Regenerarea Ficatului se face prin SFECLĂ, MORCOV și NUCI/ Minunile USTUROIULUI; Descifraţi mesajele corpului: Mâinile / picioarele GURA, LIMBA / BUZELE/ INIMA etc

edSucul de sfeclă, morcov si nuci este unul din cele mai eficiente elixiruri, recomandat in zilele noastre de tot mai mulți nutriționiști si specialisti din intreaga lume.

 

Acționează ca un adevarat panaceu asupra sângelui și ficatului, întărește imunitatea, curăță organismul de toxine, combate cancerul si mai mult decat orice ajută la regenerarea ficatului. Toți cei bolnavi de cancer ar trebui să bea zilnic suc de sfeclă, cu morcov, măr, țelină sau lămâie, sau simplu.

 

Reteta elixirului  -Ingrediente

 

– 1 sfeclă roșie

– 3-4 morcovi de marime medie

– 2 fructe de kiwi

– 1 ceașcă cu miez de nucă

 

Prepararea bauturii

 

Ingrediente enumerate mai sus ajung pentru o doză zilnică de suc.

 

Pentru prepararea elixirului, aveți nevoie de un storcător(preferabil manual fiindca este mai eficient), robot sau blender. Sfecla, fructele de kiwi și morcovul se curăță de coajă, se taie cubulețe mici și se pun în aparat.

 

Sucul obținut se bea intr-o singura repriza, dimineața pe stomacul gol, sau pe parcursul unei ore,in intervalul dintre mese.

 

Persoanele care tin cure de slabire pot înlocui una din mesele zilei cu acest elixir magnific. Preparați acest suc proaspăt în fiecare zi. Cura de regenerare a ficatului durează 6 săptămâni, și se poate face de 3 ori pe an.

 

Indicațiile terapeutice

 

Acesta bautura este recomandata următoarelor persoane:

 

– Persoanelor care fumează sau consumă alcool zilnic

– Persoanelor bolnave de cancer

– Persoanelor cu imunitatea scăzută

– Persoanelor supraponderale

– Persoanelor care suferă de afecțiuni hepatice sau biliare

– Persoanelor care iau antibiotice

– Femeilor care iau anticoncepționale

– Bolnavilor cronic, care urmează un tratament medicamentos de lungă durată

– Persoanelor care suferă de insomnie

– Persoanelor care sunt afectate de oboseală cronică sau suprasolicitare fizică și intelectuală

 

Sucul de sfeclă roșie este o sursă bogată de fitonutrienți precum betaina, care are proprietăți antiinflamatoare și antioxidante puternice, cuplate cu un efect stimulator asupra mai multor procese detoxifiante de la nivelul ficatului. Betaina ajută la regenerarea celulelor ficatului, și la curățarea depozitelor de grăsime cauzate de consumul de alcool.

 

Sucul de morcovi  este un puternic alcalinizant, plin de vitamine și minerale, cu proprietati detoxifiante ajutănd la eliminarea deșeurilor toxice acumulate în ficat. Conține foarte multe vitamine și minerale care ajută inclusiv la curățarea sângelui de substanțe contaminante, la curățarea pielii și la îmbunătățirea vederii: Vitamina C, Vitamina K, Vitamine B, calciu și magneziu.

 

Kiwi este unul din cele mai bune surse de Vitamina C și E, importante pentru ficat. Consumat sub formă de suc, kiwi și substanțele sale nutritive sunt raid absorbite de corp. Consumul de kiwi previne de asemenea ficatul gras, cancerul și alergiile.

 

Nucile curăță ficatul și hrănesc creierul. Sunt o sursă fabuloasă de proteine, antioxidanți, acizi grași Omega-3, minerale și vitamine. Proteinele sunt esențiale pentru persoanele care au ficatul afectat, întrucât ele ajută la formarea de noi celule, repararea țesuturilor și buna funcționare a sistemului imunitar. Antioxidanții sunt și ei importanți pentru sănătate ficatului, deoarece ajută la neutralizarea radicalilor liberi, care pot afecta celuele hepatice.

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, Timiş

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, Timiş

„Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi magice”

– Pe lângă ştiinţa vindecării cu plante, despre care aţi vorbit într-un număr trecut al „Formulei AS”, sunteţi şi un renumit prisăcar, mare specialist în albine. Ce v-a determinat să vi le faceţi tovarăşe de viaţă? Există un mister care v-a fermecat?

– Viaţa albinelor este cu ade­vă­rat fascinantă. Noi ştim despre ele destul de multe, dar cu siguranţă că nu ştim totul. E suficient să le ur­mă­reşti o zi din viaţă, ca să devii cap­tiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adu­­nată cu multe riscuri şi trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este ines­timabilă.

– Cum arată o zi din viaţa lor?

– O zi în stup începe diferit, în func­ţie de vreme şi ano­timp. Dacă vre­mea este bună, de di­mineaţă pleacă mai întâi doar cerce­ta­şe­le să caute flori. Da­că nu se întorc cu veşti bune, culegă­toa­rele nu pleacă. În fie­care dimineaţă, cir­­ca 100 de albine ti­nere, vi­gu­roase, îşi umplu burţile cu mie­re, un fel de me­rinde pen­tru drum, şi plea­că să caute hra­nă. Se în­torc apoi în stup, în­tr-un soi de ring de dans, unde încep să se bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mişcări aparent ciudate. De fapt, rin­gul de dans este… o sală de conferinţe, şi prin acest dans, cer­cetaşele comu­nică cu celelalte albine. Cer­cetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus în ter­menii noştri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa transmite stupului infor­maţii extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă că sursa de cules este departe şi este nevoie de multe bătăi din aripi pen­tru a ajunge la ea. Se poate şi calcula exact dis­tanţa, în funcţie de numărul mişcărilor făcute de cer­cetaşă. Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mişcă ea este un raport între răsăritul soarelui, poziţia lui în acel moment şi locul unde se află plantele! Von Frisch explică detaliat toate lucrurile astea în cartea sa, arată că albinele au un anumit limbaj prin care îşi transmit cu precizie toată informaţia – distanţa până la flori, calitatea lor, locul exact. La sfârşitul dan­su­lui, cercetaşele le oferă să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a pleca la cules sau nu, şi începe o zi de muncă.

– După o viaţă trăită împreună, se creează o relaţie de ataşament între albine şi om?

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, TimişIon Bobescu

– Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se ataşa emoţional, în jur de 40 de zile, totuşi am văzut câteva situaţii care spun multe despre senti­men­tele lor. De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării zborului era să cadă de pe scân­du­rica din faţa stupului unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi (albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde căzuse şi s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre două gâze. Stupul este con­ceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o uşă la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod obişnuit, ele îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solida­ri­tatea albinelor este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru că o înţepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar şi atunci când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârşitul, ele zboară departe de stup şi mor prin­tre florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împo­văreze stupina cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mân­carea nu ajunge, ultima pi­cătura de miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.

– Albinele a­fla­te în acelaşi stup au „me­se­rii” diferite…

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, TimişGardienii

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, TimişUrdinişul

– Da, rolu­rile lor sunt foarte bi­ne delimitate. De exemplu, chiar şi albinele cule­gă­toa­re sunt îm­păr­­ţite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine cu­legătoare de po­len sau de pro­polis. Există apoi albine sacagii, ca­re aduc apă în stupi, atunci când nu este des­tul nec­tar, sau al­bine sa­nitar, care nu fac altceva toa­tă ziua decât să ai­bă grijă de cură­ţenia şi sănătatea stupului. Al­­binele gar­dieni sunt ce­le care pă­zesc intrarea sau urdi­ni­şul şi nu lasă să pătrundă în stup decât albi­nele care au ace­laşi mi­ros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o în­soţesc pe aceasta oriunde şi au grijă în per­ma­nenţă de ea, şi mai sunt şi albinele-doici, care au rolul de a hrăni regina. Deşi pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte bine structurată şi duc o viaţă foarte vir­tuoasă, de la care şi noi, oamenii, am avea de în­vă­ţat.

– Dacă sunt atât de virtuoase, de ce acceptă trân­torii?

– Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt toleraţi şi după aceea, în funcţie de bogăţia stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.

– Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există informaţii legate de această îndeletnicire a lor?

– Asta este ceva foarte interesant! Deşi apicultura acum s-a modernizat, înainte cu mii de ani, dacii aveau nişte tehnici uimitoare! Herodot spunea în scri­erile sale că prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza numeroaselor roiuri de albine. Dacii recoltau mierea de la albinele sălba­tice atât de abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup trăitor într-o scorbură. Pe atunci existau „bârcarii” sau „vânătorii de stupi”. Aceş­tia aveau un corn de bou, cu un dop la capătul as­cuţit, găurit cât să iasă o albină pe acolo. Puneau în scobitura largă fagure cu miere şi aşteptau să vină albinele să se aşeze pe el. Atunci bârcarii le prindeau în corn. Aveau asupra lor o punguţă din piele de ber­bec, în care ţineau făină. Luau un pic din ea, o pre­sărau pe vârful subţire al cornului, după care scoteau dopul. Prima albină care ieşea se umplea de acea făină albă. Era albă ca un fulg de nea. Dacă, în mod obiş­nuit, albina nu o prea poţi vedea, aia albă, plină de făi­nă, strălucea! Şi mergea bârcarul pe direcţia zborului ei o mie de paşi, să zicem. Apoi iar mai lăsa o albină să iasă, o ungea cu făină, şi mai făcea o mie de paşi. În fe­lul ăsta, din aproape în aproape, albinele îl con­du­ceau pe bârcar la stupul lor din pădure, pe care altfel era foarte greu să îl găsească. Asta era tehnica de aflare a locaţiei, dar aveau şi teh­nici ingenioase de recoltare a mie­rii din stup. În aşa fel pro­ce­dau, că tăiau fa­gurii cu scorbură cu tot, fără să se piardă nimic, în timp ce albinele erau adormite cu fumul unei ciu­perci speciale. Ce să vă spun… Al­binăritul este o preocupare de o complexitate fan­­­tastică… Am şase meserii cu diplomă, dar ni­ciuna dintre ele nu se apropie nici măcar zece la sută de inten­sitatea api­cul­turii. Este o me­serie paradoxală: eminamente in­telectuală, dar care poate să fie făcută şi de cineva fără carte. O meserie deosebit de complexă, care cere mul­tă energie mentală.

