Dacă nu vă deslipiţi de ea (1 Ioan 2/15-17), pentru a deveni Una (Cum Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA)- înzidiţi acum (Evrei cap.3 şi 4) în Trupul Bisericii Duhovniceşti- ca nişte pietre vii (nu pietre seci), pentru a circula (prin toate mădularele) Sânge Dumnezeiesc, hrănitor cu Voia, Gândirea, Rânduiala, Învăţătura Lui şi Constituţia Cerească… nu puteţi fi răpiţi de pe plaja plăcerilor de o clipă ale senzualităţii! Dacă nu sunteţi în Hristos (2Cor. 5/17) o făptură nouă (Ioan, cap.3 şi Rom. cap.6), umplută cu Plinătatea Lui, chiar dacă vă agăţaţi ca disperaţii, sunteţi spulberaţi innapoi; El ne-a dat şi pacea (Ioan 14/27) şi credinţa cu pocăinţa Dumnezeiască (Marcu 1/15) şi blândeţea, mila, neprihănirea şi… Totul Totului TOT (Mat.5/1-20 şi Fil.3/9); Dar, Mare Atenţie:” dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Tot El ne-a dat şi făgăduinţele lui nespus de mari şi scumpe (2 Petru 1/3-11), pentru ca noi-din respect faţă de învăţătura lui, din recunoştinţă faţă de Jertfirea lui şi, din dragoste faţă de El, să ne pregătim Dumnezeieşte şi să grăbim Venirea Lui” Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăsneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” (1 Ion 2/28)

În numele Frontului Salvării Naţionale, I. Iliescu şi S. Brucan au solicitat ajutor mi­li­tar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca…Ce se întâmplă când bolșevicii ajung la vârful puterii. Titulescu a trimis pe tavă sovieticilor al doilea transport din Tezaurul Romaniei. Evenimentul Istoric pe urmele bijuteriilor Reginei Maria furate de ruși… Iulian Vlad: Confesiuni pentru Istorie – de Aurel Rogojan. Secretele UM 0110 Anti-KGB (Grupa XX – Double-Cross) dezvăluite la lansarea de la Târgul de Carte Gaudeamus. EXTRASE INEDITE… Mihai Eminescu: “Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Eminescu şi Ortodoxia, în ziarul Lumina: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”… Marilena Rotaru dezvăluie ce spuneau Regele Mihai, Vintilă Horia şi soţii Ierunca despre Marian Munteanu. Ce va face cunoscuta realizatoare TV pe 11 decembrie… Regele Mihai a împlinit 95 de ani. “Tinerii să aplice învăţăturile lui Hristos!” – Interviu aniversar realizat de Victor Roncea… EXCLUSIV: Sky News, activ încă din 1990 în războaiele de imagine împotriva României. Târgu-Mureș, martie ’90 – Anatomia unei diversiuni.Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este frr.jpg

Un martor ocular face dezvăluiri în revista veteranilor SRI… Manipulări cu terorişti. O replică la articolele din revista 22 despre asasinarea eroului-martir Gheorghe Trosca – de Cornel Mihalache… 28 Iunie 1940 – Zi Neagră în Istoria Neamului. GOLGOTA BASARABIEI – VIDEO. Academia Moldovei despre ocupaţia bolşevică a Basarabiei şi Bucovinei… komunistii ne manipuleaza si din mormant- Moartea unui general: Cu ce secrete a plecat în mormânt Victor Atanasie Stănculescu? VIDEO şi FOTOGRAFII de la JILAVA şi o radiografie istorică de Ioan Scurtu. EXCLUSIV… Senzaţională scrisoare a lui Alex. Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu: Minerii s-au deghizat în intelectuali, la apelul GDS, noul FSN… VIDEO FABULOS: Petre Ţuţea în dialog cu Marian Munteanu. Şi o fotografie cu Părintele Ilie Cleopa… Sa nu uitam- Doru Dinu Glăvan a continuat lupta pentru drepturile breslei ca preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România ,pana a trecut in vesnicie…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este yy.jpg

DOCUMENT. Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu către fiica lui: “Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel”. 112 ani de la naşterea marelui filosof roman… Amintiri despre Nicolae Steinhardt cu Arşavir Acterian, Virgil Cândea, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Alexandru Paleologu, Justin Sigheteanul, Arhimandrit Serafim Man… Mărturii din Închisori: Cum a murit Mircea Vulcănescu… Cum i-a propus Băsescu lui Voronin Unirea, unul preşedinte, altul vicepreşedinte al României Mari. VIDEO Victor Roncea Blog… BURSA scoate la lumină Documente din Dosarul Mineriadei: Toţi membrii Lotului Iliescu – Roman… ŢUŢEA († 3 Dec. 1991): CADOU pentru români: MANUSCRISUL INEDIT al lucrării lui Petre Ţuţea despre Mircea Eliade via Dumitru Stancu şi MĂRTURISITORII.RO; Lista rusinii -agenţilor Rusiei din Parlamentul României creşte. Avem bani pentru “refugiaţi” dar n-avem pentru cei patru eroi din Grupul Ilaşcu, prizonieri şi deţinuţi ai Moscovei, conform CEDO  ; Ion Spânu: Monica Macovei ne-a rămas ca o fantomă a comunismului. Epitaf pentru o stafie stricată…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 8.jpgTehnologia de crestere a bovinelor (III); Dermatoza nodulara contagioasa (D.N.C.) – Evolutia focarelor si recomandari pentru fermieri; Prevenirea si combaterea Bolii Limbii Albastre (Bluetongue) si…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este io1.jpgCăci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă… Cei trei paşi spre cer… Pe Dumnezeu nu-L putem înşela… Detoxifierea sufletului – scapă de reziduurile distructive – Dr. R. Heard; Ești PREȚUIT și IUBIT; Ce fel de răsplată vei primi? 1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan, Capitolul 2, de F. B. Hole; Scrisori către biserica secolului douăzeci; Veniţi de prânziţi”CredintaC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Fritz Berger, Oswald Chambers George; Charles H. Spurgeon te invita la o calatorie pe paginile Sfintei Scripturi care vorbesc despre revenirea Sa glorioasa. Vei descoperi astfel: Care este deosebirea dintre răpire și a doua venire? BISERICA – TRUPUL VIU AL LUI ISUS HRISTOS…Matei 25 – pilda celor 10 fecioare… Suntem gata si dispusi sa platim Pretul de a-L urma pe DOMNUL ISUS HRISTOS ? Neprihănirea – Partea a III-a – Sfințirea…Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”…Trupul lui Hristos, de R. K. Campbell…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 8-2.jpg

 

 

Amintiri despre Nicolae Steinhardt cu Arşavir Acterian, Virgil Cândea, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Alexandru Paleologu, Justin Sigheteanul, Arhimandrit Serafim Man

In fondul de manuscrise al Arhivei Culturale Romane se pastreaza doua dosare (nr. 75, 76) ce contin crestomatia “Amintiri despre Nicolae Steinhardt” alcatuita de regretatul scriitor Arsavir Acterian.

Cele doua dosare sint aproape identice, deosebindu-se doar prin cele 5 scrisori dintre N. Steinhardt – Theodor Enescu ce alcatuiesc addenda primului volum si care, potrivit dorintei lui Arsavir Acterian, nu se potrivesc structurii actuale a volumului.

Incredintind astazi tiparului textul “Amintirilor” Arhiva Culturala Romana reda cititorilor poate cele mai importante texte ce prezinta personalitatea scriitorului si monahului Nicolae Steinhardt Delarohia.

Fabian Anton – Cuvint inainte

Acasa la Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia - MARTURISITORII RO 5465d

Citeva idei si patanii ale unui calugar: Nicolae Steinhardt[1][1]

Din scrisul abundent si plina de seva al lui Nicolae Steinhardt des­prind citeva rinduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit in revista “Familia” din decembrie 1987 (ar merita citat articolul in in­tregime). Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama, “Taina libertatii”: “Comentindu-i pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amindoi «oamenii care se supun unei forte su­perioare sau nu mor mai degraba decit sa se supuna unui bandit inarmat sint din fire, robi innascuti care n-au parte decit de ceea ce merita.»

Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie in­gaduit a crede ca nu-i citusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sint razboiul defensiv si legitima aparare, nascociri ale mintii retrograde? Nu voi inceta sa tot repet – luind asupra-mi riscul de a fi so­cotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a in­frunta moartea. Cel atacat are intotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele “imprejurari” (subinteles atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ba si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vor­be frumoase menite a incurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare ( – alaturi de turnatorie –), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l raspindi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, insa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cind e atacat ori individului care pen­tru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exa­gerat. Nu si lui Brice Parain, filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: “Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte.”

Am ramas uluit citind aceste indemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat. Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer si facuse citiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 24 de persoane. Dupa iesirea din temnita Steinhard a fost odata chemat la secu­ritate deoarece scria un jurnal (bineinteles considerat primejdios si confis­cat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie. Spre a trai viata in rugaciune Steinhard s-a calugarit fiind numit bibliotecar la minastirea Rohia (Mara­mures). Acolo a adus omul citeva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc. etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid. Intr-o buna zi, un grup de literati, printre care citiva buni prieteni, in excursie prin Maramures s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor. Steinhardt a continuat dupa ce s-a calugarit sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori in vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat in bi­blioteca, unde au stat la taifas. La un moment dat calugarul a deschis ser­tarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste citeva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti “cul­tivati’ care ii cer sa vada si ei cartile straine ascunse in sertarul secret. Ca­lugarul a ramas perplex, dindu-si seama ca unul din excursionistii “prieteni’ ce-l vizitasera l-a pirit. A fost invitat la securitate, unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.

Nu mult dupa aceste intimplari, calugarul de la Rohia a murit, facind un infarct in drum spre Bucuresti, unde colegi de scoala si citiva prieteni il asteptau in vederea unei aniversari.

Pentru multi credinciosi refugiul in lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

“Jurnalul Fericirii”[2][2]

Am citit cu nesat “Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Il cu­noscusem pe acesta din liceu – de la Spiru Haret –, el fiind cu citiva ani mai mic decit mine, printre elevii eminenti si eu printre chiulangii. Ne-am imprietenit mult mai tirziu. Il priveam uneori cu anumite rezerve cind, de pilda, mi se parea ca face parada de eruditie. Ma inselam. Omul era toba de carte. Dupa o scurta durata de mondenitati si manifestari sprintare in timpul studiilor universitare, Steinhardt incerca si reusi sa se lepede de preocuparile usuratice si trufia de atotstiutor, spre a deveni sobru, ba chiar smerit in comportare, cautind sa se ancoreze intr-o credinciosie spiritual salvatoare. In faza acestei schimbari la fata, naucit de lecturi de tot felul, omul a cautat un punct de sprijin absolut si l-a descoperit in crestinism. Momentul convertirii a coincis cu implicarea lui intr-un proces al unor oa­meni de cultura anticomunizanti ca Noica, Alexandru Paleologu, Mariana si Titus Vasile-Lemeny, Mihai Radulescu, Th. Enescu, Dinu Pillat.

Virgil Ierunca a fost omul de incredere, caruia Steinhardt i-a incredin­tat una din cele doua versiuni ale “Jurnalului” sau. Dupa moartea autorului acestui “Jurnal al Fericirii”, Virgil Ierunca a prezentat si comentat multe din gindurile si patimirile de puscarias ale lui Nicolae Steinhardt ca si ale altor victime ale comunismului, nu indeajuns de cunoscute in Occident.

Cea de-a doua versiune pe care am citit-o a aparut la Editura Dacia din Cluj sub ingrijirea lui Virgil Ciomos care a adaugat si o “Postfata sau despre curajul de a crede”, precum si “Note”, plus o lista a prescurtarilor onomastice. Aceasta versiune fusese la un moment dat confiscata de se­curisti la o perchezitie, dar – dupa lungi tratative si interventii ale Uniunii Scriitorilor – a fost restituita nu inainte ca autorul sa fi reconstituit manus­crisul respectiv cu multe adaugari. Ar fi desigur interesant de confruntat cele doua editii in cazul aparitiei celei de-a doua versiuni a “Jurnalului Fericirii”.

S-a reprosat de catre unii critici autorului acestui jurnal abundenta ci­tatelor, ceea ce nu mi se pare decit partial justificat. Invocarea nenumaratilor autori citati explica din plin faptele intimplate la care se refera cu lux de amanunte autorul jurnalului.

E experienta infernala a unui om care a trecut prin Malmaison, Jilava, Gherla, prin puscariile in care si-a ispasit pedeapsa. Nicolae Steinhardt isi rememoreaza pataniile si patimirile, fara sa uite de a se raporta la operele unor Platon, Pascal, Scheler, Peguy, Proust, Eminescu, Caragiale (Ion Luca si Matei), dar si la texte teologice cu deschidere escatologica, pe care numai ignorantii, monstrii si ucigasii le dispretuiesc din amvonul putinatatii lor.

Arsavir Acterian

Cartea unui om toba de carte[3][3]

“Intre viata si carti” (Editura Cartea Romaneasca, 1976) de N. Steinhardt e o lucrare unica prin continut si stil in eseistica romaneasca. Este, de fapt, un jurnal de lector, lucid si impatimat. Cartile devin adeseori pretexte pentru ca N. Steinhardt sa spuna ce crede, ce-l doare, ce-l exalta, sa dea glas indoielilor, indigna­rilor sau bucuriilor, entuziasmelor, sentimentelor de omenie, de dreptate, de dragoste fata de prieteni, ca si fata de dusmani. Pentru cei carora le plac cartile cu eseuri ce pot fi stenice autorul a citit fabulos. Cultura lui literara, filozofica copleseste. Te trezesti prins si, uneori, ametit de jocul nelipsit de o anume virtuozitate al asociatiilor, analogiilor, referintelor la text. Mihai Gafita, care prefateaza aceasta carte si semneaza o “Pledoarie pentru cititorul ideal”, noteaza in chip definitoriu: “N. Steinhardt combate cititul redus la dimensiunea viciului. El integreaza explorarea unei carti de catre cititor – iar , foarte adesea, chiar si a unui singur crimpei din ea – in opera de cunoastere si insusire a lumii, nu numai pe cale estetica, ci mai ales pe calea revelarii unei ideologii aparte, a unei filosofii, istorii, antropologii – si in genere a unui domeniu al vietii. Punctul sau de vedere e ca arta (in cazul de fata literatura) e o «forma concentrata si intensa de viata»”.

Cartea lui N. Steinhardt reveleaza un om pentru care spiritul, sufletul si natura se infratesc intru autenticitatea inteleasa ca un fel anumit de a fi, nu numai de a exista, intru libertate si ome­nie, intre curaj creator si desavirsire.

Un singur cusur in unele pagini ale acestei inaripate carti: o anume cascada a eruditiei literare, parca autorul s-ar teme ca n-o sa ajunga sa spuna tot ce stie si tot ce are pe suflet.

Nicolae Steinhardt a fost fara indoiala un om toba de carte, dar mai presus de asta un crestin, un exemplar calugar care a avut si de patimit in inchisorile comuniste in care, de altfel, pe ascuns, in taina s-a crestinat.

Arsavir Acterian

Amintiri despre Nicolae Steinhardt[4][4]

Am fost citeva zile la Cumpatul­ – Sinaia, la una din vilele Uniunii Scri­itorilor. Am stat la vila 5, intr-o camera mica, mansardata, cu o fereastra mare prin care soarele, in zilele senine, se napustea copios si sedativ. La inceput, a fost o vreme frumoasa. Cind atmosfera era clara, se vedeau muntii Bucegi intr-o limpezime de cristal; conturele pure ale piscurilor pe clestarul cerului albastru, ozonificat, si padurile de brazi pudrati cu nea pareau o povestire feerica de Andersen. Intr-o odaita invecinata a stat Nicu Steinhardt. Am as­cultat muzica clasica la tranzistorul meu si am palavragit cu el indelung despre carti si oameni. Ce figura uluitoare!

L-am cunoscut prima oara pe N. Steinhardt – schimbind doar citeva fraze cu el­ pe culoarele redactiei “Revista Fundatiilor Regale”, cind cumplitul marasm al razboiului isi traia agonia. Ii apreciasem profunzimea si eruditia articolelor sale din cea mai prestigioasa publicatie a vremii, unde isi dadeau intilnire penele maiestre ale epocii si ne era carte de capatii, noua celor care parasisem de curind bancile Universitatii din Bucuresti. Apoi nu l-am mai vazut si nu am stiut nimic despre el, aproape un patrar de veac.

Labuntur anni! Fiecare in acea perioada de bezna si-a urmat drumul sinuos al destinului cu nebanuite stavile. Al lui N. Steinhardt mai innamolit in suferinte ca al altora. Dar, in acele zile ploioase ale anului 1970, in lungile ore de zabava cind am tradus impreuna o selectie din operele lui Alain, pentru editura Minerva, am avut prilejul sa-l “descifrez” mai indeaproape, sa-l cunosc cu ai sai perimetrii multipli de autenticitate. Reintilnirea spirituala cu N. Steinhardt a fost o revelatie, cu atit mai mult intrucit nu stiam nimic din trecutul lui recent, nici de activitatea sa literara de peste bolta anilor de cind nu-l mai vazusem. M-a stapinit atunci un simtamint oarecum asemanator aceluia ce-l avusesem cind asistasem la cursurile lui Nicolae Iorga, in primele luni de studentie la Facultatea de Litere din Bucuresti, in toamna lui 1933. Bogatia cunostintelor marelui Dascal era uriasa, deconcertanta pentru un neofit. La fel si cu N. Steinhardt. Avea o cultura cu o paleta de asimilare incredibila. Cele mai varii discipline umaniste – pe toata gama artelor frumoase – litera­tura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a strabatut cu nesat, stiindu­-le potecile cele mai intortocheate. Si-a insusit temeinic operele de seama ale culturii clasice si contemporane. Nu mai pomenesc de marile lucrari filozofice si Biblia ce i-a devenit familiara, stiind-o aproape pe de rost. Te uluieste cit de informat este si cu ultimele date ale stiintei, fie ca-ti pomeneste de astro­nomie sau genetica, de biologie sau fizica. A citit operele lui Gaus si Einstein, precum si ale lui Heinsenberg si Frederic Hoyle, precum si ale multor savanti recenti. Le-a prins miezul gindirii. Are o memorie prodigioasa. In scris, ca si in vorbirea obisnuita, cuvintul este intotdeauna pentru el calculat pe idee cu o acurateta inconfundabila. Un veritabil renascentist contemporan.

Omul insusi era fermecator. Nu implinise pe atunci 60 de ani si mi se parea in plina vigoare spirituala si chiar biologica, desi nu fusese scutit deloc de furcile caudine ale regimului comunist si iesise din grele incercari cu bogate rodiri sufletesti ducindu-l la limanul crestinismului. Mai degraba marunt de statura, dar cu miscari vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc intrerupte, parca dialogheaza permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlo­cutor invizibil si drag care-l insoteste pretutindeni. Fascinanta ii este si privirea. Patrunzatoare, sagalnica, ironica, vag banuitoare. Ea graieste la fel ca verbul scinteietor.

Inzestrat cu daruri spirituale rar intilnite, N. Steinhardt a trecut prin in­chisorile regimului comunist cu un curaj si o seninatate ce nu le-ai fi banuit niciodata la o fiinta in realitate nevolnica si firava ca a lui. Dar harul l-a calauzit sa-si pastreze adevarata demnitate umana intr-o epoca de bezna.

Si acum timpul se dilata pina la exacerbatie ascultindu-l! Este mereu consecvent cu el insusi. Neinfricat si dupa anii grei din inchisoare. Chiar la inceputul prinzului si al cinei – in sala de mese plina desigur si cu destui securisti – isi facea citeva cruci binecuvintind mincarea, spre stupoarea tuturor comesenilor. O desfatare sa fii in preajma lui

Alexandru Baciu

Cum l-am cunoscut pe Steinhardt[5][5]

Pe Nicu Steinhardt eu l-am cunoscut la Jilava. El scrie in “Jurnalul fericirii”, are acolo un capitol intitulat “Celula 13. Jilava”. Acolo, in bunatatea lui, spune cum m-a cunoscut el pe mine.

In sfintenia lui Steinhardt pomeneste numai de ceea ce i-am daruit eu, cum l-am invatat liturghia Sfintului Ioan Gura de Aur – liturghie pe care am invatat-o si eu tot in inchisoare, impreuna cu Missa[6][6] latina, catolica. Aceste liturghii le-am invatat tot la Jilava, cu 3-4 ani inainte de intilnirea cu Steinhardt. Era acolo o camera de infirmerie unde se aflau episcopul catolic Chertes si amicul meu Matei Boila. Episcopul Chertes imi transmitea prin zid, prin morse, aceste liturghii. Va imaginati incetineala cu care se desfasurau aceste lectii

Nicu Steinhardt nu pomeneste insa nimic de cele, foarte multe, pe care mi le-a daruit el. El a intrat in inchisoare cu mult dupa intrarea mea si avea o serie intreaga de noutati de afara. Avea vesti despre o multime de prieteni comuni, prieteni care, in unele cazuri, erau si ei alaturi de mine si de el, in inchisoare. Dar imi aducea vesti si in legatura cu unele carti pe care izbutise sa le citeasca in cei 5 ani in care eu fusesem inchis. Citise, printre altele, pe Eugene Ionesco. Cind eu am fost arestat, la sfirsitul anului 1955, inca nu auzisem foarte multe lucruri despre marile succese ionesciene pe scenele pariziene si mondiale. Dar nu apucasem sa citesc aceste piese iar de vazut nici macar nu se putea imagina in acea perioada. Ei bine, Steinhardt apucase sa citeasca primele doua volume din opere lui Ionesco aparute la Gallimard. Caci incepusera sa patrunda si in Romania unele carti din strainatate.

Steinhardt citise deci aceste volume si le avea foarte proaspete in minte. Astfel m-am delectat in sordida celula de la Jilava, ascultindu-l cum povestea, cum interpreta, in cele mai mici amanunte, piesele ionesciene din aceste prime doua volume. Era ceva sa asisti la “Cintareata cheala” interpretata magistral de Nicolae Steinhardt in celula de la Jilava, pot spune – vazind si revazind apoi, in libertate, aceasta piesa interpretata de mari actori ai lumii, pot spune ca nimeni nu a interpretat mai frumos ca Steinhardt aceste piese. L-am vazut si pe J.L. Barrault cind a venit la Bucuresti montind “Rinocerii”, l-am cunoscut apoi si pe Ionesco si i-am spus aceste lucruri, l-am vazut lacrimind cind ii povesteam de jocul lui Steinhardt, dar nu voi putea uita vreodata acest minunat om, jocul lui, umorul evreiesc cu care interpreta toate aceste piese, sarea si piperul specifice lui, toate acestea facind savuroase aceste piese intr-o inchisoare.

Nicolae Balota

O nota pentru “Jurnalul Fericirii”[7][7]

Prietenia cu Nicu Steinhardt am legat-o pe la inceputul anilor ‘50, cei mai rodnici ai tineretii mele, cind dascali providentiali imi dezvaluisera adevarul crestin, din care imi facusem preocuparea de capetenie. Il cunoscusem prin Paul Simionescu, care ma introdusese intr-un cerc de oameni alesi, cu orientari intelectuale diferite, dar apropiati prin deschiderea spre spiritualitate, educatia inalta si dorinta comunicarii libere, sever supravegheata in regimul totalitar de la noi. Erau intre ei prieteni mai vechi, ca Alexandru Dutu si Paul, sau unii pe care i-am cunoscut acolo, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Paul Dumitriu. Pe Nicu il revedeam apoi la slujbele de la Manastirea Antim, la profesorul Stefan Todirascu sau la parintele Mihai Avramescu, sau ca cititor asiduu in Biblioteca Academiei unde lucram pe atunci.

