Degeaba eşti un geniu comunist, globalist de satanist, dacă nu te naşti din nou, prin botezul în moartea lui Hristos (Rom. cap.6), pentru a te goli de toate dejecţiile gunoierului cosmic, puse în sângele adamic! Nu mai rămâne nici o clipă neânnoit, căci nu eşti NIMIC (1Cor, cap.13) în faţa Lui; Noul Testament cu Învăţătura Dumnezeiască,(” nobilul vin”) nu poate fi turnat în butoaie putrede, în mentalităţi dogite şi nici nu poate fi cârpită îmbrăcămintea vechi Testamentară, învechită, cu lecţii- petece înnoitoare (Mat.9/16-17)… Din „fântâna Duhovnicească”, primită în omul nou prin pocăinţa Cristică, nu poate ţâşni dimpreună cu Apa vieţii şi învăţătura mortală a lumii (Iac.3/11)! Omul nou, locuit de Duhul Sfânt scoate gânduri Dumnezeieşti, învăţături bune din el, pentru că este locuit de Tatăl Adevărat, precum Isuss (Ioan, cap.14/10), iar omul învechit, comunist/globalist-adamic, scoate roadele satanei, (Gal.5/20) pentru că este locuit de demoni, avându-l ca tată pe satan (Ioan, cap.8/44)

Tu poți totul în Hristos care te întărește…Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 2… Botezul la vârsta responsabilităţii… Ce înseamnă în pilda lui Isus petecul nou pus la haina veche şi vinul nou pus în burdufurile vechi? Nu se pune vinul nou in burdufuri vechi…Dragostea şi lucrările ei (1 Corinteni 13); Capitolul 13 J. N. Darby; Plinătatea în Cristos; Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă; Ce este naşterea din nou? Vin nou in burdufuri noi, scris de:   Zac Poonen Cuprins: Introducere

Sperante religioase desarte care vor trimite multi oameni in iad- James Jennings Articles 2010-10-13 by Kevin Williams -Biblia ne avertizeaza ca exista multi falsi convertiti care se bazeaza pe o nadejde falsa (Mat 7:13-15) iar aici este o lista cu sperante religioase desarte care pot trimite oamenii in iad……Cu cine a început păcatul? Cu diavolul… MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I… De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? RĂZBOIUL ANTICREŞTIN ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
  
9a88501f7c3b6f7bdee7ad1c0276edaf
76

Cu cine a început păcatul? Cu diavolul 

Este scris în Biblie: 1Ioan 3:8. “Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat să nimicească lucrările diavolului.”

De când a fost diavolul un ucigaş şi un mincinos?

Este scris în Biblie: Ioan 8:44. “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigas; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”

De unde a venit Satana?

Este scris în Biblie: Apocalips 12:7-9. “Apoi a fost război în cer; Mihail împreună cu îngerii aflaţi sub comanda Lui s-au luptat cu balaurul şi cu oştirea lui de îngeri căzuţi. Şi Balaurul a pierdut bătălia, fiind obligat să părăsească cerul. Balaurul acesta mare, care nu e altul decât Şarpele din vechime numit şi Diavolul ori Satan, cel care înşeală întreaga lume, a fost azvârlit pe pământ cu toată armata sa” (NT pe înţelesul tuturor).

A fost Satana creat păcătos? Nu, el a fost creat perfect, cu libertatea de a alege.

Este scris în Biblie: Ezechiel 28:15. “Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.”

Ce a condus la căderea lui Satana?

Este scris în Biblie: Ezechiel 28:17. “Ţi s-a îngâmfat inima din pricina

frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.

Satana, numit Lucifer înainte de păcătuirea lui, voia să fie egal cu Dumnezeu.

Este scris în Biblie: Isaia 14:12-14. “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”

În contrast cu mândria şi înălţarea de sine a Satanei, ce spirit avea Isus?

Este scris în Biblie:Filipeni 2:6-8. “Care, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a cerut şi nu a ţinut morţis la drepturile Sale divine, ci Şi-a pus deoparte puterea şi slava Sa, luându-Şi înfăţişarea de sclav şi devenind asemenea oamenilor. Şi S-a smerit atât de mult până într-acolo încât să moară ca un criminal pe o cruce” (NT pe înţelesul tuturor).

Forţele supranaturale ale lui Satana poartă război.

Este scris în Biblie:Efeseni 6:11 “Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, pentru ca să puteţi rămâne teferi în faţa strategiilor şi uneltirilor Satanei” (NT pe înţelesul tuturor).

Satana a încercat să ispitescă pe Hristos Însuşi.

Este scris în Biblie: Matei 4:1. “Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul.”

Satana este un duşman învins.

Este scris în Biblie: Iacov 4:7. “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.”

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

Sperante religioase desarte care vor trimite multi oameni in iad

https://www.bisericabaptistatoronto.org/bise/KW_FalseHopes.htm

– James Jennings Articles , by Kevin Williams –

Biblia ne avertizeaza ca exista multi falsi convertiti care se bazeaza pe o nadejde falsa (Mat 7:13-15) iar aici este o lista cu sperante religioase desarte care pot trimite oamenii in iad. Pe masura ce le parcugeti, “incercati-va daca sunteti in credinta” (2Cor 13:5) si asigurati-va ca nu vi-ati pus nadejdea intr-o speranta desarta. La mijloc este chiar viata voastra vesnica.
Selecteaza o intrebare
1. Esti nascut intr-o familie de crestini ? 2. Esti botezat si frecventezi o biserica ? 3. Ai o intelegere Intelectuala a Evangheliei ?/ Crezi doctrinele biblice ? 4. Esti pastor sau slujitor in biserica sau evanghelist ? 5. Ai o conduita morala impecabila ? 6. Ai trait experiente emotionale de genul bucurie sau remuscare ? 7. Ai fost vindecat de vreo boala? 8. Ai avut vreo vedenie / vreun vis cu ingeri ? 9. Ai parte de binecuvantari materiale / lucruri / bani ? 10. Implinesti Legea ?/ Legalism (incedere cauzata de propriile fapte bune) 11. Esti impresionat de stilul radical de predicare ? 12. Primesti raspuns la rugaciuni ? 13. Ai “Crestin “ ca “Religious Views “ pe facebook sau ceva de genul ? 14. Te-ai rugat vreodata “Rugaciunea pacatosului” sau ceva similar ? L-ai invitat vreodata pe Isus in inima ta ? Ai facut vreodata o decizie pentru Isus ? Ai ridicat mana la evanghelizare sau ai iesit in fata ? 15. Ti-a spus vreodata un pastor ca esti salvat sau ceva de genul “bine ai venit in biserica lui Hristos”? 16. Ai vreun dar spiritual de genul profetie, vorbire in limbi ?
1. Esti nascut intr-o familie de crestini ?
Fiind adus pe lume intr-o familie crestina nu te face un copil al lui Dumnezeu. Isus a spus: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu..” (Ioan 1:12-13) Fariseii se bazau pe genealogia lor, si anume pe faptul ca aveau pe Avraam ca tata (Ioan 8:33) si totusi Ioan Botezatorul ii avertizeaza: “Si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: „Avem ca tata pe Avraam!” (Mat 3:9) iar Isus le spune “Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru.” (Joan 8:44)
Cand cineva spune ceva de genul: “Am fost crestin din totdeauna” aceasta afirmatie ar trebui sa ne dea de gandit pentru ca Isus a zis: “Daca nu suntiti convertiti, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.” (Mat 18:3). Este posibil totusi ca cineva care a crescut intr-o familie crestina sa aiba evidentele unei convertiri autentice si sa nu stie exact cand a fost convertit deoarece respectiva persoana se poate uita inapoi in timp la mai multe momente in care convertirea putea sa se produca. Salvarea este chemarea “din intuneric la lumina Sa minunata” (1 Pet. 2:9). Deci, ar trbui ca persoanele aflate in astfel de situatii sa fie capabile sa identifice posibile momente cand aceasta chemare a avut loc.
Nota: 2 Tim. 3:15 este des folosit pentru a evidentia faptul ca Timotei nu a stiut cu exactitate momentul convertirii sale si pentru a sustine ideea ca, convertirea ar fi un process progresiv, lucru care nu reiese din text. Back to the Top
2. Esti botezat si frecventezi o biserica ?
In Faptele Apostolilor capitolul 8, dupa auzirea cuvantului predicat de Filip, Simon vrajitorul “a crezut; si dupa ce a fost botezat, nu se mai despartea de Filip si privea cu uimire minunile si semnele mari care se faceau” (s-a alaturat ucenicilor / bisericii). Dar in versetul 21 Petru ii spune : “Tu n-ai nici parte, nici sort in toata treaba aceasta, caci inima ta nu este curata inaintea lui Dumnezeu.”.
Deci, a fi botezat si a frecventa o biserica nu inseamna neaparat convertire.
Back to the Top
3. Ai o intelegere Intelectuala a Evangheliei?/Crezi doctrinele biblice?
“Tu crezi ca Dumnezeu este unul si bine faci; dar si dracii cred… si se infioara!” (Iac. 2:19)
Demonii au strigat catre Isus: „Ce legatura este intre noi si Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici sa ne chinuiesti inainte de vreme?” (Mat 8:29) aratand ca stiau cine este Isus, ca stiau de judecata ce avea sa vina si de asemennea stiau de existenta unui loc de chin pentru cei pacatosi. Credinta incepe prin a avea o intelegere corecta a Evangheliei Si totusi convertirea inseamna mai mult decat a poseda o intelegere corecta a faptelor.
Back to the Top
4. Esti pastor sau slujitor in biserica sau evanghelist ?
Isus ne-a avertizat: “Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?” (Mat. 7:22) Acesti oameni au fost foarte ocupati in biserica dar in versetul urmator Isus le spune: “Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” (Mat. 7:23) Remarcati va rog ca Isus nu le spune ca i-a cunoscut candva dar ei si-au pierdut mantuirea ci mai de graba ca nu i-a cunoscut niciodata. Chiar daca L-au proclamat pe Isus drept “Doamne, Doamne“ (v.21) ei nu au fost niciodata convertiti cu adevarat.
Back to the Top
5. Ai o conduita morala impecabila ?
Fariseii erau considerati de catre multime ca fiind oameni de o conduita morala impecabila. (Mat 5:20) si totusi, exista oameni care arata curati pe din afara fara sa fie convertiti (Mat 23:27). Tanarul bogat, tinand legea (Mat 19:20) si Pavel, inainte de convertire (Rom 7:9), se vedea bun din punct de vedere moral, aceasta pana cand Duhul lui Dumnezeu a inceput sa lucreze in inima lui. Cand Isus a spus la ultima cina cu ucenicii: ”unul din voi ma va vinde” (Ioan 13:21), nici unul dintre ucenici nu a aratat catre Iuda spunand “el este tradatorul” ci ni se spune ca “Ucenicii se uitau unii la altii si nu intelegeau despre cine vorbeste” (Ioan 13:22) asta deoarece este posibil ca Iuda sa fi fost, in aparenta, un om de caracter. Multi necredinciosi renunta la bautura, fumat limbaj vulgar, etc. Totusi, o reforma morala nu inseamna convertire.
Back to the Top
6. Ai trait experiente emotionale de genul bucurie sau remuscare ?
In pilda semanatorului Isus vorbeste despre acei ascultatori simbolizati printr-un pamant stancos “care, cand aud cuvantul il primesc cu bucurie”. Acestia au o stare de euforie cand aud Evanghelia, totusi versetul continua: “dar n-are radacina in el, ci tine pana la o vreme; si, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvantului, se leapada indata de el.” Sunt genul de oameni care “primesc” cuvantul “cu bucurie” si traiesc o stare emotionala deosebita, “cred pana la o vreme” dar nu sunt convertiti cu adevarat, cum ni se spune (vers. 15) despre cei simbolizati prin “pamantul cel bun”. Acestia aduc roade tipice convertirii pe cand falsii convertiti sunt de fapt convertiti ai diavolului (Mat 13:39. De asemenea,
Iuda a avut un sentiment de vinovatie si s-a cait de ce-a facut “Atunci Iuda, vanzatorul, cand a vazut ca Isus a fost osandit la moarte, s-a cait” dar el nu a fost niciodata un convertit. Esau a avut si el o experienta emotionala, dar nu a fost convertit deoarece “Stiti ca mai pe urma, cand a vrut sa capete binecuvantarea, n-a fost primit; pentru ca, macar ca o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evr. 12:17)
Felix a avut si el o experienta emotionala. Cand Pavel ii predica Evanghelia si vorbea ” despre neprihanire, despre infranare si despre judecata viitoare “ (Fapt. 24:25) ni se spune ca “Felix era ingrozit” dar nu a fost niciodata convertit. Back to the Top
7. Ai fost vindecat de vreo boala?
Cand Isus a vindecat cei zece leprosi, numai unul a fost convertit si s-a intors sa aduca multumiri, ceilalti noua, desi vindecati, erau in continuare pierduti. “Isus mergea spre Ierusalim si a trecut printre Samaria si Galileea. Pe cand intra intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi. Ei au stat departe, si-au ridicat glasul si au zis: „Isuse, Invatatorule, ai mila de noi!” Cand i-a vazut Isus, le-a zis: „Duceti-va si aratati-va preotilor!” Si pe cand se duceau, au fost curatati. Unul din ei, cand s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamant la picioarele lui Isus si I-a multumit. Era samaritean. Isus a luat cuvantul si a zis: „Oare n-au fost curatati toti cei zece? Dar ceilalti noua unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoala-te si pleaca; credinta ta te-a mantuit.” (Luca 17:11-19)
Vindecarea supranaturala poate conduce spre convertire. “Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” (Rom. 2:4) dar nu reprezinta neaparat convertire. Din cei zece leprosi vindecati de Isus doar unul a fost mantuit. Back to the Top
8. Ai avut vreo vedenie / vreun vis cu ingeri ?
Multi isi pun nadejdea gresit in niste “experiente pe patul de moarte” pe care le-au avut in care “vad o lumina stralucitoare” sau au avut o viziune, un vis, o intalnire cu ingerii, dar aceasta nu inseamna neaparat convertire iar Biblia ne avertizeaza ca “Satana se preface intr-un inger de lumina.” (2 Cor 11:14) Back to the Top
9. Ai parte de binecuvantari materiale / lucruri / bani ?
In Matei 19 cand Isus ii cere tanarului bogat sa renunte la toata averea lui si sa-L urmeze ni se spune ca tanarul bogat “a plecat foarte intristat; pentru ca avea multe avutii.” Acest om era foarte bogat dar nu era convertit. De fapt chiar banii si averile sale au fost lucrurile care l- au tinut departe de viata vesnica in Hristos. . Isus a zis “este mai usor sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu.” (Matt.19:24) iar in Luca 12:13-21 Isus a spus pilda bogatului nebun.
“Petru a spus: “Argint si aur n-am” (Fapt 3:6) Isus a spus: “Vulpile au vizuini, si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Si odihni capul.” (Mat. 8:20) ceea ce inseamna ca binecuvantarile materiale nu reprezinta o dovada ca suntem placuti lui Dumnezeu si nici dificultatile materiale nu reprezinta o dovada ca suntem abandonati de Dumnezeu. Proorocii mincinosi care predica evanghelia prosperitatii pretind ca Isus trebuie sa fi fost bogat “pentru ca avea un trezorier” si sustin ca “numai oamenii bogati au nevoie de un trezorier”. Faptul ca Iuda, care cara punga cu bani pentru apostoli, L-a vandut pe Isus pentru doar “treizeci de arginti” (Mat 26:15) ceea ce reprezinta mai putin decat salariul pe trei luni al unui muncitor obisnuit dovedeste faptul ca nu erau
prea multi bani in punga aceea altfel nu ar fi fost tentat cu o suma asa de mica si ar fi putut pleca oricand cu toata punga. Back to the Top
10. Implinesti Legea ?/ Legalism (incedere cauzata de propriile fapte bune) Multi se inseala crezand ca sunt “oameni buni” sau ca ei “tin cele zece porunci” sau alte ceremonii, dar Biblia spune ca “nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului.” Cine vrea sa fie socotit neprihanit prin Lege trebuie sa tina Legea lui Dumnezeu in mod perfect in fiecare moment din viata lui. “Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca.” (Gal 3:10) dar “toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” (Rom 3:23)
Orice “fapta buna” prin care incercam sa-l impresionam pe Dumnezeu este ca “o haina manjita” (Isa 64:6) deoarece, incercand sa-l impresionam pe Dumnezeu prin faptele noastre bune este ca si cum am incerca sa mituim un judecator, dar Dumnezeu nu este un judecator corrupt si deci, nu va accepta mita de la noi. Back to the Top
11. Esti impresionat de stilul radical de predicare ?
Unii oameni se inseala crezand ca sunt salvati deoarece asculta cu regularitate predicatori precum Paul Washer sau Tim Conway care predica un mesaj dur si fara compromis. Iuda a ascultat si el cu regularitate mesajul puternic si fara compromis rostit chiar de Isus si totusi, nu a fost convertit. Back to the Top
12. Primesti raspuns la rugaciuni ?
In marea mila a lui Dumnezeu, Cain a primit raspuns la rugaciunea sa (Gen 4:13-15) dar nu a fost convertit (v5, v16) si de asemenea, cei zece leprosi au primit raspuns rugaciunii lor si au fost vindecati, dar numai unul a fost convertit. Exista cazuri in care Dumnezeu raspunde la rugaciunile oamenilor neconvertiti iar in aceste cazuri “bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta” (Rom. 2:4). Doar pentru ca ai avut niste rugaciuni implinite nu inseamna ca esti convertit cu adevarat..
Back to the Top
13. Ai “Crestin“ ca “Religious Views “ pe facebook sau ceva de genul ?
Doar pentru ca sustii ca esti crestin, nu inseamna ca si esti. Isus a zis ca in ziua judecatii multi vor sustine ca sunt crestini (Mat. 7:21-22), dar Isus le va spune, „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” (v.23)
Multi rastalmacesc cuvintele lui Isus din Mat 10:32 “De aceea, pe oricine Ma va marturisi inaintea oamenilor il voi marturisi si Eu inaintea Tatalui Meu care este in ceruri;” spunand ca cine il marturiseste public pe Hristos este cu adevarat crestin chiar daca prin stilul sau de viata il neaga pe Isus : “Cine pacatuieste este de la diavolul” (1 Ioan 3:8) iar Isus spune:: “De ce-Mi ziceti: „Doamne, Doamne!”, si nu faceti ce spun Eu?” (Luca 6:46) Back to the Top
14. Te-ai rugat vreodata “Rugaciunea pacatosului” sau ceva similar ? L-ai invitat vreodata pe Isus in inima ta ? Ai facut vreodata o decizie pentru Isus ? Ai ridicat mana la evanghelizare sau ai iesit in fata ? Multi se inseala crezandu-se salvati doar pentru ca au rostit candva o rugaciune de genul “rugaciunea
pacatosului” sau ca si-au notat in Bibliile lor data si ora la care au rostit aceasta rugaciune. Dar, din pacate, ambele sunt niste sperante desarte. Cand tanarul bogat L-a intrebat pe Isus “ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” (Marc 10:17) El nu i-a raspuns “repeta aceasta rugaciune dupa mine” ci i-a spus ca trebuie sa renunte la idolii sai “Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma.” (Marc 10:21) Suntem mantuiti prin Isus Hristos si nu ca rezultat al faptelor noastre (Efes 2:8-9)
Este o rastlmacire a textului (Rom 10:9) “Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit..” sa crezi ca cineva este mantuit doar pentru ca a rostit o rugaciune sau ca a luat o “decizie pentru Isus” Acest verset trebuie luat in contextul in care a fost scris, fiind adresat Bisericii din Roma care suferea o mare persecutie (Rom 8:35-36) iar cine marturisea cu gura ca este crestin avea de suferit anumite consecinte: inchisoare, tortura sau moarte. Isus a spus ca in ziua judecatii nu oricine il marturiseste cu gura va intra in Imparatia cerurilor “Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.” (Mat. 7:21) Acesti oameni sunt convinsi ca sunt sinceri si fac multe lucrari “in Numele lui Isus” (vers. 22) Isus le va spune “Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege” (v.23). Isus nu le spune celor “multi” (vers.22) care-L marturisesc cu gura ca Domn ca au fost mantuiti candva dar si-au pierdut mantuirea ci, mai de graba “‘Niciodata nu v-am cunoscut” (v.23) ceea ce inseamna ca acestia nu au fost niciodata convertiti.
Cei care spun “Eu simt, in inima mea, ca sunt mantuit” ar trebui sa ia aminte la ceea ce spune Scriptura care avertizeaza ca “Inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea,” (Ier. 17:9) Back to the Top
15. Ti-as spus vreodata un pastor ca esti salvat sau ceva de genul “bine ai venit in biserica lui Hristos”? Dupa cum numai stilul de viata de-a lungul timpului este o evidenta clara daca cineva a fost sau nu mantuit (Mat 7:16) tot asa nimeni, nici chiar pastorul bisericii, nu poate fi sigur de conditia spirituala a unei alte personae. Isus avertizeaza ca va fi neghina (falsi convertiti) printre grau (adevarati convertiti) si va fi destul de greu pentru oameni sa-I separe (Mat 13:29). Daca ti s-a spus vreodata “sigur ca esti mantuit” asta nu inseamna nimic si nu ar fi indicat sa te bazezi pe o astfel de afirmatie. Biblia ne avertizeaza ca sunt multi invatatori mincinosi care le spun oamenilor ca “totul este bine”cand in realitate, nu este asa (Ier 8:11, Mat 7:13-20) iar Isus, in pilda semanatorului avertizeaza ca exista acele “pamanturi stancoase” care, la prima vedere, arata ca si cum ar fi convertiti, dar in timp arata ca de fapt nu au fost niciodata convertiti (Mat 13:20-21)
Back to the Top
16. Ai vreun dar spiritual de genul profetie, vorbire in limbi ?
Sa ai un anume dar spiritual nu inseamna neaparat convertire si nu ar fi indicat sa te increzi in acel dar.. Cei “multi” din Matei 7, carora Isus le va spune “Departati-va de la Mine, niciodata nu v-am cunoscut !” prooroceau si faceau minuni dar, nu au fost niciodata convertiti.. “Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?” Atunci le voi spune curat: „Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.”’” (Mat. 7:22-23) Caiafa, de asemenea, a proorocit “Unul din ei, Caiafa, care era mare preot in anul acela, le-a zis: „Voi nu stiti nimic; oare nu va ganditi ca este in folosul vostru sa moara un singur om pentru norod, si sa nu
piara tot neamul?” Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindca era mare preot in anul acela, a prorocit ca Isus avea sa moara pentru neam.”. (Ioan 11:49-52) Cartea Evrei vorbeste despre “cei ce au fost luminati odata – si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor -” (Evr. 6:4-5) dar care totusi s-au indepartat aratand ca nu au fost niciodata convertiti cu adevarat (1 Ioan 2:19; Mat. 7:23)
Pe ce te bazezi cand spui ca te tuci in rai? Nu exista nimic altceva care sa poata trimite pe cineva in rai in afara de lucrarea perfecta a Domnului Isus terminata la cruce. (Ioan 19:30, Evr 10:10, Iuda 1:3). Multi pretind ca “cred in Isus” dar daca ii intrebi “Ce te face sa crezi ca ajungi in rai?” iti raspund ceva de genul “Pentru ca l-am acceptat pe Isus” sau “Pentru ca ma duc la biserica”, dovedind astfel ca se bazeaza pe o speranta desarta. Daca iti pui nadejdea de a ajunge in rai in orice altceva decat in persoana Domnului Isus as vrea sa iti spun ca este ceva in neregula cu sufletul tau. Isus a spus “eu sunt usa” (Ioan 10:7) iar “cine nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe alta parte, este un hot si un talhar.” (Ioan 10:1) Nu exista alt drum catre viata vesnica, “Isus a zis… “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine..” (Ioan 14:6) Epistola catre Evrei afirma ca temelia unei convertiri reale este “pocainta de faptele moarte si a credinta in Dumnezeu ” (Evr. 6:10). Contextul cartii Evrei este bazat pe faptul ca unii crestini s-au dus inapoi la Lege (Legalism) iar termenul de “fapte moarte” care apare aici reprezinta de fapt, sperantele false ale acelor oameni care pe langa credinta in Isus se mai bazeaza si pe altceva pentru mantuirea lor. De aceea cartea Evrei ne spune ca pentru a fi salvati trebuie sa renuntam la acele “fapte moarte” si sa ne punem increderea numai in Dumnezeul cel viu.

Traducator: Liviu Vladulescu

RĂZBOIUL ANTICREŞTIN

ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/hegemonia/docs/cap5.htm

Redacţia revistei Catacombes primeşte uneori scrisori, mai mult sau mai puţin amabile, care spun în esenţă: „De ce scrieţi doar despre nedreptăţile şi suferinţele pe care le suferă credincioşii din ţările din Est (preoţi sau laici), omiţând sistematic prigoana împotriva prelaţilor şi creştinilor din America Latină?” Răspun­surile noastre n-au dus niciodată lipsă de argumente fondate.

Suntem foarte bucuroşi să prezentăm corespondenţilor noştri o carte care tocmai a ieşit de sub tipar: „Strategii fricii” de Pierre F. de Villemarest*, pe care le-o recomandăm călduros, ca şi tuturor cititorilor noştri, dată fiind importanţa indiscutabilă şi foarte actua­lă a problemei Americii Latine şi în special a Argentinei.

Bazându-se pe documente provenind de la Moscova, autorul ne aduce la cunoştinţă, de la bun început, că începând din 1922, Kominternul plănuise să înscrie în „programul” său America Latină şi Asia. Strategii sovietici prevedeau încă de atunci că, datorită unei propagande sporite şi perseverente şi profitând de supremaţia în afaceri a Americii de Nord, statele Americii Latine se vor lăsa în cele din urmă atrase de un socialism având o anumită structură care va ajunge, cu timpul, la etapa dorită, aceea a comunismului.

Sfârşitul celui de al Doilea Război mondial a uşurat lucrurile. Au apărut diverse organizaţii, purtând nume şi embleme ajustate la „nobilele” scopuri declarate; dar ele s-au dovedit rapid a fi grupu­leţe înarmate şi instruite de U.RS.S. şi ţările din Est. Este aşadar vorba de viitoarele bande subversive şi teroriste, conduse abil de K.G.B. împotriva Americii Latine, Asiei, Orientului Mijlociu şi Europei.

Pierre F. de Villemarest, specialist de reputaţie mondială în domeniul războiului secret şi al subversiunii, analizează caz cu caz situaţia mai multor ţări din America Latină, din anii ’20 până în 1979, oprindu-se mai ales asupra Argentinei, asupra căreia oferă cele mai ample şi mai detaliate date (crize economice, politice şi sociale), care au permis ca U.R.S.S. şi acoliţii săi să introducă acolo şi să dezvolte terorismul, cu scopul destabilizării acestui continent.

Ne vom opri asupra capitolului care ne interesează în mod deosebit, intitulat în această lucrare: „Preoţi şi sindicalişti în ser­viciul crimei organizate”.

în afara catolicilor laici care s-au angajat în lupta marxistă, nu­meroşi preoţi li s-au alăturat în aceeaşi luptă, după modelul preo­tului universităţii din Bogota, Camillo Torres, mort cu pistolul-mi-tralieră în mână în februarie 1966. Preotul marxist brazilian Helder Cămara (fost conducător al organizaţiei pro-naziste „Legiunea din octombrie”), integrat după război în Internaţionala sovietică, îi ce­lebra cu „veneraţie” memoria. în 1968 anumiţi prelaţi întemeiaseră „Mişcarea sacerdotală pentru lumea a treia1”, care cerea clerului „să se insereze în sociat, chiar să treacă de la lupta politică la lup­ta armată. Autorul constată, cu amărăciune că „preoţii argentinieni care participau de acum la Revoluţie, erau cu adevărat lipsiţi de memorie. Fără a mai reveni asupra zecilor de milioane de fraţi ai lor martirizaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, azvârliţi în lagăre de concen­trare începând cu anul 1917, de către cei cu care ei făceau cauză comună, uitau ultima fază a regimului peronist…”

Din 1970 începând, presa comunistă şi progresistă din ţările străine estima la 4000 numărul preoţilor argentinieni aparţinând acţiunii „de eliberare a lumii a treia”. Oferim mai jos câteva exemple de prelaţi zeloşi: preoţii Mugica şi Alberto Carbone (ulti­mul făcând parte din grupul asasinilor generalului catolic Aram-buru), sau episcopul Angelelli, aflat în strânsă legătură cu armata revoluţionară a poporului (E.R.P.); Mgr. Jaime de Nevares şi Mgr. Goya, care le cereau preoţilor lor să-i sprijine pe guerilleros; Mgr. Piaza, din La Plata (centru al terorismului); Mgr. T. Pironio, supranumit „episcopul grupurilor Monteneros” (mişcare revolu­ţionară).

În 1977, autorităţile militare au încredinţat presei textul inte­gral al unui document emis de Monteneros, din care cităm câteva puncte: „1. Să fie făcuţi creştinii să cadă în marxism, profitâiidu-se de emotivitatea lor. 2. Să fie folosiţi creştinii pe post de carne de tun împotriva guvernului. 3. Să fie distrusă imaginea catolică a guvernului, aceasta fiind opusă ateismului marxist…”

Suntem convinşi că după lectura acestei cărţi excepţionale nu va mai fi pusă întrebarea menţionată la începutul acestui articol, preoţii şi laicii din ţările din Est suferă şi luptă pentru credinţa în Dumnezeu, având o singură armă în mână: Biblia; cei din Ameri­ca Latină ucid în favoarea torţionarilor fraţilor lor martiri din Est.

 

_________

* Pierre F. de Villemarest: „Les Strateges de la peur”, Ed. Vox mundi, Geneve, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 125, febr. 1982).

PENTRU COMBATEREA SUBVERSIUNII

Subversiunea— acţiune care tinde să diminueze un adversar  prin slăbirea puterii şi prin demoralizarea cetăţenilor — este o strategie de ordin psihologic şi psiho-sociologic care vizează prăbuşirea unui stat de la sine. Subversiunea reprezintă, în epoca noastră, tehnica şi arma principală de care se servesc agenţii subversivi, grupurile de partizani care, acţionând „în numele poporului însuşi” conduc o ţară către un „război revoluţionar de eliberare…”.

Profesorul Roger Mucchielli analizează în lucrarea sa „Subversiunea”* elaborarea istorică a tehnicilor de subversiune, subversi­unea şi războiul revoluţionar, cât şi mijloacele de luptă împotriva subversiunii. Este o carte care ar trebui să fie consultată de toţi aceia care se află, pasiv şi activ, sub influenţa acestei odioase ma­nipulări a secolului nostru.

Jacques Rougeot, în „Contra-ofensiva”** (împotriva amenin­ţării totalitariste, armele civilizaţiei), aprofundează situaţia actua­lă din Franţa, unde subversiunea totalitarismului comunist se înverşunează cu o forţă sporită şi pătrunde în toate structurile sociale: administraţie, învăţământ, întreprinderi, poliţie, armată, justiţie. Acţiunea subversivă se foloseşte în scopurile sale de un proces de denaturare a familiei şi patriei, de distrugerea valorilor morale şi religioase, de distrugerea simţului realităţii. Ea dispune de mijloacele de difuzare a mediilor de informare, în care s-a infil­trat solid.

Studiind principiile şi strategia revoluţiei marxist-leniniste, Jacques Rougeot dovedeşte ştiinţific că „noţiunea de coexistenţă între state cu regimuri sociale diferite este o formă de luptă de clasă între socialism şi capitalism… Ea implică întărirea luptei cla­sei muncitoare din toate partidele comuniste pentru triumful idei­lor socialiste”. în consecinţă, dacă într-o zi ar lua comuniştii pute­rea în Franţa, datorită acţiunii subversive, această ţară ar suferi acelaşi proces economic, social şi poliţienesc impus de dictatura marxist-leninistă în U.R.S.S. şi în ţările satelite.

A doua parte a lucrării se ocupă de modalităţile imperios nece­sare ale unei contra-ofensive la subversiunea comunistă. „Franţa, spune autorul, este minată de un război endemic de un tip deosebit, în care agresorul are ca obiectiv nu doar să pună stăpânire pe un teritoriu, dar şi să distrugă raporturile umane tradiţionale (…). Un război care, prin scopul său doreşte să-i stabilească dominaţia asupra lumii întregi, asupra fiecărei ţări, asupra tuturor fiinţelor şi asupra fiecăruia în totalitate, trup şi suflet…” El propune, spre a se evita nenorocirea ireparabilă care ameninţă Franţa, o mai bună educare politică a cetăţenilor, crearea unei armături mentale, o acţiune de informare deschisă asupra raţionamentului şi doctrinei marxist-leniniste. El insistă pentru crearea unui stil de acţiune coerent şi ferm, pentru o luptă anticomunistă sistematică, pe faţă. Şi mai cu seamă pentru o organizare globală şi permanentă pentru salvarea civilizaţiei şi a democraţiei.

_________

* Roger Mucchielli: „LA  Subversion”, Ed., C.L.C., 1976.

*Jacques Rougeot: „La Contre-offensive”; Ed. Albatros, 1976 (Cf. Cata-combes, Nr. 72, sept. 1977).

EMISARII ANTIHRISTULUI

Revoluţia marxist-leninistă instaurată de zeci de ani în atâtea ţări este un insucces total în toate domeniile, fie ele economice sau sociale. Sărăcia sare în ochi, inegalitatea socială este evidentă. Lucrări remarcabile analizează şi fac dovada acestui eşec, plătit cu sângele a milioane de victime nevinovate.

Dezastrul cel mai inimaginabil, creat de conducătorii comunişti în ţările pe care le stăpânesc, este acela al modificării personali­tăţii individului, după ce acesta a fost privat de libertăţile sale ele­mentare. Iar această modificare a personalităţii umane constă, toc­mai, în modelarea unui pretins „om nou”, o contra-creatură care nu ar mai semăna cu chipul lui Dumnezeu. Căci revoluţia mar-. xist-leninistă „nu este doar un sistem social şi economic”, ci „ea este înainte de toate o mistică, o altă credinţă”, scrie H. Le Caron în lucrarea A înţelege revoluţia”*.

în această lucrare, Le Caron se arată neliniştit, pe bună drep­tate, de infiltrarea gândirii revoluţionare în cercurile occidentale şi mai cu seamă în acela, al preoţilor catolici. El demonstrează că influenţa revoluţionară nu are efect doar asupra oamenilor naivi sau neinformaţi, dar şi asupra teologilor. Angajarea acestora în lup­ta actuală nu poate fi explicată decât printr-o orbire profundă, opera Satanei, sau printr-o adeziune la noua teologie a împăcării dintre Dumnezeu şi Satana; ba mai mult încă, prin acceptarea noţi­unii unui Mântuitor lipsit de apartenenţa sa divină, a unui Hristos privit ca un mare reformator, primul dintre comunişti…

„Putem constata la ora actuală ravagiile provocate în Biserică de spiritul revoluţionar, se arată pe bună dreptate indignat Le Caron. Teologi stimaţi în ierarhia Bisericii, o presă catolică revo­luţionară şi acele grupuleţe numite «comunităţi de bază» pe care le vedem dezvoltându-se în Biserică, sprijină reforme (…) care merg în sensul glorificării omului şi elimină treptat supranaturalul şi sacrul.” La întrebarea pe care oricine şi-o pune: „De ce oameni din lumea liberă se alătură unei revoluţii care a eşuat economic?”, Le Caron răspunde: „După această cotitură pe care a făcut-o revoluţia, aservirea spiritului trebuie să treacă înaintea reuşitelor economice (…) Nu este vorba de un mers înainte economic. Este vorba de un mers înainte antihristic.” Căci, „la ora actuală, una din cele mai mari primejdii care ameninţă Biserica şi civilizaţia creştină este deviaţia naturalistă şi revoluţionară a unei părţi a clerului catolic (…) Episcopul sau preotul revoluţionar înseamnă calul troian în Biserică (…) Transformarea teologiei, bulversarea liturghiei sunt în realitate consecinţele acestui fel de marxizare a clerului nostru (…) Spiritul răului nu este prost (…) El caută să distrugă (Occi­dentul) prin coruperea intelectuală şi spirituală.”

Această stare de lucruri, lipsa de informaţii, deformarea învăţă­turii lui Hristos fac mai necesară ca niciodată tipărirea de lucrări de zidire creştină.

______

*H. Le. Caron: „Comprendre la revolution”, Ed. de la Revue moderne, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 41, febr. 1975).

LUPTA  PĂRINTELUI  FESSARD

Părintele Gaston Fessard a murit la 18 iunie 1978; tocmai îşi încheiase lucrarea „Biserică a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi Credinţa!”* şi făcuse ultima corectură şpalturilor cărţii „Creştini marxişti şi teologia eliberării” („Chretiens marxistes et theologie de la liberation”), la Ed. P. Lethilleux.

Acest eminent preot iezuit, având o formaţie teologică, filo­zofică şi juridică, s-a aplecat încă din tinereţe asupra problemelor socio-politice ale lumii moderne, spre a putea deosebi — după învăţătura Evangheliei — rolul creştinului (preot sau laic) în desfă­şurarea evenimentelor de la sfârşitul secolului nostru. Mare cunos­cător al filozofiei lui Hegel şi al celei a lui Marx, Părintele Fes­sard s-a ridicat în 1935 împotriva lui Hitler şi a redactat un text care va fi considerat primul Caiet clandestin al Mărturiei creştine, intitulat: „Ţară a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi sufletul!”.

După cel de al Doilea Război mondial, s-a angajat, tot în nu­mele responsabilităţii creştine, împotriva comunismului stalinist şi a adepţilor lui francezi. în cartea sa „Ţară a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi libertatea!”, dă dovada unei cunoaşteri aprofundate a metafizicii comuniste şi compară strategia comunistă cu aceea a nazismului.

Din 1960 şi până la „sfârşitul zilelor sale, el şi-a consacrat îndeo­sebi activitatea de scriitor studiului crizei Bisericii catolice din Franţa şi a denunţat deviaţiile doctrinare ale mişcărilor Acţiunii Catolice. Ultima sa lucrare „Biserică a Franţei, fereşte-te să îţi

pierzi Credinţa!” este un strigăt de alarmă pe care îl adresează episcopilor, preoţilor şi tuturor catolicilor atraşi de propunerile mincinoase ale Partidului comunist francez.

Cei ce au studiat lucrările Părintelui Fessard şi-au dat seama că vocaţia sa a fost aceea a unui luptător bine înarmat împotriva marxismului, care se înverşunează, mai ales în zilele noastre, să pervertească spiritul credinţei creştine, al Bisericii Franţei şi al omenirii întregi.

Oamenii obiectivi şi de bun simţ au remarcat considerabila pierdere provocată Bisericii Franţei de către comunism. într-ade­văr, regiuni întregi, tradiţional catolice, s-au aliniat pe terenul stângii, foarte adesea bucurându-se de consimţământul clerului şi beneficiind de propaganda mişcărilor catolice.

Părintele Fessard îşi îmbogăţeşte cartea cu o documentaţie convingătoare care ne dă posibilitatea să înţelegem procesul de „compromitere al Bisericii Franţei şi de pervertire a credinţei creş­tine de către marxism şi comunism…” Această lucrare se adresează tuturor acelora care sunt atraşi de colaborarea pe care le-o propune P.C.F. El le înfăţişează pericolul spre care îi duce această colabo­rare: reducerea la o masă cu capul plecat, sortită unei veşnice sclavii…

Nu am putea fi oare ispitiţi să considerăm ultima lucrare a Pă­rintelui Fessard ca testamentul pe care el îl lasă Bisericii sale pe care atât a iubit-o şi a apărat-o în scrierile lui, sprijinindu-se neîn­cetat pe adevărul Evangheliei şi pe exactitatea faptelor şi docu­mentelor adversarului?

„Aspra rigoare a adevărului, spunea el, nu este nici nedreptate, atunci când ea este necesară, nici lipsă de milă…”

________

*Părintele Gaston Fessard: „Eglise de France, prends garde de perdre la Foi!”, Ed. Juillard, 1979 (Cf. Catacombes, Nr. 93, iunie 1979).

OTRAVA ROŞIE

Colonelul Andre Bruge a cunoscut încă din tinereţe ravagiile războiului şi teroarea lagărelor comuniste.

Cartea sa „Otrava Roşie”* este compusă din două părţi dis­tincte, în prima parte el înfăţişează, într-o manieră foarte concen­trată, fapte trăite în lagărul morţii în Vietnamul de Nord, unde a căzut prizonier în decembrie 1969. Acest „material”, trăit de el şi de ceilalţi prizonieri, îi va furniza experienţa datorită căreia îşi va dezvolta cea de a doua parte a lucrării sale. Aceasta este un studiu sistematic şi pătrunzător asupra „războiului psihologic”. Acest război se extinde rapid pretutindeni în lume şi riscă să târască Occidentul, nu complet înrolat, în focarul său devorator, luptă fără frontiere…

Democraţia doreşte oare să trăiască sau să moară? Le revine oamenilor „încă liberi” să răspundă la această întrebare pusă într-o lucrare de luptă de o arzătoare actualitate.

„Iată ce îmi este imposibil de narat în amănunt în aceste câteva pagini, se confesează autorul. Ele îmi vor permite totuşi să evoc sub o formă deliberat sintetică şi impersonală, elementul capital şi permanent al captivităţii noastre: tortura morală la care au fost supuşi, în calitate de «criminali de război», cei 28 000 de «dis­păruţi» din Corpul Expediţionar Francez…”.

Prizonierii de război trebuie să devină, prin tehnicile de „spălare a creierului, o armată suplimentară. în plus, „scopul aces­tor tehnici, în cadrul războiului revoluţionar, război total şi permanent, care foloseşte împotriva duşmanului «imperialist şi colo­nialist» toate armele şi toate mijloacele disponibile, va fi să expe­dieze în lagărul capitalist propriii săi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, purtători ai virusului comunist şi transformaţi astfel în «luptători ai păcii»…”

De altfel Mao Zedong spune acest lucru lui Ferhat Abbas: „Făcându-1 pe soldatul inamic să se îndoiască de temeiul cauzei sale şi pe cei şovăielnici de oportunitatea opţiunii lor, punem de partea noastră toate şansele de reuşită”.

Termenii, noţiunile, modul de acţiune sunt proprii politicii pre­şedintelui Ho Şi Min, decedat între timp. Această politică a deve­nit, odată cu Stalin, războiul universal permanent de care vorbea Lenin. El ar trebui să se extindă la lumea întreagă şi să vizeze tot ceea ce „alimentează capitalismul, fie că este vorba de proletariatul muncitoresc sau de materiile prime. Acesta este scopul pentru care în acea Şcoală de război revoluţionar, Şcoală de război politic după cum se spune, creată în 1926 în Crimeea, pe ţărmul Mării Negre, sunt reunite cadre.”

Însă nu din acea şcoală va ţâşni lumina. „Ea se va naşte din creierul unui nou om de geniu, numit Mao Zedong”.

Politica chineză, care este fireşte politica Vietnamului de Nord, îşi ia numele oficial de „politică de clemenţă faţă de prizonierii de război”. Dialectica ei conţine patru puncte:

Comuniştii îi lasă în viaţă pe prizonieri în momentul capturării lor; prizonierii vor fi bine trataţi în timpul captivităţii lor; ei vor fi beneficiarii reeducării politice; ei vor putea fi eliberaţi înainte de termen.

Este un lucru cert că buna „asimilare politică” va fi condiţia unică a eliberării.

„Prizonierii sunt clasaţi pe grupe restrânse, fără distincţie de grad, vârstă, rasă (…) Fiecare grupă este supravegheată de un mo­nitor, care devine în plus, conştient sau inconştient, un şef şi un turnător.” Desemnat, în principiu, de grupă, în realitate el este desemnat de şeful lagărului. Campania de „politizare” este dirijată de şeful lagărului, înconjurat de cadre politice şi de prizonieri de obedienţă sau de şcoală marxistă. Li se aplică tehnicile perfec­ţionate de cadrele lui Mao Zedong pentru revoluţionarea chinezilor consacraţi budismului şi cultului strămoşilor. „Totul este scăldat în frazeologia marxist-leninistă (…) Mai intervin şi principiile de propagandă care (…) pun accentul în primul rând asupra cuvântu­lui «Pace» şi derivatelor sale: Mişcare pentru Pace, Lagărul Păcii, Lupta pentru Pace şi ajung la termenul ambiguu prin excelenţă: Coexistenţa paşnică. (…) Fiecare discuţie duce la o decizie şi la o modalitate definite de către o grupă şi făcând obiectul unei lozinci, acea pilulă intelectuală şi verbală care te scuteşte de a mai gândi. Se face zilnic control pentru a se vedea dacă deciziile luate mai înainte sunt cu adevărat respectate. (…) Compania este încununată de un foc de tabără, sau un «miting» la care, la lumina torţelor şi a focurilor de bambus, este dramatizată tema şi sunt fixate imagi­nile care îi arată şi simbolizează, în cursul unei scenete, pe «trădă­torii» care nu au respectat regula colectivă, şi pe «eroul» care, dimpotrivă, s-a distins prin entuziasmul şi spiritul său de masă.” Procesul acestei adevărate operaţiuni de vrăjire este minuţios aprofundat de către colonelul Bruge, atât în prima parte (narativă) a cărţii sale, cât şi în cea de a doua parte, care tratează pe capitole dezvoltarea acestui răzbpi psihologic. El urmăreşte toate etapele acestei filozofii şi explică în ce mod gândirea umană poate deveni o jucărie în mâinile specialiştilor în operaţiunea de spălare a creierului.

El îşi încheie cartea adresându-se tineretului liber, invitându-1 „să nu-i uite nici pe Jan Palach, nici pe Kuzneţov, nici cele 350 de milioane de gărzi roşii”.

__________

* Andre Bruge: „Le  Poison Rouge”, Nice, 1969 (Cf. Catacombes, Nr. 22-23, iul.-aug. 1973).

 

 

HRISTOS ŞI REVOLUŢIA

Prin acţiuni perfide, care au cerut ani de eforturi subterane, prin raţionamente false dar abil ambalate în fraze scoase din Evanghelii, stânga marxist-leninistă a reuşit să introducă în Biserică, chiar în sufletele şi conştiinţa credincioşilor, o ideologie „creştină” tip se­colul XX, ideologia satanică a comunismului ateu. Această influ­enţă este neliniştitoare, căci îi acaparează şi pe tineri şi pe bătrâni, pe preoţi şi pe misionari. „Socialismul” (căci astfel este el numit pentru a nu-i speria pe creduli) ameninţă în prezent credinţa a numeroşi creştini de toate confesiunile. Ei sunt deja îndoctrinaţi, pentru că lupii îmbrăcaţi în haină de oaie au pătruns liber printre ei. Argumentele lor sunt: „Iisus este cel mai mare comunist! Bise­rica trebuie să se identifice cu problemele săracilor, ale muncito­rilor! Nu este vorba de o politică de stânga, ci de datoria lumii creştine moderne de a se deschide socialismului! Doctrina Bise­ricii va continua să vegheze asupra sufletelor credincioşilor. Cât priveşte deschiderea, ea se va desfăşura pe plan social şi politic, lucru de care fiecare cetăţean ar trebui să se preocupe astăzi, când distribuţia bunurilor este atât de nedrept făcută, ceea. ce Biserica nu are dreptul să ignore.”

Marcel Clement, profesor, scriitor şi ziarist de admirabilă repu­taţie, răspunde în cartea sa „Hristos şii Revoluţia”* la o mulţime de probleme pe care şi le pun contemporanii noştri, îndrăgostiţi de mirajul „socialist” şi cu adevărat preocupaţi să pună în practică Cuvântul lui Dumnezeu referitor la lumea celor sărmani, a acelor săraci pe care Iisus i-a iubit atât de mult şi în favoarea cărora cred aceşti creştini — le-a lăsat Hristos Evanghelia, o Evanghelie a „eliberării” şi a „revoluţiei”.

Foarte bine documentat pentru a ţine piept distrugătorului asalt ideologic al acelora care fac un viraj la stânga, excelent cunoscă­tor al Cuvântului lui Dumnezeu şi adânc înrădăcinat în Credinţă, M. Clement răspunde în cele şapte capitole ale cărţii sale la între­bările cele mai acute puse de o mare parte a lumii creştine a timpu­lui nostru.

„Evanghelia conţine oare un mesaj social”? se întreabă autorul în primul capitol al cărţii. Şi el răspunde, printre altele: „După cum se vede, sărăcia evanghelică, sărăcia în duh ocupă cu adevărat un loc central în vestirea Evangheliei împărăţiei. însă nu locul unei lupte sociale. Este vorba de o taină a spiritului, de o detaşare a sufletului printre evenimentele contingente, crucificând adesea existenţa. A adopta sărăcia, în acest sens, nu înseamnă a angaja militanţi pentru o «inserţie critică şi contestatară» a tot ceea ce sistemul are incompatibil cu speranţa pe care o aduce Evanghelia. (…) Rezultă că există un mesaj social în Evanghelie: cel mai pu­ternic, cel mai eficace, cel mai universal care a fost vreodată trans­mis unor oameni. însă nu este cu putinţă să-1 descifrăm şi să-1 transpunem în realitate decât cu condiţia de a-1 situa în lumina planului urmărit de Hristos. Căci Hristos nu a venit mai întâi pen­tru a reînnoi societatea istorică. El a venit pentru a plăti preţul răs­cumpărării omenirii extinzând împărăţia de iubire a lui Dumnezeu până la canalele suferinţei şi ale morţii. (…) Iisus îşi manifestă iritarea faţă de cei bogaţi — adică faţă de toţi cei care s-au ataşat de ceea ce posedă material, carnal, intelectual, afectiv, social, de ceea ce este putere, reputaţie, voinţă proprie — pentru a-i trezi. El nu caută, aşa cum unii par să creadă astăzi, să suscite ura împotriva clasei «burgheze»… (…) Dacă omul nu se schimbă mai întâi în ini­ma sa, nici o reformă pur şi simplu de structură—sau de «sistem» — nu va rezolva problema socială.”

După primul capitol pe care îl consacră problemei mesajului social implicat în Evanghelie, autorul trece la acela al unei „eliberări echivoce”.

Cităm din al treilea capitol, intitulat „Blocajul Evanghelie-Revoluţie”: „Echivocul este permanent între eliberarea spirituală adusă de Iisus Hristos şi sugestiile de cuvinte, imagini etc, care îl incită pe cititor să creadă că salvarea sufletului său este legată de abolirea capitalismului, a proprietăţii private, a «puterii» statului, de socie­tatea fără clase”.

Regretând că oferim o schiţă sumară a conţinutului acestei cărţi care se afirmă ca indispensabilă pentru fiecare om preocupat de aceste probleme, încheiem această modestă prezentare a cărţii lui Marcel Clement cu un extras din ultimul din cele şapte capitole (Anatomia totalitarismului”): „Separaţia actuală a celor trei pu­teri (politică, economică, culturală), departe de a trebui să fie abolită, trebuie să fie întărită şi ierarhizată. Aceasta este cheia oricărei reforme susceptibile de a face să progreseze justiţia şi li­bertatea totală. (…) în ziua în care autoritatea publică — direct sau nu — va cumula puterea economică în întreprinderi cu puterea politică în stat, libertatea care rezultă pentru toţi din separaţia pute­rilor se va fi volatilizat ireversibil. (…) De asemenea dreptul la grevă nu este practicabil decât dacă cele două puteri coexistă. Pre­tutindeni unde autoritatea politică este cea care absoarbe toată pu­terea economică, lupta muncitorească concretă devine imposibilă deoarece, prin definiţie, proletariatul este cel ce se află la putere! (…) Este de la sine înţeles că, în universul colectivist, nu poate exista o veritabilă libertate religioasă, deoarece locurile de cult sunt proprietatea nu a unor grupuri private, ci a colectivităţii poli­tice, în cel mai bun caz, colectivitatea socialistă consimte să îm­prumute bisericile credincioşilor, mănăstirile călugărilor etc. Dar ea nu poate face acest lucru decât cu condiţia ca bisericile să renunţe la a mai proclama că proprietatea privată este un drept natural. Religia suferă, atunci, cea mai cumplită violenţă: aceea de a-şi cumpăra propria libertate cu preţul complicităţii sale cu tehnica înrobirii poporului întreg”.

__________

* Marcel Clement:„Le Christ et la Revolution”, Ed. de Lescalade, 1972 I (Cf. Catacombes, nr. 17, febr. 1973).

«LE TRÊTRE»

„Le Trêtre”*, lucrare parvenită „într-un mod misterios în mâi­nile” editorului Robert Morel, se înfâşişează sub formă de roman, dar ar putea fi, după felul precis în care eroul îşi povesteşte dubla viaţă, o autobiografie, o mărturie. Acţiunea se petrece undeva în U.R.S.S., iar cele două planuri de declanşare a evenimentelor sunt: poliţia secretă şi Biserica.

„Le prêtre” — „preotul” Grigori, ofiţer al unui serviciu de infor­maţii, acceptă misiunea dificilă de a intra în cinul preoţesc, pentru ca serviciul său să poată avea informaţii regulate asupra cauzelor dezvoltării Creştinismului, în ciuda marilor represalii pe care le suferise dej a în vederea distrugerii sale.

După studii de teologie la Seminar, el se căsătoreşte şi începe să-şi practice „vocaţia” de „preot”. Vreme de mai bine de două­zeci de ani el reuşeşte să-i „ducă” pe toţi creştinii din parohia sa, chiar şi pe soţia sa Alona. Satul întreg îl ia drept un preot cu vo­caţie puternică; duce o viaţă exemplară; căsătoria sa cu Alona care îl venerează pare cu adevărat binecuvântată. Nimeni nu ştie totuşi că „le pretre — tretre” Grigori joacă un rol de actor foarte înzes­trat, nimeni nu bănuieşte că el îşi prezintă periodic rapoartele „şefilor” săi din K.G.B., rapoarte împotriva enoriaşilor săi şi care sunt scrise în greceşte, măsură de prudenţă atât de normală la un agent de informaţii.

Această carte este o capodoperă; starea psihică a „preotului”, oscilaţiile sale sunt magistral analizate de autor, ceea ce dovedeşte în plus că faptele lui Grigori nu pot fi de domeniul imaginarului, ci adevăruri din păcate trăite. La baza acestei minuţioase disecţii se află, bineînţeles, „materia primă” stranie şi foarte specială care este sufletul slav.

Gândurile lui Grigori, ca şi conversaţiile pe care le are din când în când cu superiorii săi, ne confirmă veridicitatea anumitor situ­aţii bine stabilite pentru cei ce cunosc adevăratul chip al comunis­mului ateu faţă în faţă cu Biserica. Agenţi de informaţii introduşi în rândurile clerului pot parcurge calea până la grade foarte impor­tante şi pot reprezenta astfel, în ţara lor şi mai ales în ţările lumii libere, Biserica „liberă” din U.R.S.S.

Viaţa „părintelui” Grigori este o dovadă în acest sens. Superi­orii săi îi destinaseră postul de arhiepiscop şi mai mult chiar, cu condiţia s-o facă pe soţia sa „să dispară”. Grigori nu a putut face acest lucru. Şi abia atunci când a fost adus, ca prizonier, înaintea superiorilor săi şi după torturi grave, i s-a spus că soţia sa a fost în mod straniu ucisă de un camion. în curând încrederea în el va fi restabilită. „Buna sa credinţă”, fidelitatea sa faţă de poliţie, pe de-o parte, şi „moartea” soţiei sale, pe de altă parte, i-au deschis uşi care îi asigurau avansări rapide, până la treapta de patriarh, de ce nu?

Grigori gândea uneori: „Un agent de informaţii deghizat în preot. Spuneţi aceste cuvinte înspăimântătoare, satanice, oricărui credincios… Pe cine îşi va închipui el imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă de dispreţ, răsucită, laşă, un chip cu două feţe, respingător şi mai presus de orice josnic.” Un aparat poliţienesc comunist-ateu poate cere agenţilor săi astfel de „dovezi de fideli­tate”. El se bizuie pe ei pentru a termina rapid cu „orice urmă de religie şi superstiţie”. Căci ei, comuniştii atei, sunt cei ce îi spu­neau lui Grigori: „… Se vorbeşte de înstrăinare. Nu există decât una singură cu adevărat, aceea pe care omul o găseşte în sine însuşi; înstrăinarea de Dumnezeu. Creştinii au înţeles perfect. Ei ştiu bine că fie şi exploatat, înfometat, închis în temniţă, răstignit pe două bucăţi de lemn, omul continuă să fie liber. Pentru că nici una din înstrăinările exterioare nu contează. Una singură contează: dependenţa din iubire, da-ul pe care-1 rosteşte sclavul stăpânului său; doar acela care spune «facă-se voia Ta» este, în sensul pro­priu al cuvântului, un alienat… (…) Noi nu avem decât un obiectiv serios: să-1 ucidem pe Dumnezeu. (…) Şi noi am împuşcat preoţi cu sutele. Ei şi? Un episcop îţi aduce pe tavă alţi o mie. Noi am încercat să suprimăm pe toţi episcopii dintr-o lovitură, pentru a rupe lanţul: nici pomeneală! O adevărată hidră cu multe capete, ţi-o spun eu. Rămâne mereu câte unul ca să facă să mai crească alţi doi, prin sciziparitate. (…) Ce trebuie noi să facem este să ne vârâm în inima răului şi să-i retezăm aorta. Mă înţelegi? Fiule, ai fost ales pentru punctul extrem al luptei.”

Cititorul acestei cărţi se va simţi probabil mânjit după lectura ei. Nu personajul acestui „tretre” — preot trădător Grigori este cel care îl va dezgusta: de-a lungul istoriei au existat întotdeauna trădători, în cadrul determinat de această carte toţi conducătorii poliţiei comuniste sunt nişte monştri, nişte fiinţe care şi-au pierdut onoarea şi demnitatea umană.

Această carte ar trebui să deschidă ochii acelora din lumea liberă care întind mâna tuturor acelor „preoţi” care le sunt expor­taţi de poliţia secretă a Moscovei şi „a întregii Rusii”… Ea ar tre­bui să le arate gigantica’luptă dusă de Satana dezlănţuită şi să-i hotărască să îi opună Crucea lui Iisus, Crucea Domnului nostru, El singur fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

________

* Lavr Divomlikoff: „Le Trêtre” (Joc de cuvinte între «traître» = trădător şi «pretre» = preot), Ed. Robert Morel, 1972 (Cf. Catacombes, Nr. 16, ian. 1973).

„ÎNCOTRO MERGE CONSILIUL ECUMENIC AL BISERICILOR?”

Ecumenismul, aşa cum a fost el conceput în 1879 de pastorul francez Tommy Fallot, trebuia să realizeze unitatea Bisericii uni­versale „nu pe baza adeziunii individuale, ci prin Federaţia Bise­ricilor creştine”. Această unitate se dorea făcută în credinţă, iubire şi adevăr evanghelic.

Pastorul J.G.H. Hoffmann, iniţiat în această doctrină ecumenică din 1926, s-a consacrat unei nobile activităţi în favoarea unităţii datorită învăţăturii primite de la profesorii săi Henri Monnier, Wilfred Monod şi Marc Boegner.

De la acest început promiţător şi până la totala decadenţă actu­ală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.O.E.), autorul lucrării de faţă* s-a încăpăţânat să restabilească, pe de-o parte, baza sănă­toasă pe care ar trebui să se reintegreze organismul genevez, şi, pe de altă parte, să prezinte într-un mod foarte documentat eroarea abominabilă în care se găseşte astăzi C.O.E.

Pastorul Hoffmann se consideră dator să arate „cum şi-a aban­donat Consiliul Ecumenic misiunea specifică de redescoperire a unităţii creştine, lăsându-se corupt de influenţa conceptelor filo­zofice distructive pentru autoritatea Sfintei Scripturi, mergând până la a-1 substitui pe om lui Dumnezeu, în centrul motivaţiilor sale” şi „atrage atenţia asupra abandonării căutării unităţii în folo­sul susţinerii unor încercări de politică revoluţionară”.

 

Într-adevăr, argumentele pastorului Hoffmann sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când judecă şi acuză poziţia de-viaţionistă a Consiliului ecumenic al bisericilor (C.O.E.).

Mai multe articole edificatoare pentru grava criză prin care trece C.O.E. sunt reunite în această lucrare. Cititorii revistei Catacombes au avut prilejul să citească două dintre ele.

Este lucru cert că pastorul Hoffmann posedă o cunoaştere per­fectă a problemei şi se sprijină pe documente convingătoare când vorbeşte despre ea.

Găsim în paginile lucrării sale datele cele mai detaliate privi­toare la istoria C.O.E.: reuniunile, temele discutate, intervenţiile pro şi contra, deliberările; influenţele străine de orice idee evan­ghelică; atitudinea sa tot mai îndepărtată de punctul ideal de ple­care; în sfârşit căderea în abis: dialogul cu ţările marxist-atee; adeziunea, ca membri ai C.O.E., a „reprezentaţilor” Bisericilor ofi­ciale din ţările comuniste; suportul financiar acordat mişcărilor revoluţionare de eliberare naţională.

Pentru pastorul Hoffmann nimic nu poate fi mai dureros decât comportamentul negativ al Consiliului Economic al Bisericilor faţă de „Bisericile Tăcerii” (Cf. capitolul: „C.O.E. şi Biserica Tăcerii”). Şi el îşi continuă analiza pertinentă: „Nu se ştie îndea­juns în ţările noastre occidentale cu câtă fermitate creştinii prigo­niţi şi-au făcut auzită mărturia credinţei lor şi cu cât eroism, tot mai adesea, cutare sau cutare din grupările lor adresează diverselor autorităţi sovietice plângeri justificate în legătură cu numeroasele violări ale legilor constituţionale (…). Aceşti credincioşi s-au adresat adesea la O.N.U., al cărei secretar general a considerat firesc să trimită apelul Secretariatului Consiliului de la Geneva. Or, acolo se află funcţionarii delegaţi de Bisericile din Est, care reprezintă tocmai aceste autorităţi religioase al căror mutism şi complicitate cu regimul i-au împins pe credincioşii „tăcerii” să-şi strige durerea până la sediul O.N.U! Plângerea lor s-a întors aşadar la reprezentanţii prigonitorilor lor.”

Semnalăm, de asemenea, cititorilor noştri documentele pe care le conţine lucrarea pastorului Hoffmann. Printre acestea, schimbul de scrisori între episcopul norvegian Monrad Norderval, preşedin­tele Misiunii de dincolo de cortina de fier, şi Dr. E. Carson Blake, fost secretar general al C.O.E. Episcopul M. Norderval a primit de la Geneva un răspuns negativ la cererea sa pentru un sprijin finan­ciar în folosul Bisericii Tăcerii, în vreme ce guerillas palestiniene erau ajutate cu 200 000 de dolari.

___________

* J.G.H. Hoffmann: „Ou va le Conseil Oecumenique des Eglises?”, Les Cahiers de «Tant qu’il fait jour», 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 46-47, iul-aug. 1975).

MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_30

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-lşi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumiAion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.


[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.

Rase de capre; Asociatii acreditate pentru registrul genealogic si controlul productiei la ovine si caprine; Capra salbatica Markhor

Caprinele reprezinta o oportunitate economica, datorita numarului lor si proprietatii de a se inmulti repede, potentialului productiv superior si cheltuielilor reduse de investitie, de intretinere, furajare si comercializare a produselor.In unele tari din Europa ca : Franta, Elvetia, Austria, Anglia, etc. s-au elaborat si aplicat programe eficiente de inmultire si ameliorare, de nutritie, sanitar – veterinare, etc. care au imprimat capriculturii o nota speciala de exploatare de tip industrial, prin valorificarea capacitatii lactogene si diversificarea si comercializarea produselor obtinute.

In tara noastra exista doua rase de caprine : Carpatina si Alba de Banat .

Carpatina

Este rasa cea mai veche si cea mai raspandita, primitiva, rustica, rezistenta si foarte heterogena, din punct de vedere al culorii, dezvoltarii si exteriorului si a productiilor de lapte si de iezi.

Alba de Banat

Este ameliorata cu un nivel de productivitate superior. Capul este caracteristic animalelor de lapte cu capacitate mare de productie, mic, cu aspect fin uscativ.

Gatul este de lungime mijlocie si gros, membre puternice uscative, osatura dezvoltata cu aplomburi normale.

Ugerul este bine dezvoltat, in forma de para sau globulos cu peri scurti si netezi, cu sfarcuri de dezvoltare mijlocie, pretabile la mulsul mecanic.

Principalele rase de caprine din alte tari : Rasa Saanen , Rasa Alpina franceza , Rasa Nobila germana.

Rasa Saanen

Este originara din Elvetia reprezinta actualmente 20% din septelul elvetian are o talie de 80 – 90 cm la masculi si 74 -80 cm la femele, corpul alungit, cap potrivit de lung si de larg cu profil aproape drept, piept adanc, larg cu buna capacitate toracica, spata larga si bine prinsa, gat lung si relativ subtire si cu cercei sub maxilar cu ongloane rezistente, uger bine dezvoltat cu mameloane mijlocii inclinate lateral si inainte, iar parul este scurt, des si matasos.

Productia medie de lapte ( 270 zile) este de 740 Kg cu maxime de 1800 – 2000 kg. Rasa Saanen se poate folosi cu rezultate bune la incrucisari, cu rasa Carpatina.

Rasa Alpina franceza

Este o rasa foarte apreciata in Franta, unde detin mai mult de trei sferturi din septel, datorita nivelului ridicat de productivitate, implicit de rentabilitate. Sunt exploatate intensiv pentru lapte si ingrasare, pentru carne intr-o larga varietate de sisteme si tehnologii de exploatare.

Talia este de 70 – 80 cm, parul scurt si de culoare variata.

Pieptul este adanc, spinare rectilinie, bazinul larg si putin inclinat, membre solide cu articulatii puternice si aplomburi corecte. Glanda mamara voluminoasa bine prinsa antero – posterior, mameloane mijlociu dezvoltate. Productia medie ( 250 zile) este de 600 l, recordul rasei fiind de 2200 l (305 zile).

Rasa Nobila germana

Este rezultat al incrucisarilor dintre rasele locale germane cu rasa Saanen de unde si conformatia corporala, culoarea, productia de lapte si prolificitatea. Capacitate ridicata de transmitere a caracterelor in descendenta. A participat la formarea rasei Alba de Banat

rase_de_capre

Top rase de capre  cantitate de lapte

Locul 1 saanen,a treia lactatie intre minim 5 litri si maxim 10,5 litri, rezultate obtinute in functie de genetica ,furajarea si intretinerea lor.
Daca are sub 5 litri de lapte la a treia fatare nu merita mai mult de 100 euro bucata deoarece sunt animale
tarate,reforma,genetica slaba sau posibile probleme de sanatate ascunse.Locul 2 alpina franceza,a treia lactatie intre minim 4,5 litri-10 litri maxim,rezultate obtinute in functie de condiitii,furajare,genetica lor.
Daca au sub 4 litri pe zi la a treia nu merita efortul decat daca le cumparati cu maxim 100 de euro .Locul 3 rasa shamii,capre cipriote,la a treia fatare au intre 4-8,5 litri pe zi, 8,5litri pe zi este recordul obtinut de capre campioane,media rasei este de 1000 litri in 305 zile de lactatie.Locul 4 nobila germana alba si colorata: a treia lactatie intre minim 4 litri si maxim 8 litri,sub 4 litri merita maxim 100 euro

Locul 5 anglo-nubiana, a treia lactatie intre minim 3,5-8,4 maxim,rezultatele in functie de furajare,conditii,genetica.
Sub 3 litri la a treia fatare nu merita efortul de a fii cumparate decat daca dati maxim 150 euro bucata.

Locul 6 murciano-granadina, a treia fatare intre minim 2,5-6 maxim,rezultate obtinute in functie de furajere,conditii,genetica

Restul raselor dau sub aceasta cantitate de lapte in general de aceea nu le mentionam.

Asociatii acreditate pentru registrul genealogic si controlul productiei la ovine si caprine

Asociatii acreditate pentru ovine si caprineAsociatiile acreditate pentru efectuarea controlului oficial al productiei la ovine si caprine si asociatiile acreditate pentru conducerea registrului genealogic, la ovine in anul 2015

Asociatii acreditate pentru efectuarea controlului oficial al productiei la ovine si caprine, in anul 2015

NR. CRT.

JUDET

ASOCIATIA

RASA

CONTACT

1

Bacau

Asociatia Crescatorilor de Animale „Valea Muntelui-Agas”

TA100

Com. Agas, Jud. Bacau

2

Buzau

Asociatia Profesionala DAL

OT100, TI100

Com. Ghergheasa, Jud Buzau

3

Galati

Asociatia Crescatorilor de Caprine si Ovine „Covurlui”

MP100, LC100, OT100, TI100

Mun. Galati, Str. Livezeni, Nr. 20, Judetul Galati

4

Ialomita

Asociatia Crescatorilor de Ovine, Caprine si Taurine „Ialomita”

MP100, TA100

Com. Vladeni, Str. Mihai Viteazu, Ialomita

5

Sibiu

Asociatia Crescatorilor de Ovine din Regiunea Hartibaciului Sibiu „Ecomiorita”

TI100, TA100 TI

Marpod, Ferma.6, Jud Sibiu

Asociatii acreditate pentru conducerea registrului genealogic, la ovine in anul 2015

NR. CRT.

JUDET

ASOCIATIA

RASA

CONTACT

1

Hunedoara

Asociatia Zonala a Crescatorilor de Ovine Dacia

TA 100

Orastioara De Sus, Nr. 133, Jud. Hunedoara

A.N.Z.
Agentia Nationala pentru Zootehnie „Prof. dr. G. K. Constantinescu”

Capra salbatica Markhor

9a88501f7c3b6f7bdee7ad1c0276edafCapra Markhor, traieste in muntii din Asia Centrala, in zona stancilor alpine deplasandu-se cu usurinta peste rocile abrupte.

Este o specie aflata in pericol, existand in salbatacie doar 2.500 de exemplare, datorita vanatoarei de coarne. Acestea sunt foarte frumoase si ajung pana la cativa metri lungime.

markhorDe-a lungul timpului, goniti de asprimea zilelor de iarnă, cand frigul taios amplifica foamea, vanatorii locali escaladau stancile la vanatoare de capre salbatice Markhor. De la un animal mancau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne – tot era consumat, pana si oasele erau sparte pentru recoltarea maduvei. Carnea era foarte cautata in asa numita «Dieta de Iarna Hunza». Aceasta dieta ofera locuitorilor din Valea Hunza o sanatate perfecta si la 80-100 de ani.

In Pakistan sunt in afara de Markhor si alte specii rare de oi si capre salbatice cum ar fi: oaia albastra, Kashmir, Punjab, Urials, Himalaya, etc. Toate speciile sunt protejate prin programele comunitare si strict monitorizate, iar braconajul este aspru pedepsit. Departamentul de vanatoare din Pakistan elibereaza un numar limitat de permise de vanatoare care sunt vandute la licitatii deschise.

Clasificarea raselor de capre

rase capre - ClasificareCaprele domestice existente in ziua de astazi provin din trei forme salbatice si anume: capra Bezoar, capra Prisca si capra Falconeri. Domesticirea caprelor s-a facut acum 7-8 mii de ani in doua centre: in sudul Europei si in sud-vestul Asiei. In urma domesticirii, ele au suferit modificari esentiale, morfologice si fiziologice: talia si greutatea vie s-au micsorat, au disparut coarnele la unele rase, s-a dezvoltat ugerul si s-a marit productia de lapte.

Clasificarea

Criteriile de clasificare a raselor de caprine sunt: zona geografica, aptitudinile productive si nivelul de ameliorare.

Din punct de vedere al aptitudinilor productive (criteriul cel mai frecvent folosit) rasele de caprine se clasifica in: rase de lapte si rase de puf-lana, la aceste productii se adauga si productiile apreciate de piei si de carne.

In functie de gradul de ameliorare caprinele se clasifica in:

    • rase primitive, neameliorate, foarte raspandite pe glob, avand productia de lapte de 200-500 l intr-o perioada de lactatie;
    • rase ameliorate;
    • rase perfectionate.

RASELE DE CAPRE DIN ROMANIA

In tara noastra se cresc in general rase primitive cu productii scazute din rasa locala Carpatina.

Rasa locala Carpatina

rasa capre locala CarpatinaSe creste in toate regiunile tarii reprezentand 70-75% din efectivul de caprine din tara noastra. Se prezinta ca o populatie heterogena sub aspectul conformatiei, culorii si productiei. La aceasta heterogenitate au contribuit atat diferitele incrucisari nesistematice, cat si conditiile de hranire.

Greutatea corporala este de 30-40 kg la femele si 50-60 kg la masculi. Are corpul alungit, regiunile superioare inguste, crupa tesita, pieptul stramt, musculatura slab dezvoltata. Culorile frecvent intalnite sunt: neagra, alba, vanata, roscata, baltata. Cele mai multe capre au coarne. Productia medie de lapte este de 300 l pe lactatie, cu limita intre 100-800 l. Prolificitatea este de 130-140 % iar greutatea iezilor la nastere este de 2,5-5 kg.

Capra alba de Banat

Rasa capre Alba de BanatS-a format prin incrucisarea caprelor locale carpatine cu rasa Saanen si, indeosebi, cu rasa Alba nobila germana. Este raspandita nu numai in Banat, ci si in Transilvania si in nordul Moldovei. Prezinta caracterele tipului morfoproductiv de lapte. Are capul fin, un procent mic de indivizi prezentand coarne turtite lateral si indreptate inapoi. Trunchiul are in general o forma para, regiunile superioare ale trunchiului sunt inguste si cu musculatura slab dezvoltata, iar membrele sunt subtiri, frecvent cu defecte de aplomb. Greutatea vie este asemanatoare cu a caprelor locale carpatine. Productia de lapte este in medie de 400-500 l, prolificitatea medie 200-250 %, iar greutatea vie a iezilor la nastere este de 2,5-2,6Kg.

RASELE DE CAPRE DIN ALTE TARI

Rase de lapte

Rasele de lapte perfectionate s-au format in Elvetia, Germania si Franta. Cele mai importante sunt: rasa Saanen, rasa Hasli, rasa Nobila alba Germana, rasa Montd’or si Malteza.

Rasa Saanen

Rasa capre SaanenS-a format in Elvetia in cantonul Berna si este cea mai renumita rasa de lapte din lume. Are corpul lung si suiet, inaltimea la greaban de 80-90 cm la masculi si 70-80 cm la femele, greutate vie fiind la 60-70 kg. Capul este fin relativ lung, iar 90% din animale nu au coarne. Gatul este lung si subtire, linia superioara aproape dreapta, crupa este tesita si musculatura slab dezvoltata. Toracele ingust si adanc, membrele sunt subtiri, lungi si unghii rezistente. Ugerul este globulos, foarte bine dezvoltat si prins de abdomen. Parul este scurt, lins si moale de culoare alba. Ambele sexe au barba, cu prepoderenta mai dezvoltata la masculi.

In tara de origine productia de lapte variaza intre 600-1000 lapte/lactatie, profilicitatea este de 2-3 iezi la fatare.

Rasa Hasli (Capra alpina)

S-a format tot in Elvetia. Este de culoarea caprioarei, pe spinare avand o culoare mai inchisa. Productia de lapte este de 400-600 l lapte/lactatie.

rasa capre alba nobila germana

Rasa alba nobila germana

Provine prin incrucisarea de absorbtie a rasei albe din Germania cu rasa Saanen. Se aseamana mult cu aceasta atat ca exterior cat si ca productivitate.

Rase de lana

In ceea ce priveste rasele de lana, intalnim rasa de Angora raspandita in Asia Mica. Produce lana lunga 20-25 cm, semifina omogena cu luciu intens si rezistenta denumita mohair. Carnea obtinuta la aceata rasa este foarte gustoasa insa productia de lapte este mica 180-200 l/lactatie.

rasa capre KasmirRase de puf

Principalele rase din aceasta grupa sunt: rasa Kasmir din Podisul Tibet si rasa Pridon. Productia piloasa este folosita pentru producerea confectiilor fine.

