceasta este cauza pentru care lumea suferă până în ziua de astăzi. Prin neascultare, în biserică are loc lepădarea de credinţa în SINGURUL Dumnezeu adevărat şi în Cuvântul Său. Din aceasta decurg toate devierile de la Cuvânt şi lucrurile din cauza cărora Biserica suferă până acum.

 

La primul conciliu de la Niceea (anul 325 d. Hristos) s-au strâns 250 de reprezentanţi ai diverselor grupări creştine pentru a discuta subiecte biblice, în special cele privitoare la Hristos şi Dumnezeire. Trebuie să ne fie permis să întrebăm: de ce prorocii şi apostolii nu au discutat niciodată aceste subiecte?

 

Cum a mai plâns Cerul întreg, şi cum s-a mai bucurat tot iadul, atunci când dumnezeul acestei lumi a reuşit să scoată Cuvântul lui Dumnezeu din ordinea divină şi să îl înlocuiască cu doctrine omeneşti, formulate de aceia care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu în mod personal! Părinţii bisericii erau evident dominaţi de gândirea filozofică greacă şi păgână. Nici unul dintre ei nu cunoştea limbile aramaică şi ebraică pentru a verifica textele originale. Este evident că nici unul din ei nu cunoştea caracterul Vechiului Testament în legătură cu planul de mântuire şi nici unul nu Îl cunoştea pe Dumnezeul lui Israel. Toţi au acceptat Creştinismul ca o religie, dar nu au avut nici o experienţă cu Hristos ca Mântuitor şi Domn. Nici unul dintre ei nu a putut vorbi despre o însărcinare divină. La citirea istoriei bisericii, vedem că toţi aşa-zişii „părinţi ai bisericii” i-au urât pe evrei, făcând declaraţii urâte împotriva lor. Ignaţiu din Antiohia a fost cel care a dat tonul împrăştierii acestei seminţe a răului. Exemplul lui a fost urmat de Iustinian, Hipolit, Ciprian, Grigorie de Nisa, Origene, Augustin, cât şi de Tertulian şi Atanasiu, până la Crisostom şi Ieronim. Începând cu anul 441 după Hristos, papa Leon cel Mare, considerat de protestanţi ca fiind primul papă, a început să-şi exercite puterea, ridicându-se deasupra tuturor celorlalţi episcopi. Prin influenţa conducătorilor bisericii nu au avut loc decât aruncare de blesteme, acuzaţii groaznice şi expulzări ale evreilor. Prima influenţă concretă a părinţilor bisericii, aşa cum aveau să fie numiţi mai târziu,  a devenit evidentă în anul 321 d. Hristos, când Constantin a decretat obligativitatea păzirii de către evrei, a duminicii, în timp ce ţinerea Sabatului le-a fost interzisă. Multe din sinagogile lor le-au fost luate şi folosite ca biserici. Prin intermediul acestor sărbătoriţi părinţi ai bisericii, Satan a răstălmăcit pasaje ale Noului Testament şi le-a folosit pentru a-i declara pe evrei „lepădaţi”, „ucigaşii lui Hristos” şi pentru a-i blestema. Oricine blestemă Israelul, va fi blestemat de Dumnezeu (Numeri 24:9).           La 28 februarie 380, împăratul Teodosiu (347-395) a declarat „Credinţa trinitară” religie de stat. Conciliul de la Constantinopol a confirmat această decizie în luna mai 381. Astfel, toţi cetăţenii imperiului erau obligaţi să accepte această religie. Numai în cele şapte cruciade desfăşurate pe o perioadă de timp de mai puţin de 200 de ani, între 1095 şi 1291, 22 de milioane de oameni au murit ca martiri prin mâna bisericii statale. „Deus lo vult” , adică „Dumnezeu o vrea”, a fost chemarea la masacru folosită de Gottfried de Bouillon. Papa Urban al-II-lea a ordonat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh începerea primei cruciade. El a trimis 35000 de soldaţi pentru a cuceri Ţara Sfântă. Cu un crucifix într-o mână şi cu sabia în cealaltă, cruciaţii au comis nenumărate crime. Dâra de sânge coboară până în timpul Evului Mediu, în care se estimează că au murit ca martiri 50-60 de milioane de oameni, ucişi de „Biserica trinitară”, devenită putere statală în Sfântul Imperiu Roman, începând din secolul IX.

 

Această biserică este răspunzătoare de fiecare persecuţie a evreilor din timpul epocii creştine. Mulţi autori au încercat să stabilească cine este adevăratul vinovat pentru asasinarea celor 6 milioane de evrei în timpul Holocaustului. În timpul celor câtorva sute de ani de domnie protestanto-prusacă, nu s-a înregistrat nici o persecuţie împotriva evreilor. Oricine a citit cărţile scrise de Daniel Goldhagen şi de alţi autori, ştie că toate suspiciunile planează asupra Bisericii Romane. Sămânţa antievreiască semănată de către părinţii bisericii încă din secolul IV, a răsărit continuu de-a lungul vremii, dând lăstari până şi în Martin Luther, în protestantism, în biserica ortodoxă şi în toate celelalte biserici creştine organizate. Sângele acelor martiri evrei nevinovaţi strigă după răzbunare (Apoc. 6:9-11).

 

Istoria confirmă faptul că războaiele au avut frecvent o motivaţie politică. Persecuţiile, însă, au avut întotdeauna o motivaţie religioasă. Toate arderile pe rug, (de care nu erau cruţaţi nici copiii, nici bătrânii), „sfânta Inchiziţie”, (mai ales cea spaniolă), toată seria martirajelor, pot fi puse pe seama „Bisericii Trinitare Statale” a Romei şi a reprezentanţilor ei. În timpul „Epocii Întunecate”, exercitarea puterii absolute de către biserica Romei a suprimat drepturile omului, libertatea gândirii, a religiei, a credinţei, libertatea de exprimare sau de scriere. Se apreciază că arderea pe rug a aşa numitelor Vrăjitoare, începând cu anul 1430, a costat 60 000 de vieţi. În Franţa, în noaptea Sf. Bartolomeu, 23 spre 24 august 1572, a fost masacrat un număr de 20 până la 30 de mii de protestanţi hughenoţi. Biblia, singura carte a adevărului care nu poate fi cenzurată, nu a pus niciodată martirii pe seama unei naţiuni. Nimeni nu poate spune: „Poporul spaniol este răspunzător pentru Inchiziţie.” De asemenea, nu se poate spune: „Naţiunea franceză este vinovată de uciderea hughenoţilor.” Cu siguranţă nu se poate afirma: „Vina Holocaustului aparţine poporului german.” Nu se poate spune: „Austriecii sunt parţial vinovaţi pentru că Hitler era austriac, iar Eichmann era un austro-german.” Sfânta Scriptură afirmă simplu şi răspicat de multe ori, indicând direct biserica Romei ca răspunzătoare pentru sângele martirilor: „Babilonul cel mare…îmbătată de sângele sfinţilor” (Apoc.17:5-6). „…pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ.” (Apoc.18:24).

 

Vechiul Testament a fost în totalitate dispreţuit de către conducătorii bisericii, iar Noul Testament a fost înţeles greşit. Trebuie doar să avem în vedere că, scriitorii Noului Testament au acordat o aşa mare importanţă Vechiului Testament, încât au făcut trimitere la el folosind 845 de citate din acesta. Legătura dintre evrei şi Neamuri, cât şi cea dintre Lege şi Har, este arătată într-o ordine divină, conform planului de mântuire. Conform caracterizării date de Sfânta Scriptură, participanţii la diferitele concilii, nu au fost decât nişte conducători orbi ai celor orbi. Aceştia, dar şi cei care calcă pe urmele lor, trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Cea mai mare parte a creştinătăţii de astăzi crede încă în dogma trinitară falsă şi pătată de sânge, inventată ca o armă împotriva evreilor consideraţi „lepădaţi”. O, DOAMNE, ai milă!

 

Nu era nevoie să fie reformulat nici măcar un singur punct de credinţă sau vreo învăţătură. Deja fusese scris Noul Testament, care conţinea adevărata credinţă profetico-apostolică. Aceste învăţături sunt şi rămân liniile călăuzitoare valabile.

 

Biserica Noului Testament a fost zidită pe temelia solidă a apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos (Efes. 2:20). Pavel, ca un meşter-zidar iscusit, trimis de DOMNUL, a pus temelia. Întrebarea este: cum zidesc alţii deasupra (1Cor. 3:10-15)? Conform 1Tim. 3:15, adevăraţii credincioşi sunt „casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului.” Ei nu sunt o clădire religioasă construită din minciuni. În tot Vechiul şi Noul Testament nu există nici un loc în care să se fi purtat vreo discuţie despre Dumnezeu şi felul Lui de descoperire. Slujitorii lui Dumnezeu L-au cunoscut pe DOMNUL în mod personal şi nu s-au poticnit în nici una din descoperirile Lui. Nici un om al lui Dumnezeu nu s-a gândit vreodată să-L împartă pe Singurul Dumnezeu în mai multe persoane din cauza multitudinii manifestărilor Lui. În toate cele 66 de cărţi ale Bibliei, Dumnezeu ne este prezentat ca Unul Singur.

 

Suntem nevoiţi să întrebăm cu toată sinceritatea: cu ce drept este apărat crezul dogmatic al bisericii Romei de către toţi învăţătorii Bibliei, profesorii de teologie, predicatorii, evangheliştii şi de către  toate bisericile protestante venite la viaţă prin Reformă? Oare nu înlocuiesc ei prin aceasta, dreptul lui Dumnezeu, cu dreptul bisericii? Ce are a face un adevărat trimis, împuternicit al lui Hristos – fie el apostol, prooroc, evanghelist sau păstor – cu mărturisirile de credinţă apărute în diferite concilii cu sute de ani mai târziu? Cu ce drept se atribuie denumirea de „Crez apostolic” acestei mărturisiri de credinţă? Mărturisirea de credinţă şi învăţătura apostolilor sunt de găsit numai în cartea Faptelor Apostolilor şi în epistolele apostolilor din Noul Testament. Toate celelalte afirmaţii sunt falsificări apărute prin răstălmăcirea unor pasaje biblice înţelese greşit. Duşmanul a început să răsucească şi să modifice Cuvântul original al lui Dumnezeu încă din perioada timpurie a creştinismului. El nu a încetat niciodată să facă acest lucru. Întreaga lume religioasă este orbită şi condusă greşit, fără să ştie. Ea va rătăci  până în momentul primirii descoperirii de la Dumnezeu. Deşi, decorate cu o mulţime de texte biblice, învăţăturile protestante rămân nebiblice şi sunt acceptate chiar şi de bisericile Evangheliei depline, învelite fiind în mantaua babiloniană. Înţelesul original al Cuvântului a fost înlocuit cu răstălmăciri, pierzându-şi puterea pentru ei.

 

Cercetaţi toate lucrurile

Ceea ce urmează acum va fi pentru multe persoane o  surpriză şocantă: în Biblie nu există nici măcar o singură lucrare efectuată în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Sperăm ca această importantă constatare să aibă  un efect pozitiv asupra celor ce se află în tradiţii nebiblice.

 

Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, la care această calitate nu este doar o pretenţie, ci care sunt cu adevărat credincioşi Scripturii, nu sunt interesaţi de ceea ce au spus Atanasiu, Augustin, Tertulian, Ieronim sau alţii, ci sunt dornici să cunoască şi să creadă ceea ce au spus Petru, Ioan, Iacov sau Pavel şi ceea ce ei ne-au lăsat în Cuvântul scris ca Aşa vorbeşte DOMNUL! Tot ceea ce Dumnezeu a vorbit prin slujitorii Săi – care au vorbit în Numele Lui sub inspiraţia Duhului Sfânt – este scris exclusiv în Biblie, nu în vreun catehism,  nici în vreo carte de învăţături bisericeşti, nici în „Didahii”, care poartă nejustificat numele de „Învăţătura celor 12 apostoli”, nici în Talmud şi nici în Coran. Există un singur Absolut: Sfânta Scriptură.

 

Tuturor celor ce se tem cu adevărat de Dumnezeu şi iau lucrurile în serios, trebuie să le fie spus că în creştinismul original, nici o rugăciune nu a început şi nici nu a fost încheiată prin rostirea formulei trinitare. În zilele Bibliei, nici un botez, nici o vindecare, nici o binecuvântare – absolut nimic nu a fost făcut prin repetarea formulei: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Această practică este pur şi simplu luată drept bună de către toţi, doar pentru că este o tradiţie a bisericii.

 

Astăzi vrem să îi încurajăm pe toţi să citească Sfânta Scriptură aşa cum este scrisă şi să o cerceteze pentru a se convinge de modul cum arată lucrurile în realitate. Oricine a studiat istoria internaţională a bisericii în legătură cu aceste importante subiecte biblice, a ajuns la cunoştinţa că, până la sfârşitul celui de-al doilea secol creştin, toate lucrurile au fost executate în conformitate cu modelul apostolic, în Numele DOMNULUI Isus Hristos. Martorii lui Isus Hristos ne arată acest lucru în Sfânta Scriptură într-un mod extrem de convingător. Luând decizia de a scrie aceste lucruri, eu trebuie să stau pe temelia apostolilor şi a prorocilor. Nu am altă alternativă. Aşa să mă ajute Dumnezeu!

 

Următoarele întrebări nu sunt adresate cu intenţia de a jigni pe cineva, ci doar pentru o autoexaminare. Fiecare cititor ar trebui să simtă tonul iubitor, dar şi seriozitatea care este absolut necesară pentru a ne lăsa îndemnaţi să ne cercetăm adânc şi să ne îndreptăm.

 

DE CE? DE CE?

De ce termenul „Trinitate” nu este scris niciodată în Biblie?

 

De ce nu se găseşte niciodată în Biblie termenul „Dumnezeul triunic”?

 

De ce nu vorbeşte Biblia niciodată despre un Dumnezeu care se constituie din trei persoane?

 

De ce  nu s-a rugat nimeni în tot Vechiul Testament unui „Tată ceresc”?

 

De ce nu se găseşte niciodată în Biblie, termenul „Dumnezeu Fiul”, ci „Fiul lui Dumnezeu”?

 

De ce nu este făcută în Scriptură nici o menţiune despre „Dumnezeu Duhul Sfânt”, ci doar despre „Duhul lui Dumnezeu”? Cu siguranţă că aceasta se datoreşte faptului că Dumnezeu este punctul de referinţă! Este Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, sau nu?

 

De ce combinaţia de cuvinte „DOMNUL Dumnezeu” – „Elohim YaHWeH”, care apare de peste 6000 de ori în Vechiul Testament, nu este menţionată niciodată în Noul Testament începând cu Matei până la epistola lui Iuda, cu excepţia citatului din Vechiul Testament (Luca 1:32) şi a celor din cartea profetică a Apocalipsei? În Vechiul Testament, DOMNUL este Dumnezeu. În Noul Testament, citim: „Şi Dumnezeu care a înviat pe DOMNUL, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa”(1 Cor.  6:14).

 

De ce găsim în epistolele apostolilor că „Dumnezeu” este Tatăl, iar despre „DOMNUL”  se accentuează că este Fiul? Negreşit din cauza faptului că Dumnezeu a devenit Tatăl nostru prin Isus Hristos, DOMNUL nostru.

 

De ce se spune în legătură cu naşterea Fiului „Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor…” (Isa. 9:6), dar niciodată nu scrie „Fiul Veşniciilor”?

 

De ce nu găsim în Biblie, de-a lungul perioadei Vechiului Testament, nici un loc în care Tatăl să fi vorbit cu Fiul? Desigur, aceasta se datoreşte faptului că, Dumnezeu încă nu Se descoperise ca Tată în Fiul.

 

De ce nu vorbeşte Scriptura niciodată despre un Fiu pe care Dumnezeu ca Tată să-L fi născut în veşnicie? Pentru că un astfel de lucru nu s-a petrecut! Naşterea Fiului a fost anunţată în întreg Vechiul Testament, dar a avut loc doar la începutul Noului Testament. Acesta este adevărul biblic şi divin. De aceea nu există vreun loc în Scriptură care să vorbească despre preexistenţa Fiului.

 

De ce am fost învăţaţi să ne rugăm astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău…”? Noi ne rugăm Tatălui ceresc, dar niciodată nu ne rugăm „Fiului ceresc”. Neîndoielnic, pentru că nu există un „Fiu ceresc”!

 

De ce a jurat DOMNUL Dumnezeu, numai pe Sine Însuşi „…pe Mine Însumi jur, zice DOMNUL…” (Geneza 22:16; Psalmul 89:35; Amos 6:8; Evrei 6:13 ş.a.)?  Pentru că nu mai erau alte persoane divine lângă El.

 

Unde este scris în Biblie că „Tatăl este veşnic, Fiul este veşnic, Duhul Sfânt este veşnic”? Nicăieri, desigur! Cum ar putea să fie scris în Cuvântul adevărului ceva neadevărat? Este absolut imposibil!

 

De ce nu găsim nici o singură dată în Biblie formularea: „Slavă lui Dumnezeu Tatăl, lui Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt”? Aici nu putem spune „Amin!”, pentru că „Amin!” înseamnă „Aşa să fie!”, dar NU ESTE AŞA!

 

De ce nu întâlnim în Biblie termenul „Tatăl creator”? Ce legătură are Tatăl cu creaţia şi ce legătură are Creatorul cu naşterea de fii şi fiice? În raport cu creaţia, Dumnezeu este Creatorul, iar în relaţia cu fiii şi fiicele Lui, El este Tatăl.

 

De ce nici un proroc din Vechiul Testament şi nici un apostol din Noul Testament nu au văzut o pluralitate de persoane în Dumnezeire în textul din Geneza 1:26-28 „Să facem om după chipul Nostru…”? Pentru că ei se aflau sub directa călăuzire a Duhului Sfânt.

 

De ce nici unul dintre apostoli nu a înţeles greşit trimiterea dată în Matei 28 şi apoi să repete orbeşte textul, ci l-a înţeles cu claritate şi a efectuat botezul direct în Numele de legământ nou-testamentar în care Dumnezeu S-a descoperit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt? Pentru că lor le-a fost descoperit Numele în care ei urmau să boteze. Prin urmare, credincioşii din perioada creştinismului primar, până la sfârşitul celui de-al doilea secol, au fost botezaţi corect în Numele DOMNULUI Isus Hristos. (Fapte 2:38; 8:16; 10:48; 19:5; Rom. 6:3; ş.a.) Ei au botezat în acord cu Marea Trimitere, şi nici măcar o dată în formula trinitară.

 

Ceea ce i-ar putea surprinde pe cititori este şi faptul că, această formulă trinitară este folosită pentru tot felul de lucruri din creştinismul falsificat. Ea este folosită pentru prezicerea viitorului, pentru ghicitul în palmă, pentru ca mediumul să facă mesele să plutească în aer în timpul şedinţelor de spiritism, pentru tot felul de vrăjitorii, practici magice şi ocultism, chiar şi atunci când se depune un jurământ la intrarea într-un ordin religios. Jurământul de credinţă din lojele francmasonice trebuie depus de fiecare, chiar şi de evrei, „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.”

 

Nimănui nu îi este permis să treacă cu vederea faptul că în zilele Bibliei nici o rugăciune şi nici o altă lucrare nu au avut loc în formula trinitară! „Cercetaţi toate lucrurile!” este o poruncă adresată nouă, tuturor şi trebuie aplicată de toţi creştinii în ceea ce priveşte practicile care nu sunt conform Scripturii! Ce trebuie să fie valabil, Cuvântul lui Dumnezeu sau tradiţia bisericii? Cine are dreptate, Biblia sau argumentaţiile?

 

La vederea tuturor modificărilor, răstălmăcirilor şi falsificărilor, trebuie să  întrebăm: cum se explică faptul că predicatorii, evangheliştii şi învăţătorii Bibliei, care poartă în gură Cuvântul lui Dumnezeu, dau mai departe şi apără orbeşte şi cu mult entuziasm tradiţii şi învăţături nebiblice?!

 

Din fericire, toţi cititorii care au văzut cum aceste devieri de la Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase la lumină, vor avea marea şansă de a lua decizia corectă comparând toate lucrurile cu originalul. Nu există o altă cale: fiecare om şi fiecare lucrare vor trebui să reziste acum înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Avertizarea trebuie să răsune acum. Nu putem aştepta până este prea târziu.

 

Toate întrebările prezentate mai sus trebuie să fie puncte de reflecţie în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Aici nu există loc pentru nici un fel de argumente! Destul i-a înşelat duşmanul pe credincioşi prin argumente! Acum rămâne doar întrebarea cea mai importantă: care este adevărul despre trinitate? Adevărul este că ea nu a existat nici în veşnicie, nici în decursul timpului şi nu va exista în veşnicie!

 

Cu toată sinceritatea mai trebuie să întrebăm: de ce nu vorbeşte Biblia despre învăţătura Jesus Only? Pentru că nu este conform Scripturii. Cum ar putea Fiul născut, să fie propriul Său Tată? Cum a putut El să se roage lui Însuşi? Vocea din ceruri a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea!” (Mat. 3:17; 17:5). Doar cine Îl mărturiseşte pe Isus Hristos ca Singurul Fiu născut, are viaţa veşnică (Ioan 3:36). „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Pe cât de hulitoare este învăţătura trinitară, pe atât de greşită este şi învăţătura Jesus Only. Cuvântul lui Dumnezeu, în care se găseşte mărturia adevărată şi multitudinea manifestărilor Lui, rămâne valabil pentru totdeauna. În Noul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, ca Tată în ceruri – deasupra noastră, în Fiul pe pământ – cu noi, iar prin Duhul Sfânt, în noi. Aceasta este taina de necuprins şi de neexplicat a lui Dumnezeu, despre care apostolul Pavel scrie: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei…‚Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă’” (1 Tim. 3:16). Atunci când Dumnezeu Îşi aduce planul Său la desăvârşire în toţi fiii şi fiicele Lui, aşa cum a fost hotărât înaintea întemeierii lumii, descoperirea în Fiul se va întoarce în Dumnezeu, de unde a ieşit. Atunci se va împlini cuvântul din 1 Corinteni 15:28: „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” O, ce taină măreaţă şi adâncă: Dumnezeu în Hristos, Hristos în noi – nădejdea slavei!

 

La începutul Noului Testament s-au împlinit toate făgăduinţele date în Vechiul Testament în legătură cu naşterea Fiului, de la Geneza 3:15, până la Maleahi 3:1. Sau are cineva de gând să spună că nu este aşa?!

 

S-a împlinit 2 Samuel 7:14: „Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi fiu” (Evrei 1:5a).

 

S-a împlinit Psalmul 2:7: „…Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Evrei 1:5b).

 

De asemenea, s-a împlinit Psalmul 22:9-10: „Da, tu m-ai scos din pântecele mamei…din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu.”

 

S-a împlinit şi Psalmul 89:26-27: „El îmi va zice: ‚TU eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!’, iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.”

 

Isaia 7:14 s-a împlinit: „De aceea, DOMNUL Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel”.  Apoi a fost adusă vestea naşterii Lui: „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune Numele ISUS…” (Mat.1:21; Luca 1:31). „…astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, DOMNUL”(Luca 2:11). Mica 5:1-2 s-a împlinit, iar Mântuitorul S-a născut în Betleem (Mat. 2:1).

 

Însumate, la prima venire a lui Hristos s-au împlinit 109 profeţii biblice. Dar, cărturarii care învăţau Cuvântul lui Dumnezeu nu le-au văzut deloc. Ei au rămas în propriile lor răstălmăciri şi aşteptări. Pe de altă parte, ei aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia  şi alimentau poporul cu această nădejde, dar nu L-au recunoscut atunci când a venit. De fapt, El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit (Ioan 1). Învăţătorii acelor zile L-au contrazis de fiecare dată când se ivea prilejul. Toate jertfele lor, toţi psalmii care erau cântaţi, toate slujbele religioase erau făcute degeaba. Este posibil ca această situaţie să se repete cu majoritatea credincioşilor, la cea de-a doua venire a lui Hristos? După cum arată lucrurile, se pare că aşa este.

 

DOMNUL Însuşi ne conduce spre descoperirea fără de care absolut nimeni, oricine ar fi acela – şi Dumnezeu nu caută la faţa omului – nu poate înţelege această mare taină a lui Dumnezeu în Hristos. De aceea, este scris: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Aşa cum a făcut atunci, la fel vrea El să se descopere astăzi alor Săi: „Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: ‚Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi’” (Luca 10:23). Nici un fel de studiu nu este suficient. Este nevoie de descoperire pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu în Hristos şi pentru a înţelege toate tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a socotit ca o pierdere tot ceea ce a învăţat înainte de a-L cunoaşte pe DOMNUL (Filipeni 3). Dorinţa lui a fost de a-L cunoaşte pe Hristos în puterea învierii Lui, aşa cum a scris în acelaşi capitol. După punerea în slujbă şi după primirea acestei descoperiri divine, el a putut scrie: „Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos” ( Efes. 3:4).