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, TimişPrisăcarul

Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, TimişAlbină încărcată

– De ce oamenii nu îşi pot lua singuri polenul de la flori şi recurg la cel adunat de albine?

– Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conţine 200 de tipuri de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Po­lenul florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu ochiul liber. Şi aceşti sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pă­mânt sau în turbării, milioane de ani. De aceea geo­logii, dacă vor să vadă ce a fost într-un anumit sol, în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din po­len sunt existenţi în acel sol. Dacă oamenii ar mân­ca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi asimilaţi de or­ganismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul la păstrare pe rame, îl înmoaie mai în­tâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu nişte enzime di­­gestive şi îl tasează bine cu capul. Din fericire pen­tru noi, acele enzime sunt atât de puternice, încât topesc sâm­burii din polen şi îi fac asimilabili pentru corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în in­teriorul lor – amigdalina sau caisina, cu vita­mina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Ve­deţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute, magice…

 Minunile USTUROIULUI

USTUROIULPreferati usturoiul autohton. E mai putin fatos ca rudele lui din import, dar mai „autentic”

(Allium sativum)

Este cea mai studiata planta medicinala din lume. Nu, nu este o gluma! Numai in ultimii cincisprezece ani s-au facut nu mai putin de 200 de cercetari clinice si de laborator, despre efectele sale terapeutice, record neatins de nici o alta planta medicinala de pe glob. Este adevarat, il cunoastem mai degraba ca aliment, insa virtutile sale gastronomice palesc in fata uluitoarelor sale aplicatii in medicina. Ce-i drept, usturoiul are si un blazon de aparat, el fiind mentionat pentru prima oara intr-un tratat medical sanscrit, cu 5000 de ani in urma. Comparati cele cinci milenii de recunoastere oficiala a usturoiului ca medicament, cu cei 10-15 ani, cat este durata de viata a hapurilor chimice contemporane, ca sa va dati seama de valoarea remediului despre care vom vorbi in acest articol. In Europa, cu 2500 de ani in urma, Dioscoride, Galen, Hipocrate si alti medici celebri ai antichitatii laudau calitatile medicinale ale usturoiului, cu care tratau bolile de plamani, tulburarile de circulatie si tumorile albe. Acelasi lucru avea sa-l faca si ilustrul savant si alchimist Paracelsus in Evul Mediu, cand usturoiul, laolalta cu cateva uleiuri esentiale aduse din Arabia, erau – dupa parerea sa – singurele remedii cu adevarat eficiente contra teribilelor epidemii de ciuma. Mai aproape de timpurile noastre, si Pasteur, parintele microbiologiei si unul din fondatorii medicinii moderne, a fost uluit de proprietatile medicinale ale usturoiului, pe care l-a recomandat ca antiinfectios in primul razboi mondial.

Tratamente preventive cu usturoi

Tromboza, tromboflebita – exista nu mai putin de 10 studii, facute in spitale universitare din Germania, Statele Unite, China si Coreea, care au urmarit efectul usturoiului asupra trombozei, si toate au aratat o reducere semnificativa a tendintei de formare a cheagurilor de sange, la pacientii tratati cu el. Consumul a 4-6 catei de usturoi pe zi este, asadar, un remediu sigur pentru prevenirea si chiar pentru tratarea tromboflebitei si a trombozelor in general. Trebuie insa mentionat ca efectele usturoiului apar in timp si nu se pune problema ca pacientii cu risc de aparitie a complicatiilor trombozei sa renunte la medicatia prescrisa pentru a face tratament exclusiv cu usturoi.
Cancerul de colon si cancerul gastric – mai multe cercetari epidemiologice arata ca la populatiile unde usturoiul intra in dieta zilnica, exista un risc mult diminuat de dezvoltare a cancerului de colon si de stomac. Doza de usturoi consumata este de minimum 2 catei pe zi.
Cancerul de esofag si laringe – Cercetatorii de la Nanjing Cancer Institute din China au comparat incidenta cancerului la cateva mii de oameni care consumau 1-2 catei de usturoi zilnic cu cea in randul celor care consumau usturoi cel mult o data pe luna. Rezultatele studiului indica faptul ca primul lot de subiecti au prezentat cu 69% mai putine cazuri de cancer fata de lotul doi. Interesant este ca la cei care consuma si ceapa pe langa usturoi, rata imunitatii la aceste forme de cancer ajunge pana la cifra record de 83%.
Cancerul de rect – un colectiv de medici americani de la Universitatea Carolina de Nord, condus de dr. Lenore Arab, a analizat mai multe studii realizate pe consumatorii constanti de usturoi. In raport se arata ca un consum regulat de usturoi reduce riscul cancerului de colon si de rect cu 10% (la cei care consuma preponderent carne) si cu pana la 50% (la cei care, pe langa faptul ca sunt consumatori de usturoi, au si o dieta preponderent vegetariana, cu multe cruditati).
Gripa – trei-patru catei de usturoi consumati zilnic reduc cu cel putin o treime sansele de a ne imbolnavi de gripa in timpul unei epidemii, arata studii facute de medicii israelieni. Aceasta, pentru ca usturoiul, pe langa faptul ca are un efect de intarire a imunitatii, contine substante care distrug sau incetinesc ritmul de inmultire al virusilor gripali.
Infarct miocardic – riscul de infarct scade foarte mult la persoanele care tin periodic o cura cu usturoi, arata un studiu italian. Pe langa faptul ca normalizeaza tensiunea arteriala si desfunda vasele de sange ingrosate de depunerile de colesterol, usturoiul este si un excelent protector al sistemului nervos, direct implicat in declansarea crizelor cardiace care duc la infarct. Mai ales persoanele peste 50 de ani ar trebui sa faca macar de patru ori pe an o cura de o luna cu usturoi consumat proaspat sau sub forma de mujdei preparat cu ulei de masline si lamaie.
Diabet – daca ceapa, despre care am vorbit in articolul trecut, este un foarte bun hipoglicemiant, se considera ca usturoiul o completeaza, prevenind in buna masura complicatiile bolii diabetice. Utilizarea regulata a unor doze terapeutice cu usturoi (minimum 5 grame pe zi) are efect de prevenire al arteriopatiilor diabetice, precum si al bolilor cardiace produse de aceasta boala.
Viermi intestinali – un leac traditional de mare actualitate este laptele cu usturoi, a carui reteta este detaliat prezentata in cadrul acestui articol. Preparatul este foarte util, mai ales pentru copii, care atunci cand se joaca, pot ajunge in contact si pot ingera ouale diferitilor paraziti intestinali. Mai ales ei este bine sa faca periodic cure preventive de cate 2-3 saptamani cu decoct de usturoi in lapte, minimum jumatate de pahar pe zi.

Tratamente interne cu usturoi

Raceala (rinita, bronsita, laringita produsa de virusul gripal) – un studiu al medicilor britanici, prezentat in 2007 de BBC, arata ca usturoiul are efecte semnificative de reducere a efectelor racelii comune.

USTUROIUL

Doi-trei catei de usturoi sau o portie de mujdei luata zilnic reduce simptome ale racelii cum ar fi catarul respirator, durerile de cap, accelerarile ritmului cardiac. De asemenea, tratamentul cu usturoi reduce considerabil timpul de vindecare. Extern, aplicat sub forma de cataplasme pe spate si pe piept, el este si o metoda foarte buna de combatere a tusei si a raguselii.
Efeminare la barbati – suplimentele de usturoi adaugate in hrana persoanelor de sex masculin stimuleaza testiculele sa aiba o secretie endocrina mai mare, crescand nivelul de testosteron. Or, testosteronul este chiar hormonul masculinitatii, care determina cresterea masei musculare in detrimentul tesutului adipos specific feminin, determina cresterea apetitului sexual, precum si trasaturi de caracter specific masculine, cum ar fi curajul, spiritul de initiativa, combativitatea. Concluzia este simpla: consumati macar de 3 ori pe saptamana usturoi din belsug, pentru a va amplifica in mod natural barbatia, chiar si daca nu considerati ca aveti probleme in acest sens.
Ateroscleroza – un studiu german realizat pe 280 de persoane, timp de 4 ani, arata ca usturoiul previne formarea placii de grasime in artere si poate chiar sa diminueze dimensiunea ateroamelor existente. Oamenii care au consumat cca. 6-7 g de usturoi zilnic au avut cu 18% mai putine depuneri de colesterol in artere la sfarsitul studiului, decat cei din grupul martor. La femei, efectul a fost mai pronuntat, ajungandu-se la reduceri de pana la 25% a nivelului colesterolului, in urma tratamentului cu usturoi.