Rase mixte

Rasa de Toggenburger

rasa capre ToggenburgerRasa s-a format in Elvetia si poate fi considerata principala reprezentanta. Este de culoare bruna si prezinta doua brezaturi pe fata, late de 2-4 cm de la ochi la comisura buzelor. Are extremitatile membrelor albe. Productia de lapte este de 400-800 l/lactatie iar parul este lung de circa 20 cm.

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 2


Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.

BOTEZUL ŞI CINA DOMNULUI

Din moment ce aceasta este o duminică a cinei şi tocmai am luat Cina Domnului, mi s-a părut potrivit să vorbesc în aceeaşi zi despre cealaltă poruncă pe care ne-a dat-o Isus, şi anume, botezul aşa cum apare în Romani 6:3-4. Sunt două porunci care se repetă şi pe care Isus ne-a spus să le punem în practică. Una este Cina Domnului („Faceţi aceasta în amintirea mea,” Luca 22:19), şi cealaltă este botezul („Duceţi-vă … şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i,” Matei 28:19).

Botezul este o poruncă pusă în practică o singură dată în viaţa creştină şi semnifică moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos prin credinţă. Cina Domnului este o poruncă pusă în practică mereu şi mereu în viaţa creştină pentru a semnifica faptul că nu încetăm să trăim prin hrana spirituală care vine din moartea lui Isus pentru păcatele noastre. Este un lucru uimitor faptul că aceste două porunci pe care ni le-a dat Isus semnifică în mod deosebit moartea Lui. Nu doresc să minimalizez importanţa învierii lui Hristos. Dar nu pierdeţi din vedere importanţa enormă care i se acordă morţii Sale în aceste două porunci. Noi suntem un popor a cărui existenţă întreagă înaintea lui Dumnezeu atârnă de moartea Mântuitorului şi Domnului nostru, Isus.

Aşadar, ce ne învaţă Pavel cu privire la botez în Romani 6:3-4?

El aduce în discuţie botezul pentru că are legătură cu punctul lui principal de aici, şi anume, că noi cei care am murit faţă de păcat nu mai putem trăi în păcat. Versetul 1b: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? (2) Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Tocmai aici introduce botezul. Versetul 3: “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? (4) Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

BOTEZUL ERA O PRACTICĂ UNIVERSALĂ ÎN BISERICA PRIMARĂ

  1. Primul lucru pe care-l învăţăm cu privire la botez este acela că botezul era o practică universală în biserica primară, şi Pavel a presupus că aşa ar trebui să fie.

El le scrie celor din Roma, unde nu fusese niciodată, şi consideră ca un lucru de la sine înţeles că toţi creştinii de acolo sunt botezaţi. Nici măcar nu-i trecea prin minte că ar fi putut fi vreun creştin care să nu fie botezat. Vedem lucrul acesta în două feluri, aşa cum reiese din versetul 3.

În primul rând, pentru că explică pur şi simplu de ce creştinii nu mai pot continua să trăiască în păcat spunând că semnificaţia botezului lor contrazice un asemenea stil de viaţă. „Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui.” Botezul înseamnă moarte împreună cu Hristos, şi cei care sunt morţi faţă de păcat nu mai continuă să trăiască în păcat. Şi aceasta se referă la “toţi.” Adică, la toţi creştinii.

Al doilea fel în care Pavel arată că botezul era o practică universală şi era înţeles în felul acesta se regăseşte în cuvintele (versetul 3), “Nu ştiţi …?” Cu alte cuvinte, sigur că ştiţi lucrul acesta despre botez! De ce? Pentru că este un lucru de bază. Este un lucru fundamental. Este o învăţătură elementară din viaţa creştină. Toţi credincioşii sunt botezaţi şi botezul are acest înţeles pretutindeni.

Deci primul lucru pe care-l învăţăm este că toţi creştinii erau botezaţi. Lucrul acesta este înţeles de la sine. Şi înţelegerea însemnătăţii botezului era atât de fundamentală pentru viaţa creştină, încât Pavel ar fi fost uimit dacă creştinii din Roma n-ar fi avut această înţelegere. “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Cu siguranţă că ştiţi! Şi cu siguranţă că şi noi ar trebui să ştim. Cu siguranţă că toţi creştinii de aici sunt botezaţi şi cu siguranţă că ştiţi cu toţii ce înseamnă acest lucru.

BOTEZUL ERA PRIN SCUFUNDARE

  1. Al doilea lucru pe care-l învăţăm cu privire la botez este acela că botezul este prin scufundare, nu prin stropirea sau turnarea apei.

Acesta este pur şi simplu înţelesul cuvântului “baptizo” în limba Greacă. Nici una din scenele de botez din Noul Testament nu descriu nimic altceva decât scufundarea, iar unele dintre acestea au sens numai dacă presupunem că este vorba despre scufundare. De exemplu, în Ioan 3:23 se spune, “Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.” Şi în Fapte 8:38, Filip îl conduce pe famenul Etiopian la Hristos. Famenul întreabă dacă poate să fie botezat. Filip este de acord. “A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen.”

Pe lângă 1) înţelesul cuvântului baptizo şi 2) faptul că era nevoie de multă apă şi oamenii se pogorau în apă, mai este şi 3) argumentul convingător al simbolismului din Romani 6:4, “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Imaginea îngropării şi învierii nu este descrisă de vreo altă metodă de botez.1

Deci învăţăm că metoda botezului în Noul Testament era aceea prin scufundare. Nu este nici un motiv convingător care să ne facă să credem altfel. Dumnezeu, în mila Sa, cred, le va arăta indulgenţă celor care, cu o conştiinţă bună, nu văd lucrurile astfel şi practică o altă metodă, cum ar fi botezul prin stropirea sau turnarea apei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu doreşte ca noi să tratăm metoda ca şi cum nu este deloc importantă, mai ales din moment ce întregul înţeles al simbolismului în acest text atârnă de imaginea îngropării şi învierii.

BOTEZUL SEMNIFICĂ MOARTEA NOASTRĂ ÎMPREUNĂ CU HRISTOS

  1. Al treilea lucru pe care-l învăţăm aici despre botez este acela că botezul semnifică moartea noastră împreună cu Hristos care a fost realizată la Calvar şi a fost experimentată prima dată atunci când am fost uniţi cu Hristos prin credinţă.

Remarcaţi cu atenţie cele trei evenimente în această afirmaţie – în ordine cronologică de data aceasta. Mai întâi, este evenimentul istoric al morţii lui Hristos la Calvar atunci când Dumnezeu ne-a văzut în Hristos, astfel încât moartea Lui a devenit moartea noastră. Aceasta a fost împlinirea morţii noastre cu Hristos. În al doilea rând, ne-am încrezut în Hristos şi astfel am fost uniţi experienţial cu El, astfel încât moartea noastră împreună cu El a devenit a noastră în mod personal. Aceasta a fost aplicaţia – prin credinţă ni s-a aplicat nouă ceea ce a împlinit Dumnezeu pentru noi la Calvar. În al treilea rând, am fost botezaţi în Numele lui Hristos. Aceasta a fost semnificaţia morţii noastre cu Hristos.

Deci, a fost împlinirea istorică a morţii noastre cu Hristos la Calvar, apoi aplicaţia experienţială a morţii noastre împreună cu Hristos prin credinţă, apoi semnificaţia simbolică a morţii noastre împreună cu Hristos prin botez. Împlinire în istorie, aplicaţie prin credinţă, semnificaţie prin botez.

Chestiunea următoare este una foarte controversată. Aşadar daţi-mi voie să clarific ceea ce vreau să spun şi să explic ce face ca această interpretare să fie aşa de controversată. Nu mă refer la controversă pentru că aceasta ar fi de dorit sau pentru că ar fi un lucru plăcut. Mai degrabă m-aş bucura în adevărul lui Hristos şi n-aş atrage atenţia asupra faptului că alţii s-ar putea să nu fie de acord cu aceasta. Dar mă refer la ea pentru că este inevitabilă în lumea reală a diversităţii în care trăim. Există un mare număr de biserici creştine care nu sunt de acord cu ceea ce tocmai am spus.

Controversa vine din a spune că botezul în Romani 6:3-4 “semnifică” moartea noastră cu Hristos. Cealaltă părere la care mă refer ar spune, “Nu, ceea ce spune textul foarte clar nu este faptul că botezul semnifică moartea noastră cu Hristos, ci faptul că efectuează sau realizează moartea noastră cu Hristos.” Cei care susţin aceasta ar face referire la ultimile cuvinte din versetul 3, “[noi] câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui.” Aceştia nu ar lua-o ca pe o imagine a ceea ce s-a întâmplat prin credinţă, ci ar lua-o ca pe calea prin care am murit efectiv cu Hristos – în actul botezului. Ei ar indica cu şi mai mare putere către versetul 4: “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El.” Şi ar accentua cuvintele “prin botez.” Botezul, ar spune ei, nu este simbolul morţii noastre împreună cu Hristos, ci instrumentul morţii noastre împreună cu Hristos. “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El.” Botezul este când şi cum am murit împreună cu Hristos, şi înainte de botez, spun aceştia, noi nu eram uniţi cu Hristos, nu eram îndreptăţiţi şi nici mântuiţi.

Un reprezentant al acestui punct de vedere spune, “Cei care spun [ca şi mine] că uniunea noastră cu Hristos în moartea Sa, şi astfel moartea noastră faţă de păcat, s-a întâmplat înainte de botez, pur şi simplu nu cred în ceea ce spune de fapt textul.”2 Simt forţa acestor lucruri. Cuvintele, “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El,” par într-adevăr să spună că botezul este instrumentul morţii noastre, mai degrabă decât credinţa, sau împreună cu credinţa.

ESTE BOTEZUL UN SIMBOL SAU UN INSTRUMENT?

De ce spun atunci că acest text ne învaţă că botezul semnifică moartea noastră împreună cu Hristos care s-a împlinit la Calvar şi a fost experimentată prima dată atunci când am fost uniţi cu Hristos prin credinţă?

Trei motive.

1) Învăţătura copleşitoare a acestei epistole şi a restului Noului Testament este aceea că suntem îndreptăţiţi numai prin credinţă din cauza uniunii noastre cu Hristos care are loc prin credinţă.3 Romani 5:1 spune, “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu.” (Nu spune, “suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi prin botez”). Şi Romani 8:1 spune, “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei care sunt în Hristos Isus.” Cu alte cuvinte, îndreptăţirea (adică, eliberarea de condamnare) vine prin aceea că suntem în Hristos Isus. Şi vine prin credinţă. De aceea credinţa este mijlocul prin care suntem în Hristos Isus şi singurul instrument al îndreptăţirii noastre. Cum rămâne atunci cu botezul? Urmând îndeaproape în spatele credinţei,4 botezul semnifică această mare uniune cu Hristos, mai ales în moartea şi învierea Sa. Dar uniunea cu Hristos cea lăuntrică, spirituală vine prin actul credinţei cel lăuntric, spiritual, nu prin actul exterior, fizic al botezului.

2) Atunci când Pavel relaţionează credinţa şi botezul o face într-un fel care arată că credinţa este instrumentul care ne uneşte cu Hristos, şi nu botezul fizic. De exemplu, Galateni 3:26-27: “Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” Termenul “căci” de la începutul versetului 27 arată că “botezul pentru Hristos” este fie o expresie exterioară a credinţei fie o dovadă a credinţei. Dar noi suntem fii ai lui Dumnezeu “prin credinţă.”

În Coloseni 2:12 Pavel spune, “[Noi] fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi.” Aici din nou instrumentul îngropării şi învierii noastre este credinţa (“prin credinţa”). Actul botezului pare să fie expresia exterioară a experienţei lăuntrice spirituale a uniunii noastre cu Hristos prin credinţă. Credinţa este instrumentul care ne uneşte cu Hristos şi astfel ne îndreptăţeşte.

3) Însă îngăduie oare cuvintele din Romani 6:3-4 acest înţeles? Nu cred că am trage prea mult de cuvinte dincolo de o folosinţă obişnuită a lor, pentru a spune că Romani 6:3-4 descrie simbolul morţii împreună cu Hristos mai degrabă decât instrumentul morţii împreună cu Hristos. Pavel spune, “Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El,” Iată analogia pe care aş sugera-o ca să arăt că acest limbaj poate fi limbajul simbolului, şi nu al instrumentului: “Toţi cei dintre noi care ne-am pus inelul căsătoriei, prin punerea acestui inel, i-am părăsit pe alţii pentru ca să fim uniţi cu soţiile noastre. De aceea prin acest inel eu sunt unit numai cu soţia mea şi mort faţă de alţii.”

Aţi putea forţa limbajul şi spune, “Aha, a fost punerea efectivă a inelului care te-a făcut să-i părăseşti pe alţii şi să fii unit doar cu Noel. Ai spus cât se poate de explicit: ‘Prin acest inel, eu sunt unit numai cu soţia mea.’ Ce ar putea fi mai evident? Inelul face totul.”

Însă nu aceasta aş vrea să spun prin aceste cuvinte. Aş vrea să spun că punerea inelului este un semn al părăsirii altora şi al uniunii mele doar cu ea. Părăsirea şi uniunea sunt în promisiune, în legământ, în jurăminte. “Îţi dau cuvântul meu.” “Îţi promit credincioşia mea.” Apoi vine inelul, simbolul.

În această analogie, jurămintele stau în locul credinţei în Hristos, şi inelul stă în locul botezului. Noi vorbim deseori în felul acesta. Vorbim deseori despre simbol ca şi cum acesta produce ceea ce de fapt el doar simbolizează.

ÎNDREPTĂŢIŢI DOAR PRIN CREDINŢĂ

Deci iată punctul principal: Romani 6:3-4 nu contrazice învăţătura primelor cinci capitole din Romani şi anume că suntem uniţi cu Hristos prin credinţă, şi astfel îndreptăţiţi numai prin credinţă. Ci ne învaţă că botezul semnifică (portretizează, dramatizează, exprimă în exterior, simbolizează) moartea noastră împreună cu Hristos care s-a împlinit pentru noi în mod istoric la Calvar şi apoi ne-a fost aplicată nouă în mod experienţial prin credinţă.

Ceea ce ne lasă cu această aplicaţie pentru vieţile noastre. Te-ai încrezut în Hristos şi ai fost botezat? Pavel presupune că poate zidi tot restul acestui capitol – tot restul vieţii creştine! – pe înţelegerea şi cunoaşterea ta a ceea ce a însemnat botezul tău ca şi simbol al faptului că eşti îngropat cu Hristos în moartea Sa şi trăieşti o viaţă nouă.

Aşadar să credem şi să fim botezaţi. Şi să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Şi să ne adunăm din nou săptămâna viitoare ca să medităm la ce înseamnă socotirea aceasta.


1 Argumentul lui John Murray care spune că nu este nici o aluzie în actul botezului la îngroparea cu Hristos, nu este convingător. El spune că nu avem o garanţie mai mare în a găsi o referinţă la modul botezului în expresia “îngropat cu” din Romani 6:4 decât am avea în “ne-am făcut una cu el” din versetul 5 sau “răstignit cu” din versetul 6 sau “îmbrăcat” din Galateni 3:27 (Romani, Vol. 1, p. 215). Dar Pavel conectează foarte explicit îngroparea cu actul botezului într-un mod mai direct, şi simbolismul se potriveşte atât de bine (faţă de aceste alte imagini ale uniunii noastre spirituale cu Hristos) încât nu-mi pot imagina că nu există nici o legătură simbolică, cu scufundarea noastră în apă, semnificând moartea şi îngroparea.

2 Jack Cottrell, Botezul: A Biblical Study (Joplin, MO: College Press Publishing Co., 1989), p, 84. Dr. Cottrell predă la Seminarul Biblic Cincinnati, şi reprezintă punctul de vedere denominaţional al “Bisericilor lui Hristos” şi “Bisericilor Creştine.” El spune, “Fiecare creştin a ajuns în raza de acţiune a forţei care distruge păcatul prin moartea lui Hristos; noi am cedat sub puterea ei letală. Când am făcut aceasta? În botezul nostru. Nu este nici o indicaţie că această uniune cu Hristos în moartea Sa s-a petrecut de îndată ce am crezut sau ne-am pocăit. N-am crezut în moartea Sa; nu ne-am pocăit în moartea Sa. Pavel spune clar că ‘am fost botezaţi în moartea Sa’ (v. 3)” (p. 84).

3 Remarcaţi cum se accentuează funcţia mântuitoare a credinţei în multe texte unde botezul nu este menţionat deloc, ceea ce ar fi foarte ciudat dacă botezul ar fi instrumentul decisiv al unirii noastre cu Hristos fără de care să nu fi fost nici o uniune, şi nici o salvare. Fapte 4:4, 32; 10:43; 11:21; 13:39, 48; 14:1; 15:5, 9; 16:31, 34; 20:21; Romani 1:17; 3:22, 25, 26, 28, 30; 4:5, 9, 11, 13; 5:2; 9:30; 10:6, 9-17; 13:11; 1 Corinteni 1:17-21; 15:2; Galateni 2:16; 3:2, 5, 7-9, 14, 22, 24-27; 5:6; Efeseni 1:13; 2:8; Filipeni 3:9; 2 Timotei 3:15; etc.

4 În cartea Faptele Apostolilor, toate botezurile despre care avem cunoştinţă s-au petrecut în aceeaşi zi cu convertirea ca şi un prim semn al credinţei: Fapte 2:41 (trei mii); 8:36-38 (famenul Etiopian); 9:18 (Pavel); 16:15 (Lidia); 16:33 (temnicerul din Filipi). Poate că am creat confuzie cu privire la legătura apropiată dintre uniunea cu Hristos realizată prin credinţă şi semnificaţia acesteia în botez, prin faptul că le-am depărtat atât de mult una de cealaltă.

 (@JohnPiper) is founder and teacher of desiringGod.org and chancellor of Bethlehem College & Seminary. For 33 years, he served as pastor of Bethlehem Baptist Church, Minneapolis, Minnesota. He is author of more than 50 books, including Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and most recently Providence.

Botezul

Baptism

Porunca de a fi botezat

  • De ce este necesar să fim botezaţi?

Astăzi, ca şi în zilele lui Isus, există anumite principii şi rânduieli ale Evangheliei pe care trebuie să le învăţăm şi cărora trebuie să ne supunem. Un principiu al Evangheliei este o credinţă sau o învăţătură adevărată. O rânduială este un ritual sau o ceremonie. Primele două principii ale Evangheliei sunt credinţa în Domnul Isus Hristos şi pocăinţa. Botezul este prima rânduială a Evangheliei. Una din învăţăturile pe care Domnul le-a dat-o apostolilor Săi a fost: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:19–20).

Noi trebuie să fim botezaţi pentru iertarea păcatelor noastre

Atunci când ne punem credinţa în Isus Hristos, ne pocăim şi suntem botezaţi, păcatele noastre sunt iertate prin ispăşirea lui Isus Hristos.

Din scripturi, aflăm că Ioan Botezătorul „boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Marcu 1:4). Apostolul Petru ne-a învăţat: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Faptele apostolilor 2:38). După ce Pavel s-a convertit, Anania i-a spus: „Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale” (Faptele apostolilor 22:16).

Noi trebuie să fim botezaţi pentru a deveni membri ai Bisericii lui Isus Hristos

„Toţi cei care se umilesc înaintea lui Dumnezeu, şi doresc să fie botezaţi… că… într-adevăr s-au pocăit de toate păcatele… vor fi primiţi prin botez în Biserica Lui” (D&L 20:37).

Noi trebuie să fim botezaţi înainte de a putea primi darul Duhului Sfânt

Domnul a spus: „Dacă te vei întoarce spre Mine… şi te vei pocăi de toate încălcările tale, şi vei fi botezat, chiar în apă, în numele Singurului Meu Fiu Născut…vei primi darul Duhului Sfânt” (Moise 6:52).

Noi trebuie să fim botezaţi pentru a da dovadă de supunere

Isus Hristos a fost fără de păcat, şi totuşi El a fost botezat. El a spus că botezul Său era necesar pentru a se „[împlini] tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15). Profetul Nefi a explicat că Domnul i-a spus: „Urmaţi-Mă pe Mine şi faceţi lucrurile pe care M-aţi văzut pe Mine că le fac… cu toată inima, fără ipocrizie sau înşelăciune în faţa lui Dumnezeu, ci cu intenţii adevărate, pocăindu-vă de păcate, mărturisind Tatălui că vreţi să luaţi asupra voastră numele lui Hristos prin botez” (2 Nefi 31:12–13).

Trebuie să fim botezaţi pentru a intra în împărăţia celestială

Isus a spus: „Acela care crede în Mine şi care este botezat… [va] moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel care nu va crede în Mine şi care nu este botezat, acela va fi blestemat” (3 Nefi 11:33–34). Botezul este poarta prin care intrăm pe calea care duce în împărăţia celestială (vezi 2 Nefi 31:17–18).

Modalitatea corectă de a fi botezat

  • În ce mod trebuie să fim botezaţi?

Există o singură modalitate corectă de a fi botezat. Isus i-a revelat profetului Joseph Smith că o persoană care are autoritatea preoţiei necesară pentru a boteza „va coborî în apa cu persoana care s-a prezentat pentru botez… Apoi va scufunda persoana în apă şi o va scoate din nou din apă” (D&L 20:73–74). Scufundarea este necesară. Apostolul Pavel ne-a învăţat că scufundarea în apă şi ieşirea la suprafaţă sunt simbolurile morţii, înmormântării şi învierii. După botez începem o viaţă nouă. Pavel a spus:

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?

Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui (Romani 6:3–5).

Botezul prin scufundare efectuat de o persoană care are autoritatea necesară este singura modalitate acceptată de a fi botezat.

  • De ce este importantă autoritatea de a înfăptui botezul?

  • În ce moduri se aseamănă botezul prin scufundare cu înmormântarea şi învierea Salvatorului?

Botezul la vârsta responsabilităţii

  • Cine trebuie să fie botezat?

Fiecare persoană care a ajuns la vârsta de opt ani şi care este responsabilă pentru acţiunile ei trebuie să fie botezată. Unele biserici propovăduiesc faptul că trebuie botezaţi copiii când sunt mici. Acest lucru nu este în conformitate cu învăţăturile Salvatorului. Când Isus a vorbit despre copiii mici, El a spus: „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19:14).

Profetul Mormon a spus că este bătaie de joc înaintea lui Dumnezeu să botezăm pruncii, deoarece ei nu sunt în stare să păcătuiască. La fel, botezul nu este necesar pentru oamenii care sunt incapabili mental să cunoască diferenţa între bine şi rău (vezi Moroni 8:9–22).

Toţi ceilalţi oameni trebuie să fie botezaţi. Trebuie să primim rânduiala botezului şi să rămânem fideli legămintelor pe care le facem în acel moment.

  • Ce i-aţi spune unui prieten care crede că pruncii trebuie să fie botezaţi?

Noi facem legăminte atunci când suntem botezaţi

Multe scripturi ne învaţă despre botez. În una dintre aceste scripturi, profetul Alma ne învaţă că paşii care ne pregătesc pentru botez sunt credinţa şi pocăinţa. El ne-a învăţat că, atunci când suntem botezaţi, noi facem un legământ cu Domnul. Noi promitem să facem anumite lucruri, iar Dumnezeu promite să ne binecuvânteze.

Alma a explicat că noi trebuie să dorim să fim numiţi oameni ai lui Dumnezeu. Trebuie să dorim să ne ajutăm şi să ne alinăm unii pe alţii. Noi trebuie să fim martori ai lui Dumnezeu în toate timpurile, în toate lucrurile şi în toate locurile. Dacă facem aceste lucruri şi suntem botezaţi, Dumnezeu ne va ierta păcatele. Alma a spus oamenilor care au crezut învăţăturile sale despre Evanghelie:

„Iată, aici sunt apele lui Mormon… şi acum, după cum sunteţi dornici să vă alăturaţi turmei lui Dumnezeu şi să vă numiţi poporul Lui … ce aveţi împotrivă să fiţi botezaţi în numele Domnului, ca o mărturie în faţa Lui, că aţi intrat într-un legământ cu El, că Îl veţi sluji şi veţi ţine poruncile Lui, pentru ca El să-şi poată revărsa Spiritul Său mai din plin asupra voastră?” (Mosia 18:8, 10). Oamenii au bătut din palme de bucurie şi au spus că era dorinţa lor să fie botezaţi. Alma i-a botezat în apele lui Mormon (vezi Mosia 18:7–17).

Alma ne-a învăţat că, atunci când suntem botezaţi, noi facem cu Domnul legăminte de:

    1. a ne alătura turmei lui Dumnezeu;

    1. a ne purta greutăţile unul altuia;

    1. a fi martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate locurile;

  1. a-L sluji pe Dumnezeu şi a ţine poruncile Sale.

Când suntem botezaţi şi ţinem legămintele făcute la botez, Domnul promite:

    1. să ne ierte păcatele (vezi Faptele apostolilor 2:38D&L 49:13);

    1. să reverse Spiritul Său mai din plin asupra noastră (vezi Mosia 18:10);

    1. să ne dea zilnic îndrumare şi ajutorul Duhului Sfânt (vezi Faptele apostolilor 2:38D&L 20:77);

    1. să ne permită să fim printre aceia de la învierea dintâi (vezi Mosia 18:9);

  1. să ne dea viaţă veşnică (vezi Mosia 18:9).

  • Ce credeţi că înseamnă să ne purtăm poverile unul altuia şi să fim martori ai lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate locurile?

Botezul ne oferă un nou început

Odată cu botezul începem un nou mod de viaţă. De aceea noi numim botezul o renaştere. Isus a spus că, dacă nu suntem născuţi din apă şi din spirit, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:3–5). Acest principiu i-a fost explicat clar lui Adam:

„În măsura în care aţi fost născuţi în lume prin apă, şi sânge, şi spirit, pe care le-am făcut şi din ţărână a ieşit un suflet viu, tot aşa, voi trebuie să fiţi născuţi din nou în împărăţia cerului, din apă şi din Spirit, şi să fiţi purificaţi prin sânge, chiar sângele Singurului Meu Născut” (Moise 6:59).

Apostolul Pavel a spus că, după botezul nostru, noi trebuie să începem o nouă viaţă: „Am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca… tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4). Una dintre marile binecuvântări ale botezului este aceea că el ne asigură un nou început pe calea noastră către scopul nostru etern.

  • Cum a fost botezul dumneavoastră un nou început?

„Pot totul în Hristos, care mă întarește.” Filipeni 4: 13

În ce mod traiesti în aceasta zi? Traiesti pur si simplu în modul „supravietuire”, încercand sa te descurci, cu gandul ca poate vei ajunge ziua de maine? Sau, poate traiesti în modul „succes”, încercand sa obtii mereu realizari personale si financiare?

Sau, poate ca traiesti în modul „semnificatie”, întelegand si cunoscand cine esti prin Domnul Isus Hristos si descoperindu-ti astfel destinul pe care ti l-a pregatit Dumnezeu?

Din nefericire, cei mai multi oameni, si printre ei si multi urmasi ai lui Isus Hristos, trebuie sa recunoasca faptul ca in majoritatea timpului se chinuie sa traiasca în modurile „supravietuire” si „succes”. Însa, modul în care vei putea sa vezi împlinindu-se planul lui Dumnezeu pentru viata ta este acela al „semnificatiei”.

Un exemplu desavarsit in acest sens este acela al lui Iosif, care si-a trait viata dandu-i o anumita semnificatie. Prin ce anume a primit semnificatie viata lui? Prin scopul pe care îl avea. Iosif a fost un om cu viata semnificativa pentru ca avea un scop.

Dumnezeu a sadit un vis in inima lui Iosif, cand acesta era tanar, iar el nu a uitat niciodata de planurile lui Dumnezeu cu privire la viata sa. Iosif nu a permis visului sa moara. A fost condus si încurajat de acest vis, si a fost atras si antrenat de chemarea pe care i-a facut-o Dumnezeu.

Iosif a vazut în fiecare problema o oportunitate, o posibilitate pe care o foloseste Dumnezeu pentru a lucra în viata lui.

Permite-mi sa te întreb astazi, în ce mod îti traiesti tu viata? Te încurajez sa traiesti si tu asemenea lui Iosif, dand vietii tale o semnificatie si avînd un scop pentru ea.

Oamenii ce traiesc pentru a-si atinge scopul vietii nu sunt paralizati de problemele care apar. Pentru ca ei îl cunosc pe Domnul Isus Hristos, ei stiu ca în ceruri nu este panica, ci doar planuri împlinite.

PRIVESTE FIECARE PROBLEMA DIN VIATA TA CA O OPORTUNITATE PE CARE DUMNEZEU O FOLOSESTE PENTRU A FACE UN LUCRU MARET ÎN VIATA TA!

Pot totul în Hristos

Pot să îndur totul. Hristos a plecat de pe pământ străpuns în mâini și picioare, însângerat, părăsit de toți. Fără rănile Lui de mult m-aș fi prăbușit la picioarele deznădejdii.

Pot să rabd totul. Când paharul plin de amărăciune i-a fost întins, El l-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și față de noi. De n-ar fi băut El paharul din Ghetimani, de mult aș fi aruncat cu pietre în cei ce mă lovesc.

Pot să iubesc pe toți. Când privirile dușmănoase l-au țintuit pe cruce, El a strigat: ,,Tată, iartă-i, că nu știu ce fac’’. Fără acest strigăt de mult s-ar fi răcit iubirea față de semeni.

Pot să nădăjduiesc totul. Hristos a călcat cu moartea pe moarte, S-a înălțat la cer și șade la drepta lui Dumnezeu. În învierea Lui, e învierea mea. În înălțarea Lui, e înălțarea mea. Prin El voi trăi, prin El voi nădăjdui pururea.

Pot merge până la capăt. Zi după zi, ceas după ceas voi privi spre Hristos, căci El e ancora sufletului nostru.

Nu voi lăsa sufletul să fie întemnițat de deznădejde, grabă, resentimente sau renunțare, pentru că pot totul în Hristos care mă întărește.

Pot să îndur totul. Hristos a plecat de pe pământ străpuns în mâini și picioare, însângerat, părăsit de toți. Fără rănile Lui de mult aș m-aș fi prăbușit la picioarele deznădejdii.

Pot să rabd totul. Când paharul plin de amărăciune i-a fost întins, El l-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și față de noi. De n-ar fi băut El paharul din Ghetimani, de mult aș fi aruncat cu pietre în cei ce mă lovesc.

Pot să iubesc pe toți. Când privirile dușmănoase l-au țintuit pe cruce, El a strigat: ,,Tată, iartă-i, că nu știu ce fac’’. Fără acest strigăt de mult s-ar fi răcit iubirea față de semeni.

Pot să nădăjduiesc totul. Hristos a călcat cu moartea pe moarte, S-a înălțat la cer și șade la drepta lui Dumnezeu. În învierea Lui, e învierea mea. În înălțarea Lui, e înălțarea mea. Prin El voi trăi, prin El voi nădăjdui pururea.

Pot merge până la capăt. Zi după zi, ceas după ceas voi privi spre Hristos, căci El e ancora sufletului nostru.

Nu voi lăsa sufletul să fie întemnițat de deznădejde, grabă, resentimente sau renunțare, pentru că pot totul în Hristos care mă întărește.

Petecul de postav nou la o haină veche și vinul nou în burduf vechi

Autor: Szekely Carol  

Versete de bază: 1)Nimeni nu coase un petec de postav nou la o haină veche;altfel peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi,și mai rea ruptură se face. Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel vinul cel nou sparge burdufurile, și vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.”(Marcu2:21,22) 2)”Într-adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit  cu un al doilea. …Dar iată legământul pe care-l voi face cu Casa lui Israel, după acele zile, zice Domul: voi pune legile mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor,Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu. …Prin faptul că zice ”un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi, iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”(Evrei 8:7-13)3)”Totuși, fiindcă știm, că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus-Hristos, am crezut și noi în Isus-Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Hristos, iar nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin fapteleLegii. …Căci, dacă zidesc iarăși lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc, dar nu mai trăesc eu, ci Hristos trăiește în mine.Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit, și s-a dat pe sine însuși pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic Harul lui Dumnezeu, căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.”(Galateni 2:16-21)

În Matei 9:14-17, în Marc 2:18-22, și în Luca 5:33-39, evangheliștii relatează  că farizeii și cărturarii, adresându-se  Domnului,  au remarcat că  ucenicii săi nu postesc, pe când ucenicii lui Ioan postesc și la fel fac și ucenicii farizeilor. Domnul le-a răspuns   figurativ, precizând că nuntașii nu postesc cât timp mirele este cu ei. Iar, când va fi luat mirele de la ei, vor posti și ei. Apoi, Domnul le-a prezentat o dublă pildă având același sens. Dacă se rupe o haină veche nu este potrivit să i se pună un petec de postav nou, deoarece  acest petec mai rupe din haină. Vinul cel nou nu se pune într-un burduf veche, pentru că sparge burduful și se varsă. Astfel se pierde și vinul și burduful. Ci vinul nou se pune într-un burduf nou și amândouă se păstrează.

Ambele pilde se referă la cele două legăminte,unul realizat de Moise între Dumnezeu și poporul Israel, celălat realizat de Hristos între Dumnezeu și ucenicii săi.Iată elementele de bază ale unui legământ scriptural: comisul, sângele sau jertfa, cartea,masa legământului. În ceea ce privește Vechiul Legământ, comisul este Moise, sângele este al vițeilor și al altor rumegătoare, cartea este cea a lui Moise,masa o constituia carnea animalelor jertfite.  În ceea ce privește Noul Legământ, comisul este Isus din Nazaret, sângele este cel curs pe crucea de la Golgota, cartea este Evanghelia Păcii, masa o constituie trupul și sângele  lui Hristos. Niciun element al Noului Legământ nu poate constitui un petec de postav pentru a întregii haina Legământului celui  Vechi. Însă nici elementele Vechiului Legământ nu se pot amesteca cu elementele Noului Legământ. În mod normal, nici n-ar trebui să există o asemenea pretenție, căci noul este calitativ superior vechiului.

Vinul cel nou simbolizează Duhul Noului Legământ, care nu poate fi închis în burduful  prescripțiilor vechitestamentale. Duhului Harului nu i se potrivesc poruncile Legii lui Moise, ci poruncile lui Hristos, care nu sunt scrise numai pe paginile Evangheliei, și și în inimile celor născuți din nou. Pavel a avertizat pe creștinii din Corint în felul următor:”Nu că noi,prin noi înșine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a și făcutîn stare să fim slujitori ai unui nou legământ, nu al slovei, ci al Duhului, căci slova omoară, dar Duhul dă viață.” (2Cor.3:5,6)

Vechiul Legământ este bazat pe slovele încrustate pe cele două dale de piatră, de însăși mâna lui Dumnezeu. Decalogul se adresează firii adamice, interzicând satisfacerea poftelor firii carnale, ascunse în sânge. Fiindcă omul natural nu-și poate înfrâna poftele și astfel nu  poate împlini Legea, își atrage blestemul aducător de  moartea al lui Dumnezeu. Permițând păcatul originar și aducând Legea prin Moise, Dumnezeu a închis toate omenirea  în neascultare ca, apoi, să aibă milă de toți.(Romani 11:32).Rostul poruncilor Legii era și este ca toată lumea să fie dovedită vinovată înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:19).Și, dându-și seama de starea lor de peirzanie, toți oamenii să apeleze la  îndurarea  Sfântului lui Israel, manifestată prin  Harul lui Hristos. Prin perspectiva sa sumbră, Legea îndrumă spre Harul lui Hristos. (Gal. 3:23-25)Acum, știind că Legea are rostul să închidă gura păcătoșilor și să-i determine pe aceștia să apeleze la Harul Domnului, cui poate să trecă prin cap să sfătuiască pe  privilegiații Harului să apeleze la Lege pentru a avea trecere înaintea lui Dumnezeu? Această rătăcire avea în vedere Hristos atunci, când arăta stricăciunile pe care poate provoca un petec de postav nou cusut la o haină veche și vinul nou închis în burdufuri vechi.

Pasajul citat din Epistola către Evrei are rostul să convingă pe oricine cercetează pilda cu peticul cel nou cusut la o haină veche și cea a vinului celui nou pus în burduf vechi,că Isus, concepând aceste pilde, avea în vedere elementele celor două legăminte. Vechiul legământ nu era fără cusur, de aceea trebuia să fie înlocuită cu un legământ nou, desăvârșit. De exemplu, sângele animalelor sacrificate după Vechiul Legământ, nu putea curăți cugetul celor ce aduceau sacrificii. Aceștia rămâneau tot cu cugetul întinat de păcate, adică se considerau în continuare păcătoși. Însă sângele lui Hristos curățește  cugetul credincioșilor de faptele moarte,permițându-le să slujească Dumnezeului celui Viu. (Evrei9:13,14) Sufletele spălate în sângele lui Hristos nu se mai consideră păcătoase, ci sfinte, ceea ce le permită să împlinească voia lui Dumnezeu în viața lor personală.

Noul Legământ are privilegiul să imprimă Legea Harului în inima ucenicului Domnului. Dacă Legea lui Moise a fost gravată pe niște pietre exterioare sufletului omenesc, Legea lui Hristos se găsește  în interiorul inimii de carne. Neîndoielnic, omul împlinește mult mai ușor legea interioară decât cea exterioară. De exemplu, porunca a patra, privitoare la cinstirea Sabatului, se găsește pe o dală de piatră, însă porunca de a cinsti Ziua Învierii Domnului, se găsește în inima mea. Mi-e dragă această zi, în care Domnul meu a învins moartea. Dar, să nu uităm că nu pentru ținerea unei anumite zile suntem plăcuți lui Dumnezeu. Ținerea dinadins a unor anumite zile, luni, vremi și ani poate pune sub semnul întrebării însăși mântuirea noastră.(Galateni 4:10,11)

Legea lui Moise, strâns legată de ținerea anumitor zile, nu poate asigura nimănui neprihănirea care permite intrarea în Sfânta Sfintelor din Ceruri, deschisă numai pentru cei ce vin în numele lui Hristos, călăuziți prin Duhul Harului. (Efeseni 2:18) Nepreihănirea pe care o dă împlinirea faptelor Legii a fost asemuită cu gunoiul de apostolul neamurilor, care  punea preț pe  neprihănirea pe care  se capătă prin credința în Hristos.(Filipeni 3:7-9)

Totuși mulți oameni temători de Dumnezeu, educați în spiritul Legii, țin să respecte prescripțiile lui Moise, care nu permit  Israeliților să intre în casa  persoanelor dintre neamuri și să mânânce cu ele. Chiar și Petru a căzut în capcana acestei restricții, după ce  înțelese  prin vedenie că Dumnezeu nu mai consideră  celelalte popoare ca intinate. După venirea în Antiochia a unor  presbiteri din Ierusalim,  Chifa (Petru) nu mai mânca împreună cu frații dintre neamuri, de frica celor tăiați împrejur. Atunci Pavel i-a stat împotrivă, căci era de osândit, și i-a explicat că toate lumea ajunge la neprihănire prin credința în Hristos, și nu prin faptele Legii. Cel care a murit cu Hristos față de Lege nu mai poate rezidi eșafodajul acestei Legi.Legea cere moartea păcătosului. Hristos a luat pe sine păcatele lumii și a murit  pe cruce, ca să scape pe cei ce se încred în el de Legea aducătoare de moarte. Când creștinul se scufundă simbolic  în moartea lui Hristos, el este răstignit împreună cu Învățătorul lui.Iar când se redică din apa botezului capătă viața lui Hristos cel înviat. Prin credință în acest simbolism, nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi.

Creștinii botezați la maturitate, care recurg la faptele Legii, fac zadarnic  Harul lui Dumnezeu. Dacă neprihănirea divină se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos. În zilele noastre, s-a răspândit puternic orientarea potrivit căreia creștinul trebuie să țină sâmbăta și să se ferească de anumite alimente, ca să nu se întineze. Unii merg chiar până acolo să vestească tăierea împrejur ca o condiție a mântuirii. Noilor partizani ai Legii recomand să mediteze asupra următoarei punere în gardă:”Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din Har!” (Galateni 5:4)

Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haina veche; pentru ca si-ar lua umplutura din haina ,si ruptura ar fi mai rea.Nici nu pun oamenii vin nou in burdufuri vechi; altfel burdufurile plesnesc, vinul se varsa si burdufurile se prapadesc; ci vinul nou il pun in burdufuri noi si se pastreaza amindoua.” Aceste fraze nu sint, cu certitudine, noi pentru voi, caci fac des aluzii la ele, dar gindesc ca ele contin adevaruri pe care nici nu le banuiti inca,si pe care trebuie sa le cunoasteti. Ce semnificatie au cuvintele “burdufuri vechi, burdufuri noi, vin nou”? La ora actuala vinul se pune in cuve. In trecut se foloseau burdufuri – piei de animale cusute in forma de saci – si daca nu se putea pastra vinul nou in burdufuri vechi, aceasta se intimpla pentru ca in vinul nou se produceau fermentatii si degajari de gaze care ar fi distrus burdufurile uzate si vinul s-ar fi scurs. Se punea deci vinul nou in burdufuri noi, valabile sa reziste la presiuni foarte mari. Ce reprezinta procesul de fermentatie din punct de vedere stiintific? Fermentatia este o descompunere naturala a materiei organice. Exista diferite forme de fermentatii, si unele au fost studiate de catre alchimisti, care gaseau in ele elementele necesare fabricarii pietrei filozofale. Toate felurile de fermentatii se pot, de asemenea, produce in om, nu numai in organele fizice, dar mai ales in inima si capul sau, adica in sentimentele si gindurile sale. Cind Iisus spunea: “Ci vinul nou il pun in burdufuri noi si se pastreaza amindoua”, El compara invatamintul Sau cu vinul nou, caci acest invatamint trebuia varsat in fiinte solide, rezistente, capabile sa suporte toate schimbarile care, obligatoriu, s-ar fi produs in ele. Caci la fel cu vinul, un invatamint initiatic nu este un lucru mort; din contra, el traieste, si viata sa antreneaza tot felul de consecinte. Burduful reprezinta fiinta omeneasca si in acest burduf se afla inca, daca se poate spuna asa, alte feluri de burdufuri: capul, plaminii, stomacul… Inima, intelectul, sufletul, sint de asemenea burdufuri, si daca nu sintem atenti la ceea ce introducem in ele sau daca neglijam intretinerea lor, rezultatele sint deplorabile. Uneori unii mi se pling spunindu-mi: “Inainte ma simteam mult mai bine. Mincam, beam, faceam prostii, ma distram…si ma simteam bine. Dar de cind incerc sa urmez Invatamintul Fraternitatii Albe Universale ma simt jenat ca si cum o fermentatie ar fi inceput sa se produca in mine. Cu adevarat acest Invatamint nu imi convine.” Ei nu inteleg ce se petrece in ei si in loc sa evolueze normal ei se lamenteaza, se descurajeaza si dau inapoi. Ce inseamna oare aceasta ? Ca sint burdufuri vechi in care este prematur inca sa se verse vinul nou ! Observati-va pe voi insiva, observati-i pe altii, si veti constata ca acceptind un Invatamint, fie el cel mai divin,la capatul unei luni, sase luni, un an (aceasta depinde de fiecare), fiintele cad in cele mai mari contradictii; ele devin irascibile sau depresive, si in loc sa se intensifice in ele latura pozitiva, munca lor nu face decit sa dezvolte latura negativa pentru ca fiecare gind nou, fiecare sentiment nou produce fermentatii in interiorul lor. Veti gindi ascultindu-ma ca este foarte periculos de acceptat Invatamintul nostru, chiar daca este cu adevarat pur si divin. Nu, nu este nici un pericol,dar trebuie sa se stie de la inceput un lucru: ca trebuie pregatita in sine o forma solida, capabila sa cuprinda si sa suporte o filozofie,o idee, un Invatamint nou! Nu poti primi o filozofie noua fara sa te armonizezi in prealabil cu aceasta filozofie, fara sa-ti fortifici si sa-ti pregatesti stomacul,capul, plaminii si intregul organism pentru a rezista la tensiunea produsa de noile energii pe care le vei primi. Sa nu va imaginati ca noile energii de iubire si lumina vor fi usor de suportat. Din contra, se poate spune ca oamenii sint mult mai bine pregatiti pentru suferinte, griji si deceptii decit pentru bucurie inspiratie si stari elevate. Deseori chiar se poate spune ca le place sa plonjeze in complicatii, si daca intr-o zi vor primi o inspiratie s-ar spune ca fac totul pentru a se debarasa de ea. De ce fac acest lucru? Este atit de rar si atit de pretios sa primesti o inspiratie divina! Daca oamenii ar sti ce ameliorari fiziologice, chimice si psihologice se produc sub influenta unei idei divine! Si exact aceasta sansa o resping! Unde vor gasi apoi ocazii de a se transforma ? Intr-o zi vor regreta alegerea facuta si vor spune: “Este adevarat, de cite ori am alungat lumina, pentru ca mi-a fost frica de Spiritul din mine!” Adeseori am remarcat ca nu exista frica de Infern,de diavoli, de suferinta, de dezordine,de tot ce este inferior,ci de Spirit si starile de constiinta sublime exista teama cea mai mare.Pe de o parte au putina dreptate caci simt in fiinta lor ca nu sint inca burdufuri noi: au nevoie sa traiasca in viata inferioara si instinctiv le este frica de a nu suporta aceasta noua viata, de aceasta largire de constiinta. Cei care se tem de Spirit nu stiu prea bine de ce dar simt instinctiv ca exista ceva de temut, ca vor fi nevoiti sa-si abandoneze vechile obiceiuri. In realitate nu exista nimic mai frumos decit puterea de a sesiza energiile spirituale: aceasta lumina, aceasta forta, aceasta bucurie care ne vine in fiecare zi,aceasta iubire care patrunde in suflete in fiecare moment. Daca noi vom opri aceste energii prin slabiciunile noastre, prin gindurile noastre, prin sentimente negative, inseamna ca burdufurile nu sint inca pregatite sa primeasca vinul nou. Sint vechile burdufuri pe care va trebui sa le schimbam. Celulele organismului nostru se reinnoiesc constant, in fiecare zi celulele uzate, bolnave sint inlocuite cu celule sanatoase. Aceste procese de reinnoire au un ciclu de sapte ani. Din sapte in sapte ani toate moleculele si atomii corpului nostru au fost inlocuite cu altele. Veti zice: “Deci toata fiinta noastra este reinnoita.” Nu, caci desi pe parcursul celor sapte ani toate celu-lele au fost inlocuite, trebuie stiut ca fiecare celula poseda o memorie sau daca vreti, obiceiuri pe care ea le transmite sub forma de amprente eterice celulelor inlocuitoare. Pe aceste amprente gindurile, sentimentele, energiile, circula ca pe niste repere bine trasate. Astfel se explica cum noile celule, luind locul celor vechi, le mostenesc memoria. Cu toate ca s-au scurs sapte ani celulele se vor gasi in aceleasi stari,deseori inferioare. Ce virsta aveti? Cite perioade de sapte ani ati trait deja? Si totusi ramineti credinciosi acelorasi obiceiuri, pastrati acelasi mod de a gindi, faceti aceleasi prostii! Chiar daca in sapte ani celulele vi s-au reinnoit, nu este suficient pentru o regenerare completa a fiintei voastre. Corpul va este transformat, da, dar inclinatiile, obiceiurile ramin aceleasi, caci noile particule au preluat influenta vechilor amprente, sau, sa zicem, a vechilor memorii. Pentru a se transforma realmente, trebuie schimbata memoria celulelor. Pe masura ce noile celule le inlocuiesc pe cele vechi, trebuie sa le impregnam cu noi ginduri si noi sentimente. Da, daca esti constient, poti “reinnoi burdufurile” pe masura ce se varsa in ele vinul nou al unui invatamint spiritual. Daca nu, daca se continua traiul in aceleasi dezordini,cu aceleasi obiceiuri periculoase, fermentatiile se vor produce in continuare. De aceea, pe masura ce vom primi invatamintul spiritual, vom transforma memoria celulelor noastre, incercind sa introducem elemente noi, supraveghind puritatea alimentatiei si a bauturilor, aerul pe care il respiram si tot ceea ce absorbim, vizibil sau invizibil.Atunci doar vom putea primi fara ezitare o noua filozofie, noi energii spirituale. Acum, dupa ce am vorbit despre burdufuri, sa vorbim un pic si despre vin. Aproape toti beti vin, si baut in cantitati mici nu este nociv. Unii zic chiar ca-i inspira! Stiti de asemenea ca exista vinuri falsificate pe care ar fi mai bine sa nu le beti,pentru ca sint preparate cu tot felul de ingrediente foarte nocive, pe care nu le voi mai enumera. Ceea ce vreau sa va spun este ca in domeniul spiritual se produc aceleasi fenomene ca in domeniul fizic. Veti gasi invataminte, sisteme filozofice care se aseamana cu vinurile falsificate, ele sint facute cu o cantitate de elemente bizare, care nu contin in interiorul lor nimic viu sau substantial. Odata ce ai baut din acest vin te simti ametit, ai indigestie, esti bolnav. Decit sa mergi sa cumperi vin din orice magazin, secretul este sa-ti prepari singur vinul pe care-l bei, sa-ti pregatesti singur propriile ginduri, sentimente si actiuni. Veti zice: “Atunci dumneata care in acest moment versi vin in burdufurile noastre, poate ca versi vin falsificat?” Ginditi ce vreti! Eu va sfatuiesc doar sa plantati o vita de vie in sufletul vostru, sa o cultivati, sa-i culegeti strugurii, sa-i sfarimati si sa le beti sucul. Vinul bun pe care il preparati voi insiva il puteti bea cit vreti, pina la betie. Varsind vin nou in burdufuri noi se realizeaza unirea spiritului cu materia (si materia nu este doar cea din plan fizic, dar si cea din plan psihic, al gindurilor si sentimentelor). Nu va veti putea multumi sa varsati un Invatamint in capul vostru, sa veniti sa va hraniti zilnic cu idei noi, fara sa va reinnoiti in acelasi timp intreaga fiinta fizica si psihica, prin practica unei vieti mai pure. Daca va veti limita sa acumulati, burdufurile umflate vor exploda curind caci nu exista nici o corespodenta intre formele lor si fortele noi pe care le primesc. Daca nu veti face nici un exercitiu de respiratie si gimnastica, daca nu va veti ruga, daca nu veti medita, daca nu veti accepta sa va hraniti si sa traiti dupa noile reguli ale Invatamintului, se vor produce in voi tot felul de anomalii. Atunci cind fermentatia incepe, te simti atit de tulburat si iritat incit o sa contrariezi intreaga lume. Am vazut oameni care, dupa ce au imbratisat viata spirituala, au devenit exagerat de nervosi cu nevasta si copiii lor. Un Invatamint spiritual nu trebuie sa provoace asemenea reactii, aceste fermentatii sint datorate faptului ca burdufurile erau vechi si uzate.

Omraam Aivanhov, Un nou inteles al evangheliilor

Ce înseamnă în pilda lui Isus petecul nou pus la haina veche şi vinul nou pus în burdufurile vechi?

Întrebare:

Recitesc pildele lui Isus si unele sunt așa de profunde incit prefer sa cer părerea unui experimentat ca dumneavoastră. Am interes ca Isus a venit sa îndrepte pe cei păcătoşi, de aia a stat la masa vameşului. Mai înțeleg ca ucenicii fiind cu mirele Hristos puteau face împreuna cu El tot ce si Isus făcea fara a păcătui chiar daca fariseilor li se părea ca încălcau legile vechi. Ceea ce nu înțeleg clar este relatarea despre petecele luat din haina noua si  pus la haina veche si punerea vinului nou in burdufuri vechi si invers. Daca ați putea sa mă lămuriţi. Va mulțumesc anticipat si Doamne ajuta!

Pentru interpretare, să citez mai întâi întreg…

Pasajul din Evanghelia după Luca 5:27-39

Ne relatează următoarele…

După aceea Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!” Vameşul a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El. Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei. Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?” Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” Ei I-au zis: „Ucenicii lui Ioan, ca şi ai fariseilor, postesc des şi fac rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau.” El le-a răspuns: „Oare puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile.” Le-a spus şi o pildă: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic, ca să-l pună la o haină veche; altminteri, rupe şi haina cea nouă, şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se păstrează. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi”. (Luca 5:27-39)

Contextul explică textul

Isus a spus pilda aceasta în legătură cu învinuirea care i-au adus-o fariseii şi cărturarii când stătea în casa vameşului Levi şi mânca cu vameşii şi cu păcătoşii. Prin cele spuse în pildă, Domnul Isus a răspuns la învinuirile aduse lui.

Ambele elemente din aceste pildă (peticul şi burdufurile) se referă la două învăţături incompatibile. Învăţătura lui Isus Hristos era incompatibilă cu învăţătura cărturarilor şi a fariseilor tot aşa cum nu se potriveşte peticul rupt dintr-o haină nouă ca să repare o haină veche. Fariseii şi cărturarii făceau performanţă din sfinţenie şi nu le păsa de mântuirea altora. Aceasta era şi este esenţa învăţăturii lor şi a oricărei religii produse de mintea omenească. De aceea, ei nu puteau înţelege de ce Domnul Isus îşi permitea să stea la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Dorinţa lui Isus şi eforturile lui să “vindece pe cei bolnavi” erau pentru farisei şi cărturari un “petic rupt dintr-o haină nouă” care nu se potrivea nicicum la “haina veche” a învăţăturii lor.

Exact acelaşi sens îl are şi a doua parte din pildă car se referă la “vinul nou” al învăţăturii lui Hristos care era incompatibil cu “burdufurile vechi” ale gândirii fariseilor şi cărturarilor şi chiar şi cu cea a ucenicilor lui Ioan. Acceptarea învăţăturii lui Isus cere o înţelegere profundă şi lepădare de orice învăţătură omenească anterioară de care a fost cineva ataşat până când a hotărât să devină ucenicul lui Hristos.  Şi tocmai ca să arate cât este de greu acest lucru, Domnul Isus a mai spus la încheiere  “Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi!”

În ce măsură ai acceptat învăţătura Domnului Isus Hristos? Nu cumva încerci să rupi din ea câte un petec ca să-ţi cârpeşti hainele religiei omeneşti învechite pe care ţi-ai pus-o singur înainte? A avut loc în viaţa ta o naştere din nou ca să poţi primi şi trăi “vinul cel nou” al învăţăturii Domnului Isus, sau, pentru că eşti deprins cu “vinul vechi” al concepţiilor şi tradiţiilor omeneşti pe care le-ai sorbit până acum nu doreşti nici o schimbare în viaţa ta?

Tu poți totul în Hristos care te întărește

Autor: Simona Hanuseac

Citind cu ceva timp în urmă capitolul 4 din Filipeni, am ajuns la versetul frumos pe care îl citam așa de des, versetul 8. Dar, citind cu atenție, am observat că, dacă vreau să spun că « pot totul în Hristos care mă întărește », trebuie să spun mai întâi că apostolul Pavel în versetele de înainte: “m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc smerit și știu să trăiesc în belșug. În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă. » (Filipeni 4 :11b-12)
Mă încurajez de multe ori cu acest verset, că pot totul în Hristos, dar nu știu dacă am ajuns la acea stare cu care s-a deprins apostolul: de a ști să trăiesc în belșug și de a ști să trăiesc smerit sau în lipsă. În orice circumstanță am fi în viață, e nevoie să găsim acea stare de echilibru și să fim disciplinați cu noi înșine. E posibil să fim risipitori când suntem în belșug și nemulțumiți sau zgârciți când suntem în lipsă. De aceea e nevoie să învățăm cum să trăim în fiecare situație și să învățăm să fim mulțumiți. Uităm deseori că tot ceea ce avem este de la Dumnezeu, iar noi suntem responsabili de ceea ce El ne-a dat, suntem administratorii Lui. Uităm ca noi suntem străini și călători, nu trăim pentru pământul acesta, iar Dumnezeu nu vrea să fim robii acestui trup, ostenindu-ne atât de mult pentru el și împlinindu-i toate dorintele. Noi suntem cetățeni ai cerului și ne folosim doar de lucrurile acestei lumi, dar nu ca și cum ar fi ale noastre. Cea mai constantă caracteristică a vieții este schimbarea, dar noi nu ne dăm seama că într-o zi lucrurile se pot schimba, starea noastră poate fi diferită, de aceea e bine să fim pregătiți pentru orice schimbare. Să te deprinzi cu starea în care te găsești înseamnă să fii matur, conștient de situația în care ești, să te adaptezi ei, să fii echilibrat, rațional, senin, darnic, gândindu-ne și la foloasele și binele altora.
Să fii mulțumit în orice situație este un deziderat, și dacă îl vom atinge, vom fi scutiți de multă suferință. Viața e schimbătoare și vom putea să facem față la orice situație a ei când vom avea această deprindere de a fi mulțumit.
Tu poți totul în Hristos care te întărește

https://romanian.cfcindia.com/books

Vin nou in burdufuri noi

scris de:   Zac Poonen

Introducere

Domnul Iisus Hristos a dus o luptă constantă împotriva liderilor religioși din vremea sa, care i-au învățat pe evrei să respecte tradițiile bătrânilor mai mult decât cuvântul lui Dumnezeu. Domnul nostru a fost în cele din urmă ucis pentru că a apărat cuvântul revelat al lui Dumnezeu, care era mai presus de tradițiile umane.

Astăzi, mulți credincioși sunt induși în eroare și în robie pentru că au fost înmuiați în vechiul vin – tradițiile oamenilor care s-au acumulat în creștinism de-a lungul a douăzeci de secole, adăugate sau înlocuite de cuvântul lui Dumnezeu a avea. Când vinul nou le este oferit, ei spun: „Cel vechi este mai blând” (Lc 5, 39). Astfel, an după an, ei rămân în stagnare spirituală.

Pentru mulți credincioși, unul dintre cele mai dificile lucruri de făcut este citirea Cuvântului lui Dumnezeu cu o atitudine deschisă și imparțială. Majoritatea creștinilor nu sunt dispuși să renunțe la tradițiile bătrânilor, chiar dacă îi văd contrazicând clar învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să ne întoarcem la credința revelată de Dumnezeu apostolilor și profeților săi, așa cum este consemnat în Noul Testament, dacă vrem să îndeplinim scopul lui Dumnezeu în timpul și epoca noastră. Pentru a ne întoarce acolo, trebuie să fim pregătiți să violăm orice tradiție umană care este contrară Cuvântului lui Dumnezeu (Mt 11:12 ).

Dacă ai curajul să faci asta, citește această carte. Vă va schimba viața și slujirea, deoarece va provoca multe credințe „sacre” pe care le-ați susținut, care nu au nicio bază în Cuvântul lui Dumnezeu și care vă vor salva de regret și pierdere atunci când veți ajunge la scaunul de judecată al lui Hristos. stai să-i dai socoteală pentru viața ta.

Dacă aveți o minte deschisă și o inimă curajoasă, citiți mai departe …

Zac Poonen

Vinul nou în sticle noi

Isus a vorbit despre vinul nou pentru a fi umplut în piei noi (Lc 5 , 37; LUT 1984). Noul vin este viața lui Iisus, iar noua piele de vin este biserica pe care Iisus o construiește.

Vinul nou

La nunta din Cana, unde Iisus era prezent, vinul vechi s-a epuizat. Vechiul vin a fost făcut cu efort uman pe o perioadă de mulți ani – dar nu a putut satisface nevoia. Aceasta este o parabolă pentru a trăi sub lege – vechiul legământ. Vechiul vin se epuizează; iar Domnul trebuie să aștepte să iasă înainte să ne poată da vinul nou.

„Căci așa spune Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: Dacă mă aștepți, vei fi mântuit … Dar nu vrei și spui: Nu, vom primi ajutorul nostru din Egipt (puterea umană)! De aceea vei fi depășit de dușmanii tăi … Și Domnul te așteaptă (ca să vii la sfârșitul tău) și vine la el ca să-ți arate dragostea sa; el te va învinge pentru a te binecuvânta … Fericiți cei care așteaptă ca el să-i ajute ”(Is 30: 15-18; pe baza Bibliei vii, LB pe scurt).

Putem vedea puterea propriului nostru sine în momente de ispită și provocare, când luptăm pentru drepturile noastre cu cuvinte amare, expresii furioase, auto-justificare, critici și judecăți despre ceilalți, cu atitudini ireconciliabile, o dragoste lacomă pentru lucrurile materiale și să răspundem chemării noastre de a ne răzbuna etc. Aceste și alte atitudini similare arată cât de puternic este sinele nostru în noi – vinul vechi nu se epuiza; iar Isus așteaptă pe margine și nu face nimic pentru noi. reacţiona. Aceste și alte atitudini similare arată cât de puternic este sinele nostru în noi – vinul vechi nu se epuiza; iar Isus așteaptă pe margine și nu face nimic pentru noi. reacţiona. Aceste și alte atitudini similare arată cât de puternic este sinele nostru în noi – vinul vechi nu se epuiza; iar Isus așteaptă pe margine și nu face nimic pentru noi.

Dacă l-am lăsa pe Dumnezeu să ne rupă, dacă doar ne-am umilit și am acceptat moartea drepturilor și reputației noastre cu bucurie, cât de repede ne-ar putea conduce în viață sub noul legământ! Toate circumstanțele dificile, frustrările, dezamăgirile, durerile de inimă etc. prin care trecem sunt concepute de Dumnezeu pentru a aduce puterea propriului nostru sine la zero.

Acesta a fost modul în care Dumnezeu a lucrat cu Iov. Iov a atins acest punct zero când s-a întins cu fața în praf și a spus: „Doamne, eu nu sunt nimic (sunt un zero) … mi-am pus mâna pe gură … Am auzit doar de tine (mâna a doua) înainte, dar acum te-am văzut și mă detest și mă pocăiesc în praf și cenușă ”(Iov 40: 4; 42: 5-6).

Așa se întâmplă când Dumnezeu ne-a rupt în sfârșit și a dat o revelație despre noi înșine. Același Moise care a crezut cândva (la 40 de ani) că el

a fost atât de capabil spus (40 de ani mai târziu) când a fost rupt de viziunea lui Dumnezeu:

„Doamne, nu pot vorbi. Trimite altul „(Ex. 4:10, 13).

Același lucru i s-a întâmplat marelui profet Isaia când a văzut slava lui Dumnezeu: „M-am pierdut, căci sunt un păcătos urât” (Isa 6: 5). Daniel a spus că puterea lui s-a epuizat când a văzut viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu. A ajuns la un punct zero (Dan 10 , 8).

Când apostolul Ioan plin de Duh, după ce a umblat cu Dumnezeu 65 de ani, l-a văzut pe Isus pe insula Patmos, a căzut ca mort la picioarele sale (Apocalipsa 1:17).

Întotdeauna a fost experiența tuturor celor care au văzut slava Domnului! Fața ei este în praf și gura închisă.

Dacă Dumnezeu ne poate duce până în acest punct, va fi o treabă rapidă pentru el să ne dea noul vin, viața lui Isus, natura divină, binecuvântarea copleșitoare a noului legământ, pecetluit de sângele lui Isus.

Fie ca toți să ajungem repede în acest punct și să trăim în acest loc – cu fața în țărână înaintea lui Dumnezeu – toată viața! Căci în această viață are loc o dezvoltare de la lumină la lumină (Prov. 4:18), de la slavă la slavă (2 Corinteni 3:18).

Ioan vorbește despre „viața în lumină” (1 Ioan 1 , 7). Nu stă în lumină, ci mai degrabă o plimbare – o dezvoltare în care ne apropiem tot mai mult de el, în care nu există întuneric. Prin urmare, lumina strălucește întotdeauna mai strălucitori în privința noastră și devenim mai conștienți de păcatele ascunse care se ascund în carnea noastră pe care nu le cunoșteam anterior și sângele lui Isus ne curăță de toate aceste păcate.

Prin urmare, cu cât ne apropiem de Domnul, cu atât vom deveni mai conștienți de păcatele din trupul nostru și din ce în ce mai puțin de păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm cu pietre asupra femeii prinse în adulter, pentru că suntem conștienți de păcatul din trupul nostru în prezența lui Isus și strigăm către Dumnezeu cu cuvintele: „Om nenorocit!” în loc de „Ce femeie nenorocită este!” (Rom 7:24). Adam și-a arătat cu degetul soția, chiar și atunci când stătea înaintea lui Dumnezeu (Geneza 3:12). Dar Domnul l-a făcut conștient de propriul său păcat (Geneza 3:17). Domnul va face același lucru cu noi. Și acesta este cu adevărat testul dacă avem o singură religie și unele doctrine sau dacă trăim în fața lui Dumnezeu însuși.

S-a epuizat vinul în viața noastră personală, în viața de căsătorie și în viața noastră de biserică? Atunci va fi timpul să căutăm fața Domnului și să recunoaștem sincer nevoia noastră. El singur ne poate da vinul nou! La Cana, noul vin nu a fost produs prin efort uman. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Poate fi la fel în viața noastră. El ne va scrie legile în inimile și mințile noastre și ne va face să ne dorim și să facem voia Sa perfectă (Evr. 8:10 ; Fil 2), 13). El ne va tăia împrejur inimile pentru a-l iubi și ne va face să umblăm în poruncile Lui (Deut 30: 6; Ez 36:27). Va fi lucrarea lui la fel de mult ca vinul făcut la Cana. Acesta este sensul harului. Nu putem produce noi înșine viața lui Isus – chiar dacă încercăm o viață întreagă. Dar când purtăm „moartea lui Isus” în corpurile noastre (luând crucea zilnic, murind pentru ego-ul nostru, voința noastră, drepturile și reputația noastră), Dumnezeu ne promite să scoatem noul vin al vieții lui Isus în noi ( 2 Corinteni 4:10).

Trebuie să alergăm această cursă privind în sus spre Isus, comparându-ne numai cu El în orice moment. Aceasta este singura modalitate de a obține un țipăt constant de la al nostru

Inimile vin: „Omul nenorocit!” – pentru că vom fi în mod constant conștienți de cât de diferiți suntem de Isus, chiar și după ce am realizat o viață de biruință asupra păcatului conștient. ”Cei care se compară cu ceilalți credincioși sunt spirituali Idiotii „(2 Corinteni 10:12; tradus liber), deoarece aceasta este cea mai sigură cale spre mândria spirituală și alte 101 rele. Nu putem fi niciodată în pericol să devenim mândri spiritual atâta vreme cât privirile noastre sunt îndreptate spre Isus și ne comparăm constant cu el. Duhul Sfânt ne arată slava lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și atunci numai El ne poate transforma în chipul Său (2 Corinteni 3:18). Pavel a spus că are un singur scop de atins – nu convertirea celor pierduți, ci „chemarea cerească a lui Dumnezeu în Hristos Isus”, 13-14). Apoi a continuat: „Câți dintre noi suntem desăvârșiți (în conștiința noastră, trăind în victoria asupra păcatului conștient), să fim atât de mințiți (căutând perfecțiunea totală, asemănarea totală cu Iisus)” ( Fil 3:15) Aceasta este semnul creștinului matur spiritual: slujirea către Dumnezeu, evanghelizarea etc. – toate acestea ocupă un loc secundar în raport cu acest scop în viața omului matur al lui Dumnezeu.

Ioan ne mai spune că, mergând în lumina lui Dumnezeu în acest fel, avem părtășie unii cu alții (1 Ioan 1: 7) – nu numai părtășia cu Dumnezeu, ci și părtășia cu alți credincioși într-o unitate perfectă. Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Cel care umblă în lumină și trăiește în fața lui Dumnezeu va fi întotdeauna conștient de slăbiciunile sale și se va judeca constant și nu va avea nimic de acuzat alți frați. Prin urmare, nu poate exista niciodată ceartă între doi frați care merg pe această cale. Aceasta este calea îngustă spre viață pe care Iisus a spus că puțini o vor găsi (Mt 7:14). Judecata începe chiar și pentru cei drepți la casa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu locuiește acolo într-o lumină la care nimeni nu poate veni (1 Pt 4 , 17-18; 1 Tim 6), 6). „Cine este printre noi care poate locui lângă un foc mistuitor? … Cel ce umblă în neprihănire (și se confruntă cu adevărul mai presus de sine) „(Is 33: 14-15).

Acesta a fost păcatul conducătorului bisericii laodicene că nu s-a judecat în mod constant pe sine (este ușor să cazi în această eroare când devii conducător) și, așadar, nu știa că este „nenorocit” (Apocalipsa 3) , 17).

Fie ca toți să ne trăim zilele în fața lui Dumnezeu, astfel încât să trăim într-o ruptură constantă și să ne judecăm în permanență strigând: „Om nenorocit!” Astfel încât noi, chiar dacă atingem cea mai înaltă sfințenie, să fim răscumpărați pe pământ încă mai poate spune (sincer și sincer, fără falsă smerenie): „Eu sunt cel mai mic dintre toți credincioșii … Eu sunt primul dintre păcătoși” (Efeseni 3: 8; 1 Timotei 1:15 ). În acest fel, vom avea părtășie cu alți credincioși care merg pe aceeași cale, iar părtășia noastră reciprocă va deveni din ce în ce mai asemănătoare părtășiei pe care Tatăl și Fiul o au între ei (Ioan 17:21). Acesta este noul vin pe care Isus vrea să ni-l dea.

Noua piele de vin

Mulți care s-au bucurat atât de mult de acest mesaj s-ar putea să nu fie dispuși să plătească prețul pentru a avea noua piele de vin. Dar Isus a spus: „Vinul nou trebuie pus în piei noi” (Lc 5, 38). În acest moment ascultarea noastră este pusă la încercare.

Pentru a obține acest vin nou, trebuie să luptăm împotriva păcatului . Dar pentru a obține noua piele de vin trebuie să luptăm împotriva tradițiilor religioase care au învins Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru mulți oameni este mult mai dificil să se rupă de tradițiile umane decât de păcat! Dar numai „oamenii violenți” [oameni care sunt hotărâți să o caute]

va deține împărăția lui Dumnezeu (Mt 11:12 ). Tradițiile religioase nu pot fi eradicate fără tratament violent.

Isus a fost răstignit nu pentru că era împotriva păcatului, ci pentru că predica împotriva tradițiilor religioase care înlocuiseră cuvântul lui Dumnezeu în rândul evreilor (Mc 7: 1-13). El a expus ipocrizia liderilor religioși, vidul tradițiilor lor religioase și a expulzat din templu pe cei care făceau bani în numele religiei. Zelul său de a curăța casa lui Dumnezeu a fost ceea ce i-a enervat pe liderii religioși să-i ceară răstignirea.

Este puțin probabil ca oamenii să ne ceară răstignirea, deoarece predicăm un mesaj de „spargere” și vinul nou. trebuie, vă puteți aștepta la mânia ierarhiei religioase în fiecare confesiune care există în creștinătate.

De ce a spus Isus că vinul nou nu poate fi pus în vechea piele de vin? Pentru că vechea piele de vin nu se mai putea întinde și, prin urmare, ar exploda. Vechea piele de vin a fost odată utilă – pentru a transporta vinul vechi – dar nu mai este utilă pentru vinul nou.

Sistemul religios evreiesc – vechea piele de vin – a fost conceput odată de Dumnezeu prin Moise pentru a conține vinul antic. Dar după ce Isus a venit și a făcut un nou legământ, era nevoie de o nouă piele de vin. Cel vechi a trebuit să cedeze. Isus a spus că rochia veche nu poate fi nici măcar reparată cu o cârpă nouă peticită! Asta ar rupe rochia (Lc 5 , 36-37).

Deoarece suntem creștini, ne putem gândi că am scăpat de vechea piele de vin evreiască și că avem acum o piele de vin nouă sub forma bisericii creștine. Dar dacă vă uitați cu atenție la ceea ce numiți biserica voastră creștină, s-ar putea să fiți surprinși să găsiți o serie de caracteristici ale Vechiului Testament în ea.

Luați în considerare doar trei exemple, deși există multe altele.

În primul rând , evreii aveau un trib special (leviții) care erau preoți și făceau toate lucrările religioase. Nu toți evreii ar putea fi preoți. Cu toate acestea, sub noul legământ, toți credincioșii sunt preoți (1 Pt 2, 5; Apocalipsa 1,6). Deși acesta este un adevăr acceptat teoretic de majoritatea creștinilor, în realitate este practicat de foarte puțini. Aproape fiecare grup de creștini are „preotul” sau „pastorul” sau „slujitorul lui Dumnezeu” sau „lucrător cu normă întreagă” care, la fel ca leviții din vechime, dirijează închinarea poporului lui Dumnezeu. Numai acești „leviți” pot boteza noi convertiți și pot conduce Cina Domnului. Acești „leviți” sunt susținuți de poporul lui Dumnezeu prin zeciuială. În adunări, acești „leviți” domină spectacolul și nu oferă „trupului” ocazia de a sluji. Un „spectacol cu ​​un singur vorbitor” face parte din vechea piele de vin. Sub noul legământ, fiecare credincios poate bea din vinul nou, poate fi uns cu Duhul Sfânt și poate avea darurile Duhului. Doi sau trei profeți trebuie să înceapă întâlnirea, unul sau doi oameni pot vorbi în limbi (fiecare interpretat) și fiecare credincios este liber să profețească în adunare și să construiască biserica. Aceasta este noua piele de vin (1 Cor. 14: 26-31). Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12-14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate foarte puțini! Cei mai mulți dintre ei sunt mulțumiți de vechea piele de vin și de „leviții” lor plătiți. Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12-14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate foarte puțini! Cei mai mulți sunt mulțumiți de vechea piele de vin și de „leviții” lor plătiți. Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12-14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate foarte puțini! Cei mai mulți dintre ei sunt mulțumiți de vechea piele de vin și de „leviții” lor plătiți.

În al doilea rând , evreii și-au avut profeții care au aflat voința lui Dumnezeu pentru ei în diferite chestiuni – întrucât profeții au avut doar Duhul lui Dumnezeu. Dar sub noul legământ, profeții au o funcție complet diferită – ar trebui să construiască trupul lui Hristos (Efeseni 4: 11-12). Acum că toți creștinii pot primi Duhul Sfânt, nu trebuie să meargă la niciun profet pentru a afla voia lui Dumnezeu pentru ei (Evr . 8:11; 1Io 2:27 ). Cu toate acestea, mulți credincioși trăiesc încă în vechea piele de vin, mergând la un om al lui Dumnezeu pentru a afla ce să facă, cu cine să se căsătorească etc.

În al treilea rând , evreii erau o comunitate numeroasă de oameni împrăștiați pe o arie largă, dar cu un sediu central în Ierusalim și un mare preot pământesc ca lider. Sub noul legământ, Isus singur este marele nostru preot și singurul sediu pe care îl avem este tronul lui Dumnezeu. Evreii aveau un sfeșnic cu șapte brațe care se ramificau din axul central (Exodul 25: 31-32). Asta era vechea piele de vin.

Sub noul legământ, fiecare biserică locală este un sfeșnic separat – fără arme. Acest lucru se vede clar în Apocalipsa 1:12, 20, unde cele șapte biserici locale din Asia Mică sunt reprezentate de șapte sfeșnice separate – spre deosebire de sfeșnicul evreiesc. Iisus, șeful bisericilor, se plimbă printre sfeșnice. La vremea respectivă, nu exista nici un pământ pământesc, nici un superintendent general sau președinte al vreunei confesiuni. De asemenea, nu a existat nici un bătrân șef nicăieri pe pământ care să fi luat decizia finală cu privire la orice problemă. Fiecare biserică locală era condusă de bătrâni locali. Acești bătrâni sunt direct responsabili față de Domnul ca cap al lor. Dar vedem o mulțime de creștini din jurul nostru care se află într-o comunitate a sistemului de credință (vechea piele de vin), dacă acesta are sau nu un nume – pentru că există unele grupuri care pretind că nu sunt o confesiune, dar toate au caracteristicile unei confesiuni. Toate acestea sunt vechea piele de vin.