 

Toţi slujitorii adevăraţi pe care Dumnezeu i-a chemat la slujbă, trebuie să experimenteze acelaşi lucru. Fără supărare, dar chiar termenul „a studia teologia” – ceea ce înseamnă „a-L studia pe Dumnezeu” – este cu siguranţă exagerat. Cum am putea să-L studiem pe Dumnezeu?!  De la început, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine alor Săi. Astăzi, El vrea să ni Se descopere fiecăruia dintre noi.

 

CE ESTE CU ADEVĂRAT SFÂNT?

Cont. pe

https://lainceputafostcuvantul.wordpress.com/la-inceput-a-fost-cuvantul-nu-rastalmacirea/

 

 

///////////////////////////////

După cum din întâlnirea privirilor lui Petru şi Hristos a fost născută Pocăinţa Dumnezeiască (Mat.26/75) şi prin întâlnirea oricărui păcătos cu Evanghelia, prinde contur Isuss (în inima înnoită prin Sămânţa Cuvântului –Luca 8/11,Ioan cap. 3 şi Rom. cap.6) „Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu.” (Romani 1:17)… Să credem că” El ne -a izbăvit de supt puterea întunerecului, şi ne -a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.”( Col.1/13-14) „ Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Cor.1/30) În Cer nu este primit creştinul îndopat cu pocăinţa omenească ori credinţa cultică… Dumnezeu nu are nevoie de nimic omenesc, pentru că nimic bun nu locuieşte în urmaşii lui Adam (Rom. cap.7)! Preoţii, pentru câştiguri mârşave mint oamenii să aducă pomeni, ritualuri iconate şi alte popisme făcătoare de bani, dar Biblia ne învaţa Adevărata Îndumnezeire, dăruită în Hristos cel plin de Har şi de Adevăr… Oricine-l primeşte integru, integral, complet şi total, dimpreună cu toate cele Dumnezeieşti, iradiază parfumul Domniei lui (2 Cor.2/14-17)-a bunătăţii, iertării, dragostei, iubirii, împăcării, neprihănirii lui – Filipeni 3:9, pentru oricine locuieşte în El, umplut cu Plinătatea Duhovnicească, „… nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. „… după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă (Cristică s n). „Habacuc 2:4 ; Domnul Isus a devenit păcat pentru a ne face pe noi neprihăniți: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

 Publicat la: Noiembrie 11, 2021    Nici un comentariu  Edit

 

EDUCAȚIA ELIBERATOARE , de Cheryl Swope; Prostia si rusinea ROMANEASCA – Alexandru Muraru, consilier onorific al premierului Cîțu, cere înființarea la Parchetul General a unui serviciu specializat pentru crime împotriva umanităţii; BOMBARDAMENTUL CU INFORMAȚII ESTE O ARMĂ PSIHOLOGICĂ, de James Corbett; TALIBANIZAREA GÂNDIRII   de Theodore Dalrymple…Ioan-Aurel Pop şi mistificarea istoriei naţionale; Edward Snowden: „Telefoanele pot fi urmărite chiar şi fără acces direct la dispozitiv”; Exact precum politicienii, marii miliardari ai planetei nu sunt decât niște actori, având în spate adevărații păpușari; Planurile ocultei pentru secolul XXI  ………………………………………cont. http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/folii-agricultura/

 

 

//////////////////////////

PRIN Biruința lui Hristos înseamnă că noi putem fi mai mult decât biruitori

Toți cei care își pun încrederea în Dumnezeu vor fi mai mult decât biruitori. ST 4/04/1900

 

Puteți fi mai mult decât biruitori prin harul lui Isus Hristos. YI 12/07/1894

 

Isus a venit să-i salveze pe cei pierduți, să-i ridice din starea lor căzută, să-i facă mai mult decât biruitori și să le dea un loc pe tronul Său. ST 29/07/1889

 

Nu puteți face nimic fără El, dar cu El puteți face „totul”. El este Dumnezeul tare, părintele veșniciilor, prințul păcii. El este de neînvins, iar cei care lucrează prin puterea Sa vor fi mai mult decât biruitori. YI 21/08/1902

 

Prin puterea lui Dumnezeu putem fi mai mult decât biruitori. Scopul lui pentru noi este să dezvoltăm un caracter desăvârșit. ST 2/09/1903

 

Încrezându-vă, nădăjduind și crezând în Domnul, ținând tare mâna Puterii infinite, veți fi mai mult decât biruitori. ST 20/11/1901

 

S-au asigurat toate mijloacele pentru ca voi să fiți mai mult decât biruitori. ST 13/12/1899

 

Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu este puternică și pe fiecare dintre cei care o obțin îi va face mai mult decât biruitori. 2M, p. 203

 

Hristos trebuie să fie puterea ta. În numele Lui vei fi mai mult decât biruitor. 4M, p. 368

 

Toți cei care vor, pot veni și pot fi mântuiți. Noi putem primi putere de la Mântuitorul oamenilor, ceea ce ne va face mai mult decât biruitori. RH 30/10/1888

 

Prin meritele sângelui lui Hristos, puteți fi biruitori, da, mai mult decât biruitori. YI 7/06/1894

 

Cel mai slab, ajutat de harul divin, poate avea puterea de a fi mai mult decât biruitor. RH 30/10/1900

 

Lucrătorilor devotați, Duhul Sfânt Îl va descoperi pe Isus, care-i va pregăti pentru orice luptă, care îi va înălța și întări și îi va face mai mult decât biruitori. RH 30/06/1896

 

El îi va apăra pe urmașii Săi aleși împotriva puterii lui Satana și îi va supune pe toți dușmanii lor. Prin El, ei vor fi biruitori și mai mult decât biruitori. RH 26/10/1897

 

Dumnezeu ne va ajuta să ne biruim greșelile, dacă ne vom ruga și vom crede în El. Vom fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. RH 22/06/1886

 

Ei vor avea puterea morală să se angajeze în luptă împotriva lui Satana, în numele Celui care a biruit apetitul în favoarea lor, putând fi mai mult decât biruitori spre propriul lor folos. 4M, p. 36

 

(…) avem promisiunea că ajutorul divin va fi unit cu efortul nostru uman. Putem fi mai mult decât biruitori prin El, care ne-a iubit și Și-a dat viața ca răscumpărare pentru noi. RH 1/12/1885

 

În El, voi ridicați steagul ca unii care biruie. „Suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.”  YI 29/06/1893

 

Dumnezeu ne-a oferit mijloacele prin care putem fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. YI 15/07/1897

 

Dacă ne vom așeza sub influențe corecte, prin credința în Hristos ca mântuitor personal, puterea divină se va combina cu efortul uman și putem ieși mai mult decât biruitori prin El care ne-a iubit. Duhul Sfânt și cuvântul lui Dumnezeu vor fi ajutoarele noastre. YI 11/01/1894

 

Legea Duhului vieții în Hristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului și a morții. Suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. YI 30/11/1899

 

„Suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” YI 24/08/1899

 

Trăind viața Celui care a făcut bine, biruind iubirea de sine și orice alt fel de egoism, îndeplinind cu voioșie și curaj datoria noastră față de Dumnezeu și față de cei din jurul nostru, ne face mai mult decât biruitori. YI 5/03/1903

 

El dorește ca noi să fim părtași ai naturii Sale divine, pentru a-i putea prezenta Tatălui pe aceia pe care El I i-a dat, ca fiind mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit. YI 23/12/1897

 

Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu îi va face, pe fiecare dintre cei care o obțin, mai mult decât biruitori. ST 7/08/1879

 

Ar trebui să vă așezați voința de partea voinței lui Dumnezeu. Nu puteți fi biruiți de vrăjmaș decât dacă opuneți o rezistență fermă împotriva voinței lui Dumnezeu. Putem fi mai mult decât biruitori prin credința în Acela care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. ST 30/09/1889

 

Prin puterea Mântuitorului, puteți fi mai mult decât biruitori. YI 1/01/1903

 

Prin puterea Răscumpărătorului, omul slab și supus greșelii poate să ajungă mai mult decât biruitor asupra răului care îl tulbură. 1SA, p. 310

 

Prin meritele lui Hristos, Dumnezeu ne-a oferit suficient har pentru a ne împotrivi lui Satana și pentru a fi mai mult decât biruitori. 3M, p. 483

 

Să ne bucurăm și să fim fericiți, pentru că Hristos ne-a dat nu numai cuvântul Său, ci și duhul înțelepciunii și al descoperirii în cunoașterea lui Dumnezeu și pentru că, în puterea Lui, putem fi mai mult decât biruitori. RH 22/12/1904

 

Stați pentru adevăr și veți fi mai mult decât biruitori prin Acela care v-a iubit și Și-a dat viața pentru voi. ST 21/06/1905

 

Prin puterea Mântuitorului, omul slab și supus greșelii poate să fie făcut mai mult decât biruitor asupra răului care îl tulbură. ST 14/06/1905

 

Duhul Sfânt îi va păzi pe toți aceia care, în credință și încredere, sunt devotați lucrării Sale. Izvorul debordant al vieții este pentru bucuria slujitorilor lui Dumnezeu. Îi face mai mult decât biruitori, victorioși asupra oricărei opoziții. ST 13/11/1901

 

(…) astăzi, un Mântuitor viu stă în curțile cerești ca mijlocitor al nostru, pledând pentru noi, pentru ca, prin meritele Sale, să fim făcuți în stare să rezistăm ispitelor vrăjmașului și să fim mai mult decât biruitori prin El. ST 6/01/1898

 

Neputințele cuprind natura umană, dar în puterea pe care o dă Hristos, putem fi mai mult decât biruitori. „Îndrăzniți – declară El – Eu am biruit lumea.” RH 12/04/1906

 

Este posibil pentru noi să fim mai mult decât biruitori prin Acela care Și-a dat viața pentru noi. Dacă venim la Dumnezeu cu credință, El ne va primi și ne va da putere să urcăm spre desăvârșire. ST 12/06/1901

 

Trăind viața Mântuitorului, biruind orice dorință egoistă, îndeplinind cu voioșie și curaj datoria noastră față de Dumnezeu și față de cei din jurul nostru, ne face mai mult decât biruitori. ST 30/03/1904

 

Se arată clar aici că oricine crede în Isus Hristos devine părtaș al naturii divine. Fie ca divinitatea și umanitatea să coopereze, iar omul căzut să poată fi mai mult decât biruitor prin Hristos Isus. ST 24/04/1893

 

Oricare ar fi defectele tale, Duhul Sfânt ți le va descoperi și ți se va da har pentru a birui. Prin meritele sângelui lui Hristos poți fi un biruitor, da, mai mult decât un biruitor. YI 2/10/1902

 

Urcând în fiecare zi pe scara progresului, vei ajunge la sfârșit în vârf – un biruitor, da,  chiar mai mult decât un biruitor, prin Acela care te-a iubit. YI 5/11/1896

 

Când ne gândim la lupta din fața noastră și la marea lucrare pe care trebuie să o facem, tremurăm. Însă ne putem aminti că ajutorul nostru este atotputernic. Ne putem simți tari în puterea Sa. Putem uni neștiința noastră cu înțelepciunea Sa, slăbiciunea noastră cu puterea Sa desăvârșită. Prin El noi putem fi „mai mult decât biruitori”. RH 9/07/1901

 

 

 

https://carti.zguduireaadventismului.ro/carti/sdpl/capitolul-13-biruinta-lui-hristos-inseamna-ca-noi-putem-fi-mai-mult-decat-biruitori/

//////////////////////////////

Ești mai mult decât biruitor(Prin Isuss)!

Autor: Gabriel Tudor 

ReferințeRomani 8:31-32 | Isaia 43:2 | Iov 36:16 | Romani 1:28-32 | Ioan 10:10 | Evrei 12:5-11 | Ieremia 29:11 | Psalmii 30:1-2

Ești mai mult decât biruitor!

    Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. (Romani 8, 37)

 

„Viața e grea… suntem oameni amărâți…” Asta mi-a spus, într-o zi de 31 decembrie, o fostă colegă de televiziune, în timp ce ne jucam de-a „reporterul și băbuța de la marginea peronului”, în Gara de Nord.

Am râs aproape cu lacrimi amândoi după ce a rostit cuvintele.

Eram tineri, ne făcuserăm treaba pe ziua respectivă (îi întrebam pe oameni unde își vor petrece Revelionul, din lipsă de subiecte mai interesante), și găsisem un răgaz să ne și distrăm.

    Au trecut nouă ani de atunci și abia acum realizez cât de mult adevăr era în ce spunea, în glumă, Luciana la acea vreme.

    Nu era nimic de râs. Dimpotrivă! Sunt mulți oameni amărâți în lumea asta, care suferă fără o explicație, care plâng fără să fie mângâiați, care își doresc fără să primească, mulți care ar oferi dar n-au cui, mulți care caută și nu găsesc sau care așteaptă și tot așteaptă… Sunt mulți pentru care viața e grea.

    Poate că nu aș fi înțeles niciodată cât de dificil (dacă nu aproape imposibil) e să mergi înainte, dacă nu m-aș fi împiedicat și n-aș fi căzut în groapa propriilor greșeli. Cu siguranță, în lipsa unor planuri suspendate, a unor vise destrămate și a unei transformări lente și dureroase, nu aș fi știut ce înseamnă să fii cu adevărat om, să te lupți să supraviețuiești, să continui să speri în ciuda faptului că totul în jur îți spune că e zadarnic.

    Dar toate acestea m-au învățat, m-au împuternicit să văd, să simt, să înțeleg și să spun cu certitudine că nici un necaz sau strâmtorare nu mă va lipsi de iubirea lui Hristos.

    Nu voi cădea niciodată atât de jos încât să nu pot fi prins în mâinile Lui. Nu voi face niciodată un rău atât de mare încât să nu pot fi iertat, în urma regretului meu sincer. Nu voi putea să-L dezamăgesc niciodată pe Cel care nu dezamăgește. Și atunci, vorba apostolului, dacă Dumnezeu e pentru mine, cine (sau ce) poate sta împotriva mea? (Romani 8, 31-32)

    Alături de Domnul, întotdeauna voi fi mai mult decât biruitor, căci El Însuși mă va purta prin valurile și arșița vieții (Isaia 43, 2) și mă va scoate de cealaltă parte curat ca aurul lămurit în foc, la loc deschis, plin cu tot ce am nevoie pentru a fi fericit (Iov 36, 16).

    Viața e grea pentru că nu știm. Suntem prea ocupați ca să ne mai pese, mult prea grăbiți să mai întrebăm „Pentru ce?”. Nu ne mai interesează scopul vieții per ansamblu, ci doar obiectivele personale, egoiste. Suntem surzi la adevăr și dăm crezare oricărei minciuni a lumii care se prăbușește din ce în ce mai mult în abisul decadenței (Romani 1, 28-32).

    Un popor slab de urechi poate fi trezit doar cu trâmbița suferinței. Altfel, va fi pierdut fără urmă. Ori, nu ne-am născut pentru a muri, ci pentru a trăi veșnic, în iubire (Ioan 10, 10).

    Durerea face parte din viața oricărui om care trăiește, nu doar există. Ea este semnul că ești iubit, că ți se poartă de grijă (Evrei 12, 5-11), că ți se dă o nouă șansă. Ea este drumul pe care trebuie să mergi pentru a câștiga, nu pentru a pierde.

    Ai încredere în Dumnezeu, căci El știe pentru ce te poartă prin aceste clipe grele (Ieremia 29, 11). Peste timp, când greutățile din prezent vor fi doar o amintire, vei realiza cu adevărat cât de multă fericire au lucrat lacrimile care ți se scurg acum pe obraji.

    Atunci, vei spune ca psalmistul David: „Te voi înălța, Doamne, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea. Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat” (Psalmi 29, 1-2).

    Ai credință, iubite frate, nu ești singur! Suntem împreună pe calea cea bună, a celor care înving!

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/104428/esti-mai-mult-decat-biruitor

///////////////////////////

 

Mai Mult Decat Biruitori – Richard Wurmbrand

 

 

 

Cred ca este foarte important sa-L vedem pe Domnul Isus in viata sfintilor Sai

 

 

Pastorul R. Wurmbrand a intalnit numerosi eroi ai credintei. Nu erau toti eroi in sensul obisnuit al cuvantului: unii erau criminali, altii calai. Dar totii si-au depasit slabiciunea si au dovedit dragoste, smerenie si spirit de sacrificiu.

Putem si noi, la randul nostru, sa devenim barbati si femei pe care Biblia o numeste „mai mult decat biruitori”, se intreaba pastorul Wurmbrand? „Am cunoscut personal asemenea oameni. In inchisorile comuniste am intalnit muribunzi care dadeau altui detinut bolnav medicamentul ce le-ar fi putut salva viata… Am vazut flamanzi daruind ultima faramitura de paine. Am vazut fericirea pe chipurile acelora care se stiau sortiti sacrificiului suprem.

 

I-am auzit cantand, cu fetele mai stralucitoare decat soarele”.

 

 

„Mai mult decat biruitori” nu vorbeste in mod special despre sfinti, ci despre oameni obisnuiti, vinovati, supusi greselii, care negasind forta necesara in ei insisi, au descoperit o alta, mult mai mare, la dispozitia fiecaruia dintre noi: Isus.

https://www.stephanus.ro/mai-mult-decat-biruitori-richard-wurmbrand/

 

/////////////////////////////

Arhive categorie:  

Personalități- David XXII – un om împlinit în eternitate

 

Lecție practică: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (Eclesiastul 7:1)

David este un om paradoxal și un foarte dificil subiect de studiu. În pregătirea acestor materiale am căutat să aflu ce au spus și scris alții înaintea mea. Am rămas surprins să văd că nu mulți dintre cei considerați de mine foarte buni învățători au publicat multe despre David. Sunt atâtea lucruri bune de spus despre omul acesta, dar și atâtea lucruri rele … Probabil că au preferat să-l lase cunoscut doar sub evaluarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: ,,Un om după inima Mea” și să treacă sub tăcere incontestabilele lui greșeli.

 

David este omul cu un zbor frânt. Caracterul și cursul vieții sale s-au frânt odată cu păcătuirea cu Batșeba și uciderea valorosului ei soț, Urie. Dumnezeu a ales ca textul cronicii inspirate să urmeze apoi necazurile și agonia cu care David a executat pedeapsa pe care singur și-a rostit-o: moartea celor patru ,,miei” dintre copiii lui.

 

Este greu să rămâi după acest studiu cu imaginea unui David refuzat de Dumnezeu când a cerut să zidească Templul, el însuși prizonier în templul unui trup dărăpănat imposibil de încălzit și rob al unor neputințe din care numai intervențiile celor apropiați lui îl mai ajută să-și împlinească datoriile împărătești.

 

Cum vom încheia noi acest studiu? Care va fi concluzia noastră despre el?

 

Simplu și pe scurt vom spune cu o expresie americană: „The best is yet to come!”, „Ce-i mai bun e de-abia de-acum-nainte!”

 

Există un David al viitorului pe care-l vom întâlni cu surprindere și uimire. Toate neîmplinirile lui vor fi acoperite de slava și lucrarea lui din viitor.

 

Despre aceasta vorbește un text tainic din Evrei:

 

„Toţi aceștia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39-40).

 

Eternitatea este casa în care ne vom trăi împlinirile și tot binele care a înmugurit în noi va înflori, se va coace și va ajunge la coacere, asemenea toiagului lui Aaron:

 

„A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale“. (Numeri 17:8).

 

David nu și-a trăit încă ultimul capitol. El va experimenta transformarea fabuloasă despre care aflăm tot în epistola către Evrei:

 

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, … de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiţi.” (Evrei 12:18, 22-23).

 

Deocamdată, Dumnezeu ne-a facut neprihăniți. El nu se oprește însă la aceasta, ci în viitor ne va duce la desăvârșire!

 

A fost David un om după inima lui Dumnezeu? Da! Înseamnă asta că a fost un om desăvârșit? Nu!

 

În David cel de până acum au existat personalități distincte. A fost David al realizărilor incontestabile. Împăratul David și apoi fiul său Solomon au ridicat Israelul de la nivelul unor triburi rivale la nivelul unui Imperiu rămas în istorie sub numele de „regatul de aur“ al evreilor.

 

A fost apoi acel David al pornirilor nestăpânite, al impulsurilor auto-destructive, al neascultării și al nelegiuirii. Dumnezeu a trebuit să-i spune că nu este vrednic să construiască Templul pentru că a vărsat prea mult sânge …

 

A existat însă și acel David al psalmilor, al rostirilor unduitoare și al rotitoarelor scări spre culmile părtășiei cu divinitatea din care au răsărit sclipirile profetice. A fost un David al înălțimilor spirituale, al umblării personale cu Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pretutindeni se roagă și astăzi rugăciunile lui, căutând nu de puține ori să intuiască și melodiile originale compuse de acest împărat cu suflet de copil al câmpului și al nopților vrăjite.

 

A existat însă și un altfel de David, un David al năzuințelor, al viselor neîmplinite, al dorințelor nesatisfăcute, al idealurilor neatinse …

 

Închei această carte spunându-vă că m-am îndrăgostit pentru totdeauna de acest David. El este ceea ce suntem noi toți și fiecare în parte. Dumnezeu n-a pus însă aceste tânjiri în noi doar ca să ne amăgească s-au doar ca să ne arate ceea ce nu vom putea niciodată ajunge. Nu! Nicidecum! Acest David al năzuințelor va fi împlinit de Dumnezeu la dimensiunile viselor lui și dincolo de ele, pentru că Dumnezeu face întotdeauna „mai mult decât cerem noi sau gândim“ (Efeseni 3:20).

 

Acesta este probabil cel mai frumos mesaj al vieții lui David și el ne vine de dincolo de David de la Dumnezeul care l-a creat, l-a mântuit și i-a pregătit un loc în slava lui cerească.

 

În tinerețea lui urmărită de prigonitori, Richard Wurmbrand a rostit predici memorabile cu ilustrații cât lecții mari de teologie sistematică. Iată una din ele spusă la o biserică din Constanța. Ea mi-a fost repovestită de prietenul meu Emil Dumitru, care a auzit-o și el de la cei care au auzit-o …

 

Se numește „Cinci minute după moarte“ și rog să fiu iertat că nu stăpânesc arta cuvintelor așa cum a făcut-o acest foarte mare predicator:

 

„În primele cinci minute după moarte se vor întâmpla cu tine lucruri mari, ne mai auzite și ne mai întâlnite. Mai întâi vei vedea venind spre tine un înger pe care nu l-ai cunoscut în timpul vieții, dar care te cunoaște perfect de bine pentru că a fost îngerul tău păzitor. El te va lua de mână și veți trece cu viteza gândului printr-un tunel întunecat, prin valea umbrelor morții și pe măsură ce veți înainta se va face din ce în ce mai multă lumină. Va fi din ce în ce mai frumos în jur. Vei auzi cântece mai frumoase ca orice muzică de pe pământ și vei vedea priveliști mai fermecătoare decât ai văzut vreodată.