Timp de citiva ani Nicu Steinhardt m-a vizitat in locuinta mea din strada Popa Tatu, unde petreceam ceasuri de discutii pe teme de spiritualitate si cultura. Despre cartile pe care le-a descoperit acolo aminteste el insusi in “Jurnalul fericirii”. Rostul lor in apropierea sa de crestinism (era cu sapte-opt ani inainte de Botez) apare din fidelitatea cu care mentioneaza autori si titluri, drept lecturi memorabile. Ar fi putut deopotriva cita carti de Chesterton si Salom As, Luigi Valli, Guenon, Ananda Coomaraswami, de spiritualitate ebraica, hindusa, islamica si chineza, sau operele erudite ale lui Marcel Granet, Gustave Schlumberger si Etienne Gilson. Nimic nu scapa setei lui neistovite de cunoastere. Dar in “Jurnal” s-a marginit la descrierea unui anume itinerariu intelectual, care l-a dus la fericirea Revelatiei.

Acest itinerariu a fost presarat, fireste, nu numai cu lecturi fundamentale, dar si cu intilniri providentiale, experiente pilduitoare, suferinte si spaime, descoperiri cutremuratoare, fulguiri ale luminii celei adevarate. Asadar, datorez amintirii Parintelui Nicolae de la Rohia observatia ca episodului cartilor imprumutate si intilnirilor lui cu un tinar – pe atunci – prieten nu trebuie sa li se atribuie un rost excesiv in Botezul de la Jilava din 15 martie 1960. Metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui in monahul Nicolae este o taina a intilnirii cu Dumnezeu si rasplata sinceritatii, consecventei cu care a cautat-o.

De altfel, cine l-a cunoscut personal sau prin scrisul lui pe Nicu Steinhardt isi da seama ca nu putea fi altminteri. Acest cautator al adevarului si luptator al Duhului nu era din rindurile celor ce pot fi “convertiti”, masura lui intelectuala ar fi deznadajduit orice incercare naiva de acest soi. Iar prozelitismul – cu rare exceptii – nu este practica ortodoxa, ci tine de obsesiile altor confesiuni.

Respectul fata de libertatea si personalitatea celuilalt cere sa-i lasi in intregime hotaririle capitale, indeosebi celui capabil sa le ia. Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu care l-a botezat in celula de la Jilava spune limpede: “O data a venit la mine cu dorinta de a-l crestina” (“Telegraful roman” nr.17–18, 1991).

In corabia care duce catre limanul ceresc – cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi in Pidalion) – Nicu Steinhardt s-a suit doar cu ajutorul Cirmaciului ei, Iisus Hristos, nu impins de altii.

Virgil Candea

Pe plan spiritual Steinhardt ne este superior tuturor[8][8]

[Paris,] 28 iulie 1978

Draga Arsavir,

Ti-am trimis ieri niste carti, nu prea grozave. Vanitate sau nu ce conteaza, incearca sa publici ceva. E surprinzator felul in care cunosti limba noastra. Tinerii trebuie sa profite de pe urma ta. M-am bucurat mult sa-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E intr-adevar un miracol cum in preajma lui te simti dintr-o data mai bine. – E de necrezut ca nu reusesti sa publici “Jurnalul” lui Jenny[9][9]. Cauta-l pe Sorescu[10][10]: cred ca te-ar putea ajuta. – Mircea[11][11] e plin de elanuri si mai tinar ca niciodata. Nu acelasi lucru se poate spune despre Eugen[12][12] si despre mine, amindoi obositi, excedati, disperati. De la o virsta incolo omul ar trebui sa se ascunda si sa taca. Incerc si eu, dar fara succes, desi, ce-i drept, tot mai putin dar si atunci constrins.

Cu drag,

E[mil] C[ioran]

Paris, 23 ianuarie 1981

Draga Arsavir,

Am citit cu interes textul lui Nicu despre Mircea[13][13], trimis de Barbu[14][14]. Sihastrul de la Rohia e un spirit profund si, ceea ce este mai important, un suflet bun. S-ar putea sa se insele insa. Mircea are imense calitati si multe inzestrari, dar nu cred ca ar fi fost bun calugar. E prea scriitor, adica tine prea mult la aparente, cele care sint insasi substanta romanului. Ma poti contrazice cu Dostoievski. Atentie! Si el ar fi fost un sihastru fara vocatie!

Am sa-ti trimit citeva carti, mai precis romane. Am auzit ca Marieta Sadova n-o duce prea bine cu sanatatea. Batrinetea e o infringere greu de suportat.

Cu drag,

Emil [CIORAN]

Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt[15][15]

Cred ca prima oara mi-a vorbit despre Nicolae Steinhardt, prin anii ’60, Sanda Sora (fiica lui Mi­hai si a Marianei), care-l admira si-l vizita la Spitalul Pantelimon unde se afla internat, iar dupa aceea, cu la fel de inalta pretuire, Floriana Avramescu. De tatal ei, preotul Mihai Avramescu, om cu totul neo­bisnuit, am fost in ultimii sai ani destul de apropiat si imi povestea multe, dar nu mi-a pomenit nicioda­ta de Steinhardt, cu toate ca se cunosteau bine, asa cum se poate vedea in citeva pasaje din “Jurnalul Fericirii”, i-adevarat, tradind unele neamicale rezer­ve, lucru oarecum mai ciudat daca tinem seama ca cei doi aveau in comun o situatie intr-adevar extra­ordinara, aceea de “alogeni” cu ferventa angajare crestin-ortodoxa. Propriu-zis l-am cunoscut ceva mai tirziu, in subsolul ticsit cu carti de negasit alt­undeva, al lui Virgil Cindea, amintit de Steinhardt cu gratitudine (ca si Paul Simionescu), intrucit car­tile imprumutate de la ei l-au marcat considerabil. De altfel si eu, inca din tinerete si mereu pina as­tazi, m-am tot infruptat din bogata biblioteca “sapi­entiala “ a acestui vechi prieten. Pe Steinhardt il mai intilneam dupa aceea – si schimbam citeva cuvinte, prea putine, caci era totdeauna grabit, desi perfect amabil, la inceput “in civil” – fie pe salile spi­talului unde lucram (Colentina, azi N. Gh. Lupu), al­tadata din intimplare pe strada, in fine ultima oara in sutana neagra, dar tot asa de aferat, la biserica Silvestru, cu prilejul slujbei la moartea lui Mircea Eliade.

Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut bine, i-a creionat, in recent reeditatul volum “Alchimia exis­tentei”, un succint dar exact portret, sub titlul “Sep­tuagenarul neastimparat”. Intr-adevar, neastimpa­rul ii era principala caracteristica, febrilitatea, pe linga (spicuiesc tot din textul pomenit) vitalitatea neinchipuita in pofida sanatatii subrede si a repeta­telor popasuri prin spitale, tenacitatea, apetenta in­telectuala nepotolita, capacitatea uriasa de infor­mare in cele mai diverse domenii, sociabilitatea (care-l facea sa cunoasca imens de multa lume), generozitatea, increderea, optimismul, buna dispo­zitie, politetea obsecvioasa. In fine, ca aspect fizic, cu chelia si barba lui deasa, ii aparea amicului sau ca avind – imagine memorabila – “ceva intre duhov­nic si general tarist’. Cind am citit micul studiu al lui Steinhardt despre Geo Bogza si poezia sa de tine­rete, pagini in care isi revarsa incontinent dragos­tea nostalgica pentru epoca adolescentei lui, cea imediat urmatoare primului razboi mondial, ramasa cunoscuta cu numele de “les annees folles” la fran­cezi, “the roaring twenties” la englezi si americani ­el le spunea anii nebunatici sau flusturatici – m-am gindit fara sa vreau ca, la data aparitiei, autorul im­bracase deja austera haina monahala si de aceea ii ticluisem in sinea mea, cu ireverenta afectuoasa, porecla de uz personal: calugarasul nebunatic Steinhardt scria ca indragea aceasta epoca pentru ca fusese aceea a unei mari bucurii de a fi, a trai (re­actie fireasca dupa cumplitul macel), o frenetica do­rinta de fericire, ceva ce el insusi a simtit mereu, singur marturisind ca “iubea viata cu nesat, cu pasi­une, fierbinte, nebuneste’. Lucrul poate intr-adevar parea nepotrivit din partea unui batrin calugar, tinut sa se desprinda de cele lumesti, trecatoare si desarte – cum tot asa si intr-o viziune budista, in care stim ca “trsna”, setea de a trai, e socotita cauza adinca si originea suferintei omenesti. Numai ca aici se im­pune un distinguo care schimba registrul cu totul: ceea ce de fapt iubea Steinhardt nu erau atita pla­cerile si bucuriile pamintesti (nefiind totusi deloc in­sensibil nici la acestea, asa cum reiese de pilda din “slabiciunea” ce avea pentru lumea lui Mateiu Ca­ragiale), ci el era indragostit de viata in sine si pen­tru ea insasi, indiferent de conditiile in care-i e dat insului sa si-o traiasca, intarit in aceasta stare si de credinta lui (crestinismul e religia lui “a fi” , iar “via­ta e un dar minunat facut de Dumnezeu”), ceea ce da seama, macar in parte, de imprejurarea, altfel de necrezut, ca in mijlocul suferintelor, mizeriilor, injo­sirilor si ororilor traite in inchisorile comuniste intre anii 1959 si 1964, el a putut vorbi despre aceasta perioada cumplita a vietii lui ca despre una fericita (de unde si titlul “Jurnalului”), cind i se intimpla “sa se destepte in plina noapte de cit de fericit era”. Mi-am adus aminte de pianistul Arthur Rubinstein, care si el spunea: “iubesc viata fara conditii, e ceva din launtrul tau, nu depinde de ce dobindesti, ori de ce te inconjoara, as fi fericit, in felul meu, chiar si in temnita (s.m.) sau in spital, caci eu am un ca­racter fericit, nimeni nu-mi poate lua asta, nimeni nu ne poate lua ce avem inlauntru”.

Mai rar potrivire atit de vizibila intre alcatuirea interioara a omului si felul sau de a scrie. Caci neas­timparul, voiosia, istetimea, mobilitatea, libertatea (“a-si ingadui sa hoinareasca absolut slobod printre idei, imagini, carti, amintiri si vise”) care-l caracteri­zau, se regasesc in stilul lui: vioi, sprintar, zglobiu, nastrusnic, zbenguitor. Pe de alta parte cald, apro­piat, familiar, prietenos, comunicativ, darnic, fericit ca stie atitea lucruri si are prilejul sa le spuna si al­tora, bucuros de comunicare si infratire, de comu­niune, caci era cu adevarat un om bun, bun la suflet (tinea la expresia asta), insetat sa iubeasca si sa fie iubit. Poate ca intra aici si ceva din dorul lui de asi­milare, precum si o restanta copilaroasa, caci era in acelasi timp un intelept carturar si un fel de copil mare (numea asta “pornirea copilaroasa a inimii”, ceva tinind de incredere). E lucru de tot hazul, in treacat fie zis, daca nu vreun efect de molipsire, ca cine incearca, asa cum fac eu acum, sa-i defineasca scrisul, cade el insusi in abuzul impenitent de adjec­tive, ajunge, ca si el, vai, “awfully adjectival” Dar sa revin: facea ceea ce s-a numit critica de intim­pinare si gasea in aproape orice text citit, orice pla­cheta de versuri, ceva demn de atentie, substantial, valabil, meritoriu, pe care se ostenea sa-l scoata in relief si sa-l amplifice prin analize, comentarii, re­flectii, meditatii si interpretari savante si subtile, chit ca nu rareori textul de plecare, apartinind vre­unui tinar care nu avea sa-si tina promisiunile, sau vreunui autor mediocru, era minor, insignifiant, in­cit mi se parea uneori ca situatia avea asemanare cu ce se credea despre hanurile spaniole de pe vre­muri, cum ca: “on y trouve ce qu ‘on y apporte” Asemenea dispozitie mult binevoitoare (il pome­nea pe Jules Romains cu al sau “Les hommes de bonne volonte”) si nevoia de a admira (trasatura ne­cesara criticului, sublinia Alex. Paleologu), chiar proslavi, lamuresc asupra fericitei lui alcatuiri sufletesti si de aceea pretextul literar al exaltarii lui aproape ca nu mai conteaza. Vorba tot a Conului Alecu, a propos de Sainte-Beuve: “cei mai multi dintre autorii despre care a scris nu se mai citesc, dar ce a scris el despre ei se citeste”. In aceste dez­voltari personale punea o mare acribie si migala analitica, dar mai cu seama vadea o cultura generala (cum se spunea pe timpuri) infricosatoare, ameti­toare: citise tot, stia tot! Avea si o excelenta memo­rie, dovada ca “Jurnalul fericirii” l-a putut rescrie dupa ce-i fusese confiscat. Orizontul lui cultural cu­prindea, pe linga piesele de rezistenta, in citeva limbi, familiare oricarui frecventator serios al “uma­nioarelor’, si romane moderne de toata mina, in­clusiv cele politiste, felurite piese de teatru si filme (caci a fost si un pasionat cinefil), avea temeinice cu­nostinte in artele plastice (am impresia ca mai putin in muzica), precum si altele din domeniul stiintific, fizica recenta indeosebi, incit vorbea cu dezinvoltu­ra de cuante, quarci, neutrino si determinanti nere­zolvati. Dar aproape nelipsite, strecurate cu subtire pricepere pe sub ochii ostili ai cenzurii timpului (sintem in anii ’80), erau aluzii si indemnuri morali­zatoare, ba chiar citate din Evanghelii, Psaltire, Pa­teric, caci, cum observa si Ov. S. Crohmalniceanu, Steinhardt “desfasura un sclipitor arsenal de arme moderne spre a apara valorile traditionale, credin­tele cuminti”. Bineinteles ca, laudind in dreapta si in stinga, exagera uneori, exagera chiar enorm, ca de pilda vorbind despre Guica (din “Morometii” lui Preda), care i se parea a fi “un personaj de factura shakespeariana, balzaciana, dickensiana”, sau cind se deda la un veritabil desfriu encomiastic prilejuit de o expozitie de tapiterii. Uneori scrisul lui dens, supraincarcat, insistent, adaugitor, proliferativ (ba­roc, s-a spus) ajungea un fel de joaca voioasa si sprin­tara, de experiment ghidus, cum e de pilda fraza lunga (fara nici un punct, vreau sa zic, de doua pa­gini si jumatate!) despre Salvador Dali (pe care-l ad­mira). Tot o particularitate intr-un fel induiosatoare a scrisului sau e si folosirea unor expresii fie neaose (ogoire, de istov, napristan, glie), fie argotice si go­lanesti (garagata, ne uschim, manglit, mistocara, festelit iacaua, le vede, duci cu muia, scurt pe doi), din nou restanta adolescentina, dar si, iarasi, expre­sie a aspiratiei lui spre o cit mai totala asimilare. (“Sint jidan dupa singe, dar de gindit si de simtit, gindesc si simt romaneste”, i-a replicat odata, la Gherla, unui caraliu tigan care-l insultase).

Si totusi o adiere de indoiala si neincredere ma incearca uneori: aceasta modalitate de a face litera­tura, aceea de a comenta mereu pe marginea tex­telor altora, nu cumva e o antrepriza reprobabila si oarecum facila ? George Steiner, in a sa “Real Presences, is there anything in what we say?” din 1989 , deplinge imprejurarea – caracteristica, dupa el, epocilor alexandrine sau bizantine, cum e si a noas­tra de acum – cind textul literar propriu-zis – actul de creatie, de inventie, de sursa in sensul originar de poiesis – e strivit sub greutatea comentariilor si gloselor, asfixiat de piramide de interpretari. Cartile nasc alte carti, eseurile alte eseuri, articolele alte ar­ticole. Textul de plecare devine pretext pentru me­tatexte tinzind sa devina autonome. Arborele viu moare inabusit de o iedera lacoma, geloasa si para­zitara. Traim o epoca a epilogului, a postfetei, post-­literaturii, post-culturii. Sintem victimele unui im­perialism al comentariului si comentariului la alt comentariu, si asta din cauza unor comentatori care nu sint in stare sa fie decit asa ceva (Steiner insusi se recunoaste a fi printre ei!). Si culmea: toa­te aceste recenzii si eseuri critice sint in cel mai inalt grad efemere, uitate de pe o zi pe alta si acoperite de praful bibliotecilor (stiu ca si la noi Ion Frunzetti, intrebat odata de cineva: ce mai scrie? raspunsese, cu amaraciune calamburlesca si facind aluzie la asa-zisa literatura “alimentara”: efemerinde!).

Cam la fel crede si Jean-Marie Domenach in a sa “Le crepuscule de la culture francaise?” din 1995, caci vorbeste despre “primatul interpretarii asupra creatiei, al comentariului si aluziei asupra inventiei”, ajungind sa se teama ca asistam la o “sin­copa a culturii franceze, incepind cu expresia sa cea mai populara, cea mai legata de starea unei so­cietati: romanul’. Si Gaetan Picon se intrebase, in­augurind un congres literar: “aceasta luxurianta a criticii compenseaza ea oare raritatea vegetatiei creatoare?” Inca mai de mult Tolstoi ii scria, amu­zat, lui Strazov, despre criticii sai: “Ils en savent plus que moi!”

Asemenea dezabuzate constatari si exagerate acuzatii au, cu siguranta, darul sa-l irite pe Alexan­dru George sau pe Alexandru Paleologu, care si marturiseste undeva: “Eu scriu despre carti cum al­tul scrie despre amor sau despre ambitie’. De alt­fel, Steiner insusi admite ca exista studii critice pu­tind pretinde in mod legitim la demnitatea creatiei. Sint si eu incredintat ca au existat nu putine exege­ze care au deschis ochii cititorilor asupra unor inte­lesuri si valori care altfel s-ar fi putut sa le scape, de exemplu, ale eseistilor spanioli despre semnificatia simbolica si mitica a lui Don Quijote, sau studiile despre Shakespeare, despre Dante, etc. Incit nu-mi trece prin gind sa pretind ca spusele lui Steiner s-ar aplica intru totul volumelor de critica literara (sapte, daca nu gresesc) publicate de Steinhardt in ultimii sai treisprezece ani de viata. Si totusi ceva e adeva­rat si in cazul lui, motiv pentru care unele pagini (mai ales cele prea entuziaste, adevarate “catedrale de elogii”), se citesc mai greu acum. Altceva e insa “Jurnalul fericirii”, pe buna dreptate celebru, desi nu e deloc o lectura usoara, din pricina cronologiei voit dezordonate, dar si pentru ca e suprasaturat cu citate. Excelente sint si predicile din culegerea inti­tulata “Daruind vei dobindi”, pe care nu-i placea sa le numeasca asa, ci cuvinte de credinta, sau eseuri teologice, o mostra a ceea ce ar putea fi o buna re­latie intre Biserica si intelectuali. Pentru interesul documentar, de marturii directe cu ocazia unor convorbiri sau raspunsuri la chestionare, sint inte­resante si alte doua volume mai subtiratice, tot pos­tume si acestea.

Ii mai este particular lui Steinhardt si faptul ca anumite ginduri, pareri si judecati, repetate in dife­rite ocazii (“nu ma repet destul”, spunea) pot servi ca repere si elemente pentru reconstituirea univer­sului sau moral de convingeri si credinte. Spusa lui Brice Parain, cum ca, daca vrei sa fii liber, trebuie sa nu-ti fie frica de moarte, sa ai curaj, curaj fizic. La indemnul batrinului sau tata, deseori pomenit, “amestec de Regulus si de Cambronne”, care-l salu­tase militareste si-i spusese: “sa nu fii jidan fricos, sa nu te c pe tine” (el scrie vorba en toutes iettres), s-a dus la inchisoare hotarit sa fie, in orice situatie, demn, sa aiba tinuta, to keep the face (fata fiind chipul divin in om). Ii pretuia pe englezi (ca si pe japonezi), calatorise in tinerete in Anglia, tradusese din Kipling, il admira pe Churchill care preconiza ca, in caz de infringere, sa arati mindrie, dispret si bravura, sa-ti sfidezi dusmanul.

Se entuziasma de magnifica jertfa de sine a preo­tului polonez Maximilian Kolbe, pare-mi-se canoni­zat. Detesta lasitatea, frica o socotea pacat teribil si grav, pacat de moarte (il cita pe Dostoievski: “frica e blestemul omului”), cerea crestinului, si mai cu sea­ma monahului, sa aiba barbatie, vitejie, dirzenie, vointa de fier, virtuti ostasesti, sa fie strunit, calit. Si invers: detesta minciuna (crezuta de el a fi o boala mai fatala decit cancerul), compromisul, fatarnicia, cruzimea, tradarea si cu precadere turnatoria (aici incadra si vinzarea apostolului Iuda). Pe de alta parte smecheria autohtona si descurcareala (impli­cind “mita, spert, minciuna, lingusire, fatarnicie, furt”) ii erau odioase, vorbea cu mare intristare de “limbajul tiganesc, smecheresc, bisnitar, videocase­tar, gestionar”, de “gradul de nemernicie la care am ajuns”, ura, ca si Noica, netrebnicia romaneas­ca, deplingea nenorocul lui “n-a fost sa fie”. Admi­tea (ca si Eminescu) ca au contribuit la aceasta situa­tie influentele (Mircea Vulcanescu le numea ispitiri) corupatoare ale strainilor (greci, turci, evrei, ma­ghiari, tigani, rusi, levantini), de care au fost insa mai putin atinse citeva “vetre” precum Bucovina, Maramuresul, Vrancea, zona Bran–Rucar–Dragosla­vele. Desi atit de aspru si intransigent, spunea cu ingaduinta ca “opera artistului trebuie voit deosebita de evenimentele vietii sale, de preferintele lui politi­ce, ori de cusururile sale personale’. Dar cu alt pri­lej era de parere ca “talentul nu face doi bani in lipsa unei viziuni morale” si il cita aprobator pe Wittgen­stein cu asa-numita lui ecuatie conform careia “eti­cul si esteticul sint identice’.

Romania tineretilor lui ii aparea insa ca o “for­ma paradisiaca a conditiei omenesti” si o regasea cel mai bine in literatura azi uitatului Bratescu-Voi­nesti. Isi amintea de mahalaua “din vremuri bune” unde se nascuse, Pantelimonul (“comuna purtind nume de sfint ori de tilhar”), cu biserica Capra si dangatul clopotului ei, care-i va fi dat si primul gust al crestinarii. Mai pe urma a fost strada Armeneas­ca cu vechi case boieresti. Evoca amenitatea de odinioara a poporului roman, bunavoirea lui, si re­gasesc si aici dorinta lui de integrare deja amintita, de care nu vor fi fost straine nici arestarea (in parte provocata, voita, din solidaritate), botezarea si chiar calugarirea finala. Tot asa imi explic si simpatia (in cazul lui paradoxala) pentru legionarii cunoscuti in inchisoare (vorbea chiar, dupa infringerea si moar­tea lui, de maretia lui Codreanu), cu reversul meda­liei, criticile aduse coreligionarilor sai de origine (acuzati chiar si de rasism) pentru contributia lor ne­fasta la instaurarea comunismului in Romania, ur­mata de oportunista plecare masiva ulterioara. Ii pastra o buna amintire lui Ion Antonescu pentru ca a refuzat sa aplice la noi in tara programul lui Hitler de exterminare a evreilor si aminteste gesturile “de omenie” ale bucurestenilor fata de evreii obligati sa curete zapada pe strazi. Se bucura a fi facut parte dintr-o generatie de exceptie, careia ii spunea une­ori, cu umor, “trairista” (dupa vorba lui Serban Cio­culescu), aceea a lui Eliade, Cioran, Noica (caruia ii era recunoscator pentru ca ii datora detentia lui!), Mircea Vulcanescu (cu precadere pretuit dintre toti, socotit un spiritus rector al ei), Anton Dumitriu, Alex. Cioranescu. In inchisoare legase strinse prie­tenii de suflet, mentinute si dupa aceea, cu Alex. Paleologu, doctorul Sergiu Al-George (cel mai ad­mirat), Dinu Pillat, Th. Enescu. Calatorind in strai­natate se regasea, dupa ani, cu Cioran, Eugen Io­nescu si Eliade, care ii stiau bine valoarea. Ultimii doi il si misionasera “sa se roage pentru ei ca Dum­nezeu sa le dea si lor harul credintei”.