Circulatie deficitara – cercetari realizate in Germania, in 1996, asupra persoanelor cu afectiuni ale arterelor periferice (se produc diminuari serioase ale circulatiei la nivelul picioarelor) au aratat ca, in cazul consumului regulat de usturoi, distanta pe care aceste persoane bolnave o pot parcurge pe jos, fara sa aiba dureri in membre, creste considerabil. Imbunatatirea este de pana la 80%. Doza zilnica de usturoi folosita in studiu: 7 grame.
Adjuvant in HIV/SIDA – usturoiul a fost utilizat intr-un program medical din China, pe pacientii cu SIDA, pentru tratarea infectiilor care prolifereaza pe fondul acestei afectiuni. Rezultatele au fost incurajatoare, atat in sensul prelungirii vietii, cat si pentru imbunatatirea calitatii acesteia, conex cu reducerea suferintei. Se recomanda administrarea maceratului de usturoi in alcool, cate 10-20 ml pe zi, in cure de 60 de zile, cu 14 zile de pauza.
Hipertensiune – trei studii facute in 1994 in spitale din Germania au aratat reduceri semnificative ale presiunii arteriale prin tratamentul cu usturoi. Se recomanda maceratul in alcool de usturoi, in cure de trei luni, timp in care se administreaza cate 3 lingurite (adica aproximativ 15 ml) pe zi.

Tratamente externe cu usturoi

Candida bucala – un studiu de medicina experimentala arata un efect antiseptic impotriva ciupercilor parazite mai puternic la usturoi decat la Nistatin, medicamentul anticandidozic uzual. Se fac clatiri ale gurii de 2-3 ori pe zi, cu cate un sfert de pahar de apa, in care s-a dizolvat o jumatate de lingura de macerat de usturoi in alcool.

USTUROIULUsturoiul verde. Acum e vremea lui!

Candida vaginala – siropul de usturoi prezentat in cadrul acestui articol nu este eficient doar administrat intern, in cazul bronsitei sau al tusei, ci si extern. Un tampon de vata inmuiat in acest sirop se introduce in vagin si se lasa 10-15 minute, pentru ca usturoiul sa-si exercite efectul anticandidozic. Se repeta zilnic acest tratament pana la disparitia simptomelor. Este important ca tratamentul sa se faca de la primele semne ale candidozei, atunci cand e aplicat din timp, el putand scuti de suferintele inimaginabile pe care aceasta afectiune, scapata de sub control, le poate produce.
Boala piciorului de atlet – se pune o cataplasma de mici dimensiuni, preparata din 1-2 catei de usturoi, intre degetele afectate. S-a demonstrat prin teste directe ca acest tratament simplu are efecte cel putin comparabile cu cele ale sofisticatelor creme de sinteza, utilizate pentru tratarea acestei boli.

Chelire, pelada barbii – se aplica un tratament simplu si foarte eficient: un catel de usturoi se taie in doua, si cu fiecare jumatate proaspat taiata se face o frictionare a zonei afectate, cate 2 sedinte a 5 minute pe zi. Se freaca portiunea de piele din locul unde a cazut parul cu catelul de usturoi, energic, dar cu blandete. In maximum 2 saptamani, firele de par vor aparea, la inceput ca un puf fin, si pe masura ce se continua tratamentul, se vor dezvolta ca fire de par normale.

Precautii si contraindicatii

Primul lucru care trebuie spus despre acest remediu este ca nu toata lumea il suporta la fel de usor si de aceea, daca nu sunteti obisnuiti sa ingerati cantitati mari de usturoi, incepeti tratamentul gradat. La inceput, consumati cantitati mici de usturoi sau de preparate pe baza de usturoi, marind doza pe masura ce vedeti ca este bine suportat. Exista numeroase cazuri de persoane care s-au grabit sa manance mult usturoi, pentru a obtine efecte terapeutice rapide, dupa care s-au confruntat cu indigestii severe, voma ori arsuri gastrice, capatand astfel intoleranta la usturoi, pe care nu l-au mai suportat nici in doze mici. Consumul de usturoi nu este recomandat femeilor care alapteaza, deoarece anumite substante pe care le contine se transmit in lapte, dandu-i un gust neplacut si facand posibile probleme gastrice ori intestinale la sugar. Usturoiul se va administra cu prudenta si in cazul persoanelor cu gastrita in faza de criza, precum si celor cu enterita ori cu colita de fermentatie. Aceeasi prudenta este recomandata si in cazul persoanelor cu boli pulmonare insotite de tuse seaca, sanguinolenta, unde poate amplifica inflamatia. Cercetari recente arata ca este de dorit ca persoanele care urmeaza sa suporte o interventie chirurgicala sa nu consume usturoi cu 10 zile inainte de operatie, deoarece proprietatile antiagregante plachetare ale usturoiului fac cicatrizarea mai lenta. Oamenii de stiinta subliniaza insa ca aceasta observatie are caracter de recomandare si nu de contraindicatie.

Cum se administreaza usturoiul

Usturoiul ca atare

Se consuma 2-4 catei de usturoi zilnic, in timpul mesei sau, daca il suportati, intre mese, cand are efectul terapeutic cel mai puternic. Practic, nu exista limita pentru cura cu usturoi, care poate fi consumat zilnic, fara probleme, pentru perioade lungi de timp. Unii cercetatori sustin, totusi, ca este bine ca dupa 3 saptamani de consum, sa se urmeze o saptamana de pauza, pentru a nu obisnui organismul cu acest remediu, lucru care ar duce la diminuarea eficientei sale terapeutice.

Mujdeiul

USTUROIUL

Este forma ideala de consum pentru tratamentul unor boli unde este necesara ingerarea zilnica a unei cantitati mai mari de usturoi. Se piseaza marunt 7 catei de usturoi, se pune un varf de cutit de sare, un sfert de lamaie stoarsa, o lingurita de ulei de masline presat la rece si o jumatate de legatura de patrunjel taiat foarte fin. Se amesteca bine, apoi se lasa sa se patrunda vreme de 10-20 de minute, dupa care mujdeiul este gata. Daca simtiti nevoia, puteti sa adaugati si cateva linguri de apa plata sau de izvor, pentru a-l dilua si a-i reduce astfel efectul iritant. Se consuma in 1-2 reprize, pe parcursul unei zile. Este mai bine tolerat de organism decat usturoiul simplu, pentru ca ingredientele din mujdei (sarea, sucul de lamaie, patrunjelul) compenseaza efectul sau usor iritant, stimuleaza digestia (care poate fi incetinita de anumiti compusi din usturoi), reduce chiar si din mirosul neplacut. Uleiul de masline ii potenteaza actiunea de reducere a colesterolului, precum si efectul benefic in cazul litiazei biliare.

Decoctul in lapte

Se foloseste in afectiunile respiratorii si contra viermilor intestinali si se consuma cat de fierbinte se poate suporta, dimineata si seara. Iata reteta de preparare: se spala si se taie marunt o capatana de usturoi cu tot cu coaja, apoi se fierbe vreme de cinci minute intr-o cana de lapte, dupa care preparatul se lasa sa se raceasca acoperit, vreme de 10 minute. Se strecoara si se administreaza cat de cald posibil.

Siropul de usturoi

Se amesteca foarte bine 10-15 catei de usturoi pisati cu 20 de linguri de miere de salcam, dupa care se pune totul intr-un borcan si se lasa sa macereze vreme de doua saptamani. In final, se strecoara amestecul, si din preparatul astfel obtinut, se administreaza cate 2-3 lingurite, de trei ori pe zi.

Maceratul in alcool

Doua capatani de usturoi se taie marunt si se pun la macerat intr-un borcan transparent (de 500 g) cu alcool de 70 de grade. Vasul se inchide ermetic. Atunci cand continutul borcanului capata culoarea paiului (galben), procesul de macerare s-a incheiat. Preparatul se filtreaza prin tifon si se pastreaza inchis ermetic. Se administreaza de regula cate 3-4 lingurite pe zi.

Cataplasma cu usturoi

Se zdrobesc 5-7 catei de usturoi, se invelesc in tifon subtire si apoi se aplica pe zona afectata, unde se tin vreme de 30-60 de minute, chiar si mai putin, daca simtiti ca nu suportati efectul iritant pe piele. Este bine ca peste cataplasma sa se puna si o folie de plastic, pentru a impiedica evaporarea unor substante active, dar si pentru a limita raspandirea mirosului.

De retinut

Efectele terapeutice descrise in acest articol se pot obtine doar prin folosirea usturoiului in stare cruda. Fiert (cu exceptia decoctului in lapte, care e folosit intr-o gama restransa de boli) sau prajit, sub forma de fulgi sau de pulbere uscata, usturoiul isi pierde majoritatea calitatilor medicinale.

Din experienta, va recomandam – mai ales pentru cura interna – usturoiul de provenienta romaneasca, obtinut din samanta autohtona. Piata romaneasca a fost invadata de usturoi adus din China, Turcia, Vietnam etc. Usturoiul de import este mai mare, arata mai bine, uneori chiar si gustul sau mirosul este mai puternic, insa s-a observat ca este in general si mult mai greu tolerat de catre sistemul digestiv si chiar de catre ficat, producand frecvent efectele adverse descrise in acest articol.