 

Îngerul te va duce apoi pe o ușă și cum vei intra, te va pune imediat cu spatele la perete. Înaintea ta va apare o făptură frumoasă, înconjurată în curcubee de slavă și desăvârșită în lumina feței frumoase. Uimit, îl vei întreba pe înger: „Este Domnul Isus?“, iar el îți va răspunde zâmbind: „Nu …“ Uită-te acolo!“

 

Atunci îți vei întoarce capul și vei vedea pe cineva așa de frumos încât te vei simți strivit de măreția lui, dacă n-ar fi fața lui binevoitoare și o imensă dragoste cu care te vei simți privit. Nu vei mai întreba îngerul pentru că vei ști. El este Domnul! Vei cădea cu fața la pământ înaintea Lui și vei plânge mult de recunoștință. Apoi, curios îl vei întreba: „Dar făptura acea frumoasă pe care am văzut-o prima dată, cine este?“ Și Domnul Isus îți va răspunde mustrător: „Acela ai fi putut fi tu, dacă ai fi ascultat în totul de Mine și ai fi primit tot ceea ce am fost gata să-ți dau. Dar n-ai vrut …“

 

Vei cădea iar cu fața la pământ de rușine și de regret și vei vărsa lacrimi amare de păreri de rău. Iar Domnul te va lăsa să plângi … Când te vei liniști, vei șopti umil: „Aș mai putea să-l văd puțin încă o dată? Doar câteva clipe …“

 

Și El îți va spune: „Privește!“

 

Te vei uita curios să-l mai vezi o dată , dar nu-l vei mai găsi. Vei căuta iar cu tot dinadinsul, dar … nu va mai fi acolo. Te vei uita atunci întrebător la Domnul Isus. El nu-ți va răspunde nimic, ci doar îți va face semn să te uiți la mâinile și picioarele tale. Te vei uita și, speriat la început, vei vedea că … tu ești acela. Dumnezeu te-a îmbrăcat în slava pregătită pentru tine mai înainte să fi fost făcută lumea. Și te vei prăbuși iar la picioarele Domnului și vei plânge în hohote, vei plânge cu gemete și cu strigăte de bucurie totodată, iar pe obraji îți vor curge șuvoaie lacrimile calde ale recunoștinței … Iar Domnul se va apleca duios spre tine și le va șterge, îmbrățișându-te cu privirile Lui dătătoare de viață. Vei înțelege atunci cât de mult a așteptat El să facă cu tine lucrul acesta …“

 

David a fost omul unor năzuințe nerealizate deocamdată în viața aceasta. Asta nu-l micșorează câtuși de puțin, ci ne dă măsura adevărată a personalității lui. Toate trăirile lui au fost anticiparea marilor schimbări de care și el va avea parte. Aceasta a fost de fapt cea mai mare nădejde a lui, cea mai adâncă și mai intensă rugăciune. Iat-o în psalmul 61:

 

„Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!

De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”

Căci Tu ești un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmașului.

Aș vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău, să alerg la adăpostul aripilor Tale.

 

(Oprire)

 

Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moștenirea celor ce se tem de Numele Tău.

Tu adaugi zile la zilele împăratului: lungească-i-se anii pe vecie!

În veci să rămână el pe scaunul de domnie, înaintea lui Dumnezeu! Fă ca bunătatea și credincioșia Ta să vegheze asupra lui!

Atunci voi cânta neîncetat Numele Tău și zi de zi îmi voi împlini juruinţele“.

 

David a rostit cuvinte greu de acceptat pentru ceilalți oameni mulțumiți cu puțin. Cererile lui vorbesc expres despre veșnicie, iar eternitatea este singurul tărâm în care-și vor găsi împlinirea.

 

Cap. XX – Pledoarie pentru sinceritate…………………………………………………………..Cont. aici  https://scripturile.wordpress.com/category/personalitati/

 

 

////////////////////////

 

2 PETRU

De Daniel Branzei

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B” -„Petru B”

 

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/2-petru/

 

Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos” (2 Petru 1:1). Numele de „Simon” este o aducere aminte a vieţii lui Petru dinainte de întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru” este numele pe care l-a primit acest apostol prin Cristos. „Petru” înseamnă „stîncă” şi desemnează simbolic stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi scrisorile apostolului sînt marcate din plin de aceste caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că epistola este o continuare a mesajului din prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări”.

 

Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din acelaşi loc. Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui Petru.

 

Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate şi la curăţie. 1 Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2 Petru tratează problemele care pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le scrie credincioşilor ca să-i avertizeze de pericolul „învăţătorilor mincinoşi” strecuraţi în rîndul credincioşilor. El începe prin a le atrage tuturor atenţia asupra vieţii lor personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea creştină presupune perseverentă şi sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în răbdare şi evlavie, în dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea, învăţătorii mincinoşi sînt dedaţi plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc venirea Domnului şi Judecata viitoare, lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le aducă aminte tuturor că deşi este îndelung răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu pămîntul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine ştie aceasta, face bine dacă trăieşte frumos şi în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui înspre lucrurile viitoare.

 

Conţinutul cărţii:

 

Tema centrală a epistolei este „cunoaşterea”. Nimic nu este mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o cunoaştere adecvată a Scripturilor. Verbul „a cunoaşte” şi derivatele lui apar de 13 ori în textul scrisorii. O altă caracteristică a acestei epistole este caracterul ei escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii, Petru sfătuieşte Biserica să se încreadă în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce la bun sfîrşit programul său cu lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în care va locui neprihănirea” (2 Petru l:21; 3:10-13).

 

„Se începe cu credință și se sfârșește cu dragoste. Dragostea este rezultatul credinței, dar de la credință la dragoste, creștinul trece printr-un proces, care constituie subiectul lui Petru. Pasajul poate constitui o descriere a creșterii și relevării tuturor forțelor de viață obținute în credință, în timp ce rodirea finală este dobândită în dragoste. Pe de altă parte, acest text ne amintește un alt pasaj măreț, cel al lui Pavel în care ne vorbește despre „roada Duhului“ care este „dragostea“. Ca urmare, Pavel face o analiză profundă a dragostei în Galateni 5. Revenind la Petru, el continuă afirmând: „căci, dacă aveți din belsug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Christos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închiși și au uitat că au fost curățiți de vechile păcate …“ Cel care nu reușește să înainteze în experiența creștină este comparat cu un orb care umblă „cu ochii închiși“ sau care nu vede decât „ceea ce este aproape“. Aceste stări descriu condiția în sine și motivația ei. Practic, nu este vorba de o orbire totală, ci de o miopie spirituală; acest tip de om vede lucrurile prezente, dar nu reușește să le remarce pe cele veșnice. Lucrurile prezente sunt cele materiale, care sunt trecătoare. Un astfel de credincios îi vede pe oameni, dar nu Îl deslușește pe Dumnezeu. Miopia aceasta spirituală are un efect nociv asupra dezvoltării spirituale, făcând de multe ori ca înaintarea sa să fie îngreunată. Un astfel de om „a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate“. Altfel spus, el a ignorat viziunea primită cu ocazia curățirii la începutul vieții creștine. Ce revelație cu privire la măreția binecuvântării sufletului atunci când el este primit, iertat, justificat și curățit! Această experiență minunată exprimă relația cu cele veșnice, deschiderea ochilor înspre Dumnezeu, pe care trebuie să-L vedem cu cea mai mare claritate.“ (G. C. Morgan)

 

Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru este un avertisment împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău” (2 Petru l-2).

 

Epistola a doua a lui Petru tratează tema apărării adevărului încredințat de Dumnezeu. Capitolul 2 prezintă învățătorii falși din biserică care contrazic doctrina sănătoasă, pe când capitolul 3 ne amintește de persoane din afara bisericii care sunt „batjocoritori, plini de batjocuri“ și care caută să distrugă credința în revenirea Domnului Isus. Capitolul 1, însă, ne reamintește că înainte de a ne împotrivi celor care luptă contra adevărului lui Dumnezeu trebuie să avem garanția trăirii cu El. Primele două capitole accentuează faptul că apărarea adevărului doctrinar trebuie să se bazeze pe aplicarea acestuia în viața noastră. Cu alte cuvinte, trebuie „să trăim ceea ce predicăm.“

 

Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de Pavel lui Timotei. Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui se apropie foarte repede de sfîrşit: „Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Cristos” (2 Petru 1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt luminoase, chiar dacă întrevăd viitoarea lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza „zilele din urmă”. Secretul optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau dincolo de orizontul timpului, spre revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă.

 

Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un răspuns dat „alegerii divine” (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la faţă” petrecută cu Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea şi tălmăcirea Scripturilor (2 Petru 1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2 Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la vigilenţă şi credincioşie (2 Petru 3:14-17).

 

 

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

Introducere, 1:1

 

1. Îndemnare apostolică
2. Promisiuni scumpe, 1:2-4
3. Progres spre ţintă, 1:5-7
4. Priorităţi sfinte, 1:8-11

 

1. Îndemnarea apostolică

 

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui.“ – 2 Petru 1:3

 

Epistola a doua a lui Petru tratează tema apărării adevărului încredințat de Dumnezeu. Capitolul 2 prezintă învățătorii falși din biserică care contrazic doctrina sănătoasă, pe când capitolul 3 ne amintește de persoane din afara bisericii care sunt „batjocoritori, plini de batjocuri“ și care caută să distrugă credința în revenirea Domnului Isus. Capitolul 1, însă, ne reamintește că înainte de a ne împotrivi celor care luptă contra adevărului lui Dumnezeu trebuie să avem garanția trăirii cu El. Primele două capitole accentuează faptul că apărarea adevărului doctrinar trebuie să se bazeze pe aplicarea acestuia în viața noastră. Cu alte cuvinte, „să trăim ceea ce predicăm.“

 

1. Promisiuni scumpe (1:1-4)

 

Viața creștină începe cu manifestarea unei credințe pe care Petru o numește „o credință de același preț cu a noastră.“ Aceasta înseamnă că noi trebuie să avem aceeași relație cu Domnul Isus ca și apostolii.

 

Cum poate să se înmulțească harul? Doar prin „cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Christos.“ Cu cât Îl vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu, cu atât vom va crește „harul și pacea.“ Cunoașterea lui Dumnezeu este una din resursele nădejdii noastre.

 

„Dumnezeiasca lui putere ne-a dat tot …“  Petru ne asigură că Dumnezeu a prevăzut tot ceea ce este necesar pentru o viață de sfințenie. Această asigurare este una a puterii Sale divine. Darurile asigurate în Christos constituie o temelie sigură pentru viața pe care Dumnezeu vrea să o trăim. Petru enumeră patru cuvinte cheie, grupate câte două. Primele două sunt „viața și evlavia.“ Suntem chemați să ne cultivăm un caracter ca al Domnului Isus și să avem o comportare similară cu a Sa. Dumnezeu, prin puterea Sa, ne-a dat aceste lucruri ca să promoveze în noi o viață de sfințenie. De asemenea, să nu uităm de „făgaduințele Lui nespus de mari și scumpe …“ Și aceste făgăduințe și promisiuni sunt resurse importante ale nădejdii.

 

Caracterul nădejdii (1:5-9)

 

Nașterea din nou constiuie doar începutul. Dumnezeu le-a dat copiilor Săi tot ce este necesar pentru a trăi o viață creștină, ei trebuind să-și dea „toate silințele“ ca să beneficieze de harul oferit. Creșterea spirituală nu are loc în mod automat, ea  necesitând o strânsă cooperare cu Dumnezeu, credinciosul fiind chemat la hărnicie și disciplină creștină (Filip. 2:12, 13). Dorința lui Dumnezeu este de a deveni „asemenea chipului Fiului Său“ (Rom. 8:29).

 

Persistența nădejdii (1:10-21)

 

„De aceea … căutați … să vă întăriți chemarea și alegerea voastră … .“ Prin creșterea noastră și prin străduința noastră de a deveni tot mai mult ca și Domnul, noi ne confirmăm chemarea noastră.Trăind o viață sfântă, în Duhul, vom fi feriți de alunecări.

 

Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce este necesar pentru o viață divină. „Se începe cu credință și se sfârșește cu dragoste. Dragostea este rezultatul credinței, dar de la credință la dragoste, creștinul trece printr-un proces, care constituie subiectul lui Petru. Pasajul poate constitui o descriere a creșterii și relevării tuturor forțelor de viață obținute în credință, în timp ce rodirea finală este dobândită în dragoste. Pe de altă parte, acest text ne amintește un alt pasaj măreț, cel al lui Pavel în care ne vorbește despre „roada Duhului“ care este „dragostea“. Ca urmare, Pavel face o analiză profundă a dragostei în Galateni 5. Revenind la Petru, el continuă afirmând: „căci, dacă aveți din belsug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Christos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închiși și au uitat că au fost curățiți de vechile păcate … “. Cel care nu reușește să înainteze în experiența creștină este comparat cu un orb care umblă „cu ochii închiși“ sau care nu vede decât „ceea ce este aproape“. Aceste stări descriu condiția în sine și motivația ei. Practic, nu este vorba de o orbire totală, ci de o miopie spirituală; acest tip de om vede lucrurile prezente, dar nu reușește să le remarce pe cele veșnice. Lucrurile prezente sunt cele materiale, care sunt trecătoare. Un astfel de credincios îi vede pe oameni, dar nu Îl deslușește pe Dumnezeu. Miopia aceasta spirituală are un efect nociv asupra dezvoltării spirituale, făcând de multe ori ca înaintarea sa să fie îngreunată. Un astfel de om „a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate“. Altfel spus, el a ignorat viziunea primită cu ocazia curățirii la începutul vieții creștine. Ce revelație cu privire la măreția binecuvântării sufletului atunci când el este primit, iertat, justificat și curățit! Această experiență minunată exprimă relația cu cele veșnice, deschiderea ochilor înspre Dumnezeu, pe care trebuie să-L vedem cu cea mai mare claritate.“ (G. C. Morgan)

 

Autenticitatea creștină poate fi testată în două moduri: doctrinar și practic. Testul doctrinar lansează întrebarea: Care este atitudinea față de persoana și lucrarea Domnului Isus? Testul practic ridică următoarea problemă: Ce caracter și ce comportare rezultă din trăirea noastră? 2 Petru tratează ambele aspecte.

 

1. Pericolul unei vieți lipsite de creștere (1:1-8). Viața fără creștere se atrofiază, copilul lui Dumnezeu trebuie să crească, ca urmare a hrănirii cu Cuvântul lui Dumnezeu. „De aceea, dați-vă și voi toate silințele …“ ca să folosiți ceea ce v-a asigurat harul.

 

2. Pericolul cunoașterii fără aplicare practică (1:9-14) Dacă nu aplicăm practic ceea ce știm, vom ajunge la orbire spirituală (1:9).

 

1. Mărturie apostolică

 

1. Mărturie despre adevăr, 1:12-15
2. Trăire în adevăr, 1:16-18
3. Studiu despre adevăr, 1:19-21

 

III. Avertizare apostolică

1. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3
2. Exemple de prooroci mincinoşi, 2:4-9
3. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19
4. Soarta proorocilor mincinoşi, 2:20-22

 

1. Nădejdea apostolică
2. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7
3. Certitudinea împlinirilor profetice, 3:8-10
4. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18

 

Fără îndoială că Petru i-a înțeles pe cei care doreau să cunoască cât mai mult despre vremurile din urmă. El a fost unul din cei patru ucenici care L-au întrebat pe Isus despre acest subiect. A urmat marea predică prezentată de Matei (cap. 24, 25; Marcu 13:3, 4). Chiar în ziua Înălțării, ucenicii au dorit să știe când urma să fie instaurată Împărăția. Dar în viziunea lor, ei se gândeau la o împărăție politică, aici pe pământ (Fapte 1:6-8). Domnul Isus le-a spus că „vremurile și soroacele“ sunt problema Tatălui. Când a scris această epistolă, Petru cunoștea mult mai mult datorită maturizării sale și a Duhului Sfânt, în mod special (1:20, 21). Epistola se încheie punând accentul nu pe venirea Împărăției, ci pe responsabilitățile celor care o așteaptă.

 

În privința venirii Domnului Isus există patru perspective posibile. Petru le enumeră și le analizează pe fiecare dintre ele:

 

1. Perspectiva batjocoritorilor (3:1-4)

 

Cuvântul lui Dumnezeu este plin de adevăr, iar Petru le scrie prea iubiților săi ca să le trezească „mintea sănătoasă prin înștiințări.“  El evidențiază unitatea Cuvântului lui Dumnezeu. „… În zilele din urmă, vor veni batjocoritori plini de batjocuri.“ Atunci când aceștia tăgăduiau puterea și venirea lui Isus, ei practic respingeau adevărul scrierilor profetice, învățătura Domnului din Evanghelii și cea din scrierile apostolilor. Biblia nu numai că prezice venirea Domnului, dar și anunță apariția batjocoritorilor. Prezența lor dovedește adevărul Cuvântului pe care-l resping și nu trebuie să ne surprindă (1 Timotei 4; 2 Timotei 3). Batjocurile sunt motivate de dorința învățătorilor falși de a trăi în păcat (3:3). Dacă un stil de viață contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, ceva trebuie schimbat: stilul de viață sau Cuvântul. Învățătorii falși de care vorbește Petru au ales să schimbe Cuvântul. Dar pe ce bază? Bazându-se pe faptul că „toate rămân așa cum erau la începutul zidirii,“ ei au adoptat „calea științifică,“ care uneori dă rezultate când e vorba de universul material, dar nu poate descifra problemele Bibliei. De multe ori, așa numitele „legi științifice“ nu sunt altceva decât concluzii rezultate dintr-un număr limitat de experiențe. Ele sunt supuse schimbărilor, deoarece nici un om de știință nu poate efectua un număr infinit de experiențe. Cuvântul Domnului este demn de crezare și „ o lumină care strălucește într-un loc întunecos“ (1:19).

 

2. Perspectiva istorică (3:5-7)

 

Petru arată că lucrarea lui Dumnezeu în istorie are un caracter constant. În sprijinul acestei afirmații, el amintește două evenimente istorice: Creația (3:5) și Potopul (3:6). Dumnezeu a creat cerurile și pământul prin Cuvântul Său. În Geneza 1, expresia „Dumnezeu a zis“ se repetă de nouă ori (Ps. 33:9). Mai mult, Creația este păstrată tot prin Cuvântul Său (3:5). Cel de-al doilea eveniment citat este Potopul, care reprezintă tabloul judecății divine (2:5). Deoarece El a creat totul, Dumnezeu intervine când vrea și cum vrea în Creația Sa (Ps. 115:3). Petru trece la aplicare: va fi o judecată viitoare (3:7).

 

3. Perspectiva lui Dumnezeu (3:8, 9)

 

Petru ne prezintă harul uimitor al lui Dumnezeu; El ne arată că Dumnezeu este etern în afara și deasupra timpului. Întârzierea Sa se datorează faptului că El „are o îndelungă răbdare … și dorește“ ca toți păcătoșii să aibă prilejul „să vină la pocăință“ (3:9). Dumnezeu are un plan care trebuie să se desfășoare conform voii Sale.

 

4. Perspectiva credinciosului (3:10-18)

 

Ce trebuie să facem? Petru ne învață cum să-L așteptăm pe Domnul. Să ne silim să ducem o viață de sfințenie (3:11-16). Atitudinea de așteptare trebuie să producă schimbări în conduita personală (3:11). Trebuie să fim sfinți și evlavioși.

 

Să ne silim să creștem spiritual (3:17, 18). „Creșteți în harul și cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos… .“

 

Epistola se încheie cu câteva aplicații practice necesare: „… Să nu uitați … că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca o zi.“

 

1. „Astfel, apostolul provoacă toate sufletele creștine care se gândesc la căile și lucrările lui Dumnezeu să anuleze elementul timp. Din totdeauna, timpul nu a avut semnificație pentru Dumnezeu. Noi ne grăbim și suntem agitați, zi de zi, deoarece mereu trebuie să facem ceva. Dumnezeu nu are o astfel de frământare deoarce în decursul zilei noastre, care trece repede, El este capabil să realizeze lucruri pe care omul poate doar spera să le facă într-o mie de ani. Pe de altă parte, privind la perspectiva anilor care vin și la timpul lung care trebuie să treacă pentru ca lucruri dorite cu nerăbdare să se întâmple, suntem imediat descurajați. Dumnezeu nu are această problemă deoarece timpul pentru El are o cu totul altă dimensiune. Omul fie că declară că promisiunea venirii Domnului este falsă, deoarece au trecut mai mult de 2000 de ani de când a fost făcută, sau este tentat să gândească că Cel care a făcut promisiunea este într-un fel inactiv și nu acționează atât de repede cum ar putea să o facă. Chiar o simplă enunțare a acestor lucruri ne arată cât sunt de false. De aceea, este bine să fim atenți și să nu uităm acest măreț adevăr. Scopurile lui Dumnezeu sunt atât de vaste și de minunate încât înfăptuirea lor în experiența umană are nevoie de ceea ce noi, din lipsa unui cuvânt mai bun, numim timp. Pe de altă parte, puterea Sa este așa de uriașă încât El poate să facă lucruri „într-o clipeală din ochi“, dacă vrea și când vrea El, lucruri care vor revoluționa orice viață și o va aduce în ordinea finală.“ (G. C. Morgan)

 

2. „Ziua Domnului va veni ca un hoț …“ (3:10). Petru, Domnul Isus, și Pavel au folosit această expresie (Matei 24:25; Luca 12:39; 1 Tes. 5:2). Să veghem dar!

 

3. „Domnul nu întârzie … ci are o îndelungă răbdare … și dorește ca toți oamenii să nu piară, ci toți să vină la pocăință“ (3:9). El dorește ca toți oamenii să beneficieze de mântuirea Sa (1 Tim. 2:4).

 

4. „Ziua Domnului va veni …“ (3:10). Pocăiește-te acum, până nu e prea târziu!

 

5. Creșteți spiritual! De patru ori întâlnim afirmația „Prea iubiților … să vă aduceți aminte … (3:1, 2); … să nu uitați … (3:8); … siliți-vă … (3:14); … păziți-vă … (3:17).

 

6. De aceea, prea iubiților, siliți-vă și păziți-vă!

 

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/2-petru/

 

//////////////////////////////

 

 

Importanța Întrupării Domnului

 

Asemenea oricărei personalități, și Domnul Isus are o dată a nașterii. Ca unii care punem preț pe învățătura despre natura fizică (reală) a întrupării Sale, nașterea Sa este cel puțin la fel de importantă pe cât este moartea Sa. Dumnezeu Și-a dezvăluit intenția tăinuită timp de veacuri la vremea hotărâtă de El, atunci când toate au fost pregătite. Nu avem abilitățile necesare să înțelegem cum anume Nemărginitul Dumnezeu s-a lăsat cuprins de mărginire, Nemuritorul s-a făcut muritor, Creatorul s-a făcut creatură, Atotputernicul s-a făcut neajutorat ca un bebeluș. Când ții în brațe un nou-născut ții un trup asemenea celui pe care Domnul l-a îmbrăcat ca să asculte de Tatăl și să ne desăvârșească mântuirea noastră. Cât de disperată sau deranjată poate fi o mamă care își abandonează copilul nou-născut într-o pungă la container, după ce l-a purtat în pântece nouă luni? Domnul promite că El nu ne va uita, chiar dacă o mamă ar putea ajunge să facă așa ceva (Is 49:15).

 

Întruparea Domnului redă demnitate omului căzut în păcat (1Corinteni 15:47-49)

 

Nu avem nevoie de lecții ca să înțelegem lipsurile naturii umane și adâncimile în care ne putem scufunda când avem împrejurările favorabile și compania unor oameni cu înclinații păcătoase. Unii oameni au fost acolo, alții încă mai sunt acolo, iar alții vor fi acolo. Suntem atrași de o manieră implacabilă în starea care ne îndepărtează de Dumnezeu și, în cele din urmă, de oameni pentru că păcatul are o ofertă generoasă, atractivă și promițătoare. Câtă vreme omul se află în această stare, gândurile, deciziile și acțiunile sale îi pot oferi împlinire temporară, dar pe termen lung se dovedesc falimentare, deoarece întrețin o stare de război deschis cu Dumnezeu, de unde va culege în cele din urmă doar moarte. Primul Adam așezat în Grădina Eden a fost creat din țărâna pământului și tot acolo se întoarce țărâna, dar duhul pus de Dumnezeu în om resimte despărțirea de trupul încredințat ca pe o mare tragedie, cea mai mare tragedie din câte sunt. Fiecare dintre noi suntem conștienți de propria existență mai mult decât de a oricărui om, deci este normal să resimțim toate pierderile de o manieră subiectivă, iar despărțirea de noi înșine este cea mai grea. În viață, putem să pierdem membre, organe, abilități, aptitudini, și pierderea lor ne afectează, dar nimic nu ne afectează mai mult decât perspectiva despărțirii de trupul nostru prin moarte. Aici intervine Evanghelia. A mai fost un Adam, al doilea, Dumnezeu întrupat care a venit de la Tatăl ca să ne pregătească pentru al doilea Eden. În virtutea naturii umane suntem lipiți de țărână, dar în virtutea naturii divine tânjim după cer și nu ne vom găsi liniștea, împlinirea și pacea deplină decât atunci când vom intra în moștenirea noastră. Dumnezeu a inoculat un principiu în natură: ceea ce semănăm este mai modest decât ceea ce recoltăm, deși trece prin experiența morții. Tot la fel, prin moarte, omul trece dintr-o stare inferioară într-una superioară. Experiența morții trebuie pusă în contextul nemuririi sufletului și a învierii trupului prin care trupul dezintegrat, indiferent unde a sfârșit – pe pământ, în mare, sau în foc – se va întoarce în ființă și va fi transformat prin puterea lui Dumnezeu care a adus toate lucrurile în ființă. Prin înviere, moartea va fi înghițită de înviere, murirea de nemurire și putrezirea de neputrezire. Amintirea morții va rămâne probabil doar ca o cicatrice pe trupurile noastre tarate de păcat și boală, o amintire îndepărtată a unui neajuns uitat, sau ca durerea travaliului peste o femeie ce se bucură de îmbrățișarea strănepoților ei. Domnul Isus, Al Doilea Om, a venit să ne dea speranță ca să nu trăim toată viața în umbra morții și sub biciul ei, ci să ne deprindem cu puterea învierii la lucru prin Duhul Sfânt, și cultivând speranța după al doilea Eden să primim oferta de a face pace cu Dumnezeu.