Dumnezeu a proiectat noua piele de vin a bisericii locale pentru a preveni răspândirea corupției. Dacă cele șapte biserici din Asia Mică ar fi fost conectate ca ramuri, atunci învățăturile corupte ale lui Balaam, ale Nicolaiților și ale profețiilor false ale lui Izabela (Apocalipsa 2: 14-15, 20) s-ar fi răspândit la toate cele șapte biserici. Dar, din moment ce erau toate sfeșnice separate, cele două biserici din Smyrna și Philadelphia au putut să se mențină curate. Așadar, scăpați de vechea piele de vin a confesionalismului dacă doriți să vă păstrați biserica curată.

Fie ca Domnul să ridice în țara noastră mulți oameni care sunt gata să violeze tradițiile oamenilor (Mt 11:12 ) care îi țin pe mulți în captivitate; și cine va zidi trupul lui Hristos în orice loc.

Dumnezeu are nevoie de oameni

Dumnezeu are nevoie de oameni astăzi –

Ø Bărbați care stau în fața lui și îi aud glasul în fiecare zi;

Ø Bărbați care nu au nicio dorință în inimă pentru nimeni sau orice altceva decât pentru Dumnezeu însuși;

Ø Oameni care se tem atât de tare de Dumnezeu încât urăsc păcatul în orice formă, dar iubesc adevărul și dreptatea în toate căile sale;

Ø Bărbați care depășesc furia și gândurile sexuale și care ar prefera să moară decât să păcătuiască în gânduri sau comportament;

Ø Bărbații al căror stil de viață de zi cu zi se caracterizează prin preluarea crucii și întinderea la perfecțiune și care își realizează în permanență mântuirea cu frică și tremur;

Ø Bărbați plini de Duhul Sfânt care sunt atât de adânc înrădăcinați și întemeiați în dragoste încât nimic nu poate induce o atitudine lipsită de iubire față de o altă persoană, oricât de mare ar fi provocarea;

Ø Oamenii care sunt atât de înrădăcinați și fundamentați în smerenie încât nici lauda umană, nici creșterea spirituală, nici slujirea aprobată de Dumnezeu și nici altceva nu îi vor face să uite că sunt cei mai mici dintre toți sfinții;

Ø Oameni care prin cuvântul său au înțeles natura și scopurile lui Dumnezeu și care tremură la acest cuvânt, astfel încât să nu se supună nici celei mai mici porunci sau să nu reușească să-i învețe pe alții;

Ø Bărbați care proclamă întregul sfat al lui Dumnezeu și expun curvie religioasă și tradiții umane nebiblice;

Ø Oamenii care au revelația Duhului Sfânt despre misterul credinței că Hristos a venit în trup și astfel a deschis o nouă cale vie prin trup;

Ø Bărbați muncitori și muncitori, dar care au și simțul umorului și știu să se relaxeze, să se joace cu copiii și să se bucure de darurile lui Dumnezeu în natură;

Ø Bărbați care nu sunt asceți, dar care duc în același timp o viață disciplinată și care nu se tem de suferințe;

Ø bărbați care nu sunt interesați de haine scumpe și de vizitarea obiectivelor turistice și care nu își pierd timpul cu activități inutile sau își pierd banii în cumpărături inutile;

Ø Bărbați care și-au cucerit pofta de delicatese, care nu sunt robi muzicii, sportului sau oricărei alte activități legitime;

Ø Bărbați care au fost disciplinați cu succes de Dumnezeu în focurile ispitei, abuzului, persecuției, acuzațiilor false, bolilor, circumstanțelor financiare dificile și opoziției rudelor și liderilor religioși;

Ø Bărbați de milă, care pot simpatiza cu cei mai răi păcătoși și cu cei mai răi credincioși și au speranță pentru ei, deoarece se consideră cei mai răi dintre toți păcătoșii;

Ø Bărbați atât de adânc înrădăcinați în certitudinea iubirii Tatălui Ceresc încât nu se tem de nimic, de Satana sau de oameni răi, de situații dificile sau de orice altceva;

Ø Oameni care au intrat în odihna lui Dumnezeu, care cred în toate lucrurile în lucrarea suverană a lui Dumnezeu pentru binele lor și, prin urmare, sunt recunoscători pentru toți oamenii, toate lucrurile și toate circumstanțele;

Ø Bărbați care își găsesc bucuria numai în Dumnezeu și care, prin urmare, sunt plini de bucurie și au biruit toate mofturile;

Ø Bărbații care au o credință vie, care nu se bazează pe ei înșiși sau pe abilitățile lor naturale, dar în toate situațiile au încredere deplină în Dumnezeu ca ajutor lor de încredere;

Ø Oameni care nu trăiesc conform îndemnurilor propriei rațiuni, ci sub îndrumarea Duhului Sfânt;

Ø Bărbați care au fost cu adevărat botezați cu Duhul Sfânt și cu foc de Hristos Însuși (și nu doar stârniți de emoții false sau convinși de vreun argument teologic);

Ø Oameni care trăiesc continuu sub ungerea Duhului Sfânt, înzestrați cu darurile supranaturale pe care le-a dat;

Ø Oameni care au revelație despre biserică ca trup al lui Hristos (și nu ca adunare sau ca confesiune) și care își folosesc toate energiile, posesiunile materiale și darurile spirituale pentru a construi această biserică;

Ø Bărbați care au învățat să-și țină limba sub control cu ​​ajutorul Duhului Sfânt și ale căror limbi ard acum pentru Cuvântul lui Dumnezeu;

Ø Bărbați care au părăsit totul, care nu mai sunt atrași de bani sau alte lucruri materiale și care nu așteaptă cadouri de la alții;

Ø Oameni care pot avea încredere în Dumnezeu în toate nevoile lor pământești și care nu fac niciodată aluzie la nevoile lor materiale sau se laudă cu munca lor, nici în conversație, nici prin scrisori sau rapoarte;

Ø Bărbați care nu sunt obstini, dar prietenoși și deschiși și recunoscători pentru critici și mustrări de la frații mai mari și mai înțelepți;

Ø Bărbați care nu au nicio dorință de a domina sau de a-i conduce pe alții (deși sunt dispuși să ofere sfaturi atunci când li se cere) și care nu tânjesc să fie considerați „bătrâni” sau conducători în biserică dar care vor doar să fie frați obișnuiți și slujitori ai tuturor;

Ø Bărbați cu care sunt ușor de înțeles și care sunt gata să deranjeze și să fie profitați de alții;

Ø Bărbați care nu fac nicio distincție între milionar și cerșetor, cu pielea deschisă și cu pielea închisă, intelectualul și prostul, cultivat și barbar, dar îi tratează pe toți în mod egal;

Ø Bărbații care nu se lasă niciodată influențați de soțiile, copiii, rudele, prietenii sau alți credincioși să se răcească chiar ușor în devotamentul lor față de Hristos și / sau în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu;

Ø Bărbați care nu pot fi mitați vreodată la compromisuri (fie că sunt bani, onoare sau orice altceva) prin orice recompensă pe care Satana o poate oferi;

Ø Bărbați care sunt martori curajoși ai lui Hristos și care nu se tem nici de capete religioase, nici seculare;

Ø Bărbați care doresc să nu facă pe placul nimănui de pe pământ și care sunt gata, dacă este necesar, să jignească pe toți oamenii pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu singur;

Ø Oamenii pentru care onoarea lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu și împărăția lui Dumnezeu au întotdeauna prioritate asupra nevoilor umane și a propriului confort;

Ø Bărbați care nu se lasă supuși presiunii de către ceilalți sau de ei înșiși să facă „lucrări moarte” pentru Dumnezeu, dar care se străduiesc și sunt mulțumiți de a face doar ceea ce li se revelează ca voință a lui Dumnezeu pentru viața lor ;

Ø Oamenii care au discernământul spiritului să facă distincția între spiritual și spiritual în serviciul creștin;

Ø Bărbați care privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai degrabă cerească decât lumească;

Ø Oameni care resping onoarea și titlurile lumești oferite lor pentru munca pe care au făcut-o pentru Dumnezeu;

Ø Bărbați care știu să se roage neîncetat și, de asemenea, să postească și să se roage atunci când este necesar;

Ø Bărbați care au învățat să ofere cu generozitate, cu bucurie, în secret și cu înțelepciune;

Ø Bărbați care sunt pregătiți să fie totul pentru toți oamenii, astfel încât să poată salva unii din toate punctele de vedere;

Ø Bărbații care trebuie să vadă că alții nu numai că sunt mântuiți, ci sunt făcuți ucenici ai lui Hristos și aduși la cunoașterea adevărului și la ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu;

Ø Bărbații care au nevoie să vadă o mărturie pură a lui Dumnezeu în fiecare loc;

Ø Bărbații care au o pasiune arzătoare să-L vadă pe Hristos slăvit în biserică;

Ø Bărbații care nu își caută propriul avantaj în nicio problemă;

Ø bărbați cu autoritate spirituală și demnitate;

Ø Bărbați care, dacă este necesar, se ridică pentru Dumnezeu singur în lume;

Ø Bărbați care, la fel ca apostolii și profeții vechiului legământ, sunt complet fără compromisuri.

Lucrarea lui Dumnezeu în lume suferă astăzi, deoarece acești oameni sunt puțini. Decide din toată inima că vei fi un astfel de om pentru Dumnezeu în mijlocul unei generații păcătoase și a unui creștinism plin de compromisuri

vrei. Întrucât nu există respect pentru o persoană cu Dumnezeu, este posibil să fii și tu un astfel de om, cu condiția ca tu însuți să ai o dorință serioasă de a fi. Întrucât Dumnezeu cere devotament și ascultare numai în zona conștientă a vieții, este posibil pentru tine să fii un astfel de om, chiar dacă această zonă conștientă din viața ta poate fi limitată. (Această zonă se va mări treptat pe măsură ce mergeți în lumină și ajungeți la perfecțiune). Deci nu există nicio scuză de ce nu poți fi un astfel de bărbat. Pentru că nu este bine în trupul nostru, trebuie să căutăm harul lui Dumnezeu pentru a avea virtuțile de mai sus. Chemați-l zilnic pe Dumnezeu să vă dea har să fiți un astfel de om în aceste ultime zile ale acestei epoci.

Dumnezeu are nevoie de femei

Dumnezeu are nevoie astăzi de femei care, prin viața lor, vor reprezenta fidel gloria pe care planul Său original a fost să o dezvăluie printr-o femeie când a creat Eva.

Gloria ta ca ajutor al omului

Când Dumnezeu a creat-o pe Eva, a avut scopul ca ea să fie un ajutor pentru omul care îi corespunde (Geneza 2:18). Gloria acestei slujiri poate fi văzută când ne amintim că titlul de „Ajutor” a fost și numele lui Isus pentru Duhul Sfânt (Ioan 14:16 )!

Așa cum Duhul Sfânt îl ajută pe credincios într-un mod invizibil și tăcut, dar puternic, tot așa femeia a fost creată pentru a-l ajuta pe bărbat. Slujirea Duhului Sfânt are loc „în culise.” La fel ar trebui să fie slujirea femeilor.

Viața lui Isus este un model și pentru femei; căci Cuvântul lui Dumnezeu spune că bărbatul este capul femeii exact în același mod în care Dumnezeu (Tatăl) este capul lui Hristos (1 Corinteni 11: 3). Isus a acționat întotdeauna supus Tatălui său. O soră evlavioasă va face același lucru în relația cu soțul ei. Greșeala Evei în grădina Edenului nu reușea să ceară sfatul soțului ei înainte de a lua o decizie. Drept urmare, Satana i-a înșelat (1 Timotei 2:14 ). Acolo unde Eva a eșuat, Dumnezeu îi cheamă astăzi pe femeile creștine să dezvăluie slava supunerii față de soții lor, așa cum a făcut Hristos Tatălui și așa cum face Biserica lui Hristos (Efeseni 5:24 ).

Păcatul a intrat în univers prin rebeliunea lui Lucifer. Mântuirea a venit prin supunerea lui Hristos. Spiritul supunerii umile față de autoritatea lui Dumnezeu este cea mai mare putere din univers – pentru că este spiritul lui Hristos. Acest spirit a cucerit toate spiritele de rebeliune de pe cruce. Când o femeie se supune soțului ei, ea se supune cu adevărat autorității Cuvântului lui Dumnezeu poruncindu-i să facă acest lucru; este apoi influențat de cea mai mare putere din univers. Chiar și soții neconvertiti pot fi cuceriți de această putere (1 Pt 3: 1-2 ). Dacă trăiește în această dispoziție ascultătoare în timpul vieții sale pământești, va fi o biruitoare și se va califica să domnească cu Isus pentru eternitate (Apoc. 3:21).

În acel moment, Satana seduce din nou femeile. Așa cum a indus în eroare îngerii, tot așa a sedus femeile – prin spiritul rebeliunii. O femeie rebelă își transformă casa într-un pustiu sterp, mai rău decât orice deșert (acest lucru este implicat în Proverbe 21:19). Pe de altă parte, o femeie virtuoasă care se supune, își încoronează soțul ca rege, transformându-și casa într-un palat (Prov 12: 4). Casa ta poate fi fie un palat, fie un deșert în sens spiritual. Totul depinde de ce fel de soție ești. Nu este de mirare că ceea ce prețuiește cel mai mult Dumnezeu este o minte blândă și liniștită (1 Pt 3 , 4).

Proverbele 31: 10-31 descrie caracteristicile acestei femei virtuoase. Inima, mâinile și limba ei sunt descrise ca fiind excelente.

Nu se spune nimic despre frumusețea lor fizică sau farmecul feminin, deoarece acestea sunt descrise ca fiind nevaloroase și înșelătoare (v. 30). Ar fi foarte bine,

dacă toate femeile și fetele tinere, și mai ales toți bărbații care se gândesc la căsătorie, ar recunoaște acest fapt.

Femeia virtuoasă descrisă aici are o inimă care se teme de Dumnezeu (v. 30). Aceasta este temelia întregii lor vieți. Lucrează cu mâinile, coase haine, pregătește masa, plantează copaci și îi ajută pe cei săraci (vv. 13-22). Ea își folosește întotdeauna limba cu bunătate și înțelepciune (v. 26). Se teme de Dumnezeu, lucrează din greu și este amabilă – chiar dacă nu este frumoasă. Gloria lui Dumnezeu este revelată prin inima ei curată, mâinile aspre și limba blândă. (În schimb, femeile lumești au o inimă necurată, mâini blânde și o limbă aspră!). Tocmai în aceste domenii, Dumnezeu caută astăzi femei pentru ca acestea să-i poată dezvălui gloria.

Ca soție, această femeie virtuoasă este un adevărat ajutor pentru soțul ei. Ea îi face bine până la sfârșitul vieții sale – și nu doar din când în când (v. 12). Cu alte cuvinte, ea nu își pierde niciodată prima dragoste pentru el. De asemenea, ea se adaptează la slujba lui și la chemarea sa în viață, îi îmbunătățește veniturile prin munca ei liniștită acasă, face cheltuieli cu moderație și cu atenție, astfel încât să nu se irosească bani. Își eliberează soțul de responsabilitățile casnice, astfel încât acesta să poată sluji Domnului în țară (vv. 23-27). Nu este de mirare că soțul ei o laudă și spune că este cea mai bună dintre toate femeile din lume (inclusiv femeile din prim-miniștri și femeile din ministerul de teren) (v. 29). O astfel de femeie merită cu siguranță să fie lăudată public (v. 31),

Noul Testament pune un mare accent pe „slujirea Sfinților în casele noastre.” „Împărtășește-ți bucuros casa cu cei care au nevoie de o masă sau de un loc unde să stai … și fă-ți un obicei să ai oaspeți acasă să mănânce”. a invita „(1 Pt 4 , 9; Rom 12:23; LB). Femeia este în primul rând responsabilă de ospitalitate. Ea poate primi răsplata unui profet fără a fi ea însăși profetă, invitând pur și simplu un profet în casa ei (Mt 10:41). Ea va fi, de asemenea, răsplătită pentru că a arătat ospitalitate celui mai mic dintre discipolii lui Isus (Mt 10:40). Acceptarea unui copil în numele lui Isus este la fel ca și acceptarea lui Isus însuși (Mt 18, 5). Ce oportunități fantastice sunt surorile în domeniul ospitalității! Primii creștini (pe care Pavel și Petru i-au scris cu privire la ospitalitate) erau în general foarte săraci. Cu toate acestea, li s-a cerut doar să ofere sfinților mâncare simplă și un loc unde să doarmă pe jos. Când creștinii caută glorie de la oameni, ei cred că nu pot fi ospitalieri decât dacă sunt capabili să ofere hrană abundentă și cazare de pluș. 1 Timotei 5:10 sugerează că până și sărmanele sărace din primul secol au slujit sfinților în casele lor!

Gloria lui Dumnezeu se vede la o femeie care și-a recunoscut chemarea ca gospodină.

Chemarea ta ca mamă

Adam și-a numit soția „Eva” pentru că era mamă. În lumina pură a prezenței lui Dumnezeu, în Eden, el știa clar care este slujirea soției sale. Eva o știa și ea. Păcatul și tradițiile umane (influențate de Satana) au dar acum înțelegerea femeii este întunecată, astfel încât ea nu-și mai vede gloria ca pe o mamă. Copiii sunt acum numiți de numele satanic „accidente” în timp ce Dumnezeu le numește „daruri” (Ps 127: 3).

„Neplăcere” a fost resimțită, în timp ce Dumnezeu o numește „binecuvântare” (Ps 127: 5; 128 : 4). Acesta este doar un alt indiciu despre cât de departe chiar așa-numiții creștini s-au îndepărtat de Dumnezeu și au devenit satanici în gândirea lor!

Mama lui Timothy, Eunike, era destul de diferită. Își văzuse clar chemarea. Chiar dacă soțul ei era necredincios (Faptele Apostolilor 16: 1), acest lucru nu le-a diminuat credința. Ea era o femeie cu „credință nevopsită” (2 Tim. 1: 5) care cunoștea cuvântul lui Dumnezeu. Ea l-a învățat pe Timotei cuvântul lui Dumnezeu (2 Tim. 3), 14-15); și mai mult decât atât – și-a transmis și credința sinceră în el. Casa lui Timotei era un loc în care mama lui îi permitea să respire „aerul credinței” pur într-o lume cu vapori otrăvitori de necredință. ea a avut încredere în Dumnezeu în situații dificile și nu s-a plâns niciodată sau nu s-a plâns – pentru că acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile „credinței nedecurate”. Nu este surprinzător că Timotei a crescut pentru a fi un apostol și un apropiat al apostolului Pavel. Munca mamei sale a dat roade.

Asta ar trebui să fie pentru toate mamele din 20/21 Secolul va fi o provocare. Eunike, mama lui Timotei, a făcut mai multe pentru Domnul și pentru biserică, fiind o mamă de primă clasă acasă timp de 16 până la 20 de ani decât ar fi putut face vreodată dacă ar fi călătorit lumea ca predicator timp de 100 de ani! Mai recent, am aflat de la Susannah Wesley, care a fost mama a 15 copii. Familia ei a fost afectată de sărăcie și unii dintre copiii ei au murit devreme. Dar ea i-a crescut pe ceilalți copii cu frica de Dumnezeu și i-a învățat pe fiecare dintre ei. Unul dintre fiii ei, John Wesley, a crescut pentru a fi un instrument puternic în mâinile lui Dumnezeu. Milioane de oameni din întreaga lume au fost binecuvântați prin opera și scrierile sale în ultimele două secole.

În legătură cu slujirea bărbaților și femeilor, Pavel îi spune lui Timotei că, deși femeile nu ocupă funcția de învățătură sau bătrâni, ele pot avea slujirea maternității (1 Timotei 2:12, 15 ). În contextul scrisorii, este evident că Pavel consideră maternitatea ca un birou în biserică. Acesta este al doilea birou la care Pavel cheamă femeile – să fie mame evlavioase pentru copiii lor. Timotei văzuse gloria acestui minister în propria casă din copilărie. Și asta ar trebui să-i învețe acum pe alții în Efes.

În viață, bărbații depășesc femeile în toate profesiile. Doar într-o zonă, femeile se deosebesc la fel de unice – ca „mame”. Acest lucru în sine indică pentru ce a creat Dumnezeu femeile: mame care și-au neglijat copiii să meargă la muncă și să câștige mai mulți bani (să fie în mai mare lux să trăiască) sau chiar să devină predicatori, invariabil au avut experiența tristă mai târziu în viață pe care copiii lor o suferă într-un fel sau altul pentru că au fost neglijați în primii ani și nu pot face altceva decât să se pocăiască. Acesta ar trebui să fie un avertisment pentru generația mai tânără de mame că, dacă o mamă merge la muncă pentru a asigura supraviețuirea financiară a familiei sale, Dumnezeu va acorda cu siguranță har special unei asemenea familii., 7-8).

Fie ca ochii tuturor mamelor să fie deschise pentru a vedea gloria chemării lor.

Slava ta ca martor al lui Hristos

Cea mai importantă mărturie despre Hristosul unei femei este, așa cum am văzut, să fie ajutorul bărbatului și mama copiilor ei. Dar Dumnezeu o cheamă și ea să fie martor cu gura ei. Dumnezeu are în epoca noului

13

Nu va chema niciodată o femeie să fie apostol, profet, evanghelist, păstor sau învățător. În vechiul legământ erau profeți – ultimul dintre ei era Ana. Dar singura profeteasă din Noul Testament (după Rusalii) este Izabela, profetesa falsă (Apoc. 2:20). Orice femeie care pretinde că este profet sau predicator astăzi este, prin urmare, o succesoare a Izabelei. Nimeni nu ar trebui să se înșele în privința asta. Fiecare „Ilie” al lui Dumnezeu trebuie să reziste unei asemenea „Izabele” și să o expună (1 Regi 21: 20-23). În Noul Testament, femeile puteau profeta ocazional, la fel ca și fiicele lui Philip. Dar este clar că aceste surori nu erau profeți; pentru că atunci când Dumnezeu a vrut să aducă un mesaj apostolului Pavel în timp ce era în casa lui Filip, el nu a folosit niciuna dintre cele patru fiice ale lui Filip, dar a adus un profet care trăia la 80 de kilometri distanță (Fapte 21: 8-11). Isus nu a chemat niciodată o femeie să-i fie apostol, pentru că nu a vrut niciodată ca o femeie să aibă autoritate asupra bărbatului (1 Tim. 3: 1), 12). Dar, deși niciuna dintre aceste slujbe nu este deschisă femeilor, ele pot fi martori ai Domnului în multe alte domenii.

Maria Magdalena a fost primul martor al lui Hristos înviat. Nu era un evanghelist, dar era un martor fidel care împărtășea ceea ce văzuse și învățase. Fiecare femeie ar trebui să fie botezată cu Duhul Sfânt și foc (ca Maria și celelalte femei din ziua Rusaliilor) pentru a fi un astfel de martor pentru Hristos (Fapte 1: 8, 14). Limitările culturii indiene împiedică multe femei indiene să audă vreodată Evanghelia prin gura unui bărbat. Numai femeile pline de spirit le pot ajunge. Fiecare soră evlavioasă din Hristos ar trebui, prin urmare, să își asume obligația de a aduce Evanghelia celor cu care intră în contact – rude, prieteni, vecini, servitoare etc.

Noul Testament învață că o femeie se poate ruga și vorbi profetic în biserică, cu condiția să aibă capul acoperit (1 Corinteni 11: 5). Rugăciunea este unul dintre cele mai importante slujiri la care toate surorile pot participa pentru a construi biserica. Dumnezeu este sigur că va căuta astăzi femei care vor lucra în rugăciune tăcută pentru împlinirea scopurilor sale. De asemenea, femeile pot profeți. Faptele Apostolilor 2: 17-18 afirmă clar că după revărsarea Duhului Sfânt, atât bărbații, cât și femeile vor profeți. Sub noul legământ, aceasta face parte din privilegiul unei femei. Ea poate împărtăși Cuvântul lui Dumnezeu într-un spirit de supunere la întrunirile bisericești, cu condiția să nu încerce să predea (1 Tim. 2: 1), 12). Cu toate acestea, femeile în vârstă sunt îndemnate să învețe femeile mai tinere probleme practice legate de comportamentul lor acasă (Tit 2: 4-5).

„Ajutorul” este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a instituit în biserică (1 Corinteni 12:28). Toate surorile – tinere și bătrâne – ar trebui să caute acest dar, astfel încât să poată ajuta biserica în diferite moduri practice. multe surori temătoare de Dumnezeu în biserica primară („Febe a stat lângă multe” – Rom 16: 1-2; vezi și versetele 3, 6 și 12). Este dorința lui Dumnezeu ca astăzi să existe mulți ajutoare în biserică.

Acoperirea capului femeii (așa cum se învață în 1Cor 11: 1-16) ar trebui să simbolizeze

(a) Că slava omului trebuie acoperită în biserică (v. 7);

(b) că gloria femeilor din biserică trebuie acoperită și (v. 15) – căci părul lung al unei femei este gloria ei [onoarea].

(c) că se supune autorității bărbatului, indiferent dacă este soț, tată sau bătrân (v. 10).

O femeie ar trebui să fie, de asemenea, un martor fidel al lui Hristos prin îmbrăcămintea ei. Duhul Sfânt îndeamnă femeile să se îmbrace moderat și discret. „Se presupune că femeile creștine sunt amabile și amabile și nu așa cum sunt

păr sau să fie observați din cauza bijuteriilor lor sau a hainelor lor fanteziste „(1 Timotei 2: 9-10; 1 Pt 3 , 3 ; tradus slab ). Hainele ar trebui să acopere corpul unei femei, nu să-l dezbrace. Nici o soră evlavioasă nu va permite vreodată un croitor să-și croiască sau să-și „modeleze” hainele după moda femeilor din lume. Sariul jos și bluza decupată sunt semnele distinctive ale femeilor seculare, nu discipolii lui Iisus Hristos. (Citiți cu atenție Isaia 3: 16-24 pentru a vedea cum Dumnezeu denunță moda vestimentară a fiicelor lumești ale Sionului).

Satana este dornic să distrugă distincția stabilită de Dumnezeu între sexe. Și are femei în 20/21 Century a făcut să acționeze ca bărbați în multe feluri. Femeile dominante și femeile predicatoare fac parte din deriva femeilor în creștinism, care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu și de Cuvântul Său.

În mijlocul tuturor, Dumnezeu are nevoie de femei care să rămână în limitele stabilite în Cuvântul Său și care să dezvăluie adevărata glorie a feminității în toate domeniile vieții lor. Rezolvă din toată inima că în aceste ultime zile vei fi o femeie după inima lui Dumnezeu în mijlocul unei generații păcătoase și adulteră și a unui creștinism plin de compromisuri.

Dumnezeu îți va da har pentru asta dacă ți-l dorești sincer.

Religie sau cler?

Unul dintre cele mai mari pericole cu care se confruntă un creștin în urmărirea unei vieți sfinte este acela că cineva ajunge să devină religios, nu spiritual. Religia este adesea confundată cu clerul de către credincioșii cărora le lipsește discernământul. Dar există o diferență uriașă între cele două. Primul este uman, cel de-al doilea divin. Legea ar putea face oamenii religioși, dar nu spirituali. Religiositatea este complet absorbită de lucrurile exterioare, vizibile. Clerul este în primul rând o problemă a inimii.

Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că în ultimele zile vor fi mulți oameni care au o înfățișare de evlavie, dar îi neagă puterea – cu alte cuvinte, vor fi religioși, dar nu spirituali (2 Timotei 3: 5). Vor merge la întâlniri cu postură religioasă, se vor ruga și vor citi Biblia zilnic și vor participa chiar toată noaptea la posturi și la întâlniri de rugăciune, zeciuială din venitul lor, etc. Dar ei încă caută onoarea oamenilor, ei trăiesc pentru ei înșiși, iubesc banii și sunt interesați de bârfe etc. Acești oameni sunt religioși, nu spirituali. Au o aparență de evlavie fără putere. Aici sunt cateva exemple:

Dacă sunteți mai interesat să mergeți la ședințe decât să vă răstigniți carnea (Gal 5:24 ), sunteți religios, nu spiritual. Dacă sunteți mai interesat să citiți Biblia în fiecare dimineață decât să vă verificați limba toată ziua, atunci sunteți religios, nu spiritual. Dacă te interesează mai mult evanghelizarea decât sfințirea personală, ești religios, nu spiritual.

Toate activitățile oamenilor religioși menționate în exemplele de mai sus sunt bune. Dar este o chestiune de priorități. Prioritățile corecte fac ca o persoană să fie spirituală.

Oamenii religioși sunt interesați doar de cuvântul scris („litera”) și vor câștiga în cele din urmă dreptatea legii. Cu toate acestea, oamenii spirituali sunt interesați de Cuvântul care se manifestă în carne și sânge și în cele din urmă va dobândi dreptatea lui Dumnezeu, natura divină.

Oamenii religioși își justifică propriile acțiuni citând cuvintele sau faptele unui om al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii spirituali nu caută niciodată să se justifice în fața oamenilor.

Oamenii religioși sunt mai interesați de opiniile oamenilor decât de părerea lui Dumnezeu. Oamenilor spirituali le pasă doar de părerea lui Dumnezeu. Oamenii religioși pot reflecta ani de zile la cuvintele de laudă pe care le-a rostit un frate mai mare despre ei. Pe de altă parte, oamenii spirituali, ca și Isus, refuză să accepte mărturia umană (Ioan 5:24). Ei știu că alți oameni nu cunosc corupția pe care o văd în inima lor și, prin urmare, își dau seama că lauda oamenilor valorează mai puțin decât nimic.

Persoanele religioase sunt legaliste și sunt supuse legii. Ei gândesc în termenii minimului necesar pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu. De aceea calculează exact ce reprezintă zece la sută din venitul lor și apoi ezită să-l ofere ca ofrandă lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, această atitudine i-a determinat în cele din urmă pe israeliți să-i sacrifice Domnului oile oarbe și tauri bolnavi (Mal 1: 8). Este posibil să avem aceeași atitudine față de poruncile Noului Testament. O soră se poate gândi la ceea ce este minim necesar pentru a ține litera cuvântului care îi poruncește să se supună soțului ei; sau minimul pe care

este necesar să-și acopere capul în cadrul întâlnirilor – fără ca frumusețea capului să fie în întregime voalată! Bărbații și femeile pot gândi în categorii care este minimul necesar pentru a fi „spiritual” fără a renunța la totul în întregime. „Care este minimul pe care trebuie să îl renunț la această lume?” este o întrebare pe care o auzi mereu în jurul unor astfel de oameni. Astfel de oameni nu pot fi niciodată spirituali. Nu poți fi decât religios.

Atitudinea lui Isus a fost complet diferită. Nu a încercat niciodată să afle care era cerința minimă pentru a-i face pe plac tatălui. Dimpotrivă, a încercat să afle care este maximul, astfel încât să poată sacrifica totul tatălui său. Prin urmare, când a studiat legea în tinerețe, a încercat să găsească spiritul din spatele fiecărei porunci. Prin urmare, a înțeles, de exemplu, că evitarea adulterului în trup nu era suficientă (deși aceasta era cerința minimă în lege). Și când a căutat chipul tatălui său și a meditat la lege, a primit lumină. El a înțeles că spiritul din spatele acestei porunci era acela că nu ar trebui nici măcar să dorim în inimă. De asemenea, a văzut că furia și crima erau similare. Si asa mai departe. Prin urmare, a înțeles spiritul din spatele fiecărei porunci.

O mireasă pământească, profund îndrăgostită de mirele ei, nu se gândește niciodată la minimul necesar pentru a-i face pe plac partenerului ei. Dimpotrivă, ea se gândește la maximul pe care îl poate face. Aceasta este și atitudinea miresei lui Hristos. Aici vedem diferența dintre slujitor și mireasă. Cei care se află sub lege nu pot fi decât slujitori. Angajatul lucrează pentru salarii și, prin urmare, este foarte calculator în serviciul său. El își măsoară munca cu ceasul. Dacă lucrează ore suplimentare, așteaptă un salariu suplimentar. Cineva care este fiu (sau soție), pe de altă parte, va lucra oricâte ore – nu pentru salarii, ci pentru dragoste. Aceasta este diferența dintre religiozitate și cler.

Mentalitatea care gândește: „Ce pot obține de la Domnul?” Conduce la religiozitate. Mentalitatea care gândește: „Ce poate ieși Domnul din singura mea viață pământească pe care o am?” Conduce către clerul adevărat . Apoi va deveni natural pentru noi să parcurgem al doilea kilometru dacă cerința minimă este să mergem o milă.

Adam și-a făcut un înveliș de frunze de smochin – pentru a se putea prezenta oamenilor și chiar lui Dumnezeu! Isus a blestemat smochinul, care avea doar frunze (Mc 11, 13-14.21) – pentru că există un blestem pentru fiecare religiozitate. Dumnezeu îi urăște. Dumnezeu i-a dat lui Adam o altă acoperire – făcută din piei. Acesta este un simbol al spiritualității adevărate – natura lui Dumnezeu pe care ne-o dă El, nu ceva pe care omul însuși îl creează. Când Isus a venit la smochin, nu era timpul pentru rod. Putem spune că vechiul legământ nu a fost timpul pentru rodul Duhului. Acest sistem legalist care a condus oamenii în sclavie a fost acum abolit. Dumnezeu l-a folosit o vreme pentru a arăta oamenilor nevoia sa. Legea nu a fost dată niciodată ca mijloc de sfințire. Evrei 8: 7 spune că a fost un sistem defect – pur și simplu pentru că nu putea face o persoană spirituală, ci doar religioasă. Trebuie să intrați în noul legământ pentru a deveni spiritual.

Dumnezeu a dat legea pentru a vedea dacă omul va fi mulțumit de o neprihănire exterioară, va aduce cinste de la om sau va căuta mai mult. Întrucât majoritatea creștinilor sunt mulțumiți de o neprihănire exterioară, ei rămân mulțumiți de lege și de o acoperire de frunze de smochin – cu religiozitatea umană. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Blestemă și se usucă frunzele și ne dă adevărata sfințire pe care Dumnezeu a intenționat-o pentru om.

Dar pentru a primi această Evanghelie, trebuie mai întâi să ne pocăim radical. Cuvântul „radical” înseamnă „de la rădăcină în sus”.Exact asta se înțelege prin pocăință radicală. Ioan Botezătorul a venit ca un precursor al lui Isus cu un mesaj de pocăință și a spus că Isus va pune toporul la rădăcina copacilor. Fiecare păcat provine dintr-o rădăcină. Dacă doar ne căim de păcatul (rodul), nu am fost radicali. Calomnia, de exemplu, provine din rădăcina unei atitudini greșite față de un frate. Pocăința radicală se va ocupa de atitudinea greșită, nu doar de defăimare. A face față actului extern ar fi ca și cum ai tăia fructele cu foarfeca. Cu toate acestea, Isus nu a venit cu foarfeca ci cu un topor (pentru a se ocupa de rădăcină). El caută fructe adevărate – nu doar frunze. Unde vede doar frunze blestemă frunzele și chiar și astăzi le lasă să se ofilească (dacă oamenii o permit), astfel încât să le poată face fertile. Multe alte păcate sunt, de asemenea, rezultatul unei atitudini greșite în noi, care caută propriul nostru câștig sau iubește banii, etc. este mulțumit să impresioneze oamenii.

Oamenii religioși sunt ușor seduși. Este posibil ca un soț să aibă o atitudine proastă față de soția sa timp de șase luni și totuși să fie atât de stăpân pe sine încât să nu-i spună niciodată nimic pentru a o răni. Dar apoi într-o zi el explodează în furie. Apoi, dacă își închipuie că a fost învingător timp de șase luni și apoi a căzut în păcat pentru o clipă (când și-a pierdut cumpătul), atunci se înșeală pe sine însuși. La sfârșitul acestei perioade, când a fost lovit un mic chibrit, întreaga grămadă a explodat. El a trăit în păcat tot timpul, dar nu a fost vizibil din exterior mult timp. Nu meciul a provocat explozia, ci mai degrabă dinamita

Când ne luptăm în atitudinea noastră față de ceilalți oameni

Păstrarea „în dragostea lui Dumnezeu” nu ne conduce la păcat, chiar dacă continuăm să dăm mărturii bune lumii exterioare. Deoarece majorității creștinilor le lipsește acest discernământ, ei chiar ne pot considera spirituali. Să fim mulțumiți de opinia lor este la fel de prost ca să ceri cuiva care nu are niciun indiciu despre muzică să ne evalueze capacitatea muzicală!

Trebuie să numim păcatul „păcat” dacă vrem să fim radicali în pocăința noastră și să fim eliberați de religiozitate. Furia trebuie să fie numită prin numele corect – și anume că este „crimă” (Mt 5, 21-22). Dacă nu faci asta cu fiecare păcat, ești condamnat la o viață religioasă toată viața ta. Nu vei primi niciodată spiritual. O persoană religioasă poate fi foarte precisă atunci când vine vorba de chestiuni de justiție exterioară. Fariseii plăteau chiar și zeciuială din semințele de mentă, mărar și chimion. Nu s-au îndepărtat de un centimetru de justiția exterioară. Cu toate acestea, erau la kilometri distanță de iubire, milă și bunătate. Poate fi același lucru cu cei care caută dreptate astăzi. Este posibil să fii 100% exact în neprihănirea exterioară și totuși să ratezi complet calea iubirii. Calea dreptății Noului Testament este calea iubirii – și trebuie să fim vigilenți pentru a ne asigura că nu ne îndepărtăm de un centimetru de ea.

Mai mulți oameni merg în iad prin religia falsă decât prin lumescul exterior. De aceea trebuie să fim atenți să facem distincția între religiozitate și cler. Lucrările noastre exterioare, chiar dacă sunt bune, pot fi o formă numai dacă nu sunt motivate de o iubire înflăcărată pentru Domnul. Astfel de lucrări sunt opere moarte, deoarece puterea iubirii stă

nu în spatele lor. Ni se poruncește să ne căim de faptele noastre moarte – adică lucrările religioase care nu rezultă dintr-o inimă de devotament față de Hristos (Evrei 6: 1; 2 Corinteni 11: 3).

Dumnezeu iubește pe dătătorii fericiți – nu doar când vine vorba de bani, ci și când vine vorba de ascultare. Când ascultarea de Dumnezeu devine o povară, este clar că ne-am îndepărtat de calea clerului și suntem acum pe calea religiozității. Tot ceea ce îi oferim lui Dumnezeu sub noul legământ trebuie dat din dragoste – fericit și voluntar. În caz contrar, vom deveni din nou legalisti și sub vechiul legământ – cu atitudinea unui slujitor și nu cu cea a unui fiu.

Iuda vorbește în scrisoarea sa despre trei persoane care erau religioase, dar nu spirituale – Cain, Balaam și Korach ( Iuda 11 ). Să ne uităm la acești bărbați unul câte unul.

Cain nu era o persoană lipsită de Dumnezeu. El era o persoană profund religioasă care credea în sacrificii aduse lui Dumnezeu (Geneza 4: 3). Abel a făcut și sacrificii lui Dumnezeu. Dar diferența dintre cele două sacrificii și între Cain și Abel a fost diferența dintre cer și iad, diferența dintre religiozitate și cler. Cain și Abel simbolizează două căi pe care oamenii au călcat – calea religiozității și calea clerului. Cain este un tip de persoană care sacrifică lucruri externe lui Dumnezeu – bani, slujire, timp etc. Abel, pe de altă parte, s-a așezat simbolic pe altar când a sacrificat mielul și l-a așezat pe altar.

Oamenii religioși pot oferi daruri, se pot ruga și pot face multe fapte bune – dar nu înțeleg ce înseamnă să te sacrifici. S-ar putea să-și plătească zeciuiala exact, dar nu își vor omorî ego-ul [viața lor egocentrică] în momente de ispită. Aceasta este diferența dintre vechiul și noul legământ. S-ar putea intra în vechiul legământ fără să moară pentru sine. Dar este imposibil să intri în noul legământ fără să mori pentru sine. Isus nu a venit să plătească zeciuiala, ci să se ofere pe sine însuși ca un sacrificiu acceptabil și plăcut lui Dumnezeu. Cain și Abel simbolizează calea largă și cea îngustă de a se apropia de Dumnezeu – calea religiozității și calea clerului adevărat. Poți fi slujitor fără să te dai la moarte.

Dumnezeu a răspuns sacrificiului lui Abel cu foc din cer. Dar nimic nu a căzut pe sacrificiul lui Cain. Dacă o persoană moare în mod consecvent pentru propriul ego, zi de zi, va veni din cer un foc asupra vieții sale și a slujirii sale. Acesta este adevăratul botez al spiritului și al focului despre care a vorbit Ioan Botezătorul, pe care Isus le-a dat celor cărora le-a tăiat mai întâi rădăcinile. În schimb, un frate care face lucrurile corecte în exterior poate avea o viață bună, dar focul și ungerea din cer vor lipsi din viața sa. Falsul „botez” al lui Satana care gâdilă emoțiile (care se bucură astăzi de cei mai mulți) este o gunoaie inutilă în comparație cu adevăratul botez cu Duh și Foc pe care Isus îl trimite asupra ucenicilor Săi care aleg calea crucii.

Balaam era o altă persoană religioasă. El era un predicator care voia să-I slujească lui Dumnezeu, dar care era, de asemenea, interesat să câștige bani și să întâlnească oameni mari din lume (Numeri 22). El a căutat onoare și câștiguri financiare în numele Domnului. Există mulți, mulți profeți falși precum Balaam astăzi. Doctrinele lor sunt, în esență, corecte în conformitate cu litera Cuvântului lui Dumnezeu. Dar creștinii cu discernământ nu pot vedea că sunt motivați de spiritul lui Balaam (dragostea pentru bani și onoare). Aceștia sunt cei pe care Pavel îi scrie în Filipeni 2:21 că toți îi caută pe ai lor. A fost

Oameni din biserica din Pergamon care au trăit conform acestei învățături din Balaam (Apocalipsa 2:14). Nu există nicio diferență în biserică între căutarea banilor și căutarea onoarei. Ambele sunt variații diferite ale aceleiași minți ale lui Balaam.

Korach era o altă persoană religioasă. El a venit din tribul preoțesc al lui Levi (Numeri 16). Dar era nemulțumit de slujirea pe care Dumnezeu i-o încredințase. El dorea să fie mai proeminent decât Moise. Această dorință (îmbrăcată într-o mască religioasă) sa dovedit în cele din urmă a fi căderea sa. El și colegii săi rebeli Datan și Abiram și familiile lor sunt singurii despre care Scripturile ne spun că au plecat în viață în iad (Numeri 16: 32-33). Atât de serios a luat Domnul acest păcat de rebeliune împotriva autorităților pe care el însuși îl instituise asupra poporului său.

Majoritatea bătrânilor, predicatorilor și pastorilor de astăzi sunt numiți singuri. Răzvrătirea împotriva lor poate să nu fie serioasă. Uneori poate fi chiar necesar! Dar a te răzvrăti împotriva cuiva numit de Dumnezeu a dus la cea mai grea judecată a lui Dumnezeu. O persoană cu spirit spiritual nu ar visa nici măcar să facă așa ceva. Dar oamenii religioși o fac. Aceasta este nebunia spirituală care merge cu religiozitatea.

Korach simbolizează acei oameni care se află într-o competiție nesănătoasă cu alții din comunitate. Dacă ți se pare greu să laude și să apreciezi un frate evlavios, este o indicație că ai ceva din spiritul lui Korach în tine. Dacă îl critici, atunci ești plin de spiritul lui Korach. Dacă îi poți asculta pe alții care îl critică, atunci ești ca cei 250 de rebeli care s-au alăturat lui Korach și care au fost judecați și de Dumnezeu.

Nu putem deveni niciodată spirituali dacă nu facem distincția între religiozitate și cler. Este nevoie de ceas – pentru că este scris în legătură cu ultimele zile că mulți vor avea o aparență de evlavie fără putere (care este cuvântul crucii). De asemenea, Duhul a avertizat în mod specific că mulți creștini se vor întoarce de la calea lui Dumnezeu, evlavia pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru noi și se vor îndrepta spre alte căi religioase – cum ar fi

de exemplu, renunțarea la căsătorie sau evitarea anumitor alimente etc.

Omul a dezvoltat multe alte falsuri, precum mărturisirea publică a păcatelor (a deveni „umil”) și a renunța la medicamente atunci când cineva este bolnav (a „crește credința”) etc. destinat să-i abată pe creștini de la adevăratul mister al credinței (citește 1 Timotei 3: 16-4.5 ).

Singura cale către adevărata spiritualitate este să te dai zilnic la moarte, așa cum a făcut Isus (Rom. 8:36; 2 Cor. 4: 10-12). Orice alt mod este fals.

Spiritul noului legământ

În Vechiul Testament, imediat după ce s-au dat cele Zece Porunci, găsim un aranjament frumos pe care Dumnezeu l-a dat israeliților care descrie în mod adecvat diferența dintre vechiul și noul legământ. Acolo, în Exodul 21: 1-6, citim despre sclavul ebraic care a slujit șase ani pentru că era sclav și era obligat să slujească; și care și-a slujit apoi Domnul pe o bază diferită – pentru că și-a iubit Domnul (Ex 21: 5). Acesta a fost actul adițional al lui Dumnezeu la lege, care a reprezentat profetic venirea noului legământ.

Cei șase ani de serviciu obligatoriu înseamnă slujirea lui Dumnezeu în mod legal . Al șaptelea an și timpul de după aceea corespund „odihnei Sabatului” pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru poporul său (Evr. 4: 9). Izraeliții nu s-au putut odihni sub lege decât după ce au lucrat șase zile. Dar când Dumnezeu l-a creat pe Adam, a dat El i-a dat mai întâi o zi de odihnă și apoi șase zile lucrătoare (pentru că ziua a șaptea a lui Dumnezeu a fost prima zi de existență a lui Adam) Aceasta ar trebui să ne învețe că toată lucrarea umană pentru Domnul ar trebui să curgă dintr-o relație de dragoste și părtășie cu el, altfel va fi fii legalist și fără valoare.

Faptul că trăim în epoca noului legământ nu înseamnă că trăim spiritul noului legământ. Este posibil să primiți mesajul

Am înțeles „victoria asupra păcatului”, dar încă trăiește după principii legaliste. În Romani 7: 1-6 vedem că, chiar dacă o persoană înțelege învățătura din Romani 6 (capitolul care prezintă Evanghelia victoriei), el poate fi în continuare sclavul legalității. De asemenea, constatăm că acest lucru este adevărat în practică. Mulți dintre cei care au realizat o viață morală dreaptă și bună trăiesc încă conform principiilor legii.

Este posibil să trăiești o viață dreaptă în exterior – pentru motive greșite. Conform vechiului legământ, israeliții trebuiau să respecte legea, dar motivul pentru păstrarea ei nu putea fi judecat de lege. Majoritatea oamenilor au ținut legea de teama judecății. Alții au luat-o pentru că sperau la o recompensă. Dar aceste două motive sunt incompatibile cu spiritul noului legământ. În noul legământ, spiritul este mai important decât litera(Rom 7,6). Este posibil să păstrăm toate poruncile și Domnul să ne mai dojenească spunând: „Am ceva împotriva ta. Nu mai păzești poruncile mele din dragoste pentru mine, așa cum ai făcut-o la început. De aceea, pocăiți-vă „(Apocalipsa 2: 4; tradus în mod liber). Dacă dragostea nu a fost motivul, nu a fost o infracțiune în temeiul legii. Dar sub noul legământ este atât de grav încât conducătorul bisericii din Efes a riscat ungerea sa pierde dacă nu s-a pocăit. Vezi că respectarea poruncilor nu este suficientă dacă motivele noastre nu sunt corecte?

Când ne curățăm de întinarea cărnii , obținem o mărturie bună înaintea oamenilor. Dar numai atunci când ne curățăm și noi de pângărirea duhului, Dumnezeu va da o mărturie bună despre noi. Aceasta este modalitatea de a completa sfințirea, așa cum arată clar 2 Corinteni 7: 1. Există „nedreptate în lucrurile noastre sfinte [daruri]” (Exod 28:38) .Ce este această nedreptate în afară de greșeala motivelor noastre în căutarea dreptății?

În spatele acestei nedreptăți se află răul mult mai grav de a căuta onoarea umană. Când căutăm onoarea altora (mai ales în biserică), avem grijă să ne păstrăm viața externă în ordine. Acesta este răul pe care trebuie să îl urmărim rapid în spatele legalității noastre, altfel ne va distruge.

În pilda celor zece fecioare (Mt 25: 1-13) devine clar că niciuna dintre ele nu era „curvă.” Toți erau fecioare. Toți se curățaseră de întinarea cărnii. De aceea Domnul a dat o mărturie bună Lămpile lor ardeau, iar oamenii le-au văzut faptele bune și le-au lăudat (cf. Mt 5:16). Știu puțin oamenii că unele dintre aceste fecioare nu aveau viață interioară, deși toate cele zece în ochii necredincioșilor care nu a avut discernământ, a apărut spiritual, Dumnezeu a putut vedea că doar cinci dintre ei aveau adevărul (realitatea) în ființa lor cea mai profundă (Ps 51)., A 8-a). Celelalte cinci erau legaliste, păstrau litera legii și erau mulțumiți de mărturia lor în fața oamenilor. Mirele le-a spus: „Nu te cunosc.” El nu le-a numit „răufăcători” așa cum a numit un alt grup (Mt 7:23), deoarece acești cinci nu erau răufăcători. Cu toate acestea, ei nu au avut parte în Duhul lui Hristos în viața lor interioară. Domnul le-a spus (ca și cum ar fi): „Nu am părtășie cu duhul vostru. Spiritul tău este spiritul legalității, chiar dacă viața ta exterioară este dreaptă. Voi sunteți fariseii noului legământ. ”Aceasta este concluzia din spatele afirmației„ Nu te cunosc ”.

Este posibil să folosești litera poruncilor Noului Testament să ții și totuși să nu radiezi Duhul lui Hristos. De exemplu, dacă altcineva ne-a greșit, putem asculta cuvântul care spune că ar trebui să ne întoarcem bine pentru rău. Putem merge la acest om, poate chiar cu un dar scump, pentru a-i arăta dragostea pentru el și pentru a-i face bine conform poruncilor. Însă spiritul nostru, pe măsură ce ne apropiem de el, poate spune aceste cuvinte nerostite: „Iată-mă, marele Sfânt care vine la tine să-ți facă binele, un păcătos rău”. Poate că am cheltuit mulți bani pentru a cumpăra acest cadou și am încercat foarte mult să facem această faptă „bună”, totuși sacrificiul nostru nu este un miros dulce, pentru că „eu” nostru nu a fost sacrificat (Efeseni 5: 2) ).

Luați în considerare o altă situație. Un frate poate sta liniștit fără să deschidă gura într-un moment în care soția lui este supărată și supărată pe el. Pentru un străin nevinovat, poate părea că soțul este cel

„Sfântă” și femeia este „păcătoasa”. Dar Dumnezeu, care testează atitudinile oamenilor, poate avea o părere foarte diferită despre amândoi. Căci cuvintele nerostite din mintea soțului pot fi după cum urmează, chiar dacă acesta își ține gura închisă: „Doamne, îți mulțumesc că, spre deosebire de soția mea, am câștigat victoria asupra mâniei. pentru ca soția sa învinsă să fie mai acceptabilă pentru Dumnezeu decât el, fariseul neprihănit. Adevărat, curvele și hoții vor intra în împărăția lui Dumnezeu în fața fariseilor. A-și pierde cumpătul este cu siguranță ceva nepotrivit pentru un creștin. Dar același lucru este valabil și pentru fariseism. Trebuie să ne curățăm mintea de întinarea fariseului cu care poate fi spurcat în astfel de situații, aceasta este calea mântuirii.

În pilda fiului risipitor vedem atitudinile lui Hristos și ale fariseului reprezentate clar în persoanele tatălui și ale fiului mai mare. Tatăl a fost încântat să-și vadă fiul mai mic pocăindu-se și întorcându-se acasă, deși este posibil ca băiatul să nu fi câștigat o victorie asupra păcatelor sale. Cu toate acestea, fiul mai mare al fariseului nu și-a putut întâmpina fratele mai mic în același mod. Dacă ar fi reușit să-și facă drum, și-ar fi pus fratele mai mic în cartierul în care se aflau servitorii timp de cel puțin un an pentru a vedea dacă penitența lui era sau nu reală.

Acest spirit fariseic din carnea noastră este cel mai evident în atitudinile noastre față de cei care ne-au rănit în vreun fel. Chiar dacă vă cereți scuze pentru greșeala dvs., vă putem pune în continuare în „Knechts-Viertel” pentru a vă testa pocăința.

Cu toate acestea, Isus ne-a spus că, chiar dacă cineva a păcătuit împotriva noastră la fiecare două ore pentru o zi de douăsprezece ore, și de fiecare dată când ne-a revenit spunând că îi pare rău, atunci ar trebui să-l iertăm fără să punem la îndoială autenticitatea pocăinței sale. a întreba (Lc 17 , 4). Trebuie să credem cuvintele sale nevăzute. Poate că nu este sincer. Dar revine lui Dumnezeu să judece – nu noi. Putem vedea doar exteriorul. Dumnezeu vede inima.

În ziua judecății vom realiza cu toții că motivul pentru care am făcut ceva a fost mult mai important decât ceea ce am făcut (1 Cor 4,5). Fratele mai mare avea

„Nu încălca niciodată nici măcar o singură poruncă a tatălui său” (Lc 15 , 29). Dar la sfârșitul poveștii îl găsim în afara casei părintelui (biserica), deoarece spiritul său era un spirit de legalism. Era virgin, dar nu avea ulei în vas. Motivația lui a devenit în cele din urmă evidentă. El servise pentru recompensă. El i-a spus tatălui său: „Deși am ținut toate poruncile tale, nu m-ai răsplătit niciodată!”

Isus i-a avertizat pe discipolii săi despre această atitudine când Petru l-a întrebat (după ce tânărul bogat se îndepărtase de el): „Ce vom obține, care (spre deosebire de tânărul bogat) au renunțat la tot?” Iisus a răspuns cu pilda. de la proprietar angajând muncitori în via sa. Cinci grupuri de muncitori au fost angajați de către proprietar. Patru dintre aceștia au fost angajați pe baza unui contract specific. Numai al cincilea grup a venit fără niciun contract (Mt 20, 1-16). Acesta este punctul acestei parabole. Primul grup a lucrat pentru un salariu specific, pentru un gros de argint (v. 2). Al doilea, al treilea și al patrulea grup au lucrat și pentru salarii, deși suma nu a fost specificată (vv. 3-5). Aceste patru grupuri de lucrători simbolizează toți acei oameni care păzesc poruncile sau care îi slujesc lui Dumnezeu sau care fac sacrificii exterioare pentru el, dar care speră în secret o răsplată pentru aceasta – poate bucuria lumească de a sta pe un tron ​​în Mileniu sau să poarte o „coroană” pe capul lor sau poate ceea ce pare a fi o dorință „spirituală” de a face parte din mireasa lui Hristos. Toți astfel de creștini lucrează pentru o răsplată. Acesta este spiritul vechiului legământ.

Singura răsplată pe care o dorește o persoană cu adevărat spirituală este răsplata participării mai mult la natura sfântă și iubitoare a lui Dumnezeu și la o comuniune mai strânsă cu El. Aceasta este „cununa” pe care o așteaptă și aceasta este răsplata cu care se întoarce Hristos (Apocalipsa 22:12). Această răsplată va fi exact fidelitatea cu care o persoană și-a dat seama mântuirea și s-a purificat pe sine, nu numai din spurcarea cărnii, dar și din spurcarea duhului – în special spurcarea fariseului în duhul său. De aceea gradul gloriei noastre atunci când suntem înviați din morți va fi atât de diferit unul de celălalt, la fel cum strălucirea diferitelor stele diferă una de alta (1 Corinteni 15: 41-42). Fiecare „fecioară” devine un Dumnezeu drept.

În parabola de mai sus, doar ultimul grup de lucrători a mers la muncă fără niciun contract, nici o promisiune sau speranță de recompensă (Mt 20: 7). Au venit în spiritul noului legământ. Prin urmare, au fost primii răsplătiți – și au primit (în proporție) mult mai mult decât oricine altcineva (vezi Mt 20:16). Primul grup de muncitori, pe de altă parte, a fost la fel ca fratele mai mare al fariseului Fiului risipitor – neprihănit, legalist și în așteptarea unei recompense.

Isus este exemplul nostru și înaintașul nostru în acest nou legământ. Cu siguranță nu a ținut poruncile tatălui său pentru nici o recompensă, funcție sau onoare – nici acum, nici pentru totdeauna. Noi citim,

că a îndurat crucea doar pentru că s-a gândit la bucuria care îl aștepta – acea bucurie supremă a părtășiei cu Tatăl. Numai în prezența Tatălui, bucuria este plină (Ps 16:11 ). Isus a dorit comuniunea cu Tatăl în fiecare zi a vieții sale. Așa că s-a rugat cu strigăte puternice și lacrimi pentru a fi „mântuit” de la moarte – adică de la o întrerupere a părtășiei cu Tatăl (Heb, 7). El s-a salvat de „moarte” pe pământ timp de 33 de ani. În cele din urmă, în Ghetsimani, când Isus a văzut că părtășia lui cu Tatăl său pe cruce avea să se rupă timp de trei ore (când a suferit durerea pentru păcatele noastre de El a strigat din nou la Dumnezeu pentru a vedea dacă nu există o altă cale, dar nu exista altă cale și, din dragoste pentru noi, după calculul costului, a mers la cruce și a plătit-o cel mai mare preț pe care l-ar putea plăti vreodată.

Numai atunci când luăm parte la acest Duh al lui Hristos, care are o dorință sinceră de părtășie cu Tatăl, putem fi eliberați de legalism. Eliberarea de legalism – de la „cernerea țânțarilor și înghițirea cămilelor” – nu poate fi realizată niciodată prin nicio tehnică sau metodă. Există o singură cale. Acesta este modul descris în 2 Corinteni 3:18. Pavel, după ce a comparat vechile și noile legăminte de-a lungul capitolului, afirmă că Duhul Sfânt a venit să ne arate slava lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și apoi să ne transforme în aceeași imagine.

În primul rând, Duhul Sfânt ne cere să ne arătăm cum a trăit Isus pe acest pământ. El s-a născut sub lege (Gal 4: 4). Cu toate acestea, când Isus a meditat la aceste porunci din lege, a văzut mai multe din aceste porunci decât a văzut vreodată vreun israelit dinaintea lui. Și, după cum ne-am uitat la capitolul trecut, Isus a văzut că porunca de a nu comite adulter înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să poftești o femeie din inima cuiva și că porunca de a nu ucide nu înseamnă nici mânie. să poarte în inimă etc. În sufletul lui Isus a existat o mare dorință, când era pe pământ, să asculte Tatăl perfect și nu doar conform literei legii. Astfel, deși s-a născut sub lege, a instituit un nou legământ (Gal 4, 4). Acesta este cel pe care Duhul Sfânt ni-l arată în paginile Scripturii.

Să-l urmăm pe Isus în acest fel înseamnă că medităm la scripturi așa cum a făcut el. Atunci vom găsi mai multe în poruncile lui Dumnezeu decât fac alții.

Cuvintele rostite de Iisus erau duh și viață (Ioan 6:63). Acesta este motivul pentru care mulți nu l-au putut înțelege când era pe pământ și acesta este și motivul pentru care mulți nu îl pot înțelege astăzi. Dumnezeu dă lumină doar celor care iubesc adevărul. El permite tuturor celorlalți să fie seduși. Acesta este sensul clar al 2 Tesaloniceni 2: 1-12. Dacă ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu cu o iubire din inimă pentru adevăr, nu ne vom mai felicita pentru respectarea literei legii, ci de multe ori ne vom judeca pentru că nu l-am păstrat în spiritul potrivit.

În cele Zece Porunci era posibil ca oamenii să păstreze nouă dintre ele, dar era imposibil să păstreze zecea – pentru că a zecea poruncă avea legătură cu dorința, care era o chestiune internă. Legea nu a putut spune niciodată dacă o persoană are o dorință în inima sa și, prin urmare, nu ar putea pedepsi o persoană chiar dacă ar dori. Acesta este motivul pentru care Pavel, deși a spus că este fără vină, potrivit dreptății cerute de lege, a recunoscut că nu poate respecta porunca a zecea ( cf. Fil 3 : 6 cu Rom 7: 7- 10). El a fost unul dintre puținii destul de cinstiți pentru a recunoaște acest lucru. Prin urmare, Dumnezeu l-ar putea conduce mai adânc în noul legământ.

A zecea poruncă a fost pusă acolo de Dumnezeu pentru a testa onestitatea oamenilor. Cei care au fost suficient de cinstiți să recunoască că au eșuat în acest sens ar putea continua. Numai pentru aceștia legea a devenit una

„Taskmaster” [educator] să-i conducă la Hristos și noul legământ (Gal 3:24 ). Restul care ascundea păcatele interne a rămas sub vechiul legământ. De aceea atât de mulți creștini sunt învinși astăzi Nu sunt suficient de cinstiți pentru a-și recunoaște eșecurile interioare. Sunt mulțumiți să primească onoare de la oameni. Nu iubesc adevărul despre ei înșiși. Așadar, Dumnezeu le permite să fie înșelați.

Nu a fost niciodată intenția lui Dumnezeu ca omul să trăiască după reguli și regulamente. Legea nu a fost dată pentru a conduce oamenii la viață, ci doar pentru a arăta neputința omului și pentru a-și testa onestitatea (așa cum tocmai am văzut). Prin urmare, după venirea lui Hristos, legea a fost pusă deoparte și s-a instituit un nou legământ (Evrei 8 : 7-8.13).

Când Dumnezeu l-a așezat pe Adam în grădina Edenului, El i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului. Cu alte cuvinte, omul nu ar trebui să trăiască după o carte de reguli despre „bine și rău” evitând tot ce era rău și făcând tot ce era bine. În acest moment, adevăratul creștinism diferă de fals și de toți ceilalți. Religiile.

Intenția lui Dumnezeu a fost ca omul să trăiască după pomul vieții sub îndrumarea Duhului Sfânt, care să-i spună ce îi place lui Dumnezeu și ce nu (vezi 1 Corinteni 6:12 și 10:13). A trăi după cunoașterea binelui și răului înseamnă a trăi conform legii. Acest lucru ne poate conduce doar în robie fără a înțelege spiritul din spatele legii .

Putem ajunge la o viață dreaptă în exterior („putem deveni fecioare”) păstrând poruncile în exterior, dar singura modalitate prin care putem obține petrol în vasele noastre este să ne eliberăm de întinarea spiritului, că nimeni nu poate vedea curat.

Pavel știa că cuvintele sale nu le puteau da revelație când le-a scris creștinilor din Efes despre adevărurile noului legământ. Așa că s-a rugat ca ochii lor să fie luminați de Duhul Sfânt (Efeseni 1: 17-18).

Trebuie să cerem același lucru și pentru noi.

Noul legământ – un parteneriat cu Isus

Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar Isus a venit să-L reveleze ca Tată (Ioan 1:18). Isus a dezvăluit numele lui Dumnezeu ca „Tată” (Ioan 17: 5). În acest nume (și în tot ceea ce stă în spatele acestui nume) discipolii ar trebui să-și găsească siguranța.

În vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu trăia în spatele unei pături groase (cortină) în tabernacol. Nimeni nu știa exact ce fel de persoană era. Fariseii au prezentat oamenilor o imagine a lui Dumnezeu care l-a arătat ca un tiran nemilos și sever. Apoi Isus a venit și a rupt cortina și ne-a arătat că era un Tată iubitor care locuia în interiorul cortinei. Dar Satana a activat în pictarea unei imagini greșite a lui Dumnezeu atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși. Acum este chemarea bisericii să facă ceea ce a făcut Isus – să prezinte o imagine adevărată a lui Dumnezeu ca un Tată iubitor. Numai când îl cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată, putem intra în tot binele noului legământ. El este numit Dumnezeul tuturor harurilor (1 Pt 5, 10) și din moment ce „harul” înseamnă „ajutor în vremuri de nevoie” (Evr . 4:16) înseamnă că Dumnezeu va fi întotdeauna ajutorul nostru. El este întotdeauna de partea noastră în lupta împotriva diavolului. De aceea, Isus a numit Duhul Sfânt „ajutătorul” (Ioan 14:16 ).

Legea a venit prin Moise și sarcina lui a fost să dezvăluie păcatul (Rom 7:13) și, de asemenea, neputința noastră împotriva păcatului (Gal 3:24 ). Dar legea nu a oferit niciun ajutor omului pentru a învinge. Prin urmare, legea nu l-ar putea conduce pe om la puritatea din interior. Dumnezeu a tânjit întotdeauna după puritate înăuntru (Ps 51, 6). Dar nimeni nu a putut realiza acest lucru în condițiile legii. Dar acum Isus a făcut un legământ mai bun. Este mai bine în următoarele moduri: legea ne dă numai porunci, dar sub har Dumnezeu nu ne oferă numai porunci, ci și un exemplu (Isus în viața sa pământească) și un ajutor (Duhul Sfânt) care să ne ajute permiteți-i să păzească poruncile. Aceasta este diferența dintre vechiul și noul legământ. Satana a jefuit majorității creștinătății încurajarea pe care ne-a dat-o Isus ca exemplu, ascunzându-le de ei că Isus a venit în trup. În al doilea rând, Satana i-a jefuit și de puterea acelui ajutor, fie prin falsificarea sau negarea botezului în Duhul Sfânt. O mulțime de oameni au primit astăzi un fals „botez în Duh” ceea ce nu le oferă nici puterea de a lupta împotriva dorințelor din trupul lor, nici curajul de a rezista lui Satana. Ce lucrare fantastică de seducție a făcut Satana!

Conform legii, omul încearcă să-i placă lui Dumnezeu și eșuează. Dumnezeu lucrează în noi sub har și ne permite să-i facem plăcere lui Dumnezeu (Fil 2: 12-13). Cei care încearcă să-i placă lui Dumnezeu și eșuează sunt încă sub lege, chiar dacă pot fi sinceri. Cei mai mulți dintre ei sunt obosiți și împovărați în eforturile lor de a respecta poruncile. Astfel de oameni supărați și împovărați sunt ceea ce Isus invită să vină la el și să schimbe jugul lor greu cu jugul său blând (Mt 11 , 28-30). Jugul este un simbol al parteneriatului – fie într-o căsătorie, fie într-o afacere. Isus ne invită să intrăm într-un parteneriat cu el, unde el oferă capitalul și noi primim profitul!

Ioan numește miracolele lui Isus „semne” (Ioan 2:11). Cu alte cuvinte, fiecare miracol al lui Isus era o parabolă cu un mesaj. În esență, mesajul constă în miracolele înregistrate în

Evanghelia lui Ioan prin faptul că Isus vrea să intre într-un parteneriat cu noi.

La nunta de la Cana, Isus ar fi putut umple vasele de apă cu vin – din nimic. Dar atunci nu ar fi fost un parteneriat. Ar fi fost un spectacol individual. Prin urmare, slujitorii au fost invitați să se împărtășească de minune făcând partea lor – partea ușoară – prin umplerea borcanelor cu apă. Apoi Isus a făcut partea grea – transformând apa în vin (Ioan 2: 1-11).

La fel, în timp ce îi hrănea pe cei cinci mii, Isus ar fi putut face mâncare din nimic – dar nu a făcut-o. El a invitat un băiețel să-i dea prânzul la pachet; și în parteneriat cu acest băiețel a hrănit cei cinci mii (Ioan 6: 1-13). Băiețelul a făcut ce a putut; iar Isus a făcut ce a putut!

Orbului născut i s-a cerut mai întâi să facă ceea ce putea face (Ioan 9: 1-7). A trebuit să se spele în iazul Siloamului. Apoi Isus a făcut partea grea deschizând ochii pentru el.

Vedem același principiu cu ridicarea lui Lazăr. Prietenii săi au făcut partea ușoară – îndepărtând piatra din fața mormântului. Isus a făcut partea cea mai grea – prin învierea lui Lazăr din morți. Prietenilor săi li s-a mai dat o ocazie de a face ce au putut – dezlegând pe Lazăr și lăsându-l să plece (Ioan 11: 38-44).

După înviere, vedem că într-o zi ucenicii au plecat la pescuit. „Și în noaptea aceea nu au prins nimic” (Ioan 21, 3). Aceasta este o imagine a unei persoane care se luptă sub lege! Apoi a venit Isus. Le-ar fi putut umple bărcile cu pești fără să-și arunce plasele în lac. Un zeu care ar putea comanda peștilor să se apropie de barca lui Peter pe acest lac ar fi putut la fel de ușor să ordone acelorași pești să sară în barcă. Dar atunci nu ar fi existat niciun parteneriat. Deci omul a trebuit să-și facă partea. Trebuiau să-și arunce plasa în lac. În acest fel, minunea a fost făcută în parteneriat cu Isus. Omul face partea ușoară și Iisus face partea dificilă. Dar trebuiau să-și arunce plasele în lac. Aceasta este ascultarea credinței despre care vorbește Pavel în Romani 1: 5.

Aceasta este evanghelia noului legământ predicat de apostoli. Acolo unde Evanghelia nu este înțeleasă, omul tinde fie să meargă la o extremă a legalismului (luptându-se toată noaptea cu plase goale și fără victorie), fie la cealaltă extremă a harului fals (unde nu există niciun efort și niciunul Victoria acolo!) Pentru naveta.

Multe suflete drepte sunt obosite și împovărate de la gemete sub greutatea poruncilor autoimpuse. Așa cum iobagii faraonului i-au biciuit pe israeliți să facă mai multe cărămizi, tot așa face Diavolul (deghizat în

„Predicatorii dreptății” – 2 Corinteni 11: 14-15) i-au îndemnat pe mulți creștini sinceri cu cuvintele: „Nu citești suficient Biblia. Nu postesti și te rogi suficient. Nu dai suficientă mărturie etc.” Mulți predicatori s-au alăturat subconștient lui Satana prin condamnarea poporului lui Dumnezeu prin astfel de predici. Dar o astfel de condamnare rezultă din ignorarea Evangheliei noului legământ.

Isus este un păstor care își îndrumă poporul mergând înaintea lor. El nu folosește biciul și nu îl conduce din spate, așa cum o face un angajat. Toți predicatorii care își biciuiesc turma sunt angajați. Adevărații păstori călăuzesc dând un exemplu. Mulți au căzut în robie pentru a-i asculta pe chiriași.

Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a judeca lumea, ci pentru a o mântui (Ioan 3:17). Cel care propovăduiește condamnarea omului nu este deci trimis de Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu îi conduc mereu pe oameni spre mântuire.

Isus vrea să fie partener cu noi în toate domeniile vieții noastre. Când Petru a venit la Isus pentru a colecta impozitul templului, Isus i-a poruncit lui Petru să arunce o undiță în lac și să prindă primul pește care a apărut. În gura lui, a spus Isus, ar fi o bucată de doi bani suficient pentru a plăti impozitul atât pentru Isus, cât și pentru Petru. „Pentru mine și pentru tine” au fost cuvintele lui Isus (Mt 17:27). Gândește-te la expresia „pentru mine și pentru tine”. Este un parteneriat. Isus este chiar interesat să ne ajute să ne plătim impozitele. De la lucrurile banale care ne determină viața de zi cu zi pe pământ la lucrurile care durează pentru totdeauna, Isus ne cheamă să urmăm principiul „eu și tu”a trăi [pentru mine și pentru tine].

Isus a spus că, dacă luăm acest jug de parteneriat asupra noastră, vom găsi odihnă pentru sufletele noastre (Mt 11: 28-30). Acesta este odihna în care Dumnezeu ne îndeamnă să ne odihnim de propriile noastre fapte (Evr. 4: 10-11).

Nu este ușor să ne odihnim de propriile lucrări, deoarece viața noastră egoistă este foarte puternică. Din acest motiv, Dumnezeu trebuie să aranjeze circumstanțele pentru ca noi să fim rupți. El permite planurilor noastre să fie zădărnicite și speranțele noastre să fie distruse. Intrigile și planurile noastre nu duc nicăieri și continuăm să cădem în păcat. Făcând acest lucru, el ne învață să oprim lucrările noastre, astfel încât să putem face lucrările sale.

Sabatul Vechiului Testament a fost o imagine a acestei odihni a lui Dumnezeu în noul legământ (Evr. 4: 9-10). Restul trebuie să fie primul, înainte de a putea face ceva cu valoare eternă.

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva în a șasea zi, El a sfințit a doua zi ca zi de odihnă. Deși a fost a șaptea zi în ordine cronologică, a fost chiar prima zi pentru Adam. Legea care a venit 2500 de ani mai târziu spunea:

„Ar trebui să lucrezi șase zile și să te odihnești în a șaptea zi.” Dar pentru Adam, Dumnezeu a stabilit prima zi ca zi de odihnă și părtășie și apoi șase zile de muncă. Aceasta este harul. Sub har, „ziua odihnei” este pe primul loc. Trebuie să intrăm în acea odihnă înainte să putem sluji Domnului. Atunci fiecare zi a vieții noastre poate fi un Sabat. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru noi.

Când fariseii l-au întrebat pe Iisus de ce Moise a permis divorțul conform legii, el a răspuns că aceasta este o măsură temporară pentru om atâta timp cât inima i-a fost împietrită (Mt 19,8 ). Dar Isus a spus că nu a fost voia perfectă a lui Dumnezeu de la început. Multe lucruri din lege au făcut parte din voința permisivă a lui Dumnezeu – nu voința Sa perfectă – la fel cum omul ar trebui să trăiască după intenția sa „de la început” (Mt 19,8 ). a fost cazul, odihna este pe primul loc, viața trebuie să fie o odihnă continuă a Sabatului în Dumnezeu.

Numai când pășim în odihnă putem mărturisi cu bucurie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt o povară (1 Ioan 5: 3). Acolo unde poruncile lui Dumnezeu sunt privite ca o povară și mesajul tăgăduirii de sine și al ascultării de toate poruncile sunt privite ca robie, este evident că o astfel de persoană nu a ajuns încă sub jugul lui Isus. Încă lucrează sub propriul jug, sub lege.

A fost multă activitate în curtea cortului și chiar în locul sfânt. Dar în Sfânta Sfintelor, în interiorul cortinei, nu exista activitate – doar părtășie. Chiar și slujirea către Dumnezeu curge din această relație. Aceasta este diferența dintre slujirea din Vechiul și Noul Testament. Aceasta este prin Martha și

Maria a clarificat în incidentul descris în Luca 10: 38-42. Maria se afla (simbolic vorbind) în Locul Preasfânt – în odihnă, în comuniune cu Domnul. Marta era în slujba neliniștită („pentru Domnul”) în curtea din față. Isus a spus că Maria a ales ceea ce fiecare persoană are nevoie.

Cortina a fost acum sfâșiată de Iisus și putem intra cu îndrăzneală și să locuim în sfânta sfintelor în toate zilele vieții noastre – în comuniune cu Tatăl și Fiul său Iisus Hristos. Dacă am putea vedea că ceea ce Dumnezeu vrea mai întâi de la oameni nu este slujirea, nu citirea Bibliei, nu postul și rugăciunea etc., ci comunitatea .

Adam a fost creat de Dumnezeu după propria sa imagine – nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de un grădinar pentru Grădina Edenului, ci pentru că dorea ca cineva să aibă părtășie. Dumnezeu nu ne-a mântuit din groapa păcatului pentru ca noi să-L slujim, ci mai degrabă pentru a putea avea părtășie cu El. Deoarece acest lucru nu este bine înțeles, mulți creștini de astăzi sunt supărați și împovărați, la fel ca Marta.