Asupra crestinismului avea o viziune noua, vie, proaspata, repeta ideea ca Iisus a venit printre noi, oamenii, nu ca sa intemeieze o noua religie, ci ca sa introduca un nou way of life, ca sa ne scandalizeze, in sensul de trezeasca, scuture, tulbure, zgiltiie, socheze, violenteze, scoata din certitudini facile, prejudecati si apucaturi inradacinate. Asocia imagi­nea lui Iisus Hristos cu ideea de noblete, boierie, aristocratie, de gentilom si cavaler. Respingea “fa­natismul fundamentalist’, personificat in calugarul Ferapont din Fratii Karamazov, “habotnicia strim­ta si zavorita in sine”, in excelentele lui predici de la Manastirea Rohia (singur le socotea neconformis­te) condamna “vorbirea standardizata, tipizarea ver­bala, platitudinea stilistica, stereotipia ecleziastica’ la fel ca, astazi, H.-R. Patapievici si Andrei Plesu. Se declara “neplictisit, nedezamagit, nescirbit, ne­suparat’, intrucit avem, dimpotriva, datoria si obli­gatia sa fim fericiti, bucurosi si toata vremea bine dispusi. Dar intr-un lung interviu din anul 1988 (“Despre agonia Europei”) dam peste opinii politi­ce virulent antioccidentale, provenite din unele idei mai vechi ale lui Spengler si Toynbee, expuse cu patima si intr-un limbaj accentuat polemic. Cu pri­vire la unii politicieni si conducatori americani din trecut foloseste epitete ca: imbecil, nating, netot, nerod, etc, in cel mai bun caz ii acuza de copilarie si naivitate de bebelusi, de sugari! Citite acum, dupa ‘89, frapeaza nepotrivirea, cel putin pentru mo­ment, dintre previziunile sumbre ale lui Steinhardt si evolutia evenimentelor istoriei contemporane.

Parerile lui despre destinul lumii occidentale, – cre­zuta de el pierduta, condamnata (doomed), urmare a “lasitatii, gudurelii si lingusirii fata de Rusia Sovi­etica si a “angelismului” (intelegea prin asta abando­narea, cedarea continua in fata ei), – nu s-au confir­mat, slava Domnului! macar deocamdata. Intr-alta parte, diagnosticul lui e si mai cumplit, chiar sinis­tru: Occidentul ar suferi de “un cancer cu metastaze generalizate neexteriorizate”, formulare criticabila si strict medical vorbind, dar mai ales de tot prapas­tioasa si parca de negindit, totusi. In aceeasi apo­caliptica vina, anul 2000 si-l imagina “groaznic, un triumf al haimanalelor, haidamacilor, teroristilor, fa­natismului fundamentalist un cosmar de pe acum in curs de infaptuire”. Asemenea pesimism extrem, explicabil in trecutul relativ apropiat, astazi poate nedumeri prin inactualitate, dar va fi intervenit si o anumita desfrinare verbala imputabila oralitatii (ca si la Tutea), sau il va fi influentat intr-asta – pe lin­ga mizeriile de tot soiul exacerbate in faza finala a domniei monstruosului dictator autohton – si boala de inima (cardiopatia ischemica) de care suferea la urma si din care i s-a tras si moartea, la inceputul anului 1989.

Dr. Mihail Constantineanu

Marturisiri ale monahului Nicolae Delarohia[16][16]

In noiembrie 1973, Nicolae Steinhardt venea pentru prima data la Rohia. Venirea i-a fost pregatita de Constantin Noica, dupa ce si el vizitase pentru prima data Rohia, in acelasi an, raminind impresionat de frumusetile si calitatile duhovnicesti ale acestui loc, si tot atunci cunoscind la Cluj pe fostul staret si proaspatul episcop Justinian. Constantin Noica i-a scris o scrisoare prin care-i facea cunoscut prietenului sau ca i-a gasit locul pe care-l cauta. Se vede ca-i cunostea bine dorinta lui N. Steinhardt de a se retrage intr-un astfel de loc unde sa-si puna in lucrare noua lui calitate de crestin si apoi sa-si indeplineasca dorinta lui suprema de a deveni monah.

Iata ce scria in cartea de aur a manastirii la prima lui intilnire cu Rohia:

“Iordan Chimet spune ca aici la Rohia e Tara Craciunului. Pentru mine, e si raspunsul Domnului. “La response du Seigneur” a lui Alphonse de Chateaubriant, romanul posibilitatii devenirii, care e metanoia. Asa cum mi-am dorit, si-am visat si nu am indraznit, (pacatuind, asadar pentru ca a nu indrazni e un pacat), a crede ca-mi va fi dat a vedea aevea. Rohia: un loc, fara doar si poate, un vrednic si adevarat loc de inchinare Celui care raspunde atunci cind il chemi, Celui care te asteapta, care sta la usa inimii tale si bate, care da fara masura. Celui ce a spus mai intii: «Eu sint cel ce este», iar in vremea din urma «Eu sint Calea, Adevarul si Viata». Domnul raspunde oricui, Domnul poate face din oricine faptura noua. Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, care m-ai invrednicit a-Ti auzi raspunsul la nedeslusita mea chemare, a Te cunoaste si a ma inchina Tie si-n acest minunat loc al Craciunului, care se talmaceste Bucurie.” (Cartea de Aur a Manastirii Rohia, pag.98).

An de an, dupa intilnirea si logodna in duh cu acest loc isihast, Steinhardt vizita manastirea, stind aici cite o luna sau doua si facindu-si de lucru in biblioteca inca neorganizata si care numara atunci cca. 25.000 volume. Se contura tot mai mult portretul noului monah, care avea sa-si depuna la pragul manastirii cu smerenie rar intilnita la oameni de talia lui, viata intreaga si voturile monahale care erau o pura formalitate.

El devenise monah de fapt cind primise Botezul crestin in inchisoare. Ceremonialul tunderii in monahism va avea doar menirea de a incununa aceasta arzatoare dorinta, deocamdata nemarturisita.

In iulie 1977 , la plecare spre Bucuresti, scrie din nou in Cartea de Aur:

“Dupa trecerea a patru ani, in cursul carora am vizitat in repetate rinduri Rohia in toate anotimpurile si sub toate vremile: iarna sub omat, toamna, cind drumurile fosnesc sub covoare groase de frunze, vara, cind se intimpla ca cerul sa fie de-un albastru desavirsit si sa nu stie de ploaie – iata-ma din nou in locul acesta privilegiat: s-au schimbat multe, s-a inaltat o cladire impunatoare, numarul cartilor a tot crescut, insa duhul e acelasi: duhul curatiei, evlaviei, simplicitatii si smereniei voioase. Puterea de farmec a Rohiei e aceeasi; si se mentine la nivelul cel mai de sus’ (pag.136).

Era in vremea cercetarii: el se cerceta pe sine si nu indraznea a cere, staretul il lasa la deplina alegere, ne-ispitindu-l deloc. In 1980 s-a hotarit definitiv spre a se stabili la Rohia si, venind la staretul Serafim[17][17], i-a spus acest lucru, facind tot atunci si-o sfinta intelegere care suna cam asa:

“Eu ma angajez sa rinduiesc biblioteca si fagaduiesc sa traiesc pina ce o termin, iar Prea Cuviosia Voastra sa ma calugariti.”

Staretul n-a stat pe ginduri, avind de altfel in spatele sau pe episcopul Justinian, care-i daduse acordul (sa nu uitam ca era in 1980, iar N. Steinhardt fusese detinut politic), au pecetluit primirea definitiva la Rohia. In vara aceluiasi an, i s-a indeplinit dorinta si a fost tuns in monahism, imbracind haina smereniei si-a pocaintei, fara a avea nevoie de pocainta. Trecuse prin penitenciarele necrutatoare de la Jilava, Aiud, Gherla, timp in care se nascuse omul duhovnicesc, omul lepadat de lume si de toate ale ei si-n care doar credinta si chemarea Domnului l-au salvat daruindu-i invierea cea dintii, inainte de Inviere. Hristos luase chip in el.

Din moment ce-a devenit monah, n-a incetat sa dea marturie cu cuvintul si vietuirea cum ca a inteles cu adevarat viata monahala si ca nu doreste sa aiba nici un privilegiu. O chilie modesta, un altar de rugaciune si-un altar de munca intelectuala care a fost biblioteca, masa de obste cu bucate mult mai modeste decit de obicei, din cauza regimului alimentar impus doar de starea sanatatii si nu din motive de zel ascetic. Nelipsit de la Sfinta Liturghie si Miezonoptica, pe care le considera vitale pentru viata adevaratului monah.

Voios si degraba saritor spre a fi de folos chiar si-n probleme gospodaresti, unde nu se prea pricepea, insa avea multa bunavointa; gata sa spuna un cuvint bun, cind i se cerea, de cite un parinte sau frate mai tinar, dar mai ales gata sa asculte orice i s-ar fi incredintat sa faca, chiar si de cei foarte tineri. Un chip paterical, un suflet care si-a gasit implinirea prin logodna cu Rohia, aceasta mireasa care nu se ofera, ci care asteapta sa fie descoperita, daruindu-se apoi si rasplatind cu darurile ei pe cel ce a gasit-o. Monahul Nicolae, de acum se putea considera, si-a si marturisit-o dealtfel, un fericit. Un favorizat al Domnului care i-a daruit asa o mireasa. Vrednica si e feciorelnica si ea, mireasa, iar el dupa multa cautare, vrednic de rasplata si pe masura locului, cu har si credinta daruit.

Convertirea lui la crestinism, alegerea Ortodoxiei pentru bogatia traditiilor, dar si pentru paradoxul posibilitatilor de a te mintui, ‘potrivit cu diversitatea firii umane (unul se mintuieste postind si rugindu-se neincetat, altul se mintuieste mincind si bind cu masura, ­dar iubind si smerindu-se rara masura, unul retragindu-se in pustie prin instrainare de lume, altul in mijlocul lumii, ajutindu-si semenii), te intrarea lui in monahism au avut la baza o deplina cunoastere a credintei crestine.

El insusi spunea, de altfel, ca Hristos rastigneste pe cei ce-L iubesc: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” si iubeste pe cei ce-L rastignesc: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.

Dar mai stia si avea experienta unei vieti care nu-l implica pe Hristos. De multe ori ne spunea: “Voi care v-ati nascut in familii crestine, care sinteti crestini de mici, fii ai Imparatiei, voi nu va dati seama ce insemneaza sa nu-L ai pe Hristos. N-ai nimic! Totul este in zadar; viata este un cosmar; nu exista bucurie, nu exista nadejdea Invierii. Eu am trait aceasta drama, iar acum ii sint recunoscator Domnului ca m-a chemat si m-a primit dindu-mi lumina.”

Toate acestea le marturisea in fata credinciosilor de la amvonul manastirii, de unde predica adesea, cu toata incarcatura credintei de care era patruns. Ii facea o placere deosebita sa stea de vorba la biroul manastirii cu credinciosii, care veneau cu problemele lor, cu necazurile lor, dar cu credinta ferma ca numai Dumnezeu le poate rezolva toate acestea.

Intr-una din duminicile cind eram de rind la predica, venind la birou spre a ma inlocui ca eu sa pot merge la biserica, mi-a spus: “Parinte Justine! Ma preocupa din ce in ce mai mult dorinta de a ajunge la credinta simpla a credinciosilor de rind. Ei sint foarte fericiti. Cred cu toata taria in Dumnezeu, in Dumnezeul acela vechi de zile care sta pe tronul inconjurat de heruvimi si serafimi, vede tot, stie tot, asculta si implineste dorintele tuturor si din cind in cind pedepseste pe cei ce gresesc. Isi fac datoria de crestini, vin cu regularitate la biserica in duminici si sarbatori, respecta posturile si rinduielile bisericii si lasa restul in grija lui Dumnezeu. Cind vine ceasul de pe urma, mor cu credinta fierbinte in dreptatea lui Dumnezeu si asteapta intilnirea cu Hristos. Este o credinta odihnitoare si mingiietoare si plina de nadejde, iar fata lor in acest moment are un nimb, o aureola. As dori sa o pot avea si ma straduiesc sa ma eliberez de tot ce am acumulat si nu-mi este de folos pentru acest pas ultim pe care trebuie sa-l facem fiecare dintre noi”.

Avea dreptate, asa este, crestinii nostri au acea credinta nestramutata a parintilor filocalici care si ei ajungeau la starea aceasta a credintei inimii curate, care vede pe Dumnezeu. A primit parintele Nicolae si acest ultim dar pe care-l mai dorea de la Dumnezeu. Dupa o scurta, dar grea suferinta, impartasit cu Trupul si Singele Domnului, deci cu merindea-n traista, cu luminarea in mina si-n timpul citirii rugaciunii de pe patul de moarte a trecut din moarte la viata.

Cinstitele lui oseminte au cazut in vesnica odihna, iar fata lui, cu un tainic zimbet si aureolata de o lumina tot atit de tainica, era ca o carte in care se putea citi “ca L-a gasit pe Cel Care l-a cautat” si ca a fost intimpinat de El cu cuvintele: “Iata israelit in care nu este viclesug”.

Justin Hodea Sigheteanu

Scriitorul in haine monahale[20][20]

In anul 1976, terminindu-se de edificat casa cu paraclis din incinta manastirii, in interiorul careia se afla o incapere mare pentru biblioteca, la una dintre vizitele sale, l-am rugat pe N. Steinhardt sa caute un bi­bliotecar la Bucuresti pentru a inregistra si aranja cartile manastirii, care insumau circa 23.000 de exemplare, in localul bibliotecii. La scurt timp a revenit de la Bucu­resti, spunind ca a aflat bibliotecarul. Am inteles ca era chiar el, eseistul si filosoful crestin, plin de daruire si competenta, caruia ii puteam incredinta aceasta misiune. A refuzat orice compensatie baneasca, solicitindu-mi doar sa-i dau in ajutor doi studenti teologi, cu care sa in­ventarieze si sa puna la punct inregistrarea pe fise a fon­dului de carte al manastirii.

Plin de modestie si cuviincioasa purtare m-a rugat sa-i ingadui a ramine ca vietuitor al manastirii, spunind ca trei lucruri il determina sa ia aceasta hotarire. Mai intii, dorinta si dragostea pentru viata monahala pe care vrea sa o urmeze. Apoi, spunea, pentru linistea si pacea duhovniceasca pe care a aflat-o, ca nicaieri in alta parte, la Rohia. Iar un al treilea motiv il constituie ascultarea pe care o va avea de a se afla in lumea cartilor atit de dragi. Intre timp si-a manifestat dorinta de a primi haina monahala, luind ingerescul chip. In calitate de staret si duhovnic, mi-am luat ingaduinta, dupa ce am reflectat mult la aceasta, sa-l calugaresc.

In anul 1980 m-am imbolnavit grav fiind internat la Cluj in tot cursul verii. Am venit la Rohia numai pentru festivitatile ocazionate de hramul manastirii din 15 au­gust. A doua zi, in 16 august, inainte de a ma reintoarce la spital, mi-am facut datoria de constiinta, calugarindu-l. Inalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clu­jului, a binevoit a consfinti oficial actul savirsit.

Credincios fagaduintelor sale, monahul Nicolae im­pleteste munca si rugaciunea intr-o desavirsita austeri­tate si smerenie, fiind atent ascultator la toate problemele si intrebarile celor mai tineri, facindu-se frate bun al tu­turor, sprijinind pe cei dornici sa urmeze studiile teolo­gice, initiindu-i in cunoasterea limbilor straine, scriind si publicind, dind sfaturi intelepte intregii obsti a manas­tirii, tilcuind pericopele evanghelice duhovnicale in bise­rica. Darul oratoric si profunzimea ideilor crestine de care era insuflat faceau ca multi credinciosi sa se adune la manastire spre a se invrednici de bogatele sale cunostinte si invataturi, ingemanate cu o inalta traire spirituala. Era nelipsit de la slujbele religioase si mai ales de la sfinta liturghie si miezonoptica, pe care le definea ca “e­senta slujbelor divine” sau “centrul cultului crestin”. A­deseori spunea: “Nu stiti voi, crestinii, ce comoara aveti in biserica, bucurindu-va de prezenta lui Hristos, care ne-a izbavit de moarte si de iad, si este atit de bun cu noi”.

Ca filosof si om de cultura a publicat mai multe carti, altele a tradus, a imbogatit prin capacitatea sa debor­danta de intuitie si fin analist al fenomenului literar, cul­tura romaneasca. Se afla sub tipar o carte de predici pe care le-a tinut la manastire in decursul anilor. Tot in curs de editare se afla si “Jurnalul fericiri” cuprinzind eseuri, reflectii si memorii din inchisoare. In timpul dictaturii manuscrisul a fost confiscat, apoi restituit, din nou confiscat in anul 1984 si depus la Sectia secreta a Arhivelor Statului. Un exemplar a ajuns in lumea libera, de unde abia dupa Revolutia din Decembrie 1989, a inceput sa fie difuzat pentru ascultatorii din tara.

In ziua de 30 martie 1989 sufletul Parintelui Nicolae s-a eliberat din trupul chinuit de asceza., suferinte si boli. La data de 2 aprilie, dupa rinduiala calugareasca, in pre­zenta a numerosi credinciosi, cunoscuti si admiratori ai sai, purtat pe umeri de preoti si monahi, fiind de fata din partea Arhiepiscopiei Clujului P.S. Iustinian, Parintele Nicolae Steinhardt a fost condus spre locul de vesnica odihna, in cimitirul Manastirii Rohia, pe care a iubit-o atit de mult.

Arhimandrit Serafim Man

Septuagenarul neastimparat[21][21]

Orice disciplina, orice doctrina, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat in vileag nu pentru ca ar fi inavuabil, ci pentru ca nu se cade sa fie luat in desert; el ii constituie piatra de temelie si morala profunda, ne­proclamata, dar ineluctabila.

  1. Steinhardt declara ca in invataturile de care s-a apropiat a “dorit si cutezat intotdeauna” sa afle secretul acesta hotaritor, care, cum spune el, “detine formula, indeobste scurta si raspicata, a deplinei sinceritati, care se confunda cu o marturisire fara prudente si echivocuri: gindul intim al doctrinei, singurul care conteaza” (“Struc­tura ori sens”, in “Viata Romaneasca”, nr. 12, 1980).

Dupa aceste rinduri introductive, N. Steinhardt scrie fraza urmatoare, asupra careia propun sa ne oprim citeva clipe: “Pentru materia mea, dreptul constitutional (cu alte cuvinte: stiinta organizarii si apararii libertatii), cred ca l-am intuit: e curajul, curajul fizic in fata mortii”. Primul lucru ce se retine de aici e sublinierea pronumelui pose­siv, exprimind foarte hotarita revendicare a propriei specia­litati, apoi lapidara definitie a acesteia. O stiinta necerce­tata decit de specialisti, o disciplina juridica de catedra, cu rarisime aplicatii la vreun interes imediat, lipsita apa­rent de conotatii existentiale se dezvaluie dintr-o data, cu evidenta uluitoare a adevarurilor elementare, ca angajind fiinta in chip dramatic si radical. Daca, asa cum spune Kierkegaard, contrariul pacatului nu e virtutea, ci liber­tatea, daca, asa cum multi intelepti si eroi au afirmat de-a lungul vremilor, bunul cel mai de pret nu e viata, ci liber­tatea, rezulta ca, fara doar si poate, dreptul constitutional e stiinta cea mai importanta, cel putin in domeniul a ceea ce numim “stiinte umane”. Organizarea binelui e o uto­pie cu efectele cele mai funeste; ea nesocoteste tocmai li­bertatea (care trebuie, virtualmente, sa poata alege raul ca optiune individuala, in vreme ce nesocotirea ei duce inevitabil la generalizarea raului prin mutilarea in esenta a umanului ca atare). Organizarea libertatii e insa altceva; in lipsa ei, societatea oscileaza intre anarhie si despotism. Aceasta organizare trebuie sa fie durabila; ea duce la for­mularea unor principii statornice, dar nu poate fi rigida si imuabila, ea e necesarmente dinamica, fiind totuna cu apararea libertatii, actiune variabila, dar perpetua. Pretul libertatii, spuneam alta data, e mereu exigibil si niciodata definitiv platit; de regula, pretul acesta e insasi viata, iata de ce “secretul” dreptului constitutional, girul sau cel mai adinc nu poate fi decit curajul fizic in fata mortii, cum exact si decis afirma N. Steinhardt, simtind nevoia reduplicarii[22][22]; “curajul, curajul fizic” Aceasta redupli­care e in primul rind un efect retoric de accentuare, dar si in ordinea succesiva suita e fireasca: curajul fizic exista si fara curaj moral, dar acesta, cind se arata, il naste si pe cel fizic, oricit de fragila, dezarmata si vulnerabila ar fi in speta fiinta.

Nu vreau deloc sa-mi pun prietenul in postura jenan­ta prin comparatii strivitoare, dar pot zice cu toata sigu­ranta ca fraza lui N. Steinhardt s-ar fi putut inscrie prin­tre frazele-cheie din “Cours de politique constitutionnelle” de Benjamin Constant, carte clasica si neinvechita, deloc mai prejos ca proza, as zice chiar mai presus, de romanul “Adolphe” sau de jurnalele intime ale aceluiasi. Nu merg mai departe, imi marginesc comparatia (si echivalarea) la fraza in chestiune. Dar se mai gasesc in scrisul lui N. Steinhardt nu putine fraze de aceeasi tarie; antologate, ar da un volum de aforisme pe a carui rezistenta in pos­teritate ma incumet sa mizez. Nu numai de aforisme; o multime de portrete, caracterizari, formulari izbitoare si memorabile. Imi dau seama acum ca, din prudenta, elo­giul meu apare cam restrictiv, limitat la o eventuala cu­legere de “pagini alese”, dar nu e putin lucru pentru un scriitor sa merite editarea unui atare florilegiu. Nu-mi propun sa scriu aici un “studiu critic” despre opera lui N. Steinhardt. Am incercat doar o desfoliere analitica a frazei despre esenta dreptului constitutional, pentru a releva profunzimea si forta de care e capabil scrisul sau. Cunoscind bine omul, admiratia mea ii cuprinde si scri­sul, si felul de a fi (nu lipsite de “originalitati”).

De existenta sa am luat intiia oara cunostinta din colectia revistei “Vlastarul” a Liceului “Spiru Haret”, pe care il absolvise cind eu intram in prima clasa. (Tot din “Vlastarul” am aflat de Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Cioranescu.) Apoi, un coleg al meu de clasa, var cu el, mi-a dat volumul “In genul tinerilor”, semnat Antisthius, in care Steinhardt ii parodia pe corifeii “tine­rei generatii’ (persiflata atunci de G. Calinescu sub eti­cheta “De generatione mucosorum”), cele mai amuzante fiind textele atribuite amicilor sai mai virstnici, Noica, Eliade si Comarnescu. Mai tirziu, in 1936, am citit in “Re­vista Fundatiilor Regale” un studiu al sau despre Proust, care m-a umplut de admiratie si invidie. Dupa 1944, i-am urmarit regulat eseurile publicate aproape numar de numar in noua serie a “Revistei Fundatiilor Regale” si arti­colele din ziarul “Victoria” al lui N. D. Cocea. Toate ma in­citau grozav, fie ca eram sau nu de acord cu autorul. Il preocupau aceleasi teme si aceiasi autori care ma preocu­pau si pe mine. Dar nu ne-am cunoscut decit mult mai tirziu, in 1953, la Cimpulung, unde ma aflam mai de mult, in compania lui Noica, pe care venise sa-l vada. Din pri­mele vorbe ne-am dat numaidecit seama ca avusesem aceleasi lecturi hotaritoare in adolescenta, aceeasi for­matie intelectuala (a mea insa mult mai modesta); ne-am descoperit pe loc (le banuiam dinainte) predilectiile co­mune in arta, in literatura, in anecdotica istorica, in for­mele vietii private, in amintirile pariziene, in gastrono­mie; iubeam la fel de mult Bucurestiul si ii cunosteam la fel de bine trecutul. Buna noastra memorie ne ajuta sa pomenim pe de rost pasagii din “Craii de Curtea­ Veche’, din “In cautarea timpului pierdut”, din “La rotisserie de la reine pedauque”, din “Candide”, din Stendhal, din Ion Ghica, din Caragiale – tatal. Mai cu seama ne-a apropiat faptul ca eram printre foarte putinii, de nu cumva poate chiar singurii romani din generatia noastra, pentru care Alphonse Daudet era un autor familiar, tot asa si Courte­line. Ne-am declarat cu de la noi putere prieteni din copilarie, abolind dintr-un condei diferenta de virsta si umplind retrospectiv cu posibilele noastre amintiri co­mune deceniile in care doar din capriciul intimplarii nu ne intilnisem de fapt.