 

Întruparea Domnului împlinește promisiunile din antichitate (Galateni 3—4)

 

Dintre numeroasele profeții care îl anunțau cu sute de ani mai devreme pe Mesia, am ales două promisiuni importante pentru mesajul evanghelistic al apostolilor. După anularea sacrificiului lui Isaac, Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „Jur pe Mine Însumi că, deoarece ai făcut acest lucru și nu l-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,  te voi binecuvânta cu adevărat și-ți voi înmulți foarte mult urmașii, cât stelele cerului și cât nisipul de pe țărmul mării. Urmașii tăi vor pune stăpânire pe cetățile dușmanilor lor, iar prin sămânța ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că M-ai ascultat” (Gen 22:16-18). În Epistola către Galateni, apostolul Pavel face clar că binecuvântarea promisă lui Avraam nu se putea împlini fără de lucrarea lui Cristos. Promisiunile date lui Avraam priveau o „sămânță”. Până la venirea acestui urmaș în care Dumnezeu urma să-și împlinească promisiunea și prin care binecuvântarea să fie împărțită neamurilor, Dumnezeu a dat legea prin îngeri, ca omul să înțeleagă standardul desăvârșit de dreptate al lui Dumnezeu. Astfel, Legea a închis întreaga umanitate în păcat pentru îndreptățirea pregătită de Dumnezeu prin credință. Apoi, „la împlinirea vremii, Dumnezeu Și-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce sunt sub Lege” (Gal 4:4). La venirea lui Cristos, diferențele de etnie, de gen și de statut social s-au frânt și, prin credință, toți oamenii au primit înfierea confirmat de Duhul Sfânt. Pavel concluzionează: „Astfel, tu nu mai ești sclav (al păcatului, al Legii), ci fiu, iar dacă ești fiu, Dumnezeu te-a făcut și moștenitor” (Gal 4:7).

 

Pentru evanghelistul Matei, lucrarea Domnului Isus este înțeleasă ca împlinire a promisiunii înregistrată în Isaia 9, acolo unde profetului i se arăta că necazul și întunericul care a coborât peste Israel va avea sfârșit o dată cu venirea lui Mesia. Venirea Domnului va veni ca un răsărit de soare, ca o zi de biruință când se împart prăzile anunțând instalarea păcii și domnia dreaptă a noului prinț. Ca și în promisiunile făcute lui Avraam, beneficiarul ultim al binecuvântării lui Dumnezeu vor fi toate neamurile.

 

Întruparea Domnului comunică omului în regim de maximă transparență (Evrei 1–2)

 

Dumnezeu vorbește. În Biblie, acest fapt este dincolo de orice îndoială. Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a se exprima sunt diferite, adeseori surprinzătoare, dar pe înțelesul omului. Dumnezeu s-a folosit de tandemul înger – profet pentru a media cuvântul său către poporul Său, receptorul calificat căruia i s-a dat să primească descoperirea divină. Scara văzută de Iacov în vis descrie foarte bine această situație: îngerii fac legătura dintre cer și pământ. Patriarhii au fost primii profeți prin care Dumnezeu a lucrat între oameni și apoi aproape în fiecare generație Dumnezeu a avut oameni pe care i-a capacitat să primească descoperirea îngerească. Ultimul profet al Bibliei este Ioan, de la care am primit Apocalipsa. El așa se și prezintă: Ioan profetul. Deși Îl vede pe Cristosul înviat și pe Dumnezeu Împăratul, întrevederile sale sunt cu îngerii. De la bun început ni se spune cum se face transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu: „Descoperirea lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Lui ce trebuie să se întâmple în curând. Le-a făcut-o cunoscută trimiţându-Şi îngerul la robul Său Ioan, care a depus mărturie în legătură cu tot ce a văzut cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi la mărturia lui Isus Cristos.” Același lucru este confirmat și în finalul cărții „Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul Meu ca să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici.” (22:16)

 

Există unele probleme cu acest mijloc de comunicare care derivă din însăși natura persoanelor folosite în comunicare. Îngerii sunt persoane supraumane, superioare omului la toate capitolele, prea puternice și prea mărețe în slava lor ca să poată a se arăta omului fără ajutorul unor artificii care să le ascundă splendoarea și care să-i împuternicească pe oameni să stea în prezența lor. Când îngerul trimis să dea legea lui Moise s-a coborât pe Sinai, muntele s-a cutremurat și s-a aprins, iar cuvintele lui prin care anunța cele Zece Porunci i-a umplut de spaimă și au cerut să nu le mai vorbească așa Dumnezeu, căci se mulțumesc cu glasul lui Moise. Profetul Ioan a văzut un înger puternic, având capul ca un soare încununat de curcubeu, care s-a postat ca un colos pe mare și pe uscat și a strigat cu glasul unui leu și s-au făcut auzit șapte tunete (Ap. 10:1-3). Așa se face, că de cele mai multe ori, îngerii se arată omului de o manieră trupească, ascunzându-și slava. De partea cealaltă, omul se dovedește un receptor nu totdeauna vrednic de încredere. Unii profeți au avut dificultăți în a primi misiunea încredințată de Dumnezeu (ca Moise și Ieremia), alții s-au resimțit extrem de împovărați de slujba lor și au vrut să renunțe (ca Ilie și Ieremia), alții nu vrut să asculte în detaliu de misiunea primită (ca Iona și profetul anonim din Iuda). Exemplele pot continua. Chiar și așa „În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri prin profeţi de multe ori şi în multe feluri, însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile” (Evrei 1:1).

 

Revelația prin Fiul este desăvârșită, căci Dumnezeu „Își găsește toată plăcerea în Fiul Său”. Ca mesajul să nu fie nicidecum viciat de slava și de lumina în care locuiește Dumnezeu de care omul nu se poate apropia, Dumnezeu i-a pregătit un trup Fiului Său, unul real, așa cum îngerii nu au avut. Minunea întrupării lui Dumnezeu s-a întâmplat o singură dată în istoria umanității, este un fenomen irepetabil. În singura ocazia când Fiul și-a dezvăluit adevărata sa natură, pe Muntele Transfigurării, Domnul s-a arătat în compania profeților Moise și Ilie, demonstrând cât de importantă a fost contribuția profeților în ciuda limitărilor lor. Însă sosise momentul unei revelații de calitate superioare. Cine este Cel prin care ne-a vorbit Dumnezeu în urmă? El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui şi Care susţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, Cel ce a moştenit un Nume mai minunat decât al îngerilor, Fiul lui Dumnezeu care a ascultat de Tatăl când a fost trimis în lumea noastră zicând: ”Vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

 

Totuși, când a străbătut cerul și a venit în lumea noastră a fost făcut mai prejos decât îngerii, dar a primit o slavă mai mare decât a lui Moise, deoarece era fiu moștenitor, a slujit ca Mare Preot după spița lui Melhisedec nu a lui Aaron, rugându-se pentru noi și aducându-se pe Sine Însuși ca jertfă fără păcat, nepângărit, despărțit de păcătoși, nesupus slăbiciunii ca ceilalți oameni. Ceea ce este și mai important este că El încă slujește ca Mare Preot pentru noi, nu într-un Templu pământesc, ci chiar la dreapta lui Dumnezeu.

https://statu.wordpress.com/2021/01/02/importanta-intruparii-domnului/

///////////////////////////

 

Avram l-a urcat pe singurul fiu pe altarul credinţei– pentru jertfire ”pe muntele unde Domnul v-a purta de grijă „ (Gen. cap.22), ca să învăţăm şi noi să-i aducem ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri (Ps.50) şi să intrupăm Poruncile Lui; Deci- să ne dăm sinele demonic-drept ardere de tot, pentru a ne aduce şi trupul -nu la mare/sexare ci, „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Romani 12/1-2)

 

Poporule, de mii de ani te chinui să devii un „Nod Gordian”, dar tot dezbinat rămâi, pentru că nu te UNEŞTI cu Unirea Dumnezeiască, întrupată în Prietenul tuturor Păcătoşilor… Naşte-te din nou din Nepieritoarea- Sămânţă a Gândirii şi Învăţăturii Duhovniceşti, în care nu este nici urmă de trădare, dezbinare, laşitate, manipulare, hoţie, viclenie, preacurvie, fesenie/globalie, ca să dăinui o veşnicie precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care sunt UNA

 

 

Unirea cu Hristos…6. Nasterea din nou…UNITATEA BIBLIEI… AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU… DOVEZILE CLASICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU SFINTA TRIUNITATE … Trinitate)ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU… 1. Scoala lui Dumnezeu cu Israel 3. Pregatirea Neamurilor 5. Crucea, ca simbol si interpretare in Noul Testament

Cont. aici

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/poporule-de-mii-de-ani-te-chinui-sa-devii-un-nod-gordian-dar-tot-dezbinat-ramai-pentru-ca-nu-te-unesti-cu-unirea-dumnezeiasca-intrupata-in-prietenul-tuturor-pacatosilor-naste-te-din-nou-din/

 

////////////////////////////////

 

„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”Coloseni 1:26

 

Licărirea de lumină din prima făgăduinţă — Făgăduinţa făcută lui Avraam — Speranţa amânată — Taina începe să se dezlege la Cincizecime — Ce este taina — De ce s-a ţinut atât de mult ca taină — Pentru lume încă este taină — La timpul cuvenit va fi descoperită tuturor — Când se va sfârşi taina

 

În timp ce omenirea era sub disciplina răului şi incapabilă să-i înţeleagă necesitatea, Dumnezeu Şi-a exprimat în mod repetat scopul de a o restabili şi a o binecuvânta printr-un viitor eliberator. Dar cine va fi acel eliberator, a fost o taină timp de patru mii de ani, şi ea a început să se descopere clar numai după învierea lui Cristos, la începutul Veacului Creştin sau Evanghelic.

 

Privind în urmă la timpul când primii noştri părinţi au pierdut viaţa şi fericirea edenică, îi vedem plini de tristeţe sub pedeapsa justă a păcatului şi fără nici o altă rază de speranţă, în afara celei scoase din declaraţia nedesluşită că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Deşi pentru noi aceasta este plină de semnificaţii în lumina evenimentelor ulterioare, pentru ei n-a fost decât o lumină slabă şi pâlpâitoare. Aproape două mii de ani s-au scurs fără nici o dovadă de împlinire.

 

După aproape două mii de ani, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile pământului. Aceasta părea ca şi cum Dumnezeu ţinea încă la scopul Său exprimat anterior, iar acum era gata să-l împlinească. Timpul zbura mai departe; ţara făgăduită a Canaanului încă nu era în posesia lui; ei încă ((A78)) nu aveau urmaşi, iar Avraam şi Sara îmbătrâneau. Avraam s-a gândit că trebuie să-L ajute pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa; astfel s-a născut Ismael. Dar ajutorul lui n-a fost necesar, pentru că la timpul cuvenit s-a născut Isaac, copilul speranţei şi făgăduinţei. Atunci părea că făgăduitul conducător şi binecuvântător al neamurilor venise. Dar nu; anii treceau şi aparent făgăduinţa lui Dumnezeu eşuase, deoarece Isaac a murit şi moştenitorul său, Iacov, de asemenea. Însă credinţa unora puţini se ţinea încă ferm de făgăduinţă şi era susţinută de Dumnezeu; deoarece „legământul pe care l-a făcut cu Avraam” a fost asigurat de Dumnezeu prin „jurământul Său lui Isaac”, pe care „l-a aşezat ca o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel”. 1 Cronici 16:16, 17.

 

La moartea lui Iacov, când descendenţii lui au fost pentru prima dată numiţi CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII ALE LUI ISRAEL şi recunoscuţi de Dumnezeu ca un „popor . . . ales” (Geneza 49:28; Deuteronomul 26:5), aşteptarea că acest popor ca întreg, ca sămânţă făgăduită a lui Avraam, va poseda Canaanul, va domni şi va binecuvânta lumea, părea să fie aproape de realizare; pentru că deja sub favoarea Egiptului ei deveneau o naţiune puternică. Dar speranţa aproape s-a spulberat şi făgăduinţa aproape s-a uitat când egiptenii, câştigând control asupra lor, i-au ţinut ca sclavi o perioadă lungă.

 

Făgăduinţele lui Dumnezeu erau cu adevărat învăluite în mister şi căile Lui păreau că nu se pot descoperi. Totuşi, la timpul cuvenit a venit Moise, un mare eliberator prin a cărui mână Dumnezeu i-a scos din robie, făcând mari minuni pentru ei. Acest mare eliberator a murit înainte de a intra în Canaan; dar ca purtător de cuvânt al Domnului el a declarat: „DOMNUL Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine” (Deuteronomul 18:15; Faptele 3:22). Aceasta a permis o pătrundere mai adâncă în planul lui Dumnezeu, arătând ((A79)) nu numai că naţiunea lor ca întreg va fi într-un fel asociată cu lucrarea viitoare de conducere şi binecuvântare, dar şi că acela care va fi ales dintre ei va conduce la victorie şi la împlinirea făgăduinţei. Apoi Iosua, al cărui nume înseamnă eliberator sau mântuitor, a devenit conducătorul lor şi sub el au câştigat mari victorii şi au intrat de fapt în ţara făgăduită prin legământ. Atunci părea sigur că adevăratul conducător venise şi că făgăduinţa era pe cale să-şi aibă complet împlinirea.

 

Dar Iosua a murit şi ei n-au mai avansat ca naţiune până când David şi apoi Solomon le-au fost daţi ca regi. Atunci au ajuns la însăşi culmea gloriei lor; dar curând, în loc să-şi vadă făgăduinţa realizată, au fost privaţi de putere şi au devenit tributari altor neamuri. Totuşi, unii s-au ţinut strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu şi au căutat încă pe marele eliberator pentru care Moise, Iosua, David şi Solomon au fost numai tipuri.

 

Cam pe timpul când S-a născut Isus toţi oamenii erau în aşteptarea lui Mesia, viitorul rege al lui Israel şi prin Israel al lumii. Dar speranţa lui Israel, legată de gloria şi onoarea viitorului lor rege, aşa cum era inspirată din tipurile şi profeţiile despre mărirea şi puterea lui, i-a făcut să le scape din vedere o altă grupă de tipuri şi profeţii, care arătau că era necesară o lucrare de suferinţă şi moarte ca răscumpărare pentru păcătoşi, înainte ca binecuvântările să poată veni. Aceasta a fost prefigurată prin Paşti înainte de a fi eliberaţi din Egipt, prin sacrificarea animalelor la darea Legământului Legii (Evrei 9:11-20; 10:8-18) şi prin jertfele de ispăşire făcute de către preoţime an de an, în mod continuu. De asemenea le-a scăpat din vedere declaraţia profeţilor care „au vestit mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Deci, când Isus a venit ca jertfă, ei nu L-au recunoscut; n-au cunoscut vremea cercetării lor (Luca 19:44). Chiar şi urmaşii Lui cei mai apropiaţi au fost teribil ((A80)) de dezorientaţi când a murit Isus, şi ei cu tristeţe au spus: „Noi nădăjduiam că EL este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). După cum se vede, încrederea lor în El fusese greşit plasată. Ei n-au putut vedea că moartea conducătorului lor era o garanţie pentru Noul Legământ sub care urmau să vină binecuvântările, o îndeplinire parţială a legământului făgăduinţei. Totuşi, când au aflat că înviase din mormânt, speranţele lor veştejite au început să reînvie (1 Petru 1:3), şi când era pe cale să-i părăsească au întrebat în legătură cu speranţa lor de mult nutrită şi mereu amânată, spunând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Faptul că speranţele lor erau în principal corecte, chiar dacă nu puteau cunoaşte timpul când vor fi împlinite, este evident din răspunsul Domnului nostru: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6-7.

 

Ce întorsătură a luat acum planul lui Dumnezeu? trebuie să fi fost întrebarea ucenicilor când Isus S-a înălţat la cer; fiindcă trebuie să ne amintim că învăţăturile Domnului nostru referitoare la Împărăţie au fost în principal în pilde şi cuvinte misterioase. El le spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „Vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:12, 13; 14:26). Aşa că ei n-au putut înţelege înainte de a veni binecuvântarea de la Cincizecime.

Cont aici http://adevarprezent.com/vol1rom/v1c5.html

 

//////////////////////////////

Duhul Veacului Acesta şi Realitatea Hristosului Înviat

  by John Piper

Scripture: Romans 8:

Romani 8:11

 

Dacă Duhul care a înviat pe Hristos dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Isus Hristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său care locuieşte în voi.

 

CE ANUME ÎMPIEDICĂ CREDINŢA?

V-aş întreba care credeţi că sunt principalele obstacole din America de astăzi care-i împiedică pe oameni să creadă – să creadă cu adevărat cu o dăruire profundă – într-un Dumnezeu bun, sfânt şi suveran, în realitatea păcatului ca şi încălcare a legii lui Dumnezeu, în moartea şi învierea lui Hristos pentru a-i scăpa pe păcătoşi de mânia lui Dumnezeu şi pentru a le da viaţa veşnică, şi în nevoia de a avea o credinţă fermă, care schimbă viaţa omului? Ce anume stă în calea oamenilor, în aşa fel încât ei să nu poată fi convinşi că aceste lucruri sunt adevărate, reale, frumoase şi necesare?

 

Unii pot spune: oamenii nici măcar nu cunosc aceste lucruri. Este pur şi simplu foarte multă ignoranţă cu privire la învăţătura Bibliei.

 

Alţii pot spune: lipsa dovezilor. Nu se poate şti dacă aceste afirmaţii sunt adevărate.

 

Alţii pot spune: Nu poate să existe un Dumnezeu bun deoarece există prea mult rău în lume.

 

Alţii pot spune: oamenii sunt prea distraşi de apăsările şi plăcerile imediate ale vieţii ca să-şi mai pună astfel de întrebări şi să investească timp şi efort pentru a le găsi raspuns.

 

Alţii pot spune: prea mulţi dintre cei care pretind că cred aceste lucruri sunt nişte neserioşi.

 

Pun aceste întrebări deoarece vreau să vă ajut în dimineaţa aceasta să vedeţi adevărul creştinismului şi să ajungeţi să fiţi convinşi că este real, frumos şi necesar pentru viaţa veşnică. Este o cerinţă enormă de la o singură predică. Îmi dau seama că tot ce pot face este să încerc să trec peste unul sau două dintre aceste obstacole şi să vă deschid drumul pentru ca să puteţi căuta cu mai multă libertate adevărul, până când prin harul lui Dumnezeu, veţi ajunge să fiţi convinşi că în afară de creştinism nu există nicio altă pretenţie de explicare a realităţii care să explice mai bine lumea noastră şi nimic altceva care să satisfacă atâtea nevoi adânci, şi nimic altceva care să-L reveleze mai bine pe Dumnezeu şi căile Lui, aşa cum o face creştinismul.

 

Aşadar, scopul meu din dimineaţa aceasta nu este să dovedesc aceste lucruri. Ci proclamaţia mea de astăzi trebuie înţeleasă prin prisma faptului că sunt o parte mică a lucrării mari pe care o face un Dumnezeu mare în viaţa voastră. Prezenţa voastră aici în dimineata aceasta şi faptul că ascultaţi mesajul acesta este încă o piesă din Mozaicul Adevărului pe care mai curând sau mai târziu îl veţi recunoaşte ca fiind Chipul lui Hristos.

 

RELATIVISMUL ATOTPĂTRUNZĂTOR AL CULTURII NOASTRE

Obstacolul care stă în calea acceptării creştinismului şi la care vreau să mă refer în dimineaţa aceasta este obstacolul relativismului crescând şi atotpătrunzător al culturii noastre – care neutralizează orice afirmaţie a adevărului, şi în mod special afirmaţia creştinismului care este atât de mare şi de atotcuprinzătoare.

 

Ce vreau să spun prin relativism crescând şi atotpătrunzător? Iată câteva exemple. Am auzit spunându-se pe jumătate în glumă (dar am auzit recent acest lucru menţionat şi nu cred că era vorba de nicio glumă) că în unele situaţii dacă încerci să obţii un loc de muncă şi eşti întrebat la interviu “cât fac 2+2? “ trebuie să răspunzi ”Cât aţi dori să facă?” Cu alte cuvinte, adevărul nu este un standard obiectiv în jurul căruia ne modelăm vieţile, ci dorinţele noastre personale sunt suverane iar adevărul este ca un nas de ceară pe care îl modelăm cum vrem, ca să obţinem ce dorim. Deci dacă “2+2=4” mă limitează şi stă în calea dorinţelor mele, îl schimb, pentru că dorinţele mele sunt absolute şi nu adevărul obiectiv care există în afara mea. La acest relativism mă refer.

 

Într-un asemenea context este imposibil să faci creştinismul inteligibil, din cauza pretenţiei creştinismului de a fi un adevăr obiectiv, extern, istoric. Aşadar vreau să vă ajut să realizaţi cât de pătrunzător este acest relativism, şi cum ne afectează pe toţi. Apoi vreau să-l punem faţă în faţă cu mărturia Scripturii cu privire la realitatea ultimă.

 

Un alt exemplu al acestui relativism atotpătrunzător este reclama pe care fundaţia DeMoss a prezentat-o la televizor acum câţiva ani, şi care era intitulată, “Viaţa. O alegere Frumoasă.” Cu alte cuvinte, viaţa era prezentată ca fiind valoroasă în sine, şi alegerea ei ca fiind un lucru bun, drept şi frumos. Ca răspuns, o parte a unui grup NARAL care promovează dreptul femeii de a alege avortul, a pregătit nişte reclame cu mesajul inversat al primei reclame: “Alegerea. O Viaţă Frumoasă.” Ce trebuie să vedeţi aici este că în spatele acestei inversări de cuvinte nu se găseşte doar o perspectivă diferită asupra avortului, ci şi o perspectivă radical diferită asupra adevărului şi a realităţii.

 

Un reportaj făcut asupra reclamei TV a grupului NARAL, afirma că reclama “se concentrează asupra preferinţelor personale de mâncare, religie, coafură … după care tranzitează la subiecte de genul . . . dacă să ai un copil sau să faci un avort.” Aşa că profesorul Roger Lundin de la Wheaton College, comentează astfel, “Alegem între mâncare chinezească sau bucătărie franţuzească, Isus sau Nostradamus, coafură cu permanent sau păr drept, viaţă sau moarte: toate sunt la fel. Nu contează ce cale foloseşti pentru ca să-ţi fie bine. Singurul lucru care contează este libertatea ta de a alege.” (“The Ultimately Liberal Condition,” First Things, No.52, April, 1995, p.25). La aceasta mă refer atunci când vorbesc despre relativismul atotpătrunzător. Nu valoarea vieţii este standardul care ne modelează alegerile. Ci alegerile noastre sunt standardul care ne modelează viaţa. Ceea ce înseamnă că nu există niciun standard; şi efectele acestei realităţi pot fi văzute în prăbuşirea pe mai multe planuri a culturii noastre.

 

EFECTELE RELATIVISMULUI ÎN DIFERITE SFERE………………………………………..Cont aici – https://www.desiringgod.org/messages/the-spirit-of-the-age-and-the-reality-of-the-risen-christ?lang=ro

 

////////////////////////////

Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia!

Cine mână lumea aceasta?

 

Isaia 53:6  Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

 

La fel cum un cioban își mână oile, Sfânta Scriptură sau Biblia, ne spune că diavolul mână această lume (omenirea, lumea oamenilor de carne, lume pe care Dumnezeu a iubit-o, lumea care s-a răzvrătit față de El). Știu că mulți oameni se autoînșeală cu o spiritualitate moștenită, dar realitatea e mai crudă decât ne place. Iată câteva texte biblice:

 

Oi rătăcite

 

Regatele lumii aparțin, într-un sens, într-adevăr, în prezent, diavolului. Nu vă mai mirați de războaie, pretenții teritoriale, expansiune. În spate, cel care mână oamenii e el, diavolul.

 

Matei 4:8  Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis:

Matei 4:9  „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie.”