La 95 de ani, după ce a umblat cu Dumnezeu 65 de ani, apostolul Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, a decis să scrie o scrisoare. Tema scrisorii era „Frăția” (1 Ioan 1: 3). Pentru că văzuse biserici și conducători de biserici care își pierduseră prima dragoste (Apocalipsa 2: 4) și care acum aveau un nume pe care îl trăiau (cu toți ai lor diferite activități creștine), dar în realitate erau morți din perspectiva lui Dumnezeu (Apoc. 3: 1), Ioan a văzut cu siguranță că era o mare nevoie de a-i conduce pe creștini în bucuria comuniunii cu Tatăl și Fiul Său Isus Hristos în văl. .

Poate exista bucurie în diferite domenii de activitate. Unii oameni găsesc acest lucru în sport, unii în muzică, unii în slujba lor, unii chiar în slujirea creștină. Dar cea mai pură bucurie din univers poate fi găsită doar în părtășia cu Tatăl (1Ioh 1 , 4). Psalmistul spune: „Înaintea ta este bucurie din belșug” (Ps 16:11 ). Aceasta a fost „bucuria care era înaintea Lui” pe care Isus a pregătit-o pentru a îndura crucea zilnic (Evrei 12: 2). Împărtășania cu Tatăl a fost cea mai prețuită posesie a lui Isus. Prin comparație, el nu prețuia nimic altceva în univers. Isus știa că această părtășie cu Tatăl pe Golgota ar fi spartă dacă ar trebui să suporte agonia unui iad etern pentru omenirea pierdută timp de trei ore (Mt 27), 45). Apoi, tatăl ar trebui să-l părăsească și relația pe care a avut-o cu tatăl de ani de zile va fi întreruptă timp de trei ore. Se temea atât de mult de această pauză în comunitate, încât a transpirat picături de sânge în Ghetsimani. Cupa pe care a cerut să i-o ia a fost pur și simplu aceasta: o pauză de părtășie cu Tatăl.

Dacă am putea să-l vedem și să fim mutați de ea! Cât de ușor vorbim și cântăm despre urmarea lui Isus. Urmarea lui Isus înseamnă că prețuim părtășia cu Tatăl la fel de mult ca Isus. Păcatul ar deveni atunci extrem de păcătos pentru noi, deoarece ne rupe părtășia cu Tatăl. O atitudine lipsită de iubire față de o altă persoană etc. nu ar fi nici măcar tolerată, deoarece rupe părtășia cu tatăl.

Domnul să ne ofere revelație, astfel încât să putem vedea clar că adevăratul creștinism nu este nimic mai puțin decât părtășie neîntreruptă cu un Tată Ceresc iubitor.

Isus – încearcă ca noi

În persoana sa, Isus era încă Dumnezeu când trăia în trup pe pământ – pentru că Dumnezeu nu poate înceta niciodată să fie Dumnezeu. Cea mai clară dovadă a divinității lui Isus în zilele cărnii sale se vede în faptul că a acceptat închinarea (Mt 8: 2; 9:18; 14,33; 15,25; 20,20; Mc 5 : 6; Ioa 9 , 38). Îngerii și oamenii evlavioși nu acceptă închinarea (Fapte 10: 25-26; Apocalipsa 22: 8-9). Dar Isus a acceptat închinarea – pentru că el era Dumnezeu. El a iertat și păcatele oamenilor în virtutea propriei sale autorități (Mc 2:10 ). Aceasta este o dovadă suplimentară că el a fost Dumnezeu pe pământ.

Dar, în același timp, ni se spune că Isus „s-a golit” când a venit pe pământ (Fil 2: 7). El s-a golit nu de divinitatea sa, ci de privilegiile pe care le avea ca Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iac 1:13) Dar Isus și-a permis să fie ispitit.

El ne-a permis să fim tentați să fim un exemplu pentru noi cum să depășim când suntem ispitiți. Secretul unei vieți evlavioase stă în Isus, care a trăit ca om pe pământ și care a fost ispitit în toate ca noi, dar nu a păcătuit niciodată (1 Timotei 3:16 ; Evrei 4:15 ).

Deoarece numai acei oameni care au ajuns la o viață evlavioasă pot trăi fără certuri ca un singur trup în Hristos, am putea face un pas mai departe și putem spune că o biserică locală poate fi doar expresia trupului lui Hristos acolo unde credincioșii sunt Domnul nostru Văzându-L pe Iisus în acest fel. Acesta este adevărul pentru care biserica trebuie să fie stâlpul și temelia (1 Timotei 3: 15-16).

Ispita nu este același lucru cu păcatul. Iacov 1: 14-15 arată clar acest lucru. Mintea noastră trebuie să cedeze ispitei înainte să păcătuim. Matei 4 arată clar că Isus a fost ispitit. Dar mintea lui nu a consimțit niciodată o ispită. Deci nu a păcătuit niciodată. Și-a păstrat inima curată.

Isus a fost născut din Duhul Sfânt. El nu avea „bătrânul” cu care ne-am născut. Avem carne păcătoasă , în timp ce Isus nu avea carne păcătoasă. El a venit „doar sub formă de carne păcătoasă” (Romani 8: 3). Dar Biblia ne învață că Domnul nostru „a fost ispitit așa cum suntem în toate” (Evr . 4:15). Nu este nevoie să analizăm acest lucru, așa cum nu trebuie să analizăm misterul că Dumnezeu a devenit om. Spre deosebire de Adam, Isus l-a ascultat pe Tatăl său în fiecare punct al fiecărei ispite.

Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus: „El a învățat ascultarea și a fost desăvârșit ” (Evrei 5: 7-9). Cuvântul „învățat” este un cuvânt care se referă la educație. Deci, ceea ce spune acest verset este că, ca om, Isus a primit o educație în ascultare. El s-a supus tatălui său în orice situație și astfel și- a finalizat educația ca om. În acest fel, el a devenit un precursor pentru noi, astfel încât și noi să putem urma pașii Lui, depășind ispita și ascultându-L pe Dumnezeu (Ev 6:20 ).

Domnul nostru poate să ne compătimească în luptele noastre împotriva ispitei pentru că a fost ispitit ca noi (Evrei 2:18 ; 4:15; 12: 2-4).

Puritatea lui Isus ca persoană nu a fost ceva care a fost servit pe o tavă, ci ceva pe care l-a dobândit prin luptă . Dar aceste lupte nu au fost lupte nesfârșite . Fiecare ispită a fost depășită – una câte una.

Astfel, în cursul vieții sale, el s-a confruntat și a depășit fiecare încercare prin care suntem ispitiți.

Cu toții am trăit în păcat de ani de zile. Carnea noastră păcătoasă poate fi comparată cu o cutie plină de șerpi otrăvitori care – de noi! – au fost hrăniți bine. Numele acestor șerpi sunt curățenia, furia, răutatea, certurile, amărăciunea, dragostea pentru bani, egoismul, mândria etc. Această cutie are o deschidere în partea superioară prin care acești șerpi își scot capul de fiecare dată când suntem tentați. Am hrănit din abundență acești șerpi în zilele noastre neconvertite. Drept urmare, sunt bine hrăniți, sănătoși și puternici. Unii șerpi au fost hrăniți mai mult decât alții, așa că aceste dorințe ne țin mai strâns decât alții.

De când am murit împreună cu Hristos al păcatului – chiar dacă acești șerpi sunt încă sănătoși și sănătoși – atitudinea noastră față de acești șerpi s-a schimbat! Acum am devenit părtași naturii divine și „dar cei care aparțin lui Isus Hristos și-au răstignit carnea împreună cu patimile și dorințele lor” (Gal 5), 24). Dacă un șarpe scoate capul din deschiderea cutiei (dacă suntem tentați), acum, spre deosebire de înainte, îl lovim cu un băț pe cap. Apoi se întoarce în cutie. Dacă suntem încercați din nou, șarpele va scoate din nou capul și îl vom lovi din nou. Încetul cu încetul devine din ce în ce mai slab. Dacă suntem fideli fiecărei ispite și bătem șarpele în loc să-l hrănim, vom descoperi în curând că atracția ispitei slăbește. Carnea nu poate fi „ucisă” sau „atârnată într-o clipă” . Poate fi răstignit doarvoi. Răstignirea este o moarte lentă, dar este o moarte sigură. De aceea considerăm că este o mare bucurie atunci când suntem ispitiți (Iac 1: 2) – pentru că ne oferă posibilitatea de a bate șerpii și de a le slăbi. Altfel nu ar fi fost posibil.

Luați în considerare subiectul „gândurilor murdare.” Dacă suntem credincioși în această zonă, vom constata că moartea vine după un timp. Acest lucru poate dura câțiva ani, dacă în zilele noastre neconvertite am hrănit acest șarpe de ani de zile. Sigur vom veni când suntem credincioși. Un rezultat al acestui lucru va fi că și visele noastredevine mai pur. Visele murdare vor deveni din ce în ce mai rare. Cu toate acestea, dacă visele murdare cresc în frecvență, ar indica că devenim din nou infideli în viața noastră de gândire. Acesta este un test bun prin care ne putem măsura fidelitatea în viața noastră de gândire. Visele murdare sunt păcate inconștiente, așa că nu trebuie să ne simțim vinovați pentru ele (Rom 7:25; 8: 1). 1 Ioan 1: 7 ne spune că sângele lui Isus ne curăță automat de toate aceste păcate atunci când mergem în lumină.

Loialitatea totală va aduce victoria totală. Dar fidelitatea extremă, de exemplu în domeniul sexual, înseamnă că noi (de sex opus) nici măcar nu admirăm un chip arătos, chiar dacă nu există gânduri sexuale asociate cu o astfel de admirație. Aceasta este fidelitatea la care ne cheamă Proverbele 6:25 („să nu poftești după frumusețea ei”). Deoarece foarte puțini oameni sunt credincioși în această zonă, foarte puțini realizează puritatea în visele lor.

Subconștientul nostru este afectat în mod semnificativ de ceea ce gândim în mod conștient în timpul momentelor noastre de veghe – nu de tentații care clipesc în mintea noastră, ci de reacțiile noastre la acele tentații. Când subconștientul nostru primește mesajul că urâm păcatul chiar și în mintea și atitudinea noastră și că trăim în fața lui Dumnezeu, atunci se va „alătura” dorinței noastre de puritate (vezi Ps 51: 6)

Prin urmare, întrebarea importantă nu este „Ce cred alți credincioși despre puritatea mea?”, Ci mai degrabă „Ce mesaj a primit partea subconștientă a mea?” Visele tale de obicei îți vor oferi răspunsul la asta.

Oamenii care nu se străduiesc pentru o puritate totală nu pot înțelege niciodată ceea ce spunem aici. Cei care își iau visele murdare cu ușurință nu își dau seama că acestea sunt indicii ale infidelității în viața lor de gândire conștientă. Astfel de creștini vor găsi ceea ce spunem a fi extrem și nerealist, deoarece lucrurile spirituale sunt o prostie pentru mintea naturală.

Vestea bună, totuși, este că, oricât de murdară ar fi fost, viața noastră de gândire poate deveni complet pură dacă încercăm cu fidelitate să mergem pe calea pe care a mers Isus. La rândul său, acest lucru vă va purifica visele – deși acest lucru va dura timp. Timpul care va dura va depinde de cât ați hrănit carnea în zilele voastre neconvertite. Dar chiar și cel mai puternic șarpe poate fi ucis prin loialitate radicală.

Isus i-a invitat doar pe cei care erau ostenitori și împovărați să vină la el . Doar atunci când suntem sătui de viața noastră înfrântă putem să venim la el pentru victorie. Lumea este plină de oameni care sunt sătui de ceilalți și de modul în care alții îi tratează. Unii creștini sunt, de asemenea, sătui de compromisul și mondenitatea pe care o văd în comunitățile lor de credință . Dar acestea nu sunt premise pentru victorie. Numai acei oameni care sunt sătui de ei înșiși sunt invitați de Domnul să vină la el.

Numai oamenii care au sete de victorie pot veni la el (Mt 11:28; Ioan 7:37). Cei care plâng de fiecare dată când greșesc în viața lor de gândire și își plâng păcatele ascunse vor înțelege rapid adevărul lui Dumnezeu, în timp ce alții vor considera această învățătură drept erezie – pentru că adevărurile spirituale nu pot fi înțelese prin sensul natural, ci doar prin revelația pe care Dumnezeu o dă oamenilor care își plâng păcatele ascunse. Dumnezeu îi șoptește secretele sale (inclusiv secretul unei vieți drepte) numai celor care se tem de el (Ps 25:14 ). „Calm“ceea ce Isus le-a promis celor care s-au săturat de viețile lor înfrânte este restul victoriei totale asupra păcatului.

În Evrei 4, această odihnă este echivalată cu posesia țării Canaanului. Giganții au fost învinși unul după altul pe o perioadă lungă de timp (vezi Deut 7:22). Pacea și liniștea au venit astfel peste fiecare zonă care a fost cucerită pentru Domnul. Giganții din Canaan sunt o imagine a poftelor cărnii. Giganții care se vedeau simbolizează păcatul conștient. Giganții care erau ascunși în peșterile țării sunt o imagine a păcatului inconștient.

Evrei 4 vorbește și despre „odihna Sabatului” pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său. După șase zile lucrătoare, ei ar putea intra în odihna lui Dumnezeu. Dumnezeu ne permite

Luptați „timp de șase zile” cu propria noastră forță – și eșuați din nou și din nou. Când am încetat să ne încredem în propriile abilități („când ne odihnim de propriile noastre lucrări” – Ev 4:10 ), atunci plecăm în odihna Sabatului lui Dumnezeu – într-o viață în puterea Duhului Sfânt. Niciun efort propriu (chiar „uciderea cărnii”) nu poate face sfântă inima noastră păcătoasă. Numai Duhul Sfânt poate face acest lucru oferindu-ne natura divină de a participa . Putem trăi în fiecare zi în această odihnă a Sabatului, dacă sunt loiali. Când suntem infideli, ne întoarcem la „muncă”.

Nu voia lui Dumnezeu este să luptăm împotriva unui păcat special toată viața. Dorința lui Dumnezeu este ca „fiecare uriaș din Canaan” să fie ucis. În fiecare etapă a creșterii noastre – fizice sau spirituale – suntem tentați în moduri noi. Un copil de patru ani este tentat să fie supărat, dar nu cu

dorinta sexuala. Asta vine mai târziu, în adolescență. Cu toate acestea, nu este voia lui Dumnezeu ca un om să rămână învins an de an în tărâmul sexual, mărturisind doar speranța că într-o bună zi va obține victoria. Dacă vorbește serios, poate câștiga repede. Moartea poate apărea chiar în această zonă și natura divină poate prelua.

Romani 6 vorbește despre succesiunea acestei vieți victorioase. Știind că am murit împreună cu Hristos (v. 6 – acceptând acest fapt cu credință, chiar dacă nu putem să-l înțelegem), ne considerăm continuu morți pentru păcat (v. 11) și ne prezentăm membrii lui Dumnezeu disponibil numai pentru ascultare și dreptate (vv. 13-18). Rezultatul este sfințirea în creștere (v. 22). Astfel, rezultatul final este viața veșnică – care este doar un alt termen pentru „natura divină” (v. 22). Prin urmare, scopul nostru final este să luăm parte din natura divină . Dar acest lucru începe doar atunci când acceptăm poziția noastră că am murit împreună cu Hristos pe cruce și că ne considerăm, de asemenea, morți pentru păcat după aceea.

Cum a fost în viața lui Isus? A fost încercat în toate punctele ca noi. Dar nu s-a luptat întotdeauna cu aceleași tentații. Dacă Isus a fost ispitit ca noi, el trebuie să fi fost ispitit sexual ca noi. Dar trebuie să se fi ocupat de acest domeniu în adolescență prin loialitatea sa totală. Drept urmare, nici măcar nu a fost încercat în acest domeniu când și-a început slujirea publică. Femeile îi puteau spăla picioarele și nici măcar nu era tentat de asta. Oamenii care nu sunt credincioși în lupta lor împotriva ispitei în acest domeniu nu pot înțelege acest adevăr.

Când Satan l-a încercat pe Isus la sfârșitul celor patruzeci de zile de încercări severe, Satana știa foarte bine că este inutil să încercăm să-l testăm pe Isus în domeniile sexului și al banilor, deoarece Isus a depășit aceste domenii atât de bine cu mulți ani înainte. Ultimele trei tentații din deșert au fost tentații cu o cerere atât de mare, încât putem înțelege subtilitățile lor subtile, dacă noi înșine suntem credincioși să parcurgem calea pe care a mers Isus.

Școala ispitei este la fel ca orice altă școală. Cu toții trebuie să începem la clasa grădiniței. Și Domnul nostru trebuie să se fi confruntat mai întâi cu cele mai elementare ispite. Dar nu a petrecut niciodată mai mult decât timpul minim necesar în orice clasă. Când avea 33 de ani, când a murit pe cruce, putea spune: „S-a făcut.” Fiecare ispită fusese depășită. Trecuse cu succes fiecare test din școală. El a fost perfectat. Educația sa ca om a fost finalizat (Evrei 5 , 8-9).

Pentru o persoană care nu este fidelă tentației (de exemplu, gânduri murdare sexual, furie, minciuni etc.) în clasa de grădiniță, este atât ridicol, cât și presumit să încerce și să înțeleagă tentațiile cu care s-a confruntat Iisus la clasa de doctorat. Dacă ești singur credincios , atunci vei înțelege (Isus a spus clar acest lucru în Ioan 7:17). Cu toate acestea, dacă ești infidel în momentele de ispită , indiferent câte cărți ai citi sau câte casete ai asculta, nu vei înțelege niciodată. Secretele lui Dumnezeu nu pot fi auzite prin casete sau cărți, ci direct din gura lui Dumnezeu prin cuvântul său.

Există unii care învață că , deși Isus nu a păcătuit, el a venit totuși în noastră păcătoasă carne și a avut „păcat în carnea lui .“ Aceasta este erezie. Nimeni nu poate sta în fața lui Dumnezeu cu orice fel de păcat – chiar și păcatul în carne – pentru că Dumnezeu este atât de sfânt încât nu poate privi păcatul. Dacă Isus ar avea păcatul în trupul său, el nu ar avea niciodată , nici măcar unul

poate avea părtășie cu Tatăl pentru singura zi a vieții sale pe pământ . Aceasta este cea mai clară dovadă că Isus nu a avut carne păcătoasă. Singurul motiv pentru care Dumnezeu poate fi părtășie cu noi (care avem păcatul în trupul nostru) este pentru că suntem îmbrăcați în dreptatea lui Hristos, care nu a avut nici un păcat în el.

Există și alții care învață că Isus poate a păcătuit inconștient . Și asta este o erezie. În conformitate cu vechiul legământ, trebuia făcută o jertfă chiar și pentru păcatul inconștient, dacă o persoană devenea conștientă de aceasta (Lev 4: 2, 13, 27-28). Prin urmare, păcatul inconștient trebuie de asemenea ispășit. Sub noul legământ, sângele lui Isus ne curăță imediat de păcatul inconștient imediat ce este comis (1 Ioan 1: 7) când mergem în lumină în ceea ce privește păcatul conștient . Așa se menține părtășia noastră cu Tatăl. Cu toate acestea, pentru Isus nu a existat sânge, chiar dacă doar unul, disponibil pentru păcatul inconștient păcatul inconștient a existat în viața sa. Aceasta este cea mai clară dovadă că Isus NICIODATĂ nu a păcătuit nici măcar inconștient.

Păcatul inconștient este rezultatul anilor de viață în egoism și mândrie. Isus nu a trăit așa nici măcar o clipă. Nu a avut niciodată un vis murdar, deoarece gândurile sale conștiente erau pure. Niciun păcat nu a fost găsit în el – nici în viața lui conștientă, nici în cea inconștientă.

Noi, pe de altă parte, avem un păcat inconștient în noi, deoarece atitudinile, obiceiurile și practicile noastre din viața noastră trecută au dat sufletului nostru o tendință egoistă și imaginară. Acum Duhul Sfânt a ajuns să ne îndrepte sufletul „strâmb”.

Oamenii care au obținut o viață de victorie asupra păcatului trebuie să fie atenți și cinstiți aici. Din păcate, sunt mulți care au obținut o măsură de victorie, dar care scuză lucruri necreștine în comportamentul, limbajul etc., numindu-le doar „greșeli” sau „fapte ale trupului” . Dacă ar analiza doar motivul acestor „acte ale corpului”, ar descoperi că cauza principală a fost imaginația și egoismul lor. Dar Satana îi seduce (și Dumnezeu îi permite Satanei să facă acest lucru) pentru că Dumnezeu vede că astfel de credincioși nu iubesc adevărul despre ei înșiși (2Th 2, 10-11) – chiar dacă pot fi foarte drepți în afacerile exterioare și mărturie bună în biserică. Lumina nu devine mai strălucitoare în viața lor (Prov. 4:12) pentru că își scuză întotdeauna acțiunile! Ar trebui să mergem cu toții în frânare și onestitate, astfel încât să nu ajungem și noi așa.

Dumnezeu nu ne cere să fim ca Isus chiar acum El știe că acest lucru este imposibil, deoarece ființa are legătură cu personalitatea noastră. Putem fi ca el doar când se întoarce. Astăzi , Dumnezeu ne cere doar să ne plimbăm ca Isus (cf. 1Joh 2 , 6 cu 3.2). Mersul pe jos este un act conștient și se referă doar la viața conștientă. Îl putem urmări pe Isus doar în această zonă.

Vestea bună a Evangheliei este că, pentru că Isus, un om, a fost ispitit și biruit în toate lucrurile ca noi, și noi putem birui pe măsură ce el a biruit (Apoc. 3:21). Nu mai este nevoie ca noi să continuăm păcatul în viața noastră conștientă.

Lăudați pe Domnul pentru o evanghelie atât de glorioasă!

Adevărată spiritualitate – căutarea intereselor lui Dumnezeu

„Dar mă tem că, așa cum șarpele a sedus-o pe Eva cu viclenia sa, și gândurile voastre vor fi îndepărtate de simplitate și puritate față de Hristos … pentru că el însuși, Satana, se deghizează în înger de lumină, iar slujitorii săi se deghizează în Slujitori ai dreptății ”(2 Corinteni 11: 3, 14-15).

„Israel a căutat legea dreptății și totuși nu a reușit-o” (Rom. 9:31).

Fariseii din Israel au urmărit neprihănirea, dar au fost induși în eroare de Satana. Acesta este un avertisment pentru toți cei care caută dreptate astăzi. Ar fi imaginația noastră dacă am crede că nu putem fi seduși. Protecția noastră împotriva înșelăciunii constă doar în trăirea noastră în lumină și în iubirea adevărului pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu și în viața pământească a lui Isus (2Th 2 , 10-11).

Sinceritatea singură nu ne poate proteja de înșelăciune decât dacă folosim Cuvântul lui Dumnezeu drept călăuză. Petru a fost destul de sincer, dar el a devenit purtătorul de cuvânt al lui Satana când i-a sugerat lui Iisus o cale greșită (Mt 16: 21-23). Când Isus le-a vorbit discipolilor despre cruce pentru prima dată, ei nu au putut să o înțeleagă ca pe calea lui Dumnezeu. Erau obișnuiți cu o evanghelie din Vechiul Testament care promitea poporului lui Dumnezeu prosperitate, sănătate, mulți copii și alte binecuvântări pământești. Suferința și moartea erau în contrast puternic cu această evanghelie din Vechiul Testament.

Vechiul Testament s-a concentrat asupra binecuvântărilor personale și asupra lucrurilor pământești. Evanghelia Noului Testament se concentrează asupra scopurilor lui Dumnezeu și asupra lucrurilor cerești. Când Ioan Botezătorul a venit să pregătească calea acestei Evanghelii Noului Testament, mesajul său a fost: „Pocăiți-vă

… căci împărăția cerurilor (spre deosebire de o împărăție pământească și binecuvântările pământești) este aproape „(Mt 3 , 2; Mc 1 , 14-15). Isus a spus că după zilele lui Ioan Botezătorul, împărăția cerurilor și împărăția lui Dumnezeu au predicat (Mt 11:12 ; Lc 16:16 ). Dar el a mai spus că trebuie să fim ființe umane care fac violență asupra lor pentru a intra în această împărăție, suntem iubire de sine, mângâiere pământească, onoare, ușurință, prosperitate etc. atât de adânc înrădăcinate în noi încât numai oamenii care sunt dispuși să violeze astfel de preferințe pot poseda vreodată împărăția lui Dumnezeu.

Când Petru i-a sugerat lui Isus calea ușurinței și mângâierii, el l-a mustrat pe Petru cu cuvintele: „Pleacă de la mine, Satana! Ești o pacoste pentru mine; căci nu înseamnă ceea ce este divin, ci ceea ce este uman „(Mt 16:23). Dacă ne concentrăm mintea asupra propriilor interese, devenim un obstacol pentru Isus și pentru împărăția lui Dumnezeu. Atunci Satana ne poate conduce cu greșeală a conduce.

Esența mântuirii de păcat este că suntem eliberați de căutarea „propriilor noastre interese”. Lucifer și-a căutat propriile sale și astfel păcatul a venit în univers. Isus nu și-a căutat niciodată propria voință și astfel ne-a adus mântuirea. A lăsa în continuare o persoană să-și caute propriile interese este o falsă justiție. Dar aceasta este dreptatea găsită chiar și în grupurile creștine care predică sfințenia. Omul este practic „orientat economic” – și așa își dorește bucuros că veți obține cele mai bune ceruri cu un inconvenient minim pentru dvs. Astfel, el este înclinat în mod constant să inventeze o teologie convenabilă care să nu interfereze cu comoditatea și interesele sale.

Este posibil să depășești furia, păcatele sexuale și amărăciunea, să te repari în toate problemele și să cauți în continuare propriile interese – confortul și beneficiul propriu sau comoditatea și confortul soției (în 1 Corinteni 7.33, această preocupare pentru propria soție este denumită preocupare pentru „lucrurile acestei lumi”!), Sau propria onoare (poate nu în lume, ci în comunitate și mai ales onoarea și respectul fraților mai mari) sau propriul dvs. profit (în căutarea ambiției profesionale) etc.

Este posibil să crezi, să înțelegi și chiar să poți explica misterul credinței și totuși să nu fi înțeles misterul nelegiuirii.

Sursa ascunsă a oricărei răutăți este dorința de a căuta propriul nostru câștig. Aceasta este una dintre cele mai înșelătoare dorințe din trupul nostru. O persoană se poate considera spirituală pur și simplu pentru că a depășit unele păcate superficiale în timp ce „urmărirea propriilor interese” este încă neînfrânată în deciziile și acțiunile sale. Aceasta este înșelarea lui Satana când este slujitor al „dreptății” vine. Acesta este secretul nelegiuirii!

În vremea noastră nu lipsesc cunoștințele biblice. Într-adevăr, este destul de probabil ca cei mai înțelepți dintre noi să poată explica doctrinele noului legământ mai bine decât ar putea chiar și Pavel (care a primit mai întâi revelația despre ei)! Cu toate acestea, este mai mult decât probabil ca viețile noastre să fie la mii de kilometri în spatele lui Paul în ceea ce privește eliberarea de urmărirea propriilor interese!

Ceea ce caracterizează un adevărat om al lui Dumnezeu nu este că are o doctrină specială – ci mai degrabă că nu își caută propriile interese. Pavel a spus în Filipeni 2: 19-21 că majoritatea colegilor săi de muncă îi căutau în continuare pe ai lor și așa că nu i-a putut trimite la Filipi. Cu toate acestea, Timotei a fost o excepție glorioasă. Colaboratorii lui Pavel au avut, fără îndoială, doctrine corecte. Dar îi căutau pe ai lor. Este posibil să se fi considerat chiar drepți și superiori spiritual față de ceilalți din jurul lor. Dar Pavel a putut vedea prin superficialitatea „dreptății” lor. Aceeași situație persistă și astăzi.

Ceea ce au avut în comun toți marii oameni ai lui Dumnezeu de-a lungul secolelor de istorie creștină este că ei nu căutau pe ai lor. Nu punctele mai fine ale doctrinei i-au făcut oameni ai lui Dumnezeu, ci mai degrabă acest factor comun – că nu-i căutau pe ai lor. Este posibil ca unii să nu fi avut o înțelegere a adevărului la fel de precisă ca și noi. Dar spiritualitatea lor consta în faptul că, în funcție de lumina pe care o aveau, în timpul și generația lor au căutat în mod altruist împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi, dacă avem mai multă lumină decât acei oameni evlavioși asupra unora dintre adevărurile din Scriptură, trebuie să ne amintim că se cere mai mult celui care primește mai mult. Suntem într-un mare pericol dacă ne gândim că justiția constă doar în depășirea furiei, a păcatelor sexuale etc. Există bărbați stricți în alte religii care au depășit aceste păcate (în exterior). Un celebru lider religios ar fi susținut că a fost imposibil ca alții să-l incite la furie. Dar aceasta nu este neprihănirea lui Hristos. Este doar opresiune! Mulți pustnici susțin că nu au atașament față de lucrurile materiale. Cu siguranță poți rușina mulți „credincioși”.

Putem compara toate aceste păcate ale cărnii cu filistenii care se opun Israelului cu liderul lor Goliat. Cu toate acestea, Goliat este uriașul din

„Străduindu-se pentru propriile interese”. Dacă David ar fi avut soldații filistenilor

ucis unul câte unul, nu ar fi existat nici o victorie – sau, în cel mai bun caz, una îndelung trasă, care ar fi putut dura mulți ani. Dar citim că atunci când David la ucis pe Goliat, toți ceilalți filisteni au fugit (1 Sam 17:51 ). Acesta este secretul. Trebuie să ne concentrăm întregul atac asupra gigantului „să ne căutăm propriul avantaj” dacă vrem să obținem o victorie reală. Atunci celelalte păcate vor fi învins automat.

Isus a venit să pună toporul la rădăcina pomului. Există multe fructe ale copacului – minciuna, furtul, dorința, furia, amărăciunea etc. Cu toate acestea, rădăcina tuturor acestor constă în căutarea propriului câștig. Aici trebuie așezat toporul. Altfel vom fi seduși.

Este posibil să ne putem imagina că trăim în sfințenie pur și simplu pentru că nu ne pierdem niciodată calmul și pentru că vorbim un anumit limbaj religios. Cu toate acestea, mintea, energia și timpul nostru pot fi adesea consumate pentru a cumpăra din ce în ce mai multe obiecte materiale pentru casa noastră, într-un efort de a ne mulțumi soțiile, de a ne face fericiți copiii și de a duce o viață generală confortabilă din clasa de mijloc. A trăi așa și a ne imagina că suntem sfinți este culmea auto-iluziei.

Pavel se temea că creștinii corinteni vor fi îndepărtați de Hristos de la simplitate și integritate. Există pericolul real ca devoțiunea noastră față de femeile noastre să o depășească pe cea a lui Hristos. Prima poruncă nu este că ne iubim aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine, ci că îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul nostru, din toată puterea noastră și din toată mintea noastră. Dacă facem acest lucru mai întâi, vom putea să ne iubim cu adevărat aproapele, inclusiv soția.

Căutarea dreptății creștinilor poate fi comparată cu un pendul care se leagănă într-o extremă și apoi, când se vede o eroare, în cealaltă extremă. Există stânci de ambele părți ale cărării înguste – și lui Satan chiar nu-i pasă din care dintre cele două stânci căzi!

Dar Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrarea Duhului Sfânt. „Dacă părăsiți calea lui Dumnezeu și vă abateți (spre dreapta sau spre stânga), atunci veți auzi în spatele vostru o voce care spune:„ Nu, aceasta este calea care merge ”” (Is 30:21; LB Acesta este scopul principal al slujirii profetice din biserică – să lăsăm această voce să ne vorbească, astfel încât să putem rămâne chiar în centrul cărării înguste. Slujirea profetică din biserică și cuvântul scris al lui Dumnezeu sunt mijloacele pe care Dumnezeu le folosește pentru Să ne țină în centrul cărării înguste care duce la viață.

După ce vedem irealitatea în mare parte a creștinismului, subliniem activitățile externe și neglijăm viața de familie, putem merge acum la cealaltă extremă și credem că creștinismul constă doar din soțiile noastre, copiii noștri și ceilalți creștini care sunt ai noștri Să vorbim „limba” în ghetoul nostru, să iubim. Cu siguranță trebuie să trăim în dragoste pentru familia noastră și enoriași și, de asemenea, să învingem păcatul în viața noastră personală. Dar devotamentul nostru față de Hristos trebuie exprimat și prin promovarea împărăției sale chiar și la costul și sacrificiul personal, puritatea internă și sacrificiul extern nu se exclud reciproc

– pentru că Isus le-a avut pe amândouă în viața sa.

Apostolul Pavel, ca om de afaceri creștin, ar fi putut să se stabilească în Tars pentru o viață creștină confortabilă și să ducă o viață sfântă – dar nu a făcut-o. Devoțiunea sa față de Hristos l-a apăsat atât de mult încât i-a oferit Domnului orice l-a costat în această viață.

În urmă cu două sute de ani, doi frați din Moravia au auzit de o colonie de sclavi din Indiile de Vest și au decis să se vândă ca sclavi acolo pentru tot restul vieții, pentru a le propovădi Evanghelia acestor sclavi. Alți doi au auzit de o colonie de leproși din Africa în care nimănui nu i s-a permis să intre și să se întoarcă de teama răspândirii bolii. S-au oferit voluntari să meargă la această colonie de leproși pentru tot restul vieții lor pentru a-l propovădui pe Hristos locuitorilor acelei colonii.

Nu cunosc detaliile exacte ale învățăturii pe care acești oameni au crezut-o. Dar cu siguranță nu au căutat ceea ce căutau și cu siguranță s-au sacrificat Domnului ceea ce le-a costat totul.

În lumina a ceea ce au renunțat oameni ca aceștia pentru Domnul, actele noastre meschine de lepădare de sine astăzi devin nesemnificative. În eternitate vom întâlni astfel de bărbați și vom afla că Mireasa lui Hristos este formată din bărbați și femei de aceeași natură ca Hristos – adică „care nu-i caută pe ai lor.” Unii dintre noi suntem în pericol să credem că este doctrinară. Înțelegerea este ceea ce ne califică să fim în Mireasa lui Hristos, nu este, este o viață în care căutăm interesele lui Dumnezeu, nu ale noastre.

Cât de superficiale sunt viața și munca noastră în comparație cu astfel de bărbați. Ce imensă îngâmfare este pentru noi să credem că îl vom urma pe Isus mai bine decât acești oameni doar pentru că știm mai multe despre adevăr! Cât ne-a costat să-i slujim lui Dumnezeu în termeni de pierdere de bani, confort, comoditate și sănătate? Probabil foarte puțin sau nimic. Acest lucru ar trebui să ne umilească și să ne facă să gândim. Poate că am evitat în mod convenabil o viață de sacrificiu.

Orice creștin care poate citi engleza ar trebui să citească biografiile unor bărbați precum Hudson Taylor, CT Studd, David Brainerd, William Carey, William Booth, Jim Elliot etc. și să fie provocat de aceștia. Duhul Sfânt a folosit exemplele multor oameni din Evrei 11 și Pavel din 2 Corinteni 11 pentru a ne încuraja credința; iar exemplul acestor eroi ne poate provoca să ieșim din creștinismul nostru egoist, orientat spre familie, iubitor de confort, materialist și să intrăm într-o viață de devotament față de Hristos.

În timpul vieții lui Isus au existat oameni care vindeau oi și porumbei în numele religiei și schimbau bani în templu. Isus i-a alungat. Pentru ei evlavia devenise un mijloc de profit. Ori de câte ori evlavia devine un mijloc de a obține profit pentru noi înșine – câștigând bani, confort, comoditate etc., putem fi siguri că suntem pe calea greșită, chiar dacă ne prefacem că urmărim după neprihănire . Pentru Iisus, evlavia însemna renunțarea la tot ceea ce era de mare valoare în această lume. La fel ne va costa dacă ne dăm cu adevărat din toată inima. (Citiți de ex. Mt 19 , 29 și vedeți dacă a trebuit să renunțați la lucrurile pe care le menționează Isus acolo).

Isus a spus că Perla Prețioasă poate fi obținută numai dacă renunțăm la tot ce avem (Mt 13:46; Lc 14:33). Pavel a trebuit să renunțe la tot „pentru a-L câștiga pe Hristos” (Fil 3: 8). Dacă am reușit să-l câștigăm pe Hristos astăzi fără a renunța la tot, atunci trebuie să fie un alt „Hristos” pe care l-am „câștigat”. Iată ce se temea Pavel cu creștinii din Corint – că vor urma în cele din urmă unui „alt Isus” care nu cerea să renunțe la tot (2 Corinteni 11: 4). De asemenea, ne putem înșela definind invitația de a „renunța la orice” într-un mod atât de convenabil încât nu trebuie să renunțăm la nimic. Dacă nu ne confruntăm cu adevărul în această privință

vezi, vom ajunge să ne rătăcim de un spirit de înșelăciune. Dumnezeu însuși ne va permite să fim înșelați.

Simpla admirație a oamenilor sfinți ai lui Dumnezeu nu ne va face spirituali. Mulți oameni l-au admirat pe Isus când era pe pământ; dar nu au devenit spirituali. Au fost mulți care au crezut în el, dar el nu s-a încredințat în ei (Ioan 2: 24-25)

– pentru că știa cine era acolo cu toată inima sau nu. Știe și astăzi.

Așadar, să nu ne mai lăudăm cu filistenii pe care i-am ucis ici și colo, în timp ce Goliat încă stă înalt și drept. Piatra din lațul nostru trebuie îndreptată spre acest uriaș: să ne căutăm propriile interese. Acesta este uriașul al cărui cap trebuie să-l tăiem pentru ca victoria să fie a noastră. Viața pe care Isus ne-a cerut să o urâm este această viață care caută propriile noastre interese, propriul nostru câștig (Ioan 12:25).

Dacă mergem în lumină și ne străduim să descoperim egocentrismul care ne murdărește majoritatea acțiunilor și deciziilor și ne judecăm nemilos în aceste zone, atunci vom vedea că vom depăși și ucide treptat acest uriaș.

Odată, Isus i-a spus lui Petru că exprimă gândurile lui Satana la scurt timp după ce i-a spus despre zidirea bisericii (Mt 16: 18-23). Biserica ale cărei porți iadul nu poate fi depășită este o biserică care este construită pe temelia celor care Îl caută pe Dumnezeu și nu a propriilor interese. Nu este construită de cei care acceptă doar intelectual doctrinele evanghelice și care au ucis câțiva filisteni.

Sfințire și părtășie

Cuvântul „părtășie” este un cuvânt din Noul Testament. Părtășia despre care se vorbește în noul legământ corespunde modelului de părtășie pe care Isus și Tatăl l-au avut unul cu celălalt când Isus era pe pământ. ar trebui să fie de același fel pentru discipolii săi.

Deși oamenii puteau atinge un grad înalt de sfințenie sub vechiul legământ, nu puteau stabili părtășie între ei. În vechiul legământ erau oameni evlavioși – Moise, Ilie, Daniel și Ioan Botezătorul, ca să numim doar câțiva. Acești oameni au avut o sfințenie care a depășit sfințenia celor mai mulți credincioși de astăzi. Dar motivul este că majoritatea creștinilor de astăzi nu au intrat în noul legământ.

Noul legământ îi conduce pe ucenicii lui Isus într-o sfințire interioară, care ulterior duce la comuniunea unii cu alții. Când citim despre marii oameni ai credinței din Evrei 11, vedem că toți erau persoane singure. Așa a fost și în vremurile Vechiului Testament. Dar de îndată ce ne întoarcem la noul legământ, vedem că Isus își trimite ucenicii în perechi. A fost ceva nou. Isus nu a venit să ne conducă doar la sfințirea interioară, ci și la comunitate.

Când un creștin atinge o viață de victorie în interior și totuși nu intră în părtășie cu alții, există o deficiență drastică în sfințirea sa. Sfințirea fără părtășie este o amăgire. Astăzi mulți călătoresc în lume predicând sfințenia; dar ei înșiși sunt persoane singure ca cele din vremurile Vechiului Testament. Astfel de predicatori continuă să fie sub vechiul legământ. Se va dezvălui inevitabil că nu și-au construit o comunitate în locul în care trăiesc.

Dar nu a fost așa cu apostolii din primul secol. La scurt timp după ziua Rusaliilor, am citit că Petru și Pavel au ieșit împreună. Petru ia spus omului paralizat din templu să se uite la Ioan și la el (Fapte 3: 4). Peter și John au lucrat ca o echipă. Chiar dacă a predicat Petru în ziua Rusaliilor, am citit că a apărut împreună cu cei unsprezece (Fapte 2:14). Frăția este ceea ce iese în evidență atunci când citim capitolele 2-4 din Fapte.

Petru și Ioan nu erau bărbați cu temperamente similare. Ca oameni, erau foarte diferiți. Petru era tipul rapid și activ – rapid să se laude că nu îl va nega niciodată pe Domnul, repede să sară în Marea Galileii imediat ce l-a văzut pe Domnul pe țărm (Ioan 21 ) etc. care iubea să fie singur și să vadă viziuni ale lucrurilor cerești (ca pe Patmos). Dumnezeu reunește întotdeauna oameni în biserică care (din punct de vedere uman) sunt inegali – astfel încât să poată demonstra o unitate în diversitate mult mai glorioasă decât unitatea a doi oameni similari care devin una.

În Fapte 13: 2 citim cum conducătorii bisericii din Antiohia posteau și se rugau Domnului pentru îndrumarea lui. Duhul Sfânt le-a vorbit apoi pentru a-i deosebi pe Pavel și pe Barnaba de lucrarea sa. Din nou, observați că, spre deosebire de vremurile Vechiului Testament, Duhul Sfânt a chemat doi oameni, nu doar unul. Aceasta a fost noua epocă a legământului și acum nu mai era loc pentru slujirea individualistă. Trebuia să existe o anumită expresie a trupului lui Hristos [în această lucrare misionară] – și asta necesită cel puțin doi oameni.

Aici Duhul a chemat din nou doi oameni cu temperamente diferite să lucreze împreună. Pavel a fost un om strict, fără compromisuri, care nu a tolerat nicio jumătate de inimă la nimeni. Când Pavel și Barnaba au avut o discuție în Faptele Apostolilor 15: 36-39 despre rugarea lui Marcu să-i însoțească în cea de-a doua călătorie, Pavel nu a permis acest lucru, deoarece Marcu i-a lăsat la jumătatea drumului în prima călătorie. Barnaba (căruia i s-a dat acest nume pentru că a avut o slujire de încurajare atât de remarcabilă – Fapte 4:36), pe de altă parte, a dorit ca Marcu să dea o altă șansă. Pavel și Barnaba s-au agățat atât de mult de propriile lor păreri cu privire la această chestiune, încât s-au despărțit.

Apostolii nu erau sfinți pregătiți. Și ei au trebuit să se dezvolte la fel ca noi toți – și să obțină treptat o perspectivă asupra stării lor în carne și oase. Mai târziu, Pavel, Barnaba și Marcu au obținut o părtășie minunată între ei (așa cum se vede în 2 Timotei 4:11 ).

Pavel și Barnaba au avut temperamente diferite. Duhul Sfânt îi chemase împreună. Dar nu știau cum să se înțeleagă. Aceasta este starea multor creștini de astăzi. O astfel de afecțiune este tolerabilă în rândul imaturilor. Dar ce ar trebui să spunem dacă găsim o astfel de afecțiune chiar și printre cei care sunt creștini de mai bine de zece ani? Acest lucru este cel puțin jalnic.

Pavel avea „adevărul” ca specialitate, iar Barnaba avea „harul” ca specialitate. Dacă fiecare ar fi văzut și ar aprecia nevoia celuilalt, slava lui Dumnezeu, plină de har și adevăr, ar fi putut fi văzută în ei (Ioan 1:14). Împreună ar fi putut face ceva ce nici unul dintre ei nu ar fi putut face individual. De aceea, Duhul Sfânt i-a chemat împreună. Dacă o biserică ar fi avut slujirea unui om ca tânărul Pavel, toate ar fi fost alungate și Pavel ar fi rămas singur! Pe de altă parte, dacă biserica ar fi avut doar slujirea unui om ca tânărul Barnaba, ar fi ajuns să fie o organizație de tip spălător, fără coloană vertebrală și plină de oameni compromisori pe jumătate. Dar împreună, Pavel și Barnaba ar fi putut construi adevărata biserică. Acesta este punctul în care Satana a împiedicat-o să vadă în Fapte 15. Slavă Domnului că l-au văzut mai târziu.

Când Barnaba l-a părăsit pe Pavel, Domnul a pregătit un alt colaborator pentru Pavel. Am citit despre această persoană imediat după incident în Fapte 15, în Fapte 16: 1 – Timotei. Duhul Sfânt nu l-a lăsat pe Pavel să slujească singur. El a pregătit un coleg pentru el, care era din nou exact opusul lui Pavel în temperament. Timothy era un tip timid, retras, timid – un introvertit spre deosebire de extrovertitul Paul. În devoțiunea lor față de Domnul, în seriozitatea și libertatea lor, ei erau „în căutarea a ceea ce este al tău” (Fil 1), 19-21), exact la fel. Dar ele erau lumi separate prin temperament. Cu toate acestea, Pavel a ajuns să-l aprecieze pe Timotei mai mult decât oricare dintre colegii săi de muncă. În ciuda temperamentelor lor diferite, aveau o companie minunată între ei. În cele din urmă, Duhul Sfânt a reușit să obțină ceea ce dorea în Pavel.

Este o nebunie să imiți slujirea altuia – căci atunci slujirea în trup este împiedicată. Aceasta este nebunia multor tineri. Ei admiră lucrarea unui om al lui Dumnezeu și încearcă să o imite fără să aibă aceeași chemare. Drept urmare, ei se îneacă în lac

Sensualitate și dispoziție mentală [naturală]. În Evrei 11:29 citim că, în timp ce israeliții au traversat Marea Roșie fără dificultate pentru că Dumnezeu i-a chemat, egiptenii s-au înecat în ea încercând să-i imite pe israeliți. Acesta este un avertisment pentru oricine încearcă să imite slujirea altora.

Luați în considerare câteva exemple: Foarte puțini sunt chemați la slujiri precum misiunea lui Ieremia de a dezrădăcina, dărâma, distruge și corupe (Ier 1:10 ). O persoană fără această chemare și încercând să o imite va distruge nu numai propria chemare unică dată de Dumnezeu, ci și sufletul său. De asemenea, suntem avertizați împotriva dorinței absolute de a deveni profesori (Iac 3: 1). Persoanelor chemate în mod specific de Dumnezeu să fie învățători în biserică (1 Cor 12:29; Ef 4:11 ) li se va da harul de a-și îndeplini lucrarea triumfător. Alții care îi imită nu numai că se vor îneca, dar vor reuși și să-i înece pe alții în oceanul confuziei și al învățăturilor false.

Noul legământ este de a conduce oamenii în trupul lui Hristos. Nu exista „corp” în vechiul legământ . Motivul pentru aceasta era că Duhul Sfânt nu locuia atunci în oameni. Prin urmare, era imposibil ca doi oameni să intre în părtășie unul cu altul. Sub vechiul legământ erau în comportamentul lor.

„Om” și, prin urmare, a fost imposibil să avem părtășie. În cadrul noului legământ trebuie să fim „divini” în conduita noastră, pentru că acum ne împărtășim cu natura divină (2 Pt 1: 4). Astfel, părtășia devine glorioasă și trupul lui Hristos este construit.

Dacă oamenii care trăiesc în acest timp și epocă încă nu pot intra în părtășie unul cu altul, este evident că sunt încă carnali, imaturi și „umani”. Pavel i-a mustrat creștinilor din Corint pentru aceasta cu cuvintele: „ Ești încă carnal … nu mergi pe drumul omenesc? ” (1 Cor. 3,3). Când oamenii sunt „umani”, ei se străduiesc să se alăture oamenilor care sunt ca ei. Vorbitorii de malayalam se vor uni pentru a-și construi propria biserică, anglo-indienii vor construi alta, iar tamilii vor construi alta. Acestea sunt asociații și nu biserica lui Iisus Hristos!

Cu toate acestea, Dumnezeu a planificat trupul lui Hristos într-un fel aducând oameni cu sau din medii diferite, grupuri etnice, naționalități, temperamente, abilități intelectuale, clase sociale și financiare împreună, că prin această părtășie unul cu celălalt au fost fundamentate marginile aspre reciproce. poate fi. Prin urmare, există o dezvoltare simultană a sfințirii și a părtășiei.

Dar ei nu par să prețuiască sau să cultive părtășia cu alții din corp. Putem spune că urmărirea ei de sfințire este o urmărire egoistă care o va conduce în cele din urmă către un scop greșit – pentru sfințirea fără părtășie este un fals.

Pot exista, de asemenea, unele cazuri contrare în care oamenii caută comunitate, dar nu caută sfințenia în viața lor privată. O astfel de comunitate fără sfințire este, de asemenea, o falsificare.

Ambele picioare trebuie să fie puternice dacă vrem să mergem dreapta. În versetul anterior (Evrei 12: 12-13) ni se cere să întărim membrul în cauză (oricare ar fi el) care este șchiop, astfel încât să poată fi vindecat. Acesta este un domeniu în care toți putem cere profitabil lumina lui Dumnezeu, astfel încât să ne putem testa și să ne judecăm în mod corespunzător.

Unitatea pe care ar trebui să o avem corespunde unității pe care Isus a avut-o cu Tatăl în timpul vieții sale pământești. A existat o unitate în spirit. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îndeplinesc slujiri diferite în mântuirea noastră. Tatăl l-a trimis pe fiu. Fiul a luat un trup și a murit pentru păcatele noastre. Duhul Sfânt lucrează acum în noi pentru a ne face ca Fiul. Nu există confuzie în aceste servicii. Cu toate acestea, toate trei sunt perfect una. Trebuie să fie același lucru în biserică.

Dumnezeu, în suveranitatea sa, a dat fiecărui membru al trupului lui Hristos o slujire specială (1 Corinteni 12: 7-8). Am putea spune că Dumnezeu a trasat un cerc în jurul fiecărei persoane. În unele cazuri acest cerc este foarte mare și în unele cazuri este foarte mic (Mt 25 , 15). Îl poți găsi pe Dumnezeu în cercul tău (Fapte 17: 26-27). În afara cercului tău, te poți distruge amestecând în treburile altor persoane ca om ocupat. Petru ne spune să ne judecăm pe noi înșine și să suferim în trupul nostru în loc să suferim ca un om ocupat care se amestecă în treburile altora (1 Pt 4 : 1:15, 17).

Cum, de exemplu, un alt frate își crește copiii sau își cheltuiește banii nu este într-adevăr treaba noastră. Acest lucru este în afara domeniului nostru de responsabilitate. Dumnezeu nu ne-a dat autoritate în cercul altcuiva. Prin urmare, ar trebui să ne îngrijim doar de noi înșine (1 Timotei 4:16 ).

Când am fost în lume, am putea spune că am creat un cerc foarte mare pentru noi înșine, care include opinii cu privire la mulți oameni și probleme. Dar acum trebuie să fim atenți să rămânem în cercul pe care Dumnezeu la trasat pentru noi ca indivizi. În majoritatea cazurilor, acesta este un cerc care include o singură persoană – pe tine! Dacă ești părinte, cercul respectiv va include și familia ta. Dacă ești bătrân într-o secție, cercul respectiv va include membrii din secția ta. Dar, în majoritatea celorlalte cazuri, fiecare persoană trebuie doar să se judece pe sine.

Dacă trecem aceste granițe și le depășim, rezultatul este că comuniunea cu ceilalți este distrusă; iar sfințirea noastră este, de asemenea, împiedicată.

Ni se poruncește „să ne supunem unii altora în frica de Hristos” (Efeseni 5:21 ). Aceasta înseamnă că frica de Hristos ar trebui să ne facă să ne temem să intrăm în cercul altcuiva. Ne vom impune restricții în părtășie unul cu altul nu ne amestecăm ca snobism în chestiuni non-comerciale.

Curiozitatea este un păcat de moarte, dar nedescoperit în viața multor creștini. Aceasta este una dintre primele expresii de a fi un om ocupat în treburile altora. De obicei, copiii sunt curioși să audă și să asculte conversațiile altora. Pavel a spus: „… dar când am devenit bărbat, am scăpat de ceea ce era copil” (1 Corinteni 13:11). Dar majoritatea creștinilor nu încalcă acest obicei după ce au crescut.

O astfel de curiozitate duce în cele din urmă la obiceiul și mai urât de bârfă. Cei care practică acest obicei, caracteristic femeilor în vârstă, vor descoperi că sunt incapabili să se disciplineze pentru a duce o viață divină (vezi 1 Timotei 4: 7). Și pornografia este doar metoda lui Satana de a satisface curiozitatea răutăcioasă din trup pentru a vedea corpurile goale ale altor persoane.

La fel ca noi, Isus a fost tentat să fie curios. El a refuzat cu încăpățânare să iasă în afara cercului pe care îl desenase tatăl său în jurul său. Prin urmare, el nu a păcătuit niciodată în această zonă în cei 33 de ani și jumătate de pe pământ. Când vedem cât de slabi suntem în această zonă a curiozității, putem înțelege ce realizare imensă a fost victoria lui Isus doar în această zonă. A fi curios să știi cine se căsătorește cu cine, cine va avea următorul copil etc. este distracția oamenilor nelegiuiți. Niciun frate sau soră care este în întregime devotat lui Dumnezeu nu se va răsfăța cu o astfel de distracție.

Transgresiunea propriului cerc poate fi văzută și în modul în care unii bătrâni, soți și părinți, guvernează asupra celor care le raportează. Nu trebuie să ne sperii niciodată copiii sau să punem presiune în vreun fel asupra soțiilor sau a altor frați din secție. Cuvintele Elihus sunt foarte potrivite în acest context:

„Vedeți, nu trebuie să vă speriați de mine și îndemnul meu nu vă va cântări” (Iov 33: 7).

Cu toții ar trebui să fim atenți ca cei care sunt în vreun fel sub autoritatea noastră (copii, soții, slujitori, credincioși etc.) să nu se simtă niciodată speriați, presați sau amenințați de noi. Este foarte ușor să ne depășim limitele atunci când avem putere asupra altor oameni. Atunci comunitatea este distrusă.

Un soț își poate domina soția în așa fel încât să-i poată rupe personalitatea. Este o prostie. Dumnezeu a făcut un soț și o soție diferiți unul de celălalt, astfel încât fiecare să poată fi de ajutor unul altuia. Când te uiți la o întrebare, tu, ca soț, o poți vedea dintr-un unghi și soția ta din altul. Este ca și cum ai face o fotografie a unei clădiri din partea de nord și soția ta făcând o fotografie a aceleiași clădiri din partea de sud. Când ambele imagini sunt amplasate una lângă alta, pot arăta complet diferite. Dar aceasta este singura modalitate de a obține o imagine completă a clădirii. Așadar, ați fi un soț nebun dacă ați distruge individualitatea soției dvs., determinând-o să facă fiecare fotografie numai din punctul dvs. de vedere! Veți avea apoi daunele. Dacă i-ați fi permis-o să fie ea însăși, ați fi putut avea o viziune diferită asupra problemei care v-ar fi lărgit înțelegerea despre aceasta și v-ar fi făcut mai înțelept. Acesta este un punct în care mulți soți trebuie să se purifice de nebunia lor.

Sfințirea și comuniunea sunt inseparabile.

Un pas înainte pe piciorul stâng al sfințirii ar trebui să fie urmat de un pas pe piciorul drept al părtășiei în toate relațiile, fie între soț și soție, frate și frate sau soră și soră.

Oamenii care umblă în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1 , 7) vor folosi ambele picioare pentru a merge. Prin urmare, vor primi lumină din ce în ce mai mare asupra răului care locuiește în trupul lor; și pe măsură ce se judecă și se purifică, vor descoperi că părtășia lor cu alții care merg pe aceeași cale devine din ce în ce mai glorioasă. Procedând astfel, biserica va radia slava lui Hristos către lumea din jur.

Depășirea spiritului anticristului

Trăim în timpul imediat anterior apariției Antihristului pe scena mondială. Dar, înainte de a fi revelat ca principalul protagonist al lui Satana pe pământ, va exista o acumulare treptată a situației din lume pentru a-i deschide calea – în comparație cu o pantă abruptă care duce la vârful muntelui. Ascensiunea pe această pantă începuse deja în secolul I, așa cum ne spune Ioan în 1 Ioan 2:18: „Copii, este ultima oră! Și după cum ați auzit că vine Antihristul, așa au venit și mulți Antihristi acum. „Duhul Sfânt explică aici că era deja” ora unsprezece seara „când a fost scris acest lucru – în jurul anului 100 d.Hr.

Suntem acum în ultimele secunde ale acestei ere. Lucrurile au ajuns într-o etapă în care sunt aproape de vârf. Ar trebui să trăim ca oameni care au o înțelegere a timpului în care trăim (Mt 16: 3).

Tărâmul Antihristului va fi politic, economic și religios. Vrem să ne ocupăm doar de aspectul religios aici. Diavolul și-a atins scopurile mult mai mult prin religii false decât prin guverne ateiste; și, de asemenea, mult mai mult de la falsul creștinism decât de la falsele religii. Acesta este motivul pentru care Ioan vorbește despre Antihristii care stau în bisericile din primul secol. Cu toate acestea, au fost alungați de predicarea puternică a apostolilor. „Au ieșit de la noi”, spune el (1Io 2:19 ).

Acest spirit al Antihristului se găsește acum din belșug în creștinismul de astăzi. Trebuie să aflăm clar ce spirit este, căci numai atunci îl putem alunga din carnea noastră și apoi din bisericile noastre.

Caracteristicile Antihristului sunt descrise pe scurt în 2 Tesaloniceni 2: 3-12:

1) El este numit omul păcatului [răutatea] (v. 3)

2) El este cel care se ridică deasupra tuturor și vrea să fie ca Dumnezeu (v. 4)

3) El este cel care minte și înșeală (vv. 9-10).

Aceste trăsături ne oferă o indicație la ce să ne așteptăm de la anticristii care stau astăzi în congregațiile creștine, așa cum se întâmpla în zilele lui Ioan.

păcat

Antihristul este numit omul păcatului. Spiritul său se va manifesta în creștinătate ca o atitudine relaxată față de păcat. În această ultimă generație, înainte ca Hristos să se întoarcă, predicarea împotriva păcatului va fi nepopulară. Se pot predica multe despre justiția socială, grija pentru săraci și analfabeți, ajutorarea victimelor inundațiilor etc. – și toate aceste lucruri sunt bune. Dar va fi puțin pus accentul pe păcate precum dragostea pentru bani și lucruri materiale, gânduri sexuale păcătoase, atitudini neiertătoare, izbucniri de furie, căutarea onoare de la oameni, defăimare, bârfe etc. -7 menționat).

„Secretul răutății” (2Th 2 , 7) se va prezenta ca har fals, care oferă oamenilor siguranța că sunt pentru totdeauna în siguranță doar pentru că sunt odată

„Primirea lui Hristos”, în ciuda faptului că ei continuă să trăiască în păcat. O astfel de predică „mâncă urechile” și atât de mulți credincioși vor asculta de bunăvoie (2 Timotei 4: 3-4).

Ni se spune în Apocalipsa 13, care descrie domnia lui Antihrist, că el le oferă adepților săi posibilitatea de a-l urma fie în mod public, fie în secret. Ei pot primi semnul lui pe frunte (dacă vor să-l slujească public) sau pe palma mâinii drepte (dacă vor să-și păstreze reputația de credincioși într-o congregație creștină și totuși să se bucure de privilegiile pe care le primesc primind marca „des Bestia „) (Apoc. 13: 16-17). Totuși, urmașii lui Isus descriși în versetul următor nu au o astfel de alegere. Marca lor trebuie să fie pe frunte (Apoc. 14: 1).

Sub conducerea lui Antihrist, nici măcar nu va fi posibil să cumpărăm mâncarea necesară fără „semnul fiarei.” Nu am ajuns încă la acest summit, dar suntem destul de aproape de el. Este dificil să lucrăm și să accesăm în India astăzi prea multe instituții de învățământ fără să-i murdărească mâna dreaptă cu mită (un semn al fiarei) Lucrătorii din fabrici care nu fac o donație în fiecare an la „ Ayudha Puja ” .Festivalul „[un festival hindus] este pedepsit prin atribuirea lor de muncă grea în unele fabrici. Mulți așa-ziși credincioși fac compromisuri în astfel de situații și vin totuși la adunările de duminică pentru a se închina Domnului ca credincioși” spirituali „. Cum este posibil? Pentru că nimeni altcineva din congregație nu știe despre nedreptatea și păcatul pe care l-au practicat în timpul săptămânii. Semnul fiarei este vizibil pe palma dreaptă. Le place că acțiunile lor chiar o justifică spunând că dai ceva trebuie, a supravietui. Aceștia sunt cei care simt că este justificabil să ne închinăm în fața lui Satana atunci când se face în secret, în așa fel încât să nu pierdem mărturia! Astăzi există chiar bătrâni ai bisericilor care urmează modelul Noului Testament care au primit în secret semnul fiarei în mâna dreaptă. Prin urmare, spiritul anticristului stăpânește în astfel de adunări. Acesta este motivul atâtor ceartă, ceartă și moarte în multe biserici.

Doar cei care au adoptat atitudini radicale față de păcat în toate formele sale și care încearcă să urască păcatul așa cum l-a urât Isus (Evrei 1: 9) pot avea puterea de a expune și a expulza păcatul în adunările credincioșilor .

Exaltarea de sine

Lucifer a devenit Satana când a vrut să se înalțe pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu, astfel încât să poată primi închinare de la ceilalți îngeri ai săi. Dorința de închinare se găsește pretutindeni astăzi – în cercurile politice, în cercurile de afaceri și, de asemenea, în cercurile religioase. În religiile false există așa-numiții oameni ai lui Dumnezeu care sunt, de fapt, și închinați.

Și în creștinism găsim bărbați care au dorința de a se înălța deasupra celorlalți prin titluri precum „Reverend”, „Reverend”, „Pastor” – la fel ca „rabinii” evrei pe care Iisus i-a condamnat. La baza acestor titluri se află aceeași dorință de a primi închinare de la alți oameni. Acesta este același spirit pe care îl va avea Antihristul, care „se înalță deasupra tuturor … și se preface că este Dumnezeu” (2Th 2 , 4).

Dorința de a fi venerat de alții se manifestă în moduri și mai subtile, cum ar fi trimiterea de rapoarte despre lucrările lor care sunt pline de statistici și fotografii (de obicei, cu o mulțime de fotografii ale liderului predicând sau rugându-se etc.).

Dorința de a se ridica deasupra altor credincioși poate fi văzută și în intrigile de a deveni bătrân într-o biserică, dorind să vadă lumea ca pe o

un cunoscut ministru care face turnee, oferind sfaturi altora cu privire la diverse probleme (chiar și atunci când oamenii nu cer sfaturi!), munca altora decât

A critica și a judeca „cenzorii auto-numiți” (Jak 3,1 ; Biblia amplificată ), a da predici frumos aranjate pentru gloria poporului, a încerca să se dovedească un predicator mai bun decât alții, să imite darurile și serviciile altora, justificându-se când a căzut în păcat (Lc 16:15 ) și în alte moduri în care dorește să-și facă un nume.

Trebuie să recunoaștem în mod clar că toate aceste dorințe și multe altele, chiar și mai urâte, trebuie să fie latente în carnea noastră și să fie judecați sever dacă vrem să fim liberi de ele. Abia atunci putem avea autoritatea și puterea de a alunga din biserici acest spirit al Antihristului.

minciuna

Antihristul va înșela lumea prin „semne minunate și minuni și orice seducție în nedreptate” (2Th 2 , 9-10).

Satana este tatăl tuturor minciunilor (Ioan 8:44). Copilul lui Dumnezeu care spune o minciună cu limba îi oferă de fapt limba lui Satana ca pe un pântec pentru a naște o minciună. Minciuna este păcatul toți suntem experți în. „Ne înșelăm din pântece spunând minciuni” (Ps 58, 3). Există diferite forme de minciună, cum ar fi spunând jumătăți de adevăruri, prezentând doar o singură față a monedei (dacă vrem să ne justificăm), exagerând rapoarte despre munca noastră sau în acoperirea fantastică a diverselor evenimente (acestea pot fi găsite astăzi în multe biografii creștine, că simplii creștini înghit adesea fără examen), simulează durerea și boala pentru a câștiga compasiune și simpatie pentru sine, se prefac că sunt generoși și curati din interior (atunci când cineva nu este) sau oferă rapoarte despre incidente care pot fi începute cu rugăciunea, Postind sau alungând demoni pentru a da impresia că ești expert în aceste chestiuni. Există sute de moduri de a minți.

Când ești cucerit de păcat, dar cinstit în privința lui și întristat de el, există o mare speranță pentru tine. Dar dacă pretindeți că ați triumfat asupra păcatului sau dacă dați această impresie altora prin predica voastră și sunteți înfrânți de aceasta în interior sau în privat, atunci puteți fi siguri că cuvintele lui Isus se aplică pentru voi: „Șerpi, pui de vipere! Cum vrei să scapi de condamnarea iadului? „(Mt 23:33) – chiar dacă pretinzi că ești creștin care a fost botezat cu Duhul Sfânt.

Minciunile nu pot fi eliminate din viața noastră decât dacă luăm o poziție radicală împotriva lor de fiecare dată când le descoperim. Există mulți oameni care vorbesc limba sfințeniei, dar care nu au manifestat o atitudine radicală față de minciuna în viața lor . Duhul Antihristului încă mai are putere asupra lor pentru că încearcă să se justifice în fața oamenilor, dar nu se tem de Dumnezeu, care într-o bună zi va judeca tot ce este ascuns. Întâlnirile noastre trebuie să fie locuri în care mincinoșii de tot felul trebuie să fie expuși fără încetare prin predicarea Cuvântului. În acest fel, antihristii au fost alungați în vremea apostolului Ioan și numai așa vor fi alungați antihristii în timpul nostru.

seducţie

Am văzut că Antihristul va înșela mulți oameni prin semne și minuni. Minunile supranaturale au o mare putere de a seduce oamenii. În India am văzut multe exemple de lideri religioși păgâni care și-au construit urmări făcând minuni prin puterea satanică.

Cu toate acestea, minunile și vindecările supranaturale fac, de asemenea, parte din echipamentul pe care Dumnezeu l-a dat bisericii Sale pentru a-și îndeplini misiunea pe pământ. Petru și Pavel au făcut minuni de o asemenea anvergură de care nici măcar nu se aude astăzi. A fost din cauza credințelor lor. Relatările din „Faptele Apostolilor” sunt o mustrare constantă pentru cât de mică este propria noastră credință astăzi. O biserică fără darurile Duhului este conform 1 Corinteni 12 (unde darurile sunt comparate cu ochii, urechile, mâna etc.) ca o persoană care, deși vie, este oarbă, mută, surdă și paralizată. Nu vrem să fim ca acei creștini necredincioși care susțin că epoca miracolelor s-a încheiat. Această epocă s-a încheiat Cu siguranță, pentru ei din cauza necredinței lor – dar nu pentru oamenii care cred.

Totuși, asta nu înseamnă că oricine face minuni în numele lui Isus poate fi urmărit orbește. Există mulți oameni care fac astfel de minuni care sunt în cele din urmă respinse și alungate de Domnul Însuși! (Mt 7 , 22-23). Atunci de ce permite Dumnezeu astfel de oameni să facă minuni în numele lui Isus? Răspunsul este dat în mod clar în Deuteronom 13: 1-5. Dumnezeu ne permite să ne testăm dacă vom fi rătăciți de semne și minuni sau dacă vom urma poruncile clare ale Scripturii. Prin urmare, este important să vă asigurați că liderul vostru spiritual nu este cineva care va fi alungat în ziua Judecății (citiți cu atenție Apocalipsa 13: 13-14 pentru a vedea cum acest fals profet, ca un miel, ca un discipol al lui Isus) arată (Apocalipsa 13:11), oameni seduși de semne și minuni!).

Deci, cum ar trebui să ne protejăm de seducție? Răspunsul este că testăm făcătorii de minuni creștini împotriva celor trei caracteristici menționate anterior. Puneți-vă următoarele întrebări și veți găsi răspunsul:

1. Rezultă viața și slujirea sa în eliberarea oamenilor de puterea păcatului sau doar în iertarea păcatelor?

2. Este el un om umil, în mod deliberat umil ca Isus și apostolii? Sau este interesat să se arate făcându-te să te bazezi pe el, sfaturile și profețiile sale, astfel încât să nu poți fi conectat la Hristos ca cap al tău? Are dispoziția unui servitor sau a unui șef care dă ordine oamenilor din jurul său?

3. Ați observat o sinceritate și o sinceritate în viața sa – o simplitate și o simplitate – mai ales în materie de bani? (Ferește-te de cei care sunt mereu interesați de zeciuiala și ofrandele tale).

Iisus, Petru și Pavel ar trece acest test, dar nu mulți dintre predicatorii și așa-zișii „vindecători” de astăzi.

Prin spiritul Antihristului, Satana a corupt creștinismul. Dumnezeu să ridice mulți oameni în țara noastră cu puterea apostolilor de a alunga acest spirit din bisericile din India.

Victoria prin laude

Chemarea noastră ca ucenici ai lui Hristos este să trăim prin credință. Principalele caracteristici ale credinței sunt lauda și mulțumirea. „Așa că au crezut cuvintele Lui și i-au cântat laudele” (Ps 106 , 12). Israelienii menționați aici nu l-au putut lăuda pe Dumnezeu după ce i-au văzut pe egipteni înecați în Marea Roșie. .

Dar mergem în credință. Putem crede Cuvântul lui Dumnezeu chiar înainte de a ne vedea dușmanii înecați în mare și îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar și când vrăjmașii noștri sunt încă în fața ochilor noștri. Credem că Dumnezeu se va ocupa de ei în felul și timpul său. De aceea îl putem lăuda pe Dumnezeu în noul legământ în toate împrejurările și în orice moment.

În Evrei 2: 12-13 citim că Isus ne va călăuzi în laudă chiar și în mijlocul bisericii pentru că „ne punem încrederea în el.” Încrederea și lauda sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Credința fără laudă și mulțumire este o credință falsă – o credință moartă. Ca „frați mai mici” ai lui Isus (așa ne numește El în Evrei 2: 11-12) suntem chemați să urmăm exemplul fratelui nostru mai mare în laudă Tatălui – atât în ​​mod privat, cât și „în mijlocul bisericii”.

Dumnezeu este un mare Rege, dar tronul pe care se așează nu este din argint sau aur. Un astfel de tron ​​ar fi prea ieftin pentru el. „… ești înscăunat peste laudele lui Israel”, spune psalmistul (Ps 22: 4). Lauda formează tronul pe care stă Dumnezeu ca Împărat. De aceea cerul este un loc de laudă neîncetat. Îngerii Lăudați-l pe Dumnezeu tot timpul. Acesta este tronul pe care stă Dumnezeu în ceruri. Când Duhul Sfânt vine în inimile noastre, El aduce cerul în inimile noastre și astfel și noi putem pregăti un tron ​​de laudă pentru Dumnezeul nostru pe care el poate introna – în inimile noastre, în casele noastre și în biserică.

Acesta este motivul pentru care este atât de important să ne realizăm mântuirea liberă de orice murmur și îndoială cu frică și tremur, pentru că Dumnezeu (Duhul Sfânt) lucrează în inimile noastre pentru a pregăti un tron ​​pentru Tatăl (vezi Fil 2). , 12-14). Dumnezeu lucrează, de asemenea, în afara noastră, în toate circumstanțele noastre, pentru a ne servi cel mai bine. Deci nu există cu adevărat nimic de care să ne bâjbâim sau să ne plângem – dacă credem promisiunea din Romani 8:28.

Nu este posibil să-L lăudăm în mod eficient pe Dumnezeu în biserică dacă mormăim și ne plângem alteori acasă sau la birou. Adevărata laudă poate veni doar dintr-o viață răstignită. Este semnificativ faptul că singurul verset din Biblie care ne spune că Dumnezeu este așezat pe un tron ​​de laudă pentru poporul Său se află în mijlocul unui psalm care descrie în mod viu răstignirea (Ps 22: 4). Psalmul începe cu strigătul lui Iisus pe cruce și se referă la felul în care au fost străpunse mâinile și picioarele (Ps 22:17 ); În mijlocul acestui psalm, Isus ne descrie apoi ca frații săi mai mici [frații] și ne invită să pregătim împreună cu el un tron ​​de laudă pentru Tatăl (Ps 22, 23-24). Și noi am fost răstigniți cu el pe aceeași cruce – și acolo îl lăudăm pe Tatăl lui Isus în timp ce am fost răstigniți împreună cu el către lume și dorințele noastre. Aici stă superficialitatea multor laude și închinare pe care le găsim în multe biserici de astăzi, unde cuvântul crucii nu ocupă un loc central. Unii oameni care au văzut această superficialitate s-au opus cu totul laudelor și închinării și au decis că nu ar trebui să aibă loc în închinarea Noului Testament. Dar asta înseamnă căderea de pe stâncă pe partea opusă!

Pe cruce, răstignit împreună cu Hristos, pregătim un tron ​​de laudă pentru Tatăl. Psalmul 118 este un alt psalm al crucii și al lui Hristos (Ps 118 , 11-14.22). Ne așezăm pe altar și ne legăm de cruce cu frânghii (v. 27). Și când ne întindem acolo, „îi mulțumim Domnului” (vv. 28-29) și spunem:

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne bucurăm de el ”(v. 24).

Isus a fost uns ca capul nostru pentru a ne oferi „untdelemnul bucuriei și haina de laudă” (Isaia 61: 1-3) în loc de un spirit tulburat și de depresie. Dacă trăiești sub spiritul depresiei, poți fii sigur că aceasta este lucrarea lui Satana. Isus a venit să alunge permanent acest spirit din viața ta și să te îmbrace și să te îmbrace în haina de laudă. A fi în stare de spirit – pentru că Isus nu a fost niciodată deprimat, descurajat sau prost dispus; și suntem chemați să umblăm așa cum a umblat El (1Io 2: 6) Dar acest lucru este posibil numai dacă, la fel ca Isus, traversăm crucea zilnic ia pe noi.

În Psalmul 8: 2 citim că Dumnezeu aduce putere în gura copiilor mici și a bebelușilor pentru a cuceri dușmanul. Isus a citat acest verset în vremea când marii preoți criticau copiii pentru că strigau la Dumnezeu și îl lăudau (Mat, 15-16). Marii preoți, la fel ca mulți oameni de astăzi, credeau că nimeni din casa lui Dumnezeu nu ar trebui să strige sau să ridice vocile în laudă și închinare. Ei au spus că în prezența lui Dumnezeu oamenii ar trebui să aibă fețe lungi și să fie calmi. Dar Iisus a fost încântat să audă sunetul de laudă pentru că i-a amintit de casa lui cerească în care îngerii l-au lăudat pe Dumnezeu cu voci care sună ca un tunet puternic! Acesta este un motiv pentru care Satana și oștile sale nu pot locui în cer – pentru că nu suportă sunetul de laudă sinceră către Dumnezeu. Nici ei nu pot îndura să găsească asemenea laude în vreo biserică de pe pământ. Prin urmare, ei vor folosi oricare dintre cele două metode – fie eliminând laudele sincerității sale, fie oprind cu totul aclamările. Dacă te uiți la diferitele confesiuni, vei descoperi că Satana a reușit aproape peste tot folosind oricare dintre aceste două metode.

De ce urăște Satana laudele drepte aduse lui Dumnezeu? Citând Psalmul 8: 3, Isus a spus că „puterea” la care se face referire în acel psalm este în realitate

„Lauda” a fost (Mt 21:16 ). Lauda este puterea prin care inamicul este izgonit (Ps 8: 3).