Aceste amintiri comune nefiind incercuite de margi­nirea faptelor aievea puteau merge mult inapoi, facin­du-ne, spre pilda, contemporani cu “Afacerea” Dreyfus, care ne-a pasionat si din care mai pomenim si acum cite un episod sau altul, ca vechi “dreyfusarzi” ce sintem: “borderoul”, plastografia colonelului Henry, depozitia generalului de Boisdeffre la procesul Zola, pledoaria avo­catului Labori etc. Nu numai efectul “Afacerii” in opera sau actiunea unor Zola, Peguy, Clemenceau, Anatole France, Proust, Roger Martin du Gard ne-au impus-o ca un eveniment crucial in care nu puteam sa nu ne impli­cam; ca juristi, consideram ca miezul ‘Afacerii” sta in ire­gularitatea procedurii si ca e vorba de o chestiune de prin­cipiu: incorectitudinea formala ascunde totdeauna o in­justitie materiala. (Steinhardt facuse, ca student, o lucrare de seminar despre tehnica proceselor montate, luind ca model procesul Ioanei d’ Arc.) “Afacerea” Dreyfus (si altele ca ea, mult prea numeroase in vremea noastra ca sa mai poata stirni atita vilva) a fost posibila pentru ca instanta era de fapt subordonata executivului (Ministerul de Razboi) prin derogare de la principiul separatiei pu­terilor, formulat de Montesquieu.

  1. Steinhardt ma da literalmente gata cu nemaipo­menita lui capacitate de informatie. Stie tot, e la curent cu tot: microfizica, cibernetica, biologie, psihanaliza, muzica dodecafonica, arta abstracta, arta concreta, noul roman, mai stiu eu ce. Nu pot pricepe cind are timp si de unde face rost. Curiozitatea lui intelectuala, febrilitatea lui, neastimparul lui sint ametitoare. Citeste cu o rapiditate electronica si retine totul temeinic. Eu, complexat de cite stie si cite afla mereu, ii spun din cind in cind (mai mult dintr-un fel de pizma) ca, de la o virsta incolo, nu mai are rost sa citim prea multe noutati, ca e timpul sa recitim citeva dintre marile carti si sa mai meditam, sa mai si cas­cam gura la spectacolul vietii ca nu mai avem mult. Dar de fiecare data aflu ca tocmai reciteste “Odiseea”, “Divina Comedie”, pe Tacit, pe Suetoniu, pe Tucidide, pe Emines­cu, pe Balzac, pe Shakespeare, pe Goethe, pe Platon; Bi­blia o stie aproape pe de rost, Filocalia, Patericul, Sfintii Parinti de asemenea; aflu mici fapte de viata pe care le-a observat in troleibuz, pe strada, intr-o administratie pu­blica; imi vorbeste de cite o cladire veche, de un colt de strada sau de gradina, de un incident amuzant sau revol­tator. Cancanuri, daca vine vorba, constat ca stie destule, dar e discret.

E de o vitalitate neinchipuita. Cu toate astea, sana­tatea lui e subreda, tine o dieta nemaipomenit de severa, o tine cu habotnicie; sufera de atitea, incit ce-i e permis la una ii e contraindicat la alta (din gastronomia noastra de odinioara nu ne-au mai ramas decit evocarile). E mereu internat ba pentru operatie, ba pentru analize, ba pentru tratament; multumita lui, vizitindu-l, am ajuns sa cunosc aproape toate spitalele din Bucuresti. Dar eu zic ca aceste migratiuni spitalicesti sint inca o proba a vitalitatii lui fara pereche. Presupun o tenacitate, un optimism, o in­credere ce nu dezarmeaza; o incredere condescendenta si in propriul ticalos trup omenesc. Sint si o dovada de con­stiinciozitate. Si, poate, si una dintre formele sociabilitatii. Si mai cred ca nu ar fi suportabile fara o solida rezerva de buna dispozitie (si, in definitiv, de rabdare, in ciuda agitatiei lui).

Este in vocatia de bolnav si de pacient a lui N. Stein­hardt acelasi neastimpar si tot atita scrupul ca si in ape­tenta lui intelectuala nepotolita. La fel si in viata de socie­tate. Cunoaste imens de multa lume (faceam adineauri aluzie la sociabilitatea lui), trimite carti postale ilustrate, felicitari, intretine legaturi epistolare, nu uita aniver­sarile, nu omite parastasele. E de o politete obsecvioasa, intr-o cadenta potopitoare. Face servicii, intervine, soli­cita pentru altii, rareori rateaza o expozitie, o conferinta, un concert. Nu sta locului; ca si Aliosa Karamazov, face intr-o singura zi atitea vizite, cite nu face altul intr-o sap­tamina. Sta putin; abia puse intrebarile de sanatate si ros­tite complimentele de rigoare, plus, bineinteles, lucrurile totdeauna interesante pe care le are de spus, se ridica, isi ia grabit ramas-bun si porneste ca din pusca.

De zece ani, de cind si-a lasat barba, la inceput sura, vechea lui chelie a cistigat in demnitate, iar el are un fason impunator, ceva intre duhovnic si general tarist. Nu-mi mai vine usor sa-i vorbesc de la egal la egal, ca “prieten din copilarie”, si trebuie sa fac un efort (nu prea mare) ca sa-mi moderez deferenta pe care mi-o inspira.

Efortul acesta insa imi reuseste si ii pot spune de la obraz, fara prea vizibile semne exterioare de respect, ad­miratia si iubirea mea. Tot in felul acesta ii mai spun si al­tele, nu totdeauna la fel de magulitoare, dintre care unele le voi scrie poate in alt articol: nu se potrivesc in acesta, omagial.

P.S. Nu puteam pomeni in acest articol de capodopera lui postuma “Jurnalul Fericirii”, al carei manuscris ii fusese confiscat de Securitate in urma unei turnatorii. I-a fost restituit mai tirziu, prin interventia lui Eugen Jebeleanu si depus in “custodie” la Uniunea Scriitorilor. Dar mai exista o copie in Franta, la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, si o alta versiune, aproape identica, pe care o rescrisese din memorie intre timp.

Alexandru Paleologu

Amintiri despre Steinhardt[23][23]

Stelian Tanase: Cum l-ati cunoscut pe N. Steinhardt?

Alexandru Paleologu: In 1954, cind a venit la Cimpulung sa-l vada pe Dinu Noica, cu care fusese coleg si oarecum amic in tinerete. Era mai tinar decit Noica, la scoala a fost in urma lui. Atunci ne-am vazut noi prima data, ne-am inteles de la inceput. Eu il cunosteam din “Revista Fundatiilor” si din co­lectia revistei “Vlastarul” a Liceului Spiru Haret (unde am in­vatat si eu) si cartea “In genul tinerilor”, volumul de parodii aparut in ‘34 sau ‘35, pe care mi-l imprumutase un var de-al lui Nicu, coleg de clasa cu mine. Partea cea mai buna din carte era o parodie despre Eliade, Comarnescu si Noica. Capitolul despre Noica era cel mai amuzant, in el Nicu ridea de o pre­supusa teorie a lui Noica, asa-numita “nonmincarea”, foarte amuzant, nu pot acum sa reproduc. Cine gaseste volumul “In genul tinerilor” poate gasi chestiile astea care sint foarte nos­time. Unica oara cind a fost Nicu la Cimpulung, a fost atunci cind ne-am cunoscut noi si cind Noica era inca in domiciliu obligatoriu acolo, in unul din ultimele lui domicilii din Cim­pulung, adica intr-o vila, numita Vila Luca. Era pe strada pa­ralela cu Riul Tirgului, soseaua care merge spre Namaiesti. Despre aceasta sedere la Cimpulung, despre mine si despre el, vorbeste Nicu Steinhardt intr-un articol aparut in revista “Stea­ua’ si apoi cules in volumul “Prin altii spre sine”, ultimul lui volum, care este o culegere selectiva antologica. Articolul nu­mit “Ce stiu” a fost citit de Andrei Plesu si Liiceanu si, mi se pare, de Vieru, cu glas tare si cu multa reculegere, in camera lui Noica de la Paltinis, la un an de la moartea lui. Articolul era foarte frumos, adevarat. Descrie casa in care statea Noica, o casa acoperita cu iedera, ca resedinta in surghiun a unui bo­ier sub domniile pamintene. Se spune ca Noica isi constituise acolo un grup numeros de ciraci ferventi, carora le aplica un program de o disciplina stricta, cu lucrari scrise, cu obligatii seminariale si ca “oaspetii cursanti” veneau la ceai cu cornu­rile si cu zaharul de acasa iar Mariana Noica le servea ceaiul. Lui Nicu Steinhardt i-a picat prima data o lucrare despre Ernst Cassirer. Nimic din toate astea. Eu eram acolo singurul disci­pol al lui Noica, nu era nici un grup de ciraci ferventi, eram eu singur care dimineata parcurgeam cu el toate notele lui de lectura din Hegel si traduceam impreuna texte grecesti. Asta a fost in primii trei ani cit am stat la Cimpulung. Nu era nici un fel de oaspete cursant. Mai erau prieteni care veneau in vizita acolo si beau ceai. Desi era o epoca in care piinea era pe cartela nimenea nu venea cu cornuri de acasa, nici nu exis­tau cornuri pe vremea aceea, era numai piine neagra si cea­iurile erau foarte bune. Toate le oferea Mariana, nimeni nu venea cu produse alimentate de acasa. Cit despre Nicu imi amintesc doar ca folosea numele Cassirer intr-un mod injurios. Avea o ciuda foarte mare pe Cassirer, cum vad ca avea si pe Bentham si pe Stuart Mill. Nu stiu pentru ce, zicea Cassirer cum ar zice canalie. Dar constat, atit in textul tiparit, cit si in scrisoarea scrisa mie, ca numele lui Cassirer e scris gresit, cu un singur “s”, cu “i” si cu “e”, Casierer. Am apucat sa-i spun inainte sa moara: “Bine mai Nicule, cum ai putut sa faci o lucrare despre Cassirer cind nici nu stii cum i se scrie numele?”

Mi-a spus ca a facut o lucrare despre Cassirer, ca au fost oaspeti cursanti, ca poate la mine e falsa memorie, nu la el. A ramas chestia netransata dar tin sa rectific, ceea ce spune Nicu despre Noica la Cimpulung si despre mine este inexact, este in cel mai bun caz falsa memorie, daca nu este ceva ca in Tartarin din Tarascon, pacat ca nu pot sa-i spun acum lui, care, ca si mine, citise foarte mult, in tinerete pe Alphonse Daudet.

Alexandru Paleologu

Antisthius: “In genul… tinerilor”[24][24]

Din acelasi cuib pare sa fi zburat si cartea lui Antisthius despre scrisul tinerilor de astazi. Un baiat inteligent, atent si talentat, care stie sa surprinda caracteristicul si sa nuanteze humorul s-a amuzat sa parodieze scrisul citorva protagonisti ai “tinerei generatii”. Ca s-a distrat, lucrul pare evident oricui ii citeste cartea! De ce atunci simulacrul acela de ton grav si moralist, care introduce amuzamentul sub o scuza? A vrut oare Antisthius sa parodizeze cu anticipatie tonul “Revistei burgheze”?

Intr-o generatie de oameni autentici, aceasta drapare a unui sentiment strengaresc in toga unei inalte moralitati si cumintenii aduce o contributie neasteptata, de altfel specific burgheza: ipocrizia! Oricum, cartea lui Antisthius se va vinde. Dar nu pentru surogatul de morala pe care-l cuprinde, ci pentru ca cei pe care-i parodiaza au succes. E, fireste, si aceasta o comportare, tipica, de burghez. Sa exploatezi succesul altora. Dar e o comportare pe care o practica si proletarii.

Mircea Vulcanescu

Extrase din Arhiva Culturala Română / Fabian Anton

Sursa: MĂRTURISITORII

Note:

[1][1] Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

[2][2] Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

[3][3] Aparut in volumul “Cum am devenit crestin”, editura Harisma, Bucuresti 1994

[4][4] Text publicat in volumul “Din amintirile unui secretar de redactie. Pagini de jurnal 1943-1978”, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti 1997.

[5][5] Marturie inregistrata de Fabian Anton

[6][6] Missa – liturghia catolica

[7][7] Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

[8][8] Scrisoare Emil Cioran catre Arsavir Acterian. Originalul in fondurile Bibliotecii Academiei.

[9][9] Jurnalul lui Jenny Acterian, “Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, avea sa apara dupa 1989 in doua editii la editurile Humanitas si Ararat.

[10][10] Marin Sorescu.

[11][11] Mircea Eliade.

[12][12] Eugen Ionescu.

[13][13] Este vorba de articolul “Tineretea monahului mirean” din revista Steaua nr. 7 (398) iulie 1980.

[14][14] Barbu Brezianu.

[15][15] Text publicat in “Romania literara”, nr. 32/1997

[16][16] Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

[17][17] Arhim. Serafim Man

[20][20] Articol aparut in “Romania literara”, nr. 35/1998

[21][21] Text aparut in volumul “Alchimia existentei”, editia a II-a, editura Humanitas, Bucuresti 1997

[22][22] Intocmai cum, in cu totul alta ordine, Mateiu I. Caragiale simtise aceeasi nevoie scriind “sifon, sifon albastru”, efect stilis­tic asupra caruia N. Steinhardt mi-a atras atentia acum douazeci si cinci de ani si pe care tot el, la sugestia mea de asta data, l-a comentat nu demult intr-un scurt articol.

[23][23] Fragment din volumul “Sfidarea memoriei” de Alex. Paleologu si Stelian Tanase, editura DU Style, Bucuresti 1996

[24][24] Publicat in revista “Criterion” an. I, nr. 15, din 15 decembrie 1934, pg. 4

 

Mărturii din Închisori: Cum a murit Mircea VulcănescuMotto: “Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales și filosofului Mircea Vulcănescu.” – Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric

Mircea Vulcanescu cu fiica sa SandraMircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud)

Mircea Vulcănescu s-a născut la 3 martie 1904 în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o în Bucureşti, gimnaziul la Iaşi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la cea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat în 1925 la Paris la studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care: Cuvântul, Criterion, Floare de foc, Familia, etc.

Din iunie 1935 a fost director general al Vămilor până în septembrie 1937, când a fost demis. Numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În anii următori a ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărarii Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.

După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit la postul de şef al Datoriei Publice, până la 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, “criminalii de razboi”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa. Moare la Aiud, in octombrie 1952.

Principalele opere ale lui Vulcănescu: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932); În ceasul al 11-lea (1932); Cele două Românii (1932); Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933); Războiul pentru reîntregirea neamului (1938); Înfăţişarea socială a două judeţe (1938); Dimensiunea românească a existenţei (1943).

Mircea Vulcănescu este “cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, “Erlebnis”-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian si logica lui Noica, omul care era la fel de “acasa” în D. Gusti (cultul organizării şi al eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică)” (cf. Permanenţe, dec 2002)

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregatirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947).

La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbracaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.(…) În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat pe jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, “Experimentul Piteşti“).

Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.  Transferat la Aiud, suferind de tuberculoză în stadiu avansat, asistenţa medicală ii este refuzată şi este băgat la Zarcă (unde erau cei mai “periculoşi” deţinuţi). Mircea Vulcănescu a fost considerat unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i s-au aplicat cele mai grele torturi şi dese izolări la Zarcă. La infirmerie ajunge abia în pragul morţii, fiindcă pentru cei din Zarcă era necesar acordul ministrului Alexandru Drăghici pentru infirmerie. Mircea Vulcănescu a plecat la Domnul pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată intreaga concepţie creştină a sa: “Să nu ne răzbunaţi!”.

Grigore Caraza: Aiud însângerat

“Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: “Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” (“Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud).Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul “Infernul”. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor. (…)

În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.

Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă.” (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”, Editura Vremea XXI, 2004 – ajunsa la a V-a editie)

Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferinţă la Aiud cu Vulcănescu, povesteşte în cartea “Din impărăţia morţii” (Madrid, 1981): “Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii spre un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deţinuţii politici, atunci când se întâlneau cu un alt deţinut, sau un grup de deţinuţi, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe langă el. Era Mircea Vulcănescu. Imi şopteşte: “Mergeţi la muncă”. În privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbracat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş. Mircea Vulcănescu, una din cele mai stralucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele doua războaie, fost subsecretar de Stat la Finanţe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru “aservirea economică a Romaniei, Reichului nazist”… Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar al YMCA, filiala Bucureşti, Zahiernic, în braţele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a povestit următoarele: Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Mircea Vulcănescu aflase de la ceilalţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era aşa de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de drept comun. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în braţele mele, cu ultimele cuvinte: “Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soţie)”.

Ion Constantinescu-Mărăcineanu, în articolul “Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria, redă cuvintele lui Mircea Vulcănescu aşa cum le-a auzit la infirmeria Aiud: “Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele când trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am facut datoria ca cetăţean faţă de aceasta ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picatură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit zadarnice. Potenţaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima picatură de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Mărturisitorul Ioan Ianolide: “Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C..

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la Camera Neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.

Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)

Mărturisitorul Virgil Maxim: Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.

– Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu’, le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

Ne-am repezit toți. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici și acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoțite de murmurul rugăciunii: ”Și ne iartă nouă… precum și noi iertăm…” Batistele, prosoapele, poalele cămășilor se înfășurau în jurul picioarelor, feselor, brațelor și capetelor.

În șoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu zâmbet trist și cu un gest care voia să arate nimicnicia vieții pământești, cel întrebat își spunea: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constantin și Ion Nedelescu; un filozof, un profesor, un comandant legionar și un mare ziarist, fuseseră scoși de pe secția a doua, trimiși la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuți cu saci de nisip confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug mai ales organele interne, în special rinichii, și aruncați în camera 5 bis, anticamera morții. Vina? Au confecționat și au propagat idei retrograde: cultură, credință și știință burghezo-legionară, împotriva partidului și clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și durerilor acute. […]

Mircea Vulcănescu și Constant păreau niște umbre mișcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii de pază sunaseră din goarnă, anunțând sosirea dușmanului. Dar domnul și cetatea benchetuiau și dormitau, iar dușmanul prefăcuse totul în ruină.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, Vol. II, pag. 246)

Nicolae Trifoiu, fost deţinut politic, povesteşte în Permanenţe (aprilie 2003): “Cât despre Mircea Vulcănescu, căruia Mircea Nicolau i-a fost şi lui un apropiat, am reţinut discuţiile pe care le-au avut înainte de arestarea din 1946 a lui Mircea Vulcănescu. Cu toate cunoştinţele lui vaste şi cu tot ce decurge din ele, filosoful era un mare naiv. Nu voia să ia în considerare o eventuală arestare a sa. O excludea pe motiv că avea atâtea merite recunoscute de toţi, aportul lui fiind socotit chiar în aur (cât timp a fost, de exemplu, în fruntea Vămilor ori subsecretar de stat în guvernul Antonescu). L-a întâlnit, nu mult după aceste discuţii, în preajma Malmaison-ului (închisorii), sub paza unui singur soldat. L-a evitat. A urmat procesul, cu extraordinarul lui cuvânt de apărare publicat în zilele noastre. După condamnare a fost depus la Jilava, unde a îndurat, împreuna cu toţi foştii demnitari, cu generalii, etc regimul exercitat direct şi prin câţiva gardieni călăi, de demenţialul găgăuz Maromete. Scoşi in plină iarnă [prin 1950], dezbrăcaţi la piele, un număr de deţinuti printre care şi Mircea Vulcănescu, au trebuit să treacă prin mijlocul unui şir de gardieni, care i-au lovit cu cozi de mătură, introducându-i într-o încapere goală, umedă, cu ciment pe jos. O adevărată condamnare, dacă nu la moarte, la distrugerea fizică. Mircea Vulcănescu, dându-şi seama că n-ar mai fi nici o posibilitate de a se salva, de a rezista fiecare cu forţele fizice şi sufleteşti, s-a oferit să-l ocrotească pe unul dintre ei, mai tânăr, pe numele său Eduard Tomescu, care făcuse parte în 1940 din grupul de conducere legionar al comunei Jilava. Aşa că, la limita epuizării, după cât au stat în picioare, Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui pe cel numit. (…) Mircea Nicolau a fost dus într-una din zile [in 1952] la o consultaţie medicală la infirmeria “spitalului” penitenciarului Aiud. Urcând scările spre etaj, l-a întâlnit pe Mircea Vulcănescu, care i-a spus că nu mai are nici o şansă de supravieţuire. Nu se aştepta, totuşi, ca numai peste două zile, să afle că Mircea Vulcănescu s-a stins. Era în 28 octombrie 1952. “

Profesorul Ion Halmaghi, scriitor şi jurnalist legionar, deţinut politic timp de 15 ani şi apoi emigrat în Statele Unite, marturiseşte: “Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de etică, la Univesitatea din Bucureşti, pe timpul studenţiei mele. Lecţiile sale sâmbăta după-amiază erau pline de dinamism şi originalitate… În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în practică morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viaţă create de guvenul comunist cu intenţia de a-i lichida pe toţi prizonierii politici… În timpul în care au locuit împreună într-o altă aripă a Jilavei Vulcănescu şi alţii obişnuiau să ţină conferinţe despre diferite subiecte spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferinţele ţinute de Mircea Vulcănescu  apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară în curtea interioară a fortului Jilava unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră [“Neagra”]: căci, fără nici o lumină, Întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi acolo au stat între urină şi fecale trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. Nu aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdarie de la un colţ la altul, spre a se incălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a intreţinut treaz spiritul. Până când el insuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

“În condiţiile acestea – a spus Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenoasă, rugându-i să accepte propunerea lui – nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă mai există o salvare. Eu nu mai pot rezista fizic, mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi în felul acesta voi veţi avea un loc unde să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…” (Ion Halmaghi, 1975 – Discursul Contemporan, Tom 1, Pittsburg, 1977)

Ștefan J. Fay către fiicele lui Mircea Vulcănescu: “Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui. Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută.(…) Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna (Această mărturie circulă și sub altă variantă, cu mici variații, în care cel ajutat poartă numele ”Frățescu” – n.n.)

Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cu­vintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învă­ţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţi­nutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!

Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine şi de folos.” (Ștefan J. Fay – Sokrateion – mărturie pentru un om, pag. 147-148)

Mărturia Părintelui Nicolae Grebenea: “Într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şi Mircea Vulcănescu. Deţinutii trebuiau descuiaţi să meargă să îşi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului intrebă pe un altul: Care Vulcănescu? Răspunsul: Criminalul!

După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi zise: Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul. Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie ingerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: criminal de război. În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară. (…)

Dar calitățile lui de inimă întreceau marile lui calități intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus așa: „Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărțit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuți ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereți dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studentți mei i-am învățat să fie cinstiți si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viață am fost cinstit. Cum aș putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niște constrângeri atât de grele, cu foamea și cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem și-ți pot spune aceste lucruri.”