Descifraţi mesajele corpului: Mâinile /picioarele

A fi stângaci

În textul care urmează, nu e vorba despre oa­menii neajutoraţi, care duc cu greu lucrurile la bun sfârşit, ci de cei ce folosesc mâna stângă pentru tre­burile care, în mod obişnuit, se fac cu dreapta. Stân­gacii sunt o minoritate. Ei nu reprezintă decât apro­ximativ 10% din populaţie. A fi stângaci este fie o caracteristică genetică (moştenită de la unul dint­re părinţi), fie una congeni­tală (din naştere). În cel de al doilea caz, se pare că este vorba despre o consecinţă a unui nivel anormal de ridicat al testo­ste­ronului din uterul mamei.
Dacă faptul de a fi stângaci poa­te părea pentru unii banal, se pare, totuşi, că această anomalie este şi unul dintre punctele co­mu­ne la subiecţii suferind de pa­tologii autoimune, mai ales o maladie tiroi­diană şi alte câteva maladii inflamatorii ale intes­ti­nului, precum maladia lui Crohn şi colita ulce­roa­să. Iar fap­tul că părinţii şi cei din învă­ţământ în­cearcă să îi forţeze pe copii să redevină dreptaci poate genera tul­burări comportamentale la ei. Din ne­fericire, această practică nu a dispărut în unele dintre ţări.
Conform unui studiu danez recent, stângacele au un risc mai mare decât dreptacele de a se îmbol­năvi de cancer la sân, înainte de menopauză. Dar stân­gacii nu trebuie să se sperie! Ei au o memorie mai bună decât dreptacii şi o îndemânare crescută în multe sporturi, precum fotbalul, tenisul şi scrima.

Degetele cu articulaţii noduroase

Toţi copiii se tem că vor fi fugăriţi într-o zi de o vrăjitoare cu degetele noduroase, ca în poveşti. Din nefericire, majoritatea femeilor cu degetele deformate nu sunt vrăjitoare, ci nişte bunici blânde, care suferă de osteoartrită. Printre simptomele aces­teia, trebuie citate articulaţiile deformate cau­zate de o subţiere a oaselor şi dureri intense.

Degetele în formă de beţe de tobă

Unii oameni au degetele în „formă de beţe de to­bă”. În cel mai fericit caz, doar un singur deget este atins. În cel mai rău caz, ea se manifestă la toa­te degetele. Această boală se numeşte hipocra­tism digital, evoluează progresiv şi, în general, nu doa­re. Dacă în paralel cu deformarea degetelor şi un­ghiile devin bombate, este foarte probabil ca o ma­ladie cronică să fie la originea problemei.
Aproximativ una din trei persoane care are can­cer la plămâni are astfel de degete. Această parti­cularitate face parte şi dintre simptomele altor pato­logii, mai ales unele care afectează căile respiratorii – mucoviscidoza şi tuberculoza, dar şi maladia lui Crohn, colita ulceroasă, anumite maladii cardio­vasculare, hipertiroidia şi boli ale ficatului.

Degetele flexate

Poate că uneori v-aţi spus, privind degetele cuiva, că seamănă cu nişte gheare. Este foarte posi­bil ca persoana respectivă să sufere de boala Du­puytren. Ea este foarte rară, evoluează încet, nu doare, dar creează invaliditate. Primul semn este, în general, apariţia unui mic nodul în palmă care, încet-încet, creşte, ajungând să ţină degetul flexat spre palmă. Dacă încă nu se poate explica cauza acestei maladii, se pare totuşi că ea se datorează unei predispoziţii genetice. Populaţia cea mai expusă este cea de rasă albă din nordul Europei (mai ales scandinavii), cu o incidenţă ridicată la bărbaţi, mai ales la fumători şi la consumatorii de alcool. Deformaţia poate avea loc la o mână sau amândouă. Degetul inelar este cel mai atins. Ur­mea­­­ză apoi mijlociul, cel mare şi arătătorul. Mala­dia Dupuytren este frecventă la diabetici. Conform statisticilor, două din trei persoane diabetice suferă de ea. Ea este curentă şi la persoanele epileptice sau suferind de o maladie a tiroidei, ficatului sau a plămânilor. Se poate întâmpla ca ţesuturile altor părţi ale corpului să fie în fle­xiune. În cazul bolii Peyronie este vorba despre penis, acesta curbân­du-se din cauza unor plăci fibroase.

Un cucui pe pumn sau pe mână

Descifraţi mesajele corpului: Mâinile şi picioarele

O umflătură pe mână sau pe pumn este în gene­ral un chist ganglionar care nu este grav. Aceste mici tumori benigne pot să apară oriunde pe mâini, pe degete sau pe oricare altă parte a corpului. Băr­baţii sunt mai feriţi decât femeile, cei mai atinşi fiind gimnaştii. Um­flătura creşte când persoana se foloseşte intens de mână şi sca­de atunci când se odihneşte. Chiar dacă chisturile gan­glio­nare sunt uneori sensibile şi dureroase, ele su­pă­ră în primul rând prin faptul că sunt dizgra­ţioase. Din fericire, în unul din trei cazuri, dispar în mod spon­tan. Un alt tip de umflătură a mâinii, cauzată de gută sau de poliar­trita reumatoidă, este însoţită în general de dureri mari şi de alte simptome.

O umflătură pe călcâi

Dacă vă strâng foarte rău pantofii în zona căl­câiului, se poate să suferiţi de o exostoză plan­tară, caracterizată printr-o creştere a osului călcâiului. Durerea este şi mai mare când este însoţită de o bur­sită, o inflamaţie a micilor cavităţi umplute cu lichid ce lubrifiază şi protejează articulaţiile din tot corpul. Ea se datorează purtatului unor pantofi nepotriviţi pentru picioare sau unei predispoziţii ere­ditare.

Temperatură capricioasă a corpului

Mâinile şi picioarele reci

Când daţi noroc cu cineva, vi se spune des că aveţi mâinile reci? Vă apucă frigul doar gândin­du-vă că o să mergeţi desculţ? Ni s-a întâmplat tuturor să avem picioa­rele reci iarna sau în clădiri cu ae­rul condiţionat foarte puternic. Dar există anumite persoane care au întotdeauna extremităţile reci, mai ales când urmează un trata­ment pe bază de beta-blocanţi sau medicamente pre­scrise pentru a trata tulburările tiroidei sau mi­gre­nele. Degetele şi unghiile îngheţate care se albesc sau se albăstresc sunt tipice sin­dromului Raynaud. frigul şi stresul nu fac decât să agraveze simpto­mele. Degetele şi unghiile se albesc sau se albăs­tresc şi apar şi înţe­pă­turi. Simpto­mele pot apărea şi la lobul urechii, la nas şi la gambe. Aproximativ 6% din întreaga populaţie este vizată, mai ales fe­meile între 20 şi 40 de ani, fu­mătoare. Boala Ray­naud pare a fi ere­ditară. Din nefericire, la femei, ea este însoţită şi de o fibro­mialgie, maladie carac­terizată de dureri în tot corpul.
Mâinile şi picioarele reci pot fi şi una dintre con­secinţele directe ale maladiei arteriale perife­rice, dar şi a trombangeitei obliterante. Boala vi­zea­ză bărbaţii între 20 şi 40 de ani, mai ales fumă­tori. În cazul maladiei arteriale periferice, depozite de grăsime tapetează pereţii arterelor, ceea ce înce­tineşte circulaţia sângelui către stomac, rinichi, braţe şi picioare. Printre alte simptome, mai trebuie notate picioarele care îşi schimbă culoarea, mersul greoi, precum şi o slăbire a erecţiei. În cazurile ex­treme, se poate ajunge la cangrene şi la amputare.

Când ne este întruna frig

Purtaţi mereu un pulovăr gros şi staţi lângă sobă în timp ce ceilalţi sunt în mânecă scurtă? În cazul acesta, se poate să suferiţi de hipotiroidie. Această boală, de foarte multe ori prost diagnosticată, este datorată unui deficit de hormoni tiroidieni. Deşi afec­­tează ambele sexe, cel mai des o fac femeile. Printre alte simptome mai trebuie menţionate: creş­terea în greutate, uscarea pielii şi o constipaţie cro­nică. În afara unei hipersensibilităţi la frig, persoa­nele ce suferă de această boală sunt obosite mereu. Ele au de multe ori probleme de fertilitate şi o slabă tensiune arterială. Intoleranţa la frig mai poate fi şi semnul unei alte tulburări hormonale numite dis­funcţie hipotalamică, care afectează hi­potalamu­sul, o regiune a creierului care reglează tem­pera­tura corpului, apetitul, greutatea şi emo­ţiile. Ea poa­te fi consecinţa unei tumori, infecţii, trauma­tism al capului sau al nutriţiei.
Persoanele anemice sunt de asemeni foarte fri­gu­roase. Aproximativ 20% dintre oamenii cu ca­ren­ţă de fier sunt friguroşi. Mai rar, hipersen­si­bilitatea la frig este semnul precursor al unui can­cer la oase sau al unei leucemii.

Senzaţia de căldură permanentă

Descifraţi mesajele corpului: Mâinile şi picioarele

Unele femei aflate la menopauză se plâng în per­manenţă că le este cald. Într-adevăr, bufeurile de căldură sunt unul dintre principalele sindroame ale menopauzei. Totuşi, dacă nu suportă căldura, nu înseamnă neapărat că o femeie este la meno­pau­ză. De altfel, acest lucru nici măcar nu le este spe­cific femeilor. Termofobia este unul dintre simpto­mele numeroaselor tulburări hormonale, mai ales hipertiroidia. Printre alte semne, mai trebuie notat: o mare nervozitate, pierderea în greutate, setea şi foamea excesivă şi privi­rea fixă.
Senzaţia de căl­dură permanentă se datorează şi con­sumului exce­siv de cafea, fo­lo­sirii amfeta­mi­nelor şi medicamentelor prescrise în tulburările tiroidei. Intoleranţa la căldură poate fi şi semnul pre­vestitor al unei anhidroze sau anidroze (absenţa sudorii), ce poate fi fatală. Persoanelor ce nu trans­piră poate să le fie aşa de cald încât să leşine de epuizare sau să facă o criză cardiacă.

Descifraţi mesajele corpului: GURA, LIMBA şi BUZELE

Încă din cele mai vechi timpuri, gura este un organ care i-a fascinat pe oameni.