Norocurile goale care nu provin dintr-o viață sfântă, totuși, nu au putere. În Exodul 32 citim că israeliții au făcut un vițel de aur și chiar l-au numit „Domnul” [Iehova]. Au dansat și au strigat către „Domnul” lor cu o voce tare pe care Moise și Iosua au auzit-o de departe (v. 17). -19). Dar Satana avea dreptate în mijlocul acelei laude carismatice! A existat imoralitate în mijlocul lor, la fel cum există imoralitate în mijlocul multor oameni de astăzi care strigă și dansează în numele lui „Isus”.

După cum am menționat mai devreme, lauda noastră va deveni puternică numai atunci când vine dintr-o viață răstignită, sfântă.

În Luca 19: 37-38, fariseii au fost tulburați când toți discipolii lui Isus au început să-L laude pe Dumnezeu cu bucurie și cu glas tare și i-au cerut lui Isus să le spună ucenicilor să tacă. Dar Isus a răspuns că, dacă acești ucenici ar tăcea, pietrele ar începe să plângă (v. 40). Astfel vedem părerea lui Isus despre laude puternice și părerea fariseilor. Cum este în biserica ta? Îi urmezi pe farisei sau pe Isus? Deoarece căutăm atât de mult onoarea oamenilor (în special a conducătorilor creștini), ne este frică să-l lăudăm și să-l lăudăm pe Dumnezeu în congregație. Tradiții religioase care unul în a

50

urmărirea unui anumit grup poate dezaproba laudele puternice și, astfel, toată lumea din acel grup respectă orbește o astfel de tradiție. Dar trebuie să violăm astfel de tradiții dacă vrem să fim urmași ai lui Isus și să posedăm împărăția lui Dumnezeu (Mt 11:12 ).

Isus a petrecut milioane de ani în prezența lui Dumnezeu, unde era o atmosferă de laudă și închinare. Când a venit pe acest pământ și a trăit printre oameni religioși morocănoși, sinistrați, cu o față acră, era destul de diferit de atmosfera din cer. Prin urmare, a fost întotdeauna entuziast când a văzut câțiva care aveau în ele ceva din atmosfera lăudabilă a cerului.

Rețineți, totuși, că „aleluia” și „aminul” cerului nu sunt lipsite de sens. Ei strigă „Aleluia,pentru … „(Apocalipsa 19: 1.2.6). Este o adorare semnificativă și o laudă grăitoare în ornamentația sfântă. Duhul Sfânt a ajuns să reproducă această laudă în noi și în bisericile noastre.

Acolo am citit că cei 144.000 au învățat acest nou cântec când erau pe pământ (Apocalipsa 14: 1-4). Vechiul cântec pe care îl cântă toată lumea este cântecul de a murmura și a se plânge de alte persoane și circumstanțe. Dar câțiva care urmăresc Mielul oriunde merge (v. 4) – aceștia sunt cei care iau crucea zilnic – au învățat să se urască pe ei înșiși (Lc 14:26) și astfel au murmururi și plângeri complete scoase din viața lor. Ei au credință în suveranitatea lui Dumnezeu (Rom 8:28) și au învățat să-L vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile (1Th 5 , 18) și pentru toate lucrurile (Efeseni 5:20) și pentru toți oamenii (1Tim 2), 1) să mulțumesc. În toate situațiile dificile pe care le-au trăit pe pământ, au purtat moartea lui Isus pe trupurile lor și au învățat noul cântec de laudă și închinare în toate împrejurările și pentru toți oamenii. Prin urmare, în ultima zi, ei stau împreună cu Mielul pe Muntele Sion.

Nu este suficient să-L lăudăm pe Dumnezeu în inimile noastre. Oferim laudă lui Dumnezeu prin buzele noastre (adică lauda care rezultă dintr-o viață răstignită); și acesta este unul dintre puținele lucruri din Noul Testament pe care ar trebui să le facem tot timpul la porunca lui Dumnezeu (Evrei 13:15). „A cărui inimă este plină, gura se revarsă”, a spus Isus (Mt 12:34). Așadar, dacă lauda nu pleacă de pe buzele noastre, acesta este un indiciu clar că lauda nu ne-a umplut inima. Dacă cineva mărturisește cu gura, va fi mântuit ”(Rom 10:10).

În Psalmul 50:23 citim: „Oricine îmi oferă jertfă de mulțumire mă onorează și îmi deschide o cale de a-i arăta mântuirea mea (mântuirea mea)” (traducere literală).

Dumnezeu este capabil să ne mântuiască din multe situații, dar numai dacă începem să-L lăudăm – doar lauda este semnul credinței. Rugăciunea singură nu ne poate elibera de multe situații. Trebuie să perseverăm în rugăciune până când ajungem la punctul în care avem asigurarea Duhului în inimile noastre că rugăciunea noastră a primit răspuns. Atunci apare credința –

51

și „credem că am primit” chiar dacă încă nu vedem răspunsul. Apoi, și numai atunci, a spus Isus, am putea primi pentru ce ne rugăm (Mc 11:24 ). Dar care este dovada că o astfel de credință se naște în inimile noastre? Ne oprim din rugăciune și începem să-L lăudăm pe Dumnezeu. Aceasta, și numai asta, este cea mai clară dovadă a credinței și prin aceasta pregătim o cale pentru ca Dumnezeu să ne arate eliberarea Sa

În 2 Cronici 20 vedem un alt exemplu în acest sens. Acolo vedem cum Iosafat a fost înconjurat de un număr mare de dușmani (v. 2). Iosafat a făcut cel mai înțelept lucru pe care îl poate face oricine înconjurat de astfel de probleme. A postit și s-a rugat și a căutat fața lui Dumnezeu. Rugăciunea sa este descrisă pentru noi în versetele 6-12 – acolo vedem șapte lucruri:

1) L-a lăudat pe Dumnezeu pentru suveranitatea sa (v. 6).

2) Și-a amintit ce a făcut Dumnezeu în trecut (v. 7).

3) El i-a reamintit lui Dumnezeu promisiunea sa în cuvântul său (v. 9).

4) El i-a reamintit lui Dumnezeu că acestea erau propria sa moștenire [proprietate] (v. 11).

5) El i-a spus lui Dumnezeu că nu au putere să facă față întregii situații (v. 12).

6) El ia spus lui Dumnezeu că nici ei nu au înțelepciune (v. 12).

7) El ia spus lui Dumnezeu că se vor baza pe el (v. 12).

Acesta este, de asemenea, un model bun pentru rugăciunea noastră. Dumnezeu a răspuns imediat și le-a spus că se va ocupa de situație. Iosafat l-a crezut pe Dumnezeu și a trimis în fața armatei un cor de oameni, care l-au lăudat pe Dumnezeu și au cântat laude cu voce tare. Oferind această laudă dușmanilor săi, Iosafat a pregătit o cale pentru ca Dumnezeu să-și arate mântuirea. Exact asta a făcut Dumnezeu atunci. El a lovit inamicul temeinic (v. 22).

Vedem un alt exemplu în cartea lui Iona. Iona a fost în burta peștilor trei zile și trei nopți și în acel timp nici măcar nu se rugase lui Dumnezeu (Iona 2: 1). „Apoi”, spune versetul 2 (adică după trei zile și trei nopți), Iona a început să se roage. Poate că în primele trei zile Iona a încercat să se târască până la gura peștilor – la fel cum încercăm tot felul de metode Pentru a ieși din problemele noastre. Doar atunci când eșuează orice ajutor uman, majoritatea oamenilor se îndreaptă către Dumnezeu. Abia atunci Iona l-a căutat pe Dumnezeu după ce cele mai bune eforturi ale sale au eșuat.

Dumnezeu așteaptă până când vom ajunge la capătul nostru și al posibilităților noastre. Apoi Iona s-a rugat și s-a rugat. Dar totuși nu s-a întâmplat nimic până nu a făcut asta

„Oferind mulțumire”, spunând că mântuirea vine numai de la Domnul (Iona 2:10). Când Iona a început să-L laude pe Dumnezeu, în timp ce era încă în mijlocul problemei sale nerezolvate, el a deschis astfel o cale pentru ca Dumnezeu să-i dea Imediat după aceea (citim acest lucru în Iona 2:11) Domnul a poruncit peștilor să-l scuipe pe Iona pe uscat.

Cât de mult mai vrem să rămânem în burta peștilor (în problema noastră specială) înainte să oferim jertfa de mulțumire lui Dumnezeu? Dumnezeu nu ne poate mântui dacă nu-l cinstim lăudându-l pentru toate lucrurile; și astfel nu pregătim o cale pentru el să ne mântuiască (Ps 50:23 ),

Un ultim exemplu – din Faptele 16. Acolo citim că Pavel și Sila au fost aruncați în închisoare pentru predicarea Evangheliei. La miezul nopții, în loc să doarmă (și chiar mai puțin decât să se plângă și să mormăie), au început să se închine și să-L laude pe Dumnezeu în cântare. Nu au avut plângeri. Ei cred pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu și îl glorifică pe Dumnezeu. Imediat Dumnezeu a deschis

ușile temniței pentru ei. Acest lucru a fost posibil, deoarece Pavel și Sila au deschis o cale către Dumnezeu pentru a lucra pentru ei prin sacrificiul de laudă care a venit de pe buzele lor.

Cheia pentru gura fiecărui pește și pentru fiecare ușă de temniță este în mâinile minunatului nostru Domn (Apoc 3:17), iar când deschide o ușă nimeni nu o poate încuia. Și până când îl deschide, tot ajutorul uman va eșua. Este ușor să-L lăudăm pe Dumnezeu când totul merge conform planurilor și dorințelor noastre. Dar dacă lucrurile merg contrar așteptărilor noastre, atunci acesta este momentul în care profităm de ocazie pentru a-i aduce laude lui Dumnezeu – pentru că ne costă ceva să îl chemăm pe Dumnezeu în astfel de situații. În acest fel putem deschide o cale pentru ca Dumnezeu să ne arate mântuirea Sa.

Psalmul 149: 5 ne invită să-L lăudăm și să-L slăvim pe Dumnezeu cu gura când suntem în patul nostru (care este locul în care ne întindem și ne îngrijorăm de obicei!) Și spune că suntem cu asemenea Lauda să poată lega puterile întunericului și să aducă judecata care este scrisă despre ele în Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 16:20). Acesta este un privilegiu rezervat tuturor copiilor lui Dumnezeu (Ps 149: 9).

Așadar, în zilele rămase pe care le petrecem pe pământ, să învățăm să cântăm noul cântec de laudă și mulțumire în toate circumstanțele, pentru toate circumstanțele și pentru toți oamenii – astfel încât să-l putem onora pe Dumnezeu și să experimentăm eliberarea Lui în fiecare zi a vieții noastre. Amin.

De ce cad crestinii

De ce cad creștinii în păcat?

Înainte de a lua în considerare motivele pentru aceasta, trebuie să facem o distincție clară între a fi ispitiți și a păcătui. Iacov 1: 14-15 arată clar că toată lumea va fi ispitită atunci când va fi ademenită de propriile dorințe carnale. Apoi, când mintea sa cedează ispitei, apare concepția și păcatul se naște în inimă.

Când vedem adevărul glorios că bătrânul nostru (mintea noastră care voia să păcătuiască) a fost răstignit împreună cu Hristos (Romani 6: 6), atunci îl putem îndepărta pe bătrân prin credință. Atunci vom înceta să păcătuim voit. Ne naștem din nou (1Io 3 , 9). Vom fi încă ispitiți, dar mințile noastre (noul om) nu mai sunt în concordanță cu carnea noastră.

Dar, deși s-ar putea să încetăm să mai facem păcat, putem totuși să cădem în păcat (sau să fim „pripiți de o faptă greșită” – Gal 6: 1). Există o diferență între săvârșirea păcatului și căderea [poticnirea].

Chiar dacă bătrânul nostru a fost răstignit (Rom. 6: 6), carnea noastră este încă vie pentru a ne ademeni. Cu toate acestea, suntem hotărâți să fim credincioși lui Hristos Mirele nostru; nu avem nicio intenție de a ne răsfăța cu dorințele cărnii. Nu comitem adulter cu trupul, altfel am fi adulteri (Iac 4,4) și am deveni astfel parte a curviei (Apocalipsa 17,5) și nu parte a miresei lui Hristos. Dar o femeie poate concepe din cauza constrângerii chiar dacă nu s-a dat de bună voie unui bărbat. Într-un astfel de caz, femeia însăși este mai nobilă decât dacă s-ar fi dat în mod deliberat unui bărbat. Aceasta simbolizează diferența dintre căderea în păcat( în cazul în care suntem biruiți de dorințele firii noastre pământești) și săvârșesc păcate ( în cazul în care am cu bună știință alege greșit și să se predea carnea).

Dar, deși căderea în păcat nu este la fel de rea ca săvârșirea păcatului, totuși produce același rezultat – o concepție care dă naștere morții. Promisiunea Noului Testament este că Isus ne poate împiedica, de asemenea, să ne împiedicăm ( Jud 24 ). Aceasta este viața victoriei – unde suntem mântuiți și de a cădea în păcat.

Dacă ați încetat să comiteți păcatul, dar vă aflați totuși căzând în păcat, atunci acestea pot fi motivele pentru care vă împiedicați.

1. Lipsa fricii de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu este începutul (ABC) înțelepciunii (Prov 9:10). Aceasta este prima lecție din școala înțelepciunii. Dacă nu învățăm alfabetul, nu mai putem face niciun progres. „Frica de Domnul urăște răul” (Prov. 8:13), pentru că Dumnezeu însuși urăște răul. Când am auzit chemarea lui Dumnezeu de a fi sfinți pentru că este sfânt și suntem cuprinși de această chemare, atunci vom urâm păcatul.

Mulți credincioși consideră că este destul de ușor să depășească unele păcate (mânie, păcate sexuale etc.) atunci când sunt în prezența altor creștini, deoarece se tem să-și piardă reputația. Dar când sunt singuri, păcătuiesc destul de ușor în aceleași zone. Motivul pentru care se poticnesc nu este pentru că nu sunt capabili să biruiască acele păcate, ci pentru că sunt ale lor

Iubește reputația mai mult decât te teme de Dumnezeu Ei apreciază mai mult opinia oamenilor decât părerea lui Dumnezeu. Astfel de creștini trebuie să se plângă și să se pocăiască pentru că „s-au închinat creaturii (omului) mai mult decât Creatorului” (Rom 1:25) și trebuie să strige către Dumnezeu din toată inima că Dumnezeu îi va învăța frica Sa. este că dacă strigi către Dumnezeu și îți ridici vocea și cauți frica Domnului ca niște comori ascunse, Dumnezeu te va învăța frica Lui (Prov 2: 3-5; Mt 5: 6) El va fi găsit doar de ei care Îl caută cu toată inima (Ier 29:13 ) Numai acei oameni care sunt mâhniți de eșecul lor vor fi mângâiați de Mângâietor (vor primi putere și ajutor – Mt 5: 4).

Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul de a trăi singuri în fața chipului lui Dumnezeu.

Motivul pentru care Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi un spațiu privat – viața noastră de gândire – este pentru ca El să ne poată testa pentru a vedea dacă ne temem sau nu de el. Dacă ne preocupă doar reputația noastră exterioară în fața altor oameni, atunci vom fi neglijenți de păcate în viața noastră de gândire. Prin urmare, Dumnezeu face o împărțire între cei care doresc victoria totală și cei care doresc doar victoria exterioară asupra păcatului. Dacă suntem întristați de păcatul nostru în viața noastră de gândire, precum și de păcatul exterior, vom obține rapid victoria.

2. Lipsa credinței

Toate progresele în viața creștină depind de credință. Cei drepți trăiesc prin credință (Rom. 1:17) și calea lor devine ca lumina care strălucește din ce în ce mai puternic (Prov. 4.18).

Putem avea credință pentru iertarea păcatelor și chiar pentru dezbrăcarea bătrânului și astfel oprirea păcatului; și totuși nu putem avea convingerea că Isus ne poate împiedica și noi să ne împiedicăm. La fel ca israeliții din Kadesh Barnea, putem fi atât de plini de neîncredere și să ne uităm la uriașii din țară (în trupul nostru) încât nu intrăm în țara promisă a victoriei.

Una dintre cele mai importante legi din împărăția lui Dumnezeu este că primim conform credinței noastre (Mt 9:29) – nici mai mult, nici mai puțin. Nu există parțialitate cu Dumnezeu; dar îi răsplătește pe cei care îl caută cu zel în credință (Evrei 11: 6). Prin urmare, unii intră în viața victoriei (cum ar fi Iosua și Caleb, care au intrat în țara Canaanului), în timp ce alții rămân învinși. Calea spre viață este îngustă și sunt puțini cei care o găsesc, pentru că sunt puțini cei care se tem de Dumnezeu și au credință. Isus nu a putut face multe „fapte puternice” în orașul său natal din cauza necredinței lor. El însuși era dornic să-i vindece. Dar necredința lor l-a limitat (Mt 13:58). Așa este și astăzi. El vrea lucruri mari pentru pentru noi, dar este limitat de lipsa noastră de credință.

Credința este mai mult decât susținerea intelectuală. Una este să crezi că Isus are puterea de a împiedica oamenii să se împiedice și altceva este să ai credință că Isus ne va împiedica să ne împiedicăm. Prima este o calitate mentală pe care o are și Satana. Aceasta din urmă este o calitate spirituală a inimii care aduce victoria.

Promisiunea lui Dumnezeu este: „Păcatul nu va stăpâni asupra ta” (Romani 6:14). Crede acest lucru și, dacă cazi, amintește-ți că cuvântul făgăduinței nu se schimbă. și continuă până când într-o zi speranța se transformă în credință și victoria este a ta.

3. Ignorarea slăbiciunii cărnii

Carnea pe care o avem este complet incapabilă să facă voia lui Dumnezeu. Isus a învățat acest lucru foarte clar (Mt 26:41). Pavel a recunoscut acest lucru și a spus că nu este nimic bun în trupul său (Romani 7:18). Cei care înțeleg bine acest lucru vor face cel puțin două lucruri: vor fugi de ispită și îi vor cere cu sinceritate ajutorul lui Dumnezeu . Dacă cineva nu face aceste două lucruri, este evident că nu sunt încă convinși de slăbiciunea cărnii lor.

Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Și nu ne duce în ispită” (Mt 6:13). Ne rugăm această rugăciune din toată inima, pentru că suntem convinși că trupul nostru este slab. Chiar și un om eminent ca Timotei a fost îndemnat să vină înainte să fugi de dorințele tinereții și de dragostea de bani (2 Timotei 2:22 ; 1 Timotei 6: 10-11 ) S-ar fi putut crede că Timotei, care a ajuns atât de departe în viața sa creștină, s-ar putea să nu mai fie în aceste zone Pavel știa că este posibil, așa că l-a îndemnat să fugă de ispită și cineva care își dă seama că carnea lui este slabă, se va supune de bunăvoie acelei îndemnuri.

Mai mult, cineva care își dă seama de slăbiciunea sa, va pleda și lui Dumnezeu pentru milă pentru ajutor pentru a-și depăși slăbiciunea. Persoana slabă va fugi de pericol când îl va vedea, dar cel puternic nu, pentru că se gândește foarte bine la sine. Nu cere ajutor. De aceea cade.

Adevărata smerenie constă în a recunoaște slăbiciunea cărnii noastre și, prin urmare, a fugi de ispită și a chema la ajutor. Numai astfel de oameni primesc harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă har numai celor smeriți (1 Pt 5: 5).

4. Nicio dispoziție de a îndura suferința

Păcatul aduce plăcere – dar această plăcere este înșelătoare și de scurtă durată (Evrei 3:13 ; 11:25). Opusul plăcerii este suferința. A suferi înseamnă a ne nega cărnii noastre plăcerea păcatului. Dacă ne înarmăm cu această atitudine, se spune aici, putem opri păcatul și putem face voia lui Dumnezeu în toată viața noastră (1 Pt 4: 1-2). Suferința în trup nu înseamnă suferință fizică, fizică, pentru că nimeni nu a încetat să păcătuiască așa. Se referă la durerea provocată trupului prin negarea dorințelor sale. Refuzăm să ne mulțumim pe noi înșine, așa cum Isus nu s-a bucurat niciodată de sine (Rom. 15: 3). Prin aceasta împărtășim în comunitatea suferințelor sale.

O atitudine hotărâtă de a suferi în trup, spune Petru, este o armură în ziua bătăliei. Dar trebuie să îmbrăcăm această armură înainte să înceapă bătălia. A căuta în jur armura după ce a început atacul ispitei este inutil, deoarece de obicei nu se găsește. Nu, trebuie să te pregătești înainte să înceapă conflictul. Dacă cineva nu are această armură (atitudinea hotărâtă de a suferi din tăgăduirea de sine în loc de cea mai mică bucurie chiar și a unui gând păcătoș), atunci în momentul ispitei, se va da înapoi și va renunța (Evrei 10:38 ).

Dar dacă suntem hotărâți să murim în locul păcatului – adică „ascultăm chiar până la moarte”, așa cum a fost Isus (Fil 2: 8), atunci această armură va fi forța și protecția noastră în ziua bătăliei.

De exemplu, dacă iubim lucrurile materiale, este ușor pentru noi să ne pierdem pacea și să cădem în păcat dacă suferim pierderi materiale sau dacă altcineva dăunează sau pierde unele dintre averile noastre prețioase. Dar dacă am ales calea „suferinței în trup” și credem că Dumnezeu poruncește toate lucrurile spre binele nostru (Rom 8:28), atunci vom suporta chiar și pierderea bunurilor noastre cu bucurie (Evr. 10:34 ).

5. Fără eforturi înainte

Petru spune că, dacă mergem înainte în viața noastră creștină, nu ne vom împiedica niciodată (2 Pt 1: 5-10). Mulți creștini cad în păcat pentru că sunt mulțumiți de progresul lor spiritual în loc să se îndrepte spre perfect. Pavel și-a dedicat viața unui singur lucru – întinderea mâinii pentru a deveni asemenea lui Isus (Fil 3: 13-14). Acest lucru l-a ferit de stagnare și, de asemenea, de păcat. El l-a îndemnat pe Timotei nu numai să fugă de ispită, ci și să alerge după evlavie, iubire, blândețe etc. (1 Tim . 6:11; 2 Tim. 2:22 ).

Mulți au încetat  mai comită păcate și se mulțumesc chiar dacă continuă

poticnire. Prin urmare, nu încetează niciodată să se împiedice.

Trebuie să ne judecăm constant în lumina lui Dumnezeu în orice situație, dacă vrem să facem vreun progres în descoperirea răului adormit care sălășluiește în carnea noastră. Pe măsură ce umblăm în lumină, putem participa din ce în ce mai mult la natura divină.

Prin urmare, putem continua să adăugăm virtute, dragoste frățească, iubire [tuturor oamenilor] și așa mai departe, credinței noastre. Dacă ne umplem mintea cu gânduri bune în acest mod tot timpul, păcatul nu va intra cu ușurință în mintea noastră. Mintea goală este prada ușoară a ispitei.

6. Nu detronați viața sufletească [naturală]

În toți copiii lui Adam, sufletul uman este conducătorul. Ei trăiesc în funcție de rațiunea și sentimentele lor. Când suntem convertiți și alungați faptele păcătoase ale cărnii, de obicei nu reușim să ne dăm seama că viața noastră sufletească (modurile noastre umane de a gândi, a judeca și a simți) trebuie, de asemenea, să fie detronate. Considerăm că aceste lucruri sunt destul de inocente și inofensive. Cu toate acestea, viața sufletească întronată este cea care îi doboară pe mulți creștini.

Aruncarea frenetică a sentimentelor într-o adunare creștină, de exemplu, duce la multe excese degenerate și, de asemenea, la păcat. A trăi după sentimente nu este același lucru cu a trăi după spirit. Acestea două sunt la fel de diferite ca cerul și pământul. O întâlnire încărcată emoțional nu este neapărat o întâlnire spirituală, pentru că mulți oameni s-au îndepărtat entuziasmați de o astfel de atmosferă doar pentru a comite păcatul imediat. Sentimentele noastre sunt înșelătoare.

La fel, și mintea noastră este înșelătoare. Majoritatea creștinilor și-au înălțat mintea și, prin urmare, caută să înțeleagă lucrurile lui Dumnezeu cu rațiunea și logica lor umană. Rezultatul este că ei sunt în curând umflați și căzuți cu cunoștințe biblice moarte (1 Cor. 8: 1). Este posibil ca cazul dvs. să nu fie evident, pentru că mândria nu arată la fel de urât ca adulterul, dar este într-adevăr un caz mai mare și duce la multe alte păcate.

De aceea, smeriți-vă și detonați-vă mintea și sentimentele și deveniți ca un copil mic care trăiește în ascultare simplă, necondiționată, față de Cuvântul lui Dumnezeu. Urăște-ți viața sufletească și tot ce vine din ea și trăiește în duh, în dependență neajutorată de înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Astfel îți vei păstra sufletul și vei fi mântuit de poticnire.

7. Nicio apreciere a comunității

Pur și simplu nu există creștinism individualist în Noul Testament. Este posibil ca profeții Vechiului Testament (precum Ilie și Ioan Botezătorul) să fi trăit singuri, dar asta a fost într-un moment în care nu exista decât o umbră și nici una

Corpul a dat (Col 2:17). Dar acum avem trupul lui Hristos și doar atunci când ne găsim locul în el, capul (Hristos) ne împiedică să ne împiedicăm. Pavel ne spune clar că protecția împotriva erorilor și creșterii creștine va veni numai dacă ne ținem de cap și ne păstrăm liniile de aprovizionare deschise către ceilalți membri ai corpului (Col.2: 19).

Isus a spus că porțile iadului nu vor birui biserica (Mt 16:18). Satana va învinge cu siguranță împotriva unui singur creștin care trăiește singur. Cu toate acestea, nu este suficient să participi la congregație de două ori pe săptămână. Trebuie să prețuim părtășia cu ceilalți membri și să fim integrați în trupul lui Hristos. Numai când ne găsim locul ca membri funcționari ai trupului lui Hristos putem participa la triumful capului. Atunci frații și surorile noastre din trupul lui Hristos vor deveni o forță pentru noi atunci când presiunea devine prea mare doar pentru noi (Eclesiastul 4: 9-12). Încurajarea reciprocă în trupul lui Hristos este mijlocul lui Dumnezeu de a ne împiedica să fim induși în eroare și să nu cădem în păcat, 13). Apreciază o astfel de comunitate și vei fi scutit de multă durere de inimă și eșec.

Așadar, vedem că nu există o experiență unică pentru toți care să ne garanteze că nu ne vom mai împiedica niciodată. Dar dacă ascultăm aceste legi ale Duhului, ele ne vor elibera de puterea păcatului și vom fi feriți de poticnire (Rom 8: 2). Atunci vom putea exclama împreună cu apostolul Pavel: „Dar mulțumim lui Dumnezeu, care ne dă întotdeauna victoria în Hristos” (2 Corinteni 2:14).

Lucrări moarte

Noul Testament vorbește despre faptele trupului (Gal 5:19 ), precum și despre

lucrări moarte (Evrei 6 , 1).

Oamenii care se răsfățează cu lucrările cărnii, cum ar fi imoralitatea, certurile, gelozia, izbucnirile furiei etc., cu siguranță nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Aceste lucrări sunt în mod vădit păcătoase că ar fi dificil pentru un creștin să comită oricare dintre ele fără a fi condamnat pentru conștiință.

Lucrările moarte sunt însă mai înșelătoare. În exterior sunt fapte bune, dar izvorăsc dintr-o sursă coruptă (căci nu este nimic bun în trupul nostru) și, prin urmare, sunt ca o haină spurcată în ochii lui Dumnezeu (Rom 7:18; Is 64,5).

Prin urmare ni se poruncește să ne căim nu numai pentru păcat, ci și pentru fapte moarte. Doar după ce am pus o astfel de temelie, ne putem întoarce la perfect (Ev 6: 1).

Este bine cunoscut printre creștini că sângele lui Hristos ne curăță de orice păcat. Ceea ce nu este atât de cunoscut este faptul că și sângele lui Hristos trebuie să ne curățe conștiințele de faptele moarte înainte de a putea sluji în mod corespunzător Dumnezeului celui viu (Ev 9:14 ).

Prin urmare, este imperativ să avem o înțelegere clară a ceea ce sunt cu adevărat lucrările moarte.

1. Lucrări făcute fără bucurie

Dumnezeu iubește pe cel ce dăruiește fericit (2 Corinteni 9: 7). De asemenea, iubește pe cineva care își face voia cu fericire. El îi întâlnește pe cei cărora le place să facă dreptate (Isaia 64: 4). Când israeliții nu l-au slujit pe Domnul cu bucurie, au trebuit să-și slujească dușmanii ca pedeapsă (Deut 28: 47-48). Împărăția lui Dumnezeu constă în neprihănire însoțită de bucuria Duhului Sfânt (Rom 14:17). Doar cei care își fac voia Lui de bunăvoie vor aduce bucurie inimii lui Dumnezeu.

De exemplu, luați în considerare problema zecimii. Aceasta era o lege sub vechiul legământ. Dar nu a fost niciodată poruncit de Isus și de apostoli celor aflați sub noul legământ. Cu toate acestea, o multitudine de păstori lacomi își obligă bisericile să zecimeze în mod obligatoriu fie prin promisiuni de recompensă divină, fie prin amenințări ale judecății divine. Oamenii plătesc, dar fără bucurie. Nu este un dar spontan, ci un dar reticent, ezitant. Pastorii sunt fericiți când cutia de donații este plină, dar Dumnezeu nu. Pastorii iubesc donatorii mari, dar Dumnezeu iubește doar donatorii fericiți!

Principiul noului legământ NU este : „Dă cât poți”, ci mai degrabă „Dă cât poți da cu fericire ” . Dumnezeu nu vrea mai mult decât atât. Desigur, veți primi în aceeași măsură pe care o dați (2Cor 9,7; Lc 6,38 ) – dar aceasta este o chestiune diferită. Cu toate acestea, Dumnezeu nu dorește nicio lucrare sau dar care să fie făcut sau dat cu reticență. Ceea ce facem fără bucurie este o lucrare moartă.

2. Lucrări făcute fără dragoste

A-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele este cele două mize pe care se sprijină orice altă poruncă (Mt 22:40 ). Scoateți acele mize și totul va cădea la pământ. Acesta este motivul pentru care conducătorul bisericii din Efes a fost mustrat. Lucrările sale nu mai erau motivate de dragostea pentru Dumnezeu și pentru oameni (Apocalipsa 2: 2, 4). Când ascultăm poruncile lui Dumnezeu fără a le păstra Duhul, lucrările noastre devin fapte moarte. Când venim de la Domnul ca păstori ai turmei Sale

sunt angajați, el ne va testa mai întâi (așa cum a făcut cu Petru) pentru a vedea dacă îl iubim mai presus de toate (Ioan 21: 15-17). În caz contrar, serviciul nostru va fi inutil. La fel, nu este suficient să îi binecuvântăm pur și simplu pe cei care ne blestemă. De asemenea, ar trebui să-i iubim cu drag. Altfel păstrăm litera legii și nu spiritul acesteia. În mod similar, dacă îi slujim pe frații și surorile din secție pentru că am fost învățați să facem acest lucru, dar continuăm să îi criticăm (poate pentru că nu ne sunt recunoscători), atunci slujirea noastră devine o grămadă de lucrări moarte. Toate sacrificiile noastre pentru lucrarea Domnului sunt lucrări moarte fără valoare dacă nu izvorăsc din dragostea pentru El.

3. Lucrări făcute fără zel

„Știu faptele tale … pentru că ești călduț și nici cald, nici rece … acum fii zelos” (Apoc. 3: 15-19). Lucrările cu jumătate de inimă sunt lucrări moarte. Ar trebui să ne întâlnim cu Domnul, Dumnezeul nostru, din toată inima, cu toți Iubiți sufletul, cu toată mintea noastră și cu toată puterea noastră (Mc 12:30 ). Închinarea și lauda noastră trebuie să fie sincere, nu lipsite de viață și moarte. Rugăciunea noastră trebuie să aibă o povară și discursul nostru profetic trebuie să aibă râvnă. Să fii duh ”(Rom. 12:11). Focul trebuie să ardă continuu pe altar (Lev. 6: 6). Trebuie să aprindem constant într-o flacără darurile Duhului cu care Dumnezeu ne-a înzestrat – și nu le disprețuim sau le respingem pentru că mulți le-au folosit în mod greșit (2 Tim., 7). Majoritatea comunităților creștine se află într-o stare lipsită de viață, lipsită de focul aprins al Duhului Sfânt. Sunt gata să fie respinși de Domnul din cauza lipsei lor de râvnă (Apocalipsa 3:16). Trebuie să ne pocăim pentru astfel de lucrări moarte din viața noastră.

4. Lucrări făcute fără credință

Așa cum credința fără fapte este moartă (Iacov 2:26), tot așa lucrările fără credință sunt fapte moarte. Multe întâlniri de rugăciune sunt moarte din cauza lipsei lor de credință. Cinci minute de rugăciune pline de credință sunt mai vii și mai viguroase decât o întâlnire de rugăciune de o noapte care este o mare ispravă de perseverență în atingerea scopurilor lui Dumnezeu. Isus s-a rugat toată noaptea, așa că trebuie să o facem atunci când este nevoie – dar cu siguranță nu ca o lucrare moartă. Credința înseamnă și convingere personală (Rom. 14:22). Ceea ce facem fără convingere personală este o lucrare moartă. Doar pentru că un mare om al lui Dumnezeu crede și predă o anumită doctrină nu înseamnă că ar trebui să-l imităm. Dar creștinismul este plin de credincioși care îi urmează orbește pe alți bărbați fără nicio convingere personală. Imitația aduce întotdeauna moartea. Israelienii au trecut Marea Roșie prin credință. Egiptenii au procedat la fel și s-au înecat (Evrei 11, 29). Acest lucru ne-a fost scris ca un avertisment. Nu imitați acțiunile sau serviciile altora. Nici nu trebuie să imităm accentul pe care un alt om îl are asupra lucrării sale. Și asta ar fi o muncă moartă. De asemenea, trebuie să exprimăm vorbirea profetică în funcție de măsura credinței noastre (Romani 12: 6). Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să fim el însuși, pentru că vrea să aducă o contribuție unică la trupul lui Hristos prin diferitele noastre personalități.

5. Lucrări făcute pentru câștig personal și onoare

„Știu lucrările tale. Ai numele pe care îl trăiești, dar ești mort ”(Apoc. 3: 1).

Iată un bărbat care era mort din punct de vedere spiritual, dar totuși mulțumit pentru că avea un nume, că era în viață. El a căutat mai mult onoarea oamenilor decât onoarea lui Dumnezeu (Ioan 5:44; 12:43). Drept urmare, toate lucrările sale erau lucrări moarte. Orice facem pentru a impresiona oamenii este o muncă moartă. Orice facem cu intenția ca alții să știe despre asta este, de asemenea, o muncă moartă

60

(Mt 6 , 1-18). Faptele vii se fac în secret doar de pe fața lui Dumnezeu, cu orice încercare posibilă de a le ascunde de ochii omului. De fiecare dată când ne lăudăm cu realizările noastre față de Dumnezeu, am început

„Să ne închinăm lucrărilor mâinilor noastre” (Fapte 7:41), iar lucrările noastre devin imediat lucrări moarte. Acesta este modul în care este construit Babilonul, după cum citim în Daniel 4:27.

De îndată ce suntem tentați să medităm la opiniile altora despre noi înșine sau despre munca noastră, trebuie să aruncăm aceste gânduri în canalul în care aparțin. Chiar și opiniile pe care oamenii mari ai lui Dumnezeu le au despre noi trebuie să fie îndepărtate din mintea noastră și aruncate în canalizare. „Neprihănirea noastră în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu (și este bună numai pentru canal) (Lc 16:15 ).

Numai cineva atât de radical poate spera să scape de lucrările moarte. La fel, lucrarea făcută pentru Domnul în schimbul unei remunerații este o muncă moartă. Munca depusă pentru un salariu nu este o muncă creștină. Este o lucrare lumească – chiar dacă este numită „creștină”. Este imposibil să-i slujești lui Dumnezeu și banilor.

6. Lucrări care se fac doar pentru a calma conștiința

Neamurile se simt obligate să îndeplinească anumite lucrări precum postul, rugăciunea și milostenia din cauza acuzațiilor conștiinței lor (Romani 2:15).

De asemenea, este posibil ca creștinii să facă astfel de lucrări doar pentru a-și liniști conștiința. Mulți citesc Biblia și se roagă zilnic doar pentru a ușura acuzațiile conștiinței lor. Din același motiv, participă la ședințe, își plătesc zeciuiala, dau milostenie cerșetorilor etc. Toate aceste lucrări sunt lucrări moarte. Există predicatori care profită de această slăbiciune în credincioși și îi îndeamnă să facă ceva „fără Hristos” pentru milioanele pierdute.

„Fie dă sau pleacă”, li se spune. Drept urmare, unii dau bani, alții renunță la slujbă și intră în slujba creștină. Dar ambele grupuri ajung într-o buclă nesfârșită de lucrări moarte pentru că, fără îndrumarea Domnului, a acționat doar din sentimentul momentului pentru a ușura conștiința vinovată.

7. Lucrări făcute de teama judecății divine

Evitarea păcatului de teama judecății lui Dumnezeu este bună, dar cu siguranță nu acesta este motivul pentru care Isus a evitat păcatul. Isus a evitat păcatul pentru că a vrut să-i placă Tatălui. Acesta ar trebui să fie și motivul nostru. Să presupunem că nu a existat nici o pedeapsă pentru pofta după femei sau pentru a spune minciuni sau pentru a ține amărăciunea față de altcineva, ne-am răsfăța cu aceste păcate? Sau le-am evita în continuare pentru că dorința noastră de bază este să-i facem plăcere lui Dumnezeu? Fiecare să răspundă singur la această întrebare și apoi să-și realizeze propria mântuire cu frică și tremur. Să iertăm pe alții doar pentru că nu vrem să ne îmbolnăvim ca judecată a lui Dumnezeu sau pentru că vrem să ne ierte Dumnezeu, este o lucrare moartă – pentru că este motivată de o teamă egoistă de judecată. Atunci ce ar trebui să spunem despre cei care citesc Biblia și se roagă dimineața doar pentru a evita accidentele în timpul zilei? Aceasta se încadrează în aceeași categorie ca cea mai rea superstiție păgână!

8. Lucrări efectuate pentru primirea unei recompense

Deși este corect ca Iisus să răsplătească credincioșii (Apocalipsa 22:12) și este, de asemenea, corect ca cea mai înaltă dorință din viața noastră să fie să-i facem plăcere lui Dumnezeu (2 Corinteni 5: 9), pentru ca într-o zi să spunem cuvintele lui fii capabil să auzi: „Bine, rob rob și credincios”, ne-a spus Isus în fața egoistului

Dorințele au avertizat chiar și despre o răsplată cerească care motivează sacrificiile noastre și serviciul nostru către el.

Când Petru s-a comparat într-un mod pozitiv cu tânărul bogat (care tocmai se îndepărtase de Isus) și a pus întrebarea: „Ce vom obține pentru tot ce am renunțat pentru tine?” (Mt 19:27), Iisus a răspuns cu pilda lucrătorilor din via (Mt 20: 1-16), unde găsim că cei care au lucrat pentru plată (recompensă) au fost ultimii, în timp ce cei care nu s-au gândit la o recompensă au lucrat care au fost primii (chiar dacă au făcut doar un mic procent din munca pe care au făcut-o angajații anteriori).

Cantitate versus calitate – aici vedem diferența dintre operele moarte și cele vii. Lucrările făcute în speranța de a fi promovate mai presus de alți credincioși și de a găsi un loc în Mireasa lui Hristos vor fi expuse ca lucrări moarte în ziua Judecății.

Când îți purifici viața gândită, faci bine altora, îți iubești soția sau te supui soțului tău, totul cu motivul ulterior de a fi exaltat într-o zi viitoare, atunci „eu” este încă în centru și tot „bunul” tău egoist Lucrările sunt lucrări moarte!

Oamenii care primesc cununi de slavă se grăbesc să le pună la picioarele Domnului și să spună: „Doar tu ești vrednic” (Apocalipsa 4:10) Numai atunci când ne purificăm de motive care îl cheamă pe Dumnezeu slăvește, deviază, putem fi eliberați de lucrările moarte și, dacă avem în mintea noastră o evidență a tuturor faptelor bune pe care le-am făcut, acele lucrări bune devin opere moarte.

Isus ne-a dat două imagini ale Zilei Judecății – una în care oamenii au enumerat înaintea Domnului toate lucrurile bune pe care le-au făcut în viața lor pământească: „Doamne, nu am profețit noi în numele tău, vindecăm bolnavii în numele tău? etc. (Mt 7 , 22-23)? Acești oameni au fost respinși de Domnul. În cealaltă imagine vedem cum cei drepți sunt surprinși când Domnul le amintește de tot binele pe care l-au făcut în viața lor pământească. „Doamne, când am făcut asta?” Este exclamația lor uimită (Mt 25 , 34-40). Ei au uitat binele pe care l-au făcut – căci nu făcuseră aceste lucrări pentru răsplată. Aici vedem un contrast clar între operele moarte și cele vii. În ce categorie ne încadrăm?

9. Lucrări făcute fără a purta moartea lui Isus

Faptele vii sunt doar cele care curg din viața interioară a lui Isus. Este imposibil să ai această viață a lui Isus fără a purta mai întâi moartea lui Isus – crucea zilnică (2 Corinteni 4:10). Dacă ne ținem limba în frâu, astfel încât niciun cuvânt furios să nu iasă din buzele noastre sau să nu existe nici o încruntare pe față, dar tot fierbând de furie și iritare în interior, aceasta nu este o victorie – este suprimare. Aceasta este învățătura yoga și nu cea a lui Iisus Hristos. Isus ne-a spus să luăm crucea zilnic (Gal 5:24 ). Moartea prin răstignire este un proces îndelungat. Dar dacă suntem credincioși și ținem acest criminal pe cruce, moartea va veni la momentul potrivit – și într-o zi vom înceta, de asemenea, să păcătuim interior., 1). Atunci lucrările vii ale Duhului vor curge din noi ca niște râuri de apă vie (Ioan 7:38 ). Atitudinile noastre interioare vor coincide apoi cu aspectul nostru exterior și cu lucrările noastre. Atunci nu va mai fi nevoie de zâmbete artificiale sau orice altă formă de evlavie externă.

10. Lucrări care apar din rațiunea noastră umană

Lucrarea dezinteresată și jertfită de sine a Domnului și a poporului Său este un bun exemplu de fapte bune care sunt fapte moarte (Lc 10: 38-42). A făcut această lucrare doar pentru că credea că este o lucrare bună. Dar „cea mai importantă lucrare a unui slujitor este să facă ceea ce îi spune stăpânul” (1 Corinteni 4: 2; LB ). Prin urmare, Maria a fost mai înțeleaptă așezându-se mai întâi la picioarele lui Isus pentru a auzi ce spunea el. În Evrei 4: 10-12, se spune că cuvântul lui Dumnezeu separă sufletul de spiritual și, așa cum ar trebui să încetăm să păcătuim, tot așa ar trebui să nu mai facem propriile noastre lucrări. Isus nu a făcut niciodată nimic din proprie inițiativă (Ioan 5, 30). Chiar și astăzi, Dumnezeu nu caută oameni care să aibă idei strălucite despre modul în care cineva ar trebui să-și facă lucrarea (deoarece acestea pot produce numai „Ismaeli”), ci pentru cei care sunt disponibili lui Dumnezeu însuși după cum dorește. pentru a fi folosit de El, Dumnezeu nu caută capacitatea, ci disponibilitatea.

Acum, după ce am auzit de lucrări moarte, marele pericol pentru unii dintre noi ar putea fi să stăm departe de stânca „lucrărilor moarte” și să cădem peste stânca de pe cealaltă parte a cărării înguste – stânca, „nimic pentru”. a face”. Ar fi și mai rău. Faptele vii ale Duhului pot fi aduse de noi numai atunci când cooperăm cu Duhul Sfânt trăind o viață disciplinată – nu legea, ci disciplina .

Așadar, vrem să ne curățim nu numai de orice întinere a cărnii, ci și de duh (2 Corinteni 7: 1), astfel încât faptele noastre drepte să devină rochia noastră de nuntă pentru ziua nunții Mielului (Apocalipsa 19: 8).

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea lui Dumnezeu?

Există două tipuri de creștini – cei care caută numai binecuvântările lui Dumnezeu și cei care caută aprobarea lui Dumnezeu; există o diferență uriașă între cele două. În Apocalipsa 7: 9-14 citim despre o mulțime mare de credincioși – atât de mare încât nici măcar nu puteau fi numărați. Mărturia lor este că își datorează mântuirea Dumnezeului lor (v. 10) și că și-au spălat hainele curate în sângele lui Hristos (v. 14); cu alte cuvinte, că Dumnezeu i-a binecuvântat. E bine, fără îndoială. Dar această mărturie este foarte diferită de mărturia unui grup de credincioși menționată în Apocalipsa 14: 1-5.

Acolo am citit despre un grup mic care poate fi numărat. De fapt, ei numără doar 144.000 – un număr mic având în vedere că au fost aleși dintre miliardele de oameni care au trăit vreodată pe pământ. Mărturia lor este că l-au urmat pe Hristos pe pământ, nu au fost nicio greșeală în gura lor și nu s-au spurcat cu „femei” (adică cu femeile menționate în Apocalipsa 17 – Babilonul și fiicele lor). cu alte cuvinte, ei i-au plăcut lui Dumnezeu.

Observați contrastul. Primul grup a primit binecuvântările lui Dumnezeu Al doilea grup a primit aprobarea lui Dumnezeu Obținem ceea ce ne străduim. Dacă suntem mulțumiți de binecuvântările lui Dumnezeu, asta este tot ce vom obține. Și dacă suntem mulțumiți numai de binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu, atunci nici măcar nu vom merge mai departe pentru a primi binecuvântările Sale spirituale.

Majoritatea credincioșilor sunt mulțumiți atunci când sunt binecuvântați de Dumnezeu – și prea des numai în domeniul material. Acesta este motivul pentru care librăriile creștine sunt pline de cărți despre cum să vindeci bolile, să te îmbogățești plătind zeciuială și așa mai departe. Accentul este pus pe bunăstarea fizică și materială – sănătate și bogăție. Acesta este cel mai clar simptom al unei vieți egocentrice. Și totuși citim în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus a murit astfel încât să nu mai trăim pentru noi înșine, ci doar pentru el (2 Cor. 5:15). Cu alte cuvinte, nu vrem să ne facem plăcere, doar lui. Sau pentru a spune altfel: Isus a murit pentru a ne elibera de o viață egocentrică și pentru a ne aduce într-o viață centrată pe Dumnezeu.

Unul dintre lucrurile care ne pot descurca în acest moment este modul în care Dumnezeu binecuvântează o mare parte din lucrarea creștină, care compromite atât de mult în esența ei: înseamnă asta Dumnezeu din cauza acestor compromisuri și abateri de la Cuvântul Său? nu este îngrijorat? Nu, cu siguranță nu înseamnă asta. Dumnezeu binecuvântează multe lucrări cu care nu poate fi pe deplin de acord.

Chiar și atunci când Moise nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu și a lovit stânca (când Dumnezeu i-a poruncit să vorbească stâncii), Dumnezeu a „binecuvântat” această slujire neascultătoare. De fapt, două milioane de oameni au fost binecuvântați de aceasta. greu de judecat pe slujitorul său neascultător (Numeri 20: 8-13) Dumnezeu a binecuvântat această slujire pentru că i-a iubit pe acești doi milioane de oameni și nu pentru că a aprobat lucrarea slujitorului său. La fel este și astăzi.

Multe lucrări sunt binecuvântate pentru că Dumnezeu iubește pe cei în nevoie care au nevoie de mântuire, vindecare etc. Dar, cu siguranță, nu aprobă mult din ceea ce se întâmplă astăzi în numele lui Isus. Cu siguranță îi va pedepsi pe cei care fac compromisuri în timp.

Singura condiție care trebuie îndeplinită pentru a primi binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu este ca cineva să fie fie bun, fie rău ! Pentru că Isus

a spus că Dumnezeu trimite soarele și ploaia atât asupra celor drepți, cât și asupra celor nedrepți (Mt 5:45 ). Binecuvântările materiale nu sunt deci un semn că Dumnezeu aprobă viața unei persoane. Două milioane de oameni nu l-au ascultat pe Dumnezeu în deșert timp de 40 de ani – atât de mult încât Dumnezeu s-a supărat pe ei (Evrei 3:17 ). Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat mâncare și vindecare în toți acești ani – și într-un mod minunat și (Deuteronom 8: 2). Deci, chiar și răspunsurile minunate la rugăciune din tărâmul fizic nu sunt o indicație că Dumnezeu este mulțumit de viața unei persoane.

Pe de altă parte, aprobarea lui Dumnezeu s-a bazat pe Isus când avea treizeci de ani dintr-un singur motiv: Isus a rezistat cu credință ispitei în toți acei ani. Condusese o viață centrată pe tatăl său și nu pe el însuși. El nu a trăit niciodată pentru a-și face plăcere (Rom. 15: 3). La botezul său, Tatăl a mărturisit: „Acesta este fiul meu drag, în care sunt foarte mulțumit”, și nu: „Acesta este fiul meu drag, pe care l-am binecuvântat”. Această din urmă mărturie nu ar fi însemnat nimic. A fost prima mărturie menționată care a indicat aprobarea lui Dumnezeu, ceea ce însemna totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă să căutăm aceeași mărturie pentru noi înșine.

În calitate de copii ai lui Adam, toți ne naștem egocentrați. Creștem așteptând ca totul să se învârtă în jurul nostru și să ne servească. Când suntem convertiți, ne așteptăm și ca Dumnezeu să ne slujească și să ne binecuvânteze în diferite moduri. Venim la el inițial pentru a fi iertați și apoi căutăm binecuvântările vindecării, răspunzând rugăciunii, prosperității materiale, un loc de muncă, o casă, un soț etc. Dar este posibil ca viața noastră să fie încă egocentrică este, chiar dacă suntem profund „religioși” în ochii noștri și în ochii oamenilor. Dumnezeu devine doar o altă persoană în „orbita” noastră și ne străduim să obținem cât mai mult de la el. Fiul risipitor s-a întors să ia mâncare de la tatăl său; dar tatăl l-a primit oricum. Dumnezeu ne acceptă chiar dacă venim la el cu un motiv evident egoist. Cu toate acestea, speranța sa este că ne vom maturiza rapid pentru a vedea că adevărata spiritualitate ia parte la propria natură, care dă mai degrabă decât primește. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor Săi, Dumnezeu nu este niciodată capabil să realizeze acest scop. Ei trăiesc și mor în egoismul lor gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „al meu” și la binecuvântări materiale și fizice. care constă în a da în loc de a primi. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor Săi, Dumnezeu nu este niciodată capabil să realizeze acest scop. Ei trăiesc și mor în egocentrismul lor, gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „al meu” și la binecuvântări materiale și fizice. care constă în a da în loc de a primi. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor Săi, Dumnezeu nu este niciodată capabil să realizeze acest scop. Ei trăiesc și mor în egocentrismul lor, gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „al meu” și la binecuvântări materiale și fizice.

A fi matur spiritual înseamnă a avea o minte reînnoită care nu mai este concentrată pe ceea ce putem obține de la Dumnezeu, ci pe ceea ce Dumnezeu poate obține de la noi din viața noastră pământească. Această reînnoire a minții ne transformă (Rom. 12: 2). Acest lucru a permis celor 144.000 (în Apocalipsa 14) să stea cu Mielul pe Muntele Sion.

Adevărata spiritualitate nu înseamnă doar să câștigi victorie asupra mâniei, iritabilității, gândurilor pofticioase, iubirii de bani etc. Înseamnă să nu mai căutăm propriul nostru – propriul nostru câștig, propriul confort, propriul nostru avantaj, propria noastră onoare și chiar propriul „cler”.

Când ucenicii l-au rugat pe Iisus să-i învețe să se roage, El i-a învățat o rugăciune care nu conținea niciodată cuvintele „Eu”, „eu” sau „al meu” (Lc 11: 1-4). El ne-a învățat acolo că ar trebui să ne preocupăm mai întâi de numele Tatălui, de împărăția și de voința Lui, apoi la fel de preocupați de frații și surorile noastre în credință (bunăstarea lor materială și spirituală) ca de noi înșine („noi”,

„Noi”, „noi” și nu „eu”, „eu”, eu ”). Este ușor să înveți această rugăciune„ pe de rost ”și să o papăști ca un papagal. Dar pentru a învăța această lecție în inima noastră este necesar să renunțăm cu adevărat la tot și să-L punem pe Dumnezeu în centru

a inimilor noastre. Legea cea mai frecvent întâlnită în membrii noștri (Romani 7:22), dacă ne judecăm cu sinceritate, este legea egoismului, dorința de a ne urmări propriul câștig și drepturi de-a lungul vieții.

Isus ne-a învățat să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu – adică să tronăm „Eu” și să punem pe Dumnezeu și interesele sale în centrul vieții noastre. Pavel a renunțat la confortul de a trăi în lux ca om de afaceri creștin în Tars pentru a fi un apostol care a îndurat multe greutăți pentru Domnul. Fiecare apostol a trăit această viață sacrificată de sine, centrată pe Dumnezeu, oferind totul pentru a răspândi împărăția. Dumnezeu pe pământ, spre deosebire de mulți dintre „predicatorii turistici” de astăzi.

O sfințenie care încă ne permite să ne căutăm propriul confort și beneficiu este o sfințenie falsă – chiar și după ce am depășit furia și gândurile murdare. Mulți nu și-au dat seama de acest lucru și, prin urmare, Satana a reușit să-i înșele. Mulți creștini călătoresc sau imigrează în diferite țări în căutare de confort, confort și prosperitate. Ei pot continua să aibă binecuvântările lui Dumnezeu – dar nu aprobarea lui Dumnezeu – în viața lor, deoarece nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și Mamonei (adică prosperitate, plăcere, comoditate etc.). Dacă credem că binecuvântările lui Dumnezeu asupra vieții și copiilor noștri sunt un indiciu că și El este mulțumit de noi, atunci Satan ne-a înșelat cu adevărat. Binecuvântările lui Dumnezeu și aprobarea lui Dumnezeu sunt două lucruri foarte diferite., 5). Doar trei cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică în viața lor pământească. Aceasta este mărturia pe care au avut-o Isus și Pavel. Doar a avea o mărturie că „el / ea a fost binecuvântat de Dumnezeu” nu are valoare, pentru că și milioane de necredincioși pot avea această mărturie.

Dumnezeu se uită la acei oameni care caută aprobarea sa și nu binecuvântarea sa.

Un alt „Isus” și slujirea sa

Imaginați-vă dacă ați locuit în Palestina acum mai bine de 1960 de ani și ați fi auzit de lucrarea unui om numit „Iisus din Nazaret” care vindecă bolnavii. Deși nu l-ați văzut niciodată, sunteți încântați când întâlniți o mulțime mare care participă la o întâlnire de vindecare în Ierusalim cu un bărbat numit „Isus” vorbind.

Când te apropii, îi vezi pe Pilat și Irod, precum și pe Ana și Caiafa așezându-se pe scenă împreună cu „ Isus” (vorbitorul). „Isus” se întoarce și se întoarce spre mulțime cu cuvintele, cât de onorați sunt toată lumea ar trebui să simtă acea zi pentru că doi dintre cei mai mari conducători seculari ai Palestinei, „venerabilii stăpâni Irod și Pilat au venit cu har cu harul adunării cu prezența lor”. Și nu numai asta, ci „doi oameni mari ai lui Dumnezeu „Cuviosul Ana și Caiafa sunt de asemenea acolo pentru a binecuvânta adunarea”.

După aceste cuvinte introductive, „ Iisus” îl invită pe Irod și pe Pilat să deschidă întâlnirea și să adreseze câteva cuvinte mulțimii. Irod și Pilat îl laudă pe „Isus” spunând cât de bine a făcut prin serviciul său adus comunității face și că merită sprijinul tuturor. „Cei doi Cuvios Ana și Caiafa” sunt apoi invitați de „Isus” să spună câteva cuvinte și „să deschidă întâlnirea cu rugăciune”.

„Iisus” în cele mai înalte tonuri și invită pe toți oamenii din comunitatea lor de credință,

Pentru a sprijini lucrarea „Iisus” din toată inima.

Apoi „Isus” îl invită pe Iuda Iscariotul să spună câteva cuvinte despre nevoile financiare ale lucrării. Iuda vorbește despre zecile de mii de denari necesari pentru a satisface toate nevoile lucrării. El spune că deschizătorii care donează mai mult de 1000 de denari au la îndemână forme care spun „Iisus” a promis să spună rugăciuni speciale pentru astfel de donații (nu contează dacă sunt credincioși sau necredincioși – toți cei bogați sunt bineveniți și cu cât este mai bogat cu atât mai bine!). Irod se ridică apoi și oferă o deducere fiscală tuturor celor care donează pentru această lucrare. Apoi, colectarea este luată. „Iisus”dă un scurt mesaj, apoi demonstrează unele dintre puterile sale miraculoase care uimesc oamenii obișnuiți și vindecă pe unii bolnavi. Înainte ca cineva să-i poată vorbi personal, el se grăbește cu Irod, Pilat, Ana, Caiafa și Iuda Iscariotul (și pungile cu bani) în carul regal regal, la palatul arhiepiscopului din centrul Ierusalimului, pentru a sărbători împreună cu ei.

Deși sunteți un nou convertit cu puțin discernământ și experiență, vă simțiți încă puțin incomod la sfârșitul tuturor. Tot ce ați văzut nu pare să se potrivească cu relatările pe care le-ați auzit despre Isus de la apostolii săi, cum ar fi Matei, Petru și Ioan.

Cu toate acestea, Satana este în apropiere și îți șoptește în urechi: „Este scris:

„Să nu judeci” „(Mt 7: 1). Dar îi spui:„ Este scris și:

„Nu credeți fiecare duh, ci încercați duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu; căci mulți profeți falși au ieșit în lume ‘”(1Ioh 4 , 1).

În cele din urmă, ajungeți la concluzia definitivă: „Acesta nu este Isus despre care am auzit. Acesta este cu siguranță un „Isus diferit” (2 Corinteni 11: 4).

Ai dreptate. Era un „Isus” diferit .

Cum ați ajuns la această concluzie? Pentru că ungerea care este în tine ți-a spus următoarele fapte (1 Ioan 2:19 , 20:27):

1. Adevăratul Isus nu ar căuta niciodată sprijin din partea conducătorilor laici sau vreo recomandare din partea conducătorilor religioși neconvertiți pentru lucrarea Sa. Nici n-ar fi curtat pe vreunul dintre ei. Într-o zi, când un episcop a venit la Iisus, i-a spus că trebuie să se nască din nou (Ioan 3: 1-10). Isus l-a numit pe regele Irod „vulpe” (Lc 13,31-32) și chiar a refuzat să vorbească cu el când l-a întâlnit (Lc 23,8-9).

2. Adevăratul Isus nu ar cere niciodată bani de la nimeni – nici măcar pentru munca sa. El și-a făcut cunoscut nevoile numai tatălui său. Tatăl a mutat apoi oameni sau chiar un pește (într-un caz) pentru a satisface nevoile lui Isus (Lc 8: 1-3; Mt 17:27).

3. Adevăratul Isus nu și-ar „vinde” niciodată rugăciunile cu niciun preț. Simon, magicianul samaritean, a oferit odată bani pentru rugăciunile lui Petru, iar Petru l-a mustrat pentru o astfel de răutate, deoarece credea că darul lui Dumnezeu ar putea Fiți cumpărați cu bani (Fapte 8: 18-23). ​​Simon s-a pocăit imediat. Dar adepții săi care nu se pocăiesc au fost numeroși de-a lungul secolelor. Papii romano-catolici (care pretind că sunt succesorul lui Petru care l-a corectat pe Simon) își au rugăciunile vândut mereu pentru bani.Martin Luther, la fel ca Petru, s-a opus tuturor acestei răutăți în zilele sale. Dar unii dintre succesorii lui Luther (protestanții de astăzi) s-au întors la practica de a-și vinde „rugăciunile” și „profețiile” pentru bani; și, din păcate, mulți ca Simon sunt dispuși să plătească pentru asta!

Isus ne-a avertizat că mai ales în ultimele zile înșelăciunea va fi atât de subtilă încât chiar și aleșii ar fi aproape înșelați – în special prin semne și minuni (Mt 24:24). Dacă există vreo slujire de care aleșii ar trebui să se ferească și să fie atent examinată astăzi, aceasta este Mișcarea semnelor și minunilor. Isus ne-a spus să nu credem când oamenii spun că a intrat în camera lor pentru a le vorbi (Mt 24, 26). În toți acești ani (mai mult de 1900) de la Înălțarea sa, trupul înviat al lui Isus nu și-a lăsat niciodată locul pe mâna dreaptă a Tatălui. Pavel și Ștefan l-au văzut doar acolo (Fapte 7.56; 9.3). Chiar Ioan nu a văzut corpul fizic al lui Isus pe Patmos, doar simboluri care l-au reprezentat pe Isus (Apoc. 1: 13-16). Când Iisus va părăsi cerul, va fi cu ocazia celei de-a doua veniri pe pământ.

Prin urmare, dacă spun astăzi că a venit în camerele lor, nu le credeți.

Întrucât trăim printre creștini creduli, nu trebuie să rămânem nediscriminatori. Cuvântul lui Dumnezeu dă o lumină clară tuturor celor care îl doresc în aceste zile din urmă. Dacă urmăm această lumină singuri, nu vom fi înșelați niciodată.

Caracteristicile sectarismului

„Nu lăsați pe nimeni să vă ia premiul, care se bucură de falsa smerenie și închinare îngerilor [cultul închinării îngerilor] … și nu se agață de cap, prin care întregul corp este susținut și ținut împreună de articulații și ligamente crește prin lucrarea lui Dumnezeu „(Col 2: 18-19).

„Mi-am întins mâinile toată ziua către un popor neascultător care merge după propriile gânduri, pe o cale care nu este bună … și zice: stai departe și nu mă atinge, căci eu sunt sfânt pentru tine” [Eu sunt mai sfânt decât tine] (Isa. 65,2.5).

„Chiar și din mijlocul vostru vor învia oameni care învață lucruri greșite pentru a-i atrage pe ucenici la ei înșiși. De aceea, fiți vigilenți … „(Fapte 20: 30-31).

A fi sectar înseamnă a fi devotat unei persoane sau doctrinei pe lângă Domnul Isus Hristos. Înseamnă a construi colibe pentru „Ilie” și „Moise”, precum și o colibă ​​pentru Domnul. Aceasta aduce întotdeauna un nor care ascunde prezența lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca viața noastră să fie aliniată NUMAI cu IISUS (Mt 17 , 1-8).

În ultimele zile vom vedea o creștere a cultelor în creștinism. Mulți vor cădea victime pentru că vor venera solii Domnului în loc să aibă o relație personală strânsă cu Hristos Capul.

Pentru a fi salvați de acest pericol, este bine să cunoaștem unele dintre semnele distinctive ale sectarismului, astfel încât să putem fi în gardă în orice moment.

Există o diferență între a face parte dintr-o sectă și sectant.

Este posibil să vă aflați într-o biserică în care învățăturile sunt în esență toate scripturale și în care liderii sunt oameni evlavioși, totuși fiind sectari în atitudinile voastre față de liderul, grupul sau alți creștini din alte biserici. Sectarianismul se găsește nu numai în doctrina greșită, ci și în atitudinile greșite.

Acei oameni care urmează doctrine corecte și care sunt sinceri în viața lor nu sunt adesea conștienți de sectarismul pe care îl pot avea în atitudinile lor.

1. Hristos plus o altă persoană

Principalul semn distinctiv al sectarismului este că are un lider (de obicei fondatorul grupului) care este atât de respectat încât viața lui este considerată perfectă și învățăturile sale sunt echivalate cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt i-a numit pe credincioșii din Berea „cu o minte nobilă” pentru că ei

„Căutând zilnic Scripturile” pentru a vedea dacă predica lui Pavel era scripturală. Pavel era un mare apostol. Dar chiar și învățăturile sale au trebuit să fie comparate cu Scriptura pentru a vedea dacă se potrivesc cu ea. 17.11).

Biblia spune că, chiar și atunci când profeții vorbesc într-o ședință, trebuie

„Judecați-i pe ceilalți” (1 Cor. 14:29). Ce trebuie să judece ceilalți? Ceea ce au judecat bereanii – indiferent dacă ceea ce spun profeții se bazează sau nu pe cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare protecție împotriva sectarismului.

Cu toate acestea, credincioșii sectari își respectă atât de mult conducătorul, încât acceptă orice predă el fără a verifica dacă acesta are o bază biblică adecvată. Nu sunt la fel de nobili ca bereanii.

Într-un grup sectar, după moartea fondatorului, un succesor preia de obicei conducerea și este apoi recunoscut drept șeful grupului. Se așteaptă ca toți membrii grupului să-și recunoască actualul lider ca fiind cel mai mare dintre toți oamenii vii ai lui Dumnezeu. Rezultatul unei astfel de atitudini duce la o supunere necondiționată față de autoritatea și învățătura unui astfel de lider. Autoritatea sa asupra tuturor membrilor grupului este la fel de absolută ca cea a Papei, iar cuvântul său este lege.

În multe grupuri sectare, atunci când liderul are un fiu, el este treptat instruit să preia unele dintre responsabilitățile de conducere din cadrul grupului. Toți membrii grupului încep apoi să-l respecte pe fiu la fel de mult pe cât îl respectau pe tată.

2. Biblia plus o altă carte

Al doilea semn distinctiv al sectarismului este că are, pe lângă Biblie, o altă carte (de obicei scrisă de liderul grupului) care este practic considerată la fel de infailibilă ca Biblia.

Multe secte pot nega că plasează un astfel de loc în scrierile fondatorului lor. Dar atitudinea lor față de această carte indică faptul că au pus-o la egalitate cu Biblia. Acțiunile lor vorbesc mai tare decât cuvintele lor.

În primele etape ale formării unui grup sectar poate să fi existat o mare sinceritate și devotament real față de Domnul. În unele cazuri, însuși fondatorul ar fi putut fi un om evlavios. Dar se întâmplă de obicei la o dată ulterioară ca adepții să consacre scrierile și învățăturile fondatorului într-un sistem organizat de doctrine căruia i se acordă aceeași autoritate ca și Biblia.

Opiniile personale ale fondatorului devin astfel cuvântul lui Dumnezeu pentru urmașii săi. Acolo unde fondatorul este un om evlavios, el nu va permite niciodată să se întâmple așa ceva în timpul vieții sale. Cu toate acestea, dacă fondatorul nu este un om al lui Dumnezeu, el va folosi autoritatea divină pentru ceea ce spune în timpul vieții sale.

Membrii unei secte vor citi apoi și vor reciti singura carte scrisă de fondator. Mulți vor lua această carte cu ei atunci când călătoresc și chiar vor citi din ea în timpul întâlnirilor lor cu aceeași autoritate cu care citează din Biblie. Dacă această carte interpretează orice verset sau explică orice doctrină într-un anumit mod, atunci aceasta este singura înțelegere posibilă pe care membrii grupului respectiv ar trebui să o aibă despre acel verset sau doctrină.

Citirea continuă a unei astfel de cărți spală mintea sectară a credinciosului, astfel încât el începe să interpreteze treptat Cuvântul lui Dumnezeu la fel cum este interpretat în carte. Prin urmare, condiționându-și mintea, devine incapabil să primească vreo nouă lumină de la Duhul Sfânt pe multe pasaje ale Bibliei – pentru că de fiecare dată când citește astfel de pasaje a decis deja ce înseamnă. Deci mintea lui este programată pentru totdeauna, astfel încât Duhul Sfânt să nu poată ajunge la el.

Acesta este ca felul în care preoții romano-catolici își învață urmașii că Biblia ar trebui interpretată doar în modul în care teologii catolici au interpretat-o.

Este recomandat să nu puneți la îndoială învățăturile grupului sau învățăturile liderului.

3. Exclusivitate în comunitate

Un al treilea semn distinctiv al sectarismului este exclusivitatea comunității lor.

Creștinii sectari cred că părtășia cu alți creștini născuți din nou în afara grupului lor are o valoare spirituală mică sau deloc. Prin urmare, o sectă vă va sfătui să nu aveți niciun contact cu alți credincioși, cu excepția transformării oamenilor în grupul lor. Un astfel de grup se consideră de obicei singura biserică adevărată și crede că toată mireasa lui Hristos își va găsi în cele din urmă drumul spre ele. Imaginația ta este cu adevărat de neimaginat!

O astfel de exclusivitate în raport cu părtășia transformă invariabil mulți credincioși sectari în corpuri religioase și farisei legalisti.

„Înțelegeri superioare” în Cuvântul lui Dumnezeu pe care pretind că le au duce la o atitudine imaginară „noi” și „ei” în ei față de ceilalți credincioși. Astfel de sectari sunt de obicei complet conștienți de fariseismul lor și se consideră cu adevărat devotați și umili adepți ai lui Isus! Aceasta este puterea minții umane de a se induce în eroare! Cu toate acestea, alții din afara grupului lor își pot vedea fariseismul în mod clar.

Adevărata sfințenie este produsul harului lui Dumnezeu (așa cum ne arată foarte clar Rom 6:14). Iar Dumnezeu dă harul său numai celor smeriți (1 Pt 5: 5). Prin urmare, calitatea primară a adevăratei sfințenii trebuie să fie UMILITATEA. Unde nu există smerenie

„Sfințenia” pe care sectanții par să o aibă este doar o neprihănire a legii (adusă de efortul uman). De aceea majoritatea sectanților tind să-și piardă „viața sfântă” și a lor

Să vorbească „sfântă casă”. Dacă „sfințenia” lor ar fi fost un produs al harului lui Dumnezeu, ei nu ar putea fi mândri de ea.

Credincioșii sectari citesc de obicei doar cărțile scrise de conducătorii propriului grup. Jurnalele dvs. vor conține articole scrise numai de proprii membri. Multe grupuri sectare avertizează cu tărie împotriva citirii literaturii scrise de alți credincioși

– căci din punctul lor de vedere creștinismul nu a mai văzut niciun alt om evlavios de pe vremea apostolilor, cu excepția conducătorilor propriului grup! Aceasta este puterea sectarismului de a seduce oamenii!

Credincioșii sectari vor cânta doar acele cântece compuse de membrii grupului lor. Cărțile dvs. de imnuri vor conține doar astfel de cântece. Alte melodii sunt considerate periculoase, deoarece conțin un spirit greșit!

Prin urmare, sectele „își păstrează” membrii în pânze create de om și îi țin complet ignoranți despre ceea ce a făcut Dumnezeu prin intermediul altor oameni cu teamă de Dumnezeu în alte secole sau chiar prin intermediul altor oameni cu teamă de Dumnezeu din alte comunități creștine din zilele lor.

Când cineva trăiește izolat de alți credincioși evlavioși, este ușor să pierzi legătura cu realitatea și să începi să trăiești într-o lume a auto-înșelăciunii și a imaginației.

Dacă din orice motiv excludem chiar și un copil al lui Dumnezeu din cercul părtășiei noastre pe care Tatăl nostru Ceresc a acceptat-o, suntem

cel care va pierde – căci Dumnezeu a hotărât că numai împreună „cu TOȚI sfinții putem cunoaște dragostea lui Hristos” și putem atinge „întreaga plinătate a lui Dumnezeu” (Ef 3 , 18-19).

Cu aceasta nu încurajăm ecumenismul sau compromisul. Poate că nu vom putea lucra cu mulți creștini care se află în sistemele babiloniene. Nu trebuie să avem nimic de-a face cu astfel de sisteme și trebuie să încurajăm întotdeauna pe alții să iasă din astfel de grupuri (Apocalipsa 18: 4). Dar inima noastră trebuie să fie întotdeauna deschisă părtășiei cu toți discipolii evlavioși ai lui Isus. Dacă Însuși Domnul nostru a acceptat pe cineva, ce drept avem să-l respingem, chiar dacă el nu este de acord cu noi în toate (Lc 9: 49-50)?

Pavel și Barnaba sunt un bun exemplu al modului în care este posibil să avem părtășie împreună ca indivizi fără a lucra neapărat în aceeași echipă (Fapte 15: 36-41). S-au ciocnit puternic pe o singură problemă și nu au văzut cum să mai lucreze împreună. Dar nu și-au întrerupt părtășia unii cu alții și nici nu s-au urât unii pe alții și nici nu au vorbit urât unul pe celălalt. Dacă ar fi făcut vreunul din aceste lucruri, ar fi devenit sectari. Dar s-au iubit și au lucrat separat unii de alții și cu siguranță s-au rugat unul pentru celălalt. Sectanienilor li se pare imposibil un astfel de aranjament. Puteți lucra numai cu acei oameni care vă sunt complet supuși.

4. Nici o povară a evanghelizării

Un al patrulea semn distinctiv al sectarismului este că nu are nici o povară să predice Evanghelia neamurilor neconvertite ale lumii.

Deși pot exista unele secte care se angajează într-o evanghelizare limitată în rândul neamurilor, majoritatea grupurilor sectare funcționează în general numai printre alți creștini. Ei nu doresc să predice Evanghelia tuturor creaturilor așa cum a poruncit Isus (Mc 16,15 ). În schimb, ei sunt în mare parte preocupați să facă discipoli din mulțimea altor creștini pentru propriul grup.

Deoarece grupurile sectare sunt de obicei comunități strâns legate, mulți credincioși găsesc siguranță în comunitatea lor. Oamenii din culte se îngrijesc unii pe alții, se ajută reciproc și sunt foarte buni unii cu alții în multe feluri. Creștinii nesiguri, dezamăgiți de creștinismul iubit pe care l-au experimentat și care caută acum siguranță și acceptare – nu în Dumnezeu, ci într-o comunitate de credincioși – se simt deseori atrași de aceste grupuri pentru dragoste și comunitate Găsi. Dar, de obicei, nu sunt conștienți de pericolele exclusivității lor pe care le vor întâlni mai târziu în viața lor creștină.

Creștinii sectari acordă multă atenție și grijă unui nou „contact” pentru a-i face parte integrantă a grupului lor. Știu, odată ce el / ea li se alătură, novicul va accepta treptat toate învățăturile lor, inclusiv aceasta „Autoritatea divină” a conducătorului lor.

După câțiva ani într-un astfel de grup, majoritatea credincioșilor nici măcar nu se vor gândi să plece de teamă să nu fie lăsați singuri și izolați. Această teamă și gândul că „ar putea cădea departe de adevărata biserică” asigură faptul că credincioșii sectari slabi rămân prinși pentru viață.

Credincioșii sectari nu fac de obicei sacrificiile pe care misionarii evlavioși le-au făcut de-a lungul secolelor, trăind ani de zile în condiții primitive între neamuri pentru a-i conduce la Hristos. Creștinii sectari vorbesc de obicei în mod disprețuitor despre unul

munca misionară – ceea ce este destul de natural, deoarece este dificil să participi la o astfel de lucrare misionară!

Predicatorii sectari, dacă merg deloc la națiunile păgâne, vor face acest lucru doar ca vizitatori. Ei preferă modul ușor de a înființa reprezentanți locali în țările pe care le vizitează pentru a promova activitatea grupului lor în acea regiune și pentru a organiza conferințe pentru ei în timpul vizitelor lor anuale. În schimb, astfel de reprezentanți locali sunt recompensați cu cadouri sau ocazional „mituiți” cu o călătorie plătită la sediul grupului.

Apostolii lui Hristos nu au putut oferi astfel de mită nimănui, deoarece erau săraci. Prin urmare, ei făceau o adevărată lucrare a lui Dumnezeu în țările păgâne.

5. Devalorizarea justificării prin credință

O a cincea caracteristică a sectarismului este că devalorizează justificarea prin credință și accentuează prea mult justificarea prin fapte.