 

Cel rău a crezut că o dată cu moartea Mântuitorului, el va câștiga. Realitatea a fost și este alta, prin moartea Sa, Domnul Isus aduce eliberare oamenilor ce se află sub puterea celui rău. Cel rău e învins, dar el este lăsat încă liber. Și profită din plin de libertatea aceasta: mână și mână oamenii spre iad ca să nu fie acolo doar el și îngerii lui. (Matei 25:41  Apoi va zice celor dela stînga Lui: „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel vecinic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!)

 

Ioan 12:30  Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s’a auzit glasul acesta, ci pentru voi.

Ioan 12:31  Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”

 

Ioan 13:26  Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinge bucăţica, şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul.

Ioan 13:27  Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.”

 

Ioan 14:30  Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpînitorul lumii acesteia. El n’are nimic în Mine; (aceste cuvinte le spune Mântuitorul știind că va fi vândut de către Iuda Iscarioteanul în care a intrat Satana).

 

Ioan 16:11  în ce priveşte judecata: fiindcă stăpînitorul lumii acesteia este judecat.

 

Astăzi încă se mai vestește Evanghelia, pentru ca ochii oamenilor să fie deschiși și să iasă de sub puterea Satanei. Tu ai auzit, ai citit Evanghelia. De ce nu ieși de sub puterea Satanei?

 

Faptele Apostolilor 26:17  Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la cari te trimet,

Faptele Apostolilor 26:18  ca să le deschizi ochii, să se întoarcă dela întunerec la lumină, şi de supt puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

 

Știu sigur că cel rău face și astăzi aceeași slujbă: orbește mintea oamenilor. Deși mulți au pretenția credinței în Dumnezeu, e posibil ca cei mai mulți să se refere de fapt la dumnezeul acestui veac. De ce? Pentru că sunt încă în orbire, aleargă pe calea pierzării.

 

2Corinteni 4:3  Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sînt pe calea pierzării,

2Corinteni 4:4  a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

 

Ce a făcut Mântuitorul pentru noi? A murit, pentru ca noi să nu mai mergem în iad. Mâna lui e întinsă ca să te smulgă din acest veac. Ești gata să-I întinzi mâna prin pocăință și credință?

 

Galateni 1:4  El S’a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.

 

Efeseni 2:1  Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,

Efeseni 2:2  în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

Efeseni 2:3  Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi.

 

Efeseni 6:11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului.

Efeseni 6:12  Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti.

 

În mod cert, credincioșii nu mai sunt sub puterea întunericului, ci ei deja sunt într-o altă sferă: în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu. Tu unde ești?

 

Coloseni 1:13  El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,

Coloseni 1:14  în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

 

Evrei 2:14  Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,

Evrei 2:15  şi să izbăvească pe toţi aceia, cari prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.

 

1Ioan 4:2  Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu;

1Ioan 4:3  şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.

1Ioan 4:4  Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume.

 

Să nu te înșeli, dacă nu ești din Dumnezeu, atunci zaci în cel rău. El te mână.

 

1Ioan 5:19  Ştim că sîntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.

 

Domnul Isus a venit ca să oprească înșelăciunea satanei. Dar El nu obligă pe nimeni. El doar Se oferă pe Sine ca alternativă. Îl vei primi?

 

Apocalipsa 12:9  Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

 

Cum arată concret această lume mânată și stăpânită de cel rău și care-i va fi finalul?

 

Romani 1:28  Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.

Romani 1:29  Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori,

Romani 1:30  bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,

Romani 1:31  fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

Romani 1:32  Şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

https://asigurarepentrusuflet.wordpress.com/tag/stapanul-lumii-acesteia/

////////////////////////////////////

 

Nu va potriviti chipului veacului acestuia

 

Romani 12:2. Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita.

 

 

 

Inceputul acestui verset in NTR este asa: „Nu va conformati acestui veac…”

 

Observ cu tristete cum in biserici si intre frati patrund tot mai mult tentaculele diavolului cu lucruri aparent neinsemnate: barfa,  cearta de vorbe, partinirea si altele asemenea. Lipsa respectului dintre frati, fata de Dumnezeu si fata de Casa Sa e tot mai raspandit. Si nu numai in biserici, ci si in viata de zi cu zi. Lasam sa intre spiritul babilonian in casele, cuvintele, garderobele noastre si putin cate putin, in inimile noastre cu lucrurile scrise mai sus: barfa, cearta de vorbe, partinirea si altele asemenea.

 

1 Ioan 2:15. Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el.

 

16. Caci tot ce este in lume: pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume.

 

17. Si lumea si pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac.

 

Spunea cineva ca diavolul nu vine la noi cu uciderea si curvia, ca lucrurile astea nu functioneaza la noi, crestinii. Diavolul vine la noi cu lucruri marunte, dar cu lucruri care devin din ce in ce mai mari si mai evidente, la fel ca si bulgarele de zapada. Si daca nu le oprim, pacatele acestea vor fi atat de frecvente si evidente, incat ni se va parea intr-un final ca fiind normale.

 

Noi nu doar ca traim in Babilonul acestei lumi, dar in ultimul timp ne lasam absorbiti de Babilon. De ce? Chiar nu vedem pacatul in spatele ofertelor tentante ale lumii acesteia? Eu cred ca-l vedem, dar ori am devenit insensibili (pentru ca nu ne pasa) la voia Tatalui nostru si orice lucru ni se pare bun, ori ne temem. Ne temem de parerea celorlati din lume. Ca ceilalti ne vor crede niste salbatici. Vor crede ca daca nu copiez la examene sau daca nu ma imbrac provocator, sunt un fanatic in credinta mea. Ne e teama mai mult de parerea celor din jur decat de parerea Tatalui nostru Ceresc care si-a dat singurul Fiu sa moara in locul nostru. Nu ne mai recunoastem identitatea in Domnul Hristos Isus. Si incet-incet, ne lasam absorbiti de Babilon.

 

Daca nu-ti traiesti viata dupa standardul lui Dumnezeu, ci dupa standardul lumii, iti vei pierde sufletul.

 

 

 

1Pet.1:15-16. „Ci, dupa cum Cel ce v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea voastra. Caci este scris: „Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant”.”

 

Va rog sa reflectati si la urmatorul text:

 

Efeseni 4:17. Iata, dar, ce va spun si marturisesc eu in Domnul: sa nu mai traiti cum traiesc paganii in desertaciunea gandurilor lor,

 

18. avand mintea intunecata, fiind straini de viata lui Dumnezeu, din pricina nestiintei in care se afla in urma impietririi inimii lor.

 

19. Ei si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie.

 

20. Dar voi n-ati invatat asa pe Hristos;

 

21. daca, cel putin, L-ati ascultat si daca, potrivit adevarului care este in Isus, ati fost invatati

 

22. cu privire la felul vostru de viata din trecut, sa va dezbracati de omul cel vechi care se strica dupa poftele inselatoare;

 

23. si sa va innoiti in duhul mintii voastre,

 

24. si sa va imbracati in omul cel nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie pe care o da adevarul.

 

https://oinimacurata.wordpress.com/2010/08/02/nu-va-potriviti-chipului-veacului-acestuia/

 

///////////////////////////////

Satan, D-Zeul veacului acestuia

 

 

Ingerii cazuti in slujba lui satan- D-Zeul veacului acestuia

3Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării,

4a căror minte necredincioasă a orbit-o D-Zeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Yashua, care este chipul lui YHWH. (2 Corinteni 4:3,4)

 

   Sarpele

3Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, YHWH a zis: „Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.”

4Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri:

5dar YHWH ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca YHWH, cunoscând binele şi răul”.

14YHWH,Elohim a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână.

15Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:3-5,14,15)

 

    Satana

6 Fiii lui YHWH au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea lui YHWH. Şi a venit si Satana in mijlocul lor.

7YHWH a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns lui YHWH: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.” (Iov 1:6,7)

 

 

 

   Heruvim Ocrotitor

13Stăteai în Eden, grădina lui YHWH, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.

14Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui YHWH, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.

15Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.

16Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui YHWH, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.(Ezechiel 28:13-16)

 

33Dar Yashua S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru, şi i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui YHWH, ci la lucrurile oamenilor.” (Marcu 8:33)

31YHWH a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.(Luca 22:31)

5Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre. (1 Corinteni 7:5)

14Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.

15Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14,15)

9Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,(2 Tesaloniceni 2:9)

 

  Diavolul

8Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis:

9″Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”(Matei 4:8,9)

5 Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului,

6şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc.

7Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:5-7)

8Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.

9Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. (1 Petru 5:8,9)

  Dracii

21Nu puteţi bea paharul lui Yashua şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Yashua şi la masa dracilor. (1 Corinteni 10:21)

 

   Belial

15Ce înţelegere poate fi între Yashua şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?

16Cum se împacă Templul lui YHWH cu idolii? Căci noi suntem Templul lui YHWH cel viu, cum a zis YHWH: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi YHWH al lor, şi ei vor fi poporul Meu.”( 2 Corinteni 6:15,16)

 

Mamona

24Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui YHWH şi lui Mamona. (Matei 6)

 

  Cel Rau

19Ştim că suntem din YHWH şi că toată lumea zace în cel rău. (1 Ioan 5:19)

 

  Balaurul si Ingerii lui,Sarpele cel Vechi,Diavol,Satana.

3În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete.

4Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte.

5Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la YHWH şi la scaunul Lui de domnie.

6Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de YHWH, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.

7Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

8dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

9Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

12De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme. (Apocalipsa 12:3-9,12)

 

   Fiara si Balaurul

11Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.

12Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.

13Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.

14Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia.(Apocalipsa 13:11-14)

 

Locasul Satanei si a ingerilor sai

14Când au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Yashua, şi I-a zis:

15″Yashua, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă.

16L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.”

17″O, neam necredincios şi pornit la rău!” a răspuns Yashua. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.”

18Yashua a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

19Atunci ucenicii au venit la Yashua, şi I-au zis, deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”

20″Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Yashua. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ,Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.(Matei 17:14-20)

41Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! (Matei 25:41)

 

24Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: ,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’

25Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită.

26Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.” (Luca 11:24-26)

 

2în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. (Efeseni 2:2)

12Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12)

4Căci dacă n-a cruţat YHWH pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; (2 Petru 2:4)

 

6El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.(Iuda 1:6)

12Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:

13″Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. (Apocalipsa 2:12,13)

 

Dracii cred in YHWH

19Tu crezi că YHWH este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! (Iacob 2:19)

 

AntiMashiyah

18Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antiMashiyah, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antiMashiyah: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.

19Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.

22Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Yashua este YHWH ? Acela este AntiMashiyah, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. (1 Ioan 2:18-22)

 

1Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la YHWH; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.

2Duhul lui YHWH să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Yashua a venit în trup, este de la YHWH;

3şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Yashua, nu este de la YHWH, ci este duhul lui AntiMashiyah, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (1 Ioan 4:1-3)

7Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Yashua vine în trup. Iată amăgitorul, iată AntiMashiyah! (2 Ioan 1:7)

7Supuneţi-vă dar lui YHWH. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. (Iacob 4:7)

 

 

Sfirsitul Satanei

20YHWH al păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul lui Yashua al nostru să fie cu voi! Haleluia . (Romani 16:20)

 

1Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

2El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

7Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat;

8şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.

9Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.

10Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.(Apocalipsa 20:1-3,7-10)   Shalom  !!!

https://israel-shabbat-shalom.blogspot.com/2012/07/satan-dumnezeul-veacului-acestuia.html

/////////////////////////////

 

 

Ce este „sfârșitul veacului acestuia”?

Autor: Anastasia Filat   

 

 

În Biblie se vorbește despre „sfârșitul veacului acestuia”.  La Matei 24:14 scrie că sfârșitul va veni când Evanghelia Împărăției va fi vestită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Din versetul următor se înțelege că atunci cei ce sunt în Iudeia „vor vedea, „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel „așezată în locul sfânt”. Întrebarea mea este: despre ce „sfârșit” merge vorba?

 

„Sfârșitul veacului acestuia” este „sfârșitul lumii”, când pământul și cerul de acum vor pieri. Despre acest eveniment găsim scris la 2 Petru 3:10, Apocalipsa 20:11b, 21:1.

 

Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul, cu tot ce este pe el, va arde. (2 Petru 3:10)

 

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. (Apocalipsa 20:11)

 

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. (Apocalipsa 21:1)

 

Dacă sunteți cunoscuți cu profețiile privitoare la vremea sfârșitului, știți că Antihristul (Urâciunea pustiirii) se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, înainte de Împărăția de o mie de ani, iar sfârșitul lumii (distrugerea pământului și judecata de apoi) vor fi la sfârșitul Împărăției de o mie de ani.

 

Contextul ne arată că la Matei 24 Domnul Isus răspunde la întrebarea ucenicilor „…Și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” (Matei 24:3b). Deci, ceea ce spune Domnul Isus la versetele 14 și 15 nu descrie sfârșitul, ci semnul sfârșitului sau ceea ce arată că sfârșitul este aproape.

 

Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul. De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel „așezată în locul sfânt” – cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. (Matei 24:14-18)

 

Astfel, la Matei 24 găsim descris semnul „sfârșitului”. Altfel spus, răspândirea Evangheliei pe tot pământul și așezarea „urâciunii pustiirii” în Templul lui Dumnezeu este începutul „sfârșitului”, care va culmina cu distrugerea pământului de acum și judecata de apoi:

 

Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. (Apocalipsa 20:11-12)

 

Această ordine de idei o găsim și la 1 Corinteni 15:25-27 unde apostolul Pavel vorbește despre sfârșit:

 

În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii supt picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul supt picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți. (1 Corinteni 15:24-29)

 

Potrivit cu acest text, Împărăția de o mie de ani va fi timpul în care Domnul Isus va împărăți până va pune pe toți vrăjmașii supt picioarele Sale. Tot în textul acesta vedem că vrăjmașul din urmă pe care îl va nimici va fi moartea. Potrivit cu textul de la Apocalipsa 20:14, moartea va fi nimicită la sfârșitul Împărăției de o mie de ani, când va fi nimicit pământul și cerul de acum.

 

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; și va ieși din temnița lui, ca să înșele Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit. Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții cari erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:7-15)

 

După sfârșitul lumii (nimicirea pământului și cerului de acum și judecata de apoi), eveniment descris la Apocalipsa 20, Dumnezeu va crea toate lucrurile noi: un cer nou, un pământ nou și o societate nouă și total diferită de lumea de acum:

 

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie, și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate”. Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, și toți mincinoșii, partea lor este în iazul, care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua”. (Apocalipsa 21:1-7)

 

Vă recomand să studiați cărțile Apocalipsa și Daniel pentru o înțelegere mai bună a acestui subiect.

 

https://www.resursecrestine.ro/studii/182669/ce-este-sfarsitul-veacului-acestuia

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Prezentăm schematic un model constructiv pentru o fermă de ovine; Rase de oi şi capre din România şi din alte ţări; Alegerea caprelor de prăsilă; Viitorul sectorului de ovin şi caprine din Europa; Ferma modernă de capre  etc

 

Acest tip de proiect poate fi adaptat atât pentru oile de rasa turcana (mai rezistente la frig si care au nevoie de aer curat), cât si pentru oile tigaie si Merinos.Deosebirea este aceea ca adapostul oilor turcane cu miei are o deschidere în partea din fata (spre aleea de furajare), pe când grajdul pentru oile mame tigaie si, mai ales, Merinos trebuie sa fie mai bine izolate, de aceea peretele dinspre aleea de furajare se închide în sezonul rece cu panouri din lemn (OSB cu izolatie) si jgheaburile de furajare de muta spre peretele de lânga padoc.

Elemente constructiv-functionale

Accesul în ferma se face pe un drum betonat în legatura cu reteaua rutiera publica, iar în ferma sunt prevazute drumuri si platforme carosabile.
Ferma, care are o suprafata de 6912 mp (64 x 108 m), este prevazuta cu doua adaposturi: unul pentru 400 oi mame cu miei cu dimensiunile de 9,70 x 72,30 si o suprafata construita de 701 mp. De asemenea, se amenajeaza si un spatiu cu dimensiunile de 6,30 m x 72,30 m si o suprafata construita de 455 mp ce cuprinde un compartiment pentru 16 berbeci adulti, unul pentru 8 miori si altul pentru o suta capete tineret femel de reproductie, precum si maternitatea si o sala de muls. Tinând cont ca ovinele de rasa turcana necesita mai mult spatiu de miscare, pentru ambele adaposturi s-au prevazut si padocuri. Peretele longitudinal de-a lungul aleii de furajare, al ambelor adaposturi, este liber spre aleea de furajare. În caz de vreme rea (temperaturi scazute, vânt etc.) partea din fata se poate închide cu baloti de paie, folie de polietilena sau cu prelate înfasurate
pe un sul.
Ambele adaposturi amplasate fata în fata îsi asigura reciproc protectie împotriva vânturilor, iar furajele sunt administrate pe aleea exterioara, situata între cele doua constructii.
• Asternutul se asigura permanent cu paie uscate nemucegaite, revenind 0,3-0,4
kg/zi/mp.
Acesta se dezinfecteaza saptamânal cu var praf 0,8-1 kg/mp sau superfosfat de var 100 g/mp, dupa care se acopera cu un strat nou de paie. Prin aceasta actiune se reduce riscul de aparitie a pododermatitelor.Evacuarea asternutului (gunoiului) se realizeaza dupa iesirea oilor la pasune, folosind un tractor cu încarcator frontal. În acest sens, din boxe se scot hranitorile si se demonteaza adapatorile.
Pentru evacuarea purinului si a apelor de spalare, pardoseala boxelor va avea pante de 0,5% spre sifoanele de suprafata carosabile, dispuse câte unul în fiecare boxa.
Printr-o canalizare subterana, apele uzate sunt conduse în fose exterioare, de unde sunt transportate la platforma de gunoi sau pe câmp prin vidanjare.
• Adapatorile cu nivel constant (câte doua bucati în fiecare boxa pentru oi, câte una în
boxele pentru tineret si berbeci si câte una doua boxe, în maternitate) se leaga la
conductele de apa prin racorduri flexibile si trebuie sa culiseze pe verticala (25- 75 cm), odata cu cresterea înaltimii asternutului.
• Instalatia electrica de iluminat din adapost trebuie sa asigure un nivel minim de iluminare de 1,2 W/mp (câte 9 becuri de 100 W în fiecare adapost si câte 2 becuri de 100 W în fiecare maternitate).
• Usile si ferestrele se executa din lemn. Ferestrele cu geam dublu (1,50 x 0,60 m) sunt rabatabile (prinse cu balamale la partea inferioara), vor fi prevazute cu dispozitive pentru reglarea deschiderii si se monteaza la circa 1,80 m de la pardoseala, în adapost, si la circa 1,20 m, în maternitate.
• Acoperisurile (fara pod) sunt realizate numai din tabla ondulata sau tigla fixata pe lateti, fara izolatie termica. La coama acoperisurilor se lasa o fanta de 20 cm pentru aerisire naturala.
Compartimentarea în timpul stabulatiei si a fatarilor
La începutul stabulatiei, oile gestante stau în adapost în doua turme de câte 200 oi mame. Imediat dupa fatare, oile sunt aduse în maternitate unde stau 3-5 zile, oile cu un miel, si 5-7 zile, cele cu doi miei. Apoi, din maternitate acestea se muta în saivan în boxe comune cu o capacitate medie de 50 oi cu miei.
La o saptamâna de la începerea fatarilor, prin rarirea oilor gestante, se creeaza spatiul care permite formarea unor boxe comune. Astfel, la un capat al saivanului facem o boxa prin ridicarea unui perete cu trei hranitori universale (de 2,9 m fiecare) asezate coliniar de la perete spre gardul aleii de furajare. La început se recomanda amplasarea unei boxe pentru oi cu miei gemeni si o alta pentru cele cu miei simpli.
Treptat, odata cu fatarea oilor, spatiul redimensionat permite construirea altor boxe, astfel ca la sfârsitul fatarilor în primul saivan vor fi opt compartimente comune cu câte
50 oi mame fiecare.
Între doua boxe de oi cu miei, de o parte si de alta a jgheabului de furajare, folosind doua gratare se amenajeaza doua mielare cu latimea de 1,4 m fiecare, unde au acces numai mieii, tot timpul, pentru a consuma otava si amestec de concentrate specific vârstei.
În maternitate, dupa întarcarea mieilor, prin demontarea peretilor despartitori dintre boxele individuale de fatare, se creeaza o boxa comuna pentru mieii întarcati.
Acest model de proiect asigura o buna supraveghere a efectivelor de oi cu miei,confort sporit prin accesul oilor cu mieii în padoc pe timp favorabil, patrunderea în permanenta a mieilor sugari în mielar la fân si concentrate si realizarea unui spor mediu zilnic al mieilor la limita superioara (250-270 g/zi).
Maternitatea pentru oile mame
Printre crescatorii de ovine circula conceptia ca oile turcana pot fata sub cerul liber sau în soproane, dar, cu regret, am vazut ca în iernile foarte reci, cu temperaturi sub -5ºC, pierderile la miei au fost foarte mari (15-30%) în primele cinci zile dupa fatare.
Experienta acumulata mi-a întarit convingerea ca în perioadele reci si oile turcana trebuie întretinute în maternitate, imediat dupa fatare, timp de 3-7 zile, iar dupa aceea se pot muta împreuna cu mieii în adaposturi semideschise pe trei pereti.
Pentru o oaie mama cu un miel, prin proiect se asigura o suprafata de 1,45 mp (norma 1,4 mp) din care 1,25 mp pentru oaie si 0,2 mp pentru mielul în mielare, iar frontul de furajare este de 30 cm la oile mame, 60 cm la berbeci si 20 cm la tineretul ovin.

Oaia Stogosa

 

Rasa de oi Stogasa, reprezinta produsul de incrucisare dintre berbecii de rasa Tigaie cu oi Turcane, intalnita indeosebi in zonele de interferenta a celor doua rase.

Prezinta o variabilitate foarte mare sub raportul cantitatii si calitatii lanii si constituie o treapta a tranzitiei in procesul de tigaizare.

Insusirile de exterior si morfo productive sunt intermediare fata de rasele parentale, fiind carecteristica lana cu suvite in formade stog, de unde-i vine si numele.

Lana este de calitate inferioara si, in general, acest tip nu prezinta importanta zoo-economica prea mare.

Rasa Stogosa reprezinta aproximativ 0,8 % din totalul raselor de oi din Romania.

Celelate rase din Romania prezinta urmatoarele procente: Turcana 44,5%; Tigaie 28,8 %; Merinos 13%; Caracul 7,2 %; Spanca 5%; Alte rase 0,7%.

Oaia tiroleză de munte

     Tiroleza  de munte are ca stramoş oaia Bergamasca din nordul Italiei. Oile de munte din rasa tiroleză se regasesc in special in Austria, Elveţia si nordul Ita;ia

 

Caracteristicile tipice de rasă

Oaie de munte este de mărime medie spre mare, cu un cap îngust, fără coarne. Urechile sunt lungi, largi şi căzute. Picioarele sunt puternic dezvoltate si copitele sunt rezistente la condiţiile de munte. Membrele posterioare sunt uşor îndoite. Lâna este de culoare albă.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale ovinelor munte este fertilitatea mare 200 – 250%. Astfel se pot obţine 3 fătări în 2 ani. Tiroleza de munte are un ciclul asezonal   dar numai în condiţiile unei hrăniri optime şi îngrijiri corespunzătoare se poate obţine un randament maxim.

Producţia de carne

Oaie de munte este ideală pentru încrucişarea cu rasele de carne având ca oi mame tiroleza de munte, iar berbecii din rasele de carne cu producţii ridicate.

Greutatea unui berbec este de 120-130 kg . Oaia are o greutate de 80-90 kg.

Sursa: www.schafundziege.at

Rasa de oi Bala de Bistrita

 

Aproape 400 de mioare, majoritatea din subvarietatea Bala de Bistrita, au fost expuse la a 13-a editie a Targului Oierilor din Viisoara.

Oile Bala, mai mari si mai productive decat mioritica turcana, rasa din care provin, sunt mandria crescatorilor bistriteni care le-au obtinut la capatul a 25 de ani de incrucisari controlate.

De trei ani Asociatia Crescatorilor de Ovine din Bistrita-Nasaud se lupta pentru omologare cu hatisul birocratic al Agentiei Nationale de Ameliorare si Reproductie din Zootehnie, insa demersurile bat pasul pe loc.