Cu 5000 de ani înainte de Hristos, sumerienii, chinezii şi egiptenii aveau deja remedii împotriva mirosului neplăcut al gurii sau a durerii de dinţi. Unele erau decocturi pe bază de vin sau de urină de copil mic, ale căror proprietăţi antiseptice au fost descoperite cu mult mai târziu.
Deşi dinţii nu au aşa de mult sex-appeal ca buzele, ei ne sunt totuşi indispensabili. Ne permit să meste­căm alimentele şi împiedică limba să iasă din gură (care are, şi ea, un rol primordial în percepţia gustu­lui, în mestecare, vorbire şi înghiţit). Dar pe lângă bi­nefacerile pe care ni le oferă, limba poate să fie şi sur­sa mai multor pro­bleme. De aceea, nu este de mi­ra­re că, atunci când intrăm în cabinet, doc­torul ne spune „deschideţi gura şi scoateţi limba”.

Buzele umflate
De mii de ani, buzele cărnoase sunt la femei un criteriu de frumuseţe şi de senzualitate. În Anglia, în timpul domniei reginei Victoria, femeile pronun­ţau cât mai multe cuvinte care începeau cu litera „p”, în speranţa de a a-şi forma buze cât mai atrăgătoare. În zilele noastre, lucrurile au devenit mai simple, femeile care nu sunt înzestrate de mama na­tură cu buze de tip negresă fac apel la colagen.
Dar atenţie, buzele se pot umfla brusc şi din cauza unei alergii alimentare sau la utilizarea unui produs cosmetic. Daca vi se umflă buza de jos şi se acoperă de coji sau de leziuni roşii sau albe, se poate să sufe­riţi de o cheilită actinică, datorată unei expuneri pre­lun­­gite la soare. Această inflamaţie este mai frecventă la femeile de peste 50 de ani. Din nefericire, de multe ori leziunile sunt permanente. Ca de cele mai multe ori în cazul maladiilor produse de soare, persoanele care au pielea deschisă la culoare sunt mai vulnerabile şi trebuie să consulte neapărat un dermatolog pentru a verifica dacă inflamaţia nu este un semn premer­gător al unui cancer la buza inferioară.
Buzele umflate pot fi şi una dintre caracteristicile sindromului Melkersson-Rosenthal, o tulburare neu­ro­­logică congenitală. Printre alte simptome ale acestei maladii, care, în general, apare la sfârşitul adolescen­ţei, mai trebuie să cităm: o inflamare a feţei, o para­lizie facială şi leziuni pe limbă. Cu trecerea timpului, buzele devin uscate şi crăpate. Aceste caracteristici se regăsesc şi la persoanele ce suferă de sarcoidoză, ma­ladie inflamatorie gravă, ce atinge diferite părţi ale corpului, precum nasul, ochii şi urechile, dar şi organe interne.

Buzele strânse
Când vă aflaţi în faţa unei persoane care are buzele strânse, vă gândiţi imediat că este crispată ori avară. Dar trebuie să ştiţi că ele pot fi cauzate de sin­dromul sclerodermiei localizate. Pielea feţei se întinde, mai ales în jurul buzelor, faţa luând aspectul unei măşti. Este din ce în ce mai greu să se deschidă gura, să se vorbească şi să se mănânce. Când boala atin­ge şi orga­nele interne, este vorba despre sclero­der­mie sistemică.

Buzele reci şi crăpate
Frigul şi buzele crăpate sunt nedespăr­ţite. Dar aces­te crăpături nu sunt mereu datorate unor factori externi, uneori, ele sunt semnul unei deshidratări ge­ne­rale. În mod contrar a ceea ce cred mulţi, umezi­rea lor cu limba nu face decât să agraveze problema. Bu­zele uscate pot fi şi semnul unei carenţe nutriţio­nale sau a sindro­mului Gougerot-Sjogren, maladie carac­terizată printr-o uscare oculară şi bucală.

Buzele albastre
Pot fi şi un efect stilistic, dar de cele mai multe ori, ele se datorează expunerii la frig. Mai pot fi şi semnul maladiei Reynaud, tulbu­rare care se manifestă printr-o constricţie brutală a micilor artere ale degetelor, dar se poate întinde şi la alte părţi ale corpului, sub efectul frigului sau al stre­sului. Această strângere împiedică o bună oxigenare a părţilor atinse, care se albăstresc.
Cianoza buzelor poate fi şi semnul unei proaste oxi­genări cauzate de tulburări respiratorii ca: pneu­monia, astmul, bronşita cronică sau edemul pulmo­nar. Lipsa de oxigen este frecventă la marii fumători, pentru că oxidul de carbon prezent în fum privează plămânii de oxigen. În plus, buzele de culoare albas­tră se pot datora şi unei carenţe de fier.

Pistrui pe buze şi în interiorul gurii
Dacă multora li se pare că a avea pistrui îţi dă un aer simpatic, nimeni nu îşi doreşte să aibă aşa ceva pe buze. Cu toate acestea, maculele melanotice labiale sunt foarte frecvente. Aceste mici urme nu prezintă însă nici un pericol. Ele dispar spontan după câţiva ani. Dar pistruii pot apărea de asemenea şi în gură. Aceşti melanomi ai mu­coasei bucale sunt dese­ori unul dintre semnele premergătoare ale mala­diei lui Addison, o patologie rară datorată unei producţii prea slabe de cortizol sau altor probleme hormonale. Ca şi în cazul aluniţelor, dacă pistruii îşi schimbă culoarea, forma sau aspectul, trebuie să consultaţi cât mai repede cu putinţă un dermatolog.

Pete albe în interiorul gurii
Leucoplaziile care apar în mod progresiv în orice loc al cavităţii bucale, inclusiv pe limbă şi gingii, se datorează de fapt unei dezvoltări celulare anar­hice. Principalele cauze sunt: un aparat den­tar prost adaptat, obiceiul de a ne muş­ca interiorul obrajilor sau orice alt tip de iritaţie. La anumiţi subiecţi, apa de gură care con­ţine sanguinarina, un alcaloid ce acţio­nează împo­triva plăcii dentare, favorizează leucoplazia. Apariţia bruscă a petelor se poate datora şi acriturilor, chiar dacă cele mai frec­vente cauze sunt tabagismul şi alcoolul. Din nefericire, în aceste cazuri, petele sunt de mul­te ori pre-canceroase. De fapt, orice schimbare de culore din gura unui fumător sau fost fumător nu trebuie ignorată, pentru că de multe ori este vorba despre un cancer al gurii.

Urme proeminente şi albe în gură
Protuberanţele mici şi proeminente, de culoare albă, din gură, de pe gingii sau de pe limbă, sunt ceea ce specialiştii numesc „lichen plan”, o maladie cutanată cronică. Micile formaţiuni apar şi apoi dispar în mod spontan. Chiar dacă teoria este în continuare controversată, se pare că lichenul plan este un semn premergător al hepatitei C.

Gingiile roşii şi umflate
Gingiile de culoare roşu-aprins sunt semnul clar al gingivitei. Această inflamaţie este de multe ori con­se­cinţa unei slabe igiene buco-dentare. Dacă gingi­vita nu este tratată, bacteriile se infiltrează în os şi distrug dintele. În acest caz, este vorba despre perio­dontită, una dintre principalele cauze ale pierderii din­ţilor, mai ales la persoanele în vârstă. Cu un trata­ment adecvat, gingivita se vindecă în câteva zile. O inflamaţie a gingiilor este frecventă şi la persoanele care fumează sau care strâng mereu din dinţi. Unele pilule contra­ceptive, anumite calmante şi medica­men­te prescrise în maladiile cardio-vasculare sunt la ori­ginea gingi­vi­telor.
Pacienţii diabetici se plâng de multe ori de o infla­maţie a gingiilor. O persoană diabetică din trei are ast­fel de probleme. Chiar dacă acest lucru surprinde, se pare că a trata gingiile unei persoane diabetice favori­zează o stabilizare a glicemiei.

O umflătură sau o gaură în cerul gurii

Descifraţi mesajele corpului: GURA, LIMBA şi BUZELE

În caz că simţiţi o umflătură pe cerul gurii, nu intraţi în panică: sunt şanse mari să fie vorba despre o malformaţie la nivelul celor două oase palatine. Dar aceste protuberanţe nu trebuie să vă îngrijoreze. Evi­taţi, totuşi, alimentele ce pot cauza o iritaţie, precum cojile de pâine, biscuiţii etc. Când umflătura este foar­te mare, ea poate duce la probleme de pronunţare a cuvintelor.
De asemenea, şi o gaură în bolta palatină este, în ge­neral, semnul unei inflamaţii neplăcute dar benig­ne, pe care specialiştii o numesc „sialometaplazie ne­cro­zantă”. Leziunile, care de cele mai multe ori sunt cauzate de o rană în interiorul gurii, dispar în mod spon­­­­­tan, după câteva luni. Trebuie, totuşi, să fim atenţi, pentru că unele dintre ele pot deveni cance­roase.