După aceasta ne-am despărțit. La despărtire eram emoționat și cu lacrimi. (…) Ştirea morţii lui m-a impresionat. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Pr. Nicolae Grebenea, “Amintiri din întuneric”, Bucuresti, 1997)

Mărturia  lui Nicolae Crăcea: S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul. (Nicolae Crăcea – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)

Extrase revazute din:

Fabian Seiche“Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: Marturisitorii

 

http://www.marturisitorii.ro/2013/10/28/marturii-din-inchisori-cum-a-murit-mircea-vulcanescu/

 

DOCUMENT. Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu către fiica lui: “Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel”. 112 ani de la naşterea marelui filosof român

Mircea-Vulcanescu-si-Emil-Cioran-Marturisitorii-622x480Scrisoare catre Viorica Maria Elena Vulcanescu

Dragă Doamnă,

În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: « Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului ».

Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut si care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam « nimicnicia noastră nativă », i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă : « Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută. »

Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de « nenoroc ». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : « N-a fost să fie » — în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.

În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa pâna la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci : fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât şi peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuşi de o ruptură metafizică ; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. Într-un fel, eram sigur, ne scăpa mereu ; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susţinut că era aşa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială. În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu promptitudine şi rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedir, un text lung si detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că-şi iroseşte timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atât de mult să i-l pot smulge. « Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt », nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry ; a sa era mai degrabă: « Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul », acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă infernul, şi încă şi mai puţin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că din toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi şi să mă împac cu cele de aici.

Emil Cioran

Paris, 20 Ianuarie 1966.

Traducere de Margareta Ioana Vulcanescu. Publicata in „Revista de istorie si teorie literara”, an XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988, p. 193-195, 196.

Sursa: MĂRTURISITORII

Scrisoarea Emil Cioran - Mircea Vulcanescu - Marturisitorii 1Scrisoarea Emil Cioran - Mircea Vulcanescu - Marturisitorii 2Scrisoarea Emil Cioran - Mircea Vulcanescu - Marturisitorii 3

 

ŢUŢEA († 3 Dec. 1991): CADOU pentru români: MANUSCRISUL INEDIT al lucrării lui Petre Ţuţea despre Mircea Eliade via Dumitru Stancu şi MĂRTURISITORII.RO

Petre-Tutea-si-Mircea-Eliade-tineri-si-cu-semnaturaPrin intermediul scriitorului Dumitru Stancu, prieten al lui Petre Ţuţea, cel care a primit de la “Nea Petrică” manuscrisul lucrării sale despre Mircea Eliade, şi al jurnalistului Victor Roncea, care ni l-a remis nouă, avem bucuria să oferim cititorilor portalului MĂRTURISITORII acest cadou, la 113 ani de la naşterea filosofului, mucenic pentru Hristos si neamul său în temniţele bolşevice. Mulţumim colegului mai tânăr de idealuri şi luptă al marelui român Petre Ţuţea, dl. Dumitru Stancu, pentru gestul său de suflet, împărtăşirea acestui document valoros pentru istoria literară şi anticomunistă a României.

Dedicatia lui Petre Tutea pentru Dumitru Stancu si Familia sa

Eseul a apărut în premieră, sub formă de serial, în revista Familia, în 1990, după una dintre copiile manuscrisului, prin grija lui Aurel Dragoş Munteanu, fiind apoi publicat şi sub formă de carte, atât de Editura Familia, în anii ’90, cât şi de Editura Eikon, mai recent. Însă sub forma sa originală, de manuscris adnotat de însuşi Petre Ţuţea, este pentru prima oară când apare, în format electronic, spre încântarea tuturor celor care îi iubesc pe cei doi mari români şi opera lor pentru neamul românesc şi umanitate. Lucrarea poate fi citită şi descărcată de mai jos prin platformele internaţionale Scribd şi Issuu. În cazul preluărilor vă rugăm să citaţi sursa.

Petre Tutea de Mihai Oroveanu

Foto: Mihai Oroveanu

MĂRTURISITORII

AVIZ AMATORILOR: Petre Ţuţea a fost REABILITAT de două ori de Justiţia Română. DOCUMENTE în atenţia municipalităţilor din România cu avertismentul constituţional: NIMENI nu este mai presus de LEGE

Petre Tutea despre Mircea Eliade – MANUSCRIS INEDIT by Victor Roncea

 

Vedeţi şi:

Petre Tutea despre Mircea Eliade

Dumitru Stancu la Mormantul din comuna Boteni al lui PETRE TUTEA la revenirea in tara

BURSA scoate la lumină Documente din Dosarul Mineriadei: Toţi membrii Lotului Iliescu – Roman

Iliescu Roman 1990Documente din Dosarul Mineriadei: Toţi membrii Lotului Iliescu – Roman

BURSA 27.11.2015
Victor Roncea
 

Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, a avut amabilitatea să ne pună la dispoziţie extrase largi din Ordonanţa de punere sub urmărire penală a unui prim lot de persoane responsabile de atrocităţile din 13 – 15 iunie 1990. Astfel, cititorii BURSA pot afla cine sunt toţi membrii “Lotului Iliescu-Roman”.
Din cuprinsul materialului oferit redacţiei, aflăm că “Prin ordonanţa nr. 83/C3/2014 din data de 03.12.2014 a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus preluarea, în vederea soluţionării de către Secţia Parchetelor Militare, a dosarului nr. 24/P/2014 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, având ca obiect stabilirea împrejurărilor în care au decedat prin împuşcare numiţii Lepădatu Mitriţă, Mocanu Velicu Valentin, Duncă Gheorghiţă şi Drumea Dragoş şi au fost rănite prin împuşcare alte 3 persoane în cursul evenimentelor care au avut loc în mun. Bucureşti în perioada 13-15 iunie 1990.”
“Având în vedere faptul că decesul sau rănirea victimelor a avut loc în contextul mai larg al evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990, prin adresa nr. 5650/II-6/2014 din 09.12.2014 au fost solicitate spre consultare, de la Secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosarele având ca obiect respectivele evenimente. Printre acestea s-a numărat şi dosarul nr. 175/P/2008 ce a avut ca obiect, în principal, stabilirea împrejurările în care, în cursul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, unele persoane din structurile de conducere politice şi militare au determinat forţele militare ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi grupuri mari de persoane civile din centre industriale şi diverse bazine carbonifere să intervină în forţă pentru reprimarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii, cauză în care, la data de 17.06.2009, Secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus scoaterea de sub urmărire penală a unor învinuiţi.” Tergiversată ani de zile, ancheta care a dus la această concluzie aberantă s-a efectuat cu generalul Dan Voinea la comandă. Printre cei pentru care s-a decis atunci scoatere de sub urmărire penală s-au aflat Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Stănculescu şi alţii.
În Ordonanţă primită de BURSA se afirmă că “în urma examinării dosarului respectiv, a rezultat că ancheta efectuată nu a fost una efectivă, de natură să lămurească, în toate aspectele şi intercondiţionările lor, faptele deosebit de grave care au avut loc şi nici să identifice şi să asigure tragerea la răspundere penală a autorilor acestora. De asemenea, s-a apreciat că urmărirea penală efectuată a fost deficitară şi incompletă, fară a răspunde exigenţelor dreptului intern şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fară a se putea susţine, în integralitatea lor, împrejurările reţinute ca temei de fapt şi de drept pentru soluţiile dispuse”, ceea ce a condus la redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. 175/P/2008 cu privire la infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile de omor prevăzute de Codul penal anterior, se afirmă în Ordonanţă. Pe site-ul ziarului BURSA puteţi afla motivele pentru care au fost inculpaţi toţi membrii “Lotului Iliescu – Roman” şi cine sunt aceştia.

Sursa: BURSA via Ziaristi Online

 

Lista rusinii -agenţilor Rusiei din Parlamentul României creşte. Avem bani pentru “refugiaţi” dar n-avem pentru cei patru eroi din Grupul Ilaşcu, prizonieri şi deţinuţi ai Moscovei, conform CEDO 

Grupul-Ilascu-Lesco-Popa-IvantocSenatorii proruşi din Parlamentul României. Misiunea continuă!

Acum o lună prezentam o situație cu care m-am confruntat la Comisia pentru drepturile omului din Senatul României, când la propunerea domnului senator PNL, Puiu Haşotti, a fost respinsă în unanimitate inițiativa legislativă pentru modificarea şi completarea Decretului-lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 Martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În fond, propunerea mea vizează modificarea legii astfel încât printre beneficiari să fie incluși și foștii deținuți politici din “Grupul Ilașcu”, mai exact Ilie Ilașcu – condamnat la moarte şi eliberat după 9 ani, Tudor Popa – 15 ani inchisoare executați, Andrei Ivanțoc – 15 ani de închisoare executați și Alexandru Leșco – 12 ani de închisoare executați.

După ce am spus public că respingerea iniţiativei în cadrul Comisiei pentru drepturile omului a fost doar o chestiune de orgoliu politic, am discutat cu senatorii din Comisia pentru muncă. M-am bucurat că ceea ce nu a fost înțeles de senatorii însărcinaţi cu legislaţia în domeniul drepturilor omului, a fost înțeles corect de senatorii care au întocmit raportul pentru modificarea legii cu propunerea de adoptare.

M-am bucurat inutil, întrucât situația s-a schimbat la votul din plenul Senatului României. Domnul senator Puiu Haşotti a insistat cu interpretarea juridică lipsită de temei și a susținut că propunerea nu este corect formulată și că vine în “coliziune cu Constituția”. Nu a explicat, însă, care este articolul din Constituție pe care il încalcă propunerea de modificare a legii, conform căreia patru eroi români să aibă statut de foşti deţinuţi politici în România și să beneficieze de drepturile care decurg din acest statut.

Guvernul României a venit și el cu un punct de vedere adoptat în data de 16 septembrie și transmis Parlamentului în data de 22 septembrie, prin care este reiterată poziţia domnului senator Haşotti exprimată în Comisia pentru drepturile omului, anume că “Grupul Ilașcu” nu poate fi susținut pentru că inițiativa propusă de mine încalcă Constituția. Interesant cine pe cine a convins: Victor Ponta l-a convins pe domnul senator Haşotti sau senatorul PNL a convins Guvernul României să-i umilească pe cei 4 români eroi.

Precizez, totuși, că am primit aviz favorabil din partea Consiliului Legislativ. Curios cum acest organ consultativ de specialitate al Parlamentului, având ca obiectiv principal concordanţa soluţiilor legislative din actele normative cu prevederile şi principiile Constituţiei, nu a invocat încălcarea vreunui articol din Constituția României în cazul iniţiativei mele legislative.

În domeniul scuzelor inventate, Guvernul României susține că nu există sursă bugetară pentru a acoperi acordarea acestor pensii pentru 4 eroi români!!! Iniţiativa nu a fost votată de către plenul Senatului, întrucât a fost solicitată întoarcerea ei în Comisia de muncă pentru „mai multe clarificări”. În realitate, a fost vorba despre schimbarea avizului. Dacă iniţial a acordat un aviz pozitiv, după insistențele senatorilor proruşi din Senatul României, Comisia pentru muncă propune respingerea inițiativei.

Dincolo de neaşteptatele lor cunoştinţe în materie de constituţionalitate, „distinșii” domni nu înţeleg un lucru elementar: aceste decizii neinspirate luate în Parlamentul României au un singur beneficiar de imagine: Rusia. De aceea, eu voi face tot posibilul pentru ca milioane de români să cunoască aceste nedreptăți.

Eugen Tomac

Sursa: Ştiri pe surse via Ziaristi Online

Ion Spânu: Monica Macovei ne-a rămas ca o fantomă a comunismului. Epitaf pentru o stafie stricată

Monica Macovei Macoveismul este Basescu fara UdreaÎn urmă cu ceva timp, cînd o consideram doar un om rău, i-am indicat să renunţe la aceeaşi vestimentaţie neagră pe care o purta, cu nişte pantaloni bărbăteşti care-i dau aerul unui travestit. A doua zi am avut satisfacţia s-o văd într-o emisiune TV cu o ţinută feminină, în culori vioaie. Cum a deschis însă gura, mi-am dat seama că greşisem şi că-i dădusem, de fapt, un sfat despre cum să ne păcălească!

Pe blogul său, acest personaj a postat acum un mesaj pentru fostul preşedinte, la pieptul căruia se făcea mică, mică pînă de curînd:

„Acum, Traian Băsescu şi-a dezamăgit electoratul, pentru că este împotriva luptei anticorupţie – o denumeşte apărarea drepturilor omului, adică drepturilor inculpaţilor -, împreună cu PSD. Au acelaşi discurs. Dacă ne uităm pe scena politică, PSD şi Traian Băsescu dau în DNA.

Ptiu, drace!, mi-am zis, scuipînd în sîn. Cum, adică? Dacă aperi drepturile omului înseamnă că aperi drepturile inculpaţilor? Adică, în viziunea Monicăi Macovei, omul nu este altceva decît, prin definiţie, un inculpat?

Mai citiţi o dată textul postat de Macovei şi veţi observa că nu există nici măcar un cuvînt care să lase dreptul cuiva de a se apăra ori îndoiala că acuzaţiile procurorilor ar putea să nu fie reale. Ca să nu mai spunem de prezumţia de vinovăţie, fără de care Justiţia ar deveni Inchiziţie! Pentru Monica Macovei, omul are o singură valoare: aceea de a fi cobaiul procurorului, jucăria care-l face fericit!

„Anticorupţie” înseamnă pentru Monica Macovei „Anti-Om”. Singurul lucru în care crede este DNA, dat nu ca instituţie a statului, ci ca un fel de minister al urii, ca un instrument cu care poţi să distrugi pe cineva pentru simplul fapt că există. Cine are curiozitatea să-i citească declaraţiile publice poate simplu să constate că femeia aceasta (dacă ar mai fi procuror, ar fi magistrat inamovibil) a sărit mereu la gîtul celor care abia intraseră într-o anchetă. Ea nu avea nevoie de sentinţe, ci de simple bănuieli că un om este vinovat pentru a-i pune ştampila în frunte.

Doamne, ce-ai avut cu noi de ne-ai dat pe cap această povară să fim reprezentaţi în Uniunea Europeană de acest personaj care ne urăşte atît de mult pe toţi şi care a fost în stare să ceară străinilor să-i pedepsească pe cei din ţara sa? Amintiţi-vă acea fotografie de la WC-ul garajului, cînd se bucura că 7,4 milioane de oameni erau înfrînţi. Uitaţi-vă la ea (alături de alt pârlit):

Monica Macovei si Mihail Neamtu, animator de "dreapta" la Puncte Cardinale si revista Rost

Pînă şi Traian Băsescu, creatorul acestei monstruozităţi care este sistemul juridic abuziv, care-şi vede protejaţii intraţi în malaxorul inventat de el, şi-a dat seama ce pericol uriaş este o Justiţie necontrolată care se implică în viaţa politică şi care-şi alege clienţii în funcţie de interesele unor grupuri de Putere. La fel ca şi Elena Udrea, Băsescu a descoperit acum înspăimîntătorul cuvînt „ABUZ” şi încearcă, oricît de puţin credibil ar mai fi, să reacţioneze, dîndu-şi seama că nici el nu va scăpa de efectele creaţiei sale!

Şi, iată, vine acum Monica Macovei să-l tragă de urechi pe Traian Băsescu, tăticul ei spiritual! N-a făcut-o cînd Băsescu a tăiat salariile şi a impozitat pensiile, n-a făcut-o cînd Udrea făcea terenurile de fotbal în pantă sau cînd se drenau banii din Afacerea Microsoft în conturile PDL, ci tocmai acum, cînd, în ceasul de pe urmă, chiar şi Băsescu şi-a dat seama ce consecinţe teribil de cumplite pot avea abuzurile din Justiţie.

Fost procuror comunist, Monica Macovei are în sînge un soi de resentimente faţă de unii oameni, pe care-i vede încătuşaţi şi pentru cele mai nevinovate gînduri. Nu cunosc prea multe din viaţa acestei femei, dar nu am nici o îndoială că ura ei viscerală vine din traume grave, din dezamăgiri concrete, din neputinţa ei de a face faţă problemelor cu care s-a confruntat! Numai aşa se explică de ce urăşte atît de mult oamenii, de ce nu are un strop de compasiune în faţa unor drame omeneşti, fie ele şi ale duşmanilor săi.

Meseria asta de procuror i-a oferit şansa de a urî la maxim şi, dacă legea i-ar mai permite, ar fi în stare, pentru propria satisfacţie, să pună chiar ea cătuşele pe mîinile celor din faţa sa, aşa cum făcea cînd slujea comunismul! Pentru Monica Macovei, ura nu arată ca un sentiment sau ca un resentiment, ci o boală incurabilă, ceva care îi defineşte fiinţa.

Am văzut cu toţii, odată cu copiii noştri, acele filme de desene animate, cu monştri înfricoşători care, după ce distrug totul, vin, la chemarea vrăjitoarelor-stăpîne, şi se gudură la picioarele lor. Aşa arată uneori şi Monica Macovei, care, la un simplu semn, dacă Băsescu ar redeveni Stăpînul inelelor, va fi din nou la picioarele lui, venind iarăşi să ia susţinere de la el, aşa cum a mai făcut:

"Ai grija sa nu rasufli ca-i arzi fata pulifriciului de langa tine"

Am putea spune că Monica Macovei este posedată de ură. Dacă, la vreun miting al partidului său, mulţimea ar striga „URA!”, Monica Macovei ar fi fericită, nu pentru că ar fi ovaţionată, ci pentru că ar crede că oamenii îi apreciază sentimentul pe care-l are faţă de ei!

 

 

Cum i-a propus Băsescu lui Voronin Unirea, unul preşedinte, altul vicepreşedinte al României Mari. VIDEO Victor Roncea Blog

Basescu Voronin Romania Mare
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La Conferinţa Românilor de Pretutindeni, organizată de Eugen Tomac şi partenerii săi la Palatul Parlamentului, de Ziua Unirii Principatelor Române, s-a vorbit, evident, de Unire. De re-unirea Basarabiei – azi ciopârţită între Moldova, Ucraina şi Transnistria – cu ţara-mamă. Fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, şi-a reiterat angajamentul pentru Proiectul Unirii, ca o consecinţă firescă după integrarea ţării noastre în UE şi NATO. La Conferinţa de la Parlament, Băsescu a anunţat că sprijină necondiţionat crearea unui Minister al Românilor de Pretutindeni, şi-a arătat îngrijorarea faţă de islamizarea Europei şi a vorbit deschis despre “riscul extrem” care pândeşte România şi Republica Moldova prin continuarea protestelor de stradă ale “opoziţiei” pro-ruse de la Chişinău în conexiune cu ridicarea subiectului în Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse convocat de Putin în urmă cu două zile. “Vorbim de o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României”, a afirmat Băsescu.

“E o situaţie extrem de riscantă astăzi, în Republica Moldova”, şi-a început discursul pe această temă fostul şef al statului. “Cum-necum, Republica Moldova are un Guvern, dar un Guvern puternic afectat din punct de vedere al credibilităţii, de influenţa acestui… mogul e puţin spus… acestui… domn, Plahotniuc, care, în loc să fie împreună cu Filat în puşcărie, el stă si face guverne.” După ce a creionat situaţia financiară precară a Republicii Moldova, susţinând că România trebuie să livreze chiar acum 50-60 de milioane din împrumutul de 160 de milioane de euro, acordat pe termen lung. “Interesul nostru este ca Republica Moldova să nu o ia spre Est”, a afirmat Băsescu, amintind convocarea Consiliului de Securitate rus de către Putin. “Acesta este semnalul că Vladimir Putin nu va tolera foarte mult timp starea de instabilitate de la Chişinău”. “Vladimir Putin este un perfect vânător de oportunităţi să mai calce în picioare o ţară sau un teritoriu pe care să şi-l subjuge”, a mai spus Băsescu. “Pentru noi, un Guvern controlat de la Moscova la Chişinău este o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Avem şi-aşa o frontieră vulnerabilizată profund – frontiera de nord, cu completare la Marea Neagră – , frontiera cu Ucraina, şi-asta ne-am mai lipsi acum, să avem vulnerabilă şi frontiera de Est, cu Republica Moldova, care are vreo 680 de kilometri. România este extrem de interesată într-o Republică Moldova ori unionistă, ori pro-Vest, dar niciodată pro-Est! Pentru că o Moldovă controlată de la Moscova este o vulnarabilitate extinsă pentru noi, după ce că avem la 180 de km Transnistria, cu resurse militare suficiente, ale Federaţiei Ruse acolo, să mai avem şi de-a lungul frontierei un stat ostil, sau un stat nesigur în relaţia cu România”, a mai afirmat Traian Băsescu. “Să nu credeţi că greii Rusiei au discutat la Consiliul de Securitate câte flori să trimită la Chişinău. În mod cert nu aceasta au discutat”, a conchis fostul preşedinte.

Foto: Theodor Dorian

Foto: Theodor Dorian

Fostul deţinut politic din Grupul Ilaşcu, Alexandru Leşco (foto dreapta), cu 12 ani de temniţă în Transnistria, consideră, de asemenea, că forţele militare ale Rusiei pot intra oricând, cu mare uşurinţă, în Basarabia. Filmările mai jos. De asemenea: Băsescu despre parteneriatul cu SUA şi despre cum a reacţionat Voronin după ce i-a propus Unirea Republicii Moldova cu România.

Citiţi şi: Riscul unui război în Basarabia şi la Marea Neagră? Să ne ferească Dumnezeu!

Traian Băsescu: “Securitatea României nu poate fi garantată decât de Statele Unite. Şi-apoi, să fim sinceri: cel mai bine e să ai cel mai bun aliat cât mai departe de frontierele tale…”

Băsescu: “I-am propus lui Voronin Unirea. El să fie preşedintele României Mari, eu vicepreşedinte. Apoi a început să dea cu pietre… ”

Alexandru Leşco: “Situaţie periculoasă în Republica Moldova…”

La Conferinta Romanilor de Pretutindeni cu Neculai Popa, presedintele Consiliului Romano-American – Victor Roncea Blog

La Conferinţă am avut bucuria să mă reîntâlnesc cu un vechi camarad de-al Părintelui Gheorghe Calciu, fostul deţinut politic Neculai Popa, cu 14 ani de temniţă, de la 19 la 33 de ani, acum în vârstă de 85 de ani, unul dintre co-organizatorii evenimentului, ca preşedinte al Consiliului Româno-American. Iată filmarea cu alocuţiunea sa emoţionantă

Sursa: Victor Roncea Blog
Preluare:Ziaristi Online

 

 

 

Ce se întâmplă când bolșevicii ajung la vârful puterii. Titulescu a trimis pe tavă sovieticilor al doilea transport din Tezaurul Romaniei. Evenimentul Istoric pe urmele bijuteriilor Reginei Maria furate de ruși

După primul transport din Tezaurul României, efectuat în decembrie 1916 și care conținea și bijuteriile Reginei Maria, Nicolae Titulescu, pe atunci ministru al Finanțelor, este cel care a insistat și pentru trimiterea celui de-al doilea tren, din iulie 1917, în ciuda evoluției previzibile a asaltului bolșevic asupra Rusiei.

Titulescu a fost documentat peste timp ca tovarăș al mai mulți factori de influență ai vremii, dovediți ulterior ca agenți ai sovieticilor: Pierre Cot, ministrul francez al Aerului sau ziaristul comunist de la „L’Humanité“ Gabriel Péri, totodată deputat și secretar general al Tineretului Comunist Francez, executat de nemți în 1941 pentru apartenență la agentura sovietică și jurnalistul André Géraud, zis Pertinax, de la ziarul “l’Echo de Paris”.

Peste exact 20 de ani, în iulie 1937, la un an de la semnarea la Montreaux a Pactului de asistență mutuală cu URSS care i-a adus remanierea din Guvernul Tătărescu, Titulescu „se dă în petec” – vorba lui Argetoianu – la Paris.