Scriptura vorbește despre fapte ca dovadă a credinței noastre (Iac 2,24). Dar Sfintele Scripturi învață, de asemenea, că „celui care nu face fapte, ci crede în cel ce îndreptățește pe cel rău, credința lui este socotită drept neprihănire” (Rom 4: 5).

Pericolul de aici nu este doar unul de dezechilibru, ci unul de erezie – pentru că, dacă cineva duce un adevăr biblic la extrem, cu excluderea altor adevăruri biblice, acesta poate deveni o erezie. Mai mult, dacă susținem un adevăr biblic, dar nu îl învățăm niciodată în bisericile noastre, acesta va duce în cele din urmă să nu-l mai credem deloc. Pentru că adevărul care nu se vorbește își va pierde treptat funcția – ca un mușchi neutilizat – și va fi în cele din urmă pierdut de biserică cu totul.

„Adevărul nu stă într-o extremă sau alta. Este chiar mai puțin la mijloc. Adevărul este că țineți ambele extreme laolaltă „.

Trebuie să fim atenți ca învățătura noastră să nu fie o reacție la extreme în care alții s-au confruntat. Într-adevăr, mulți predicatori au transformat doctrina justificării prin credință într-o licență pentru păcat. Dar asta nu ar trebui să ne determine să respingem acest adevăr biblic și să mergem în cealaltă extremă, adică să predicăm justificarea numai prin fapte.

Credincioșii sectari vorbesc în general doar despre justificare prin fapte bune. Hinduismul și toate religiile păgâne fac și asta. Când un sectar vorbește despre Romani 4, se întâmplă într-un fel în care Romani 4 predă și justificarea prin fapte! Creștinii sectari de obicei minimizează adevărul că „Hristos a devenit neprihănirea noastră” (1 Cor. 1:30) și subliniază doar „neprihănirea cerută de legea care s-a împlinit în noi” (Rom. 8: 4).

Creștinii sectari, de asemenea, devalorizează sângele lui Hristos și nu vorbesc niciodată prea mult despre el, cu excepția poate într-un mod mistic, super-spiritual.

Cântecele care se cântă într-o biserică sunt, de obicei, bune referințe la doctrinele principale ale acelei biserici. Dacă te uiți la cărțile de imnuri ale sectelor, vei descoperi că există puține cântece despre iertarea păcatelor sau despre îndreptățirea prin credință sau despre curățirea păcatelor prin sângele lui Hristos.

Sângele vărsat pe crucea Golgotei, despre care Isus și apostolii au vorbit (Lc 22:20 ; Ef 2:13 ), despre care vom cânta în ceruri în veci (Apocalipsa 5: 9), nu găsește nici unul sau numai puțin spațiu în grupuri sectare.

Deși este adevărat că mulți credincioși sectari din exterior trăiesc vieți foarte bune, este de asemenea adevărat că mulți dintre ei sunt împovărați de poverile grele puse asupra lor de învățăturile conducătorilor. Mulți dintre ei sunt în permanență nesiguri dacă Dumnezeu este mulțumit sau nu de ei și, prin urmare, trăiesc sub vinovăție permanentă și condamnarea perpetuă a lui Satana, acuzatorul fraților. Dar majoritatea acestor oameni sunt foarte reticenți în a-și recunoaște problemele, ca să nu fie etichetați ca necredincioși și necredincioși.

Prin menținerea permanentă a acestui sentiment de vinovăție, liderii de cult păstrează controlul asupra majorității credincioșilor din grupul lor. Prin urmare, există tendința ca multe predici din grupurile sectare să fie menite să îi facă pe oameni să se simtă vinovați. Și, în multe cazuri, sentimentul de vinovăție este oarecum vag, fără niciun păcat specific identificat.

Deși există mulți credincioși puternici în astfel de grupuri care sunt capabili să depășească aceste sentimente, cei slabi sunt prinși de Satana. Acesta este un rezultat direct al neglijării doctrinei justificării prin credință.

6. Confidențialitatea despre credințe

Un al șaselea semn distinctiv al sectarismului este secretul cu privire la convingerile lor.

Credincioșii sectari tind să fie evazivi în răspunsurile lor atunci când sunt întrebați de alți credincioși din afara grupului lor despre acele credințe care nu au o bază biblică clară.

Dacă nu își pot fundamenta doctrinele din Scriptură, răspunsul lor standard la întrebări este invariabil: „Ai nevoie de revelația Duhului Sfânt!” Astfel, ei susțin că au revelație specifică de la Dumnezeu, care nu este predată în Scriptură. și pe care alți credincioși nu le au.

Credincioșii sectari se bucură să vorbească despre „secrete” despre care susțin că le-au fost dezvăluite „de către Duhul Sfânt” și despre care spun că sunt dezvăluite doar „deplin devotat” – prin acest termen înseamnă, desigur cei care și-au recunoscut liderul și s-au alăturat grupului lor!

Ei nu cred că există creștini pe deplin dedicați în afara grupului lor. Prin urmare, ei îi atrag pe credincioșii curioși să se alăture acestui „cerc interior de elită” al celor care au „lumină asupra adevărului”.

Există o mare plăcere în trup să ne imaginăm că cineva este un favorit special al lui Dumnezeu – cineva din cercul său interior care îi dezvăluie lui Dumnezeu „tainele” ascunse pe care ceilalți credincioși nu le cunosc.

Sectarianismul vizează această poftă găsită în carnea fiecărei ființe umane. Dar care este adevărul?

Adevărul este că fiecare mister al lui Dumnezeu a fost revelat clar în scripturi.

Efeseni 3: 4-6 arată clar că taina lui Hristos a fost o taină doar în vremurile Vechiului Testament – nu acum. Coloseni 1: 26-27 spune că Dumnezeu

acum a dezvăluit misterul tuturor sfinților. Acum nu mai este nimic

„Misterios” în legătură cu orice secret – căci Noul Testament a arătat totul clar. Cu toate acestea, credincioșii sectari vor dori să credeți că există încă câteva secrete ascunse.

Cele două mari mistere menționate în Noul Testament privesc credința [evlavia] și biserica (1 Timotei 3:16 ; Efeseni 5:32 ).

Aceste două mistere sunt clar scrise și predate în Scripturi. Dacă oamenii nu le-au văzut, este pentru că nu au citit cu atenție Scriptura sau pentru că erau prea mândri și părtinitori pentru a se răzgândi. Dar cu siguranță nu există niciun secret pe care Dumnezeu l-a dezvăluit în secret oricui nu a fost revelat în mod clar în scripturi.

Feriți-vă de „secretele” despre care vorbesc sectanții tot timpul.

7. Accentul pus pe uniformitate

O a șaptea caracteristică a sectarismului este că cere uniformitate de la adepții săi.

Creștinii sectari cred că unitatea poate exista numai dacă există uniformitate. Veți cita greșit scripturile din 1 Corinteni 1:10 –

„Că sunt toți de acord” („că vorbiți toți cu o singură voce”) pentru a-și demonstra punctul de vedere. Chiar și o ușoară abatere de la norma acceptată este deci depreciată. Nu reușesc să vadă că această scriptură vorbește despre o potrivire în spirit, mai degrabă decât o potrivire în fiecare mic detaliu.

Credincioșii sectari nu știu cum să „primească cu căldură un frate care are idei diferite de la tine despre bine și rău” (Rom 14.1; LB). Primirea lor călduroasă este rezervată numai celor care sunt 100% cu ei Într-adevăr, în grupurile sectare nu există loc deloc pentru învățătura din Romani 14, deoarece nu există loc în mijlocul lor pentru diversitate.

Într-un grup sectar, totul – inclusiv procedura ședințelor – trebuie să corespundă exact formatului găsit la sediul grupului respectiv. Mulți credincioși sectari imită comportamentele culturale ale conducătorilor lor!

Există o presiune subconștientă constantă asupra membrilor unei secte pentru a se conforma în toate aspectele la modelul stabilit de sediu.

Toți credincioșii care sunt dispuși să fie presați într-o astfel de matriță, cum ar fi zombii proști (oameni fără minți) sau roboți fără a pune întrebări, sunt considerați umili și devotați și fac parte din „aleși”.

Toate celelalte sunt considerate „mândre” și „fără iluminare”!

Loialitatea față de grup se realizează prin avertismente ascunse despre consecințele rebeliunii împotriva liderilor. Povestilor oribile li se spune membrilor grupului despre „lucrurile rele” pentru cei care au îndrăznit să contrazică liderii grupului. Prin urmare, credincioșii slabi sunt presați să se conformeze. Astfel, își pierd treptat facultățile critice și devin a aservit grupul.

Isus a venit să elibereze oamenii. Dar sectarismul pune oamenii în închisoare. Mulți credincioși trebuie eliberați din închisoarea acestor miniștri de cult care i-au închis.

Evreii din zilele lui Isus nu erau doar sclavi ai păcatului, ci și sclavi ai tradițiilor și opiniilor liderilor lor religioși. Isus a trebuit să-i elibereze de ambele robii. Mulți dintre cei care au acceptat mesajul lui Iisus de eliberare de păcat au continuat să se teamă de liderii lor religioși și, prin urmare, nu au încălcat „tradițiile bătrânilor” chiar și atunci când au văzut că sunt nebiblici, astfel încât să nu fie excluși din grupul lor ” (In 12 , 42-43).

Cât de puternică poate fi o astfel de sclavie față de opiniile liderilor religioși se poate vedea în faptul că chiar și după 20 de ani de viață plină de Duh, Petru s-a temut să renunțe public la tradițiile evreiești, deoarece se temea că să jignească pe unii lideri creștini dintre poporul Israel. Pavel, care la acea vreme era doar un apostol mai tânăr, a fost singurul care a avut curajul să-l confrunte public pe Petru cu ocazia și a afirmat că Petru a urmat „tradițiile bătrânilor”. Chiar și apostolul senior Barnaba nu a avut curajul în plus (Gal 2 , 11-21).

Dumnezeu nu are nicio dorință ca cineva să se conformeze oricărei forme sau modele exterioare sub presiune, fără convingere personală. Singura ascultare pe care o cere Dumnezeu este una care este veselă și voluntară – pentru că „Dumnezeu iubește pe un dătător vesel” – în termeni de ascultare, precum și de bani (2 Corinteni 9: 7). Dumnezeu urăște constrângerea.

Dumnezeu nu se amestecă niciodată în liberul nostru arbitru. El ne dă întotdeauna libertate – să-l ascultăm sau să nu-l ascultăm – aceeași libertate pe care i-a dat-o lui Adam și Eva în Grădina Edenului. Căci Dumnezeu știe că numai într-o astfel de atmosferă de libertate perfectă poate să apară și să înflorească adevărata sfințenie.

Sfințenia autentică este una care realizează sfințirea în frica de Dumnezeu și nu în frica omului (2 Corinteni 7: 1).

Ascultarea pe care o dorește Dumnezeu este una condusă de dragoste și recunoștință față de El, mai degrabă decât de teama judecății sau de speranța pentru recompensă.

Orice ascultare care rezultă din presiunea de a se conforma unui model sau care este dată pentru a obține aprobarea unui grup este o lucrare moartă. Nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. Te va câștiga doar onoarea celorlalți din grupul tău.

Și aici ne va testa Dumnezeu pentru a vedea ce dorim – aprobarea sau aprobarea Sa de la colegii noștri credincioși.

Rămâi liber

„Hristos te-a eliberat să fii liber! Așadar, rămâneți ferm acum și nu lăsați jugul robiei să vă fie pus din nou! „(Gal 5: 1).

Cea mai mare bătălie din viața creștină nu este lupta împotriva mâniei sau a gândurilor murdare. Este lupta împotriva dorinței de a obține aprobarea de la alți oameni. În acest moment, trebuie să alegem să trăim singuri în fața lui Dumnezeu, dacă vrem să rămânem liberi.

S-ar putea să ai o viață bună chiar dacă ai o atitudine sectară. Dar nu vei putea niciodată să împlinești întregul plan al lui Dumnezeu pentru viața ta cu o astfel de atitudine. Împărăția lui Dumnezeu poate fi posedată doar de cei care îndepărtează cu forța barele închisorii ridicate în jurul lor de predicatorii sectari.

Trebuie să renunțăm cu orice preț la orice sclavie față de opiniile umane, dacă vrem să intrăm în glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu.

Semne care indică întoarcerea lui Hristos

Lumea nu a mai fost niciodată aceeași din 1939. În acel moment a început ceva care a declanșat o reacție în lanț în multe domenii care nu se va încheia până la a doua venire a lui Hristos.

Isus a spus că nimeni în afară de Tatăl nu știe exact ziua și ceasul întoarcerii sale. Dar el a mai spus că, dacă vom păstra observația vigilentă a semnelor pe care le-a prezis, ne-ar fi posibil să vedem când se va apropia venirea sa (Mt 24:33, 36).

Prin urmare, este imperativ să luăm în considerare aceste semne.

1. Războaiele

(Mt 24 , 7): Isus a spus că ultimele zile vor fi ca zilele lui Noe (Mt 24, 37). Violența a fost una dintre cele mai importante trăsături pe vremea lui Noe. „Pământul era plin de violență [nelegiuire]” (Geneza 6:11, 13). Sună aproape ca o descriere a timpului în care trăim. Terorismul, răpirile, revoltele, crimele, incendierea și războaiele dintre națiuni sunt acum o întâmplare obișnuită. Desființarea pedepsei cu moartea pentru crimă (introdusă de Dumnezeu în Geneza 9) a crescut rata criminalității în multe țări. Violența, descrisă public și fără rușine și glorificată pe marele ecran, i-a învățat pe oameni să fie violenți încă din copilărie. Apariția televiziunii în anii 1950 și a casetei video în anii 1970 au contribuit la răspândirea cultului violenței peste tot. Popularitatea „karate-ului” și alte arte marțiale (care îi expun pe toți pe oameni la posesie demonică) răspândesc, de asemenea, mesajul violenței. Toate acestea ne-au lovit ca un potop din 1939 – când Satan a declanșat al doilea război mondial asupra acestei lumi. Ura și amărăciunea care au fost eliberate în acel moment au deschis ușa unui potop de spirite rele pentru a invada omenirea. Bomba atomică care a explodat în 1945 a inaugurat era atomică cu toate consecințele ei.

Niciodată în istoria omenirii nu a văzut lumea o asemenea violență sau un asemenea potop de războaie, așa cum am văzut încă din cel de-al doilea război mondial.

2. Foametea

(Mt 27 , 7): În decursul istoriei umane a existat întotdeauna foamete. Dar, din cauza creșterii populației mondiale, foametea de după cel de-al doilea război mondial a șters milioane – mai mult ca niciodată în istoria lumii. Secetele și eșecurile culturilor au fost răspândite în multe țări din 1950. Acestea se vor acumula pe măsură ce ne apropiem de sfârșit.

3. Dezastre naturale

(Mt 24 , 7): Cutremurele, inundațiile, uraganele și erupțiile vulcanice sunt câteva dintre dezastrele naturale la care ne putem aștepta pe măsură ce ne apropiem de final. Acestea au crescut, de asemenea, semnificativ de la al doilea război mondial. Și vom vedea mai multe lucruri în zilele următoare.

4. Creșterea cunoștințelor

(Dan 12 , 4): Daniel a prezis că cunoașterea va crește în vremurile din urmă. Toate cunoștințele științifice pe care le-a acumulat omul de la Adam până în 1939 (adică peste 5900 de ani) au crescut de douăzeci de ori din 1939. Un grafic al creșterii cunoștințelor ar arăta o pantă foarte plană pentru 99% din poveste și apoi o pantă abruptă

Creșterea de până la douăzeci de ori înălțimea sa în ultima perioadă din istorie. Aici avem o altă indicație clară a venirii lui Hristos.

5. Călătorii în întreaga lume

(Dan 12 , 4): Timp de 5800 de ani omul a călătorit aproape cu aceeași viteză – mai ales pe spatele unui animal. Chiar și în 1900, 80 km / h era cea mai mare viteză pe care o puteau parcurge oamenii. Dar astăzi omul călătorește în spațiu cu o viteză de aproximativ 38400 km / h. Turismul și călătoriile la nivel mondial au devenit populare abia după cel de-al doilea război mondial. Daniel a prezis acest lucru ca un semn al sfârșitului – „mulți vor călători încolo și încolo”.

6. Dragostea de plăcere

(2Tim 3 , 4): Pavel a afirmat aici în mod specific că în ultimele zile oamenii iubesc plăcerea mai mult decât Dumnezeu. Pe lângă violență, sexul a fost cealaltă ocupație principală a oamenilor în timpul lui Noe (Geneza 6: 2). Asta vedem și în lume. A existat imoralitate în rândul oamenilor din cele mai vechi timpuri. Dar niciodată în istoria omenirii nu a fost practicat atât de deschis și de nerușinat precum este astăzi. Și aici a existat o scădere progresivă a standardelor morale la nivel mondial de la cel de-al doilea război mondial. Un potop de demoni necurați a invadat lumea. Televiziunea, cinematograful și caseta video au servit scopurilor Satanei de a promova cultul plăcerii.

Pavel a spus că una dintre doctrinele demonilor din ultimele zile ar fi interzicerea căsătoriei (1 Timotei 4: 1-3). Această tendință poate fi găsită astăzi în două extreme: una este asceza extremă a unor grupuri care învață că trebuie să rămâi necăsătorit pentru a fi sfânt. La celălalt capăt al spectrului se află cei care nu mai cred în căsătorie, ci doar în viața împreună. Întrucât oamenii ar fi „lipsiți de iubire” în ultimele zile, nu este de mirare că ei cred că avortul este perfect (2 Timotei 3: 3). Mâinile multor medici de astăzi sunt mai murdare de sângele bebelușilor uciși decât de cei ai bebelușilor uciși Irod în Betleem (Mt 2:16).

Isus a spus că ultimele zile vor fi ca zilele lui Lot (în Sodoma). Relațiile homosexuale sunt considerate normale în zilele noastre. „Ei se laudă cu păcatul lor ca oamenii din Sodoma și nu-l ascund” (Is 3,9). Și așa Dumnezeu i-a respins. Boala teribilă SIDA face parte din judecata lui Dumnezeu asupra acestui păcat (Rom 1: 26-28 ).

Devastarea drogurilor a milioane de tineri este o dovadă suplimentară a faptului că această generație în căutarea plăcerii este prăpădită.

7. Spiritul rebeliunii

(2Tim 3 , 2): Lumea nu a văzut niciodată o rebeliune la o asemenea scară – de la copii împotriva părinților, studenți împotriva profesorilor lor și servitori împotriva stăpânilor lor (în birouri, fabrici etc.) – ca aceea din timpul celui de-al doilea război mondial Cazul a fost. Învățământul superior a făcut ca tinerii de astăzi să fie aroganți și nepoliticoși față de părinții lor și de persoanele în vârstă în general. Acest spirit de rebeliune a pătruns și creștinismul. Așadar, în toată lumea vedem spectacolul pastorilor și bătrânilor care se află la mila tinerilor din bisericile lor, trebuind să-i mulțumească în toate lucrurile.

Femeile au început să lucreze în afara casei după cel de-al doilea război mondial – mai mult ca niciodată în istoria omenirii. Au început să-și câștige banii și asta a făcut ca femeia medie de astăzi să fie arogantă, independentă și nedorită să-și accepte locul dat de Dumnezeu sub îndrumarea bărbatului. Acest spirit a pătruns și în creștinism. Dar toate acestea

arată cât de răspândit și înrădăcinat este spiritul de rebeliune împotriva autorității.

Femeile de astăzi nu mai vor să fie în primul rând mame. Așa cum femeile au devenit prim-miniștri în întreaga lume după cel de-al doilea război mondial (ceva ce înainte era complet necunoscut), tot așa femeile au început să devină bătrâni, preoți și profesori în creștinism. Acesta este spiritul Izabelei (Apocalipsa 2:20), pe care trebuie să-l înfruntăm în biserică, ca în vremea Vechiului Testament, în spiritul și puterea lui Ilie (1 Regi 21: 21-23).

8. O apostazie

(1 Timotei 4 : 1): Acesta este un verset foarte semnificativ, mai ales atunci când este citit în contextul său. Duhul spune clar că în ultimele zile vor exista unii care se vor îndepărta de credință. Versetul anterior se referă la taina credinței (1 Timotei 3:16 ). În primul rând, creștinismul a căzut departe de frica de Dumnezeu. Acest lucru a dus la creșterea creștinismului de la ascultarea de poruncile lui Isus (în special cele enumerate în Matei 5-7). La rândul său, acest lucru a dus la predicarea harului fals. Toate acestea existau deja în secolul I. Dar a crescut enorm de la cel de-al doilea război mondial.

Mișcarea ecumenică, sectele false, darurile contrafăcute ale Duhului Sfânt etc. s-au înmulțit în ultimii patruzeci de ani.

Referindu-se la vremurile sfârșite , Isus a vorbit de seducție de trei ori (Mt 24 , 5.11.24). El a spus acolo cum profeții falși vor încerca să-i înșele chiar pe aleși prin semne și minuni. A existat un potop de semne și minuni în creștinătate încă din 1945 prin așa-numitele „slujbe vindecătoare” – multe dintre acestea făcând parte din slujirea contrafăcută despre care Isus ne-a avertizat în mod specific. Vedem astăzi că chiar și mulți creștini aud din aceste semne și Miracolele sunt înșelate – pentru că sunt făcute în numele lui Isus. Nu se obosesc să verifice dacă persoana care face aceste minuni se teme de Dumnezeu și îi determină pe alții să asculte toate poruncile lui Isus, așa cum au făcut apostolii. este motivul pentru care mulți sunt înșelați (citiți Deut 13: 1-4).

9. Israel

(Lc , 29-32): Isus a vorbit aici despre toți copacii care lasă frunze (despre națiuni care au devenit independente). Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în istoria omenirii în măsura în care s-a întâmplat din 1945. India a obținut independența în 1947. Multe alte națiuni și-au câștigat independența și după 1945. Dar Isus ne-a instruit mai presus de toate să observăm smochinul, Israel (Lc 21:29). Isus a venit în Israel și a căutat fructe pe smochinul acela. Tot ce vedea, însă, erau frunzele ritualurilor religioase goale; a blestemat smochinul, care apoi s-a ofilit (Mt 21, 19). La patruzeci de ani de la învierea lui Hristos, Dumnezeu a permis armatei romane, condusă de generalul Tit, să invadeze Ierusalimul și să distrugă templul evreiesc. Evreii au fost apoi împrăștiați până la capătul pământului. Smochinul a rămas ofilit aproape 1900 de ani.

Dar Isus a spus că ar trebui să fim atenți la timpul în care același smochin ofilit va răsări din nou. Genocidul a milioane de evrei din al doilea război mondial a aprins simpatia lumii pentru evrei, ceea ce i-a determinat să se întoarcă în patria lor în 1948. În iunie 1967 au reluat și Ierusalimul. Smochinul începuse să frunze. Isus a declarat că Ierusalimul va fi condus de națiuni păgâne (neisraelite) până când se vor împlini „vremurile neamurilor” (Lc 21:24 ). Acum trăim în timpul despre care a vorbit Isus.

Programul lui Dumnezeu

Dumnezeu a dat omului șase zile de muncă și a făcut din a șaptea zi o zi de odihnă. Cu Domnul, o zi este ca 1000 de ani (2 Pt 3 , 8). Asta îi dă omului 6000 de ani de muncă. Mileniul al șaptelea (o perioadă de 1.000 de ani) va fi mileniul odihnei când Isus domnește ca Împărat pe pământ. Au trecut aproximativ 4000 de ani de la Adam până la venirea lui Hristos. Ne apropiem acum de sfârșitul celor 2000 de ani de la venirea lui Hristos, care închide „cele șase zile” pentru om.

Izraeliților li s-au dat două zile în deșert pentru a se sfinți, iar în a treia zi Domnul a coborât printre ei (Exod 19: 10-11, 16). De asemenea, bisericii i s-au dat 2.000 de ani (două „zile”) pentru a se sfinți și a se pregăti pentru venirea Domnului. „În a treia zi El ne va învia” (Os 6: 2).

Responsabilitatea noastră

Pentru a fi gata pentru întoarcerea lui Hristos, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te întorci de la toate păcatele conștiente și să recunoști lui Dumnezeu că ești un păcătos vinovat. Atunci credeți că Domnul Isus a murit pentru a lua pedeapsa pentru păcatul vostru și că El a înviat din morți și trăiește în ceruri astăzi. Roagă-l să vină în viața ta ca Mântuitor și Domn, să te ierte de păcatele tale și să te facă un copil al lui Dumnezeu.

„Și oricine are o astfel de speranță în el se purifică pe sine, așa cum este el curat” (1 Ioan 3: 3). Potrivit acestui verset, singura dovadă că avem speranța întoarcerii lui Hristos este că ne curățim pe noi înșine și nu încetăm să ne curățim până nu atingem standardul purității Domnului nostru și de aceea Duhul Sfânt ni s-a dat la Rusalii – pentru a ne arăta gloria lui Isus în oglinda Fie ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne arate și să ne transforme din ce în ce mai mult în această imagine, de la o glorie la alta (2 Cor. 3:18).

Cele două chemări ale Duhului Sfânt

Biblia se încheie (în ultima sa carte) cu două chemări ale Duhului Sfânt:

1. În lumea necredincioșilor: „Veniți!” (Apoc 22:17), pocăiți-vă și credeți în Hristos.

2. Pentru credincioși: „Învinge!” (Apocalipsa 2: 7-3: 21) și fii o parte a miresei lui Hristos.

Fii pregătit pentru venirea lui Hristos

Când ne gândim la întoarcerea lui Hristos pe acest pământ, important nu este că știm data exactă, ci că suntem pregătiți spiritual pentru întoarcerea lui. Mulți care sunt familiarizați cu profețiile venirii sale nu se purifică zilnic pentru a-și atinge standardul de puritate. Procedând astfel, ei dovedesc că speranța venirii lui Hristos este o speranță moartă în ei, nu una vie (1 Ioan 3: 3). Pe de altă parte, deși este posibil să nu înțelegem toate detaliile profețiilor biblice sau interpretarea simbolurilor din cartea Apocalipsei, este posibil să fim pregătiți și pregătiți 100% pentru venirea Lui, dacă ne concentrăm asupra a ceea ce Isus ne cere să facem. a spus.

Când Isus le-a vorbit discipolilor săi despre întoarcerea sa în Matei 24, el a subliniat de mai multe ori că ar trebui să fie vigilenți (Mt 24:42, 44; 25:13). Deci, cel mai important lucru este să fii vigilent spiritual și pregătit în orice moment – și să nu cunoști faptele profetice.

În Matei 25 (urmând profețiile din Matei 24), Isus abordează trei domenii în care suntem chemați să fim vigilenți și credincioși pentru a ne pregăti pentru venirea Lui.

Fidelitatea în viața ascunsă

(Mt 25 , 1-13): În această pildă Isus a vorbit despre zece fecioare. Rețineți că niciuna dintre ele nu era curvă (a se vedea Iac 4: 4 pentru o definiție a curviei spirituale). Toți erau fecioare. Cu alte cuvinte, au avut o bună mărturie în fața oamenilor. Luminile lor străluceau toate (Mt 5:16). Faptele tale bune au fost văzute de alții. Dar dintre toate aceste fecioare doar cinci erau înțelepți. Dar acest lucru nu este evident pentru toată lumea la început. Doar cinci luaseră petrol în vasele lor (v. 4).

Acest ulei din vas nu era vizibil noaptea ca lumina și se referă la lumina noastră ascunsă de Dumnezeu, pe care oamenii nu o pot vedea în întunericul acestei lumi. Toți avem o navă. Întrebarea este dacă avem sau nu petrol în el.

Uleiul este folosit în toată Biblia ca simbol al Duhului Sfânt, referindu-se la viața lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt o transmite spiritelor noastre. Manifestarea exterioară a acestei vieți este lumina (Ioan 1 , 4). Conținutul interior este uleiul. Mulți se preocupă doar de mărturia lor externă. Aceasta este nebunia lor. Mai ales în vremuri de încercare și ispită, constatăm că numai lumina externă nu este suficientă. Unul are nevoie de un conținut interior al vieții divine pentru a fi victorios.

„Dacă sunteți slabi într-o criză, atunci sunteți cu adevărat slabi” (Prov. 24:10; tradus slab). Crizele vieții ne arată cât de puternici sau cât de slabi suntem. În această parabolă criza a fost că Mirele și-a întârziat venirea, este momentul să testăm realitatea clerului nostru.

Cine crede va răbda până la capăt și va fi mântuit. De asemenea, este timpul care demonstrează cine are un conținut interior în viața sa și cine nu. Mulți sunt ca semințele care încolțesc rapid, dar nu au viață interioară. Solul din inima ei nu are adâncime (Mc 4 , 5).

Acesta este motivul pentru care este dificil să evaluezi noii credincioși în ceea ce privește spiritualitatea sau seriozitatea lor. Timpul va dezvălui totul dacă avem răbdarea să așteptăm. Calea de a fi gata pentru venirea lui Hristos

la fel este să avem o viață interioară de puritate și fidelitate în fața lui Dumnezeu – în gândurile, atitudinile și motivele noastre pe care oamenii din jurul nostru nu le pot vedea. Dacă nu avem acest lucru, ne înșelăm pe noi înșine dacă credem că suntem pregătiți pentru venirea lui Hristos.

Loialitate în serviciul nostru

(Mt 25 , 14-30): În a doua parabolă se pune accentul pe folosirea fidelă a talentelor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Aceste talente reprezintă bunuri materiale, bani, abilități naturale, oportunități de viață, daruri spirituale și așa mai departe.

Nu toți oamenii sunt la fel în acest domeniu – pentru că vedem în pildă că o persoană a primit cinci, alta zece și alta doar un singur talent. Dar toți au avut o cantitate egală de timp pentru a fi fideli cu ceea ce primiseră. Cui i se dă mai mult, i se cere mai mult. Prin urmare, oricine și-a mărit cele patru talente la patru a primit aceeași recompensă ca oricine și-a mărit cele cinci talente la zece.

Cu toate acestea, judecata a venit asupra celui care și-a ascuns talentul „în pământ” (v.

18) – acesta este cel care și-a folosit talentele date de Dumnezeu pentru această lume și nu pentru Dumnezeu.

Nimeni nu poate spune că nu a primit nimic – pentru că toată lumea a primit un talent sau altceva de la Dumnezeu. Întrebarea este, pentru ce folosim aceste talente? Ceea ce folosim pentru noi este ca talentul care a fost îngropat în pământ. Numai ceea ce folosim pentru slava lui Dumnezeu va fi considerat bogăție veșnică. Prin acest standard putem vedea sărăcia marii majorități a credincioșilor.

Motto-ul nostru ar trebui să fie „Totul pentru Dumnezeu și nimic pentru noi înșine”. Atunci vom fi pregătiți pentru venirea lui Hristos. Nu putem fi discipoli ai lui Isus dacă nu am renunțat la tot ce avem.

Cei care nu folosesc toate bunurile și darurile date de Dumnezeu pentru Domnul se înșeală afirmând că sunt gata pentru venirea lui Hristos.

Fidelitatea în slujirea fraților și surorilor noastre în credință

(Mt 25 , 31-46): În această ultimă secțiune Isus tratează atitudinea noastră față de colegii noștri care au nevoie. Această nevoie poate fi spirituală sau fizică.

Aici îi vedem pe unii care moștenesc împărăția lui Dumnezeu pentru că și-au slujit frații și surorile cu credință ca Domnul. Slujirea ei era atât de clandestină încât mâna stângă nu știa ce face dreapta (Mt 6: 3). Atât de mult încât nici nu și-au amintit când Domnul le-a amintit de binele pe care îl făceau! (Mt 25 , 38).

De asemenea, Isus a învățat aici că orice slujire pe care o facem pentru cel mai mic dintre frații săi este o slujire pentru el (Mt 25:40). Este semnificativ faptul că el vorbește despre cei mai mici dintre ei aici, pentru că avem tendința de a servi cei mai importanți credincioși și de a-i ignora pe cei săraci și disprețuiți! Oamenii care sunt ocupați să mănânce și să bea, să cumpere și să vândă, să construiască și să planteze pentru ei înșiși vor fi lăsați în urmă când Isus se va întoarce (Luca 17:28, 34).

Numai aceia a căror slujire către Domnul implică o îngrijorare iubitoare pentru frații și surorile lor cu credință vor fi acceptați în împărăția cerurilor. Într-un alt pasaj, Isus a vorbit despre un alt grup de oameni care contrastează cu acest grup. Aceștia își amintesc de toate lucrurile bune pe care le-au făcut în numele Domnului. Ei stau în picioare

de asemenea, în fața aceluiași scaun de judecată și amintește-i Domnului că au izgonit demoni, au predicat, au vindecat bolnavii în numele lui Isus etc. Dar sunt respinși de Domnul după ce au făcut toate aceste lucruri, pentru că le lipsea chiar prima cerință – o viață ascunsă de sfințenie de la Dumnezeu. Au fost complet absorbiți de măreția darurilor lor.

Este interesant să vezi contrastul.

Cei care au vindecat bolnavii sunt alungați (Mt 7 , 22-23). Dar cei care doar au vizitat bolnavii vor moșteni împărăția lui Dumnezeu! (Mt 25 , 34,36). Dumnezeu nu ne cere să vindecăm bolnavii dacă nu am primit „talentul” vindecării, dar putem vizita, încuraja și binecuvânta bolnavii în numele Domnului. Vom descoperi că suntem pregătiți pentru întoarcerea lui Hristos. În timp ce mulți sunt lăsați să vindece bolnavii! Pentru a-i servi pe alții în acest fel, trebuie să fim dispuși să acceptăm orice inconvenient.

Cei care nu vor niciodată ca planurile lor zilnice să fie întrerupte de tulburarea persoanelor care au nevoie vor fi cu siguranță lăsați în urmă când va veni Isus. Trebuie să sacrificăm timp, bani și, cel mai important, propriile noastre planuri și voințe, dacă vrem să slujim altora în numele Domnului.

Egoismul este atât de înrădăcinat în carnea noastră, încât chiar și după ce ne-am curățat de păcatele poftei, mâniei și lăcomiei, este posibil să trăim doar pentru noi înșine. Poate exista o sfințenie, precum sfințenia fariseilor, care se preocupă doar de ea însăși și care nu ne eliberează de egoism. Aceasta este o falsificare a adevăratei sfințenii; dar este ușor să vă lăsați înșelați.

Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Dă-ne … iartă-ne … răscumpără-ne …” (Mt 6: 11-13). O sfințire care nu ne dă nici o grijă pentru ceilalți oameni care sunt încă în păcatele și nevoia lor este una contrafacere fără valoare care este potrivită doar pentru a fi aruncată în coș.

Trebuie să ne reorientăm gândirea („reînnoiește-ți mintea” – Rom 12: 2), astfel încât să ne punem în pielea altora și să încercăm să înțelegem prin ce trec ei. Aceasta este considerația asemănătoare lui Hristos care ne pregătește pentru venire Pentru a moșteni împărăția lui Dumnezeu. Cel care se gândește doar la el însuși și la nevoile familiei sale se trădează doar spunând că este pregătit pentru venirea lui Hristos, oricât de „sfânt” ar fi.

Evanghelizare și ucenicie

Este o greșeală obișnuită în rândul creștinilor să se absoarbă complet într-un pasaj din scripturi pe un subiect, excluzând în același timp alte pasaje despre același subiect.

Prima încercare a lui Satan (așa cum vedem în ispita cu care s-a confruntat Isus în deșert) este de a ne determina să acționăm în funcție de nevoia noastră („Ți-e foame – transformă aceste pietre în pâine”) sau că noi acționează separat de voința lui Dumnezeu, dar Domnul a respins ispita, spunând că va acționa numai în conformitate cu ceea ce Dumnezeu i-a spus să facă (Mt 4: 4). Trebuie să facem la fel.

Dar când Satana vede că noi, la fel ca Isus, ne sprijinim pe Cuvântul lui Dumnezeu („Este scris”), următorul său truc este să citeze Cuvântul lui Dumnezeu însuși și el a început a doua ispită cu cuvintele Isus se apropie: „Este scris …” (Mt 4 , 6). Dacă Isus nu ar fi știut întregul sfat al lui Dumnezeu, el ar fi fost înșelat de citatul lui Satan din Scripturi, la fel cum mulți credincioși sunt înșelați astăzi. Dar Isus a respins efectiv această ispită cu cuvintele „Este scris și …” (Mt 4 , 7).

Prin urmare, este imperativ să cunoaștem toate sfaturile lui Dumnezeu. Întregul adevăr îl găsim în „este scris …” și „este scris și …”. Este scris: „Du-te în toată lumea și propovăduiește Evanghelia tuturor creaturilor” (Mc 16,15 ). Dar este scris și : „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile” (Mt 28,19 ). Numai printr-o analiză atentă și ascultare de ambele părți ale acestui mandat putem găsi și îndeplini voința deplină a lui Dumnezeu.

Evanghelizare

Evident, primul pas este să ieșiți și să predicați Evanghelia tuturor, așa cum ne-a spus Isus să facem în Marcu 16:15. Această poruncă nu se adresează credinciosului individual, ci întregului trup al lui Hristos. Este imposibil ca orice persoană sau orice biserică locală să predice singură Evanghelia tuturor celor din întreaga lume. În cel mai bun caz, fiecare dintre noi poate avea o mică parte în această sarcină.

Dar această parte, oricât de mică ar fi, trebuie să o îndeplinim. Aici intră în joc pasajul biblic din Fapte 1: 8. Fiecare creștin are nevoie ca Duhul Sfânt să vină asupra lui și să-l împuternicească dacă vrea să fie un martor eficient pentru Hristos. Rețineți că nu toți au fost chemați să fie evangheliști (deoarece Hristos a dat doar câțiva evangheliști trupului Său, bisericii, așa cum arată clar Efeseni 4:11), dar toți sunt chemați să fie martori.

Un evanghelist are un domeniu de lucru mai larg decât un martor. Un Martor trebuie să-L proclame pe Hristos în cercul în care se mută și lucrează – rudelor, vecinilor, colegilor de lucru din biroul său și altor persoane pe care le întâlnește în fiecare zi și pe care le poate întâlni în timp ce călătorește etc. În aceste zone putem toți să fim martori oricare ar fi profesia noastră mondenă.

Dar Hristos i-a dat și pe evangheliști bisericii, dar nu pentru asta

 A câștiga suflete” sau a „aduce oameni la Hristos”, așa cum auzim adesea, dar „a zidi trupul lui Hristos” (așa cum arată clar Efeseni 4: 11-12). Aici e cel mai mare eșec al majorității astăzi

Evanghelizare. Evanghelizarea de astăzi nu se referă, în general, la construirea trupului lui Hristos, ci la mântuirea sufletelor individuale. Aceste suflete sunt apoi, de obicei, trimise înapoi la „bisericile” lor confesionale moarte, unde se pierd din nou în curând sau, în cel mai bun caz, devin călduri și sunt potrivite doar pentru a fi scuipate din gura Domnului într-o zi (Apocalipsa 3:16). acestea nu sunt integrate în trupul lui Hristos. Prin urmare, sunt atinse numai scopurile lui Satana – pentru că persoana a devenit apoi un dublu copil al iadului (Mt 23, 15), mai întâi pentru că a fost pierdută la început și, în al doilea rând, pentru că acum a fost condusă de un credincios evanghelist că a fost mântuită! Singurul lucru care se construiește printr-o astfel de evanghelizare este regatul privat al evanghelistului. Și singurul motiv pentru o astfel de evanghelizare este de obicei să obții onoare de la oameni.

Isus i-a numit pe evangheliști „pescari de oameni”. Dar evanghelizarea desfășurată în colaborare cu episcopi și pastori neconvertiti este ca pescuitul cu o plasă plină de găuri. să ia loc pe scenă și să-și deschidă întâlnirile evanghelistice! Dar exact asta fac evangheliștii de astăzi – și nu numai asta, ei chiar laudă pe acești episcopi neconvertați. Acești evangheliști sunt „factori de compromis” de ordinul întâi.

În plus, peștii care sunt prinși în astfel de „plase” au voie să se întoarcă în mare (denumiri moarte) pentru a fi prinși din nou la următoarea întâlnire de evanghelizare, doar pentru a fi eliberați din nou în mare. Acest proces este repetat de mai multe ori de mulți evangheliști care țin întâlniri interconfesionale în aceste zile, fiecare evanghelist numărând mâinile ridicate, cărțile care documentează deciziile etc. Acest tip de evanghelizare aduce bucurie – dar nu pentru îngeri în cer, dar pentru oștirile lui Satana, căci cum se pot bucura îngerii din cer în cei care au devenit copii dubli ai iadului?

Fie ca semnele și minunile să însoțească vestirea mesajului că Iisus iartă păcatele și vindecă bolile. Dar rămâne întrebarea: câți au fost încorporați în trupul lui Hristos ca urmare a unei astfel de evanghelizări.

Apostolii (în primul secol) nu s-au angajat niciodată în acest tip de evanghelizare. Odată cu ei, noii convertiți au fost aduși în biserici locale pentru a fi instruiți și echipați pentru a fi discipoli. Din păcate, secolul al XX-lea a văzut apariția slujirii evangheliste vindecătoare ca slujire predominantă în creștinism. Acesta este doar un alt indiciu despre cât de mult s-a abătut creștinismul de la învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele cinci slujiri menționate în Efeseni 4:11 (apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători) sunt enumerate în 1 Corinteni 12:28 în ordinea priorității. Acolo citim: „Și Dumnezeu a instituit mai întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățător, apoi făcător de minuni, apoi daruri de vindecare (aceasta se referă la evangheliști, deoarece toți evangheliștii din Noul Testament au avut darul vindecării) și (din nou în aceeași categorie) pentru a ghida (literalmente „cei care conduc navele” care se referă la păstori / pastori) … ” Aceasta arată clar că în ochii lui Dumnezeu slujirile apostolului, profetului și învățătorului sunt mai importante pentru edificarea trupului lui Hristos decât slujirea evanghelistului. Evanghelistul își poate găsi locul potrivit în slujirea sa numai atunci când își găsește locul desemnat, supunându-se slujirilor apostolului, profetului și învățătorului. Apoi, și numai atunci, poate slujirea lui

slujește la zidirea trupului lui Hristos. În acest moment se află evanghelizarea

Secolul al XX-lea a deviat de la Cuvântul lui Dumnezeu.

Faceți-vă mai tânăr

Scopul evanghelizării (așa cum este poruncit în Mc 16:15) nu poate fi înțeles decât dacă se vede în lumina mandatului de a face ucenici în fiecare popor de pe pământ (Mt 29:18 ). Acesta este întregul plan al lui Dumnezeu pentru neconvertit.

Convertitul trebuie făcut discipol. Din păcate, chiar și așa-numitul convertit de astăzi nu este adesea un adevărat convertit, pentru că în multe cazuri nu s-a pocăit cu adevărat. La întâlnirea evanghelistică, i s-ar fi putut spune să creadă fără să menționeze căința. Majoritatea convertiților de astăzi seamănă, așadar, cu bebelușii prematuri, scoși din pântece de moașele nerăbdătoare („evangheliști”) în dorința lor de statistici când bebelușii nu erau încă pregătiți pentru naștere! Acești bebeluși născuți prematur fie mor, fie trăiesc pentru restul vieții ca cazuri problematice. Îngerii din cer se bucură pentru păcătoșii care s-au pocăit, nu pentru păcătoșii care doar cred (Lc 15: 7:10).

Dar chiar dacă a existat o pocăință temeinică și o persoană s-a convertit cu adevărat, atunci trebuie să fie ucenic dacă vrea să facă voia lui Dumnezeu pentru viața sa.

Evanghelizarea care nu duce la ucenicie este o lucrare incompletă. Adesea, dorința evanghelistului de a-și construi propria împărăție este cea care îl împiedică să lucreze cu cei care îi ucenic pe „convertiții” săi.

Nu trebuie să judecăm astfel de evangheliști, pentru că ni se poruncește să nu judecăm. Dar astfel de evangheliști vor trebui cu siguranță să răspundă Domnului în ziua Judecății pentru că i-au împiedicat pe convertiți să devină discipoli.

Să privim mandatul din Marcu 16:15 împreună cu cel din Matei 28: 19-20 și să încercăm să înțelegem toate sfaturile lui Dumnezeu.

Primul pas în a-i conduce pe oameni către pocăință și credință trebuie să fie urmat de botezul cu apă (așa cum a arătat clar Isus în Mc 16,16 ). Acei evangheliști care nu propovăduiesc botezul cu apă de teamă să nu ofenseze episcopii neconvertați etc. nu predică așa cum a făcut Petru în ziua Rusaliilor (Fapte 2:38).

De asemenea, citim în Matei 28:19 că Dumnezeu ne instruiește să facem ucenici. Aceasta include îndrumarea acestor convertiți pentru a renunța la o iubire excesivă pentru cei dragi, care îi împiedică să-L urmeze pe Domnul (Lc 14:26 ), să se detașeze de bunurile materiale (Lc 14:33) și să-i îndrume, să ia crucea pentru tot restul vieții lor (Lc 14:27). Există trei cerințe minime pentru a deveni discipol.

Matei 28:19 repetă apoi necesitatea botezului cu apă. De fapt, deși botezul cu apă este menționat în ambele comisii, este rar să găsești un evanghelist care să aibă curajul să-l predice. Ei se tem mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Ei preferă să fie inter-confesiuni și mari în ochii oamenilor decât să proclame întregul sfat al lui Dumnezeu și să fie mari în ochii lui.

Matei 28:20 continuă spunând că acest ucenic trebuie apoi învățat fiecare poruncă a lui Isus – și nu numai asta, ci trebuie învățat și să asculte și să practice fiecare poruncă a lui Isus. Trebuie doar să citiți capitolele 5, 6 și 7 din Evanghelia după Matei pentru a învăța unele dintre lucruri

pe care Iisus le-a poruncit – majoritatea creștinilor nici măcar nu se obosesc să le asculte.

Deci, vedem ce sarcină uriașă este să faci ambele sarcini împreună.

Există o mare nevoie în țara noastră pentru cei chemați să propovăduiască toate sfaturile, care în sine sunt ascultători de toate poruncile pe care le-a poruncit Isus și care doresc cu nerăbdare să construiască trupul lui Hristos.

Isus a spus că toți discipolii săi sunt identificați printr- un semn – dragostea lor unul față de celălalt.

Sa nu uiti asta! Ucenicii lui Isus nu sunt identificați prin mărime sau bogăție, ci prin iubirea lor aprinsă unul față de celălalt. Evenimentul vindecător evanghelistic care atrage mii să audă mesajul trebuie să ducă la înființarea unei biserici în acest loc în care discipolii se iubesc.

Dar tristul este că, în multe locuri în care au loc cruciade vindecătoare an de an, este dificil să găsești chiar și o biserică despre care se poate spune că nu se ceartă sau nu se trage una pe alta, darămite una pe alta. dragoste. Se poate înțelege când noii convertiți sunt incapabili să ducă o viață atât de victorioasă imediat. Dar ce ar trebui să spunem când luptele și imaturitatea caracterizează chiar și bătrânii din bisericile din țara noastră?

Aceasta este cea mai clară dovadă că marea însărcinare din Matei 28: 19-20 – ucenicie și ascultare totală față de poruncile lui Isus – a fost complet ignorată. Comisionul din Marcu 16:15 (botezul cu credință și apă) este îndeplinit doar și, în multe cazuri, doar parțial (botezul cu apă este omis).

În Marcu 16: 15-20, accentul este pus pe evanghelizare, mesajul fiind confirmat de semne și minuni pe care Domnul le face. În Matei 28: 19-20, totuși, accentul este pus pe ucenicie, viața discipolului fiind exprimată în ascultarea totală a poruncilor lui Isus. O mulțime de creștini sunt complet absorbiți în primii, dar foarte puțini în cei din urmă. Dar primul fără cel de-al doilea este la fel de incomplet și lipsit de valoare ca jumătate de corp uman. Dar câți au ochi să vadă asta?

Am citit că mari mase l-au urmat pe Isus în slujirea sa din cauza slujirii sale evanghelistice și din cauza vindecărilor sale. El a continuat să se întoarcă și să-i învețe despre ucenicie (vezi Lc 14: 25-26). Oare evangheliștii de astăzi ar face același lucru, fie singuri, fie în colaborare cu apostoli, profeți, învățători și pastori care pot finaliza lucrarea pe care au început-o evangheliștii?

Când Isus a predicat mulțimii despre ucenicie, ei s-au redus în curând la o mână de doar unsprezece discipoli (cf. Ioan 6: 2 cu Ioan 6: 70). Restul oamenilor au găsit mesajul prea dur și l-au părăsit (vezi Ioan 6:60, 66). Dar acești unsprezece ucenici au rămas cu el prin care Dumnezeu și-a atins în sfârșit scopurile în lume și a continuat lucrarea pe care a început-o Isus.

Ca trup al lui pe pământ, vom continua aceeași lucrare. După ce evanghelistul a adunat mulțimea, trebuie să-i conducem pe convertiți la ucenicie și ascultare. Numai în acest fel va fi zidit trupul lui Hristos.

Chemarea noastră distinctivă ca biserică

Care este chemarea noastră ca biserică în diferite locuri în care ne-a așezat Dumnezeu?

Există cel puțin șapte domenii în care accentul nostru diferă de ceea ce este în prezent norma în mare parte a creștinismului, dacă dorim să fim credincioși Cuvântului lui Dumnezeu fără compromisuri.

1. Nu măreție, ci sfințenie

Babilonul (falsa biserică) este numit „cel mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsei. Ierusalimul (mireasa lui Hristos), pe de altă parte, este numit „orașul sfânt” (vezi Apocalipsa 12-21).

Dacă căutăm să fim mari în ochii lumii ca „biserică”, atunci ne îndreptăm spre Babilon. Isus a spus că ceea ce este ținut cu mare respect de oameni este o urâciune în ochii lui Dumnezeu (Luca 16)., 15). Prin urmare, trebuie să verificăm în permanență dacă există ceva în biserica noastră (chiar dacă este muzica sau predica) care se spune sau se face pentru a impresiona oamenii. Numerele sunt întotdeauna impresionante în ochii oamenilor. Când suntem dornici să împărtășim statisticilor de creștere ale bisericii noastre cu alții, acesta este un semn sigur al Babilonului. Asta nu înseamnă că lui Dumnezeu nu-l interesează creșterea numărului nostru de membri. Cu siguranță va fi interesat – atunci când va descoperi că suntem o turmă pe care o poate recomanda altor oi (care sunt serioase). Dar creșterea numerică nu este neapărat un semn al binecuvântării lui Dumnezeu – pentru sectele eretice, precum și pentru religiile păgâne, sunt din ce în ce mai numeroase.

Sfințenia este semnul adevăratei biserici (Ierusalim). Prin urmare, creșterea în Ierusalim se măsoară prin creșterea în sfințenie – care include dragostea unii pentru alții. Isus a spus că drumul spre viață este îngust și că puțini îl găsesc. Oamenii care proclamă poarta îngustă ca fiind la fel de îngustă ca Isus, vor descoperi că doar câțiva se alătură bisericii lor (Mt 7: 13-14). Pe de altă parte, dacă facem poarta mai largă decât a făcut-o Isus, vom crește cu ușurință în număr. Aici și-a pierdut drumul o mare parte din creștinism. Isus a vorbit despre poarta îngustă și calea îngustă în legătură cu „Predica de pe munte” (Mt 5-7 ). Prin urmare, conținutul acestor capitole descrie ceea ce constituie poarta îngustă și calea îngustă.

1 Corinteni 3:13 arată clar că calitatea lucrării noastre va fi judecată de Domnul în ziua judecății – nu cantitatea. Un serviciu de calitate poate emana doar de la aceia care se judecă constant – „care trăiesc cu foc mistuitor și jar veșnic” (Is 13:14).

În acest punct, biserica noastră ar trebui să difere de toate confesiunile din jurul nostru. Dacă acest semn distinctiv se pierde, vom ajunge ca o altă confesiune moartă.

2. Mai întâi nu viața externă, ci cea internă

În vechiul legământ accentul era întotdeauna pus pe exterior – „din cauza durității inimii umane” (Mt 19,8 ). Legea punea accent pe puritatea externă. În schimb, noul legământ subliniază mai întâi puritatea „în interiorul cupei” (Mt 23). , 25-26). Isus a spus în acest verset (v. 26) că odată ce interiorul este curățat, exteriorul devine automat curat, astfel încât nu este deloc nevoie

există mai multe pentru a curăța exteriorul. Se poate vedea clar acest adevăr în Matei 5: 21-30. Când cineva și-a curățat inima de furie, nu mai există niciun pericol ca persoana respectivă să comită o crimă în exterior. La fel, atunci când cineva și-a curățat inima de gânduri sexuale murdare, nu va mai exista niciun pericol de a comite adulter în exterior. Curățați interiorul canei, iar exteriorul va deveni automat curat.

Acolo unde accentul într-o biserică este în primul rând pe exterior – evitarea mersului la filme, fumatul, băutura, jocurile de noroc și purtarea de bijuterii etc. – o astfel de biserică va deveni doar o biserică de vechi legământ! Modul de a scăpa de relele exterioare nu este să vă concentrați mai întâi pe ele, ci mai degrabă pe mentalitatea interioară , lumească, care produce aceste rele exterioare.

Nu poate exista puritate interioară fără a te judeca pe tine însuți. Este imposibil să construiești biserica fără ca această curățire internă să fie predicată tot timpul. Biblia ne spune că ar trebui să ne sfătuim zilnic în biserică pentru a nu fi împietriți de înșelăciunea păcatului (Evrei 3:13 ; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creștine nu au niciun interes pentru astfel de predici, cu excepția poate ocazională. Dar cu siguranță nu zilnic! Prin urmare, ei scot fariseii cu pahare care sunt doar curate din exterior. În acest punct Mireasa lui Hristos trebuie să fie diferită.

3. Nu activitate neliniștită, ci ascultare

În bisericile și confesiile creștinismului, accentul este întotdeauna pus pe „activitate” – predici de stradă, vizite din casă în casă, lucrare misionară etc. Toate acestea sunt bune. Cuvântul lui Dumnezeu capturat.

Isus a spus că trebuie să-i învățăm pe toți creștinii să asculte de tot ceea ce El ne-a învățat (Mt 28:20 ). Dumnezeu cere ascultare mai mult decât jertfă (1 Sam 15:22 ). Este un concept păgân să credem că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite forme de suferință fizică pentru a ne dovedi dragostea pentru el. Acest lucru este răspândit în cultura păgână din India și, din păcate, a pătruns creștinismul și în țara noastră. Prin urmare, este considerat spiritual să renunți la locul de muncă și să mergi într-un loc dificil, să suporti diferite greutăți, etc. Toate acestea pot implica o mulțime de sacrificii, dar nu pot fi niciodată un substitut pentru ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubirea noastră pentru Isus nu este demonstrată prin sacrificiu, ci prin ascultarea de poruncile sale – așa cum a spus Isus însuși în Ioan 14:15. Respectarea a tot ce a predat Isus în Matei 5-7 este o dovadă mult mai mare a iubirii noastre față de el decât să-i dăm 50% din salariu sau să renunțăm la slujbă sau să devenim misionar.

Creștinismul confesional este clar reprezentat de activitatea neliniștită a Martei (Lc 10 , 39-42). Era sinceră, jertfitoare, dezinteresată și zeloasă în slujirea către Domnul în bucătărie. Dar Domnul a mustrat-o. Atitudinea ei față de sora ei Maria, care nu părea să facă nimic de sacrificiu pentru Domnul, a fost acră și critică. Maria a stat liniștită la picioarele Domnului și a așteptat cuvântul lui înainte de a face ceva pentru el.

Să fie atitudinea noastră – nu o activitate neliniștită, ci mai degrabă să auzim ce are Domnul să ne spună și apoi să-L ascultăm – că nu facem ceea ce mintea noastră ne sfătuiește, ci că facem voia lui Dumnezeu.

4. Fără evanghelizare fără ucenicie

Unii creștini consideră Cuvântul lui Dumnezeu ca având aproape o singură poruncă – să meargă în toată lumea și să propovăduiască Evanghelia tuturor creaturilor (Mc 16,15 ). Întregul trup al lui Hristos din întreaga lume trebuie să asculte cu siguranță această poruncă – în special cei care au fost dați de Hristos trupului ca evangheliști (Efeseni 4:11 ). Dar lucrarea va fi totuși incompletă dacă această poruncă a lui Hristos nu este echilibrată de cealaltă poruncă a lui de a merge și a face ucenici din toate neamurile (Mt 28:19 ).

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți cei care au ieșit în toată lumea cu cheltuieli personale mari și au propovăduit Evanghelia oamenilor care nu au auzit niciodată numele lui Isus. Dar este un fapt trist al evanghelizării în 20-21 decembrie. În secolul al XVII-lea, porunca triplă – de a face ucenici, de a-i boteza în numele Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt și de a-i învăța ascultarea de toate poruncile lui Isus – este aproape complet ignorată.

Când un număr mare de credincioși subliniază evanghelizarea fără a face discipoli, devine responsabilitatea noastră să restabilim accentul pierdut – a face ucenici – și să îndeplinim sarcina neterminată.

Mulți se gândesc doar la lucrurile neterminate că diferite zone ale lumii nu au fost încă atinse cu Evanghelia. Dumnezeu dă această povară celor care au această chemare evanghelistică. Dar Dumnezeu le dă celorlalți sarcina la fel de importantă – sarcina mai dificilă – de a face ucenici ai acestor noi convertiți.

Această slujbă poate fi comparată cu o tâmplărie care fabrică mese, unde o mulțime de dulgheri sunt ocupați să facă doar cele patru picioare de masă și foarte puțini lucrează la realizarea blaturilor de masă pentru a termina mesele. Rezultatul este că tâmplăria are o grămadă mare de mese neterminate și este încă ocupat să facă mai multe lucruri neterminate. Putem fi siguri că Isus a terminat întotdeauna o masă în tâmplăria din Nazaret înainte de a trece la următoarea. El a crezut întotdeauna în îndeplinirea unei sarcini (chiar și atunci când a exclamat: „S-a terminat” pe cruce) și el este același și astăzi. Suntem colegii săi și trebuie să credem într-o treabă bine făcută. Toți noii convertiți trebuie să fie discipoli. voi.

5. Nu Vechiul Testament, dar Noul Testament

Majoritatea credincioșilor nu sunt complet conștienți de diferențele dintre legămintele vechi și cele noi. Acest lucru i-a determinat pe predicatori să profite de ei, oferindu-le porunca Vechiului Testament de „zeciuială”.

Când Isus le-a vorbit fariseilor, care se aflau încă sub vechiul legământ, le-a spus să zecimească – căci așa a poruncit Moise (Mt 23:23). Dar când a vorbit discipolilor săi și a introdus noul legământ, el nu a vorbit niciodată despre un procent din darurile lor, ci doar despre motivul lor (Mt 6: 1-4). Calitatea darurilor noastre este ceea ce este subliniat în noul legământ, nu cantitatea ( a se vedea , de asemenea , 2 Corinteni 9: 7). Singura întrebare care rămâne acum este dacă vrem să fim discipoli ai fariseilor sau discipoli ai lui Isus!

Revistele creștine din aceste zile sunt pline de îndemnuri pentru credincioși să plătească zeciuială și să sprijine diferite lucrări și slujitori. Aproape toate revistele creștine au fost afectate de acest spirit comercial al Babilonului – cerșind bani pentru diverse proiecte în numele lui Hristos.

Apostolii nu au participat niciodată la acest tip de bani cerșind propriul lor serviciu. Nici Isus nu a făcut-o. Ceea ce vedem astăzi este în contrast direct cu exemplul lui Isus și al apostolilor. Cu toate acestea, majoritatea credincioșilor ignoră complet acest fapt și continuă să susțină acest tip de cerșetorie, spurcându-se astfel.

Noul Testament vorbește mult mai mult despre a ne oferi trupurile decât de a ne da banii Domnului (Romani 12: 1). Este exact ceea ce trebuie să subliniem în biserică. Domnul ne asigură nevoile noastre financiare atunci când noi căutăm mai întâi Împărăția Sa (Mt 6:33 ).

6. Nu puterea oamenilor, ci puterea lui Dumnezeu

În creștinismul de astăzi, forța umană, sufletească naturală, a devenit o falsificare înșelătoare a puterii Duhului Sfânt. O mare parte din creștinismul carismatic de astăzi este plin de putere sufletească, care se maschează ca puterea Duhului Sfânt. A distinge între suflet și spirit este marea necesitate a orei, dacă vrem să scăpăm de seducție; în acea zi, noi, în biserică, trebuie să concentrăm foarte mult lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin slăbiciunea umană. El a ales lucrurile nebunești ale acestei lumi pentru a-i face de rușine pe cei înțelepți (1 Cor. 1:27). Adevărurile lui Dumnezeu au fost ascunse de înțelepți și deștepți și dezvăluite minorilor (Mt 11:25 ). Oriunde teologii predică cu înțelepciunea umană, se poate găsi cu siguranță Babilonul – chiar dacă acei teologi dețin doctrine evanghelice. Creștinismul babilonian a respins metoda lui Dumnezeu de a folosi oameni nebuni pentru a face lucrarea lui Dumnezeu.

Creșterea minții umane este cea mai sigură modalitate de a construi Babilonul. Pericolul este întotdeauna predominant și în biserică atunci când oamenii cu inteligență intelectuală care nu au reușit să înțeleagă nevoia de a-și ucide sufletele se bazează pe mințile lor viclene pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. În biserică, cei care se bazează pe înțelepciunea lor sunt cu adevărat un obstacol. Dumnezeu își face lucrarea nu prin oameni de știință isteți, ci prin oameni umili, temători de Dumnezeu.

Prin urmare, corpul bătrânilor trebuie practicat întotdeauna în biserică pe baza vieții unei persoane și niciodată pe altă bază. Puterea lui Dumnezeu se manifestă întotdeauna prin Duhul Sfânt și prin puterea crucii (vezi 1 Corinteni 1:18 și 2,4) și nu prin personalități umane dominante.

Când o biserică nu reușește să sublinieze puterea Duhului lui Dumnezeu și calea crucii, ușa este inevitabil deschisă puterii sufletului uman, care este atunci manifestată. Înțelepciunea și abilitatea umană în loc de revelație și puterea Duhului sunt atunci centrale și Babilonul este construit – chiar și atunci când se predică sfințenia!

7. Nu o adunare a unei biserici, ci zidirea trupului lui Hristos

În Vechiul Testament era imposibil ca poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur trup. Acest lucru a devenit posibil numai după ce Isus s-a înălțat la cer și și-a vărsat Duhul Sfânt pentru a locui în om. Acum doi pot deveni unul. În Vechiul Testament, Israel era o adunare. Națiunea a crescut ca dimensiune, dar a fost încă o adunare. Cu toate acestea, în Noul Testament, biserica ar trebui să fie un singur corp, nu o adunare.

Dacă doi nu devin unul, atunci tot ce are este o adunare. Cel mai important lucru din trupul lui Hristos nu este mărimea , ci unitatea . Și conform acestui standard, este dificil să găsești o „biserică” care să nu fie o adunare.

Peste tot există adunări care cresc în mărime – dar nu în unitate. Controversa, gelozia și concurența pot fi găsite chiar și la nivelul managementului.

Dumnezeu tânjește să aibă o expresie a trupului lui Hristos în diferite locuri din lume. Creștinismul babilonian nu poate face acest lucru. Dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămășiță de credincioși care își dau seama că semnul distinctiv al discipolilor lui Isus este dragostea fierbinte unii pentru alții, nu numărul.

Toată lumea este prețuită în trupul lui Hristos, chiar dacă nu sunt înzestrați. Este apreciată pentru că este un membru al corpului. Într-adevăr, se spune că Dumnezeu dă mai multă onoare membrului căruia îi lipsesc darurile, astfel încât să existe o unitate în trup (1 Corinteni 12: 24-25). În biserică trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu și să-i onorăm chiar și pe cei care nu au deloc deloc atunci când se tem de Dumnezeu și sunt smeriți. În Babilon, predicatorul supradotat, cântărețul supradotat și astronautul convertit sunt onorați. Dar în biserică (casa lui Dumnezeu), îi onorăm pe cei care se tem de Domnul (vezi Ps 15: 1.4).

Există o diferență uriașă între Babilon și Ierusalim.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ieșim din Babilon și să construim Ierusalimul (Apoc. 18: 4).

Spargerea pâinii – un legământ

Când Isus a început să „spargă pâinea”, a folosit un cuvânt pe care nu-l folosise până acum – cuvântul „legământ”. O înțelegere corectă a acestui cuvânt este imperativă dacă vrem să luăm masa Domnului într-un mod semnificativ.

O relație de legământ cu Dumnezeu

Găsim prima mențiune a cuvântului „legământ” în Geneza 6:18, în care Dumnezeu promite să stabilească un legământ cu Noe (Geneza 9: 9, 11) .Dumnezeu a judecat întreaga lume din cauza păcatului omului, iar acum a concluzionat a făcut un legământ cu Noe că nu va mai judeca niciodată lumea cu un potop, așa cum tocmai a făcut-o. Dumnezeu a dat un semn pentru a reprezenta legământul pe care l-a făcut. Era ceea ce acum numim „curcubeul”. „apel. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a numit „arcul meu în nori” (Geneza 9:13). Cuvântul folosit pentru „arc” este exact același cu cel tradus în altă parte în Biblie ca arma, arcul. Un arc este întotdeauna îndreptat în direcția persoanei care urmează să fie împușcată cu săgeata. Înțelesul arcului din nori îndreptat în sus (în loc de în jos) este că Dumnezeu, care locuia în cer, ar primi el însuși săgeata care a fost trasă din acest arc și ar lua asupra sa judecata pentru păcatul omului. Arcul nu ar fi îndreptat spre om ci spre Dumnezeu însuși. Lumea nu a fost niciodată judecată de un asemenea potop de atunci. Psalmul 69, 2-3 afirmă că potopul judecății lui Dumnezeu a trecut peste Isus pe cruce. Aceasta a fost împlinirea semnului arcului din nori.

Următoarea persoană din scripturi cu care Dumnezeu a făcut legământ a fost Avram. Am citit despre asta pentru prima dată în Geneza 15:18. Observați în acest moment cum Dumnezeu a făcut acest legământ cu Avram. Abram a fost rugat să aducă trei animale și două păsări, să le măcelărească și să le întindă pe pământ (vv. 9-10). Animalele au fost împărțite în mijloc și fiecare parte plasată opus celeilalte. În timpul nopții, Dumnezeu a coborât din cer și a trecut printre jumătățile animalelor moarte ca o sobă fumegătoare și o flacără de foc. Așa că Domnul a făcut legământul cu Avram. Înțelesul era din nou clar – că Dumnezeu Însuși își va da viața pentru Avram (ca aceste animale moarte). Ca și în cazul semnului legământului cu Noe, moartea a fost modul în care a fost făcut legământul – o moarte

Această metodă de a face și a confirma un legământ a devenit ulterior o practică în Israel (așa cum se vede în Ier 34: 18-19). De fiecare dată când doi oameni s-au alăturat unui legământ, au sacrificat un vițel, l-au tăiat în jumătate, au mers între cele două părți, arătând simbolic că fiecare partid era dispus să-și dea viața pentru cealaltă deci rămânând fidel legământului. A fost o infracțiune gravă să depunem un astfel de jurământ simbolic și să nu-l păstrăm. Așa că Dumnezeu le-a spus oamenilor lui Iuda prin Ieremia că El îi va pedepsi aspru pentru că au făcut și apoi au încălcat un astfel de legământ.

În Geneza 17 îl vedem pe Dumnezeu reafirmând legământul cu Avraam. Dumnezeu a dat un semn pentru a marca acest legământ – de data aceasta a fost circumcizia. Circumcizia taie carnea și simbolizează (așa cum arată clar 3: 3 și Col 2:11) moartea cărnii. Observăm că simbolul legământului este din nou ceva care vorbește despre moarte. De data aceasta, Avraam și sămânța lui au fost cei care au trebuit să-și semnaleze dorința de a fi credincioși legământului până la moarte. Circumcizia exterioară a fost doar un semn al

Dorința lui Dumnezeu de a circumcide inimile israeliților, astfel încât să-l iubească din toată inima (vezi Deut 30: 6; Rom 2: 28-29). Acest lucru ne învață că fără moartea cărnii nu poate exista dragoste din inimă pentru Dumnezeu.

Data viitoare când citim despre un legământ când Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul Israel prin Moise – îl numim „vechiul legământ” sau „Vechiul Testament”. Am citit despre asta în Exodul 24: 4-7. Moise a scris cuvintele lui Dumnezeu într-o carte (cartea legământului), a sacrificat tauri tineri ca jertfe Domnului și a stropit oamenii cu sângele taurilor și a spus: „Iată, acesta este sângele legământului pe care Domnul l-a făcut cu voi. are din cauza tuturor acestor cuvinte „(Ex. 24: 8). Legământul a fost pecetluit cu sângele animalelor sacrificate.

Aceasta este prima dată când expresia „sângele legământului” a fost folosită în Biblie. Aceasta este aceeași expresie pe care a folosit-o Isus când a oferit potirul ucenicilor săi la Cina cea de Taină (Mt 26:28). Sub cea veche Liga a fost sângele doar pentru oamenii aruncați în aer . În noul legământ Isus ne invită pe cineva la pahar pentru a bea acest lucru simbolizează faptul că legea din vechiul legământ poate curăța doar viața personală exterioară în timp ce noi în interior sub noul legământ. poate fi curățat.

Din nou citim că legământul este făcut prin moarte. Evrei 9: 13-22 subliniază acest contrast dintre sângele taurilor și sângele lui Hristos; Acolo citim că „acolo unde există un legământ, trebuie să se fi întâmplat moartea celui care a făcut legământul … nu este încă în vigoare în timp ce el este încă în viață, care a făcut-o” (vv. 16-17). De aceea, fiecare simbol al fiecărui legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu orice om simbolizează moartea.

Singurul mod în care Isus a putut face noul legământ cu noi a fost prin propria sa moarte; și singurul mod în care putem intra în acest legământ și în privilegiile sale este prin moartea sinelui nostru. Exprimăm acest lucru atunci când mâncăm pâinea și bem vinul în timp ce „rupem pâinea” [Cina Domnului].

În Evrei 13:20 citim că Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți prin sângele legământului etern. Ce inseamna asta? Sângele pe care Iisus l-a vărsat pentru noi pe crucea Golgotei a fost vărsat ca urmare a rezistenței sale la păcat până la moarte (Ev . Isus era hotărât să asculte de Tatăl și să nu păcătuiască niciodată. Atitudinea sa față de tată a fost: „Părinte, aș prefera să mor decât să nu te ascult de tine într-un singur punct mic” (vezi Fil 2: 8 – „ascultător până la moarte”). Acesta a fost legământul lui Isus cu Tatăl său.

Acum Isus ne invită la masa lui să bem din paharul care este sângele acestui nou legământ. Suntem dispuși Putem bea ceașca pe care a băut-o? Dorim, ca și apostolul Pavel, „să recunoaștem comuniunea suferințelor sale și astfel să fim asemănători morții sale, pentru ca (și noi) să ajungem la învierea dintre morți” (Fil 3: 10-11)?

Majoritatea credincioșilor vin la masa Domnului atât de ușor, fără să înțeleagă ce înseamnă și de ce acest legământ este chiar despre el. Doar cei care sunt hotărâți să stea la sânge în lupta împotriva păcatului pot lua parte la vrednicie la masa Domnului.

Cuvântul „legământ” poate fi comparat cu un acord solemn solemn semnat în instanță. Nimeni nu ar semna un acord în instanță fără să-l citească cu atenție și să înțeleagă termenii acordului. Dar cât de ușor iau credincioșii la masă pâinea și vinul Domnului! Nu este de mirare că astăzi, ca atunci în Corint, mulți credincioși sunt slabi (fizic și spiritual) și bolnavi (fizic și spiritual),

95

și un număr dintre ei mor înainte de timpul stabilit de Dumnezeu (1 Corinteni 11:30) – totul pentru că se împărtășește ușor de la taină.

În Levitic 26: 14-20, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți că, dacă ar face un legământ cu el și apoi îl vor încălca, vor fi bolnavi și învinși, iar truda și munca lor ar fi în zadar.

Încălcarea unui legământ este o afacere serioasă. „Nu vă lăsați inima să se grăbească să vorbească ceva înaintea lui Dumnezeu … Dacă îi faceți un jurământ lui Dumnezeu, nu ezitați să-l respectați … Este mai bine să nu jurați nimic decât să nu respectați ceea ce promiteți” (Ecl. 5, 1-5).

Oricine a fost afectat în mod repetat de boală și slăbiciune ar trebui să analizeze cu atenție dacă și-a încălcat ușor legământul cu Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Iacov ne-a rugat să ne mărturisim păcatele unii altora, astfel încât să putem fi vindecați (Iac 5:16).

Pâinea pe care o rupem simbolizează trupul lui Hristos. În primul rând, simbolizează corpul fizic pe care Iisus și l-a asumat când a venit pe pământ, în care nu și-a făcut niciodată voia, ci doar voința Tatălui său (vezi Ev 10, 5-7). Prin urmare, corpul său a fost un corp rupt și devotat de-a lungul vieții sale pământești. Corpul lui era ca o pâine – ușor fragil, chiar dacă l-ai atins ușor. Atât de profundă a fost devotamentul său față de voința tatălui său în toate punctele. Când rupem pâinea și o mâncăm, suntem o mărturie foarte serioasă că și noi avem dorința de a parcurge același drum al devotamentului și al frângerii. Deci, este grav să-i spunem acest lucru Domnului la taină și apoi să trăim ca și când nu am fi făcut niciodată un legământ cu Dumnezeu. Poate că nu suntem desăvârșiți, dar Domnul se așteaptă ca și cel mai tânăr credincios să dea dovadă de a merge pe calea morții sinelui, nu mai trăiește pentru el însuși, ci doar pentru el (2 Corinteni 5:15) .

O relație de legământ între frați și surori

Pâinea pe care o rupem simbolizează nu numai trupul fizic al lui Hristos, ci și biserica, trupul lui Hristos (1 Corinteni 10: 16-17), deoarece este o singură pâine și noi, care suntem mulți, suntem un singur trup. Cei care „mănâncă jertfe stau în compania altarului” (1 Corinteni 10:18). Când mâncăm la masa Domnului, trebuie să proclamăm moartea Lui pe cruce (altar) – negându-ne sinele – nu numai în relația noastră cu Dumnezeu, dar și în relația noastră cu ceilalți din trupul lui Hristos.

„Trebuie să dăm viață și pentru frați” (1 Ioan 3:16 ). Acesta este un alt aspect al mărturiei noastre la taină. Legăm nu numai cu Domnul, ci și cu frații și surorile noastre în credință. Și, de asemenea, aici se intră în legământ prin moartea ego-ului.

Așa cum cele două părți care au încheiat un legământ în Israel au trecut prin jumătățile vițelului ucis („rupt”), tot așa astăzi intrăm într-un legământ unul cu altul prin pâinea spartă. Este o problemă la fel de gravă ca aceea primul aspect pe care l-am privit mai devreme când făceam un legământ cu Dumnezeu.

În 1 Samuel 18: 1-8 citim despre Ionatan care a încheiat un legământ cu David. Aceasta este o imagine minunată despre cum ar trebui să fie relația legământului în trupul lui Hristos. Se spune că inima lui Ionatan era strâns legată de inima lui David. Cuvântul „strâns legat” folosit aici este același cuvânt folosit în Neemia 4: 1, care se referă la zidul orașului [al Ierusalimului] care a fost construit în așa fel încât să nu existe niciun gol în el aceste

Inima lui Jonathan era, de asemenea, înțeleaptă legată de inima lui David – nu exista niciun decalaj între inimile lor pentru ca inamicul să pătrundă. Se mai spune că Ionatan l-a iubit pe David ca pe el însuși. Aceasta este, de asemenea, chemarea noastră în trupul lui Hristos – că suntem forțați într-o singură UNITATE, astfel încât să nu existe niciun decalaj între noi (nici un decalaj de neînțelegere, gelozie, suspiciune etc.) prin care inamicul să poată pătrunde și să provoace diviziune.