La expozitie a participat inclusiv ministrul Agriculturii, Valeriu Tabara, care le-a spus oierilor ca hotararea de guvern pentru acordarea subventiilor e gata si ca fiecare crescator va primi cate 10 euro pe cap de ovina. Acesta a adaugat ca Romania ocupa, in acest moment, locul al treilea in Europa, la numarul de ovine.

Caracteristicile oii Bala de Bistrita

 

Fata de turcana alba, rasa a carei subvarietate este si care ajunge doar la 40-50 de kilograme, exemplarele de Bala ating 60-70 de kilograme, au o perioada a lactatiei mai lunga si laptele mai gras. Productia de lapte este aproape dubla decat la turcane, la fel si cea de lana.

Omologarea acesteia ar duce nenumarate avantaje crescatorilor: de la un pret mai bun la vanzarea pentru reproductie,  odata cu certificatul de rasa,  pana la  indemnizatii de la bugetul national  si o piata mai mare la export.

In judet exista in jur de 140.000 de oi Bala.

Noutati in nutritia si biologia ovinelor şi caprinelor

Institutul si-a propus sa continue actiunea de informare si instruire a crescatorilor de animale, astfel incat comunicarea cu fermierii sa fie facila, iar progresul zootehniei romanesti sa se apropie cat mai repede de potentialul sau real.

Desfasurat in prezenta a circa 200 de crescatori de oi si capre, acest al doilea simpozion (primul fiind cel de crestere a taurinelor) a avut o tematica bogata care a capacitat interesul celor prezenti la simpozion.

Amintim în acest sens principalele teme supuse dezbaterii:

• Metodologii de evaluare genetica a ovinelor pentru productia de lapte – prof. univ. dr. Horia Grosu;
• Sisteme de productie la ovine, repere istorice, eficienta – prof. univ. dr. Codrea Draganescu;
• Virtuti si servituti ale cresterii oilor si caprelor – prof. univ. dr. Marcel Paraschivescu;
• Actualitati in cresterea si exploatarea caprinelor specializate pentru productii de lapte si carne – prof. univ. dr. Stela Zamfirescu;
• Principiile alcatuirii ratiilor de hrana la caprele in lactatie – dr. ing. Ilie Voicu;
• Ameliorarea productiilor de lapte si carne la rasele de ovine romanesti prin incrucisare – dr. ing. Radu Raducu.

Materialele prezentate au creat cadrul informal din punct de vedere al evolutiei in timp al acestor specii, atat in tara cat si la nivel mondial, stadiul actual al acestei activitati si, mai ales, perspectiva evolutiei acestor specii la nivel national si comunitar.

Mentionam in acest sens deficitul de carne de ovine la nivelul UE, nisa care poate constitui o provocare si pentru crescatorii de oi din Romania. Faptul ca circa 50 % din valoarea exportului de produse agricole romanesti realizate in 2008 la nivel national este determinat de exportul de carne de ovine confirma aceasta constatare.

 Din dezbateri s-au desprins cateva solutii care sa puna in valoare atat specia ovina, cat si specia caprina, dintre care mentionam:

• Reglementarea legala a transhumantei, prin acceptarea oficiala a unei Carte, dupa modelul european, acceptat ca cel mai economic, dar si a regimului pendularii oilor intre sat si munte;
• Integrarea pe verticala a sectorului, astfel incat  beneficiile, inclusiv din comertul exterior, sa se intoarca la producator si nu la comerciant;
• Organizarea unei filiere a lanii de oaie care sa asigure preluarea ei, integrarea in activitatea beneficiarilor traditionali, dar si gasirea altor folosinte in alte sectoare, cum ar fi cel al constructiilor, ca un excelent izolant organic;
• Gruparea fatarilor timpurii (mijloace hormonale) si plasarea lor astfel incat greutatea corporala a mieilor sa depaseasca 20 kg la varful cererii, iar mielutele de prasila sa intre la monta la 8 – 9 luni;
• Intarcarea mieilor la 4 saptamani, hranirea lor cu starter (pana la 3 luni) si apoi cu concentrate pentru rumegatoare adulte pe care ICDBNA Balotesti le poate asigura;
• Modernizarea mulsului, prin introducerea mulsului centralizat la stand – solz sau rotolactor, problema deja rezolvata in unele tari cum ar fi Slovacia si Ungaria;
• Imbunatatirea pajistilor extensive si cresterea productiei de furaje, folosirea concentratelor la oile in lactatie si la ingrasarea mieilor;
• Medicii veterinari sa nu forteze aplicarea timpurie a unei legislatii europene valabile diferentiat de la o tara la alta si sa incurajeze mentinerea, procesarea si comercializarea produselor ovinelor de catre producatori;
• Cunoasterea permanenta a cererii de pe piata interna si externa, care sa genereze preturi stimulative pentru carne si lapte, precum si a derivatelor care necesita dezvoltarea sistemelor intensive de exploatare, dar si asocierea fermierilor in asociatii si cooperative;
• Folosirea unor nuclee de prasila hibride prin incrucisari rotative de rase de lapte si a incrucisarilor industriale la rase de carne;
• Extinderea actualului sitem de ferme pastorale mixte de oi si capre.

Initiativa promovata de IBNA Balotesti  (imaginea de sus) va continua in lunile aprilie si mai si pentru speciile porc si pasare, asa cum ne-a comunicat domnul prof. univ. dr. Horia Grosu, directorul general al IBNA, sufletul acestor actiuni de o deosebita importanta pentru dezvoltarea zootehniei romanesti.

In acest sens, facem precizarea ca, pe linie de nutritie, IBNA Balotesti are posibilitatea sa asigure toata gama de furaje, atat pe categorii de specii (taurine, ovine, caprine, porc si pasare), cat si pe categorii de varsta.

Autor: Dumitru BUDESCU, director executiv-adjunct OJCA Ilfov

Agneau de Lozere

Carnea de miel „AGNEAU DE LOZERE” (IGP) a fost inregistrata in Registrul denumirilor de origine protejate si al indicatiilor geografice protejate, prin Regulamentul (CE) Nr 501/2005

Tipul produsului:

Clasa 1.1: Carne proaspătă (și organe comestibile)

Descriere:

Caracteristicile produsului la care se referă IGP sunt următoarele:

Rasa: animalele pentru reproducere (masculi și femele) sunt din rasa Blanche du Massif Central.

Tipul de animal: mieii (masculi si femele) sunt tineri si usori, situandu-se intre mielul de lapte si mielul hranit cu iarba. Acestia nu sunt separati de mama lor inainte de parasirea exploatatiei. Mieii sunt alaptati pana cand intervine intarcarea naturala si nu sunt, in nici un caz, hraniti artificial.

Modul de crestere: metoda de crestere este eficienta din punct de vedere economic, fiind bazata pe utilizarea optima a pasunilor din aria IGP. Obiectivul principal al metodei este de a scoate cat mai des animalele la pascut. Astfel, utilizarea sistematica a pasunilor de pe exploatatie garanteaza specificitatea produsului: aceasta diferentiaza produsul de mieii crescuti in ariile mai intensive, intrucat mamele animalelor se hranesc pe suprafete cu putine imputuri si cu vegetatie variata, care influenteaza mieii prin intermediul laptelui matern. Mieii sunt sacrificati la o varsta mai mică de 130 de zile.

Caracteristicile carcaselor sunt urmatoarele:

• greutatea carcaselor de miei este cuprinsa intre 7 si 19 kg,
• conformatie: U, R si O din grila EUROP,
• strat de grasime: clasele 2 si 3 din grila EUROP,
• culoare: alb-roziu,
• calitatea grăsimii: consistenta ferma, maleabila si de culoare alba.
• Carnea de ovine se comercializeaza proaspata: in carcase intregi sau semicarcase, in bucati de dimensiuni medii, si gata taiate (Prêt A Découper, Prêt A Découper, PAD), in unitati de vanzare catre consumator (Unité de Vente Consommateur, Unité de Vente Consommateur, UVC).

Aria geografica:

Mieii se nasc, sunt crescuti si sacrificati in aria IGP.

Aria IGP „Agneau de Lozère” a fost definita potrivit urmatoarelor criterii:

• Prezenta oilor Blanche du Massif Central (BMC). Criteriu utilizat: mai mult de 500 de oi BMC per canton.
• Altitudine in crestere pe o axa sud-est/nord-vest. Criteriu utilizat: cantoane situate la o altitudine mai mare de 800 de metri sau a caror altitudine se situeaza intre 600 de metri si 800 de metri.
• Existenta pasunilor cu o productivitate scazuta, in crestere, pe o axa nord-vest/sud-est. Criterii utilizate: Mai mult de 20 % de pasune permanenta neproductiva (Surface Toujours en Herbe, STH).
• Excluderea subsolului vulcanic, a carui existenta induce ritmuri de productie mai intensive per animal si per hectar.

Aria geografica este compusa din 259 de comune, cuprinzând 4 departamente: Lozère; Cantal; Ardèche; Haute Loire.

Dovada originii:

Trasabilitatea este garantata de la nasterea animalului pana la comercializarea carnii catre consumatori. Crescatorii trebuie sa tina la zi registrele de crestere si sa identifice animalele in conformitate cu normele in vigoare. Animalele care nu sunt eligibile pentru procedura IGP sunt marcate cu o cruce rosie pe spate.

Animalelor eligibile pentru procedura IGP li se aplica o crotalie speciala care poarta o mentiune facand trimitere la procedura IGP.

Trasabilitatea animalelor vii este asigurata prin numarul de lucru al animalului.

Trasabilitatea carcaselor este asigurata prin numarul de abator (in raport cu numarul de lucru), iar cea a bucatilor de carne transata dupa numarul lotului.

Metoda de obtinere:

Inainte de a produce Agneau de Lozère, exploatatia trebuie sa fie certificata.

Mieii provin de la oi si berbeci din rasa Blanche du Massif Central. Obiectivele actuale ale selectiei rasei sunt: imbunsatstirea calitatilor mamelor, a valorii laptelui (care influenteaza calitatea si culoarea grasimii), a prolificitatii, a cresterii si, in mod deosebit, a calitatilor carcasei (conformatia si cantitatea de grasime).

Densitatea este mai mica de 1,4 UVM (unitate vita mare)/hectar, adica mai putin de 10 oi/hectar utilizat (pasuni, izlazuri: pajisti, subarboreturi si pasuni de vara).

Suprafata interioară a cladirii raportata la numarul total de oi trebuie sa fie de aproape 1,5 mp/oaie hranita, in cazul in care incaperea este echipata cu troace traditionale sau cu iesle transversale, perpendiculare pe culoarul central. In cazul unei cladiri echipate cu iesle, aceasta suprafata este numai de 1,3 mp/oaie.

Alimentatia mamelor

In ceea ce priveste cantitatea, cresterea pasunilor este incetinita de conditiile climaterice (temperaturile scazute din timpul iernii, secetele estivale etc.) care reduc resursele si durata de utilizare. Astfel, in functie de diferitele perioade ale anului si de necesitatile fiziologice ale animalelor, crescatorul utilizeazac fie pasunile, fie izlazurile.

Cu toate acestea, valorizarea pasunilor si a izlazurilor este strans legata de combinarea acestora si de complementaritatea lor cu alte resurse alimentare provenite din izlazuri, pașuni, culturi furajere sau furaje uscate.

Crescatorii isi propun sa privilegieze autoaprovizionarea cu furaje (iarba recoltata, iarba pascuta). Prin urmare, 100 % din furajele consumate sunt recoltate in aria IGP, cu exceptia lucernei uscate, necesare ca sursa de proteina. Furajele pot fi fie produse, fie cumpărate in aria IGP. Cu toate acestea, lucerna uscata cumparata nu trebuie sa depaseasca 10 % din furajele consumate.

Alimentatia mieilor

Mieii, in prima faza a vietii, sunt exclusiv alaptati cu laptele mamei lor: ei vor fi astfel alaptati pana cand intervine intarcarea naturala. Miei si oile sunt in contact, de cel putin doua ori pe zi, pentru alaptare, in scopul favorizarii unei lactatii cat mai lungi posibile. Mieii nu sunt in nici un caz separati de mamele lor decat in momentul sacrificarii.

La sfarsitul perioadei de crestere si pentru a completa laptele matern, mieilor li se poate administra un supliment care sa cuprinda cel putin 50 % de cereale si produse derivate din cereale. Acest supliment alimentar reprezinta cel mult 31 % din ratia totala si nu provine, neaparat, din aria IGP.

Sacrificarea și transarea

Mieii sunt sacrificati in aria IGP. Acestia pot fi insa transati in afara ariei IGP. Carnea poate fi ambalata in folie, sub vid sau sub atmosfera modificata.

Legatura:

BMC este o rasa rustica care a produs o rasa pura:

• Din punct de vedere istoric, rasa Blanche du Massif Central (BMC) este considerata ca una din ramurile unei populatii vaste de oi, regrupate, in trecut, sub denumirea „Caussenards”, care erau prezente, de mai mult de 2 000 de ani, pe meleagurile Causses, regiuni urcate cu sol pietros si sarac care se invecineaza cu Masivul Central de la sud la sud-vest.
• In ultimele decenii, si-a facut aparitia termenul „Blanc de Lozère”, reflectand evolutia populatiei situate in Margeride sub influenta crescatorilor dornici de a obtine animale mai mari si mai grase din cele mai bune efective de ovine.

Importanta pastoritului in metoda de crestere:

• Metoda de creștere pe care se bazeaza productia mieilor care fac obiectul IGP — eficienta din punct de vedere economic — se bazeaza pe folosirea optima a resurselor locale: iarba pascuta, iarba recoltata si cerealele autoconsumate.
• Pastoritul include, prin urmare, medii specifice care, contrar suprafetelor de tipul pasunilor, sunt putin sau chiar deloc susceptibile de a fi lucrate dupa practicile mecanizate traditionale, cel putin intr-un mod eficient din punct de vedere economic. Suprafetele destinate pascutului pot fi putin sau chiar deloc valorizate de alte specii, precum cea bovina.
• Astfel, specificitatea produsului „Agneau de Lozère” consta in combinatia dintre un produs de calitate superioara conferit de puritatea rasei si diversitatea alimentatiei animalelor si o calitate a mediului datorata practicilor agricole care valorizeaza mediul natural si traditiile ancestrale.

O carne recunoscuta:

• In pofida caracterului rustic al rasei, carnea de BMC este recunoscuta ca fiind una dintre cele mai bune din rasele franceze rustice. Prin urmare, crescatorii nu practica incrucisarea rasei respective.
• Carnea „Agneau de Lozère” beneficiaaă, la ora actuala, de o mare notorietate, dupa cum confirma diversele articole publicate in presă (pentru publicul larg sau specializata), precum si marturiile marilor bucătari (David Van Laer, Philippe Groult). Astfel, restaurantele locale, cunoscute in lumea intreaga, spun despre carnea „Agneau de Lozère” ca este matasoasa, avand textura frageda si densa si fiind „parfumata cu aroma de iarba”.

Etichetare: Denumirea produsului: „Agneau de Lozère”

Sigla IGP sau mentiunea Indicatie Geografica Protejata va fi folosita pe etichetaă

Grup:

• Denumire: Association Viande d’Agneau de Lozère (A.V.A.L.)
• Adresa: c/o Cobevial
• Avenue Pierre Sémard
• F-48100 Marvejols
• Telefon (33) 466 32 43 08
• Fax (33) 466 32 04 02
• E-mail: cobevial-48@wanadoo.fr

Rase de ovine din Germania

 

• Merino – Landschaf german;
• Deutsches Schawarzkopfiges Fleischschaf;
• Deutsches Weisskopfiges Fleischschaf;
• Deutsches Merinofleischschaf;
• Ostfriesisches Milckschaft
• Merino – Landschaf german

Este o rasa cu insusiri mixte pentru lana – carne, ce insumeaza in Germania 500 000 de capete, cu 10 000 animale inscrise in herd-book.

Este raspandita in sudul Germaniei.

Berbecii au o greutate vie de 110-130 kg, iar oile adulte 65-75 kg.

Lana este de culoare alba, cu calitatea „merino” A-AB (vezi imaginea de sus). Productia medie de lana pe cap de animal fiind de 4-5 kg. Prolificitatea este de 120 – 150%; femele tinere se introduc la reproductie la varsta de 12-18 luni; ciclul de reproductie este sezonier

Deutsches Schawarzkopfiges Fleischschaf

Rasa oaia germana de carne, cu capul negru, este asa dupa cum spune si denumirea ei, specializata pentru productia de carne; insumeaza in Germania 300 000 de capete, cu 13 000 animale inscrise in herd-book.

Este raspandita in centrul Germaniei.

Berbecii au o greutate vie cuprinsa intre 100 – 125 kg, iar oile adulte 65-75 kg.

Lana este de culoare alba, din categoria „crossbred” C-CD. Productia medie este cuprinsa intre 4-4,5 kg/cap.

Prolificitatea este de 120 – 180%; femele tinere se introduc la reproductie la varsta de maximum12 luni

Deutsches Weisskopfiges Fleischschaf

Rasa oaia germana de carne, cu capul alb, este tot o rasa specializata pentru productia de carne; insumeaza in Germania 100 000 de capete, cu 3 000 animale inscrise in herd-book.

Este raspandita in nordul Germaniei.

Berbecii au o greutate vie cuprinsa intre 120 – 150 kg, iar oile adulte 80-100 kg.

Lana este de culoare alba, din categoria „crossbred” CD-DE. Productia medie este cuprinsa intre 5-7 kg/cap.

Prolificitatea este de 180 – 200 %; femele tinere se introduc la reproductie la varsta de 6-7 luni.

Deutsches Merinofleischschaf

Rasa merinos de carne, este specializata pentru productia de carne; insumeaza in Germania 34 000 de capete, cu 3 800 animale inscrise in herd-book.

Berbecii au o greutate vie cuprinsa intre 120 – 140 kg, iar oile adulte 70-80 kg.

Lana este de culoare alba, din categoria „merino” A-AB. Productia medie este cuprinsa intre 4-5 kg/cap.

Prolificitatea este de 140 – 160%; Ciclul de productie este asezonier; prima monta la femele se efectueaza la varsta de 12-18 luni.

Ostfriesisches Milckschaft

Rasa ostfriza de lapte, este specializata pentru productia de lapte; insumeaza in Germania 20 000 de capete, cu 1 500 animale inscrise in herd-book.

Este raspandita in centrul si nordul Germaniei.

Berbecii au o greutate vie cuprinsa intre 120 – 130 kg, iar oile adulte 70-80 kg.

Lana este de culoare alba, din categoria „crossbred” C-D. Productia medie este de 4,5 kg/cap.

Productia de lapte este de 500 – 700 kg/cap/ lactatie, cu 6-7% grasime.

Prolificitatea este de 200 – 280%; iar varsta la prima monta a femelelor tinere este de 6 luni.

 

Ferma moderna de capre

 

 Sectorul caprin traverseaza un moment deosebit de tranzitie si de reinnoire. De la obiceiurile cu caracter arhaic si pastoral, se trece la noi exigente mai profesionale si organizate. Este nevoie deci de tehnici innovatoare de usoara aplicare, simple si imediate

Aceste nevoi apar mai accentuate in sectorul lapte , in care traditiile sunt mai inradacinate si consolidate, si pentru care este mai importanta, pe plan economic, realizarea imbunatatirilor tehnologice si structurale, tinand cont de tendinta si marea potentialitate a sectorului spre acest proces.

Cu scopul de a obtine o rationala gestionare a fermei, si o adecvata remuneratie economica fara a neglija bunastarea si deci performantele animalelor, este deci necesara impartirea fermei in mai multe zone functionale.

Boxa cu zona de alimentare, adapare si odihna

Foarte adoptata, de catre fermieri, este solutia ce priveste boxele pe pat adanc constituit din paie sau talaj (de grosime 30-40 cm), a se extirpa de circa 2-3 ori pe an in corespondenta cu operatiile de fertilizare a terenurilor. Se adopta de regula boxe multiple, care pot gazdui un grup de animale cu un numar variabil in functie de dimensiunile fermei si de organizarea sa.

Structura portanta este din din otel zincat la cald, fundatiile sunt din beton armat cu grinzi perimetrale de jur imprejur care tin loc de pereti si de limitare a bazinelor de colectare a dejectiilor.

Zona de alimentare

Zona de alimentare este constituita dintr-o treapta cu pardoseala in panta (aproximativ 3 cm) care este dispusa in interiorul boxei intre zona de pat permanent si peretele grilajului de furajare. De latime egala cu 80 / 100 cm, este delimitat, spre iesle, de peretele care tine grilajul de furajare. Acesta, a carui deschidere pe cap adult variaza intre 25 si 33 cm in functie de rasa, va trebui sa fie de tip “ autocapturant” (disponibil in tipologia animalelor cu sau fara coarne), pentru a facilita blocarea animalelor, facilitand astfel operatiunile de ingrijire si control.

In ceea ce priveste adaparea, solutia universal adoptata si valabila este tot aceea cu adapatoare cu nivel constant de dimensiuni normale echivalente cu 20×80 cm, astfel incat sa permita accesul a doua animale simultan, fara a avea un volum mare de apa statatoare.

Coridorul de serviciu – tarcurile exterioare

Zona externa, intotdeauna utila, este cu siguranta de recomandat in masura de 2.5-3.5 mp/cap daca este pe pardoseala, si 5-8 mp/cap daca este pe pamant. Este de regula delimitata de imprejmuiri metalice din otel zincat la cald, prevazute cu deschideri adecvate, de minim 3 m, pentru intrarea mijloacelor necesare operatiunilor de curatare.

Folosirea carului unifeed in cresterea caprinelor a avut rezultate foarte interesante, atat pentru recuperarea produselor firmei , cat si pentru marile productii verificate in crescatoriile care l-au adoptat. Cand, din motive de spatiu, nu e posibil sa avem alei ample, sau cand se doreste dezvoltarea mecanizarii fermei, se pot adopta benzi automate care, cu front de utilizare simpla sau dubla, distribuie alimentul in diferite boxe. Este vorba de benzile motorizate, de diferite latimi, (30 cm cu iesle simpla la perete; 60 cm cu iesle centrala dubla pentru animalele fara coarne, 75 cm daca este dubla, pentru animalele cu coarne)

 

Instalatii pentru control

Pentru a garanta maxima functionalitate a adaposturilor, mai ales in centre de dimensiuni mari, se recomanda predispunerea tuturor structurilor de gestiune secundare, care ca exemplu culoarele de triere / triaj a animalelor, de adunare si culoarele pentru controalele si tratamentele sanitare. Fiecare “corral” va trebui sa contina de regula toate animalele unei boxe si sa aiba suprafata de 0,3 m2 / cap.

Este posibil sa dotezi coralul cu o aparatura speciala de blocare a animalului, care are grija sa-l intoarca si sa-l imobilizeze, favorizand ulterior toate operatiunile de gestionare si control asupra animalelor

Boxe poliuz pentru fatare, infirmerie, si boxe pentru intarcarea iezilor

Intarcarea precoce in boxe singulare, este de regula utilizata pentru masculii destinati ingrasarii sau pentru gemeni si respinsi de mama.

Sunt in mod substantial boxe prefabricate cu pereti lavabili cu functia de a gazdui animalul singur in perioadele in timpul carora au nevoie de ingrijiri si atentie deosebita. Boxele pentru masculi trebuie sa aiba dimensiuni si predispozitii confortabile. Se divid in boxe multiple pentru animalele tinere si boxe singulare pentru animaleleadulte.

Intarcarea iezilor, se obtine, de regula, prin doua tehnici diferite: intarcarea precoce in boxe singulare; intarcarea pe pamant in boxe multiple. Intarcarea in boxe multiple este realizata in boxe cu divizori cu plase care gazduiesc, in grup, circa 20-40 de iezi.

 

Sala de muls

Instalatia de muls conditioneaza rezultatele productive si de gestionare ale crescatoriei si poate fi: liniara, in forma de pieptene; rotativa, in carusel.

Numarul locurilor si grupurilor de muls va fi ales in functie de numarul total al capetelor in productie, de numerositatea grupurilor de animale si de organizarea personalului angajat.

Pentru crescatoriile mici, sunt disponibile rampe de muls a cate 8-12 locuri cu 2-3 bidoane de muls, care consimt avantajele instalatiei de muls chiar si pentru micile crescatorii.

Pentru crescatoriile fractionate si / sau dislocate este posibila utilizarea unei masini de muls speciala. Este o instalatie completa, montata in intregime pe o remorca tractata de tractor, care ofera toate caracteristicile si avantajele unei instalatii fixe chiar si crescatorilor care, pentru probleme de logistica, detin mai multe grupuri de animale care nu sunt concentrate

Rasa de oi Corriedale

 

Rasa Corriedale  este o rasa cu productie mixta carne si lana, care s-a format in Noua Zeelanda

S-a format in urma incrucisarii complexe intre oile Merinos australian si berbecii din rasele englezesti Lincoln, Leicester, Romney – Marsh si Border- Leicester.