O gură uscată şi o sete excesivă
Aveţi gura uscată în permanenţă? Se poate să sufe­riţi de xerostomie. Dacă aţi mâncat ceva foarte sărat, aţi băut alcool sau aţi stat prea mult la soare nu este anormal să vreţi să beţi o sticlă întreagă de apă. Tre­buie să mai ştiţi că o sete puternică este şi felul în care corpul vă spune că aveţi nevoie să vă răcoriţi, mai ales dacă sunteţi stresaţi.
Dacă nu vă este cald, dar vi se usucă gura, este po­sibil să aveţi o reacţie la un medicament: antihista­mi­nic, diuretic, antidepresiv sau un tratament pentru re­glarea tensiunii arteriale. Consumul abuziv de al­cool sau de droguri (marijuana, cocaină şi amfe­ta­mine) favorizează, de asemeni, uscarea excesivă a gu­rii. Ade­­seori, aceasta poate fi, însă, şi consecinţa unei răniri a glandelor salivare, în timpul unui traumatism la nivelul gâtului, al unei intervenţii chirurgicale, al unei radioterapii sau al unei chimioterapii. În cazul radio­terapiei, uscarea gurii este permanentă, în timp ce la chimioterapie, ea dispare odată cu încetarea tratamentului.
În sfârşit, o uscare a gurii este frecventă la subiecţii care suferă de patologii grave, precum Parkinson, dia­bet şi SIDA. Per­soa­nele sero-pozitive se plâng că au în permanenţă gura uscată. De multe ori, este greu de făcut diferenţa între o uscare a gurii şi o sete excesivă, cea de a doua fiind de multe ori consecinţa primei. Mai trebuie ştiut că o sete permanentă, ce nu poate fi potolită, este unul dintre semnele unei hipertiroidii avansate (o alta fiind foamea insa­ţia­bi­lă). Dacă vă este în permanenţă foame şi urinaţi foarte des, consultaţi un medic cât mai repede. Se poate să aveţi un diabet pe care dacă nu îl trataţi la timp, puteţi intra în comă diabetică.

Salivaţia excesivă
A stropi în timp ce vorbeşti este foarte neplăcut. O salivaţie excesivă este fie o reacţie la medicamentele colinergice, prescrise pentru a trata problemele de us­care a gurii sau glaucomul, fie un semn al refluxului gastro-esofagian. O hiper-salivaţie este frecventă în ca­zul multor maladii grave: ulcere gastrice, boli ale ficatului, pancreatite, tulburări neurologice, obstruc­ţia esofagului sau cancer. Pentru a termina într-o notă mai veselă, trebuie ştiut şi că femeile care urmează să nască au de multe ori o salivaţie excesivă.

Complement de anchetă Vocea

Descifraţi mesajele corpului: GURA, LIMBA şi BUZELE

Foarte multe dintre părţile corpului, cor­zile vocale, buzele, limba, dinţii, bolta palatină, gâtul, laringele, traheea, plă­mânii, diafrag­ma şi nasul sunt solicitate în clipa în care scoatem cel mai mic sunet. Este suficient ca doar una dintre aceste părţi să aibă o problemă, pentru ca vocea să se schimbe. Schim­bările în claritatea, calitatea sau vo­lumul vocii sunt factori indispensabili pentru a identifica pro­blema.

O voce răguşită şi groasă
Uneori, când vrem să vorbim, vocea noastră este gravă şi răguşită. Dacă durează mult, acest su­net este neplăcut atât pentru vorbitor, cât şi pen­tru ascultă­tori. Dacă o laringită (inflamaţia larin­gelui) este, în general, consecinţa benignă a unei răceli sau alergii, ea poate să fie legată şi de o infecţie mai gravă a căilor respiratorii. Şi dacă strigăm mult la un concert, a doua zi ne vom trezi răguşiţi. Chiar dacă vom în­cerca să vorbim încet, nu va trece.
Dacă răguşeala durează mai mult de două săptă­mâni, este indicat să consultăm un medic. El poate să identifice mai multe cauze: un reflux gastro-esofa­gian sau unul la­ringo-faringian. În primul caz, aci­dul urcă din stomac în esofag, în timp ce în al doilea, el ajunge până în gât. În ambele cazuri, vocea este răguşită dimi­neaţa, fenomenul fiind înso­ţit de arsuri la stomac şi ame­ţeli. Printre alte simptome, mai trebuie amintite: un gust amar în gură, o senzaţie de arsură sau impresia că avem ceva în gât. Pot să apară o infecţie a sinusurilor şi urechilor, leziuni în gât, precum şi o maladie rară şi gravă, numită esofagul Barrett, ce poate duce la un cancer al esofagului.
O voce gravă şi răguşită este frecventă la fumă­tori sau la foştii fumători. Tabagismul favorizează îngroşarea corzilor vocale, ceea ce duce la cunoscuta „voce de fumător”. Ea este tipică persoanelor bol­nave de edemul Reinke (creşterea volumului corzilor vocale), foarte rar la nefumători. De multe ori, mala­dia nu poate fi diagnosticată la bărbaţi care, de la natură, au o voce gravă. Şi în acest caz tabagismul face ravagii.
Răguşeala poate fi şi rezultatul unui consum excesiv de băuturi alcoolice care irită corzile vocale şi mucoasa din gură şi din gât. Şi în cazul în care trăim într-un oraş industrial, trebuie să ştim că substanţele iritante şi poluante favorizează o voce răguşită. Printre alte cauze se mai numără şi radioterapia, precum şi unele medicamente, cum ar fi fluidificatoarele sanguine, medica­men­tele împo­tri­va hipertensiunii, antihista­minicele, steroizii, me­di­camentele împo­triva astmului, antidepresivele, diureticele şi vitamina C în doze mari. Răguşeala cro­nică mai poate fi şi consecinţa unei ex­crescenţe benigne sau maligne pe corzile vocale, în gât sau în gură.

Hârâitul din gât
Hârâiţi neîncetat din gât? Fie aţi prins acest obicei în urma unei tuse persistente sau a unei laringite, sunteţi o persoană angoasată şi nervoasă sau aveţi un tic ner­vos. În plus, dacă aveţi vocea răguşi­tă, se poate să aveţi o iritaţie cronică sau un reflux gas­tro-esofagian. A­ceas­tă dorinţă per­manentă de cură­ţare a gâtului se poa­te datora şi unor medicamente care usucă gâtul, sau unei radioterapii. Mai grav, poate fi şi semnul premergă­tor al unui cancer în gât.

O voce tremurătoare
O voce tremurătoare la o persoană calmă şi si­gură este fie una dintre consecinţele anilor care trec, fie unul dintre simptomele unei tulburări neurologice a mişcărilor braţelor şi antebraţelor, numită tremor esenţial. Această tulburare ce poate cuprinde şi capul şi gâtul este de multe ori ereditară. Vocea tremurată mai poate fi şi urmarea unor patologii mult mai grave, precum scleroza în plăci sau Parkinsonul.

Tulburările de vorbire
Cei ce vorbesc un pic mai greu după ce au băut un pahar în plus nu au nimic de a face cu ceea ce medicii numesc dizartrie. Această tulburare a vorbirii rezultă de multe ori în urma unei scăderi a nivelului de zahăr în sânge (hipoglicemie), foarte frecventă la persoanele diabetice, la cei bolnavi de scleroză în plăci sau de Parkinson. De multe ori, din cauza problemelor de exprimare, aceste persoane sunt con­siderate drept alcoolice. Problemele cu vorbirea pot fi cauzate şi de un mic accident vascular cerebral sau atac cerebral pasager, care este mai grav.

Vorbitul prea tare sau prea încet
Nu aţi fost niciodată deranjaţi, într-un restaurant, de o voce care le domină pe celelalte? O persoană care vorbeşte foarte tare în public, în privat sau la telefon deranjează şi este, cel mai frecvent, evitată. De cele mai multe ori, cei care vorbesc foarte tare sau foarte încet suferă de o problemă cu auzul. În această categorie intră şi cei care au o pierdere auditivă conductivă. Persoana care vorbeşte îşi aude vocea amplificată, în timp ce vocea celorlalţi este normală. Cauzele acestei tulburări sunt otitele, tumorile în ureche, dopurile de ceară sau o obturare a trompelor lui Eustache.
După cum am văzut, numeroase tulburări ale gurii, buzelor sau vocii sunt greu de depistat, în timp ce altele sar, pur şi simplu, în ochi. Oricare ar fi problema, este mai bine să mergeţi la medic decât să vă trataţi pe ghicite. O anomalie bruscă, mai ales dacă este vorba şi despre o sângerare, însoţită de durere sau de febră, trebuie să vă trimită de ur­genţă la un specialist care o să vă spună dacă tulbu­rarea este gravă sau nu.

Descifraţi mesajele corpului: INIMA

Descifraţi mesajele corpului: INIMA

– Ea dă semnul vieţii, dar şi al morţii –

– Situată în partea stângă a pieptului, inima este formată dintr-un muşchi numit miocard, care închide două părţi distincte, separate de către peretele intraventricular. Fiecare jumătate are două cavităţi: atriile şi ventriculele. Partea stângă trimite sângele neoxigenat către plămâni, iar partea dreaptă primeşte de la plămâni sângele oxigenat. Circulaţia sângelui se face întotdeauna în acelaşi sens –

CUM FUNCŢIONEAZĂ

* O pompă foarte puternică
Inima este o mică uzină care cântăreşte 300 de grame, bate de 100.000 de ori pe zi (ritmul cardiac mediu este de 70 de bătăi pe minut) şi de peste 3 miliarde de ori într-o viaţă. În fiecare zi, ea pompează o cantitate de 7.200 de litri de sânge (corpul nostru conţine doar 5 litri). Inima este primul organ din corpul omenesc care începe să funcţioneze. La doar trei săptămâni de la formarea embrionului, începe să bată. Şi este şi ultimul organ care mai funcţionează: în clipa în care se opreşte, toate funcţiile corpului încetează. Primele bătăi ale inimii ţin, pur şi simplu, de un miracol. O asociere de celule se aşează într-o ordine anumită şi imediat inima freamătă, iar mai apoi începe să bată. Asistăm la spec­tacolul incredibil al unei vieţi care începe să se tre­zească. Inima bate, sângele circulă. Dacă el s-ar atinge de pereţii inimii, s-ar coagula. De aceea, interiorul inimii este tapiţat cu o membrană foarte fină, numită endocard. La exterior, pericardul înve­leşte inima cu două mem­brane, separate de un fluid care evită orice constrângere mecanică.
Ritmul cardiac suferă influenţa directă a emoţiilor, angoaselor şi a stresului. În momentele acelea, ea în­ce­pe să bată foarte repede (tahicardie) sau în mod dezordonat (aritmie). Orice scădere a nivelului de oxigen din sânge creşte ritmul cardiac. Densitatea în oxigen, tensiunea arterială, activităţile fizice, căldura corpului, precum şi intensitatea stresului sau a efor­tului sunt toate nişte date pe care creierul le transmite inimii şi care schimbă ritmul cardiac.