Ionatan ar fi fost cel din Israel care ar fi putut fi cel mai gelos pe David pentru că era o amenințare pentru el de a-l succeda pe Saul ca următor rege al lui Israel. Dar a învins gelozia și l-a iubit pe David ca pe sine. Cât de mult i-a rușinat pe Jonatan pe credincioșii Noului Testament!

Ionatan a făcut apoi un legământ cu David; și ca simbol al legământului, și-a scos haina și i-a dat-o lui David. Aceasta a simbolizat dorința lui Ionatan de a muri el însuși ca următor rege al lui Israel și de a-l face rege pe David. În trupul lui Hristos ni se poruncește „să ne apărăm unii pe alții cu venerație” (Romani 12:10). Trebuie să ne omorâm pe noi înșine, astfel încât să ne dorim sincer și sincer ca frații și surorile noastre să fie mai mari, mai înalți și mai respectați decât noi înșine. Dacă este necesar, ne luăm fusta și acoperim goliciunea fratelui nostru oriunde este văzută, astfel încât să-l putem face pe fratele nostru glorios în ochii altora, adică să intrăm într-o relație de legământ cu frații și surorile din trupul lui Hristos.

Este imposibil să intri într-un astfel de legământ fără să mori constant pentru sinele tău. Toate problemele care afectează aproape fiecare congregație de credincioși provin din faptul că credincioșii de acolo nu au intrat într-o astfel de relație de legământ între ei. Fiecare își caută propriul avantaj. Rezultatul este că Satana va triumfa. Dar astfel de întâlniri nu sunt biserica pe care o construiește Isus, pentru că Isus a spus că porțile iadului nu vor putea copleși biserica pe care o construiește (Mt 16:18).

Isus își construiește astăzi biserica în această lume. Dacă trebuie să facem parte dintr-o astfel de biserică și să facem parte din construirea acelei biserici, trebuie să luăm în inimă relațiile de legământ și să învățăm din toată inima ce înseamnă să-i facem pe frații și surorile noastre frumoase.

Apoi am citit că Ionatan și-a luat și armura, sabia, arcul și centura și i le-a dat lui David. Când încheiem un legământ cu frații noștri, renunțăm la toate armele cu care le putem răni în orice fel. Acesta este sensul actului lui Jonathan.

Arma care a provocat daunele maxime în creștinătate este limba. Suntem pregătiți să depunem această armă într-o relație de legământ cu frații noștri în așa fel încât să nu mai vorbim niciodată, nici măcar o dată, să bârfim sau să ne bârfim unul pe altul rău?

Predarea armelor noastre implică o astfel de încredere în fratele nostru încât ne putem permite să fim lipsiți de apărare în fața lui, știind că el nu ne va face niciodată rău. Numai printr-o astfel de încredere și încredere se creează frăția.

În 1 Samuel 19-20 vedem dragostea fermă a lui Ionatan pentru David chiar și atunci când îl costa să stea împotriva tatălui său. Ionatan a stat, de asemenea, în prezența rudelor trupești ale fratelui său David. El este cu adevărat un exemplu demn de urmat de noi toți. Ar trebui să ne iubim frații și surorile prin credință mai mult decât rudele noastre de sânge.

În Amos 1: 9-10 vedem cât de serios vede Dumnezeu încălcarea unui legământ frățesc. Tir făcuse legământ cu Israel în zilele lui Hiram. Dar în timpul nevoii

dacă l-au trădat pe Israel, i-au predat dușmanilor lor, încălcând legământul pe care îl făcuseră. Dumnezeu i-a spus lui Amos că îl va pedepsi aspru pe Tir pentru aceasta.

Vedem un alt exemplu în acest sens în 2 Samuel 21: 1-2. Exista foamete în Israel de trei ani. Când David l-a căutat pe Domnul în legătură cu aceasta, Domnul i-a spus că acest lucru se datorează faptului că Israelul a încălcat legământul pe care l-au încheiat cu gabaoniții în timpul lui Iosua. Regele Saul i-a ucis pe gabaoniți și, prin urmare, a nesocotit acest legământ solemn. Ani mai târziu, la mult timp după ce Saul a murit, curtea a ajuns din urmă pe Israel. Dumnezeu poate să-și amâne judecățile, dar acolo unde El nu vede pocăință, aceste judecăți vor veni cu siguranță. Se poate întreba de ce Dumnezeu a întârziat foametea atât de mult timp. Fără îndoială, motivul a fost că a dat lui Israel timp să se pocăiască. Când nu s-au pocăit, judecata a venit asupra lor.

Pavel le-a spus corintenilor că, dacă s-ar judeca pe ei înșiși, Dumnezeu nu i-ar judeca. Dar, din moment ce nu s-au judecat pe ei înșiși, mulți dintre ei erau bolnavi și slabi și mulți au murit înainte de timpul lor (1 Corinteni 11: 30-31). Toți credincioșii care sunt continuu slabi și bolnavi ar trebui să-L caute pe Dumnezeu pentru a vedea dacă cauza poate fi legământul unui frate rupt – participând la masa Domnului și apoi înșelându-i pe frații și surorile din spatele lor prin hulă, bârfe etc. . Aceasta a fost infracțiunea lui Iuda Iscarioteanul – că a participat la cina legământului cu Isus și apoi a ieșit și l-a trădat. După cum a profețit psalmistul: „Chiar și prietenul meu, în care am avut încredere, care mi-a mâncat pâinea, mă călcă în picioare” (Ps 41:10 ).

Fie ca Domnul să ne permită fiecăruia dintre noi să ne testăm și să participăm în mod semnificativ la masa Domnului în viitor. Cu toată inima să ne pocăim pentru păcatul încălcării legământului cu Domnul și cu frații și surorile noastre; și să ascultăm glasul Duhului care ne-a venit.

Biserica și necazul

În Efeseni 3:10 citim că în noul legământ Dumnezeu dorește să facă cunoscută înțelepciunea sa puterilor și autorităților din cer prin intermediul bisericii. Știm din Efeseni 6:12 că aceste puteri și autorități din regiunile cerești sunt Satana și oastea lui de răutate, care locuiesc în al doilea cer (unde locuiesc de când au fost alungați din al treilea cer, unde locuiește Dumnezeu – 2 Cor. 12.2).

Știm că ar trebui să fim martori ai lui Hristos pentru toți oamenii. Dar aici ni se spune că trebuie să avem și o mărturie a spiritelor rele. Ce mărturie este aceasta? Este o mărturie a înțelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3:10 ). Este mărturisirea veselă a spiritului nostru că Dumnezeu a aranjat totul în viața noastră după înțelepciunea sa perfectă. Este mărturia oamenilor care au participat la înțelepciunea care vine de sus.

În cartea lui Iov citim mărturia pe care Iov i-a dat-o lui Satana prin viața sa. Când Satana a intrat în prezența lui Dumnezeu după ce a cutreierat pământul, Dumnezeu l-a întrebat dacă a observat sinceritatea vieții lui Iov (Iov 1: 8). Răspunsul lui Satana a fost că Iov se temea de Dumnezeu din cauza celor trei garduri pe care Dumnezeu le ridicase în jurul său. Satana știa că există un gard viu pentru persoana lui Iov, un altul pentru familia sa și un al treilea gard viu pentru bunurile lui Iov (v. 10). Mulți credincioși nu cunosc această triplă protecție pe care a pus-o Dumnezeu în jurul ucenicilor lui Isus. Cei care îndeplinesc triplul ucenicie menționat în Luca 14: 26-33 vor descoperi că Dumnezeu pune un gard protector în jurul fiecărei zone care a fost dată Domnului – bunuri, persoane dragi și viața cuiva .

Dar apoi am citit că Dumnezeu a deschis aceste garduri în jurul lui Iov unul câte unul, astfel încât Satan a venit prin ele și a atacat proprietățile lui Iov, membrii familiei sale și corpul său. Motivul pentru aceasta a fost că caracterul lui Iov putea fi arătat de Dumnezeu lui Satana.

Din aceasta aflăm că Satana nu poate atinge un discipol al lui Isus sau ceva ce posedă fără a obține mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Pentru noi, acesta este un adevăr foarte important pe care trebuie să ne bazăm ferm – și vom vedea necesitatea acestuia și mai clar în viitor. Adevărata biserică a lui Isus Hristos va fi chemată să sufere în zilele viitoare, așa cum a făcut-o cu secole mai devreme. Înainte să vină acel moment, trebuie mai întâi să ne bazăm pe acest adevăr – că există un gard triplu de protecție în jurul discipolilor serioși ai lui Isus, astfel încât nimeni să nu poată trece decât dacă Dumnezeu deschide gardul respectiv și Satana îi permite să facă acest lucru. a face.

Cealaltă lecție pe care o putem învăța de la Iov este că propriii noștri dragi și creștinii religioși ne vor critica și judeca. În cazul lui Iov, soția și cei trei lideri religioși (Elifas, Bildad și Zofar) l-au înțeles greșit și l-au criticat. Și asta a fost permis de Dumnezeu. Cei dragi vor deveni dușmanii noștri, iar oamenii religioși ne vor înțelege greșit și ne vor critica – pentru că Dumnezeu a deschis gardurile vii și le-a permis să facă acest lucru.

Iov s-a smerit și a spus: „Am venit gol din pântecele mamei mele, voi merge din nou goi acolo. Domnul a dat-o, Domnul a luat-o; Numele Domnului să fie lăudat „! (Iov 1:21). El a fost un adevărat discipol

– pentru că nu deținea nimic. El și-a dat seama că tot ceea ce i-a dat pe bună dreptate Domnului

și că Domnul are tot atât de mult dreptul să-l dea pe cât a avut El de a lua. Pentru cei care nu sunt discipoli, ceea ce cred ei despre binecuvântări este doar că Dumnezeu le  binecuvântări . Cei care sunt discipoli dau seama că este la fel de mult binecuvântare – poate chiar mai mare – când Dumnezeu le ia departe . În consecință, putem ști dacă suntem discipoli sau nu.

Lucrul trist era că Iov nu putea rezista în mărturisirea lui îndrăzneață până la capăt. După un timp, a devenit obosit, slăbit de presiunea continuă a procesului și a început să-l acuze pe Dumnezeu. De la capitolul 3 la capitol

31 vedem tristul spectacol al lui Iov care trece prin urcușuri și coborâșuri – uneori a atins mari înălțimi în mărturisirea sa de credință și alteori s-a scufundat în adâncurile disperării, murmurului și auto-justificării. Aceasta este experiența oamenilor sub vechiul legământ.

Dar acum Dumnezeu ne-a promis lucruri mai bune în noul legământ, așa cum citim în Evrei 11:40. Acest lucru este descris în următoarele versete din Evrei 12: 1-13, că îl putem urma pe Isus, care a îndurat triumfător până la sfârșit.

Astăzi nu suntem urmași ai lui Iov, ci urmași ai lui Isus – și oricare ar fi încercarea, prin puterea harului lui Dumnezeu putem fi biruitori și martori împotriva lui Satana până la sfârșit. Nu putem să-l criticăm pe Iov pentru că a trăit într-un moment în care harul nu venise încă și Duhul Sfânt nu fusese încă dat. Noul legământ nu fusese încă încheiat etc. Dacă luăm în considerare limitările timpului în care a trăit, atunci s-a descurcat extrem de bine – atât de bine încât Dumnezeu l-a lăudat de trei ori (Iov 1: 8; 2: 3; 42 , 7).

Cu toate acestea, îl putem urma pe Isus – începătorul și sfârșitul credinței.

Isus a absolvit Universitatea Suferinței și acolo a obținut certificatul de ascultare perfectă. Acum a devenit profesor la aceeași universitate pentru a preda ascultare tuturor celor care sunt dispuși să fie înscriși (Evrei 5: 8-9). Nu există nici o constrângere aici, așa cum a existat în vechiul legământ cu „Nu vei …”. Nu. Dar Duhul lui Dumnezeu și Mireasa spun: „Vino să te alături acestei universități”. Nimeni nu poate fi discipol care nu se alătură acestei universități – pentru că acesta este singurul loc în care discipolii sunt instruiți.

Isus le-a spus discipolilor săi foarte clar că se vor confrunta cu necazuri în lume. Dar nu ar trebui să se teamă de ea, pentru că el a biruit lumea și prințul ei; și, prin urmare, ar putea fi și biruitori (Ioan 16:33).

Isus are mulți admiratori astăzi, dar puțini adepți . Nu a chemat niciodată oamenii să-l admire, ci doar să-l urmeze. Și dacă îl urmăm, atunci nu vom mai aparține acestei lumi. Atunci lumea cu siguranță ne va urî.

Isus a spus că lumea îi va iubi pe cei care i-au aparținut (Ioan 15:19).

Un semn clar și inconfundabil că suntem discipoli ai lui Isus este că lumea ne urăște. „Dacă m-au persecutat, te vor persecuta și pe tine”, a spus Isus (Ioan 15:20 ).

Al doilea semn clar al unui discipol al lui Isus este că îi iubesc pe acei oameni care îi urăsc și îi persecută (Mt 5: 44-48). Aceste două caracteristici permit celor care au urechi să audă adevărul lui Dumnezeu să-și examineze propria poziție și să descopere adevărul despre ei înșiși.

Dacă sunteți popular cu oamenii laici sau cu creștinii religioși (care nu sunt discipoli serioși), puteți fi absolut sigur că faceți compromisuri. S-ar putea chiar să nu fiți convertiți.

De ce l-a urât lumea pe Iisus? Nu pentru că și-a plătit impozitele sau a spălat picioarele oamenilor; nici măcar pentru că a trăit o viață sfântă. Lumea l-a urât pentru că a dezvăluit ipocrizia lor. El a expus, de asemenea, tradițiile nebiblice în rândul poporului lui Dumnezeu. De aici și cei care l-au urât

Am dorit să păstrăm „tradițiile strămoșilor”. Aceasta va fi și soarta noastră dacă vorbim ceea ce a spus el. Dacă căutăm onoarea oamenilor și a oamenilor religioși, vom păstra tăcerea și vom rămâne populari. Fiecare dintre noi poate alege calea ar vrea să plece.

În Apocalipsa 12, citim că Satana este supărat pe anumite persoane. Prin urmare, am citit mai întâi despre el că el încearcă mai întâi să mănânce copilul uman (Isus Hristos) pe care femeia (Israel) l-a adus pe lume. Satana nu a reușit acolo, iar băiatul a crescut făcându-și slujirea și urcând pe tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 12: 4-5). Mânia lui Satana este acum îndreptată împotriva fraților mai mici ai acestui copil uman. Acestea sunt descrise ca „păstrând poruncile lui Dumnezeu și având mărturia lui Isus” (Apocalipsa 12:17 b). Aceștia sunt ucenicii lui Isus, ale căror vieți sunt marcate de ascultarea completă a poruncilor lui Dumnezeu și care țin cu curaj ferm mărturia lui Isus deschide gura și vorbește despre tot ceea ce Isus însuși a mărturisit – căci aceasta este „mărturia lui Isus”.

Apocalipsa 12 se referă la ultimele zile ale acestei epoci când Satana este aruncat din al doilea cer pe pământ în ultimii trei ani și jumătate înainte de întoarcerea lui Isus (v. 9). În acel moment vor exista oameni pe pământ care păzesc poruncile lui Dumnezeu și se țin cu curaj de mărturia lui Isus și care l-au biruit pe Satana (v. 11). Acestea sunt „poruncile” lui Dumnezeu – trupele de elită ale armatei sale de pe pământ.

Va fi un privilegiu și o onoare extraordinară să fiu printre ei – majoritatea dintre ei va trebui să renunțe la viața lor fizică de dragul lui Isus. Apocalipsa 13: 7 arată clar că antihristului îi va fi permis lui Dumnezeu să-i omoare pe discipolii lui Isus. Amintiți-vă însă că Dumnezeu este cel care deschide gardurile vii. Altfel nimeni nu ne-ar putea atinge. De aceea nu ne temem.

Iov ar putea spune: „Dumnezeu cunoaște fiecare amănunt al meu” (Iov 23:10). Sub noul legământ putem merge chiar mai departe și să spunem: „Dumnezeu planifică fiecare amănunt al vieții mele” – pentru că acesta este sensul clar al Romanilor 8, 28. De asemenea, este adevărat că Dumnezeu care este credincios, chiar și într-un astfel de moment, nu ne va permite niciodată să fim ispitiți dincolo de capacitatea noastră. Cu fiecare încercare, Dumnezeu va deschide o cale de a învinge și de a scăpa de păcat și de pericolul de a-l tăgădui (1 Corinteni 10:13). Harul Lui se va dovedi suficient (2Co 12: 9); altfel niciunul dintre noi nu ar putea exista. Nu cei curajoși în mod natural vor sta în acea zi – ci cei temători în mod natural care au încredere în Domnul pentru a-i întări.

Acestea vor fi zilele unei mari necazuri când Antichristul stăpânește. Dar Isus a spus că Dumnezeu a scurtat durata acestei perioade „de dragul celor aleși” (Mt 24: 21-22). Prin urmare, aleșii lui Dumnezeu (biserica) vor fi în mod evident pe pământ în momentul în care vor depune mărturie despre Domnul. „ Imediat după necazul din acea vreme”, a spus Isus, „Fiul Omului va apărea în cer și își va trimite îngerii cu trâmbițe strălucitoare și își vor aduna aleșii” (Mt 24 , 29-31). Isus a vorbit despre acesta este cel menționat în 1 Tesaloniceni 4: 16-17, despre morții în Hristos

ridică-te și fii prins de ucenicii în viață ai lui Isus pentru a-l întâlni pe Domnul în aer.

Isus a arătat clar în versetul menționat mai sus că biserica (aleșii) nu va vedea răpirea decât după marea necaz. Apoi, la a doua venire, îl vom saluta pe Domnul în aer și ne vom întoarce pe pământ cu el pentru a domni cu el o mie de ani. Cuvântul lui Dumnezeu este clar despre cine va domni cu Hristos pentru o mie de ani. Ei sunt aceia „care nu s-au închinat fiarei și imaginii ei și care nu și-au primit semnul pe frunte și pe mână” (Apocalipsa 20: 4). Acest lucru arată clar că biruitorii (mireasa lui Hristos) de pe Pământ care va fi credincios Domnului în timpul domniei Antihristului.

Necazul este ceva care vine de la oameni care sunt incitați împotriva bisericii de către Satana. Acest lucru trebuie deosebit de mânia lui Dumnezeu, care este rezervată pentru cei răi. Nu ne vom confrunta cu mânia lui Dumnezeu, dar cu siguranță ne vom confrunta cu mari necazuri din partea oamenilor. Sub vechiul legământ, prosperitatea și viața ușoară erau binecuvântările poporului lui Dumnezeu. Sub noul legământ, este adversitate – suferință și suferință.

Când Iisus s-a confruntat cu moartea, el nu a spus: „Părinte, mântuiește-mă de ceasul acesta”, ci „Părinte, glorifică-ți numele” (Ioan 12: 27-28). Cântarea curvei este: „Părinte, ajută-mă să ieșesc din necaz.” Cântarea miresei este: „Părinte, glorifică-ți numele”. „Ne lăudăm și de necazuri” (Rom. 5: 3). „Trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu prin multe necazuri” (Fapte 14:22).

Isus s-a rugat în mod specific Tatălui să nu fim scoși din lume, ci să fim feriți de păcat (Ioan 17:15 ). Isus nu a vrut niciodată ca mireasa lui să fie răpită pentru a scăpa de necaz.

Cu aproximativ 150 de ani în urmă, a apărut o nouă doctrină în creștinătate (care nu fusese auzită pe vremea apostolilor) că Hristos va veni în secret și îi va lua pe toți credincioșii, astfel încât să nu trebuiască să treacă prin marea necaz. Această doctrină a creat impresia că persecuția oamenilor a fost o pedeapsă de la Dumnezeu! În mod surprinzător, această învățătură nu a apărut în țările în care creștinii au fost persecutați, ci în Anglia, care nu a văzut persecuții împotriva creștinilor de secole. Scripturile au fost răsucite de mulți pentru a se potrivi acestei doctrine. Făcând acest lucru, Satana a reușit să-i aducă pe creștini într-o ușurință falsă, astfel încât aceștia să nu fie pregătiți pentru necazurile și persecuțiile din lume când va veni.

Întrucât esența rugăciunilor celor mai mulți creștini este: „Doamne, fă-mi viața mai confortabilă aici pe pământ”, nu este deloc surprinzător faptul că un număr mare de creștini din întreaga lume au acceptat cu bucurie această doctrină a evadării din necazuri. care a interiorizat învățătura lui Isus înțelege în mod clar că nu există nicio virtute în a scăpa de persecuție sau necazuri, dimpotrivă, Isus le-a spus ucenicilor că vor experimenta necazuri și persecuții în lume.

Există unii care învață că Hristos îi va lua pe creștinii deplin dedicați și îi va lăsa doar pe cei cu jumătate de inimă să înfrunte Antihristul. Asta pare să însemne că mântuirea din necazuri este o răsplată pe care Dumnezeu o dă credincioșilor! Niciun general sănătos nu și-ar trimite trupele de rangul doi pe front și le-ar lăsa acasă pe cele de rangul întâi! Este de neconceput ca Dumnezeu să-i ia pe cei mai buni soldați ai săi de pe pământ într-un moment în care avea cel mai mult nevoie de mărturia lor.

Este clar din Scriptură că cei care se împotrivesc Antihristului sunt cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus

(Apocalipsa 12:17). Acești oameni cu siguranță nu sunt cu jumătate de inimă, dimpotrivă, sunt biruitorii ale căror nume sunt consemnate în cartea vieții (Apocalipsa 13: 8; 2.5). Satana nu este cu jumătate de inimă, ci Supărat pe creștinii serioși. Astăzi, Satan este supărat pe cei care propovăduiesc ascultarea totală a poruncilor lui Dumnezeu. Principalele sale ținte sunt oamenii care ascultă de toate poruncile lui Dumnezeu și predică și învață o astfel de ascultare celorlalți. chemat cu stăruință să se roage pentru el – știind că el a fost unul dintre principalele ținte ale lui Satana și trebuie să ne rugăm și noi astăzi pentru cei care propovăduiesc ascultarea totală a lui Dumnezeu pentru a fi protejați.

În primele trei secole de persecuție severă împotriva creștinilor, Dumnezeu nu i-a salvat de suferințele lor. Au fost mâncați de lei și arși pe rug. Nu a existat nici un răpire secret în aceste arene romane când ucenicii lui Isus au fost uciși. Dumnezeul care a oprit gura leilor în timpul lui Daniel și a luat puterea cuptorului de foc nu a făcut astfel de minuni pentru ucenicii deplin dedicați ai lui Isus în primele trei secole – pentru că aceștia erau creștini sub noul legământ, care erau Dumnezeu în foc ar trebui să slăvească. Același lucru va fi valabil și pentru creștinii din secolul trecut înainte ca Hristos să se întoarcă. Trupele de prim rang ale lui Dumnezeu i-au rămas loiale în primul secol – până la sfârșitul amar. Nu ai cerut și nici nu te așteptai că doisprezece legiuni de îngeri ar veni și le vor smulge. Dumnezeu a privit-o pe mireasa Fiului său fiind sfâșiată de lei și arsă pe rug, și El a fost proslăvit prin mărturia lor – pentru că ei l-au urmat pe Miel oriunde s-au dus, chiar până la o moarte fizică violentă. Singurul cuvânt pe care Iisus le-a spus a fost: „Fiți credincioși până la moarte și vă voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10).

Acum ne spune aceste cuvinte și nouă. Dar pentru a fi credincioși în această viitoare zi a Antihristului, trebuie să învățăm să fim credincioși în micile ispite și încercări cu care ne confruntăm astăzi. Acesta este motivul pentru care este imperativ să învățăm fidelitatea în viața ascunsă – când suntem tentați în părțile ascunse ale vieții noastre, în gândurile, atitudinile, motivele, problemele banilor etc. Acestea sunt chestiuni minore; dar numai dacă suntem credincioși în lucruri mici, vom fi într-o zi și credincioși în lucruri mari. Dacă suntem necredincioși în lucrurile mărunte, vom fi necredincioși Domnului chiar și în ziua necazului. Dacă nu putem alerga acum cu oameni, cum vom fugi cu cai? Când nu suntem credincioși într-un moment de confort atunci cum vom fi credincioși într-un timp de necaz? (Ier 12, 5). Dumnezeu caută să ne instruiască astăzi să fim comanda Lui pentru ziua viitoare în curând.

Adevărul pe care îl credem

Scriptura ne poruncește să fim atenți la noi înșine și la doctrina noastră, pentru că numai în acest mod putem asigura propria noastră mântuire și mântuirea oamenilor cărora le propovăduim (1 Timotei 4:16 ).

Viața și învățătura noastră sunt ca două picioare care dau stabilitate vieții noastre creștine. Ambele picioare ar trebui să aibă aceeași lungime ca la persoanele normale. În general, în creștinism vedem că majoritatea credincioșilor subliniază excesiv unul dintre aceste două „picioare”.

Când vine vorba de doctrine, ni se poruncește să „dispunem pe bună dreptate cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15 ). Mulți sunt neglijenți în studierea scripturilor și, astfel, dezechilibrați în înțelegerea doctrinei.

Adevărul lui Dumnezeu este ca un corp uman. Este perfect numai atunci când fiecare piesă are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile scripturale sunt la fel de importante. Pentru a lua doar un exemplu, vorbirea în limbi nu este la fel de importantă ca iubirea celorlalți credincioși. Dacă orice învățătură este accentuată în detrimentul alteia, adevărul pe care îl propovăduim va fi la fel de urât ca un corp cu un ochi sau o ureche supradimensionat! Mai mult, o astfel de accentuare ne va conduce să devenim eretici în învățăturile noastre. Prin urmare, este important să distribuim corect adevărul lui Dumnezeu.

Ar fi ușor dacă am putea spune doar că credem adevărul aflat în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărți care alcătuiesc Biblia). Acesta este adevarul. Dar, întrucât adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost răsucit și corupt de viclenia Satanei și a omului, este necesar să mai elaborăm și să explicăm ce anume învață Biblia.

Spre deosebire de matematică și alte științe, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înțeles prin simplul studiu intelectual fără revelația Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Isus a spus că această revelație este dată numai minorilor (celor umili) și nu mândrului intelectual (Mt 11:25 ). De aceea, cărturarii biblici din vremea lui Isus nu au putut înțelege învățăturile sale. Majoritatea cărturarilor biblici de astăzi sunt în aceeași barcă – și din același motiv!

În același timp, trebuie să ne folosim și intelectul, pentru că ni se cere să ne maturizăm în înțelegerea noastră (1 Cor. 14:20).

Prin urmare, doar o minte care se supune complet Duhului Sfânt este capabilă să înțeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea ca toți copiii Săi să fie complet liberi din toate punctele de vedere. Dar mulți credincioși sunt sclavii multor obiceiuri păcătoase și tradiții umane. Un motiv pentru aceasta este că au citit Cuvântul lui Dumnezeu atât de neglijent.

Cu cât încercăm mai mult să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va elibera în fiecare domeniu al vieții noastre (vezi Ioan 8:32 ).

Majoritatea credincioșilor sunt foarte atenți atunci când vine vorba de a-și investi banii. Dar sunt foarte neglijenți atunci când vine vorba de studierea scripturilor. Acest lucru arată că prețuiesc banii mai mult decât Dumnezeu. Evident, astfel de creștini vor greși în înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ni se spune clar că toate scripturile ne-au fost date în scopul de a ne face „perfecți” (2 Timotei 3: 16-17). Deci am putea spune că

Oamenii care nu sunt interesați de perfecțiunea creștină nu vor putea înțelege corect Cuvântul lui Dumnezeu (vezi și Ioan 7:17).

Frica de Domnul este începutul cunoașterii; iar Dumnezeu își dezvăluie secretele numai celor care se tem de el (Ps 25:14 ).

Adevărul despre Dumnezeu

Biblia ne învață că Dumnezeu este unul și, de asemenea, că există trei persoane în acel Dumnezeu.

Întrucât numerele aparțin lumii materiale și din moment ce Dumnezeu este Duhul, mintea noastră limitată nu poate înțelege pe deplin acest adevăr, la fel cum o ceașcă mică nu poate reține apa unui ocean.

Un câine nu poate înțelege multiplicarea – cum trei, atunci când sunt înmulțiți, fac încă una: 1x1x1 = 1. Încă putem înțelege cum Dumnezeu poate fi trei persoane și totuși un singur Dumnezeu. Un câine nu poate înțelege decât un alt câine. El nu poate înțelege pe deplin o persoană. În același mod, un Dumnezeu care ar putea fi explicat și înțeles de mintea noastră umană ar fi doar un alt om la fel ca noi. Faptul că Dumnezeul Bibliei este dincolo de înțelegerea noastră este cea mai clară dovadă că acesta este într-adevăr adevărul.

Adevărul Treimii este clar din primul verset din Biblie, unde cuvântul pentru „Dumnezeu” este plural în ebraică – „Elohim”. Acest adevăr îl vedem și în folosirea cuvintelor „noi” în Geneza 1:26. La botezul lui Isus vedem lumina și mai clar acolo unde Tatăl (glasul din cer), Fiul (Isus Hristos) și Duhul Sfânt (sub forma unui porumbel) este prezent (Matei 3: 16-17).

Cei care susțin că Isus însuși este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu pot explica cum ar fi putut să facă voia Tatălui său pe pământ negând propria voință (Ioan 6:38). Unitarienii care cred că Dumnezeu este o singură persoană și care, prin urmare, botează numai în numele lui Isus, neagă de fapt că Isus Hristos a venit ca om.

Biblia spune că cine are o doctrină corectă are atât pe Tatăl, cât și pe Fiul și că cel care neagă fie Tatăl, fie Fiul are spiritul Antihristului ( 2 Ioan 9 ; 1 Ioan 2:22 ).

În botezul creștin, Dumnezeu ne-a poruncit în mod specific să botezăm în numele triplu al Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt (Mt 28:19 ), cu Fiul identificat ca Domnul Isus Hristos (Fapte 2:38).

Adevărul despre Hristos

Scriptura ne învață că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu și a fost egal cu Dumnezeu din eternitate (Ioan 1: 1 ) și că, când a venit pe pământ ca ființă umană, a ales în mod liber să-și exercite unele dintre puterile pe care ar trebui să le aibă Dumnezeu NU a trebuit să facă exerciții. Acesta este sensul expresiei, „s-a golit” (Fil 2: 6-7).

Luați în considerare câteva exemple care demonstrează acest lucru: Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă răul (Iac 1:13). Dar Isus și-a permis să fie ispitit (Mt 4: 1-10). Dumnezeu știe totul. Dar Iisus a spus, când era pe pământ, că nu știe data celei de-a doua veniri (Mt 24:36). De asemenea, el a trebuit să meargă la un smochin pentru a vedea dacă dă rod (Mt 21:19). Dacă și-ar fi folosit puterea ca zeu, ar fi putut vedea de departe că pomul nu dă roade! Înțelepciunea lui Dumnezeu este neschimbabilă și eternă. Cu toate acestea, am citit de două ori despre Domnul nostru Isus că „El a crescut în înțelepciune” (Lc 2,40, 52).

Toate aceste versete indică faptul că Isus „s-a dezbrăcat” de numeroasele puteri ale lui Dumnezeu când a venit pe pământ.

Dar chiar dacă Iisus a renunțat la aceste puteri când a venit pe pământ, el era totuși Dumnezeu în persoana sa. Evident, este imposibil ca Dumnezeu să nu mai fie Dumnezeu, chiar dacă El a vrut. Un rege poate merge și trăi într-o mahala renunțând la drepturile sale de rege. Așa a fost și cu Isus.

Cele mai clare dovezi ale divinității lui Isus când era pe pământ pot fi văzute în cele șapte exemple înregistrate în care a acceptat închinarea de la alții (Matei 8: 2; 9,18; 14,33; 15,25; 20,20; Mc 5 , 6; Jn 9 , 38). Îngerii și oamenii evlavioși nu acceptă închinarea (Fapte 10: 25-26; Apocalipsa 22: 8-9). Dar Isus a acceptat închinarea – pentru că era Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a dezvăluit lui Petru că, chiar și când Isus era pe pământ, el era Fiul lui Dumnezeu (Mt 16: 16-17).

În ceea ce privește umanitatea lui Isus, scriptura din Evrei 2:17 este foarte precisă când se afirmă că Isus „trebuia să devină ca frații săi în toate lucrurile”. El NU a fost făcut ca copiii lui Adam, pentru că atunci ar fi fost ca restul umanității avea un „bătrân”. („Bătrânul” este termenul scriptural pentru care mulți folosesc din păcate termenul nescriptural „natura păcătoasă”).

Isus nu a avut nici o natură de păcat pentru că nu avea tată uman. Isus s-a născut din Duhul Sfânt și a fost sfânt de la concepție (Lc 1,35).

Frații spirituali ai lui Isus sunt cei care fac voia lui Dumnezeu (Mt 12: 49-50), care sunt născuți din Duhul Sfânt (Ioan 3 , 5) și care l-au dezbrăcat pe bătrân și l-au îmbrăcat pe omul cel nou (Ef 4 , 22,24) ). Dar noi, frații lui Isus, avem o voință a noastră și Iisus a devenit ca noi în „toate lucrurile”. Și el a avut o voință a sa, pe care a negat-o (Ioan 6:38).

Când ne naștem ca copii ai lui Adam, toți ne naștem cu o persoană în vârstă. Bătrânul poate fi comparat cu un slujitor necredincios care deschide ușa inimii noastre poftelor cărnii (care poate fi comparată cu o bandă de tâlhari) care caută să ne invadeze inimile. Când ne vom naște din nou, această persoană în vârstă va fi ucisă de Dumnezeu (Rom. 6: 6). Dar încă avem carnea prin care suntem ispitiți (Iac 1: 14-15). Bătrânul a fost înlocuit acum de un om nou care rezistă dorințelor cărnii și caută să țină ușa inimii închisă împotriva „benzii tâlharilor”.

Isus a fost ispitit și cucerit din toate punctele de vedere ca noi (Evr. 4:15 ). Cu toate acestea, el nu a venit în „carne păcătoasă”, ci doar în „forma cărnii păcătoase” (Rom. 8: 3). Trăim ani de zile în păcat. Obiceiurile păcătoase pe care le-am dobândit de-a lungul anilor ne fac să păcătuim inconștient chiar și după ce ne-am născut din nou.

De exemplu, cei care au folosit multe blesteme în trecut vor descoperi că astfel de cuvinte se scot inconștient de pe buze atunci când sunt sub presiune, în timp ce oamenii care nu au folosit niciodată blesteme înainte de momentul convertirii lor nu se descoperă pe ei înșiși să fi folosit eu inconștient astfel de cuvinte. În mod similar, oamenii care au consumat o mulțime de pornografie consideră că au o problemă mai mare cu gândurile și visele murdare decât cei care nu și-au îngăduit pasiunea în această măsură.

Isus nu a păcătuit niciodată și nici nu a avut niciun păcat inconștient în viața sa. Chiar dacă ar fi păcătuit inconștient, ar avea un sacrificiu pentru acel păcat

(așa cum citim în Lev. 4: 27-28). Atunci nu ar fi putut fi un sacrificiu perfect pentru păcatele noastre.

Doctrina persoanei lui Isus a fost un punct de controversă de-a lungul istoriei Bisericii și s-au răspândit multe erezii despre aceasta. Unii i-au accentuat prea mult divinitatea până la punctul în care nu l-au putut vedea ca pe o ființă umană ispitită în tot ca noi. Unii i-au subliniat excesiv umanitatea până la punctul de a-i anula divinitatea.

Singura noastră garanție pentru a evita aceste două învățături false este să ne ridicăm pentru toate sfaturile lui Dumnezeu din Scriptură și să ne oprim acolo unde Scripturile se opresc, astfel încât să nu „depășim” ( 2 Ioan 7.9 ).

Venirea lui Iisus ca persoană pe acest pământ este o taină. Este o prostie pentru noi să examinăm și să analizăm această învățătură dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Ar fi un act la fel de nebun și lipsit de respect ca cel al israeliților, care s-au uitat curios în arca lui Dumnezeu (un tip de Hristos) – un act pentru care Dumnezeu i-a doborât (1 Samuel 6:19 ).

Isus a spus că a venit pe pământ pentru a-și tăgădui propria voință și pentru a face voia Tatălui său (Ioan 6:38). Aceasta arată că Isus avea o voință umană care era contrară voinței Tatălui său (Mt 26:39). Altfel nu ar fi trebuit să nege această voință.

Iisus a fost ispitit din toate punctele de vedere la fel ca noi (Evrei 4:15 ). Dar pentru că în inima sa nu a cedat niciodată în fața acestor ispite, nu a păcătuit niciodată (Iac 1:15). Fiecare ispită pe care am întâlnit-o vreodată a fost confruntată și depășită de Domnul nostru Isus în timpul vieții sale pământești.

Știm cu toții cât de greu este să trăiești fără păcat chiar și pentru o singură zi! Prin urmare, am putea spune că cel mai mare miracol pe care l-a făcut Isus a fost să trăiască fără păcat mai mult de 33 de ani – în ciuda faptului că a fost ispitit zilnic în orice lucru ca noi. El a rezistat păcatului până la moarte și a primit har de la Tatăl pentru că l-a căutat cu strigăte puternice și lacrimi (Evrei 5: 7 și 12: 3-4).

Ca înaintașul nostru, el ne cheamă să-i urmăm exemplul luând crucea – cedând voința noastră de sine până la moarte (Lc 9:23).

Cădem în păcat pentru că nu ne confruntăm cu păcatul suficient de serios și pentru că nu cerem Tatălui har ca să-l biruiască. Astăzi nu ni se cere să-l urmăm pe Iisus în aspectele exterioare ale vieții trăind ca tâmplar sau burlac, nici măcar în slujba lui sau mergând pe apă sau învierea morților, ci fiind credincioși, ca și el, în depășirea păcatului sunteți.

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri despre Hristos – una că El este Domn și cealaltă că El a venit în trup (1 Corinteni 12: 3; 1 Ioan 4: 2-3). Ambele crezuri sunt la fel de importante, dar acesta din urmă este și mai important, deoarece ni se spune că semnul identificator al spiritului Antihristului este că el nu mărturisește că Isus Hristos a venit în trup ( 2 Ioan 7 ).

Astăzi, omul Hristos Isus (1 Timotei 2 , 5) este „întâiul născut printre mulți frați” (fratele nostru mai mare), iar tatăl său este și tatăl nostru (Rom 8:29; Ioan 20:17 ; Ef 1 , 3; Ev 2 , 11).

Isus nu a încetat să mai fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10,33) și nu a încetat să mai fie om când s-a întors în cer (1 Timotei 2: 5).

Adevărul despre mântuire

Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre „mântuire” în trei timpuri – trecut (Ef 2 , 8), prezent (Fil 2:12) și viitor (Rom 13:11) – sau cu alte cuvinte, vorbește despre justificare, sfințire și slăvire.

Mântuirea [mântuirea] are o bază și o suprastructură. Iertarea păcatelor și justificarea sunt fundamentul.

Justificarea este mai mult decât iertarea păcatelor noastre. De asemenea, înseamnă că am fost declarați drepți în ochii lui Dumnezeu pe baza morții, învierii și înălțării lui Hristos. Nu se bazează pe faptele noastre (Efeseni 2: 8-9), deoarece chiar și faptele noastre drepte sunt ca o haină pătată în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64: 5). Suntem îmbrăcați în dreptatea lui Hristos (Gal 3:27 ). Pocăința și credința sunt condițiile pentru iertare și îndreptățire (Fapte 20:21).

Pocăința autentică trebuie să aducă în noi rodul reparației – prin returnarea banilor, a lucrurilor și a impozitelor datorate care sunt în mod greșit în posesia noastră (care aparțin altora) și prin scuze, pe cât posibil, celor pe care i-am greșit este (Lc 19 , 8-9). Când Dumnezeu ne iartă, El ne cere și să-i iertăm și pe alții în același mod. Dacă nu facem acest lucru, Dumnezeu își retrage iertarea (Mt 18: 23-35).

Pocăința și credința trebuie să fie urmate de botez prin scufundare în apă, prin care mărturisim public lui Dumnezeu, om și demoni că bătrânul nostru a fost într-adevăr îngropat (Rom. 6: 4, 6).

Putem primi apoi botezul Duhului Sfânt, care ne înzestrează cu puterea de a fi martori ai lui Hristos prin viețile și buzele noastre (Fapte 1: 8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune care trebuie primită de toți copiii lui Dumnezeu prin credință (Mt 3:11; Lc 11:13 ).

Este privilegiul fiecărui discipol să aibă mărturia Duhului că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Rom 8:16) și, de asemenea, să știe cu certitudine că a primit într-adevăr Duhul Sfânt (Fapte 19: 2) .

Sfințirea este suprastructura clădirii. Sfințirea (care înseamnă a fi „despărțit” de păcat și de lume) este un proces care începe cu noua naștere (1 Cor. 1: 2) și care ar trebui să continue pe tot parcursul vieții noastre pământești (1Th 5 , 23-24 ). Aceasta este o lucrare pe care Dumnezeu o începe în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Sale în inimile și mințile noastre, dar trebuie să ne facem partea și să ne realizăm mântuirea cu frică și tremur. Este sarcina noastră, faptele a cărnii prin puterea pe care ne oferă Duhul să o ucidem (Romani 8:13) Sarcina noastră este să ne curățim de orice spurcare a cărnii și a spiritului și să sfințim complet în frica de Dumnezeu (2 Corinteni 7, 1).

Dacă un discipol lucrează cu Duhul Sfânt într-un mod radical și din toată inima în această însărcinare, lucrarea sfințirii în viața sa va continua rapid. Această lucrare va încetini sau va stagna în mod evident în viața celui care încetinește să răspundă la îndrumarea Duhului Sfânt.

Tocmai în vremuri de ispită este pusă la încercare sinceritatea noastră de a atinge sfințirea.

A fi sfințit înseamnă că neprihănirea cerută de lege este împlinită în noi – și nu doar la exterior ca în vechiul legământ (Rom. 8: 4). Isus a subliniat acest lucru în Matei 5: 17-48.

Cerințele legii au fost rezumate de Iisus după cum urmează: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima și să iubim pe aproapele ca pe noi înșine (Mt 22: 36-40).

Legea iubirii este cea pe care Dumnezeu vrea acum să o scrie în inimile noastre, căci aceasta este propria sa natură (Ev 8:10; 2 Pt 1 , 4). Manifestarea exterioară a acestui lucru va fi o viață victorioasă asupra oricărui păcat conștient și a ascultării de toate poruncile lui Isus (Ioan 14:15 ).

Este imposibil să intri în această viață fără a îndeplini mai întâi condițiile de ucenicie pe care Iisus le-a stabilit (Lc 14: 26-33). Acestea constau, în general, în a-i oferi Domnului primul loc în fața tuturor rudelor și în fața sinelui și a renunța la bogăția și bunurile materiale [ca idoli].

Aceasta este poarta îngustă prin care trebuie să trecem mai întâi. Apoi vine calea îngustă a sfințirii. Cei care nu caută sfințirea nu-L vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14 ).

Deși este posibil să fim desăvârșiți în conștiința noastră aici și acum (Evrei 7:19; 9: 9-14), nu este posibil să fim fără păcat și desăvârșiți până nu primim un trup glorificat la întoarcerea lui Hristos (1 Ioan 3: 2) ). Abia atunci putem fi EGALI pentru el. Dar deja acum trebuie să ne străduim să TRĂIM așa cum a trăit (1Ioh 2 , 6).

Atâta timp cât avem acest corp efemer, oricât de sfinți am fi, păcatele inconștiente vor fi găsite în el (1 Ioan 1: 8). Dar putem fi deja perfecți în conștiința noastră (Fapte 24:16) și liberi de păcatul conștient (1Io 2: 1) dacă suntem serioși (1Cor 4,4).

Prin urmare, așteptăm a doua venire a lui Hristos și gloria noastră – partea finală a mântuirii noastre când devenim desăvârșiți fără păcat (Rom 8:23; Fil 3:21).

Adevărul despre biserică

Biserica este trupul lui Hristos. Are un singur cap – Hristos; și are un singur sediu – al treilea cer. Fiecare membru are un rol în trupul lui Hristos (Efeseni 4:16 ). În timp ce unii membri au o responsabilitate sau un serviciu vizibil mai important decât alții, fiecare membru are ceva valoros de contribuit.

Hristos a dat apostolilor, profeților, evangheliștilor, păstorilor și învățătorilor bisericii sale pentru a-și construi trupul (Ef 4, 11). Acestea sunt servicii, nu titluri. Apostolii sunt chemați și trimiși de Dumnezeu să planteze biserici locale. Ei au primul loc în biserică (1 Cor 12:28) și, prin urmare, sunt bătrâni pentru bătrânii bisericilor din bazinul lor (2 Cor 10:13). Profeții recunosc și abordează nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliștii au darul de a conduce neamurile la Hristos. Apoi, trebuie să îi duceți pe acești convertiți la biserica locală, care este trupul lui Hristos. (Aici eșuează mulți evangheliști moderni). Păstorii au grijă de miei tineri și oi și îi îndrumă. Profesorii explică scripturile și învățăturile lor poporului lui Dumnezeu. Aceste cinci daruri sunt date bisericii din întreaga lume; iar dintre aceștia, păstorii sunt pilonii fiecărei biserici locale.

Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile bătrânilor. Noul Testament ne învață foarte clar (Tit 1 : 5; Fapte 14:23). „Vârstnici”, forma pluralului, înseamnă că trebuie să existe cel puțin doi în fiecare biserică. O pluralitate de bătrâni este pentru un echilibru în conducerea bisericii locale și, de asemenea, pentru

obligarea activităților lui Satana prin puterea prezenței Domnului (așa cum citim în Mt 18 , 18-20) este necesară.

Conducerea individuală a unei biserici contrazice învățătura Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre acești bătrâni poate fi „mesagerul bisericii” (Apoc. 2: 1) dacă este înzestrat cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Isus le-a interzis ucenicilor săi să poarte titluri (Mt 23: 7-12). Prin urmare, este contrar Cuvântului lui Dumnezeu să fii numit rabin, tată, pastor, reverend sau conducător. Titlul „Reverență” este folosit în Biblie numai pentru Dumnezeu (Ps 111: 9), și cineva care folosește acest titlu, precum Lucifer, poate fi vinovat că vrea să fie ca Dumnezeu (Is 14:14). Toți cei din biserică, mari sau mici, ar trebui să fie pur și simplu un frate sau un slujitor.

Întâlnirile bisericilor locale trebuie să fie deschise tuturor discipolilor pentru a vorbi profetic (1 Corinteni 14: 26-40), cu excepția cazului în care este o întâlnire cu scopul de a învăța (Fapte 20: 9, 11) sau de rugăciune (Fapte 12, 5.12) sau evanghelizare (Fapte 2: 14-40). Darul profeției trebuie căutat de toți cei care doresc să o practice în congregații (1 Corinteni 14:39, 39). Cu toate acestea, vorbirea în limbi, deși în primul rând pentru edificarea personală (1 Corinteni 14: 4, 18-19), poate fi practicată și în întrunirile congregației, dar ar trebui să fie întotdeauna urmată de o interpretare (1 Corinteni 14:27). Interpretarea vorbirii în limbi poate fi o revelație, un cuvânt de cunoaștere, un discurs profetic, o învățătură sau o rugăciune către Dumnezeu (1 Cor. 14: 2-6). Toate darurile menționate în 1 Corinteni 12: 8-10.28 și Romani 12: 6-8 sunt necesare pentru a zidi trupul lui Hristos. O biserică care disprețuiește sau ignoră darurile Duhului nu le va avea niciodată.

Femeilor li se permite să se roage și să vorbească profetic cu capul acoperit la întruniri, dar nu li se permite să exercite autoritate sau să învețe bărbații (1 Corinteni 11: 5; 1 Timotei 2:12 ).

Biserica are, de asemenea, responsabilitatea de a predica vestea bună tuturor oamenilor la care poate ajunge prin toate mijloacele posibile, cu scopul de a face ucenici ai lui Hristos printre toate popoarele (Mc 16:15 și Mt 28:19 ). Cu toate acestea, evanghelizarea fără ucenicie este un obstacol în calea mărturiei lui Hristos pe pământ.

Fiecare biserică locală trebuie, de asemenea, să proclame moartea Domnului prin „spargerea pâinii” (1 Corinteni 11: 22-34). Frecvența acestui martor este o chestiune în care Cuvântul lui Dumnezeu dă libertate fiecărei biserici. Dar nu trebuie să devină niciodată un ritual gol. degenerat.

În ceea ce privește ofrandele, Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că este greșit să primești bani de la necredincioși pentru lucrarea lui Dumnezeu ( 3 Ioan 7 ). Prin urmare, ofrandele nu trebuie incluse în ședințele în care sunt prezenți necredincioși. Toate dăruirile făcute de credincioși trebuie să fie voluntare și în secret (2 Corinteni 9: 7). Este greșit să trimiți rapoarte despre lucrare altora cu intenția de a primi bani de la ei (chiar dacă asemenea rapoarte sunt numite „scrisori de rugăciune”).

Biserica nu poate fi statornică decât atunci când îi conduce pe ucenici la ascultarea credinței – ascultarea de toate poruncile lui Isus, în special cele enumerate în Matei 5-7. Trebuie să ascultăm și să proclamăm cu zel cea mai mică dintre poruncile Noului Testament. Acesta este ceea ce face o persoană grozavă în ochii lui Dumnezeu (Mt 5:19).

Există multe lucruri despre care Noul Testament tace. Nu ar trebui să fim dogmatici cu privire la astfel de chestiuni, ci ar trebui să le permitem celorlalți discipoli libertatea de a păstra propriile credințe, în timp ce noi ne păstrăm propriile credințe (Rom. 14: 5).

Este ușor să iubești pe acei oameni care sunt de acord cu noi în toate lucrurile. Cu toate acestea, dragostea noastră este testată de atitudinile noastre față de cei care nu sunt de acord cu noi. Dumnezeu nu a intenționat ca toți copiii Săi să aibă aceeași părere despre fiecare punct nesemnificativ. Nici nu intenționa ca fiecare biserică locală să aibă aceeași formă exterioară în toate problemele care nu sunt reglementate în scripturi. Gloria lui Dumnezeu ar trebui exprimată în unitate în mijlocul diversității. Uniformitatea este creată de om și aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu vrea uniformitate, ci unitate.

În sfârșit, trebuie să ne amintim, de asemenea, că semnul cel mai clar al discipolilor lui Isus este dragostea lor unul față de celălalt (Ioan 13:35). Prin urmare, biserica trebuie să caute să fie una, la fel cum Tatăl și Fiul sunt una (Ioan 17:21).

Toate acestea, pe scurt, sunt adevărul pe care trebuie să ne bazăm ferm.

Știm că acesta este adevărul, deoarece i-a pus pe toți cei care l-au îmbrățișat din toată inima (Ioan 8:32; tradus liber).

Adevărul despre Crăciun și Paște

Oamenii sunt asemănați cu oile. Și oile au tendința să urmeze mulțimea, fără a pune întrebări. Isus însă a venit și ne-a învățat să cerceteze toate lucrurile pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Fariseii înălțau tradițiile omenești. Isus a înălțat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuia să trăiască prin orice cuvânt care ieșea din gura lui Dumnezeu (Matei 4: 4).

Lupta în care Isus era mereu angrenat cu Fariseii era străvechea luptă a Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tradițiilor omenești. În biserică, sunt angrenați în aceeași luptă astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lumină pe care o avem pe pământ. Și când Dumnezeu a creat inițial lumina, a separat-o imediat de întuneric. Întunericul este atât de păcat cât și tradițional omenesc. Noi, de asemenea, suntem chemați să separăm aceste lucruri de Cuvântul curat la lui Dumnezeu, astfel mai există și nu există niciun amestec în biserică.

Crăciunul

Luați în considerare Crăciunul, care este sărbătorit de mulți ca ziua de naștere a lui Isus Hristos. Comercianții din toate religiile așteaptă cu nerăbdare Crăciunul, fiindcă este un timp în care pot face mult profit. Este un festival comercial, nu unul spiritual. Milioane de rupii sunt cheltuiți pe felicitări de Crăciun și cadouri. Vânzările de băuturi alcoolice cresc de asemenea în acest timp.

Este aceasta atunci cu adevărat ziua de naștere a Fiului lui Dumnezeu, sau a unui alt ‘Isus’?

Să ne uităm la Cuvântul lui Dumnezeu în primul rând. Biblia ne spune că erau păstori cu oile lor afară în câmpurile din Iudeea, în noaptea în care Sa născut Isus în Betleem. Păstorii din Palestina nu-și țineau turmele afară pe câmpurile deschise noaptea după octombrie și până în februarie – vremea fiind atât ploioasă cât și cât atunci. Astfel că adevăratul Isus trebuie să se fi născut undeva între martie și septembrie. 25 decembrie trebuie să fie atunci ziua de naștere a unui alt ‘Isus’, care a fost strecurată de oameni nepocăiți într-un creștinism care nu bănuia nimic!

Mai mult, chiar dacă am ști data exactă la nașterii lui Isus, întrebarea ar fi în continuare dacă Dumnezeu a intenționat ca Biserica Lui să o sărbătorească. Maria, mama lui Isus, cu siguranță ar fi știut data exactă la nașterii lui Isus. Și ea a fost cu apostolii timp de mai mulți ani după ziua Cincizecimii. Cu toate acestea, nu există nicio menționare nicăieri a file de naștere a lui Isus. Ce arată asta? Doar acest lucru – că Dumnezeu a ascuns în mod deliberat date nașterii lui Isus, fiind El El vrut ca Biserica să o sărbătorească. Isus na fost un muritor obișnuit a cărui zi de naștere trebuia celebrată o dată pe an. El era Fiul lui Dumnezeu „care na avut niciun început al zilelor”, spre deosebire de noi (Evrei 7: 3). Dumnezeu vrea ca noi să recunoaștemîn fiecare zi nașterea, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, și nu doar o dată pe an.

O înțelegere a diferenței dintre vechiul legământ și noul legământ ne va permite de asemenea să fie înțeles de ce nu dorește Dumnezeu ca copii Săi să fie sărbătorească special acum vreo zi sfântcă. Sub vechiul legământ, lui Israel i sa poruncit să sărbătorească anumite zile ca fiind zile sfinte speciale. Dar asta era doar o umbră. Acum că Îl avem pe Hristos, voia lui Dumnezeu este ca fiecare zi a vieții noastre să fie la fel de sfânt. Chiar și Sabatul săptămânal a fost desființat sub noul legământ. Acesta este motivat pentru care nu se menționează nicio zi sfântă nicăieri în Noul Testament (Coloseni 2: 16,17).

Cum și-au făcut atunci Crăciunul și Paștele intrarea în creștinism? Raspunsul este: În același fel în care botezul pruncilor, zeciuiala, slujba preoțească și multe vechi tradiții omenești și practici din vechiul legământ și-au făcut intrarea – prin lucrarea subtilă.

Când împăratul Constantin a făcut din creștinism religia de stat a Romei în secolul al 4-lea, mulțimi de oameni au devenit creștini ‘ cu numele’ , fără vreo schimbare a inimii. Dar n-au vrut să renunțe la cele două mari festivaluri anuale pe care le aveau – ambele are legătură cu închinarea lor la soare. Unul era ziua de naștere a zeului soare pe 25 decembrie, când soarele care coborâse înspre emisfera sudică a început începutul călătoriei de întoarcere (solțiți de iarnă). Celălalt era festivalul de primăvară în martie / aprilie, când sărbătoreau moartea iernii și nașterea verii calde pe care le-o adusese zeul lor soare. Egg și-au talkingumit zeul soare cu numele ‘Isus’ și au continuat sărbătorească cele două mari festivaluri, acum ca și sărbători creștine, numindu-le Crăciun și Paște.

Encyclopaedia Britannica (o autoritate în istoria seculară) spune următorul lucru cu privire la originea Crăciunului: „25 decembrie era sărbătoarea Mithraică a soarelui necucerit al lui Philocalus. Obiceiurile de Crătoruline suntiere o , păgâne, religioase și naționale, împreunăjmuite de legendă și tradiție. Data și anul exact la nașterii lui Hristos n-au fost niciodată fixate în mod satisfăcător; dar când părinții sunt biserâtrărărār a în 440 d.Hbulentru au hotâtrăr ca în 440 d.Hbr. , au ales cu înțelepciune (?) ziua solstițiului de iarnă, care era ferm fixată în mintea oamenilor și care era festivalul lor cel mai important. Pe măsură ce creștinismul sa răspândit printre oamenii din țări păgâne, multe din practicile solstiți de iarnă au fost amestecate cu cele ale creștinismului „(Ediția 1953, Vol. 5, Paginile 642A, 642A, 642A)

Aceste obiceiuri păgâne au au originea în religia babiloniană începută de Nimrod (Geneza 10: 8-10). Tradiția nu spune că, după ce acesta a murit, soția sa Semiramis a avut un copil nelegitim, despre care susține că este Nimrod revenit la viață. Așa a început închinarea la mamă și copil, care secole mai târziu a fost schimbată de creștini nominalizate în ‘Maria și Isus’.

Ziua de naștere a acestui zeu copil a fost sărbătorită de străvechi babilonieni pe 25 decembrie. Semiramis era împărăteasa cerului (Ieremia 44:19), venerată secole mai târziu în Efes drept Diana sau Artemis (Fapte 19:28).

Semiramis a susținut că un copac matur, care rămâne verde pe tot parcursul anului, a crescut peste noapte din buturuga moartă a unui pom. Asta simbolizează revenirea la viața lui Nimrod, aducând omeniri darurile cerului. Așa a început practică tăierii unui brad și agățării de daruri pe el. Aceasta este originea pomului de Crăciun de astăzi! (O căutare Google va afișa toate documentele care dovedesc toate aceste lucruri).

Așa vorbește Domnul: „Nu vă luați după felul de viețuire al neamurilor. Căci obiceiurile popoarelor sunt deșarte. Taie un lemn din pădure; mâna meșterului îl îl ucrează cu securitate îl îcîte așișu îl îcîte așu îl îcîte așișu îl îcîte aș cușu îl îcîte a. ca să nu se clatină ” (Ieremia 10: 2-4).

Paștele

Cuvântul ‘Paște’ ( Easter în limba engleză) vine de la unul dintre titlurile împărătesei cerului, ‘Ishtar’ sau ‘Astarte’ (vezi 1 Împărați 11: 5) – unul din idolii căruia Solomon i sa închinat. Au existat forme ușor diferite la acest nume în diverse diverse.

Encyclopedia Brittanica afirmă:

Conceptul oului ca fiind simbol al fertilităților și al vechilor reînnoite datează de la străvechii egipteni și persani, care au avut și ei obiceiul de a colora și de a mânca ouă în timpul festivalului de primăvară. Aceste idei antică, despre semnificația oului ca simbol la vechi, a devenit prompt ideea oului ca simbol la învierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; această credință provine din vechiul festival păgân la primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul de a ține servicii de închidere în zorii zilei î. Pa. 7a 1959 paginile 859, 860). despre semnificația oului ca simbol al vieților, a devenit prompt ideea oului ca simbol al învierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; această credință provine din vechiul festival păgân la primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul de a ține servicii de închidere în zorii zilei î. Pa. 7a, 1957 paginile 859, 860). despre semnificația oului ca simbol al vieților, a devenit prompt ideea oului ca simbol al învierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; această credință provine din vechiul festival păgân la primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul de a ține servicii de închidere în zorii zilei în Pa Paniaa 195 ” paginile 859, 860).

Moartea și învierea lui Hristos sunt mesajul central al Evangheliei. Singura modalitate prin care a dorit Isus să comemorăm aceste lucruri este prin ‘frângerea pâinii ‘, la care trebuie să participăm împreună ca și biserică.

Atunci când frângem pâinea, mărturisim nu numai despre moartea lui Hristos, ci și despre moartea noastră împreună cu El. Emoționalismul Vinerii Mari și sentimentalitatea Paștelui întoarce atenția oamenilor de la necesitatea de a urma pe Isus, la ritualism fără conținut.

Cuvântul lui Dumnezeu au radiția mului?

În spatele sărbătoririi Crăciunului și Paștelui se află principiul mult mai mult periculos de a urma tradiții omenești, chiar și atunci când n-au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternică este această putere a tradițională mai mulți credincioși care urmează Scripturile în alte aspecte încă considerate dificile să renunțe la sărbătorirea Crăciunului și Paștelui.

Este uimitor care are mulți credincioși nu sunt dispuși să accepte ceea ce chiar și scriitori seculari (precum autorii la Encyclopaedia Britannica, citate mai sus ) au înțeles clar – care sunt chiar clar – care au fost festivalul. Schimbarea numelui nu fac din aceste festivaluri, sărbători creștine!

După cum am spus la început, Isus era angrenat într-o luptă constantă cu Fariseii tocmai asupra acestor chestiuni – tradiția omului versus C uvântul lui Dumnezeu . El Sa confruntat cu mai multe opoziție pentru că Sa opus tradițional fără conținut ale ‘strămoșilor’ decât pentru că a predicat împotriva păcatului. From the constata că și experiența noastră va fi la fel, dacă suntem la fel de credincioși ca El.

Doar Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul nostru și nu exemplifică chiar și la unii oameni evlavioși, în acele aspecte în care aceștia nu urmează Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsit mincinoși” ( Romans 3: 4).

David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Totuși, timp de patruzeci de ani, a permis israeliților care se închid la șarpele de aramă al lui Moise, fără să realizeze că aceasta era o scăpare înaintea lui Dumnezeu. El na avut lumină chiar și asupra unei astfel de idolatrii evidente. Un rege mult mai mic, Ezechia, a fost cel căruia i sa dat lumină pentru a expune și a distruge această practică idolatră (2 Împărați 18: 1-4). Putem urma oameni evlavioși în sfințenia vieții lor, dar nu și în lipsa lor de lumină asupra tradițiilor omenești. Siguranța noastră stă în a urma pur și simplu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și în a adăugat la ea sau a scoate din ea.

Nu-i judeca pe alții

În concluzie : Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de credincioși sinceri care sărbătoresc Crăciunul și Paștele?

Este important să ținem minte că nu devenim spirituali pur și simplu prin faptul că nu sărbătorim Crăciunul și Paștele. Și, cei care celebrează aceste sărbători nu sunt, prin urmare, credincioși carnali.

Oamenii spirituali sunt cei care Îl urmează pe Isus pe calea lepădării de sine zilnice și a umplerii zilnice cu Duhul Sfânt – fie că sărbătoresc Crășciunul și Patele, fie că nu.

Așadar, când se întâlnesc credincioși care celebrează aceste sărbători, trebuie să fie suficient de îndurabili cu dacă avem în vedere că ei pot fi în neștiință față de originea abăestgori . Astfel că, ei nu păcătuiesc în niciun fel când le sărbătoresc. Pe de altă parte, noi from the păcătui dacă îi judecăm .

Din moment ce 25 decembrie este de obicei o zi de vacanță pentru toată lumea, iar zilele dimprejurul lor sunt de asemenea vacanță pentru școli, mulți folosind acest timp pentru reuniunile de bun familie de sfârșit de an.

Și, întrucât unii oameni frecventează slujbele de biserică doar de două ori pe an (pe 25 decembrie și în week-endul de Paște), este bine ca bisericile să aibă servicii de închidere a acele date, eva vestia poncăang la acele astfel de oameni și să le explice că Isus a venit pe pământ pentru a nu salva de păcatele noastre și că El a biruit moartea și pe Satan pentru noi.

Credincioșii adevărați sunt recunoscători în fiecare zi din viața lor – și nu doar de două ori pe an – că Isus Sa născut, că a murit pentru păcatele lor și a înviat din morți.

În zilele de început ale creștinismului, unii creștini sărbătoreau Sabatul – care era o sărbătoare religioasă necreștină , precum Crăciunul și Paștele. Duhul Sfânt la insuflat pe Pavel, prin urmare, să scrie Romani 14 pentru ai avertiza pe alți creștini să nu păcătuiască prin judecarea acestora. Același avertisment este valabil și pentru aceia care-i judecă pe cei ce sărbătoresc Crăciunul și Paștele.

„Primiți bine pe cel slab în credință și nu vă apucă la vorbă asupra părinților îndoielnice. Cine ești tu, care judeci pe robul înalt? Unul socotește-l pe zi mai mai presus decât alta; pentre. La februarie. Altul, toate de față zile pentru Domnul o face, pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu face deosebit între zile pentru Domnul no face, și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Dar pentru ce judeci tu pe fratele dew? ? sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele Tau CACI toți ne from înfățișa înaintea scaunului de judecată la lui Hristos și noi din fiecare are să dea socoteală (doar) despre sine însuși lui Dumnezeu „ (Romani 14: 1-12).

Și acesta este cel mai bun cuvânt cu care să încheie acest studiu despre Crăciun și Paște.

Planul perfect al lui Dumnezeu pentru eșecuri

Există mulți frați și surori care cred că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața lor, deoarece au păcătuit în viața lor și l-au dezamăgit pe Dumnezeu.

Să ne uităm la ceea ce spun scripturile despre asta și să nu ne bazăm pe propria noastră logică.

„La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Geneza 1,1). Cerul și pământul trebuie să fi fost desăvârșite atunci când Dumnezeu le-a creat, deoarece nimic imperfect sau defect nu poate ieși din mâna lui.

Dar unii dintre îngerii pe care i-a creat Dumnezeu au căzut de la el. Acest lucru este descris în Isaia 14: 11-15 și Ezechiel 28: 13-18. În acel moment, pământul s-a schimbat în ceea ce este descris în Geneza 1: 2 ca „pustiu și gol”.

Restul din Geneza 1 descrie cum Dumnezeu a făcut ceva atât de frumos din masa pustie și goală, încât el însuși l-a descris ca fiind „foarte bun” (Geneza 1:31). Citim în Geneza 1: 2. -3: „Duhul lui Dumnezeu plutea pe apă. Și Dumnezeu a vorbit …” Și acesta a fost factorul decisiv.

Care este mesajul pentru noi astăzi?

Este simplu: oricât de grav am fi eșuat sau cât de mare este haosul din viața noastră, Dumnezeu poate face ceva minunat din viața noastră prin Duhul Său și prin Cuvântul Său.

Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, El a avut un plan perfect pentru aceasta. Cu toate acestea, acest plan a trebuit să fie ignorat, deoarece Lucifer a eșuat. Dar Dumnezeu a reînnoit cerul și pământul și a creat ceva „foarte bun” din haos.

Uită-te acum la ce s-a întâmplat în continuare.

Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva și a început de la zero. Pentru cei doi Dumnezeu trebuie să fi avut și un plan perfect, care, desigur, nu le-a prevăzut păcatul, că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. Dar au mâncat din copacul interzis și au zădărnicit planul inițial al lui Dumnezeu pentru ei – oricare ar fi fost acel plan.

Logica ne-ar spune că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu. Și totuși, când Dumnezeu vă caută în grădină, El nu vă spune că, din păcate, veți obține al doilea cel mai bun plan al său pentru tot restul vieții. Nu. El le promite în Geneza 3:15 că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Aceasta a fost promisiunea că Hristos va muri pentru păcatele lumii și îl va birui pe Satana pe Golgota.

Poți înțelege logic acest gând?

Știm că moartea lui Hristos a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru eternitate: „… Mielul ucis de la întemeierea lumii” (Apoc. 13: 8). Și totuși știm că Hristos a murit doar pentru că Adam și Eva au păcătuit și au zădărnicit planul lui Dumnezeu, așa că putem concluziona logic că planul perfect al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos să moară pentru păcatul lumii s-a împlinit – nu în ciuda greșelilor lui Adam, ci din cauza greșelilor lui Adam! Neexperimentarea dragostei lui Dumnezeu pe cruce pe Golgota, dacă Adam nu ar fi păcătuit.

Aceasta depășește gândirea noastră logică și, prin urmare, Scriptura mai spune că „nu ar trebui să ne bazăm pe propria noastră minte” (Prov 3: 5).

Dacă Dumnezeu ar acționa conform logicii matematice, atunci ar trebui să spunem că Hristos a venit pe pământ doar al doilea cel mai bun plan al lui Dumnezeu. Dar ar fi o blasfemie să spunem așa. A făcut parte din planul perfect al lui Dumnezeu pentru oameni. Dar pentru că Dumnezeu este atotputernic și etern și pentru că știe sfârșitul de la început și pentru că întotdeauna planifică în secret dragostea pentru noi, logica noastră umană eșuează atunci când încercăm să explicăm relațiile sale cu noi.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre și gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferența este la fel de mare ca distanța dintre cer și pământ (Isaia 55: 8-9). Prin urmare, este bine pentru noi să nu luăm în considerare raționamentul și logica noastră inteligentă atunci când încercăm să înțelegem căile lui Dumnezeu.

Deci, care este mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită chiar aici din primele câteva pagini ale Bibliei? Pur și simplu asta: Dumnezeu poate face ceva minunat dintr-un eșec și, în ciuda tuturor, îi poate permite să-și îndeplinească planul perfect pentru viața sa.

Acesta este mesajul lui Dumnezeu către oameni – și nu trebuie să-l uităm niciodată: Dumnezeu poate lua o persoană care a eșuat din nou și din nou și îi poate permite să îndeplinească în continuare planul perfect al lui Dumnezeu – nu al doilea cel mai bun plan al lui Dumnezeu, ci cel mai bun plan al lui Dumnezeu.

Acest lucru se datorează faptului că și eșecul ar fi putut face parte din planul perfect al lui Dumnezeu de a-i învăța pe acești oameni câteva lecții de neuitat. Acest lucru este de neînțeles pentru logica umană, deoarece știm atât de puțin despre Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate folosi decât bărbați și femei rupți. Și o modalitate de a ne rupe este prin eșecuri repetate.

Una dintre cele mai mari probleme pe care Dumnezeu le are cu noi este să ne binecuvânteze, astfel încât binecuvântările să nu ne facă să umflăm de mândrie. Să-ți cucerești propria mânie și apoi să fii mândru de ea înseamnă să cazi într-o gaură chiar mai mare decât cea în care te afli înainte! Când avem victorii, Dumnezeu trebuie să ne țină umili.

O adevărată victorie asupra păcatului este întotdeauna însoțită de cea mai profundă smerenie. Aici înfrângerea repetată este folosită pentru a ne distruge încrederea în noi pentru a ne convinge că, fără harul lui Dumnezeu, nu există victorie asupra păcatului. Atunci când obținem o victorie, nu ne putem lăuda niciodată cu ea.

În plus, nu mai putem disprețui pe ceilalți atunci când noi înșine am eșuat în mod constant. Putem empatiza cu oamenii care au căzut pentru că prin propriile noastre nenumărate eșecuri am ajuns să cunoaștem slăbiciunea propriei noastre carne. Putem „simpatiza cu cei care sunt ignoranți și greșesc, pentru că noi înșine avem slăbiciuni” (Evrei 5: 2).

O persoană care gândește logic ar putea spune la un astfel de mesaj: „Atunci să păcătuim mai mult pentru ca lucrurile bune să iasă din el!”

Romani 3: 7-8 răspunde unei astfel de persoane cu aceste cuvinte: „Dar dacă adevărul lui Dumnezeu devine mai glorios spre gloria Lui prin minciuna mea, de ce ar trebui să fiu totuși judecat ca un păcătos? Oare cum suntem blasfemați și unii susțin că spunem, să facem răul, pentru ca binele să poată proveni din el? Condamnarea lor este justă „.

Nu, nu propovăduim că ar trebui să păcătuim pentru bine ca să ieșim din el. De asemenea, nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu și să-l ascultăm în mod voit și sfidător pe Dumnezeu evitând în același timp să culegem ceea ce am semănat. Nu.

Dar spunem că logica umană nu poate înțelege harul lui Dumnezeu pentru oamenii căzuți.

Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – nici măcar nu ne aduce înapoi la voia Sa perfectă după ce a eșuat continuu și mizerabil. Numai necredința noastră o poate împiedica.

Când spui: „Dar am eșuat prea des. Este imposibil ca Dumnezeu să mă aducă înapoi la planul său perfect acum, „atunci va fi și imposibil pentru Dumnezeu, pentru că TU nu crezi în ceea ce poate face pentru tine. Dar Isus a spus că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – dacă doar credem.

„Fie-o după credința ta” este legea lui Dumnezeu în toate situațiile (Mt 9:29). Vom obține ceea ce credem. Dacă credem că ceva este imposibil pentru Dumnezeu în viața noastră, atunci nici nu se va împlini. .

Pe de altă parte, veți găsi în fața scaunului de judecată al lui Hristos că un alt creștin care a făcut ravagii mult mai mari în viața sa și-a îndeplinit încă planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața sa – pur și simplu pentru că el credea că Dumnezeu va ridica bucățile vieții sale și poate face din asta ceva foarte bun.

Cât de mari vor fi regretele în ziua în care îți dai seama că nu greșelile tale (oricât de multe) ar fi zădărnicit planul lui Dumnezeu, ci necredința ta!

Povestea fiului risipitor care a irosit atât de mulți ani arată că Dumnezeu dă tot ce e mai bun eșecurilor. Tatăl a spus: „Grăbește-te, adu cele mai bune haine”, pentru cineva care îl dezamăgise atât de rău. Acesta este mesajul Evangheliei – un nou început, nu doar o dată, ci iar și iar – pentru că Dumnezeu nu renunță la nimeni.

Pilda gospodarului care a ieșit să angajeze lucrători pentru via sa (Mt 20: 1-16) învață același mesaj. Oamenii care au fost angajați la ora a unsprezecea au fost plătiți mai întâi. Cu alte cuvinte, acei muncitori care și-au irosit 90% din viața lor (11/12) și nu au făcut nimic de valoare eternă ar putea face lucruri glorioase pentru Dumnezeu cu restul de 10% din viața lor. Aceasta este o încurajare incredibilă pentru cei care au eșuat.

„În acest scop, Fiul lui Dumnezeu a apărut ca să distrugă lucrările diavolului” (1 Ioan 3 , 8).

Înseamnă că Isus a venit să dezlege toate nodurile din viața noastră. Gândiți-vă așa: Când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi câte o minge de fir încolăcită. Astăzi, după mulți ani de desfăcut firul, vedem mii de noduri în bila noastră de fir și nu avem nicio speranță că vom putea dezlega vreodată acele noduri. Suntem descurajați și deprimați când ne uităm la viața noastră. Vestea bună a Evangheliei este că Isus a venit să dezlege fiecare dintre aceste noduri.

Spui: „Acest lucru este imposibil!” Ei bine, atunci ți se va întâmpla conform credințelor tale . În cazul tău , va fi imposibil. Dar aud pe altcineva a cărui viață arată mai rău decât a ta spunând: „Da, cred că Dumnezeu va face asta în mine „. I se va întâmpla și după credința sa . În viața sa , planul perfect al lui Dumnezeu se va împlini.

În Ieremia 18: 1-6, Dumnezeu i-a spus cuvântul lui Ieremia printr-o imagine practică. Ieremia trebuia să meargă la casa olarului și acolo a văzut olarul încercând să facă un vas. Dar vasul „a eșuat în mâna olarului”. Și ce a făcut olarul? „Apoi a făcut din el un alt vas, după bunul plac.”