Are o conformatie caracteristica raselor de carne, cu trunchiul larg, adanc si forme rotunjite.

Are o intensitate de crestere accentuata, miei ingrasati pana la la varsta de 4 luni producand carcase de 17-20 kg.

Greutatea oilor adulte este de 60-70 kg iar a berbecilor de 80 kg.

Productia de lana este de 4,5 – 5,6 kg, finetea fibrei ajunge la 25-30 microni, lungimea de 10-12 cm, luciul intens, ondulatii uniforme si randament la spalare de 65-70%.

La noi in tara a fost importata pentru incrucisarea cu rasele locale Tigaie si Spanca. Astfel a luat nastere Tigaia de tip Rusetu, specializata pe carne si lana.

Cresterea oilor in Spania

Fermele de oi din Spania nu se afla in localitati ci in apropierea terenurilor de pasunat. Pe cheltuiala statului, s-au asigurat drumuri de acces asfaltate, curent electric, apa potabila de la reteaua din zona.

Datorita faptului ca nu exista animale de prada, oile pasuneaza nesupravegheate , pe terenuri imprejmuite cu graduri clasice sau electrice.

Oile sunt mulse de doua ori pe zi, administrandu-se hrana suplimentara in timpul mulsului, de obicei cereale macinate sau chiar nemacinate. Mulsul se asigura numai mecanizat, iar procesarea laptelui se face in instalatii anume concepute.

Cascavalul prelucrat in diferite feluri si puse in forme de 250-300 grame, se comercializeaza cu preturi cuprinse intre 14 si 27 de euro/kg.

Rasa de oi dominanta in nordul Spanie se numeste Latxa, asemanatoare cu rasa Turcana de la noi. Fiind selectionata foarte sever, a ajuns la un grad de omogenitate deosebit. Considerata o rasa prea rudimentata in 1985, este astazi foarte apreciata pentru productia de lapte.

Crescatorii de oi, denumiti si pastori, obsolva un curs de sase luni la scoal de ciobani si o practica de doi ani de zile platita la o ferma de oi, pastorul devenind astfel profesionist atestat.

Pastorii fac parte dintr-o asociatie profesionala. Asociatiile profesionale sunt reunite intr-un centru asemanator federatiilor de la noi, dar mult mai restrans, denumit Centrul de management tehnico-economic Sergal, condus de un Consiliul Director format din: un presedinte, sase veterinari, un inginer agronom, un inginer mecanic agricol, opt controlori COP, cinci persoane la administrativ.

Modul de lucru practicat in Spania este mai usor decat in Romania, mai igienic si mai productiv

Cresterea ovinelor Bluefaced Leicester

 

Prolificitatea, capacitatea de productie de lapte si conformatia, care se transmite la descendenti, face din Bluefaced Leicester, femela perfecta pentru producerea de miei pentru carne, folosind masculi de orice rasa.

Femelele din rasa Bluefaced Leicester furnizeaza pentru o perioada lunga de timp miei prin incrucisare. Acest lucru permite femelelor a aibe fatari multiple, usoare din care sa rezulte batali cu carcase de greutatate foarte variata.

Femele produc miei de la varsta de un an si pot sa aibe in mod normal miei o perioada de cel putin 6 ani. Procentul de prolificitat este de peste 250%. Acest caracter este transmis ereditar descendentilor. Efectivele de femele au primit regulat premii referitoare la calitatea si cantitatea carnii.

Lana de la Bluefaced Leicester este de foarte buna calitate si are pe piata preturi foarte ridicate. Lana de calitate foarte buna permite ametecarea in indutrie cu alt matrial prcum matas si mohair si se poate folosi mai departe in tricotaje foarte apreciate de moda.

Asociatia crescatorilor de ovine Bluefaced Leicester sprijina si incurajeaza activ Programul de Ameliorare a Masculilor, care are ca obiectiv cresterea caracteristicilor carcasei fara a avea efecte negative asupra calitatilor exceptionale ale femelelor de prolificitate si de a fi mame foarte bune. Schema de ameliorare a masculilor aduce asociatie castiguri importante in fiecare an. Membrii asociatiei beneficiaza de acest program prin cumparare de masculi superiori din punct de vedere genetic si sperma de la masculi foarte buni, acest lucru fiind la indemana tuturor crescatorilor de ovine.

Aociataia a impus un stoc de aproximativ 400 de berbeci de la inceputul schemei de clasificare din anul 1987. Berbecii sunt clasificati dupa gura, trenul posterior, sale, picioare, longevitate, umeri si conformatia de rasa.

Pentru cele mai noi informatii si pentru aflarea vanzarilor din acest an puteti vizita website-ul: www.blueleicester.co.uk

Cooperare cu crescatorii francezi de capre

 

-Rasa Saanen

Recent, un grup de specialisti ai OJCA Brasov, OJCA Covasna, reprezentanti ai Colegiului Agricol „Tara Barsei”, ai Institutiei Prefectului judetului Brasov, alaturi de fermieri profilati pe cresterea animalelor (caprelor), reprezentanti ai firmelor de procesare a laptelui, ai asociatiilor de producatori, ai firmelor de fabricare ambalaje etc. au participat in Franta la vizitarea anumitor obiective cu profil agricol si de industrializare a laptelui.

Vizita a avut loc in urma invitatiei adresate de  membrii cooperativei Laiterie Cooperative du Pays de Gatine, situata in zona  La Chapelle – Thireuil si condusa  de domnull JY. Carou,  de a-i cunoaste pe producatorii francezi de lapte si de a vizita cooperativa acestora, Liceul Agricol din Melle si Camera Agricola din Deux – Sevres.

In prima zi au fost vizitate  patru exploatatii pentru cresterea caprelor de lapte – GAEC LES HAMEAUX Les Blancheres, Azay Sur Thouet, EARL DAVID La Berthonniere, Viennay, SERVANT STEPHANE, La Grande Carimiere, Pompaire si BERNARD J. FRANCOIS La Touche, La Chapelle – Bertrand.

A doua zi au avut loc vizitele la sectia de procesare a branzei de capra de la Chapelle – Thireui, la Bonde de Gatine (procesarea artizanala a branzei de capra) si la fabrica de lapte de la Viette (fabricarea untului).

In  sectia de procesare a branzei de capra Chapelle – Thireuil s-au urmarit in amanunt toate secventele tehnologice de procesare a laptelui, pana la livrarea produselor in mijloacele de transport si dirijarea acestora la export, in diferite tari europene.

S-a prezentat (la sala de conferinte) modul de infiintare si functionare a cooperativei, principiile care stau la baza acesteia, organizarea activitatii, aspecte de management si marketing produse lapte, profitabilitate, planuri de viitor.

In cursul diminetii celei de-a treia zile s-a desfasurat vizita la Liceul Agricol din Melle. Cu acest prilej  au fost prezentate la sala de conferinte evolutia cresterii animalelor in Franta, modul de funtionare a invatamantului agricol in zona, solicitarile legate de formarea profesionala a producatorilor agricoli, schimburile de experienta cu alte tari, legaturile institutiilor de invatamant din Franta  cu cele similare din Romania si intentia de dezvoltare a colaborarii pe viitor etc. S-a vizitat, de asemenea,  ferma didactica ( experimenatala ) a liceului profilata pe cresterea caprelor, scotandu-se in evidenta tehnologia de crestere a acestora, modul de alimentatie, tehnologia mulsului si sistemul de  producere a furajelor.

Dupa-amiaza  s-a desfasurat  vizita la Camera Agricola din Deux-Sevres.  S-au prezentat istoricul formarii Camerelor Agricole din Franta, principiile de functionare a acestora, organizarea  si activitatile desfasurate, structura bugetului, componentele fortei de munca  etc. De asemenea, au fost prezentate structura Camerei Regionale, organizarea, functionarea, structura bugetului, evolutia resurselor financiare, organizarea serviciilor, strategiile de viitor, evidentiidu-se  rolul consultantului agricol in sectorul economic agricol al Frantei.

In acest context,  presedintele Camerei Agricole din Deux-Sevres a anuntat ca urmeaza sa viziteze  Romania  impreuna cu un grup de presedinti de Camere Agricole din Franta pentru a prezenta Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale propuneri vizand organizarea Camerelor Agricole din Romania si colaborarea  cu Camerele Agricole Regionale.

In urma vizitei efectuate s-a stabilit ca  participantii sa   actioneze in directia consolidarii si dezvoltarii in continuare a cooperativei crescatorilor de capre din judetul Brasov, urmarind afilierea la aceasta si a altor producatori din zona si din tara, precum si  diversificarea activitatii acesteia prin procesarea laptelui de capra in Romania (la Brasov), in colaborare cu cooperativa din Chapelle-Thireuil, Franta.

(Ing. Cristian  PETEU, director executiv OJCA BRASOV)

Rasa de oi Hampsire Down

 

Rasa asigura berbeci terminali necesari în turmele comerciale pentru producerea de miei hibrizi de carne cu precocitate ridicata si carcase de calitate, cu carne slaba, fara grasime.

 

A fost creata acum 150 ani în Marea Britanie prin încrucisarea oilor din rasele Wiltshire Horn (rasa de oi fara lâna) si Berkshire Knot cu berbeci Southdown.

Oile din aceasta rasa, au longevitate mare putându-se reproduce pâna la vârsta de 12 ani.

Prolificitatea rasei este de 150-180%, iar oile se preteaza la reproductie intensiva (3 fatari în 2 ani).

Rasa performeaza bine pe pasune fara suplimente de concentrate.

Greutatea corporala:

– mieii la nastere 4-6 kg la simpli;

– 3-4 kg la gemeni;

– berbecii 120 kg;

– oile 80 kg.

Rase de ovine din Italia
Rasa Appennica

Este o rasa specializata pentru productia de carne, animalele avand o talie medie spre mare (imaginea de sus), cu greutatea vie la berbeci de 95 kg/cap, iar la femelele adulte de 60 kg/cap.

Capul are un profil rectiliniu sau usor arcuit, coarnele lipsind.

Miei destinati pentru macelarie ating la 60 de zile 17 kg/cap, iar la 100 de zile 27 kg/cap.

Fertilitatea este de 90%, iar prolificitatea de 130%.

Rasa este importanta pentru rusticitatea sa si prin capacitate ridicata de utilizare a resurselor furajere de pe terenurile mai putin fertile.

Rasa Bergamasca

Este o rasa specializata pentru productia de carne si care se preteaza la transhumanta in zonele de deal si munte.

Este o rasa de talie mare, in care berbeci ajung la 110 kg/cap, iar femelele adulte la 85 kg/cap.

Mieii au la fatare greutatea vie de 5 kg/cap, iar la varsta de 90 de zile depaseste 30 kg/cap.

Fertilitatea este de 95%, si prolificitatea de 150%.

Rasa Biellese

Este o rasa adaptata conditiilor montane si transhumantei.

Greutatea vie medie a berbecilor este de 110 kg, iar a femelelor adulte de 80 kg.

Cu o greutate vie la fatare de 5 kg/cap, mieii pot ajunge la 90 de zile, greutate vie de 30 kg.

Fertilitate este de 90 % iar prolificitatea de 140%.

Rasa Fabrianese

Este o rasa de talie mare, fara coarne in care berbecii ating 90 kg iar femelele adulte 70 kg. Miei in varsta de 40-50 de zile ating 20 kg, pentru ca la varsta de 90 de zile sa ajunga la 30 kg.

Fertilitatea este de 90%, iar prolificitatea de 140-180%.

In selectie se urmareste ameliorarea cantitativa si calitativa a productiei de carne.

Rasa Sarde

Este o rasa de lapte, si una dintre cele mai vechi rase de ovine din Italia, fiind raspandita aproape pe tot teritoriul insulei, gratie unei remarcabile capacitati de adaptare la diverse conditii pedoclimatice, ca si a calitatilor deosebite privind productia de lapte. Greutatea vie a berbecilor este de 60 kg/cap, iar a oilor adulte de 40 kg. Ugerul este bine dezvoltata.

Productia de lapte este de 185 kg/cap pentru primipare si 250 kg/cap pentru multipare cu recorduri de 550 kg/cap. Continutul de grasime este 6% iar de proteina 5,3%.

Productia de carne se exprina printr-o greutate vie a mieilor la fatare de 3,5 -4 kg/cap, iar la varsta de 30 de zile acestia ating 10-10,5 kg.

Fertilitatea este 90%, iar prolificitatea de 110-150%

Rasa Comisana

Este o rasa de lapte, creata in Sicilia, si care sa raspandit apoi in intreaga Italie, gratie unei remarcabile aptitudini de aclimatizare.

Se preteaza atat la exploatarea in sistem intensiv cat si extensiv.

Sunt de talie mica, avand 80 kg berbecii si 60-70 kg oile.

Capul este usor, fara coarne de culoare rosu-caramiziu si cu a banda alba in spatele fruntii.

Productia de lapte este de 160 kg/cap/lactatie la primipare si 225 kg la multipare. Exista exemplare a caror productie ajunge la 500 kg. Continutul in grasime este de 6,5-7 %.

Prolificitatea este de 180% iar fertilitatea de 95%. Miei ajung la 90 de zile la 20-25 kg avand capacitate si pentru productia de carne.

 

Rase australiene de oi
Merinos australian;

Polwarth.

Merinosul australian (imaginea de sus), este o rasa specializata pentru lana fina. Ocupa 70% din populatia de ovine din Australia, tara care satisface cca 45% din exportul de lana, ea fiind una dintre cele mai valoroase rase pentru productia de lana si ca amelioratoare.

In cadrul rasei se disting trei tipuri, care s-au format ca urmare a conditiilor de mediu si orientarii selectiei. Fiecare tip se caracterizeaza prin insusiri diferentiate ca: greutate corporala, cute de piele, productie de lana, insusirile fibrei si calitatea carnii.

Merinosul australian are o dezvoltare mijlocie, trunchiul relativ scurt si indesat, potrivit de lung si compact.

Lana acopera bine corpul si extremitatile corporale, acopera capul pana la nivelul ochilor si picioarele pana deasupra ongloanelor.

Greutatea corpului este de: 35-44 kg la oile de tip mic; 42-48 kg la oile de tip mijlociu; 50-60 kg la oile (70-100 kg berbecii) de tipul mare.

Lana are o lungime de 8-10 cm, iar finetea este de 19-24 microni. Este rezistenta, elastica, matasoasa, cu un usuc uleios si de culoare alba sau albastruie.

Productia de lana este de 5-6 kg la oi, 8-12 kg la berbeci si cu un randament la spalare de peste 45%. Insusirile sale superioare au determinat importul de reproducatori si in tara noastra, in anii 1970-1974 pentru infusia cu Merinos de Palas si Merinos Transilvanean

Polwarth

Rasa Polwarth este un tip morfo-productiv de carne – lana fina, adaptat conditiilor din zonele cu umiditate mai ridicata si mai rece.

S-a format in statul Victoria din Australia, din incrucisarea oilor Merinos australian, cu berbecii Lincoln.

Merinosul detine ¾ % sange.

Este o rasa masiva, cu forme armonioase, adanci, largi, caracteristice oilor de carne, precoce si rezistente.

Greutatea corporala a oilor este de 60-65 kg iar a berbecilor de 80-100 kg.

La tundere dau o productie medie de 4,5-5 kg lana fina.

A fost importata in tara noastra in tara noastra pentru incrucisari de infuzie cu rasa Tigaia din zona premontana.

Viitorul sectorului ovinelor si caprinelor in Europa

 

Sectoarele ovinelor și caprinelor din UE sunt formate din intreprinderi (ferme, gospodarii) agricole traditionale importante, care sustin supravietuirea a mii de producatori si care furnizeaza produse de o excelenta calitate si cu caracteristici specifice, precum si produse derivate, avand astfel o contributie socio-economica esentiala in zonele rurale ale UE.

Cresterea ovinelor si caprinelor, inclusiv cresterea unor rase traditionale, joaca un rol cheie pentru mediu, inclusiv acela de intretinere a zonelor mai putin fertile si de conservare a peisajului si a ecosistemelor sensibile. Spatiile naturale, de tip pasune, au fost conservate timp de secole datorita cresterii ovinelor si caprinelor. In plus, avand in vedere comportamentul lor alimentar, in care pascutul joaca un rol important, acestea mentin biodiversitatea florei, protejeaza fauna salbatica si curata spatiile naturale, indepartand materia vegetala uscata care reprezinta, pentru tarile mediteraneene, un aspect esenital in prevenirea incendiilor.

Sectoarele ovinelor si caprinelor din UE, care sunt concentrate in zonele cel mai putin favorizate, se confruntă cu o scadere critica a productiei si cu un exod al producatorilor, precum si cu un esec total de a atrage crescatori tineri de ovine si caprine,

Actuala epizootie de febra catarala ovina din Europa are un caracter foarte grav datorită duratei si extinderii sale, a raspandirii diferitelor serotipuri ale bolii in zone necontaminate anterior si datorită consecintelor socio-economice grave ale restrictiilor privind circulatia animalelor si comertul.

Sectoarele ovinelor si caprinelor din UE se caracterizeaza prin venituri mici ale producatorilor, scaderea acuta a productiei nationale si scaderea consumului, in special in randul generatiilor tinere, si intrucat sunt expuse la o concurenta internationala din ce in ce mai mare pe piata interna.

Cresterea preturilor furajelor si a factorilor de productie agricola in general reprezinta o amenintare deosebita pentru cresterea ovinelor si caprinelor, care are ca rezultat cresterea preturilor si a tensiunii in cadrul unui sector care se afla deja intr-o situatie critica din punctul de vedere al competitivitatii.

Actuala situatie economica si evolutia prevazuta a cererii mondiale si a preturilor produselor agricole si alimentare obliga Uniunea Europeana sa evite, in masura posibilului, dependenta de importul de produse provenite din cresterea animalelor si de importul de furaje si sa asigure un echilibru mai bun pentru aceste produse, in special pentru produsele traditionale protejate provenite din cresterea ovinelor si caprinelor, cu care piata europeana era aprovizionata suficient din surse interne.

Scara la care se produc ovine si caprine in partea de nord a Uniunii difera semnificativ fata de cea din sud. In prezent cresterea ovinelor, expusa dintotdeauna la diverse boli cunoscute, este, de asemenea, foarte afectata de anumite boli emergente, precum febra catarala ovina.

Sectorul european al carnii de miel nu dispune de un veritabil acces la fondurile comunitare de promovare a produselor agricole si necesita o campanie de promovare sustinuta pentru a dezvolta preferintele consumatorilor.

Urmatorul bilant de sanatate a politicii agricole comune (PAC) ofera posibilitatea de a aborda instrumentele politice adecvate si de a obtine un sprijin din cadrul PAC în favoarea sectoarelor ovinelor și caprinelor.

Parlamentul Europei recunoaste nevoia urgenta de a se intreprinde actiuni de catre Consiliul ministrilor agriculturii si Comisie pentru a asigura un viitor profitabil si durabil pentru sectorul productiei de lapte si carne de origina ovina si caprina in UE, pentru a relansa consumarea acestor produse si pentru a retine si a atrage noi crescatori de ovine si caprine in sector si sustine mentinerea acestor întreprinderi agricole traditionale ecologice, al caror rol este de a aproviziona pieta comunitara si de a reprezenta o sursa de aprovizionare comunitara pentru produsele din Uniune rezultate din cresterea de ovine si de caprine.

Parlamentul invita Consiliul ministrilor agriculturii si Comisia sa aloce de urgenta un sprijin financiar suplimentar pentru producătorii UE de carne si de lapte de oaie si de capra pentru ca acestia sa poata dezvolta un sector UE de ovine si de caprine care sa fie dinamic, autosuficient, condus de piata si orientat spre consumatori.

Alegerea caprelor de prasila

Alegerea caprelor de prasila se face in functie de rasa, varsta, conformatie corporala, uger, productia de lapte, starea de sanatate, etc.

RASA.

 

In tara noastra, se cresc doua rase de caprine: rasa Alba de Banat si rasa Carpatina care sunt influentate de zona de crestere, la care se mai adauga si metisi, la interferenta zonelor de crestere.

Recomandam achizitionarea unor rase de capre cu productie mare de lapte, deoarece potentialul productiv (cantitatea de lapte intr-o lactatie) conteaza, in functie de furajarea acestora, diferenta fiind nesemnificativa intre aceste rase.

 

VARSTA

 

Influenteaza direct viata productiva a caprinelor de reproductie. Fermierul trebuie sa verifice varsta la cele care deja au inregistrat prima fatare si provin din parinti cu productie ridicata de lapte.

 

CONFORMATIA CORPORALA

 

Prezinta insemnatate practica, deoarece exprima potentialul productiv al caprelor.

Capul trebuie sa fie alungit, cu profil drept, uneori usor bombat – privirea vioaie; urechile avand forme si marimi diferite, in functie de rasa si ecotip, nu reprezinta criterii de apreciere a productiei de lapte.

Prezenta coarnelor nu este semnificativa, dar este preferata o capra fara coarne din motive de exploatare si tehnologie de crestere, fiind mai usor de manipulat.

Gatul trebuie sa fie lung si subtire, cu pozitie usor oblica, prezentand la unele exemplare „cercei” in partea inferioara a capului.

Trunchiul caprelor trebuie sa fie lung si ingust, cu inaltimea la greaban (partea din fata) cuprinsa intre 60 – 80 cm si linia superioara a spinarii in crestere usoara de la greaban la crupa (partea din spate a animalului), fara defecte de exterior sau de aplomb, unghii infectate etc.

Se remarca forma de triunghi de la cap spre partea din spate a animalului unde se dezvolta si este cuprins ugerul.

 

UGERUL

 

Din punct de vedere al formei si marimii, trebuie sa fie globulos, de marime mijlocie spre mare, asezat inapoi, cu sfarcurile usor ascutite si orientate spre fata.

Un uger dezvoltat normal, cu pielea usor unsuroasa si par putin si cu mameloane simetrice si bine dezvoltate, indica o capra cu mare productie de lapte, deoarece exista o corelatie stransa intre forma si volumul ugerului si productia de lapte.

Un uger slab dezvoltat, cu o forma spre ascutit-ingust, denota un tesut glandular redus si deci o capacitate lactogena mica.

 

CONTROLUL PRODUCTIEI DE LAPTE

 

Se efectueaza mulsul de dimineata si seara. Din media celor doua controale, se apreciaza productia de lapte, in functie de luna de lactatie.

 

SITUATIA PRODUCTIEI

 

Se apreciaza in mod normal in datele din registrul crescatoriei. Se are in vedere numarul iezilor la fatare (prolificitatea) si nasterile ritmice anuale. Nu se admit pentru prasila caprele care au crupa tesita, pulpe slabe, cu pozitie defectuoasa a picioarelor, coate de vaca, uger prea coborat sau slab dezvoltat, cu mameloane mici sau neegale si cu pielea aspra si cu par prea mult.

 

STAREA DE SANATATE

 

Reprezinta o conditie esentiala pentru evolutia vietii productive a caprei.
Aceasta se apreciaza dupa starea de intretinere si vioiciune, care poate fi: foarte buna, buna sau slaba, dupa aspectul exterior al caprei prezentate la vanzare.

Din punct de vedere sanitar – veterinar, se verifica certificatul, emis de medicul veterinar de la circumscriptia din zona. Acest act este foarte important, deoarece sunt specificate in el atat vaccinurile administrate, cat si starea ei de sanatate.

In caz de cumparare, capra va sta in carantina de 40 de zile, pentru a se prevenii eventualele imbolnaviri ale celorlalte capre din ferma.

Noi rase de ovine si de alte specii de animale la Indagra 

 

Evenimentul a inclus trei prezentari:

• Linia de albine ecotipul deal-munte “Horezu 15” – prezentata de Institutul de Cercetare-Dezvoltare Pentru Apicultura, in vederea omologarii;

• Rasa de ovine Karakul linia maro – prezentata spre omologare de Statiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Ovine si Caprine Popauti Botosani;

• Proiectul “Program informatic de gestionare a datelor privind controlul oficial si evaluarea genetica la bovine” – prezentat de Statiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cresterea Bovinelor Dancu, Iasi

Simpozionul a fost urmat de prezentarea animalelor participante la expozitia INADGRA 2010, acestea fiind premiate de o comisie formata din specialisti in zootehnie din cadrul MADR si ANARZ. Au fost premiate toate rasele de ovine si caprine, rasele de bovine de lapte, mixte, de carne si rasele in conservare.