În urma unui atac concertat de presă la adresa Regelui, în cele două ziare numite mai sus, prințul-diplomat Anton Bibescu îi scrie lui Constantin Argetoianu, care a consemnat cu minuțiozitate totul, în Însemnările sale zilnice: „Dl. Titulescu a profitat de prietenia cu Pertinax şi dna Tabouis pentru a ataca România la Paris. A făcut ca amicii săi ruşi să intervină pe lângă dl Gabriel Péri, redactorul de politică externă al ziarului bolşevic „L’Humanité“. Comentariile sunt de prisos.”

 

Constantin Argetoianu

Agetoianu notează: “Că un ziar ca „L’Humanité“, înfeudat comunismului şi Moscovei, scrie asemenea baliverne şi tratează cu atâta lipsă de deferenţă pe suveranul unei ţări aliate, se mai pricepe –dar pentru obrăzniciile dlui Pertinax, publicate într-un ziar de ordine ca „Echo de Paris“, nu există explicaţii în afară de înrâurirea lui Monsieur Titulesco. Scrise cu venin, articolele lui Pertinax mai sunt şi tâmpite. Într-unul, despre vizita Regelui Carol la Varşovia, scribul „care nu ia parale“ acuză pe Regele Carol şi pe colonelul Beck de complicitate în vederea stabilirii dictaturii în cele două ţări şi a cuceririi Ucrainei! Mai departe, scribul desluşeşte că după ce Monsieur Titulesco a încheiat, prin definiţia agresorului (!), un tratat de prietenie cu Sovietele şi „a sterilizat astfel alianţa polono-română“, Regele l-a concediat şi s-a aruncat în braţele lui Beck, înclinând mult să rupă cu politica franceză. Ca dovadă a acestei din urmă tendinţe, Pertinax citează câteva cuvinte dintr-un interviu dat de Rege unui ziar polonez, „Ilustrovani Kurjir Codjienny“, şi conchide că România şi Polonia nu pot rămâne simultan aliaţii Franţei, beneficiarii armamentelor ce aceasta le procură, şi totodată adversarii ei pe planul politicii lor externe. Ura cu care vorbeşte de Beck dezvăluie originea informaţiilor dlui Pertinax; silueta lui Titulescu se designează în spatele lui.” (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. III (1 iulie–31 decembrie 1937), ediţie de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2001, pp. 42–44). 

Integral in Istoria despre Tezaur si Bijuteriile Reginei Maria din cel mai recent numar al revistei Evenimentul Istoric

Victor Roncea

PS: Misterul continuă, pentru că Casa Regală refuză să ceara bijuteriile Reginei Maria succesoarei URSS, Federația Rusă. Oare de ce?

Ziaristi Online

 

http://www.ziaristionline.ro/2019/05/29/ce-se-intampla-cand-bolsevicii-ajung-la-varful-puterii-titulescu-a-trimis-pe-tava-sovieticilor-al-doilea-transport-din-tezaurul-romaniei-evenimentul-istoric-pe-urmele-misterului-bijuteriilor-reginei/

Iulian Vlad: Confesiuni pentru Istorie – de Aurel Rogojan. Secretele UM 0110 Anti-KGB (Grupa XX – Double-Cross) dezvăluite la lansarea de la Târgul de Carte Gaudeamus. EXTRASE INEDITE

Vineri, 24 noiembrie, ora 17.00, în cadrul Târgului de carte internaţională Gaudeamus, la sala “Cupola”, va fi lansat volumul „Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru Istorie” de Aurel I. Rogojan, cu o prefață de academicianul prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, anunţă Cotidianul. Iar EvZ prezintă:

Extras din volumul „Iulian Vlad-Confesiuni pentru istorie”, Editura Proema Baia Mare, 2017

Aurel I. Rogojan: Anii ’80 ai veacului trecut au marcat în istoria securităţii statului român ultimul deceniu de existenţă proforma a instituţiei. Un deceniu care, din cea de-a doua jumătatea a sa, de prin 1983 chiar, era tot mai evident deceniul căderii libere a sistemului global socialist cu centrul de putere la Moscova. Modelul economic socialist nu mai putea coexista în competiţia cu cel al economiei de piaţă dominat de alte legităţi şi, mai cu seamă, de cea a profitului. Din anii ’70, U.R.S.S., pregnant Federaţia Rusă, a intrat într-un accentuat declin demografic. Acesta era semnalul pe care un analist al sistemelor globale, Emanuel Tod, l-a interpretat drept începutul sfârşitului unei lumi. A acelei lumi. Dar s-a mai întâmplat ceva, la Moscova, după moartea lui Brejnev au urmat două interimate de putere, 16 luni Iuri Vladimirovici Andropov şi 11 luni Constantin Ustinovici Cernenko. Primul, fost şef al K.G.B.-ului, a fost doborât subit de o boală galopantă, după ce declanşase o vastă operațiune anticorupţie la nivel unional. Al doilea, fost 20 de ani şeful personalului Kremlinului, era deja bolnav, molipsit şi el de corupţie şi, practic,nici nu a condus, ci doar a păstrat aparența exerciţiului funcţiei, până la tranşarea victoriei uneia dintre taberele aflate într-o lungă luptă pentru putere. A câştigat Mihail Sergheevici Gorbaciov, cu o echipă în care erau câţiva diplomaţi influenţi, unii în foarte bune relaţii, ca să nu spunem altfel, cu Washington-ul, cu Londra, cu Bonn-ul.

Ştiu cât de preocupat aţi urmărit evoluţiile de la Moscova în acei ani. La 31 decembrie 1989, arestarea dumneavoastră a fost supervizată prin prezența efectivă, ca observator, de ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti, Evghenii Teajelnicov. Undeva la un etaj al sediului Ministerului Apărării Naţionale, într-un birou după o draperie, ambasadorul Tiajelnicov şi agentul Moscovei, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apărării noii puteri prosovietice impuse iarăşi României, au dorit să privească cum generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adoptat cu cinci zile în urmă în structura Ministerului Apărării Naţionale, este escortat pentru a fi depus la locul de detenţie. Nevoia unei astfel de satisfacţii, care poate avea şi cauze de domeniul psihopatologiei, exprima însă, pe fond, cel puţin o triplă vendetă:

– cea personală, a agentului spionajului rus care fusese demascat şi, ulterior, refuzat în tentativele sale conspiraționiste de a veni înspre şeful securităţii statului român;

– poliţele grele ce trebuiau plătite KGB-ului, care nu-i puteau ierta generalului Vlad replicile primite la unele dintre acţiunile lor pe teritoriul şi împotriva României; – şi nu în ultimul rând ca importanţă, poziţia comună adoptată împreună cu şeful statului major, generalul Ştefan Guşă, în ceea ce priveşte refuzul categoric al intervenţiilor militare străine oficiale: subliniez, oficiale, ungare, sovietice, dar şi altele inclusiv din spaţiul NATO care se aflau la graniţele României gata ca să intre şi să se implice efectiv în evenimentele care se consumau în decembrie 1989, în România.

Serviciile Moscovei aveau o bază formidabilă pe teritoriul României

Aurel I. Rogojan: – Domnule general, ce le-aţi făcut ruşilor în cei 12 ani de coordonator nemijlocit al contraspionajului, iar din toamna anului 1987 şi a structurii speciale de combatere a spionajului și subversiunii duse împotriva României de aliaţii din tratatul de la Varşovia ? Cum aţi putea caracteriza confruntarea cu serviciile de spionaj ale Moscovei, succesele şi eşecurile KGB-ului dar şi ale Departamentului Securităţii Statului în această confruntare?

Iulian Vlad: Problema este complexă dar, înainte de a încerca să schiţez un răspuns care să fie cât mai apropiat cu ceea ce se doreşte, vreau să fac o remarcă şi o fac cu mare satisfacţie. Ai făcut, dragă Aurel, o sinteză absolut admirabilă a epocii, a perioadei respective. Te-am ascultat cu foarte mare atenţie şi mi-am dat seama că fiecare cuvânt pe care l-ai așezat în pagină a fost foarte bine gândit şi pus în propoziţie şi în frază. Într- adevăr, este o epocă asupra căreia va trebui să ne aplecăm cu o anumită atenţie. Problema, cum spuneam, este complexă. În 1977, când eu am fost adus, de la comanda Școlii de ofiţeri la Ministerul de Interne, în funcţia de secretar de stat și mi s-a încredinţat între altele şi atribuţia, sarcina de a coordona contraspionajul miam dat seama că am în faţă un munte de probleme.(…)

Decenii la rând, apărarea împotriva K.G.B.-ului a fost imposibilă

Problema spionajului sovietic în România acelui timp nu a intrat în actualitate atunci. Ea începuse mai devreme să fie o problemă de muncă. Nu ştiu, poate ar trebui să facem un studiu special, o documentare, am ipoteze, am presupuneri, dar nu pot veni cu dovezi, cu argumente că această problemă a spionajului sovietic nu a fost abordată cu toată seriozitatea şi cu responsabilitatea care se impunea . Cauzele, motivele :

(1) Poate că unii care au avut însărcinări pe linia aceasta s-or fi şi temut că dacă intră mult prea adânc în problemă, cine ştie cu se surprize se pot trezi. (2) Alţii, nu aş vrea să greşesc, poate că nici nu puteau să o facă. Puteau să fie între ei şi unii care dăduseră, poate, şi nişte angajamente pe undeva. ​(3) O categorie, poate chiar şi din incompetenţă, pentru că, de la început, trebuie să spun, şi aş putea să fac acestă apreciere – că știind metodele, formele de activitate ale diferitelor servicii de informaţii care acţionau pe teritoriul României -, spionajul sovietic era poate cel mai performant. (…)

În plus, serviciile Moscovei aveau o bază formidabilă pe teritoriul României. La început, după august 1944, când s-au instalat ca putere de ocupaţie şi-a adus cu sine tot sistemul, ca să zic aşa , toate mecanismele necesare, activitatea au desfăşurat-o mai mult sau mai puţin, pe cont propriu, adică ofiţerii de informaţii, ofiţerii N.K.V.D.-ului, apoi ai K.G.B.- ului, care erau în structurile armatei de ocupaţie.

Dar, în același timp, fuseseră desemnaţi drept consilieri pe la mai multe ministere şi, în mod deosebit, la Ministerul de Interne. La Ministerul de Interne, pe lângă şefii tuturor direcţiilor, dar, în primul rând la nivelul conducerii ministerului, era un grup de consilieri care avuseseră funcţii importante în aparatul sovietic şi care coordona „consilierea”, avea misiunea, bineînţeles, să centralizeze, să dea orientările, de la etapă la etapă, a activităţii și, în acelaşi timp, era şi punctul de comandă al activităţii de informaţii care se desfăşura pe domeniul respectiv şi nu numai. Spuneam, deci, că la nivelul tuturor direcţiilor operative erau unul sau doi consilieri sovietici, până şi la învăţământ. La Serviciul Învăţământ mi-a fost adus un consilier sovietic care, sincer să fiu, nu ştiu ce făcea, pentru că eu personal nu i-am simţit, aşa cum aş fi crezut că poate fi, ştiu eu, prezența. De asemenea, un consilier sovietic a fost instalat şi la Școala de Ofiţeri şi, câţiva ani buni, a lucrat în şcoală. Între altele, şi poate nu totdeauna foarte inspirat pentru că dintr-un început şi-a devoalat, cumva, intenţiile, a început să studieze dosarele de cadre ale elevilor şi, probabil, că le primea şi pe cele ale profesorilor. Aveam şi nişte şefi de servicii de cadre foarte vulnerabili, cu nume şi prenume consacrate, să zic aşa. Consilieri existau și la direcțiile regionale. Prin urmare, peste tot erau unul sau doi consilieri sovietici.

Activitatea de informaţii era dusă, coordonată, de consilieri cu ajutorul unei reţele care era alcătuită fie din rezidenţii mai vechi, unii foşti ilegalişti şi care fuseseră şi anterior în legătură serviciilor sovietice, fie din agentura nou constituită, şi când zic agentura nou constituită mă refer, mai cu seamă, la ceea ce a a început să se facă odată cu trimiterea la studii în URSS mai pe toate liniile principale de activitate din ţară.

Anti-K.G.B.-ul a debutat sub pavăza oamenilor Moscovei

– Aurel I. Rogojan: Deci, este evident că, deși prezenţa şi urmele lăsate de serviciile de spionaj sovietice în toate structurile politice şi administrative erau ample şi de adâncime , totuşi, aţi cutezat să luaţi taurul de coarne şi … nu l-aţi mai lăsat.

– Iulian Vlad: Poate că aşa este. Spuneam, deci, că activitatea pe linia aceasta de muncă era, cum să spun, mai mult proforma, deşi cu câţiva ani buni înainte fusese constituit serviciul independent pe această linie, pe linia sovietică și a sateliților Moscovei. De notat că acest serviciu special fusese subordonat operativ tocmai generalului Doicaru, de care vorbeam mai înainte şi, bineînţeles, şi generalului Pacepa. Pacepa a avut acces tot timpul la problematica şi documentele emanate de la acest serviciu.

Prin urmare, eram în cunoştinţă cu ceea ce s-a făcut până la data respectivă şi lipsa de progres, de rezultate în confruntarea cu serviciile sovietice era absolut evidentă, era, cum să spun, într-un fel, strigătoare. Aşa se face că una din primele măsuri care a trebuit să fie luate a fost cea de restructurare a acestui serviciu, de creare a unei unităţi de sine stătătoare cu forţa, cu mijloacele, cu ceea ce se impunea să aibă. Ea fusese ani de zile, ba pe lângă Direcţia a III- a, ba pe lângă contrainformațiile Direcției Generale de Informații Externe. Mă rog, chipurile cu explicaţia de a nu fi identificată, adică de a fi acoperită, era un fel de „mănăstire într-un picior, ghici ciuperca ce e”.

– Aurel I. Rogojan: Plus că, K.G.B.-ul începuse să coopereze pe zona operaţiunilor externe cu marile servicii de spionaj ale principalelor puteri occidentale. Este bine să ne reamintim cum s-a conlucrat între Est și Vest în chestiunea emigrației, acea încercare de a contrapune regimului Ceaușescu o emigrație unită, sens în care a fost creată Uniunea Mondială a Românilor Liberi. A apărut ca din senin, cu ședințe de constituire aproape concomitente pe trei continente. Știut fiind cât de strâns controla K.G.B.-ul emigrația românească, nu se putea să nu fie parte la opera comună anglo- americană, măcar cu ingredientele basarabo-bucovinene, cu care au contribuit la capitalul social al Uniunii și prin care și-au consolidat infiltrarea.

– Iulian Vlad: Deci am reuşit să realizez ceea ce a fost după părerea mea un pas foarte important pentru că, deja, am simţit că sunt descătuşat şi pot să fac ce am socotit că este absolut imperios necesar: crearea și organizarea, pe baze noi, a Unității Speciale U.M. 0110. La comanda noii structuri de „contraspionajest”, „țări socialiste”, l-am adus de la Brașov pe generalul Victor Neculicioiu, un profesionist adevărat şi un om serios. Plus alţi câţiva ofiţeri care au completat schema de conducere. Nu în totalitate cum ar fi trebuit, căci am avut şi nereuşite pe care le regret cât oi fi, regret că m-am lăsat păcălit. Mi-au fost împinşi nişte oameni care se compromiseseră în activitatea de informaţii externe. Nu-i știam prea bine,dar mi-au fost recomandați, poate interesat, nu mă pronunț.Oricum, una peste alta, lucrurile au căpătat, deja, un alt conţinut, o altă orientare, iar rezultatele au început să fie vizibile.

-Aurel I. Rogojan: Dacă nu mă înşel, atunci aţi putut constata că în baza operativă a liniei de muncă erau foarte mulţi octogenari şi nonagenari, foști combatanţi ai Cominternului din generația lui Walter Roman, Ghizela Wass și alți voluntari în războaiele civile ale perioadei interbelice, unii prin Spania, alții anterior prin Uniunea Sovietică.

– Iulian Vlad: Corect. Una din primele măsuri a fost refacerea bazei de lucru. Reconsiderarea întregii baze de lucru. Adică erau menţinuţi veteranii ăştia, dar unii dintre ei erau totuşi activi, nu puteam să renunţăm la supravegherea lor . În schimb, forţele tinere care se afirmau, şi se afirmau cel mai mult, erau neglijate. S-a revăzut baza de lucru, s-au redirecţionat liniile de activitate, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Oricum, putem să spunem că am fost, aici în zona noastră, singura dintre ţările socialiste care am creat o astfel de structură. Din ceea ce intuiam, apoi mi s-a confirmat, am aflat de la sursă că și China, din câte am putut discuta cu chinezii cu privire la activitatea pe spaţiile acestea , deși erau destul de închişi, să zic aşa, dar evident a rezultat că şi ei aveau o linie de muncă puternică pentru spațiile țărilor socialiste. În rest, niciuna din celelalte ţări socialiste nu aveau un serviciu de contraspionaj pe spaţiul ţărilor socialiste, aşa cum am avut noi. Era absolut necesar, pentru că unele dintre ţările acestea surori voiau să ne lucreze în „foi de viță”, cum se spune.

– Aurel I. Rogojan: E foarte important ceea ce spuneţi pentru că acesta era un motiv suficient de temeinic, dar și un fapt de neiertat din partea serviciile sovietice, care, în acest fel, au identificat în generalul Vlad pe cel care a organizat și pus în operă contraofensiva coordonată împotriva spionajului și subversiunii antiromânești duse de la Moscova. Și-au zis că sunteți omul care are de gând să-și facă treaba şi, în acest fel, le încurcă planurile și nu ne lasă să lucrăm cum vrem noi în România.

– Iulian Vlad: Eu nu ştiu cum au răbdat până la urmă.

– Aurel I. Rogojan: Dar de aflat, au aflat, asta e cert.

– Iulian Vlad: Asta e clar, dar nu ştiu cum au răbdat. Și acuma, vorbind între noi, nu vreau să se interpreteze altceva, dar cred că evenimentele s-au succedat cu o asemenea repeziciune şi momentele foarte prielnice nu s-au mai ivit, că de suprimat, e limpede că ar fi urmat să mă suprime, ăsta este un lucru evident. Şi aşa, de vreo câteva ori, am fost pe linia de cătare a puștii.

– Aurel I. Rogojan: Va trebui să trecem în revistă cele şase sau şapte, dacă nu mai multe momente în care s-a încercat suprimarea dumneavoastră fizică. Asta separat. Acum, rămânând tot aici, pe zona confruntării cu serviciile sovietice, sigur au fost trei, patru, cinci poate mai multe acţiuni notabile ale noastre, ale Departamentului Securităţii Statului unde sovieticii au fost descoperiți și nu se așteptau la eșec. În confruntarea din anii ce au precedat evenimentele din decembrie 1989, despre vreo două sau trei operațiuni a început să se mai scrie în literatura străină, în mod deosebit în cea britanică, care se ocupă de istoria KGB-ului. Acum, judecând după două decenii jumătate, oare operaţiunile astea mai mari, care au fost demantelate, Reţeaua lui Volodin, Scrisoarea celor şase şi altele nu puteau să fie, în acelaşi timp, şi un front de lucru deschis Securităţii, pentru ca ei să lucreze mai în adâncime pe alte direcţii, pentru pregătirea evenimentelor din decembrie?

– Iulian Vlad: Teoretic este foarte posibilă o asemenea concluzie. E una din metodele care se utilizează şi nu cred că le-a putut scăpa, dar…

– Aurel I. Rogojan: Adică să îşi valorifice eşecul întrun succes. Bine, aici ne-au prins, le-am dat, i-am pus pe o pistă, ei acum se ocupă de asta şi noi avem cale liberă în altă parte.

– Iulian Vlad: E foarte interesant cum s-a pus problema, având, însă, în vedere două aspecte ale chestiunii, întâi faptul că mai toţi protagoniştii evenimentelor din decembrie au fost în atenţie şi au rămas în atenţie tot timpul, unii dintre ei apărând şi în cazul Băcanu – Volodin, deci se poate spune că nu i-am scăpat pe cei principali şi, cred că le-am pricinuit, după părerea mea, una dintre pagubele cele mai mari pe care le-au putut suferi în perioada respectivă aici, la noi.

Participarea sovieticilor la evenimentele din decembrie 1989 a fost cu trupe speciale

A doua idee, care se alătură la cea dintâi, este aceea că participarea lor la evenimentele din decembrie s-a făcut cu trupe. Au venit cu batalioane şi, deci, nu şi-au bazat proiectele, planurile numai pe reţeaua din interior. Fără îndoială, că şi aceia care au venit în formaţie de la Moscova trebuiau să intre în legătură cu cei din teritoriu, pe unde au avut depozite de armament, prevăzute staţionări pentru regrupare şi pentru proiectarea acţiunilor ce urmau să fie dezlănţuite. Asta este altceva. Dar nu a fost o masă de luptători, care să fi ieşit în faţă şi să fi opus rezistenţă.

Prin urmare, eu cred că a fost unul din momentele când Securitatea a putut să demonstreze, pe de-o parte, că şi coloşilor acestora, care însemnau spionajul sovietic, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, spionajul american, aproape concomitent, le-am dat nişte lovituri usturătoare, pentru că au fost demascaţi, ca să zic aşa, oameni esenţiali din reţelele pe care le aveau şi asta s-a întâmplat să fie aproape concomitent. Până atunci, îţi aduci aminte că, ani de zile, nu s-a putut demonstra, concret nu au fost prinși asupra faptului, ori de data asta lucrurile erau foarte limpezi. Aşa că, dacă e să judecăm, nu neapărat sentimental şi cu părtinire, putem spune cu mândrie justificată că ceea ce s-a făcut în anii 1988- 1989 pe linia combaterii serviciului de spionaj sovietic a fost o reuşită, ca şi la ceilalţi din Vest. Sigur, că nu aş vrea să mai reiau, poate, cele ce s-au întâmplat în zilele când s-a trecut la arestarea mea şi nu ştiu dacă treaba asta noi nu am mai…

CUPRINSUL şi TESTAMENTUL

(…) Las urmașilor mei faptele, așa cum au fost ele, să le judece ei, să le aprecieze, să le cântărească și să dea verdictul, pentru că fără îndoială, un verdict până la urmă va prevala. (…) În ce mă priveşte, tot ceea ce am făcut, am făcut gîndindu-mă la popor şi la ţară. Pentru acest motiv, pot privi în ochii oricui. (…)

Peste un număr de ani, îşi va da verdictul şi istoria, care va fi scrisă fără ură şi părtinire, cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi la rolul pe care l-am avut şi eu, şi institutia pe care o conduceam atunci, în acel moment de răscruce al destinelor ţării noastre.

De aceea, vă solicit un singur lucru: sentinţa pe care o veţi dadumneavoastră să coincidă cu verdictul Istoriei, pentru ca să nu fie infirmată de aceasta.

Vă mulţumesc.”

General-colonel (r)

Iulian N. Vlad


Ce resorturi a generat acest proiect de confesiuni pentru istorie ale generalului Iulian N. Vlad?

De la evenimentele care au schimbat fundamental nu numai ordinea lunii, cât mai cu seamă destinele popoarelor silite să constitue „sistemul mondial socialist” au trecut aproape trei decenii. În nici o altă țară, schimbările structurale ale regimului politic, în esența sa același, nu au avut forma și nici conținutul, respectiv consecințele dramatice ale „Revoluției Române”, Și pentru a fi siliți să credem că a fost revoluție, siluitorii istoriei au siluit până și Constituția României, în al cărei preambul valorile universale ale democrației ar rezida din „idelurile Revoluției din decembrie 1989”.

În România, fără a fi cu nimic justificat, înlăturarea regimului totalitar de sorginte comunistă s-a „legitimat” cu prețul vieții a 1000 de oameni și a sângelui a peste 2000 de răniți, după ce Nicolae Ceaușescu abandonase laș puterea. Oameni mințiți și înșelați au fost chemați în stradă pentru a fi sacrificați brutal, fără milă, cu sângele rece al criminalilor istoriei, miza fiind doar teroarea care trebuia să justifice cele mai urgente și importante decizii și acțiuni ale momentului.