Apoi vine aplicația: „Nu pot să mă ocup de tine în același mod ca acest olar?” A fost întrebarea Domnului (v. 6). Puneți-vă numele pe linia punctată, atunci este întrebarea lui Dumnezeu pentru voi: „Pot să nu la fel cu tine

…………… .. mâner ca acest olar? ”

Dacă există o durere plăcută lui Dumnezeu pentru greșelile tale din viața ta, chiar dacă păcatele tale sunt roșii sângele, inima ta nu numai că va fi albă ca zăpada – așa cum a promis în vechiul legământ (Is 1:18) – ci Dumnezeu promite și mai mult sub noul legământ: „Nu-mi voi mai aminti de păcatele tale” (Evrei 8:12 ).

Oricare ar fi ofensele sau greșelile tale, poți începe de la început cu Dumnezeu. Și chiar dacă ați făcut o mie de noi începuturi în trecut și ați eșuat din nou și din nou, puteți face al 1001-lea nou început astăzi. Dumnezeu mai poate face ceva minunat din viața ta. Atâta timp cât suntem în viață, există speranță.

Așa că nu renunțați niciodată la încrederea în Dumnezeu. El nu poate face fapte puternice pentru mulți dintre copiii săi, nu pentru că au eșuat în trecut, ci pentru că nu au încredere în el acum.

Să „dăm slavă lui Dumnezeu devenind puternici în credință” (Rom. 4:20), având încredere în El în viitor pentru lucruri pe care le-am crezut imposibile până acum.

Toți oamenii – tineri și bătrâni – pot avea speranță, indiferent de câte ori au eșuat în trecut, chiar dacă își recunosc greșelile, sunt umili și au încredere în Dumnezeu.

Astfel, toți putem învăța din greșelile noastre și putem continua să îndeplinim planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața noastră.

Și în veacurile viitoare, Dumnezeu ne poate folosi ca exemple despre ceea ce poate face cu eșecurile totale „pentru a ne arăta cu bunătate bogăția abundentă a harului Său pentru noi în Hristos Isus” (Efeseni 2: 7).

Dacă aveți urechi să auziți mesajul acestei cărți, auziți. Amin.

Dragostea şi lucrările ei (1 Corinteni 13)

Cine caută să vorbească despre dragoste din 1 Corinteni 13 are dificultăţi încercând să păstreze discursul despre dragoste în limitele acestui capitol.  Presiunea vine mai ales din scrierile lui Ioan, care are o pasiune pentru acest subiect şi o înţelegere specială asupra lui.

În capitolul 13 din 1Corinteni Apostolul Pavel face referire la câteva daruri spirituale dintre cele întâlnite la Corint cu o înaltă apreciere printre ei: vorbirea în limbi, profeţia, cunoştinţa, credinţa, dărnicia, dar de cele mai multe ori sunt amintite vorbirea în limbi, profeţia şi cunoştinţa. Corintenii excelau în daruri şi jubilau pentru că le aveau.

Pavel le recomandă, însă, o cale mai bună decât manifestarea pasionată a darurilor spirituale. Unii fac artă de dragul artei, precum studiourile Metro-Goldwyn-Meyers care au ca motto: Ars gratia artis. Alţii fac filozofie de dragul filozofiei, precum editura Brill din Leiden, Olanda, care are ca motto: Tuta sub aegida Pallas. În locul căutării darurilor doar de dragul darurilor, Apostolul le scrie corintenilor despre o cale mai specială (12:31). Această cale este identificată cu dragostea.

Cele trei secţiuni majore ale capitolului 13, afară de concluzie, sunt structurate prin mijloace diferite de la o secţiune la alta. În fiecare dintre ele putem găsi răspuns la câteva întrebări foarte importante: Ce este dragostea? Ce importanţă are dragostea?  Cum pot avea dragoste?

Ce este dragostea?

Pavel defineşte dragostea în mod direct, descriind-o în relaţie cu alte calităţi, sau în mod indirect, prin rolul pe care îl joacă în inima omului sau în societatea umană. Aici se foloseşte termenul agape, diferit de eros, sau de fileo. Eros a ajuns să definească relaţia pur fizică, o dragoste definită ca o reacţie chimică, manipulată de hormoni sau de zei precum Eros şi Afrodita în vechime. Fileo a ajuns cu timpul să definească relaţia de amiciţie şi apropiere dintre rude. Agape este un tip de dragoste care presupune dăruire şi sacrificiu.

1. Dragostea este o calitate care poate însufleţi darurile spirituale şi poate da valoare veşnică manifestărilor prin daruri. Este greu să ne imaginăm că un dar spiritual, care este dat de Dumnezeu pentru folosul întregii Biserici, poate să fie folosit fără dragoste şi, în consecinţă, să mai fie numit dar.

Vorbirea în limbi, profeţia, cunoaşterea, credinţa şi dărnicia sunt evidenţiate de Apostol ca manifestări ale Duhului Sfânt care pot fi contrafăcute, improvizate de om, fără niciun beneficiu prezent şi etern. Înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate, abilitatea de a percepe intenţia zeilor, abilitatea de a înţelege învăţături şi idei mai dificile, convingerea că anumite lucruri pot fi realizate chiar şi în lipsa resurselor fizice (confidenţa) şi generozitatea pot să existe și în umanitate, fără a fi în mod obligatoriu conectate cu creştinismul şi lucrarea Duhului Sfânt.

Pavel îşi construieşte argumentul prin intermediul hiperbolei, exagerând în mod intenţionat nişte situaţii reale. Astfel, din moment ce Biblia nu recunoaşte nicăieri existenţa unor dialecte îngereşti, este o greşeală să ne imaginăm doar pe baza acestui verset că însuşirea unui dialect îngeresc şi practica vorbirii într-o limbă îngerească este chiar o opţiune reală. Înţelegerea tuturor tainelor nu este dată oamenilor, ci este apanajul lui Dumnezeu. Chiar şi Domnul Isus a recunoscut că anumite informaţii i-au fost ascunse de Tatăl. Cu siguranță omului nu i-a fost dată toată cunoaşterea. Pavel însuşi recunoaşte pe parcursul aceluiaşi capitol că „acum cunoaştem parţial” (v. 12). Credinţa necesară pentru săvârşirea de minuni, ne spune Domnul Isus, că este suficientă şi dacă este cât un grăunte de muştar (Mt. 17:20). Cu siguranţă Pavel exagerează situaţia în care un om ar putea dispune de realităţile fizice după buna sa plăcere. Nu este nevoie doar de credinţă pentru a vedea lucrurile schimbându-se sub ochii tăi, după bunul tău plac. Cererile trebuie să fie după voia lui Dumnezeu şi nici într-un caz pentru alimentarea interesului egoist. Nici chiar darul suprem al propriului trup, probabil dat în sclavie (nu pentru a fi ars cum traduce Cornilescu), nu este nimeni interesat să o facă doar de dragul ideii în sine. Niciun om sănătos la cap nu renunţă la propria libertate fără niciun motiv mai înalt decât experienţa însăşi.

Chiar şi aşa, dacă ar fi posibil să ne imaginăm că ar fi posibile asemenea experienţe senzaţionale, că s-ar putea ajunge la o asemenea expertiză, că cineva ar putea fi capabil de asemenea exteriorizări de caracter, ele nu au nicio valoare, alta decât însuşi zgomotul produs de etalarea lor, valoarea mea ca om rămâne în limitele înguste ale umanităţii noastre şi câştigul lor se rezumă la onorurile trecătoare ale acestei vieţi. Există chiar şi printre necreştini exemple de oameni profund implicaţi în fenomenul religios (indiferent care este religia aceea), versaţi în cunoştinţă, perseverenţi, generoşi chiar, dar fără dragoste le lipseşte câştigul etern.

2. Dragostea este o calitate care dă valoare omului şi îl înnobilează (îl ajută să devină mai mult decât este în mod natural). Dragostea poate fi definită în moduri diferite, până acolo încât poate fi confundată cu realităţi care nu au nici măcar asemănarea a ceea ce este de fapt dragostea. Pavel descrie dragostea prin şapte propoziţii afirmative şi prin opt propoziţii negative. Aceste propoziţii sunt organizate în trei categorii care descriu dragostea din trei perspective.

Din galeria primei categorii înţelegem că dragostea este o natură de excepţie, unde răbdarea şi bunătatea sunt din exces. Dragostea este natura interioară care determină faptele şi cuvintele din exterior.

Din categoria termenilor negativi înţelegem că dragostea este opusul unor deprinderi rele larg răspândite, precum invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Nu cred că există o „mândrie sfântă” adică mândria de a fi baptist, penticostal etc.. Mândria, oricare ar fi ea, este oarbă şi ajunge să orbească.

A treia categorie de termeni ne arată că dragostea este o abilitate integralizatoare, care integrează până şi marile virtuţi creştine: răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Dragostea are o mare capacitate de absorbţie a tot ce înseamnă nedreptate, necredinţă, imposibilitate şi suferinţă.

Dragostea nu-şi face timp de comparaţie cu alţii pentru că este prea preocupată cu introspecţia. Găseşte atât de mult de făcut în omul dinăuntru încât nu bagă de seamă de lipsurile celorlalţi şi chiar dacă ajunge să le vadă le priveşte cu compasiune pentru că ştie că fără de ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu poate ajunge mai bun. Totuși când se văd lipsuri în fraţii de credinţă, în oamenii care se supun aceleiaşi autorităţi şi au la îndemână aceeaşi capacitate de schimbare, dragostea nu te lasă să treci nepăsător mai departe. Fără să te laşi întinat de greşeala în care a căzut celălalt, creştinul are obligaţia să îl ajute pe fratele său să se ridice, să se îndrepte şi să meargă drept pe cale. Indiferenţa nu izvorăşte din dragoste.

Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ,

χρηστεύεται :ἡ ἀγάπη:,

οὐ ζηλοῖ,

[ἡ ἀγάπη]\ οὐ περπερεύεται,

οὐ φυσιοῦται,

οὐκ ˹ἀσχημονεῖ,

οὐ ζητεῖ ˹·τὰ ἑαυτῆς,

οὐ παροξύνεται,

οὐ λογίζεται τὸ κακόν,

οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ,

συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ·

πάντα στέγει,

πάντα πιστεύει,

πάντα ἐλπίζει,

πάντα ὑπομένει.

3. Dragostea este o calitate care descrie şi natura lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu cunoaşte credinţa şi speranţa, pentru că nu există lucruri a căror existenţă El să nu o cunoască cu certitudine şi în mod deplin. Credinţa şi speranţa nu pot descrie existenţa lui Dumnezeu pentru că El există în mod desăvârşit dincolo de spaţiu şi timp. Dragostea, însă, este o calitate atemporală şi care nu poate fi limitată de spaţiu. Tocmai de aceea Apostolul observă şi despre roadele Duhului Sfânt că „împotriva lor nu este lege”, adică ele nu pot fi niciodată în exces (Gal. 5:23).

Domnul Isus – Dumnezeu întrupat – manifestă natura dragostei care Îl descrie pe Dumnezeu. Vedem în El îndelunga răbdare şi bunătatea lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus este curată de invidie, lăudăroşie, mândrie, nesimţire, egoism, iritare, resentiment şi maliţiozitate. Dragostea Lui este exemplară prin statornicia credinţei şi speranţei în Dumnezeu şi prin capacitatea de a suporta toate relelele oamenilor. Dragostea Sa atinge culmea când, Îşi dă viaţa pentru prietenii Săi, în acord cu afirmaţia făcută că „mai mare dragoste decât aceasta nu este” (Ioan 15:13). Prietenii Domnului sunt toţi cei care Îi ascultă poruncile (v. 14). Dragostea Domnului este autentificată de faptul că şi-a dat viaţa pentru noi. Aceeaşi atitudine este cerută şi din partea ucenicilor Domnului (1Ioan 3:16).

Ce importanţă are dragostea?

Dacă aceasta este definiţia dragostei, atunci care poate fi folosul ei pentru noi?

1. Dragostea poate motiva darurile spirituale. Dacă unele abilităţi ale spiritului uman pot fi manifestate şi în lipsa dragostei, adică în afara comuniunii cu Dătătorul unor daruri spirituale, oare cum ar arăta manifestarea acestora dacă ar fi iniţiate, acompaniate şi desăvârşite de dragoste (v. 1-3)? Unii creştini, ca şi cei din Corint, pot fi preocupaţi de obţinerea de daruri, pot fi pasionaţi de practicarea lor, dar fără să fi cunoscut dragostea. Cât de trist poate să fie un asemenea tablou? Este aşa cum au făcut descoperitorii rutei către Orientul îndepărtat (portughezii), care ţineau informaţia doar pentru ei, ca să se bucure doar ei de privilegiile comerţului cu noile teritorii. Este ca şi cum ai aflat un remediu pentru o situaţie dificilă sau o cură pentru o boală şi le ţii doar pentru tine.

Cum arată darul vorbirii în limbi practicat cu dragoste? Dragostea mă ajută să înţeleg că darul meu este spre folosul comunităţii şi că Biserica este mai importantă decât mine însumi. Cum se poartă un profet în exerciţiul funcţiunii cu dragoste? Întocmai cum Moise nu a reuşit la Cadeş: „Ascultaţi, răzvrătiţilor, să vă dăm noi apă?” (Num. 20:10) Cine este binecuvântat cu multă cunoaştere nu spune ca şi corinteni: „noi toţi avem cunoaştere”, cu alte cuvinte nu mai avem nevoie de învăţăturile voastre, noi deja suntem suficient de instruiţi. Cine are dragoste şi credinţă în acelaşi timp, recunoaşte că minunea nu a putut fi realizată din pricina abilităţii proprii, ci din îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Pavel şi Barnaba în Licaonia: „Prieteni, ce faceţi? Noi suntem muritori ca şi voi!” (F. ap. 14:12). Dărnicia împreună cu dragostea produce colecte surprinzătoare ca şi cele pe care le-au făcut macedonieni, dar nu ca şi cele făcute de corinteni (2Cor. 8-9). Dărnicia făcută cu dragoste se aseamănă cu donaţia lui Barnaba, dar nu cu donaţia lui Anania şi a Safirei (F. ap. 4-5).

2. Dragostea este esenţa caracterului creştin (v. 4-7). Dragostea are în comun aceleaşi caracteristici cu ale caracterului creştin. Calităţile sale sunt mai mult decât compatibile cu virtuţile creştine. Nu este de mirare că Pavel începe cu dragostea lista sa de virtuţi creştine din Galateni 5:22-23, listă pe care mai apar şi răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. De fapt doar bucuria şi pacea nu se regăsesc în mod explicit în textul din 1 Corinteni 13.

Modul în care este privită dragostea în Galateni 5 şi 1 Corinteni 13 diferă deoarece contextul argumentului în care este invocată diferă. În 1 Corinteni 13 dragostea este privită ca o calitate descrisă de toate celelalte. În Galateni 5, dragostea este una dintre mai multe roade ale Duhului. În ambele pasaje dragostea este o calitate de căpătâi şi este concomitentă cu celelalte calităţi.

Apostolul Ioan ne avertizează că dragostea de Dumnezeu are ca unitate de măsură dragostea de fraţi (1Ioan 4:20-21). Mai mult, dragostea de fraţi are ca unitatea de măsură disponibilitatea de ajutorare (1Ioan 3:14-18).

3. Dragostea va dăinui veşnic, pe când toate celelalte realităţi, chiar şi cele mai sofisticate daruri, vor avea un final (v. 8-13). Cu privire la acest final părerile sunt împărţite. Unii consideră „ceea ce este desăvârşit” este Canonul Noului Testament. Alţii consideră că este vorba despre coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Alţii cred, însă, că este vorba despre venirea cu putere a Împărăţiei lui Dumnezeu, lumea cea nouă, prin învierea morţilor. Despre ce este vorba? Pavel spune foarte clar că atunci nu va mai fi cunoaştere parţială, atunci totul va fi desăvârşit, vom vedea faţă în faţă, nu în oglindă ca acum. Îndrăznesc să spun fără teama de a fi contrazis că aceste calităţi nu descriu realitatea în care trăim acum. Ioan afirmă că întâlnirea cu Domnul Isus la revenirea Lui, ne va aduce abilitatea de a-L cunoaşte aşa cum este El (1Ioan 3:1-2).

Profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoaşterea toate vor înceta în ziua când vom lua contact cu realităţile pe care acestea le-au prezis şi despre care am vorbit ca „într-o reflecţie în oglindă”. Atunci le vom vedea cu claritate aşa cum sunt ele fără ca discursul profetic sau cunoaşterea noastră să mai fie viciate de factori umani. Până atunci avem nevoie să ne exercităm discernământul şi să evaluăm (judecăm) profeţii şi profeţiile. Până atunci încă mai putem să ne trezim în conflicte copilăreşti pe marginea veridicităţii unor idei, teorii sau teze: Eu am dreptate! Ba eu am dreptate. Când vom ajunge acolo, vom fi ca adulţii care au înţeles realitatea sperată şi parţial cunoscută în copilărie. Atunci vom fi ca adulţii ajunşi la vârsta senectuţii care vor zâmbi cu indulgenţă la anii copilăriei şi la disputele pe teme care au ajuns cu totul depăşite.

Cum pot avea dragoste?

1. Dragostea este un dar (v. 1-3): „dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Se cere de la Dumnezeu şi este primită o dată cu Duhul. Din moment ce dragostea descrie caracterul lui Dumnezeu, este de aşteptat ca un om care are părtăşie cu Dumnezeu în Cuvânt şi în rugăciune să ajungă să se transforme tot mai mult după asemănarea cu Cristos. Rugăciunea care este corectă întotdeauna este: „Doamne, dă-mi dragoste de tine şi de semeni”

2. Dragostea este o îndeletnicire (v. 4-7). În mod constant creştinul se ţine departe de acele apucături care o denaturează sau o împiedică să crească. La fel ca orice cultură de plante de aici de pe pământ, unele plante nu suportă concurenţa altora şi nicio plantă folositoare omului nu suportă concurenţa buruienilor. Buruienile care înnăbuşă dragostea sunt invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Caracterul dragostei autentice este descris de bunătate şi îndurare şi pasiunea pentru adevăr. Dragostea adevărată face casă bună cu răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Ştiind aceste lucruri poţi să-ţi pliveşti ogorul inimii şi să scoţi orice buruiană care dăunează caracterului cristic.

Şi Apostolul Petru avea convingerea că dragostea este o calitate care se dobândeşte prin silinţă, adăugând credinţei, virtute, cunoaştere, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste de fraţi şi de oameni (1Petru 1:5-7). Acestea nu sunt etape în maturizarea creştină, ci ele trebuie să coexiste, pentru că sunt singura garanţie pentru rodire în cunoaşterea Domnului Isus, în consolidarea chemării noastre şi perseverarea până la sfârşit (v. 8-11).

3. Dragostea este o pradă (14:1). Verbul dioko înseamnă „a persecuta, a urmări dintr-un loc în altul”. Aici probabil că Pavel şi-a adus aminte de vremea când fusese un persecutor al Bisericii. (El însuşi se descrie prin acelaşi verb în 1 Corinteni 15:9.) Aici prada nu este Biserica lui Cristos, ci caracterul lui Cristos. Urmăresc dragostea din zori şi până în noapte, ca să cunosc ce îi place şi ce evită. Mă înfrânez şi mă supun la tot felul de nevoinţe ca să ajung să pun mâna pe ea. Nu mă interesează să o văd moartă, ci ca să intru în contact cu ea. Dragostea nu este ca Yeti – omul zăpezilor, o fantasmă omenească. Dragostea este ceva real. Isus Cristos mi-a arătat că se poate trăi în felul acesta. Aşa că mă pun cu burta pe carte, adică Biblia, şi să învăţ de la exemplul antemergătorilor mei. Stau în veghe în ceasurile nopţii sau dimineaţa devreme ca să stau de vorbă cu Domnul.

Sunt motivat să duc acest tip de viaţă pentru că „dacă nu am dragoste nu sunt nimic”, dar şi pentru că „dacă am dragoste sunt ca Domnul”.

Încheiere:

Oare cum ar arăta familia noastră cu mai multă dragoste cheltuită acolo?

Cât de diferit ar fi locul nostru de muncă dacă cineva ar arăta acolo mai multă dragoste?

Ce nu s-ar mai face în adunarea noastră dacă ar fi mai multă dragoste autentică în jur?

1 Corinteni 13, Noua Traducere Românească

1 Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.

2 Dacă am darul profeţiei şi înţeleg toate tainele

şi am toată cunoaşterea

şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.

3 Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.

4 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate,

nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu este mândră,

5 nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte propriile interese,

nu se supără, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr,

7 suportă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

8 Dragostea nu se sfârşeşte niciodată.

Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi;

cât priveşte limbile, ele vor înceta,

iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi.

9 Căci cunoaştem în parte

şi profeţim în parte,

10 însă, atunci când va veni ce este desăvârşit,

ceea ce există doar în parte se va sfârşi.

11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil;

când am devenit adult, am terminat cu lucrurile copilăreşti.

12 Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă,

însă atunci vom vedea faţă în faţă.

Acum cunosc în parte,

însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut.

13 Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Capitolul 13

J. N. Darby

Dragostea, un lucru mai bun decât darurile

Totuşi exista ceva mai bun decât toate darurile. Acestea erau manifestările puterii lui Dumnezeu şi ale tainelor înţelepciunii Sale; însă dragostea era manifestarea naturii Lui Însuşi.

Ei ar fi putut să vorbească în toate limbile; ar fi putut profeţi, ar fi putut avea cunoştinţa tainelor şi credinţa care mută munţii; ar fi putut să-şi dea toată averea pentru hrana săracilor şi trupurile pentru a fi torturate. Dar, dacă nu aveau dragoste, toate acestea nu însemnau nimic. Dragostea înseamnă conformitate cu natura lui Dumnezeu, expresia vie a ceea ce este El, manifestarea faptului că am fost făcuţi părtaşi firii Sale; înseamnă a acţiona şi a simţi ca El. Această dragoste este manifestată faţă de alţii; însă nu ei sunt motivul activităţii ei, deşi sunt obiectul ei. Ea îşi are izvorul în sine însăşi; puterea ei nu depinde de cei cu care se preocupă, astfel că ea poate acţiona acolo unde de regulă împrejurările ar produce iritare sau gelozie în inima omului. Ea acţionează potrivit cu propria ei natură în orice împrejurări; şi, judecate în conformitate cu această natură, împrejurările nu acţionează asupra omului care este plin de dragoste, decât atât cât să ofere ocazii pentru activitatea ei şi să-i dea forma pe care împrejurările respective o cer. Dragostea îşi are motivaţia în ea însăşi. În noi, singura ei sursă este dată de faptul că avem parte de natura divină. Doar comuniunea cu Dumnezeu Însuşi este cea care o susţine în toate dificultăţile pe care le are de învins în drumul ei. Această dragoste este opusul egoismului, pe care-l îndepărtează, căutând binele altora, aşa cum (în ce priveşte principiul ei) Dumnezeu ne-a căutat în harul Lui (a se vedea Efeseni 4:325:1,2). Ce putere pentru a evita răul şi pentru a da uitării totul, cu scopul de a face binele!

Trăsăturile dragostei divine; timpul şi locul exercitării ei

Este vrednic de notat faptul că, în acest capitol, trăsăturile dragostei divine sunt aproape în întregime de un caracter pasiv.

Cele dintâi opt calităţi enumerate de către Duhul sunt expresia renunţării la sine despre care am vorbit. Cele trei care urmează arată acea bucurie de a face binele, care eliberează inima de graba de a presupune răul, grabă care este atât de naturală pentru inima omului, din pricina adâncimii răului din ea şi a răului pe care-l întâlneşte în lume. Ultimele patru arată energia ei pozitivă, care – fiind sursa oricărui gând bun – prin izvorul puternic al naturii ei divine presupune binele acolo unde nu-l vede şi suferă răul atunci când îl vede, acoperindu-l prin îndelungă-răbdare; nu expunându-l public, ci îngropându-l în propria ei profunzime, o profunzime de nepătruns, căci dragostea niciodată nu se schimbă. Nu poţi găsi nimic altceva decât dragoste acolo unde ea este reală; căci împrejurările sunt doar o ocazie pentru ea de a acţiona şi a se desfăşura. Dragostea este întotdeauna ea însăşi şi tot ceea ce ea exercită şi înfăţişează este doar dragoste. Ea umple gândurile; orice aspect negativ este, pentru sufletul care locuieşte în dragoste, doar un mijloc de impulsionare către exercitarea ei. Acesta este caracterul divin. Fără îndoială că timpul judecăţii va veni; însă relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt în har. Dragostea este natura Lui. Acum este timpul exercitării ei. Noi Îl reprezentăm pe El pe pământ în mărturia noastră.

Caracterul neschimbător şi veşnic al dragostei divine

În ceea ce se spune despre dragoste în acest capitol găsim reprodusă natura divină, cu excepţia a ceea ce constituie negarea egoismului cărnii din noi. Natura divină nu se schimbă şi nu încetează niciodată; prin urmare, dragostea rămâne veşnic. Comunicările de la Dumnezeu; mijloacele prin care ele sunt făcute; cunoştinţa, ca dobândită aici jos, potrivit căreia înţelegem adevărul doar în parte, deşi întregul adevăr ne este revelat (însă noi îl înţelegem în detaliu, aşa încât niciodată nu-l putem cuprinde pe tot deodată, caracterul cunoştinţei noastre fiind acela de a privi la diferite adevăruri pe rând); toate acestea sunt numite a fi „în parte“ şi sunt trecătoare. Dragostea însă nu va trece. Un copil învaţă; se bucură de lucruri care-l amuză; când devine om mare, are nevoie de lucruri potrivite cu inteligenţa lui matură. Astfel stăteau lucrurile cu limbile şi cu zidirea adunării. Urma să vină totuşi timpul când ei aveau să cunoască aşa cum erau cunoscuţi, nu prin comunicări ale adevărurilor către un intelect care înţelegea adevărul pe bucăţi („în parte“), ci aveau să-l înţeleagă ca întreg, în unitatea lui.

Dragostea există acum şi va rămâne pentru totdeauna; mai există, de asemenea, credinţa şi nădejdea. Acestea însă vor trece şi, mai mult, chiar acum, aici, jos, ceea ce este din natura lui Dumnezeu este cu mult superior acestor două virtuţi legate de capacitatea naturii umane, chiar iluminată de către Dumnezeu şi având ca obiect slava Lui revelată.

https://comori.org/noul-testament/1-corinteni/epistola-intai-catre-corinteni/capitolul-13-8/

Dragostea în 1Corinteni 13

În 1 Corinteni 13, apostolul Pavel atrage atenţia asupra faptului că mai important decât a râvni după un anumit dar spiritual, este să-L foloseşti pe acela pe care deja ţi l-a dat Duhul Sfânt, în cadrul şi climatul cerut de El, altfel darul respectiv nu are nici o valoare. Climatul exercitării darurilor spirituale este dragostea. Dezvoltând această idee, Pavel ne prezintă: nevoia dragostei, definirea dragostei şi superioritatea dragostei. Să le luăm pe rând:
1.Nevoia dragostei. (v1-3)
Fiecare din primele trei versete ale capitolului, scoate în evidenţă câte un adevăr esenţial în legătură cu nevoia dragostei.
1.1. Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu zideşte pe nimeni.
,,Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.” (v1) Efectul exercitării darului fără dragoste, nu este zidirea bisericii, ci este unul obositor, deranjant, sâcâitor, la fel ca efectul sunetului metalic la care se face referire în text. În acest verset Pavel exemplifică principiul folosind darul pe care corintenii îl considerau cel mai important. Asta înseamnă că principiul este valabil şi cu privire la toate celelalte daruri, de mai mică importanţă, evident în opinia corintenilor. Dacă predic, cânt, mă rog, fac dărnicie, vizitez bolnavii sau fac orice altceva, şi n-am dragoste, efectul este acelaşi: aramă sunătoare sau chimval zângănitor. Cine urmăreşte zidirea bisericii, nu-şi poate permite în viaţa lui: ură, duşmănie, partide, sau răzbunări. Cine permite astfel de lucruri în viaţa lui, nu face parte din echipa care zideşte ci din echipa care dărâmă, şi care are un alt şef de şantier.
1.2.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi dă nici o valoare.
,,Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.” Valoarea unui om înaintea lui Dumnezeu nu depinde de darurile primite, ci de modul în care acestea sunt folosite. De multe ori considerăm că suntem valoroşi în biserică deoarece noi ştim să predicăm, ştim să cântăm şi punem bani în plic cât toţi ceilalţi la un loc. Fără noi ceilalţi sunt morţi şi de aceea trebuie să ne suporte toate mofturile, fiţele şi ifosele, că altfel ne luăm jucăriile şi plecăm. Fals. A fi proroc, savant în Biblie, sau mare făcător de minuni, fără dragoste este egal cu zero. Dacă nu sunt capabil să-mi iert fratele sau să mă împac cu aproapele, în ziua judecăţii voi fi printre cei care vor auzi cuvintele „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:23)
1.3.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi va aduce nici o răsplată.
,,Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”(v3) În ziua judecăţii, nu vom primi răsplată pentru lucrurile pe care le-am făcut din mândrie, din ciudă, din formalism religios, din obligaţie, din dorinţa de a da o replici cuiva, din duh de ceartă, din răzbunare, ci doar pentru ceea ce am făcut din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru biserică.
Aşadar: în primele trei versete, Pavel nu spune că darurile spirituale nu sunt importante, ci că dacă sunt exercitate fără dragoste, lucrarea făcută: nu zideşte pe nimeni, nu conferă nici o valoare lucrătorului şi nu garantează nici o răsplată. Deci nu-i de glumă!
2.Definirea dragostei.
În încercarea noastră de a defini dragostea, deseori facem o gravă confuzie, abordând-o ca pe un sentiment. În textul nostru dragostea este definită printr-o serie de verbe la prezentul continuu, ceea ce înseamnă că ea este un mod de a trăi şi de a acţiona.
Dragostea este definită prin anumite lucruri pe care nu le face, deoarece sunt neconforme cu natura ei, şi prin alte lucruri pe care le face, deoarece acelea o reprezintă.
Aceste două direcţii de manifestare a dragostei, sunt foarte bine ilustrate chiar din primele două caracteristici amintite. Dragostea este îndelung răbdătoare, adică nu reacţionează la rău. Acesta reprezintă elementul pasiv al dragostei. Dragostea este plină de bunătate, adică face bine celor din jur. Acesta reprezintă elementul activ al dragostei.
2.1.Ce nu face dragostea.
-Dragostea nu invidiază.
Ea nu intră în competiţie cu cei din jur spre a-şi arăta superioritatea. Omul plin de dragoste nu se tulbură când cel de lângă el este mai bun, mai înţelept mai bogat, ci dimpotrivă chiar urmăreşte lucrurile acestea. Pentru ilustrare, vezi partidele din Corint.
-Dragostea nu se laudă.
Ea nu intreprinde acţiuni egoiste spre a-i determina pe cei din jur să o laude şi să-i recunoască meritele. Ea nu vorbeşte mereu despre sine, nu atrage mereu atenţia spre realizările sale personale. Dragostea lasă loc de manifestare şi pentru ceilalţi.
-Dragostea nu se umflă de mândrie.
Ea nu se umflă ca un balon şi nu-şi deschide penele ca un păun. Ea nu stă mereu cu muşchii încordaţi, spre a putea fi remarcaţi, şi nu umblă pe stradă cu nasul pe sus, aşa încât să poată fi abordat doar cu ajutorul unei prăjini.
-Dragostea nu se poartă necuviincios.
Ea se poartă în aşa fel încât să nu stânjenească pe nimeni. Dragostea este preocupată ca nimeni să nu se simtă prost. Corintenii se purtau necuviincios la cina Domnului. Iată ce le spune Pavel: ,,Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.” (11:20-22) Mesele corintenilor scoteau în evidenţă diferenţele materiale dintre ei, fapt care pe unii îi puneau în situaţii stânjenitoare.
-Dragostea nu caută folosul Său.
Ea nu caută binele personal în detrimentul aproapelui. Omul plin de dragoste nu-l sacrifică pe cel de lângă el în folosul propriu. Dacă eu aş sta toată ziua cu Biblia în mână, şi dacă din cauza aceasta soţia mea ar trebui să stea toată ziua cu sapa în mână, n-aş da dovadă de dragoste, oricât de important este cititul Bibliei. Un bărbat iubitor i-ar spune soţiei sale următoarele cuvinte: ,,Draga mea, acuma citim amândoi în Biblie, după care mergem amândoi în grădină.” Corintenii, prin libertatea lor de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, răneau unele cugete mai slabe, şi prin aceasta dovedeau că nu au dragoste. (cap.8)
-Dragostea nu se mânie.
Ea nu se lasă provocată de răutatea celor din jur. Nu răspunde cu aceeaşi monedă bârfelor, vorbirilor de rău, şi vorbelor aţâţătorilor la ceartă.
-Dragostea nu se gândeşte la rău.
Ea nu contabilizează răul făcut de alţii. Tendinţa firească este de a acumula răul în paharul inimii, iar când apare picătura care umple paharul, explodează răzbunându-se pe ei şi pe tot neamul lor, de zeci de ani în coace.
-Dragostea nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr.
Ea nu se bucură când altora le merge rău, nu triumfă când oponenţiilor li se îneacă corăbiile.
2.2.Ce face Dragostea.
-Dragostea acopere totul.
Dragostea este capabilă să păstreze un secret. Ea caută rezolvarea problemelor între patru ochi. Nu spune intimităţile celui de lângă ea la tot satul. Dragostea cere ajutorul la doi sau trei martori şi bisericii doar când metoda soluţionării problemei între patru ochi a eşuat.
-Crede totul.
Dragostea nu este credulă, luând de bune orice vorbe indiferent dacă sunt probate sau nu, ci dragostea crede în Dumnezeu. Ea crede că până şi cel mai mare păcătos poate fi schimbat de El. De aceea, dragostea nu renunţă niciodată.
-Nădăjduieşte totul.
Dragostea nu se ancorează în realităţile imediate ale valurilor, furtunilor şi problemelor, ci în promisiunile lui Dumnezeu.
-Suferă totul.
Dragostea este gata să plătească preţul de timp, lacrimi, rugăciune, osteneală sau chiar bani, pentru schimbarea celor din jur.
3.Superioritatea dragostei.
Dragostea este mai mare decât darurile spirituale, datorită faptului că ea nu va pieri niciodată. Când perioada formării Bisericii va fi încheiată şi când Domnul Isus o va prezenta Tatălui fără pată şi fără zbârcitură, darurile spirituale vor înceta deoarece rolul lor va fi îndeplinit. În cer nu va mai exista vorbire în limbi, prorocie, credinţă sau nădejde deoarece acolo aceste lucruri nu vor mai avea sens. Însă ceea ce va rămâne veşnic este dragostea, deoarece Dumnezeu este dragoste. Oamenii preocupaţi doar de darurile spirituale, în cer se vor trezi săraci şi goi. De aceea preocuparea noastră majoră ar trebui să fie pentru calea ,,nespus mai bună” pe care ne-a indicat-o Pavel, şi anume dragostea.
Pavel foloseşte două ilustraţii pentru a explica acest adevăr: copilăria şi oglinda: ,,Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (v8-12)
-Copilăria.
Folosind imaginea copilăriei, Pavel ne spune că aici pe pământ, avem de a face cu perioada formării Bisericii: perioada perfecţionării şi desăvârşirii ei, în vederea întâlnirii cu Tatăl. Acolo în cer, va începe perioada maturităţii în care tot ce este în parte se va sfârşi luându-le locul cele desăvârşite. Darurile spirituale sunt uneltele lui Dumnezeu care ne ajută la creştere spre desăvârşire. Când vom ajunge desăvârşiţi rolul darurilor spirituale va înceta.
-Oglinda.
Folosind imaginea oglinzii cu chip întunecos, Pavel ne spune că darurile spirituale ne ajută să vizualizăm imaginea vagă a realităţilor de sus. Când vom ajunge acolo, oglinda nu-şi mai va avea sensul, deoarece le vom vedea aşa cum sunt.
În concluzie:
1. 1Corinteni 13 ar trebui memorat şi studiat de către fiecare creştin, deoarece reprezintă esenţa spiritualităţii creştine.
2. Acest tip de dragoste nu poate fi dobândit prin eforturi proprii, ci este roada Duhului Sfânt, respectiv caracterul Domnului Isus.
3. Dragostea nu este un sentiment, ci presupune un mod de viaţă, adică a nu face anumite lucruri şi a face altele. Dobândirea acestui tip de dragoste are legătură directă cu moartea şi învierea Domnului Isus. Identificarea mea prin credinţă cu moartea Domnului Isus, produce omorârea omului cel vechi, respectiv a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care nu le face dragostea. Identificarea mea prin credinţă cu învierea Domnului Isus, produce naşterea şi creşterea omului nou, adică a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care le face dragostea.
4. În baza actului iniţial al morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, noi trebuie să ducem o luptă zilnică de omorâre a lucrurilor firii şi de cultivare a lucrurilor Duhului. Acest proces poartă numele de dezbrăcare şi îmbrăcare, şi este datoria noastră.
Iată o altă descriere biblică a dragostei: ,, De aceea, lăsaţi-vă de minciună: Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul pentru că Suntem mădulare unii altora. Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes.4:25-32) Asta înseamnă dragoste.

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă

Întrucât tema cărţii Coloseni este suficienţa lui Cristos, versetul 10 din capitolul 2 poate fi considerat unul din versetele cheie ale epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Asta înseamnă că în Cristos există soluţii la toate problemele vieţii cu care cineva s-ar putea confrunta. Studiul acestei cărţi ne va fi folositor doar în măsura în care vom învăţa să beneficiem de toate resursele pe care le avem în Cristos. Însă dacă pe viitor vom rămâne săraci, lipsiţi şi neajutoraţi, ce folos să ştim că noi avem totul deplin în El?
Numai că, Cristos nu este un cont bancar inepuizabil, din care noi putem scoate lichidităţi, cu cardul credinţei, ori de câte ori avem nevoie, ci Cristos este un perimetru în care trebuie să intrăm. Cristos nu este o cutie magică cu soluţii, pe care o ţinem în vitrină, şi la care apelăm în momentele de criză, urmând ca după aceea să o aşezăm frumos la locul ei, ci Cristos este Capul nostru, ţărâna care susţine şi hrăneşte rădăcinile copacului vieţii noastre. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cum să învăţăm tehnici de a extrage, scoate sau sustrage soluţii din Cristos, ci cum să intrăm să ne legăm şi să ne ţinem cât mai strâns de El. Pe Cristos nu trebuie să-L gândim ca pe o sursă exterioară, auxiliară şi independentă de viaţa noastră, ci ca pe cel fără de care murim. El nu ne face viaţa ceva mai bună ci El ne dă viaţa. Relaţia noastră cu Cristos este una organică, vitală, de genul: mlădiţă-viţă, cap-trup, plantă-sol, şi nu una comercială sau socială de genul: muncitor-plătitor, medic-pacient, prieten-prieten. Fără salariu, doctori sau prieteni încă mai poţi trăi, dar fără cap în nici un caz.
Prin urmare, pentru a beneficia din belşug de toate comorile pe care le avem în Cristos, trebuie să înţelegem foarte bine natura relaţiei noastre cu El. De aceea Pavel porneşte de la condiţia noastră umană pe care o aveam înainte de a-L cunoaşte pe El şi explică natura schimbării noastre în momentul acceptării Sale în viaţa noastră. Din cunoaşterea acestor realităţi derivă şi cunoaşterea modului în care putem beneficia de tot ce avem în Cristos.
1. Condiţia noastră înainte de a-L cunoaşte pe Cristos.
,, Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur,” (2:13) În momentul când am fost găsiţi de Cristos, noi eram morţi în 2 lucruri: în greşelile noastre şi în firea noastră pământească. Asta înseamnă că păcatele noastre ne-a adus moartea, iar natura noastră păcătoasă făcea zadarnică orice încercare de a scăpa de păcat. Deşi aveam legământul de pe Sinai, prin care ştiam ce este bine şi ce este rău, deşi aveam săpat în carnea noastră semnul acestui legământ, datorită firii noastre netăiate împrejur, n-am reuşit să fim decât călcători ai legământului, atrăgând asupra noastră robia şi condamnarea.
2. Natura schimbării vieţii noastre în Cristos.
,,În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:11-15)
În aceste versete, Pavel menţionează cel puţin trei aspecte ale lucrării lui Cristos de la cruce, şi de care noi am beneficiat, în momentul când L-am primit pe El: tăierea împrejur a lui Cristos, înlăturarea condamnării şi eliberarea din robie. Să le luăm pe rând:
2.1. Tăierea împrejur a lui Cristos.
Această tăiere împrejur nu este făcută de vreun om ci de Cristos însuşi. Ea are ca efect eliberarea noastră din robia lăuntrică a firii noastre pământeşti. Ea s-a realizat prin identificarea noastră cu Cristos în actul istoric al morţii şi învierii Sale. Practic, prin moartea noastră împreună cu Cristos, firii pământeşti i s-a luat obiectul muncii. Noi fiind morţi, ea nu mai are ce să înrobească. Prin învierea noastră în Cristos şi împreună cu El, avem posibilitatea să fim împlinitori ai legământului Său, iar semnul că-l vom împlini nu este o tăiere împrejur a cărnii, ci chiar această moarte şi înviere cu Cristos. Această tăiere împrejur se identifică cu naşterea din nou. Această transformare a naturii noastre o mărturisim la botez şi beneficiem de ea prin credinţă. Dar despre credinţă vom vorbi puţin mai târziu.
2.2. Înlăturarea condamnării.
În înţelesul vremii, zapisul era un act făcut de mână. Conform versetului 14 zapisul este actul de acuzare care ne condamna la moarte, pe baza călcărilor noastre de Lege. Prin moartea Domnului Isus, Legea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, iar condamnarea noastră înlăturată.
2.3. Eliberarea din robie.
Prin păcat, noi am devenit proprietatea diavolului. El a devenit tatăl şi stăpânul nostru. Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a anulat celui rău dreptul de proprietate asupra noastră. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13)
Deci în moartea şi învierea lui Cristos, am fost izbăviţi de condamnarea pentru păcatele săvârşite, am fost eliberaţi de robia lăuntrică a firii şi eliberaţi de robia exterioară a diavolului. Întrebarea este cum beneficiem de această lucrare a lui Cristos?
3. Rolul Credinţei, în ce privete beneficierea de lucrarea lui Cristos.
Există un singur mod prin care se poate beneficia de lucrarea lui Cristos: şi anume prin credinţă. Pavel vorbeşte destul de mult în Coloseni despre credinţă: În primul rând Pavel face referire la credinţa iniţială a Colosenilor prin care L-au primit pe Cristos, în urma auzirii evangheliei propovăduită de către Epafras. (1:4) Apoi Pavel le spune că Cristos îi va face să se înfăţişeze înaintea Tatălui sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă vor continua să rămână şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. (1:22-23) Pentru aceasta, credinţa trebuie să aibă intensitate sau tărie.(2:5) Din capitolul 2 aflăm că îngroparea şi învierea noastră în Cristos se realizează tot prin credinţă, cât şi înrădăcinarea şi zidirea noastră în El. (2:7,12)
Dar ce înseamnă credinţă, la modul cel mai practic? Vă propun să ilustrăm credinţa în ce priveşte acţiunea de omorâre a omului nostru vechi.
Credinţa şi omorârea omului vechi.
Să ne imaginăm puţin un scenariu: Eu, copilul lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp bărbat sănătos, ies pe stradă şi văd o femeie provocatoare. În acel moment, într-un mod cât se poate de natural, în trupul meu, se aprinde un beculeţ, numit poftă. În clipa aceea, nu simt deloc că aş fi mort faţă de păcat, ci dimpotrivă chiar foarte viu. Însă notaţi un lucru foarte important: omorârea omului vechi nu are de a face cu ceea ce simţim ci cu credinţa. Noi suntem îndemnaţi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Simţămintele sunt foarte înşelătoare, însă dacă sunt supuse unei gândiri sănătoase, se vor alinia şi ele acolo unde trebuie. Mai important decât ceea ce simt eu într-un anumit moment este ceea ce-mi spune Dumnezeu. În acel moment trebuie să intervină credinţa mea şi să zică: Eu am murit împreună cu Cristos, şi faţă de păcatul curviei. Aşa îmi spune Dumnezeu şi pentru mine Cuvântul Său este mai vrednic de încredere decât simţurile mele. Prin urmare, mă voi comporta ca atare, şi în situaţia dată. Mă voi socoti mort faţă de păcat. De fapt, gândind în felul acesta, nu fac altceva decât să împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu care îmi spune: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.6:11) Cu alte cuvinte, mă voi comporta ca un mort. Acest mod de a acţiona nu înseamnă schizofrenie ci credinţă, înseamnă a crede că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat, nu ceea ce simt eu. Dar întrebarea care urmează este următoarea: Ce înseamnă a mă considera mort faţă de păcat? Moarte înseamnă despărţire. Prin urmare, a mă considera mort faţă de păcat înseamnă a mă despărţi de sursa de păcat. În cazul nostru concret, a mă socoti mort faţă de păcatul curviei înseamnă: să-mi separ ochii de trupul femeii care mă ispiteşte, să fac legământ cu ochii mei ca Iov, să-mi separ gândurile mele şi imaginaţia mea de la multele scenarii diabolice care vor să-mi invadeze mintea, şi să-mi separ inima şi simţămintele de cea care este nevasta aproapelui meu. Procedând în felul acesta tocmai am împlinit Coloseni 3:5 ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.” Expresia: ,,de aceea” cu care începe versetul ne trimite în urmă la versetul 1, şi ne dă baza în care să acţionăm în felul acesta: ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos,…” Aşadar procesul de omorâre a mădularelor noastre care sunt pe pământ, nu este altceva decât un act al credinţei în îngroparea şi învierea noastră cu Cristos. Separându-mă de păcat, nu eu realizez, prin puterea mea, omorârea omului vechi, ci eu îmi exprim practic credinţa, că această lucrare a fost făcută de Domnul Isus. În urma exprimării credinţei mele în mod practic beneficiez de biruinţa şi viaţa lui Cristos. Lucrul acesta este valabil în cazul tuturor păcatelor, nu numai în cazul curviei, ci şi al lăcomiei, mâniei, vorbelor ruşinoase, minciunilor şi aşa mai departe. Cine nu-şi opoară mădularele sale care sunt pe pământ, cele menţionate în 3:5 cât şi în restul capitolului, de fapt nu crede în faptul că a murit şi a înviat împreună cu Cristos, şi prin urmare demonstrează că de fapt el nici n-a murit şi nici n-a înviat împreună cu Cristos. De fapt, împlinirea tuturor poruncilor date în capitolele 3 şi 4 nu este altceva decât expresia credinţei că am murit cu Cristos faţă de păcat, şi că am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Moartea şi învierea mea împreună cu Cristos s-a realizat prin credinţă, şi credinţă înseamnă, ca în baza Cuvântului lui Dumnezeu, nu în baza simţămintelor mele, să mă socotesc mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu. În felul acesta se împlineşte ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 4: 10-11: ,,Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna Suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După separarea de păcat trebuie să urmeze unirea cu Cristos în gândire, simţire şi faptă, pentru ca viaţa Lui să se arate în noi. În felul acesta, lucrarea lui Cristos devine eficientă în viaţa noastră, prin credinţă. Procesul sfinţirii este un act al credinţei mele în lucrarea înoitoare, pe care Cristos a realizat-o în mine, prin lucrarea Sa de la calvar. Scoaterea sfinţirii din cadrul procesului mântuirii, nu înseamnă altceva decât lepădare de credinţă. Din păcate, trăim aceste vremuri, iar Domnul Isus s-a întrebat, dacă la venirea Sa va găsi credinţă pe pământ. Lucrul acesta ar trebui să ne dea serios de gândit. De aceea, Pavel reacţionează atât de ferm la atitudinea celor care ziceau: ,,să păcătuim mai departe ca să se înmulţească Harul”. O astfel de atitudine nu poate fi calificată altfel decât ca necredinţă, şi fără credinţă nu primim nimic de la Dumnezeu.
În concluzie:
Acesta este modul în care eu înţeleg credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, arătată prin fapte nu prin vorbe. Credinţa în lucrarea mântuitoare a lui Cristos, se dovedeşte cel mai bine prin implicarea noastră în procesul dezbrăcării omului cel vechi şi îmbrăcării omului cel nou. Vom mai reveni asupra acestui subiect, în mesajele ulterioare.

Plinătatea în Cristos

https://predicipredici.wordpress.com/2012/07/21/plinatatea-in-cristos/

,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:10)

Aş vrea să mai zăbovim puţin asupra acestui verset, deoarece el reprezintă versetul cheie al epistolei, şi este unul din versetele cheie ale Scripturii.
Expresia: ,,Voi aveţi totul deplin în El”, înseamnă mai mult decât că în Cristos avem resurse la toate problemele şi nevoile cu care ne confruntăm. Ea înseamnă că aceste resurse ne sunt date într-un mod deplin sau plenar. Noi, nu doar că avem totul în El, ci avem totul la modul deplin în El. Dumnezeu nu face nimic pe jumătate. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)
Când am înţeles acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne, Tu îmi spui că în Cristos, eu am totul la modul deplin, plenar şi din belşug. Prin urmare nu vreau să-mi mai trăiesc viaţa creştină cu jumătăţi de măsură, târându-mă de pe o zi pe alta. Eu vreau să experimentez din plin această plinătate în Cristos, şi aceasta pentru simplul fapt că tu mi-ai dat-o. Dacă Tu mi-ai dat Har în Cristos, atunci vreau să am Har din belşug, nu cu ţârăita. Dacă Tu mi-ai dat pace în Cristos, atunci vreau ca ea, să nu fie ca pacea lumii care tulbură şi înspăimântă, ci să întreacă orice pricepere şi să-mi păzească toate gândurile şi inima. (Ioan 14:29, Filipeni 4:8) Dacă Cristos a fost făcut pentru mine sfinţire, (1Cor.1:30) atunci vreau să fiu desăvârşit dupăcum şi Tatăl meu este desăvârşit. (Matei 5:48) Nu mai vreau să fiu îngenunchiat, în fiecare zi, de tot felul de pofte şi ispite. Dacă în Cristos, mi-ai dat putere pentru trăire şi lucrare, atunci vreau s-o am din belşug, în a mă împotrivi până la sânge împotriva păcatului, în a-l birui pe cel rău şi în a propovădui Evanghelia. Nu mai vreau să cad neputincios sub povara ispitelor sau a greutăţilor lucrării. Dacă Cristos a fost făcut pentru mine înţelepciune (1 Cor.1:30), atunci o vreau din belşug. Nu mai vreau să fiu în criză de viziune, în pană de idei şi făcând tot felul de prostii din pricina propriei mele ignoranţe. Dacă în Cristos am asigurată biruinţa, atunci o vreau deplină, nu discutabilă. Vreau să domnesc în viaţă împreună cu Cristos, peste firea mea pământească, peste păcat şi peste lumea spirituală din locurile cereşti. Dacă în Cristos am primit Duhul Sfânt, atunci doresc plinătatea Duhului. Vreau ca El să se manifeste liber în mine, cu toată forţa, în ce priveşte roada, darurile, puterea şi călăuzirea în lucrare. Vreau ca manifestarea Duhului în mine, să fie comparabilă cu manifestarea Lui în perioada bisericii primare, ca în Petru, Pavel sau în Domnul Isus. Dacă în Cristos am primit bucurie, atunci vreau ca aceasta să fie atât de puternică încât să nu mi-o poată tulbura nici cele mai cumplite necazuri sau încercări. Dacă în Cristos am un Logodnic desăvârşit, atunci vreau ca dragostea dintre noi să fie la cele mai înalte cote. Vreau ca toată forţa minţii, aspiraţiilor, trăirilor şi sentimentelor mele să ţintească numai spre El, aşa încât să-I pot rămâne fidel în ciuda tuturor provocărilor ademenitoare ale lumii acesteia. Dacă în Cristos am un prieten minunat, atunci vreau să-mi fie cel mai apropiat. Vreau să-i pot împărtăşi chiar cele mai adânci trăiri ale sufletului meu, şi să rămân statornic şi echilibrat chiar dacă toţi ceilalţi prieteni m-ar părăsi. Dacă în Cristos am asigurată destoinicia în lucrare, atunci o vreau din belşug. Nu vreau să fiu un lucrător de mâna a doua ci de mâna întâi. Dacă în Cristos am o familie minunată, părtăşie cu fraţi preaiubiţi, unitate şi slujire în dragoste, atunci vreau să am aceste lucruri pe deplin. Vreau să se termine odată cu intrigile, măştile şi cu scopurile ascunse.”
Aceasta este rugăciunea mea, şi vreau să continui să mă rog în felul acesta, cu referire la toate cele peste 150 de lucruri, pe care am descoperit că le avem în Cristos, şi din care am prezentat 75 în mesajul intitulat: ,,Voi aveţi totul deplin în El” Dacă eu beneficiez de aceste lucruri în Cristos, atunci le vreau din belşug, şi asta nu pentru că aşa îmi place mie ci pentru că aşa mi le-a promis Dumnezeu.
Dar întrebarea este următoarea: ,,De ce anume depinde măsura plinătăţii în care voi avea aceste lucruri în viaţa mea? Care este factorul de care depinde abundenţa sau sărăcia în care aceste lucruri vor fi în mine?” Singurul răspuns biblic care poate fi dat, este format dintr-un singur cuvânt, şi anume: credinţa. În 2:5 Pavel vorbeşte despre tăria credinţei iar în 2:7 spune că noi suntem întăriţi prin credinţă. Deci o credinţă slabă va produce oameni slabi iar o credinţă tare va produce oameni tari. Intensitatea credinţei, determină intensitatea plinătăţii noastre în Cristos. Dar marea întrebare abia acum urmează să fie pusă: ,,Ce înseamnă în mod concret şi practic a crede în Isus?” Pentru mulţi creştini, credinţa este un lucru atât de teoretic şi de ambiguu încât nu mai reprezintă nimic. De aceea este absolut esenţial să definim ce înseamnă practic a crede în Isus. Deci:
Cum se manifestă în mod practic credinţa în Isus, în vederea beneficierii din belşug de lucrurile pe care le avem în El? Pentru cine este plinătatea în Cristos?
1. Plinătatea lui Cristos este pentru cei care se ţin strâns de Capul Cristos.
,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Lucrurile pe care le avem în Cristos, din 2:10, le găsim prezente şi în v 19, în expresia: ,,creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. În acest verset, Pavel ne prezintă scopul pentru care noi am primit totul în Cristos. De ce ne-a dat Dumnezeu totul în Cristos? Cu ce scop? Ca să risipim în poftele şi plăcerile noastre? Nu , ci pentru creştere. Scopul pentru care noi avem totul în Cristos este creşterea noastră şi creşterea altora. Din context, a ne ţine strâns de capul Cristos, înseamnă a avea pentru viaţa noastră acelaşi scop pe care îl are şi Dumnezeu. Pavel şi-a definit scopul vieţii sale în 1:28-29: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Prin această aliniere a sa la voia lui Dumnezeu, Pavel s-a ţinut strâns de Cristos. Versetele 18 şi 19 din capitolul 2, prezintă nişte învăţători falşi care nu urmăreau voia lui Dumnezeu ci urmăreau planurile şi scopurile lor personale, de a se scoate pe ei în evidenţă şi a câştiga popularitate printre credincioşi, mânaţi de o mândrie deşartă. Despre aceştia Pavel afirmă că nu se ţin strâns de Capul Cristos.
Noi nu primim nimic de la Dumnezeu pentru a deveni vedete sau celebrităţi, nici pentru a risipi în poftele şi plăcerile noastre, însă dacă dorim să creştem sau să îi ajutăm pe alţii să crească în Cristos, atunci noi avem totul deplin în El.
Prin urmare, dacă constatăm că viaţa noastră spirituală este caracterizată de sărăcie, lipsuri sau neajunsuri, este timpul să ne cercetăm mai bine motivaţiile şi scopurile vieţii. Căutăm noi cu adevărat să-L proslăvim pe Cristos, lăsându-L să-şi facă lucrarea Lui în noi şi prin noi, sau urmărim o slavă deşartă? În Ioan 14:13 Domnul Isus ne promite că doar la acele rugăciuni va răspunde care fac ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Pericolul mândriei este foarte suptil, şi foarte adesea vine pe fondul unei false smerenii.
2. Plinătatea lui Cristos, este pentru cei care se ţin strâns de Trupul lui Cristos:Biserica.
Recitim 2:18-19, şi ne punem întrebarea: ,,Cu ajutorul a ce, dă Dumnezeu creşterea?, sau care este mijlocul prin care noi ajungem să avem totul deplin în El?” ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Deci: noi avem totul deplin în El prin Trupul lui Cristos care este Biserica. Credincioşii uniţi în dragoste, sunt metoda lui Dumnezeu prin care noi primim totul deplin în Cristos. Măsura plinătăţii mele în Cristos, depinde de măsura unităţii mele cu Biserica.
Dar ce se întâmplă dacă eu mă izolez de biserică? Îmi pare rău dacă dezamăgesc pe cineva, nu-mi pot permite să ofer nădejdi înşelătoare, dar dacă mă izolez de biserică, mor. Ştiu că sună revoltător şi în totală contradicţie cu individualismul, spiritul de independenţă şi răzvrătire la tot ce înseamnă autoritate, a societăţii nihiliste postmoderne în care trăim, dar Dumnezeu nu-şi schimbă metodele şi planurile în funcţie de tendinţele vremii. Singurul mod prin care cineva îşi primeşte creşterea, este prin slujirea acelor fraţi şi surori imperfecţi şi cu slăbiciuni. La fel stau lucrurile şi în trupul fizic: După mii de ani de la creerea omului, obrajii sunt spălaţi tot de mâini chiar dacă şi-au pierdut vreo două degete într-un accident, stomacul este hrănit tot de gură chiar dacă între timp şi-a pierdut câţiva dinţi, iar picioare sunt călăuzite tot de ochi chiar dacă au cataractă şi văd în ceaţă. Mădularele separate de trup, sunt în viziunea lui Ezechiel, şi nu au viaţă în ele, ci acolo domneşte moartea şi uscăciunea. Când apare viaţa, mădularele se adună, interacţionează unele cu altele formând un trup.
Plinătatea în Cristos, este pentru cei care rămân în Biserica lui Cristos, în ciuda imperfecţiunilor ei şi a tendinelor vremii. A pleca din biserică înseamnă a ieşi din trup. Aceasta este echivalentul amputării şi conduce spre moarte.
3. Plinătatea lui Cristos este pentru cei care umblă şi se gândesc la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.
,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (3:1-2) Întrebarea este: Care sunt lucrurile de sus şi care sunt lucrurile de pe pământ? Conform textului, lucrurile de sus sunt lucrurile lui Cristos, sau cu alte cuvinte lucrurile pe care le avem în El, lista cu cele peste 150 lucruri pe care le avem în El. Conform versetelor 5, 8-9, lucrurile de pe pământ sunt: curvia, necurăţia, pofta rea, lăcomia, mânia, răutatea, clevetirea, minciuna şi aşa mai departe.
De plinătatea în Cristos beneficiază doar cei care umblă şi se gândesc la lucrurile lui Cristos. De fapt, cum şi-ar putea închipui cineva, că va avea pace deplină în Cristos, în timp ce nici măcar nu ştie unde scrie: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filip.4:6-7), decum să mai vorbim de lupta împotriva îngrijorărilor şi discutarea tuturor problemelor, în rugăciune cu Dumnezeu. Cum îşi imaginează cineva că va fi desăvârşit, în timp ce toată ziua şi-o petrece la televizor şi în compania unor prieteni care-l îndeamnă la rău. Cum îşi închipuie cineva că va primi înţelepciune de sus, în timp ce el se întâlneşte cu Biblia din an în paşti. Cum îşi imaginează cineva că va fi plin de Duhul Sfânt în timp ce în trupul său are un spaţiu destinat şi pentru alcool. Am putea continua mult cu astfel de întrebări.
Este aici un lucru esenţial pe care trebuie să-l înţelegem: Dumnezeu nu ne dă lucruri pe care nu ni le dorim, la care nu ne gândim şi după care nu umblăm. Dumnezeu nu aleargă după noi ca distribuitorii de reclame publicitare. El nu face risipă. El nu aruncă mărgăritare înaintea porcilor. El ne spune: ,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat.7:7-11) Împărăţia lui Dumnezeu este ca o comoară ascunsă ce trebuie căutată, şi acela o dobândeşte care este dispus să vândă pentru ea tot ce are.
Plinătatea în Cristos este pentru cei care o caută şi se gândesc la ea. Ce înseamnă practic acest lucru. Aceasta înseamnă să luăm pe rând toate lucrurile pe care le avem în Cristos, să ne gândim la ele, să ni le dorim şi să facem tot ce ne îndeamnă Scriptura pentru a creşte în ele. Vrem sfinţenia lui Cristos, s-o rupem cu păcatul. Vrem înţelepciunea lui Cristos, să ne împrietenim cu Scriptura, şi aşa mai departe.
În concluzie:
Asta înseamnă practic a crede în Isus: A avea pentru viaţa mea scopul pe care El îl are pentru mine, adică creşterea mea în Cristos, şi să-i ajut şi pe alţii la aceasta. A crede în Isus înseamnă a mă ţine strâns de biserica Sa, în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei. A crede în Isus înseamnă a umbla şi a mă gândi la lucrurile Sale. De fapt este logic: Cred în acele lucruri după care umblu şi la care mă gândesc. Umblu toată ziua după bani şi mă gândesc tot timpul la bani, înseamnă că cred în valoarea acestora. Mă gândesc necurmat la Cuvântul lui Dumnezeu şi umblu în aşa fel încât să-l împlinesc, înseamnă că cred în valoarea lui.
Plinătatea lui Cristos se dobândeşte prin credinţă, iar credinţă înseamnă a-mi alinia viaţa scopurilor lui Dumnezeu pentru mine, a mă ţine strâns de biserică, a umbla şi a mă gândi la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.

Ce este naşterea din nou?

În capitolul trei din prima sa epistolă, apostolul Ioan afirnă cu o deosebită exuberanţă şi exaltare următoarele cuvinte: ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi Suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (v1-3) Aceste versete biblice conţin trei adevăruri majore despre copiii lui Dumnezeu: Primul, este că noi nu doar ne numim copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai Lui. Purtăm înăuntrul nostru fire dumnezeiască, natură divină sau dacă vreţi genele lui Dumnezeu. Noi suntem descendenţi ereditari direct din Dumnezeu. Suntem purtători de sămânţă dumnezeiască, şi suntem concepuţi prin Duhul Sfânt. Al doilea adevăr, este că într-o bună zi vom fi ca El, tot aşa cum într-o bună zi, la vârsta maturităţii, şi copilul devine ca Tatăl său. Aici apostolul ne poartă de la realitatea prezentă, la nădejdea viitoare; de la ceea ce suntem deja acum, la ceea ce vom deveni în viitor. Dumnezeu nu ne-a născut din nou, aşa pur şi simplu, că n-a avut altă treabă, ci ca să devenim asemenea Lui. Naşterea din nou este doar o etapă din procesul devenirii noastre ca Dumnezeu, şi are scopul acesta. Al treilea mare adevăr din text, este că omul născut din nou poate fi identificat din preocupările pe care le are. El înţelege, foarte curând, că principala lui menire este să se curăţească dupăcum şi Dumnezeu este curat. Standardul său de sfinţenie este, nici mai mult nici mai puţin decât, Tatăl său. Principala pasiune a vieţii sale este să devină ca Dumnezeu. Dacă eu, am alte standarde decât acestea, înseamnă că n-am în mine sămânţă dumnezeiască, eventual sămânţă religioasă sau morală. În acest caz, sunt doar o imitaţie de creştin, o copie falsă, sau mai simplu spus, nu sunt născut din nou. Aşadar în Biblie avem teste obiective şi precise de verificare a naşterii din nou. Aici lucrurile sunt foarte clare. Copilul ori e viu ori e mort. Nu există loc de a filozofa pe această temă. Noi avem datoria să ne aplicăm personal aceste teste, dupăcum, chiar Pavel îi îndemna pe corinteni: ,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Iată deci trei lecţii biblice foarte importante despre naşterea din nou. Haideţi, de data aceasta, să le enumerăm sub formă de întrebări:
1. Ce este naşterea din nou?
2. Care este scopul pentru care am fost născuţi din nou?
3. Cum putem verifica cu siguranţă dacă suntem născuţi din nou?
Acestea sunt temele pe care le vom dezbate, dacă va fi cu voia lui Dumnezeu în următoarele trei mesaje, în cadrul subiectului naşterii din nou. Pentru astăzi:
Ce este naşterea din nou?
Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. Prin ea, omul sortit disperării şi morţii, este ridicat la rangul de fiu cu drepturi depline, în familia lui Dumnezeu. Acest fapt se realizează, nu numai printr-un act juridic de adopţie, ci printr-o naştere autentică din însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu moştenim doar averea şi educaţia lui Dumnezeu, ca şi în cazul unei adopţii, ci inclusiv înclinaţiile Sale, preocupările Sale, pasiunile Sale şi felul Său de a gândi, de a vorbi şi de a fi. Biblia vorbeşte şi despre adopţie pentru a explica anumite aspecte ale mântuirii noastre, dar tot ea insistă asupra faptului că naşterea din nou este mai mult decât atât. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu prin naştere din El. Pentru a înţelege mai bine acest miracol, să observăm întâi:
1.Termeni biblici care definesc naşterea din nou.
a)Născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi.(1Pet.1:23) Din sămânţa de morcovi nu se pot naşte iepuri, nici din alune, veveriţe, deşi există o anumită legătură între acestea. Din sămânţă din Dumnezeu se pot naşte doar copii de Dumnezeu, având natură ca a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul folosit de El pentru naşterea noastră din nou. El nu poate putrezi, este viu şi veşnic. Acolo se produc naşteri din nou, unde Cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit: cu putere, claritate, şi deosebită acurateţe.
b)Născuţi prin învierea lui Hristos din morţi. (1Pet.1:3, Rom.6:4-6, Efes.1:17-20) Naşterea noastră din nou este posibilă doar în baza lucrării Domnului Isus de la cruce. Ea s-a realizat prin unirea noastră, prin credinţă, cu Hristos în moarte şi înviere. Este adusă în fiinţă prin puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu care l-a ridicat din morţi. Acolo se produc naşteri din nou unde Evanghelia propovăduită Îl are în centru pe Isus Hristos şi lucrarea Sa realizată la cruce. Deci iată că începe să se profileze încă un subiect legat de naşterea din nou, şi anume: condiţiile în care aceasta se realizează. Pocăinţa cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi credinţa în Domnul Isus. Pe viitor, vom aborda şi aceste aspecte ale problemei în discuţie.
c)Născuţi din apă şi din duh (Ioan3:5) Apa şi Duhul sunt întâlnite împreună şi în câteva texte biblice din Vechiul Testanent. (Ezech. 36: 25-28) Deocamdată citim Isaia 44:1-5: ,,Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele pe care te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pîraiele de apă. Unul va zice: Eu Sunt al Domnului! Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: Al Domnului Sunt! Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.” Expresia: ,,născut din apă şi din Duh” subliniază ideea că această lucrare este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Şi apa şi Duhul vin de sus, şi dacă Dumnezeu nu ni le dă, toate străduinţele şi eforturile noastre sunt zadarnice.
d)Hristos să ia chip în noi (Gal.4:19, Rom.8:29) A fi născut din nou înseamnă ca Hristos să prindă contur în noi. Trăsăturile Sale fundamentale de caracter să se întipărească pe fiinţa noastră. Dupăcum Hristos este: ,,oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”, tot aşa şi omul născut din nou poartă în genele sale, în ADN-ul său spiritual, tiparul fiinţei lui Hristos. Dupăcum fiecare celulă din trupul nostru poartă în ea tiparul genetic moştenit de la părinţi, tot aşa şi omul născut din nou poartă în fiecare celulă a duhului său, tiparul genetic al lui Hristos. Nu ne rămâne decât să studiem viaţa Domnului Isus, să descoperim acest tipar, şi să vedem dacă el se regăseşte şi în noi. Dar la acest subiect vom reveni într-o întâlnire viitoare.
Deci ce înseamnă a fi născut din nou: A fi născut din nou înseamnă a avea în noi aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se poate întâmpla prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, în urma pocăinţei şi credinţei.
2.Realitatea conflictului spiritual. Cu toate că tot ce am afirmat până aici este adevărat şi biblic, omul născut din nou nu se află dintr-o dată înafara oricărei posibilităţi de a mai păcătui. Da, natura spirituală, dobândită în urma naşterii din nou nu poate să păcătuiască, tot aşa cum nici Dumnezeu nu poate păcătui. Dar în noi mai există încă o natură pe care o moştenim în urma naşterii fizice prin părinţi de la Adam. Creştinul născut din nou, dintr-o dată se află pus în faţa unui mare conflict interior. Dacă înainte de naşterea din nou ştia precis ce are de făcut, deoarece toată fiinţa lui îl îndemna într-o singură direcţie, adică spre păcat, după naşterea din nou, dintr-o dată, se simte atras cu putere în două direcţii diametral opuse. Iată cum explică aceasta apostolul Pavel: ,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom.7:14-24) Lăsăm soluţia la această problemă pentru mai târziu. Deocamdată să înţelegem corect problema. Prin cuvintele citite, apostolul Pavel, în primul rând îşi mărturiseşte atitudinea sa faţă de Legea lui Dumnezeu. Legea este bună, îi place de ea, şi are dorinţa să o împlinească. Iată trei semne distinctive, esenţiale, ale omului născut din nou, la care vom reveni mai târziu. În al doilea rând, în acest text, Pavel îşi mărturiseşte problema cu care se confruntă atunci când se apucă de treabă. Ceva din el se pune de-a curmezişul, ridicându-i în cale piedici atât de mari încât lucrurile în faptă ,,ies taman pe dos”. Nedumerit până la culme Pavel se întreabă ce se petrece, deoarece în adâncul sufletului una îi place, iubeşte şi doreşte, iar în practică cu totul altceva, iese. Concluzia lui la această problemă este următoarea: Nu sunt eu cel care păcătuieşte, deoarece eu urăsc păcatul şi nu vreau să păcătuiesc. Înseamnă că altceva cu care eu nu mă mai identific îmi creează aceste probleme, şi acel ceva este firea pământească.
Lucrul pe care trebuie să-l facem, în acest punct al discuţiei, este să înţelegem cine suntem noi. Prin ce anume ne identificăm? Lucrul acesta este foarte important, deoarece la fiecare păcat săvârşit, diavolul va veni şi ne va spune: ,,te mai consideri copil al lui Dumnezeu?… nu vezi că eşti lepădat de mult?…uită-te la tine cât eşti de păcătos!” Haideţi deci să încercăm să răspundem la întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu trupul acesta format din sânge, oase, muşchi şi organe interne? Nu. Trupul este al meu, dar eu pot trăi şi fără anumite părţi din el. Adevărat mi-ar fi mai greu fără ele dar tot om întreg aş fi. Şi chiar când trupul mi se va nimici, eu tot voi continua să exist într-o altă dimensiune, într-un alt trup, deoarece eu sunt mai mult decât trupul, în care locuiesc. Atunci cine sunt eu? Sunt eu mintea mea? Nu. Dacă voi ajunge la o sută de ani şi mă voi scleroza nu voi deveni altă persoană. Sunt eu sentimentele mele? Nu. Dacă astăzi e soare şi mă simt bine, iar mâine va ploua şi mă voi simţi rău, nu mi se va schimba identitatea. Sunt eu voinţa mea? Nu. Dacă la un moment dat, voi fi legat în lanţuri, şi mi se va lua voinţa liberă, nu voi fi anihilat prin aceasta ca persoană, ci voi continua să fiu liber să iubesc, să cred, să aspir, şi aşa mai departe. Dacă eu nu sunt nici trupul meu nici sufletul meu atunci cine sunt? Există ceva mai profund în mine care mă defineşte. Ce-a mai rămas din om înafară de trup şi suflet? Duhul. Identitatea mea este dată de ceea ce sunt în duhul meu. Eu sunt fie copul al lui Dumnezeu, fie copil al diavolului. Eu sunt fie în împărăţia lui Dumnezeu, fie în împărăţia celui rău. Această realitate ultimă mă defineşte. Toate celelalte aspecte, amintite anterior pot să fluctueze sau să se schimbe, fără să-mi afecteze identitatea. Pot să mă îmbolnăvesc de o boală foarte gravă, dar voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să-mi pierd mintea, libertatea, sau alte lucruri, dar eu voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să mor şi să fiu îngropat în pământ, dar nu eu voi muri ci doar trupul meu, şi în timp ce trupul meu se va descompune eu mă voi bucura în gloria eternă, de statutul meu de copil al lui Dumnezeu, aşa cum fac înaintaşii noştri care au plecat deja la Domnul.

În concluzie: Acesta sunt eu. Sunt copil al lui Dumnezeu. Iar în calitate de copil al lui Dumnezeu, iubesc Legea lui Dumnezeu, îmi place de ea şi doresc s-o împlinesc. Natura mea cea mai profundă nu poate să păcătuiască. Da este adevărat, există ceva foarte aproape de mine, care îmi creează mari dificultăţi, şi anume firea pământească, ce are stăpânire peste trupul meu. Dar Dumnezeu a găsit soluţia şi la aceasta. Prin unirea mea cu Domnul Isus, în moarte şi înviere, trupul a fost dezbrăcat de puterea păcatului, iar firea pământească a fost răstignită. Mi se cere şi mie să mă dezic total de ea, deoarece pentru ea nu mai există nici o şansă de salvare, iar cât despre trupul meu mi se promite că va fi răscumpărat, dacă-mi răstignesc firea şi rămân ancorat în Hristos. Da sunt responsabil înaintea lui Dumnezeu să-mi răstignesc zilnic firea. Însă dacă se mai întâmplă să mă păcălească, nu mă identific cu felul ei de a acţiona. Mă pocăiesc imediat de păcat şi neveghere, primesc iertare şi curăţire prin jertfa lui Hristos, îmi reconsider relaţia mea cu Hristos, o ţintuiesc din nou pe cruce şi merg mai departe condus de pasiunea vieţii mele, şi anume de a împlini Legea lui Dumnezeu. Da ştiu că cuvântul ,,Lege” stârneşte reacţii negative, însă nu uitaţi naşterea din nou este definită şi astfel: ,,Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ier.31:33) Citim şi Ezechiel 36:25-28 ,,Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” Dacă fac reacţie la legile şi poruncile lui Dumnezeu, nu sunt născut din Dumnezeu, sau în cel mai bun caz sunt un om firesc şi dacă nu mă pocăiesc voi avea aceeaşi soartă ca cei nenăscuţi din nou. Omul născut din Dumnezeu, chiar dacă are probleme cu firea, când este vorba despre legile lui Dumnezeu, el zice din toată inima: ,,Legea lui Dumnezeu este bună, îmi place de ea, şi doresc s-o împlinesc” Atitudinea negativă faţă de poruncile lui Dumnezeu, este rezultatul unei răstălmăciri a doctrinei Harului, şi are mare trecere printre creştinii de astăzi, datorită faptului că unii nu sunt născuţi din nou şi le place păcatul. Susţinătorii acestei erezii, printr-o încălcare flagrantă a metodelor şi principiilor de studiu biblic, condamnă pe cei care propovăduiesc evanghelia curată, de legalism şi promovarea doctrinei mântuirii prin fapte. Însă adevărul nu este acesta. Naşterea din nou, repet, nu este rezultatul vreunei strădanii omeneşti. Ea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, în baza jertfei Domnului Isus, realizată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. În urma acestei lucrări Dumnezeu pune în noi instinctele, pasiunile şi aspiraţiile Domnului Isus. Şi principala pasiune a Domnului Isus a fost să împlinească voia lui Dumnezeu. Omul născut din nou vibrează pe aceeaşi fregvenţă cu voia lui Dumnezeu. Prin naşterea din nou Dumnezeu schimbă inima noastră de piatră, ne dă o inimă de carne şi aşează în ea Legile Sale. Rezultatul este o dragoste şi o dorinţă puternică pentru a le împlini.

mail: vasilemich71@yahoo.com

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.