La aceasta editie a INDAGRA, specia bovine a fost reprezentata de rasele locale Baltata romaneasca, Baltata cu negru romaneasca, Bruna de Maramures, Pinzgau, dar si de rase specializate in productia de lapte (Holstein Friza, Jersey) si de carne (Charolaise, Limousine, Blue Blanc Belgique).

Pe de alta parte, Federatia Crescatorilor de Ovine si Caprine din Romania si Federatia Crescatorilor de Ovine Romovis 2000 au prezentat la INADGRA animale din rasele locale de ovine, cum sunt Turcana, Tigaie, Merinos, Karakul, Ratca, dar si creatii noi biologice realizate la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor Palas, Constanta.

De asemenea, cabalinele expuse la targ au apartinut Hergheliilor de stat aflate in administrarea Regiei Nationale a Padurilor Romsilva, dar si crescatorilor particulari, printre rasele prezente numarandu-se Lipitan, Gidran, Calul romanesc de sport, Hutul, Calul de Bucovina.

Carnea de miel „AGNEAU DU PÉRIGORD”

 

„Agneau du Périgord”, (IGP), Franta, se refera la miei cu varsta de sacrificare intre 80 si 180 de zile, cu greutatea carcasei de 15-21 kg si o buna conformatie a acesteia datorita selectiei raselor de carne in cazul berbecilor, oile provenind din rase rustice sau semirustice.

 

 Sunt selectionati berbecii din urmatoarele rase de carne: Berrichon, Charollais, Ile de France, Rouge de l’Ouest, Suffolk, Texel.

 

 Oile sunt de rasa rustica pura: Lacaune viande, Blanche du Massif central si INRA 401 sau de rasa semirustica, ceea ce inseamna ca provin din incrucisarea intre o rasa rustica si una dintre rasele de carne mentionate anterior.

 

Mieii apartin clasei de conformatie E-U-R, cu masa musculara dezvoltata pe un schelet fin si cu un strat de grasime din clasele 2 si 3 ale grilei EUROP.

 

 Carnea de miel vanduta in stare proaspata este de culoare deschisa. Grasimea este alba si consistenta; este repartizata uniform si nu are aspect uleios. Carnea mieilor „Agneau du Périgord” are un gust echilibrat de miel datorita alaptarii mieilor cu lapte de la oaia mama (cel putin 60 de zile) si unei alimentatii complementare specifice, bazata pe boabe de cereale intregi sau sfaramate si pe furaje.

 

Alimentatia mieilor

 — de la nastere pana la varsta de cel putin 60 de zile, mieii sunt hraniti cu lapte fiind alaptati la cerere de oile mama. Ei nu sunt separati de mame pana la intarcare, aceasta avand loc in general la varsta de 80-90 de zile;

 

 — dupa varsta de 60 de zile si in etapa de finisare, cantitatea de lapte din alimentatie scade pana cand mieii sunt intarcati, iar cantitatile de supliment nutritiv si de furaje cresc. Suplimentul nutritiv este compus din cereale (orz, grau, porumb etc.) si dintr-un produs cu azot.

 

Alimentatia oilor

 Baza alimentatiei oilor este pasunatul care are loc pe pajisti naturale sau temporare si in alte spatii in aer liber timp de cel putin sapte luni pe an.

 

 Furajele recoltate sunt cultivate in intregime in aria geografica, majoritatea acestora chiar in exploatatie.

 

Etape specifice ale productiei care trebuie sa se desfasoare in aria geografica delimitata:

 Mieii „Agneau du Périgord” sunt nascuti si crescuti in aria geografica delimitata. Organismul de control identifica in prealabil toti crescatorii si verifica daca exploatatiile acestora se situeaza in aria geografica respectiva.

 

 Pentru a pastra in intregime calitatile carnii de miel, este necesar ca timpul de transport spre abatoare sa nu fie prea lung, iar animalele sa fie ferite de stres inainte de sacrificare. Prin urmare, parcurgerea traseului de la exploatatie la abator nu trebuie sa dureze mai mult de opt ore. Practic, acest interval de timp este mai mic, tinand seama de faptul ca exploatatiile sunt situate in apropierea spatiilor de sacrificare.

 

 Aria geografica acopera urmatoarele comune:

 — in departamentul Dordogne, toate comunele cu exceptia celor din cantoanele La Force si Sigoulès;

 — in departamentul Corrèze, comunele din cantoanele Ayen, Brive-la-Gaillarde (Sud-Ouest), Juillac si Larche;

 — in departamentul Lot, comunele din cantoanele Cazals, Gourdon, Payrac, Puy-L’Évèque, Salviac si Souillac;

 — in departamentele Lot si Garonne, comunele din cantoanele Cancon, Castillonnes, Fumel, Lauzun, Monflanquin si Villeréal.

 

Legatura cu aria geografica:

 

 Specificitatea ariei geografice:

 Regiunea Périgord se caracterizeaza printr-o mare diversitate pedoclimatica; are soluri sarace si relief accidentat; exista diferente accentuate intre iarna si vara si variatii importante primavara si toamna.

 

 Aceste caracteristici ale teritoriului au dus dintotdeauna la o foarte mare diversitate in ceea ce priveste productia agricola si la o specializare foarte redusa a exploatatiilor, care sunt in general de mici dimensiuni. In fiecare exploatatie exista zone cu potential agronomic redus, iar in Périgord acestea sunt in mod traditional denumite picadies. Aceste suprafete in care animalele pot fi scoase la pascut se caracterizeaza prin soluri sarace, pietroase sau in panta, unde uneori cresc arbusti sau paduri care nu pot fi intretinute cu mijloace mecanice, intretinerea acestora fiind asigurata exclusiv de ovine.

 

Specificitatea produsului:

 Specificitatea „Agneau du Périgord” se datoreste in principal metodelor de crestere a mieilor: o perioada de alaptare la ugerul oii mama urmata de o etapa de finisare la stana.

 

 Carnea mieilor „Agneau du Périgord” este de culoare deschisa (alba pana la roz deschis), grasimea este alba si consistenta; gustul de miel este delicat, carnea avand o textura frageda, datorita in principal varstei animalului, si da senzatia ca se topeste in gura, datorita calitatii grasimii.

 

 Culoarea deschisa se leaga de doua elemente complementare ale metodei de obtinere a produsului, si anume: varsta mieilor la sacrificare (maximum 180 de zile) si perioada de alimentatie cu lapte: fiecare miel se alapteaza la ugerul oii mama timp de cel putin 60 de zile. Varsta de sacrificare, precum si perioada de alaptare confera totodata carnii un gust fin, nu prea puternic, diferit de gustul si savoarea obisnuite ale carnii de miel pe care consumatorul le poate percepe ca fiind foarte pronuntate.

 

 Grasimea alba si consistenta este rezultatul unei alimentatii specifice in etapa de finisare care se bazeaza pe furaje si pe un supliment nutritiv, excluziv din cereale cu boabe intregi sau sfaramate.

 

 Suplimentul nutritiv specific din etapa de finisare duce la o repartizare echilibrata a grasimii in carnea „Agneau du Périgord”: carnea nu este uscata, textura prezentand exact suculenta necesara pentru a da acea impresie ca se topeste in gura. In sfarsit, gradul de acoperire cu grasime al carnii „Agneau du Périgord” nu este foarte mare, gustul sau nu este puternic si se topeste in gura.

 

 Se obtine un tip de carne bine definit, cu gust si arome delicate, care este cautat pentru savoarea sa bine echilibrata.

 

Cunostinte tehnologice specifice

 Avand in vedere caracteristicile si limitele teritoriului, crescatorii de ovine din Périgord au dezvoltat tehnologii specifice in productia de ovine.

 

 Ei s-au adaptat la constrangerile reprezentate de natura solurilor si de conditiile climatice putin favorabile din teritoriu. Confruntati cu caracterul foarte variabil al precipitatiilor si al temperaturilor, dar si cu diversitatea solurilor, crescatorii de ovine au realizat sisteme complexe de crestere a animalelor prin combinarea tuturor resurselor disponibile. Pastorii, deveniti crescatori de ovine, au elaborat de-a lungul timpului practici caracterizate prin modularea importanta a interventiilor si prin utilizarea diversificata a spatiului natural. In exploatatii, productia traditionala de ovine are rolul de a pune in valoare zone putin productive pe plan agronomic
.

 Constrangerile mentionate anterior stau la originea selectiei de rase rustice de oi. Rasele respective au fost retinute pentru rezistenta lor, alimentatia moderata, capacitatea de a utiliza suprafete de pascut sarace, capacitatea de a se reproduce in urma imperecherii naturale in tot timpul anului si de a-si hrani usor mieii. Utilizarea berbecilor din rase de carne amelioreaza conformatia mieilor destinati sacrificarii.

 

 Constrangerile respective conditioneaza si sistemul alimentar practicat de crescatorii de animale, care isi organizeaza septelul in turme omogene in functie de necesitatile fiziologice ale oilor si ale mieilor care, avand in vedere evolutia lor, se vor afla in spatii de pascut, pe pajisti sau la stana.

 

O calitate specifica

 Exista o legatura intre calitatea specifica a mieilor si modul deosebit de crestere a animalelor care se bazeaza pe un sistem ponderat, care pune in valoare spatiile de pascut si se adapteaza constrangerilor locale. Viata mieilor „Agneau du Périgord” se desfasoara in doua etape: perioada de alaptare, in care mieii nu sunt separati de mame, si etapa de finisare la stana, in care mieii sunt atent ingrijiti: spatii rezervate si alimentatie de foarte buna calitate.

 

 Datorita acestui mod specific de crestere a mieilor, precum si etapei de finisare carnea de miel „Agneau du Périgord” are o culoare deschisa (alba pana la roz deschis) si o grasime alba si consistenta. Gustul de miel al carnii este fin si delicat, nu prea puternic; carnea nu este uscata, prezentand exact suculenta necesara pentru a da impresia ca se topeste in gura. In sfarsit, gradul de acoperire cu grasime al carnii „Agneau du Périgord” nu este foarte mare, gustul nu este puternic si se topeste in gura.

 

Reputatia „Agneau du Périgor”

Reputatia „Agneau du Périgord” se regaseste atat in prezenta traditionala a ovinelor in Périgord, cat si in notorietatea produsului in randul gastronomilor.

 

 Practicile nu au evoluat foarte mult fata de secolul al XIX-lea, cand prezenta ovinelor in Périgord este deja relevanta. Se estimeaza ca in 1809 existau in regiune 667 400 de exemplare. Desi lana era obiectivul principal al productiei de ovine, se gasesc si urme ale incercarii de valorificare a acestora in cadrul gastronomiei locale.

 

 Au loc schimburi comerciale cu ocazia a numeroase targuri. La cele mai importante dintre acestea puteau fi aduse peste 1 000 de exemplare. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, mai multe surse scrise pun in evidenta o evolutie a cresterii de ovine orientata mult mai mult spre consumul de carne; crescatorii de ovine sunt incurajati sa amelioreze rasa locala in vederea productiei de miei destinati sacrificarii. In 1897, statisticile mentioneaza un numar mare de miei sacrificati la Périgueux.

 „Agneau du Périgord” constituie un produs cu caracter festiv, care este pregatit in diferite feluri, fiind degustat mai ales de Craciun sau de Pasti, dar avand intotdeauna un loc important in meniu.

 

 Acest lucru este dovedit de faptul ca, la inceputul secolului al XX-lea, o celebra bucatareasa din Périgord, „Mazille”, pune „Agneau du Périgord” la loc de onoare in cartea sa de retete, care contine peste 300 de specialitati locale. „Exista in Périgord o rasa de oi cu o carne excelenta din toate punctele de vedere …”.

 

 „Agneau du Périgord” este mentionat in mod explicit la elaborarea a numeroase retete si meniuri ale restaurantelor.

 

Rasa Tigaie cu cap negru de Teleorman

Tigaia cu cap negru de Teleorman, poate fi competitiva in productia de lapte si carne cu cele mai bune rase specializate, facand inutil importul acestora.

 

Oaia Tigaie cu cap negru de Teleorman se poate considera ca facand parte din categoria oilor semigrele, recomandate in special in zona de campie si mai putin in cea colinara.

Datorita precocitatii sale, prolificitatii si productiei de lapte, berbecii din aceasta rasa pot fi folositi cu bune rezultate la incrucisari industriale sau de infuzie cu diferite rase locale pentru sporirea productiei de lapte si mai ales de carne.

Populatia cu cap negru de Teleorman se preteaza cel mai bine la producerea de miei pascali, cu greutatea carcasei de 15-17 kg, aceasta deoarece productia buna de lapte a oilor mame asigura o viteză sporita de crestere a mieilor.

Directia principala de exploatare a acestei populatii de ovine este orientata spre productia de lapte-carne si lana semifina.

Presedintele Asociatiei Crescatorilor de Ovine si Caprine din Teleorman, declara ca aceasta rasa mixta este competitiva in productiile de lapte si carne cu cele mai bune specii cunoscute. Un exemplar produce 150-170 kilograme de lapte muls, dar poate ajunge si la o cantitate dubla. Mieii au la nastere 5-6 kg, cu un ritm de dezvoltare ulterior foarte rapid, la varsta de un an masculii putand atinge 100 de kilograme.

Potrivit presedintelui Asociatiei Crescatorilor de Ovine si Caprine, productia de lana este intre 3 si 5 kilograme, pana la recorduri de 8 kilograme.

Asociatiei Crescatorilor de Ovine si Caprine din Teleorman

• Adresa:Strada Libertatii 99, Alexandria, Teleorman

• Telefon: 0723.643.796 (Mobil); 0247.326.684 (Fax);

• Email: ruxandajoitoiu@yahoo.com

Rasa Valaha cu coarne in tirbuson-Ratca

 

Rasa Ratca este crescuta pe o arie geografica restransa, ca rezerva de gene, intr-un numar de 2058 capete.

Fiind o oaie sedentara neadaptata la transhumanta, turmele sunt in nucleul lor, in leaganul lor ca zona de origine, fiind exploatate cel mai frecvent in rasa pura pentru productia de lapte.

Multi crescatori prefera sa creasca acest tip de oi, aceasta fiind una din explicatiile supravietuirii si conservarii rasei.

Avantajele economice sunt semnificative datorate costurilor de intretinere reduse pe durata unui an calendaristic fiind intretinute si furajate in permanenta pe pasune, cu exceptia perioadei de fatare, iar evidenta productiei va ramane principalul obiectiv al detinatorilor de patrimoniu genetic din judetul Caras-Severin.

Informatii suplimentare despre rasa Ratca:

STATIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU OVINE CARANSEBES

DRUMUL RESITEI KM 2

325400 CARANSEBES, CARAS SEVERIN

Telefon : 0255/514.189

Fax : 0255/514.189

Crescatorie de capre intr-o ferma mixta

 

Crescatoria de capre are un adapost, in suprafata de 1500 m.p. pentru 300 de capre adulte si 100 iedute toate din rasa Saanen.

 

In incinta crescatoriei sunt 4 celule de stocare a furajelor (ce vor vor constitui un hangar de 800 mp.), sala de muls si tancul pentru lapte.

Prin constructie, adapostul permite utilizarea fotoperiodismului pentru dirijarea reproductiei.

Scopul intreprinzatorilor este sa creasca 300 de capre Saanen cu un fond genetic foarte bun, ameliorand efectivul pentru productia de lapte cantitativa prin insamantari artificiale cu sperma congelata provenita de la unitatile furnizoare si inscriindu-se in Controlul Oficial.

Caprele sunt lotizate in 3 loturi prin planificarea reproductiei si sunt cazate in compartimente separate insirate pe doua parti (cu al 4-lea lot care este de iedute pentru prasila) ale adapostului intre care se afla aleea de furajare si circulatie. Au folosit pentru reproductie atat tapii pe care ii au in ferma pentru monta naturala (100 capre mai putin bune ca productie) si insamantari cu sperma diluata (70 capre) precum si insamantarea artificiala cu sperma congelata de valoare (100 capre) cumparata.

Au avut ca rezultat: 95% fatari la monta naturala, 75% in urma insamantarilor artificiale cu sperma proaspata si 57% cu sperma congelata.

Adapostul este prevazut cu un distribuitor automat de furaje, care circula ca un vagonet pe sina deasupra aleii si alimenteaza caprele de 4 ori pe zi (la orele 9, 11, 14 si 19) cu ratii pe baza de porumb, orz, lucerna, Dactilius, care sunt stocate la capatul adapostului in 4 celule.

Crescatoria are autonomie furajera in proportie de 80%, ferma avand 210 hectare teren arabil din care 21 hectare suprafata furajera (lucerna).

Se cultiva: porumb irigat, soiurile de grau dur si moale, mazare de primavara, orz de iarna si secara. Isi intregesc veniturile cultivand 27 de hectare cu pepeni galbeni.

Adapostul mai este prevazut cu o sala de muls in care se afla o instalatie rotativa cu 24 de locuri si prezinta desprinderea automata a cupelor de pe uger, un tanc-rezervor de lapte si o sala de asteptare pentru intrarea la muls a caprelor care sunt indemnate sa-si ocupe locul pe platforma de catre un „caine electric”.

Mulsul a 300 capre dureaza 80 minute cu spalarea instalatiei si curatirea platformei si-l realizeaza un singur om.

Desi cei doi crescatori au mizat pentru prima lactatie a caprelor pe o productie de numai 750 kg lapte livrat per cap la pretul de 46 eurocenti/litru (in 2003-2004), rezultatele obtinute le-au depasit asteptarile livrand catre colectare, de la 211 capre mulse, 1000 litri/ cap cu un continut de grasime de 36,9 g/kg si de proteina 30,6 g/ kg la un pret de 55 eurocenti/litru, crescatoria realizand profit.

Rasele de ovine din Romania (1)

Merinosul de Palas; Merinosul Transilvanean; Tipul Merinosul de Munte (Brasov); Tipul de carne Palas; Tipul de lapte Palas; Tipul prolific Palas.

Merinosul de Palas

• productie mare de carne si lana fina;

• productie de lapte marfa – 25 litri/cap;

• este creat pentru cresterea in Campia de Sud, Moldova si Dobrogea;

• sa format la Institutul de Cercetare si Dezvoltare pentru Ovine si Caprine Palas -Constanta;

• este o rasa mixta de carne si lana;

• conformatie corporala armonioasa, masiva, cu posibilitati de reprofilare;

• indici reproductie: 128-135% prolificitate; 90-96% fecunditate;

• greutate medie : 64 kg/oaie si 102 kg/berbec;

• femelele se pot folosi la reproductie de la varsta 10-12 luni;

• randamentul de sacrificare este de 54% ovine adulte si 52% berbecuti la ingrasat;

• berbecuti ajung in 4-5 luni la 40-50 kg; carcasele sunt de buna calitate;

• productia medie de lana: 6-7 kg/oaie; 12-14 kg/berbec;

• productia medie de lapte pe perioada de 128 de zile este de 130 l, din care 20 % lapte marfa;

Merinosul Transilvanean

• productie mare de lana fina si deasa;

• adaptata conditiilor de mediu din aceasta parte a tarii;

• este creat pentru crestere in Transilvania. In judetele Arad, Bihor, Satu Mare si Salaj sunt cele mai mari efective;

• sau format doua tipuri: tipul mare in zona de campie; tipul mic in zona de munte;

• conformatie corporala este mijlociu spre mic, cu o dezvoltare corporala mai accentuata la tipul de campie;

• indicii reproductiei: 110-115% prolificitate; 95-96% fecunditate;

• greutate medie : 45 kg/oaie si 68 kg/berbec;

• randamentul de sacrificare este de 44-51%;

• berbecuti au un potential de crestere satisfacator;

• productia medie de lana: 4,5-10 kg/oaie; 10-14 kg/berbec;

• productia medie de lapte pe perioada de 128 de zile este de 70-80 l;

Tipul Merinosul de munte (Brasov)

• sa obtinut prin incrucisarea Tigaiei de Covasna cu Merinosul de Palas;

• se caracterizeaza prin rezistenta la climatul premontan;

• greutatea medie: 45-48 kg/oaie si 65-75 kg/berbec;

• productia medie de lana fina: 4,5 kg/oaie; 6-7 kg/berbec; cu randament de 55% la spalare;

• productia medie de lapte marfa: 40-45 litri/oaie.

Tipul de carne Palas

• sa obtinut prin incrucisarea „ile de France” cu Merinosul de Palas;

• se caracterizeaza prin spor zilnic de 250 grame cu 5,3 UN;

• greutate medie: 55-60 kg/oaie si 75-80 kg/berbec;

• prolificitatea este de 128%;

• productia medie de lapte in 130 zile: 70-80 litri/oaie

Tipul de lapte Palas

• sa obtinut prin incrucisarea Friza si Awassi cu Spanca si apoi metisii intre ei;

• se caracterizeaza prin spor zilnic de 250 grame cu 5,3 UN;

• greutate medie: 55 kg/oaie si 75-80 kg/berbec;

• cantitatea medie de lana: 4 kg/oaie;

• prolificitatea: 125%;

• productia medie de lapte in lactatie: 170 litri/oaie; cu 6% grasime si 6,5 % proteina.

Tipul prolific Palas

• sa obtinut prin incrucisarea Romanov si Finnish-Landrace cu Merinosul de Palas si apoi metisii intre ei;

• greutate medie: 55 kg/oaie si 65-70 kg/berbec;

• prolificitatea este de 170%;

• productia medie de lapte in 130 zile: 60-80 litri/oaie

Rasele de capre

Caprinele reprezinta o oportunitate economica, datorita numarului lor si proprietatii de a se inmulti repede, potentialului productiv superior si cheltuielilor reduse de investitie, de intretinere, furajare si comercializare a produselor.

In unele tari din Europa ca: Franta, Elvetia, Austria, Anglia, etc. s-au elaborat si aplicat programe eficiente de inmultire si ameliorare, de nutritie, de masuri sanitar – veterinare, etc. care au imprimat capriculturii o nota speciala de exploatare de tip industrial, prin valorificarea capacitatii lactogene si diversificarea si comercializarea produselor obtinute.

In tara noastra exista doua rase de caprine:

Carpatina Este rasa cea mai veche si cea mai raspandita, primitiva, rustica, rezistenta si foarte heterogena, din punct de vedere al culorii, dezvoltarii si exteriorului si a productiilor de lapte si de iezi.

Alba de Banat Este ameliorata cu un nivel de productivitate superior. Capul este caracteristic animalelor de lapte cu capacitate mare de productie, mic, cu aspect fin uscativ. Gatul este de lungime mijlocie si gros, membre puternice uscative, osatura dezvoltata cu aplomburi normale. Ugerul este bine dezvoltat, in forma de para sau globulos cu peri scurti si netezi, cu sfarcuri de dezvoltare mijlocie, pretabile la mulsul mecanic.

Principalele rase de caprine din alte tari:

Rasa Saanen Este originara din Elvetia reprezinta actualmente 20% din septelul elvetian are o talie de 80 – 90 cm la masculi si 74 -80 cm la femele, corpul alungit, cap potrivit de lung si de larg cu profil aproape drept, piept adanc, larg cu buna capacitate toracica, spata larga si bine prinsa, gat lung si relativ subtire si cu cercei sub maxilar cu ongloane rezistente, uger bine dezvoltat cu mameloane mijlocii inclinate lateral si inainte, iar parul este scurt, des si matasos. Productia medie de lapte (270 zile) este de 740 Kg cu maxime de 1800 – 2000 kg. Rasa Saanen se poate folosi cu rezultate bune la incrucisari, cu rasa Carpatina.

Rasa Alpina franceza Este o rasa foarte apreciata in Franta, unde detin mai mult de trei sferturi din septel, datorita nivelului ridicat de productivitate, implicit de rentabilitate. Sunt exploatate intensiv pentru lapte si ingrasare, pentru carne intr-o larga varietate de sisteme si tehnologii de exploatare. Talia este de 70 – 80 cm, parul scurt si de culoare variata. Pieptul este adanc, spinare rectilinie, bazinul larg si putin înclinat, membre solide cu articulatii puternice si aplomburi corecte. Glanda mamara voluminoasa bine prinsa antero – posterior, mameloane mijlociu dezvoltate. Productia medie (250 zile) este de 600 l, recordul rasei fiind de 2200 l (305 zile).

Rasa Nobila germana Este rezultat al incrucisarilor dintre rasele locale germane cu rasa Saanen de unde şi conformaţia corporală, culoarea, producţia de lapte şi prolificitatea. Capacitate ridicata de transmitere a caracterelor in descendenta. A participat la formarea rasei Alba de Banat.