Din păcate, în legătură cu acele evenimente nu s-a ajuns , încă, la vreun rezultat care să poată fi făcut public în mod oficial.

Dacă în ultima decadă a lunii decembrie 1989 în România ar mai fi existat structuri statale viabile, cele atunci petrecute ar fi fost definite drept terorism de stat. Cum , însă, structurile de putere fuseseră dizolvate, rămâne ca evenimentelor sângeroase ale căror cauze și origini nu au fost, încă, explicate, să le asemuim terorismului iacobin caracteristic Revoluției Franceze de la 1789. Bicentenarul este doar o simplă coincidență în care să creadă cine vrea.”

Aurel I. Rogojan


La răscrucea dintre două veacuri şi dintre două milenii, Iulian N.Vlad a stat, totdeodată, la răspântia dintre două epoci istorice ale neamului românesc, iar la cumpăna dintre acestea şi-a arătat, cu patriotism şi bravură, iubirea de neam şi de ţară, împiedicând să fie soloboziţi câinii sfâşietori ai fiinţei acestui neam şi acestei ţări. Dacă ne pregătim să ne scriem pe tricolor centenarul unităţii şi integrităţii noastre naţionale şi teritoriale, aceasta se datorează şi Omului patriot – cuvânt care este progenitură a Patriei – Iulian N.Vlad – şi capacităţii sale de a înţelege în profunzime şi cu luciditate sensul istoriei şi de a pune stavilă lunecării acesteia pe panta sisifică a destrămării voite de alţii.

Ambasador Dumitru Chican


Academician Dinu C. Giurescu:

Cuvânt înainte

Volumul „Iulian N. Vlad – confesiuni pentru istorie“, publicat de Editura Proema din Baia Mare îl are ca autor pe Aurel I. Rogojan, care ne-a obişnuit de-a lungul timpului cu lucrări interesante şi, în acelaşi , timp pline de substanţă.

Arhitectonic – cartea este structurată în 32 de capitole, un cuvânt „din partea autorului“, intitulat „Un destin istoric între judecățile istoriei” şi 14 anexe.

În cuvântul „din partea autorului“ ni se dau explicaţii referitoare la modul în care a fost realizat prezentul volum dar se realizează şi o substanţială prezentare a interlocutorului său, generalul Iulian Vlad care a jucat un rol însemnat în istoria ultimelor decenii.

În fapt avem de-a face cu transcriptul dialogului audio-video dintre generalul Iulian Vlad, fost ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului şi generalul Aurel I. Rogojan, într-o vreme şef de cabinet al generalului Vlad.

După cum ne spune autorul, seria istorisirilor orale se întinde de-a lungul anului 2015 pe parcursul mai multor întâlniri din lunile martie, aprilie, mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie şi se încheie în decembrie 2015. Cu rare excepţii, atunci când firul mărturisirilor o cere, materialul respectă criteriul cronologic.

Se cuvine a se remarca cuprinsul volumului riguros alcătuit, urmând cu minuţiozitate firul discuţilor.

Ca substanţă decelăm mai multe nivele ale dialogului: faptul istoric, factorul uman, rolul oamenilor din umbră, demersurile „prietenilor“ României, setea de putere şi obsesia controlului, lăcomia vorace, corupătoare şi atotcuprinzătoare, mistificarea realităţii, manipularea societăţii într-un vicierea unor adevăruri şi, nu în ultimul rând, preţul amarnic al demnităţii.

Dinamica dialogului, întrebările şi răspunsurile ce se împletesc într-un tot unitar, compun imaginea panoramică a unor evenimente care pe alocuri te cutremură.

Personalitate complexă, personaj mai degrabă discret, curtenitor şi cultivat, aparent deschis, există la generalul Iulian Vlad o căutare a justeţei exprimării, specifică oamenilor obişnuiţi cu rigoarea, atât în vorbă, cât şi în faptă.

Prin natura muncii sale, depozitar al multor informaţii Iulian Vlad povesteşte cu echilibru şi măsură, sine ira et studio, cele petrecute de-a lungul vremii, în momente, nu de puţine ori, de cumpănă din evoluţia României.

În testimoniul său face o radiografie realistă a anilor ’50-’60, a epocii Ceauşescu dar şi a evenimentelor din decembrie ’89 şi nu numai, refuzând cu obstinaţie interpretarea maniheistă a faptelor, oamenilor şi evenimentelor. Variile straturi ale celor evocate compun un tablou complex al unei realităţi care nu a fost descifrată pe deplin în toate consecinţele ei.

Remarcabilă galeria de portrete ale diverşilor potentaţi, de la simplu crochiu la portretul în tuşe groase, dinamica aproape cinematografică a istorisirii face ca lectura să fie captivantă.

Cititorul este pus în faţa unor succesiuni de fapte, oameni, evenimente care împreună relevă ceea ce se ascunde în spatele aparenţelor – un joc de lumini şi umbre – care au marcat ca o indelebilă cicatrice existenţa noastră de azi şi probabil şi pe cea de mâine…

Dialogul pe care este construită cartea este de departe cea mai realistă şi necruţătoare frescă a unei societăţi prinsă în cleştele istoriei diferitelor interese.

Inteligenţa, echilibrul, ca şi cunoaşterea şi analiza celor prezentate caracterizează demersul celor doi generali – Iulian N. Vlad şi Aurel I. Rogojan.

Se cuvine a fi remarcat rolul decisiv jucat de generalul Iulian Vlad în evenimentele din decembrie 1989, când prin ordinul dat a evitat o baie de sânge, pentru ca ulterior să fie judecat, condamnat şi închis.

Oare pe cine a deranjat într-atâta gestul generalului?!

Timpul ca şi istoria cu meandrele sale aşează întotdeauna lucrurile în matca cuvenită.

Prof. Dinu C. Giurescu

CUPRINSUL:

Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru Istorie

Cuprins

Cuvânt înainte ……………………………………………………………………………………… 15

Din partea autorului: Un destin istoric între judecăţile istoriei ………………. 19

Capitolul I. Securitatea în evenimentele din decembrie 1989………………….. 45

Evenimentele din decembrie 1989 erau implacabile şi au fost

anticipate …………………………………………………………………………………………. 48

Mi-ar fi fost cu neputinţă să execut ordinul de reprimare a revoltei

poporului român” ……………………………………………………………………………… 49

Securitatea versus dezinformarea de partid…………………………………………… 52

Primul ministru ascundea adevărul pentru a nu-şi etala incompetența

şi a contrazice propaganda oficială ……………………………………………………… 53

Opoziţia din conferinţele judeţene pregătitoare ale Congresului al

XIV-lea al Partidului Comunist Român……………………………………………….. 54

Nicolae Ceauşescu a interzis categoric interferenţa Elenei Ceauşescu

în subordonarea Securităţii…………………………………………………………………. 55

Recunoştinţa profitorilor evenimentelor din decembrie 1989 ………………… 58

Rechizitoriul nu a putut susţine capetele de acuzare în cele trei

procese intentate generalului Vlad ………………………………………………………. 60

Resursele renaşterii României sunt în miezul bun al acestei naţii …………… 62

Când am văzut componenţa primului guvern post-Ceauşescu mi-am

dat seama de pericolul ca lucrurile să regreseze foarte mult…………………… 64

Depopularea României, rezultatul unei conspiraţii? ………………………………. 66

Ion Iliescu versus Iulian Vlad……………………………………………………………… 68

Capitolul II. Un alt fel de şef al Departamentului Securităţii Statului …….. 73

Înainte de a mă numi şeful Securităţii Statului, Ceauşescu m-a testat

zece ani. …………………………………………………………………………………………… 73

Până la generalul Vlad, toţi membrii conducerii securităţii au eşuat în

misiunile de pregătire a vizitelor de stat ………………………………………………. 74

Ceauşescu mi-a dat răspunderea îndeplinirii obiectivelor politico-

economice ale vizitelor externe…………………………………………………………… 79

Tudor Postelnicu nu l-a dorit pe generalul Vlad la comanda

Securităţii…………………………………………………………………………………………. 85

Ceauşescu nu a avut de transmis noului şef al Securităţii elemente de

strategie politică privind realizarea securităţii României………………………… 86

Concepţia seculară a ţăranului român ca model de dezvoltare şi

conducere…………………………………………………………………………………………. 89

Declinul generalului Pacepa……………………………………………………………….. 96

5Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Capitolul III. De la dictatura proletară a lui Gheorghe Gheorghiu

Dej la democraţia socialistă a lui Nicolae Ceauşescu………………………..104

Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu vor intra în istorie ca doi lideri

importanţi ……………………………………………………………………………………….104

Gheorghiu Dej era omul politic complet……………………………………………..107

Gheorghiu Dej ar fi preferat reînființarea organizației „Straja Țării”……..109

Doctor Petru Groza şi Ion Gheorghe Maurer – cei mai proeminenţi

şi atipici prim miniştri ai regimului comunist ………………………………………112

Capitolul IV. Tezele din aprilie 1964, moment de răscruce istorică ………114

Gelu Voican-Voiculescu rescrie istoria declaraţiei de independenţă

faţă de Moscova ………………………………………………………………………………114

Impactul Tezelor din aprilie 1964 ………………………………………………………115

Adevărul despre Andropov şi Planul Valev…………………………………………119

Cornel Burtică şi Virgil Trofin scoşi în faţă de Gelu Voican-

Voiculescu ………………………………………………………………………………………123

Cornel Burtică şi Triţă Făniţă…………………………………………………………….130

Capitolul V. Conspiraţii împotriva lui Nicolae Ceauşescu ……………………135

Mai mult aventurieri decât complotişti ……………………………………………….136

În spatele complotului generalilor au stat puteri străine garante …………….138

În numele controlului de partid, Ceauşescu a facilitat penetrarea

spionajului străin în mediul politic……………………………………………………..139

Cel mai mult şi mai mult, Ceauşescu avea teamă de sovietici……………….141

Agentul multiplu Silviu Brucan …………………………………………………………146

Capitolul VI. Războiul lui Brucan împotriva generalului Vlad …………….149

Toți m-au urât, dar Brucan mi-a declarat deschis război ……………………….149

Ilegalistul comunist Brucan, ginerele unui rus alb………………………………..152

Conu Tache”, profesor universitar fără bacalaureat…………………………….156

Ceaușescu a dispus ca lui Brucan să i se aprobe plecarea în S.U.A. ………159

Brucan a primit la Moscova ordinul în alb pentru execuția lui

Nicolae Ceaușescu……………………………………………………………………………161

În ajunul execuției lui Ceaușescu, Brucan l-a „judecat” pe generalul Vlad …….162

Revederi întâmplătoare cu Silviu Brucan şi Ion Iliescu…………………………166

De la diversiunile lui Brucan la diversiunile lui Corvin Lupu……………….169

Capitolul VII. Scânteia poporului instigă la război la civil …………………..180

Diversiuni şi provocări pentru legitimarea ca revoluţie a loviturii de

stat militare Apelul „La arme!” al Consiliului Frontului Salvării

Naţionale. Isteria anti Securitate. Centrele de putere…………………………….180

În România au fost forțe armate străine care au pătruns ilegal ………………182

Constantin Dăscălescu şi Ilie Verdeţ, prim-miniştri eşuaţi……………………186

Grupul Iliescu: „Stop, avem nevoie de dumneavoastră!” ………………………188

6Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Generalul Nicolae Militaru şi „rețeaua” îi legitimează pe „emanații

revoluției” cu prețul a 1000 de vieți omeneşti şi sângele a 2000 de

răniți……………………………………………………………………………………………….189

Am dat dispoziție de liberă intrare în sediile Comitetului Central şi

al Televiziunii Române …………………………………………………………………….190

Dumitru Mazilu, dintotdeauna omul jocurilor duble, nu a fost

servit… ……………………………………………………………………………………………198

Capitolul VIII. Permanentul război antiromânesc al

neo-revizionismului maghiar…………………………………………………………..201

Moscova a susţinut antiromânismul Ungariei………………………………………201

La Moscova, Budapesta și Belgrad se dorea explicit dezmembrarea

României ………………………………………………………………………………………..203

După evenimentele anului 1956, revizionismul teritorial a fost

oficializat” …………………………………………………………………………………….206

Liderii de la Budapesta, portstindard ai revizionismului, nu erau

etnici maghiari…………………………………………………………………………………209

Generalul Stănculescu: „Militaru a repatriat 1000 de operatori ai

forțelor speciale sovietice” ………………………………………………………………..212

Securitatea ungară achiesase la un atentat al K.G.B.-ului la viaţa lui

Ceauşescu ……………………………………………………………………………………….213

Diplomaţi unguri acreditaţi în România– parte a subversiunii

antiromâneşti …………………………………………………………………………………..215

Aliaţii din „Tratatul de la Varşovia” au făcut jocul neorevizioniştilor ……218

Capitolul IX. Relaţiile externe ale Departamentului Securităţii

Statului ………………………………………………………………………………………….221

Colaborarea cu serviciile de securitate ale statelor socialiste aliate

din Tratatul de la Varşovia era inexistentă…………………………………………..221

Am avut numeroase contacte cu omologi „inamici” din

R. F. Germania, Turcia, Israel şi restul lumii……………………………………….222

Modelul vest-german al antiterorismului românesc………………………………223

Trimis de Ceauşescu în R.F. Germania pe urmele lui Pacepa ………………..227

Domnule Cancelar, Preşedintele României reconfirmă înţelegerile

anterioare şi vizita va avea loc la data stabilită” …………………………………..227

Capitolul X. Noaptea albă a vorbelor grele din 7/8 iulie 1989………………232

Gorbaciov şi Ceauşescu s-au acuzat reciproc de trădare ……………………….232

Papa îmbrăcase mai multe uniforme şi avea un ministru care nu

iubea România…………………………………………………………………………………235

Ceauşescu şi francmasoneria……………………………………………………………..236

Capitolul XI. Departamentul Securităţii Statului versus K.G.B……………240

Decenii la rând, apărarea împotriva K.G.B-ului

a fost imposibilă ………………………………………………………………………………243

Serviciile Moscovei aveau o bază formidabilă pe teritoriul României……244

7Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Dekaghebizarea nu a fost uşoară………………………………………………………..248

Decembrie 1989 – Generalii Vlad şi Guşă sub lupa generalului

Doicaru …………………………………………………………………………………………..248

Anti-K.G.B-ul a debutat sub pavăza oamenilor Moscovei ……………………250

Crearea şi organizarea, pe baze noi, a Unităţii Speciale 0110 ……………….252

Participarea sovieticilor la evenimentele din decembrie 1989 a fost

cu trupe speciale ………………………………………………………………………………255

Generalului Vlad i se pregătise lichidarea într-o ambuscadă………………….257

Planul asasin de lichidare a efectivelor U.S.L.A.

şi ale Direcției a V-a…………………………………………………………………………259

Arestarea sub steag străin a generalului Vlad ………………………………………266

Capitolul XII. Cooperarea D.S.S. cu Ministerul Securităţii Statului

al Republicii Populare Chineze……………………………………………………….272

Rolul relaţiei personale cu ministrul securităţii statului, Jia

Chunwang în cooperarea româno-chineză …………………………………………..279

Învoit de la Jilava pentru întâlnirea cu ministrul Jia Chunwang…………….282

Procurorul general al Republicii Populare Chineze, Jia Chunwang

i-a rezervat generalului Vlad o primire cu protocol de stat la Beijng ……..283

Capitolul XIII. Departamentul Securității Statului versus serviciile

de spionaj ale Franţei……………………………………………………………………..287

M-am considerat multă vreme un filofrancez ………………………………………288

Aghiotant de protocol al preşedintelui de Gaulle………………………………….290

Franța nu ne privește cu ochii cu care o privim noi ………………………………293

Ceauşescu a finanțat campania nerecunoscătorului Mitterrand………………296

Serviciile franceze ne-au subminat cu foarte mult zgomot, în regie de

spectacol …………………………………………………………………………………………297

Capitolul XIV. Departamentul Securităţii Statului versus

Intelligence Service…………………………………………………………………………300

Sir Julian Amery şi Mihnea Gheorghiu (din reţeaua Tomaziu) două

figuri emblematice din nesfârşita galerie a tradiţiilor spionajului

britanic în România ………………………………………………………………………….300

Ion Iancu Raţiu şi serviciile secrete ale Majestăţii Sale Regina

Elisabeta a II-a…………………………………………………………………………………305

Generalul Ilie Ceauşescu omul potrivit misiunii potrivite ……………………..307

Capitolul XV. Acoperiri ale spionajului. Spionajul italian în

România ………………………………………………………………………………………..312

Bomba colonelului Tameș…………………………………………………………………315

Spionaj strategic sub acoperirea cercetărilor ştiinţifice …………………………319

Capitolul XVI. Confruntarea de catifea, prudentă și discretă cu

Mossad-ul ………………………………………………………………………………………322

Poziția specială a spionajului israelian. Departamentul Securității

Statului între beligeranții Orientului Mijlociu………………………………………322

8Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

In marea politică a Orientului Mijlociu……………………………………………….325

Capitolul XVII. Învăţământul şi şcolile securităţii ……………………………….330

Nu mai pregătim ofiţeri de spionaj la Moscova!…………………………………..334

Unificarea şcolilor ……………………………………………………………………………336

Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne, echivalată cu Facultatea

de drept …………………………………………………………………………………………..337

Capitolul XVIII. Vă trimit în fața plutonului de execuție! ……………………342

Prima opoziţie faţă de Ceauşescu în Comitetul Politic Executiv al

Comitetului Central al Partidului Comunist Român …………………………….342

De ce trupele de securitate de la Timişoara nu au tras şi de ce

Securitatea nu şi-a făcut datoria? ”……………………………………………………..345

Meritaţi să fiţi trimişi în faţa plutonului de execuţie” ………………………….347

Dezacord față de Ceaușescu în Comitetul Politic Executiv al

Comitetului Central al Partidului Comunist Român ……………………………..348

Să vă alegeți alt secretar general!” ……………………………………………………351

Gogu Rădulescu ………………………………………………………………………………352

Constantin Dăscălescu………………………………………………………………………355

Gheorghe Oprea ………………………………………………………………………………358

Indefinita poziţie a lui Manea Mănescu faţă de condamnarea de către

Ceauşescu a celor trei miniştri …………………………………………………………..360

Capitolul XIX. Ioan Totu – sinucidere sau asasinat? ……………………………367

Capitolul XX. Tripleta ardeleană – Ioan Ursu, Mircea Maliţa şi

Gheorghe Pele ………………………………………………………………………………..376

Pe Maliţa l-am întâlnit prima oară la Comitetul Central al Uniunii

Tineretului Muncitor în 1948 ……………………………………………………………378

Generalul Pele mi-a fost camarad ………………………………………………………383

Cazul Ioan Ursu ……………………………………………………………………………….385

Capitolul XXI. Implicări externe în evenimentele din decembrie

1989 ……………………………………………………………………………………………….388

Ungaria a fost constant penetrantă pentru destabilizarea României ………..394

Intervenţia Iugoslaviei – o profundă deziluzie……………………………………..394

În decembrie 1989, „Estul” şi „Vestul”

au făcut front comun în România……………………………………………………….397

Ceauşescu nu a luat nicio decizie în legătură cu informaţiile de

anticipare ce i-au fost prezentate………………………………………………………..398

Securităţii i-au fost blocate investigarea şi documentarea

intervenţiilor externe ………………………………………………………………………..401

Capitolul XXII. Diversiuni şi Diversiuni ……………………………………………..408

Incendierea Bibliotecii Universitare …………………………………………………..408

Trupele cubaneze să intre în dispozitiv!” …………………………………………..413

Capitolul XXIII. Detenţia militară………………………………………………………420

9Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Detenţia ilegală-izolatorul improvizat…………………………………………………420

Anchetatorii …………………………………………………………………………………….426

Procurorul militar, maior Vasile Pantea………………………………………………433

Generalul (de securitate) Aristotel Stamatoiu i-a dat colonelului (de

securitate) Dumitru Mazilu paşaportul de disident persecutat de …

securitate…………………………………………………………………………………………438

Procurorul militar căpitan Marius Budu ……………………………………………..439

Anchetatorul şef, un procuror militar torţionar al muncitorilor

revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 …………………………………………………440

Judecătorul, Generalul magistrat Adrian Niţoiu interpretul unei

partituri. Şi-a cerut iertare şi i-a făcut cadou victimei stiloul cu care

i-a semnat trei sentinţe de condamnare cumulată la 24 de ani şi şase

luni de închisoare …………………………………………………………………………….447

După patru ani, în casa părintească, generalul Vlad îşi regăseşte

mama care nu-şi mai recunoştea fiul…………………………………………………..449

Toată elita politică din istoria modernă a României a făcut stagii la

Jilava………………………………………………………………………………………………458

Atentat după atentat la viaţa generalului Vlad ……………………………………..462

Prima oară când am intrat într-o puşcărie, într-un penitenciar, a fost

atunci când am fost adus ca şi condamnat …………………………………………..476

Capitolul XXIV. Modelul represiunii …………………………………………………..478

Metodele de anchetă au fost preluate de la Siguranţă ……………………………478

Inspiraţia sovietică a favorizat impulsurile animalice ale unor

anchetatori răi ………………………………………………………………………………….479

Nu am trimis pe nimeni în judecată pentru fapte politice împotriva

securităţii statului. …………………………………………………………………………..482

Ceauşescu a făcut o demascare cu tentă politică anti-Dej a abuzurilor

şi ilegalităţilor atribuite Securităţii……………………………………………………..483

Istoria nu va putea motiva suferinţele pricinuite deţinuţilor politici……….485

Nu am permis cercetarea penală prin constrângere……………………………….487

Moartea în detenţie a generalului Emil Macri a fost grăbită de Sergiu

Nicolaescu ………………………………………………………………………………………489

Condiţia unor lideri ai partidului nu justifica sacrificiul vieţii vreunui

ofiţer de securitate ……………………………………………………………………………492

Capitolul XXV. Istoria scrisă de învingători………………………………………..496

Institutele de ascundere a adevărurilor incomode…………………………………496

Institutul patronat de Iliescu lucrează pentru nemurirea lui Iliescu ………..499

Când am fost trădător şi pe cine am trădat? …………………………………………500

Lecţia comisarului pentru justiţie, Dumitru Mazilu………………………………….502

Generalul magistrat Adrian Niţoiu, judecătorul

generalului Iulian Vlad: „Vă rog, iertaţi-mă, v-am condamnat pe

nedrept, la ordin”……………………………………………………………………………..503

10Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Antecedentele abuzului judiciar în cazul judecătorului Niţoiu………………505

Capitolul XXVI. Întâlnirile cu personalităţi ale momentului………………..507

Virgil Măgureanu …………………………………………………………………………….507

Evaluarea intenţiilor directorului S.R.I., Virgil Măgureanu privind

întâlnirea cu deţinutul Iulian Vlad………………………………………………………518

Senatorul Sergiu Nicolaescu, un preşedinte de comisie senatorială

pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, cu mandat de

ştergere a urmelor crimelor prin care s-au autolegitimat „emanaţii

revoluţiei”……………………………………………………………………………………….527

Miliţianul Ion Suceavă, de la şef de post comunal la general şi

profesor universitar, coordonator de doctorate – consultant al

senatorului Sergiu Nicolaescu……………………………………………………………530

Gelu Voican-Voiculescu, o personalitate complexă şi contradictorie,

dar constant corectă în relaţia cu generalul Iulian Vlad………………………..533

În miez de noapte, cu ministrul Justiţiei, Petre Ninosu, acasă la

Corneliu Mănescu ……………………………………………………………………………536

Intervenţie chirurgicală de urgenţă refuzată de medicii Spitalului

Ministerului de Interne. Lecţia profesorilor Setlacec şi Litarczek………….541

La Jilava în celulă cu Ion Dincă …………………………………………………………548

Vizita Ministrului Justiţiei, Mircea Ionescu Quintus …………………………….549

Capitolul XXVII. Şefi ai Serviciului Extern al Securităţii Statului ………..552

Cu generalul Victor Marcu despre şefii spionajului României……………….552

Potera spionajului pe urmele fratelui prim-vicepreşedintelui

Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, profesorul Ioan

Ursu ……………………………………………………………………………………………… 561

Ceauşescu nu a încetat să ceară ca Pacepa să fie pedepsit, adică, de

fapt, să se aplice legea. ……………………………………………………………………..563

Capitolul XXVIII. Serviciul extern al Departamentului Securităţii

Statului ………………………………………………………………………………………….589

Brucan despre Mircea Răceanu: „Ăsta este trădător, nu ai ce-i face.” ……611

Pleşiţă: „Aduceţi-l pe Horia Sima în ţară, să-l condamnăm la

moarte!”………………………………………………………………………………………….614

Pacepa a ordonat dezbinarea emigraţiei române…………………………………..615

Pleşiţă a trimis un comando pentru răpirea din Austria a aviatorului

Aurel Popescu………………………………………………………………………………….619

Ion Stănescu nu a fost agent al K.G.B.-ului. El a luat parte la

demascarea politică a agenţilor Moscovei …………………………………………..628

O carte, „Gânduri de codrean” şi filele ei despre decembrie 1989 …………630

Gardienii revoluţiei, de sub comanda lui Adrian Droc, au cerut

generalului Bucurescu arme pentru apărarea Ministerului de Interne ……..631

Capitolul XXIX. Diversiunile generalului Ioan Talpeş …………………………635

11Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Celebrul Militaru nu mai avea o conexie veridică la Moscova. S-a

încercat o lovitură de ultimă oră, prin intermediul Securităţii” ………………635

Centrul de comandă militară Vlad – Stănculescu – Guşă nu a existat.