* Valvele de control
Valvele cardiace se închid sau se deschid în ritmul sistolelor şi diastolelor, pentru a împiedica orice reflux sanguin. Uneori se întâmplă ca ele să nu fie suficient de bine închise şi provoacă un suflu care poate obosi muşchiul cardiac. Medicul de­ familie şi stetoscopul său „prind” orice suflu neregulat. Din fericire, aceste mici scăpări sunt de cele mai multe ori inofensive.

* O mare nevoie de oxigen

Descifraţi mesajele corpului: INIMAFoto: Dreamstime – 7

Din întreg corpul omenesc, doar creierul are nevoie mai mare de oxigen decât inima. Arterele co­ro­nariene îi aduc acesteia oxigenul de care are nevoie pentru a funcţiona. „Coronarian” vine de la „co­roană”, arterele cu acest nume înconjoară inima ca o coroană şi îi transmit aproximativ 3.600 de litri de sânge pe zi, în cazul în care suntem în repaus. Când diametrul lor este micşorat de o stenoză sau plăci de colesterol, inimii îi lipseşte oxigen şi infarctul devine un risc major.

* Pulsul ne dă ritmul vieţii
În general, pulsul se ia la încheietura mâinii. El este unda de expansiune produsă de contracţia ventri­culului stâng, care se propagă în artere.

* Inima are câţiva duşmani de temut

Tutunul, stresul, hipertensiunea, alcoolul, excesul de colesterol sunt cei mai mari inamici ai inimii. Un muşchi cardiac privat de oxigen se necrozează. A­tunci, pericolele cardio-vasculare sunt iminente.

CÂND INIMA FUNCŢIONEAZĂ PROST

Descifraţi mesajele corpului: INIMAIubirea – o necesitate universală

* Tulburările ritmului cardiac
La conştientizarea unui pericol iminent, bătăile inimii se accelerează şi este nevoie de o anumită peri­oadă de timp pentru a reveni la ritmul său normal. Anumite persoane suferă de tahicardie (accelerarea mai mult sau mai puţin permanentă a inimii), iar altele de bradicardie (inima bate prea încet).
Un puternic stres emoţional, al­ti­tudinea, efortul se pot afla la ori­ginea acestei dereglări. Uneori, cir­cumstanţele nu par suficiente pentru a crea o astfel de accelerare. Cel mai bine este să consultăm un me­dic generalist.

* Senzaţia că „pieptul strânge”
Impresia de „gheară în piept” poate să fie scurtă, de durată, sau să se instaleze ore la rând. Ea apare spontan sau este provocată de o emoţie. Senzaţia este foarte neplăcută, pentru că ne gân­dim imediat la ce e mai rău. Bărbaţii sunt primele ţinte ale infarctului. Această senzaţie este datorată de multe ori unei tensiuni a sistemului nervos al inimii. Dar nu întârziaţi să consultaţi un medic, pentru a stabili ce s-a întâmplat cu inima dvs.

* Jenă în piept
Senzaţia poate fi recurentă. Uneori o resimţim când ne înghiţim saliva sau când mâncăm. Este ca şi cum am absorbi ceva prea mare.

* Durere între omoplaţi
Este o durere inconstantă, apare şi dispare, de cele mai multe ori în partea stângă, având tendinţa să iradieze în braţ.

* Durere în braţul stâng
Când în cauză este inima, du­rerea este independentă de o pro­blemă mecanică. De fapt, e mai aproape de jenă decât de durerea veritabilă. Chiar dacă de cele mai multe ori nu este ceva grav, cel mai bine este să fie consultat un medic.

* Dureri în maxilare
Când durerile de maxilar nu îşi au cauza în disfuncţiile meca­nice ale fălcilor (strânsul din dinţi în timpul somnului, mes­tecarea unui aliment prea dur) este de pre­fe­rat să consultăm un spe­cialist, pentru a desluşi ori­ginea. Muşchii maxilarelor au câteva fibre nervoase pe care le împart cu inima şi coloana cer­vi­cală. Când inima are o pro­ble­mă, ea poate provoca spasme ale maxi­larului. La fel ca pentru braţ şi maxilar, unele dureri în zona cervicală pot fi, şi ele, de origine car­diacă, dar sunt foarte rare.

* Junghi în coaste
Este aceeaşi senzaţie pe care o resimţim după o alergare intensă. Poate să fie simţită şi în partea dreaptă, şi în cea stângă, apărând şi dispărând în funcţie de natura activităţii fizice. Poate fi resimţită şi în momentele de repaus.

* O angoasă subită
Apare fără niciun fel de motiv. Este însoţită de transpiraţii reci şi de o jenă în piept. Dă senzaţia unui pericol iminent. În majoritatea cazurilor, nu este nimic grav, dar trebuie, totuşi, consultat un medic.

* Ameţeli, senzaţia de minte goală
Se manifestă prin senzaţia de ameţeală totală, de lipsă de echilibru şi „alunecare a pământului de sub picioare”.

* O paloare accentuată
Paloarea extremă este datorată reducerii circulaţiei cutanate. Prioritatea organismului este de a asigura alimentarea sanguină a creierului şi a inimii. Când aceasta este insuficientă, organismul încearcă să blo­cheze alimentarea celorlalte organe, pentru a duce la creier şi inimă un aport sanguin complementar. Com­pensarea cea mai uşoară şi mai puţin periculoasă se face pe seama pielii. Iar când pielea este mai puţin irigată, păleşte. În schimb, inima beneficiază din plin.

CÂND VIAŢA NE ESTE MARCATĂ DE INIMĂ

Descifraţi mesajele corpului: INIMAAscultaţi-vă inima!

– Unii oameni, mai mult decât alţii, sunt puternic influenţaţi de starea inimii. Odată înţeleasă, dependenţa aceasta poate fi ţinută în afara pericolului –

Inima nu încetează să bată decât în clipa morţii. Uneori, se ambalează în momentul unei emoţii. Dragostea la prima vedere sau spaima cumplită „lovesc inima”. La fel şi bucuria, entuziasmul, teama, timiditatea. Avem multe ocazii să ne auzim inima bătând în piept. Uneori chiar până la a se „rupe”. Cea mai mare ameninţare vine din partea emoţiilor.

* Nevoia de a fi iubit
Cine poate spune că nu are nevoie de dragoste? Este o nece­sitate universală. Pentru unii, este la fel de importantă ca şi aerul pe care îl respiră. Nevoia de a fi iubiţi este aşa de puternică, încât devenim dependenţi. Dar când aştepţi prea mult, poţi fi dezamăgit. În general, soli­citarea noastră li se adresează apropiaţilor, celor care ne înconjoară. Dar, uneori, ni se întâmplă să extindem zona aşteptărilor noastre către persoane pe care nu le întâlnim decât episodic. De exemplu, putem fi mar­caţi sufleteşte de vânzătoarea de la magazinul de pâine, care în loc să ne zâmbească, ca de obicei, ne tratează cu răceală. Reacţia noastră este tipică unei puternice dependenţe de dragoste şi afecţiune.

* Ataşamentul excesiv
Este vorba de dependenţa de o altă persoană, un sentiment care face să sufere sufletul şi inima încontinuu, mai ales când per­soana respectivă se îndepărtează, pleacă, vrea să se despartă sau în viaţa ei apare un alt pol de interes. De multe ori, viaţa îi separă pe cei care se iubesc, dar suferinţa e mult mai puternică pentru cel care trăieşte în stare de dependenţă faţă de celălalt.

* Teama de abandon

Apare în clipa în care ne simţim trădaţi sau ne­glijaţi de un apropiat. Mai ales când inima nu func­ţionează normal, teama de abandon este foarte mare. Ea este legată de alte organe, precum intestinele sau organele genitale, care se îmbolnăvesc.

* Dorinţa de contopire
Tendinţa unora de a intra în relaţii totale, fuzio­nale, prezintă marele risc de a te pierde, încetul cu încetul, în celălalt. Înseamnă să renunţi la persona­litatea ta, până la punctul de avarie. Transferul este uneori aşa de puternic, încât frânează dezvoltarea per­sonală. Necesitatea de fuziune este consecinţa unei solicitări afective excesive.

* Gelozia
Există o gamă foarte variată de geloşi. Gelosul cronic nutreşte sentimente de gelozie atât faţă de par­tener, cât şi de prieteni. Devine de nefrecventat. La el, gelozia este ca o maladie înrădăcinată. Nu va putea să se vindece decât după un tratament psihoterapeutic sau psihanalitic. Gelosul reactiv este cel care, găsin­du-se în faţa unei situaţii clare de trădare, nu o poate suporta. Gelozia sa este inevitabilă şi poate duce la îmbolnăvirea inimii şi la destabilizare psihică.

* Teama de a fi judecat

Descifraţi mesajele corpului: INIMASuferinţele dragostei pot afecta inima

„Persoanele inimă” au o asemenea nevoie de a fi iubite, încât acceptă cu greu judecăţile negative asupra lor. A fi condamnat, înseamnă pentru ele că nu plac, că nu sunt iubite, că nu sunt recunoscute din punct de vedere afectiv.

* Generozitate şi dăruire de sine
„Persoanele inimă” sunt generoase în mod spontan. Cu marea lor nevoie de a fi recunoscute, s-ar zice că ele oferă doar pentru a primi înapoi şi a fi apreciate. Dar nu este întotdeauna aşa. „Persoanele inimă” ştiu să se devoteze unei cauze. Se poate pune şi întrebarea dacă un astfel de act de generozitate nu ţine de „îţi dau, ca să-mi dai”. Uneori, decepţia este perceptibilă, când ceilalţi nu apreciază darul făcut, la justa lui valoare. „M-am devotat toată viaţa mea”, este o frază întâlnită foarte des.

* Un pic de narcisism
Uneori, „persoanele inimă” se iubesc cam mult. Pentru ele este important să se iubească. Acest sen­timent constituie un material solid pentru a se con­strui. Dar a te iubi prea mult este periculos, pentru că uneori excesul se face pe cheltuiala celorlalţi.

* Dorinţa de a fi flatat şi recompensat
În aceeaşi manieră în care îi place să iubească şi să fie iubită, „persoana inimă” adoră complimentele şi încurajările. Ea le apreciază în toate împrejurările, dar mai ales când sunt făcute de faţă cu martori. Atunci, fericirea este totală! Poţi să faci ce vrei cu „persoana inimă”, dacă o flatezi.

* Frica de moarte
Teama de a muri nu înseamnă neapărat că ţi-e frică de moartea finală. „Persoanele inimă” se tem mai degrabă de „felul de a muri” decât de moartea în sine. Moartea este ineluctabilă, dar felul de a muri nu este acelaşi pentru toţi. Suferinţa este mult mai greu de acceptat pentru astfel de persoane. Mai degrabă acceptă moartea decât să fie bolnavi incurabil.

* Suferinţa excesivă
Este vorba despre suferinţa provocată de o dramă, de boală sau decesul unei persoane apropiate. Acest tip de durere este resimţită cu toată inima. Ea se strânge, devine grea şi uneori are spasme. Aflând o veste rea, unii oameni îşi duc imediat mâna la inimă. Desigur, suferinţa nu este o emoţie proprie doar „persoanelor inimă”, dar cum veriga slabă este acest organ, îşi va exercita influenţa negativă asupra lui.

* Emoţia foarte puternică
Apare atunci când privim un film emoţionant şi trist: simţi cum se strânge inima. În mod normal, sen­za­ţia dispare rapid. Dar pentru per­soa­nele hiper­sen­sibile şi reactive, strângerea de inimă se prelungeşte şi provoacă o anxietate suplimentară.

* Disperarea
Se instalează când suferinţa nu se mai termină şi nicio soluţie nu apare la orizont. Prima care reacţionează este inima, apoi pancreasul şi splina.

* Fericirea şi bucuria
Niciun organ nu manifestă în mod aşa de evident bucuria şi fericirea precum inima. Când suntem fericiţi, celelalte organe se mulţumesc să îşi înde­pli­nească funcţiile în mod armonios. În schimb, inima se accelerează şi începe să bată în piept, „cântând”.

ÎNGRIJIREA INIMII

Descifraţi mesajele corpului: INIMAReduceţi consumul de carne

Ca să fim sănătoşi, şi mai ales fericiţi, nu trebuie să ne pierdem nicio clipă „din ochi” inima. Chiar dacă fumăm şi igiena de viaţă este perfectă, nu este niciodată prea târziu pentru a limita ris­curile cardio-vasculare.

PE PLAN FIZIC

* Antrenaţi-vă inima!
Fiind un muşchi, ea are nevoie de activitate susţinută pentru a-şi creşte performanţele. Sportivii antrenaţi au o inimă care bate lent. Unii ciclişti au un ritm cardiac de 36 de bătăi pe minut. Din cauză că este foarte musculoasă, inima lor propulsează o mare cantitate de sânge la fiecare contracţie. Orice activitate fi­zică optimizează funcţia reţelei de vas­cularizare a inimii. Chiar şi atunci când circulaţia este mai mică, corona­rienele se dezvoltă şi aduc sângele la inimă. Prin urmare, nu lăsaţi să treacă o zi fără să faceţi mişcare fizică.

* Întindeţi-vă!
Extindeţi-vă cât mai mult toracele, pentru ca inima să se simtă la largul ei în inte­riorul lui. Con­strângerile fi­zice ale vieţii cotidiene (sta­tul excesiv la birou şi la tele­vizor, de exemplu) au ten­dinţa de a ne tasa corpul, de aceea este extrem de impor­tant să ne gândim cum să îi facem loc inimii în corp, pen­tru a relaxa tensiunile peri­cardice. Toate mişcă­rile de întindere a toracelui au efect benefic asupra inimii. Dacă staţi mult în faţa calcu­lato­rului, evitaţi poziţiile încor­date, staţi cu spatele drept. De aseme­nea, privirea să vă fie ori­zontală faţă de ecran. Fa­ceţi, repetat, rotaţii cu ca­pul şi umerii, întindeţi-vă bra­ţele lateral, cât puteţi de mult.

* Faceţi efort progresiv

Descifraţi mesajele corpului: INIMAInima are nevoie de mişcare

Alegeţi activităţi fizice ce permit un efort pro­gresiv ca durată. Inima este ca un motor Diesel, nu îi plac eforturile brutale, fără o încălzire prealabilă. Practicaţi mersul pe jos cu o viteză normală, apoi mai rapid, mergeţi pe bicicletă, înotaţi în apă călduţă, faceţi schi de fond, fără să forţaţi pornirea. Aceste activităţi sunt excelente pentru inimă, dar cel mai important este să fie practicate în mod regulat.
* Atenţie la practicarea tenisului. Este un sport nefast pentru inimă, dacă nu se face cu încălzire fizică. Faceţi câteva mişcări de gimnastică şi alergaţi pe loc.
* Dacă locuiţi în oraş, faceţi-vă cursele cotidiene pe jos. Evitaţi liftul, urcaţi pe scări.

* Feriţi-vă de…
Dacă aveţi inima fragilă, evitaţi înălţimile mon­tane, temperaturile extreme, indiferent dacă e vorba de căldură sau frig, feriţi-vă de schimbările bruşte de climă.

PE PLAN ALIMENTAR

* Evitaţi carnea roşie în exces, grăsimile, meze­lurile, dulciurile, alcoolul, sarea, băuturile gazoase. Verificaţi-vă nivelul de sodiu din sânge.
* Consumaţi cât mai multe fibre vegetale solu­bile. Ele obligă ficatul să încetinească producţia de colesterol şi îi scad acestuia nivelul. Alegeţi toate tipu­rile de varză albă şi roşie, conopidă, broccoli, ceapă, morcovi, ţelină, pătrunjel, legume uscate (fasole, mazăre, linte), dar, cu precădere, mâncaţi us­turoi. Ideal ar fi să-l consumaţi pe stomacul gol, cu un sfert de oră înainte de cele trei mese principale de peste zi. Usturoiul a fost declarat „salvatorul inimii”, pe care o şi păzeşte, şi o şi vindecă. (Dacă vă e greu să îl mestecaţi, înghiţiţi-l cu puţin lapte.)
* Grâul încolţit este alt prieten de nădejde al inimii.
* Preferaţi uleiul de măsline presat la rece.
* Introduceţi în alimentaţie alimente ce conţin săruri de magneziu şi potasiu (caise uscate, zarzăre, prune, piersici, smochine).
* Vin roşu – consumat sistematic, în cantităţi mici, are efectul aspirinei şi re­duce colesterolul, cel mai periculos factor de risc în bolile coronariene. Dar, atenţie! Acelaşi vin roşu, băut în exces, poate duce la accidente. Recomandarea este de: 100 ml vin roşu pentru femei şi 250 ml pentru bărbaţi (pe zi).

PE PLAN PSIHOLOGIC

Descifraţi mesajele corpului: INIMACu inima la psiholog

Dacă faceţi parte dintre „persoanele inimă” şi v-aţi recunoscut în descrierea de mai sus, ţineţi seama de următoarele re­comandări:

* Destindeţi-vă!
Stresul se poate păcăli. Când sunteţi încordaţi, evitaţi confruntările. Pre­gă­tiţi-vă pentru ele. Faceţi în minte gestul mâinii în­tinse, care opreşte ceva. „Stop”! De câte ori simţiţi că vi se urcă sângele la cap, respiraţi adânc şi întindeţi mâna.

* Relaxaţi-vă!
Muzica, dansul, cânta­tul, yoga asigură o relaxare pe termen lung.

* Apelaţi cât mai des la vizualizări!
Într-o poziţie relaxată, aduceţi-vă inima în faţa ochilor (imaginar, desigur) şi închipuiţi-vă cum o lu­mină puternică, venită din cer ca o rază de laser, ajun­ge la inimă şi o curăţă de toate relele (viruşi, celule moarte, grăsimi, depuneri pe artere), întâi pe dinafară şi apoi pe dinăuntru. După ce rămâne curată ca un cris­tal, aceeaşi lumină o umple de energie. Lumina se revarsă din ea. Acum e sănătoasă şi fericită. Mulţumiţi-i că vă serveşte cu atâta devotament. Mi­cile scenarii de „scanare” a organelor noastre au un efect uriaş.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.