Generalul Stănculescu nu a fost nici un moment alături de generalii

Vlad și Gușă ……………………………………………………………………………………637

Vlad şi Guşă nu cunoşteau scenariul troicii Iliescu-Brucan-Roman.

Stănculescu l-a urmat ……………………………………………………………………….639

Consiliul Politic Superior al Armatei, rezervă de cadre a puterii

post-decembriste………………………………………………………………………………640

Talpeș și Măgureanu în bărci diferite?! ………………………………………………644

Ca director al SIE, generalul Talpeș nu a răspuns așteptării

profesioniștilor ………………………………………………………………………………..646

Directorul K.G.B., Evgheni Primakov, oaspetele lui Virgil

Măgureanu………………………………………………………………………………………648

Preşedintele Ion Iliescu nu mi-a semnat nimic, dar din privirea

dânsului am înţeles că a fost de acord” ……………………………………………….652

Puterea lui Ion Iliescu este mai mare decât a lui Nicolae Ceauşescu”……653

Capitolul XXX. Sistemul contrainformativ al securității statului………….657

Contrainformaţiile naţionale ale României ………………………………………….661

Generalul Neagu Cosma refuză tutela spionajului. Câştigă generalul

Doicaru. ………………………………………………………………………………………….667

Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare ……………………………………………671

Contraspionajul extern ……………………………………………………………………..680

Suspiciune şi corupţie, până la ministrul de Interne ……………………………..684

Capitolul XXXI. Amintiri despre unii Şefi ai Direcţiilor Operative

ale Securităţii …………………………………………………………………………………688

Andrei Gluvacov ……………………………………………………………………………..688

Pavel Aranici …………………………………………………………………………………..689

Nicolae Budişteanu ………………………………………………………………………….692

Dumitru Borşan ……………………………………………………………………………….696

Dumitru Tăbăcaru ……………………………………………………………………………698

Cristache Zambeti, detectivul care i-a prins pe spărgătorii Băncii

Naţionale ………………………………………………………………………………………..699

Aron Bordea ……………………………………………………………………………………701

Gheorghe Raţiu ……………………………………………………………………………….702

În loc de postfaţă şi concluzii. Generalii Iulian N. Vlad şi Ştefan

Guşă au stricat planurile pentru România ale Conspiraţiei de la

Malta……………………………………………………………………………………………..704

Angajamentele şi bilanţurile Moscovei înainte de Malta……………………….706

Gentlemen’s agreementul de la Malta…………………………………………………718

Consecințe post Malta. Angajamente față de Vatican, disoluția

Iugoslaviei și constituirea Grupului de la Vișegrad. ……………………………..720

12Iulian N.Vlad – confesiuni pentru istorie

Generalii Iulian Vlad și Ștefan Gușă au stricat planurile pentru

România ale Conspiraţiei de la Malta …………………………………………………721

ANEXE……………………………………………………………………………………………….729

Anexa 1. Brucan – acuzatorul diversionist…………………………………………..730

Anexa 2. Comitetul de supraveghere Helsinki. Orchestrarea

protestului internaţional împotriva suspendării procesului

intentat generalului Vlad ………………………………………………………………..737

Anexa 3. Poziţia publică a generalului Iulian N. Vlad faţă de

scrisoarea comitetului de supraveghere Helsinki……………………………..742

Anexa 4. Acuzatorul diversionist Brucan revine ………………………………….745

Anexa 5. Dreptul la replică a generalului Iulian N. Vlad………………………750

Anexa 6. Ultimul cuvânt al generalului Iulian N. Vlad, ………………………..768

Anexa 7. Sentinţa Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Militară …………….780

Anexa 8. „Genocidul” din decembrie 1989 – cronologia şi vectorii

dezinformării …………………………………………………………………………………782

Anexa 9. Judecarea recursului…………………………………………………………….785

Anexa 10. Sentinţa în recurs a Curţii Supreme de Justiţie din 28

aprilie 1992…………………………………………………………………………………….789

Anexa 11. Extrase din depoziţia de martor a generalului Iulian

Vlad în procesul ofiţerilor Ministerului de Interne judecaţi în

Procesul Timşoara”………………………………………………………………………791

Anexa 12. Reflectarea în presa anilor ’90 a proceselor intentate

generalului Iulian Vlad …………………………………………………………………..796

Anexa 13. Antecedentele abuzului politico-judiciar ale

Judecătorului Adrian Niţoiu …………………………………………………………..805

Anexa 14. Iulian Vlad: „Poate vor veni momente când voi putea să

spun tot…” ……………………………………………………………………………………..808

INDEX DE NUME ……………………………………………………………………………..810

Sursa: Ziaristi Online

Iulian Vlad: Confesiuni pentru Istorie – de Aurel Rogojan. Secretele UM 0110 Anti-KGB (Grupa XX – Double-Cross) dezvăluite la lansarea de la Târgul de Carte Gaudeamus. EXTRASE INEDITE

 

 

Mihai Eminescu: “Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Eminescu şi Ortodoxia, în ziarul Lumina: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”Legăturile familiei Eminescu cu Biserica şi Ortodoxia

de Dumitru Manolache, 14 Ianuarie 2012

“În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că “vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.

Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Eminescu

Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.

De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”.

Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la “Timpul”, în iunie 1883, când era “stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”.

De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”. “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul.

În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă.

Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din “Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această scurtă prezentare citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp”.

Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.

Ziarul Lumina

Eminescu călugăr?

de Arhim. Mihail Daniliuc, 15 Ianuarie 2022

Jumătatea lui Ghenar ne prilejuieşte aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, căci pe 15 ianuarie se împlinesc 165 (astăzi 167 – n.n.) de ani de la naşterea celui pe care Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii române“. De aceea se cade să aşternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor, oprindu-ne la unele aspecte legate de viaţa rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o bună măsură la conturarea convingerilor religioase ale poetului căci, prin intermediul lor, a cunoscut rugăciunea şoptită, rânduielile mănăstireşti şi tihna patriarhală a aşezărilor noastre cenobitice.

Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ţinutul Botoşanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca, care provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, şase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidenţiem relaţia specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iuraşcu, şi Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv faţă de părinţi, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică şi bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinţiei Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iuraşcu, Stolnic“. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru“, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăinţă şi îndreptare.

Cât priveşte pe monahii şi monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile şi Ioana Iuraşcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viaţa sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere, încă din anii tinereţii. Din pricina vieţuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informaţii despre el.

Următorul copil al numeroasei familii botoşănene care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obştea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovniceşti, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Aşa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuşi. Fugit de la gimnaziul din Cernăuţi, junele Mihai s-a oploşit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul şcolar“. Tot în chilia monahiei Fevronia, Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. În 1895, la vârsta de 83 de ani, schimonahia Fevronia Iuraşcu s-a mutat la Domnul.

Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iuraşcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiţia aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deşi cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veşnice pe 20 august 1878, la 57 de ani.

O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orăşeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton. Dovedind o iscusinţă nativă şi pricepere administrativă, înţeleptul Mitropolit Iosif Naniescu a aşezat-o în scaunul stăreţesc al chinoviei botoşănene, preţuindu-i smerenia şi cumsecădenia. A trecut la Domnul prin 1902, fiind şi ea schimonahie.

Pilda vieţuirii celor trei fiice Iuraşcu a urmat-o şi cea de-a patra, Safta; căsătorită iniţial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulţi prunci. După ce copiii crescuseră mari, mistuită de dorul vieţuirii îngereşti, ia încuviinţare de la soţ şi se călugăreşte. Odată cu ea a păşit în mănăstire şi una din fiicele sale, Xenia.

Pentru vieţuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea şi nestinsul dor de Cer, trei dintre mătuşile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia şi Sofia, dar şi monahia Xenia Velisarie au fost trecute în Patericul Românesc.

În fine, ultimul membru al iurăştenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescenţă a intrat în obştea Mănăstirii Coşula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi aşezarea în scaunul stăreţesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iaşi, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronşic.

Cu atâtea rubedenii călugărite, se pare că şi Eminescu, într-un moment al vieţii, ar fi voit să le urmeze pilda. Iată ce-i spunea unui amic de-al său prin 1882: „…ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ“.

O, ce călugăr ar fi fost! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareţ, ce egumen nu şi l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obştea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât şi câţi l-ar fi înţeles.

Ziarul Lumina

Marilena Rotaru dezvăluie ce spuneau Regele Mihai, Vintilă Horia şi soţii Ierunca despre Marian Munteanu. Ce va face cunoscuta realizatoare TV pe 11 decembrie

vintila-horia-marilena-rotaru-marian-munteanu-regele-mihaiDe ce votez Marian Munteanu și Alianța Noastră România

Pentru că am participat la singura manifestație profund anticomunistă din România: Piața Universității 1990. Pentru că oricine, dintre ceilalți participanți, dacă este cinstit cu sine însuși, (grea încercare!) nu poate să nu recunoască adevărul: Marian Munteanu a fost creierul și inima acestui unic fenomen. Au fost alături de el și alți reprezentanți ai Ligii Studenților. Dar el a fost principala țintă a mineriadei lui Ion Iliescu din 13-15 iunie 1990. El trebuia să moară pentru ca ”Piața Universității” să moară. Și toți anii aceștia, inclusiv anul de grație 2016, sistemul, alcătuit și din mulți participanți ai Pieței, s-a străduit să șteargă acest fenomen unic în toată Europa de Est. Dar Marian Munteanu nu a murit. A ieșit din coma în care Iliescu și minerii l-au băgat și Piața Universității a supraviețuit. Ca spirit. Între timp, destui din cei care participau la Piața Universității s-au chivernisit: secretari de ceva, pe la cabinetul vreunui politician, în stafful vreunui partid (nu contează care), ceva pe la guvern, vreo fundație cu nume sonor, poze impresionante și sponsorizări apreciabile, jurnaliști de partid și de stat pe la televiziuni, consilieri, mulți consilieri, unii prezidențiali pe viață (pe viața lor, la toți președinții, ca Sandra Pralong), mercenari iluștrii dar și destui neica nimeni, cu stipendii grase și propoziții corect politice, trădări, de toate mărimile, au săpat adânc în ființa neamului.

Votez cu Marian Munteanu pentru că Regele Mihai, Vintilă Horia, Camilian Demetrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca , mi-au vorbit despre liderul Pieții Universității cu firească îngrijorare și cu aleasă prețuire. Îi admirau curajul și puterea de a-și exprima dragostea de patrie. ”Se vor găsi destui, îmi spunea Virgil Ierunca, mai ales intelectuali a căror osatură e formată din orgolii nemăsurate, care să-l conteste pentru că o percep, simt, că este mai mult decât ei, ca spirit de sacrificiu.”

regele-mihai-despre-marian-munteanu

Votez cu Marian Munteanu și candidații Alianței Noastre România pentru că sunt oameni care au făcut până acum, concret, ceva pentru binele națiunii noastre. Nu din Parlamentul sau Guvernul confiscat de 27 de ani de politicienii care au distrus și vândut țara la pachet cu furtul și minciuna. Nu așa, ci, acasă la ei, în meseria lor, în familia lor.

Votez cu Marian Munteanu pentru că împărtășește aceleași opinii privind forma de guvernământ din România ca și Regele Mihai. Asemenea Majestății Sale Regelui Mihai, Marian Munteanu crede că poporul român, silit de tancurile sovietice să accepte republica, are dreptul să-și aleagă forma de guvernământ. ”Voi veni pe tronul României, spune Regele Mihai în cele șapte cărți de interviuri apărute între 1991 și 1995, atunci când mă va chema poporul român.” Intrat în Parlament, programul Alianței Noastre România condusă de Marian Munteanu va pleda pentru dreptul națiunii de a-și alege forma de guvernământ.

Votez pentru Marian Munteanu și Alianța Noastră România pentru că este singura opțiune de dreapta. Nefardată. Un partid care susține valorile tradiționale românești, familia creștină și care se raportează în toate acțiunile la morala creștină. Un partid pro UE și pro NATO. Este un partid care nu cere, ci dăruiește puterea membrilor săi de a sădi binele în această Țară. Stă în puterea fiecăruia dintre noi. Votăm Alianța Noastră România! Votăm Marian Munteanu!.
Votez cu Marian Munteanu pentru că este aproape singurul politician care vorbește întotdeauna corect românește. Pentru că are o cultură profundă de care nu face niciodată paradă. Pentru că în jurul lui Marian Munteanu au venit oameni de cea mai înaltă stimă.

Acum 25 de ani, la Versoix, Regele îmi arăta o scrisoare primită de la un țăran din Basarabia. Scria acel țăran: ”Majestate, de trezit ne-am trezit, dar de sculat nu ne putem scula!” La 11 decembrie a venit momentul să ne sculăm la vot! Votând Marian Munteanu și Alianța Noastră România putem schimba destinul acestei națiuni!

Marilena Rotaru / Facebook

Preluare: Ziaristi Online

Info:

Serialul de televiziune „Memoria Exilului Românesc”, realizat de Marilena Rotaru, distins cu patru premii APTR (Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România), aniversează un sfert de secol joi, 8 decembrie 2016ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, București). În cadrul evenimentului dedicat memoriei și valorilor exilului românesc vor fi proiectate câteva fragmente video – o selecție din cele 150 de episoade ale documentarului, existente în arhiva TVR – urmate de o dezbatere. (Sursa si afis: ICR)

Regele Mihai a împlinit 95 de ani. “Tinerii să aplice învăţăturile lui Hristos!” – Interviu aniversar realizat de Victor Roncea 

Regele Mihai I King Michael of Romania - Photo Cristina NichitusRegele Mihai I King Michael of Romania w Victor Roncea - Photo CÎn urmă cu exact 10 ani, am fost primit de Regele Mihai I la Palatul său pentru un interviu aniversar, la 85 de ani, scrie Victor Roncea pe blogul său. Îl mai întâlnisem pe Rege la New York, la un dineu, pe vremea când era non grata în România. Chiar dacă nu împărtăşeşti unele viziuni sau acte ale celui cu care discuţi un interviu cu un personaj istoric ca Regele Mihai este un real privilegiu. În plus, e născut în acelaşi an cu Bunica mea. Regele a fost extrem de drăguţ şi a semnat autografe pentru o jumătate din redacţia Ziua, singurul ziar care l-a omagiat atunci. Era cu ziarul nostru pe birou. Recitind acum interviul am fost impresionat de modul în care s-a încheiat: “Tinerii să aplice învăţăturile lui Hristos”, îndemna fostul monarh. A fost o întâlnire caldă, la finalul căreia a venit şi Principesa Ana care, aşa cum a spus, dorea să mă cunoască personal. Astăzi, când Regele împlineşte 95 de ani, mă bucur să republic acest interviu împreună cu o parte din fotografiile realizate atunci. Sunt părticele din istoria naţională, aşa cum a trăit-o şi văzut-o această personalitate tragică a României, se scrie pe blogul citat, unde sunt publicate şi 17 fotografii realizate de Cristina Nichituş Roncea.

Integral la sursă: Regele Mihai: “Basarabia şi Bucovina – pământ românesc!”. INTERVIU aniversar Victor Roncea. Fotografii de Cristina Nichituş Roncea

Regele Mihai I King Michael of Romania & Queen Anne w Victor Ron

Preluare: Ziaristi Online

EXCLUSIV: Sky News, activ încă din 1990 în războaiele de imagine împotriva României. Târgu-Mureș, martie ’90 – Anatomia unei diversiuni. Un martor ocular face dezvăluiri în revista veteranilor SRI

Sky News dezinformare Martie 1990 Targu Mures 2016 Romania Stuart RamsayPe 19 martie 1990, pe la orele 14-15, jurnalistul britanic Gary Honeyford de la Sky News se cazează la Hotelul Grand din Târgu Mureş, solicitând o cameră cu vedere la bulevardul central. Ulterior cere şi acces la terasa Hotelului. Peste 24 de ore, lumea era invadată cu imaginea unui “pogrom” în care un “ungur” era maltratat bestial de români pentru că “îşi dorea o universitate în limba maghiară”. Victima reală, Mihăilă Cofar, trăieşte de 26 de ani cu grave disabilităţi, în timp ce atacatorii lui au fugit în Ungaria. Autorul transmisiei mincinoase de la Sky News nu a fost sancţionat niciodată profesional. Dimpotriva: dezinformatorul Gary Honeyford este astăzi tot la Sky News, cu responsabilităţi  importante, ca editor de ştiri la Departamentul Politic, producător şi coordonator al unor transmisii  internaţionale ale vizitelor primului ministru britanic în Irak, Afganistan, SUA şi China, etc, etc, etc. România nu l-a tras la răspundere niciodată pentru diversiunea care i-a distrus imaginea, iremediabil, în martie 1990, când realitatea din stradă stătea tocmai pe dos, după cum demonstrează, incontestabil, materialul de analiză şi sinteză de mai jos, apărut în revista veteranilor Serviciului Român de Informaţii (SRI), “Vitralii – Lumini şi Umbre”.

Gary Honeyford - Sky News Producer - Dezinformator Targu Mures 1990

Dar iată că Sky News revine, cu o diversiune similară, realizată şi de data aceasta tot pe mână ungurească: “traficanţii români de arme” Aurelian Szanto, Levente Pantics, Attilla Szaba Pantics, personaje intrate deja din “documentarul” Sky News direct în custodia DIICOT. Autorul făcăturii cu “traficul de arme pentru terorişti”, “jurnalistul” Stuart Ramsay, este apărat, jenant, de postul britanic. Dacă o face chiar Gary Honeyford, nu e de mirare. Sperăm că de data aceasta măcar, Ministerul Afacerilor Externe va iniţia o acţiune în judecată a postului diversionist, cu despăgubirile grele de rigoare. Iată istoria diversiunii Sky News din 1990, cu tot contextul informativ şi politic trecut şi prezent şi resorturile aparatului de dezinformare al Ungariei, care izbeşte obsesiv în România şi interesele ei geopolitice şi geostrategice. (V.R.)

O etapă în războaiele politice și de imagine duse împotriva României:

Târgu-Mureș, martie 90

Cum a început totul

Dacă informațiile apărute în mass-media electronice ungare sunt corecte, înseamnă că cercul s-a închis: prim-ministrul ungar, Viktor Orbán, a declarat că, până la sfârșitul, în 2018, a mandatului său de președintele al Consiliului de Miniștri, dorește ca autonomia Transilvaniei să fie un fapt împlinit. Orbán a mai transmis mesaje formațiilor politice ale maghiarimii din România prin care cere realizarea unui sondaj de opinie riguros în urma căruia să fie desemnate la alegerile locale din iunie 2016 persoanele cele mai bine apreciate. Scopul este ca în localitățile importante, cum ar fi și Târgu-Mureș, posturile de primari să fie câștigate de etnici maghiari.

Ne întoarcem, astfel, în timp, cu 25 de ani în urmă, chiar dacă contextul este diferit: România este în NATO și Uniunea Europeană, iar Ungaria, în ciuda aceleiași apartenențe politice și de sistem economic comune, joacă cartea politică a Rusiei, urmașa URSS.

*

Să ne reamintim – pentru că, așa cum spunea scriitorul și filosoful George Santayana: Cel care nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete -, ce se întâmpla acum un sfert de secol.

Într-o carte de referință – „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 45-49 – Aurel I. Rogojan enumeră 11 note ale Direcției Securității Statului (DSS) transmise în perioada noiembrie – decembrie 1989. Am selectat, în ordine cronologică, cinci dintre ele:

MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 01577 1/09.11.1989 primită de la atașatul militar de la Budapesta: „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

DSS nr. 00286/11.11.1989 – „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare...”.

DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei, François Mitterand: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare…”.

DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei, François Mitterand, la încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg: „Pro­blema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Un­garia şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

DSS nr. 0610/12.12.1989 – „În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guverna­mentale de la Budapesta, se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din Ro­mâ­nia vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suve­ran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Trebuie remarcat că, după cel de-al II-lea război mondial și Pacea de la Paris, din 1946, instaurarea guvernului comunist a lui Mátyás Rákosi în Ungaria a pus surdină pentru un deceniu manifestărilor revizioniste. Ele vor reizbucni în cursul revoluției ungare din 1956, care, dincolo de faptul de a fi încercat restaurarea suveranităţii naţionale a Ungariei, sechestrată sale  într-un sistem politic străin şi neviabil, a prilejuit și manifestări naționaliste, antisemite și revizioniste cu privire la Transilvania. Fără a mai vorbi de atrocitățile comise de  unele elemente de extremă dreaptă care au depășit chiar și granițele exceselor inerente unei revoluții…

            Zdrobirea sub tancurile sovietice a revoluției ungare a provocat emigrarea unui mare număr de unguri care s-a adăugat puternicei diaspore din Statele Unite și din țările occidentale unde au înființat numeroase organizații și asociații, care, indiferent de scop, își propuneau să desfășoare și activități naționalist-iredentiste. Până în 1989, numărul lor a ajuns la peste 300. Aceste organizații, care au încercat și reușit să obțină sprijin pe plan internațional pentru „cauza ungară” – integrarea Transilvaniei în Ungaria prin revizuirea frontierelor sau măcar autonomia Transilvaniei –, au fost recunoscute, începând cu 1980, de guvernele de la Budapesta, în condițiile în care „socialismul gulașului” a lui Kádár s-a dovedit falimentar.

Activitatea lobby-ul maghiar în SUA; acțiunea liderilor extremismului național maghiar; rolul serviciilor de informații ale Republicii Populare Ungare în strategiile național-iredentiste și revizioniste; crearea Biroului de Presă pentru Transilvania, în fapt o rețea conspirativă care acționa sub pretextul culegerii de informații despre procesul de deznaționalizare a maghiarilor din România de către regimul Ceaușescu; practicarea de către membrii ambasadei ungare de la București și consulatului de la Cluj-Napoca a unor acțiuni de îndrumare ale diverselor activități clandestine de către unele organizații ale minorității maghiare din România sunt prezentate și documentate pe larg din surse de primă mână. [Gral. bg. (r) Vasile Mălureanu în Vitralii – Lumini și umbre nr. 25, decembrie 2015, pp. 125-130. ]

Începând cu 1988, se afirmă mișcarea pan-ungară al cărei promotorul a fost Mátyás Szürös, președintele provizoriu al Ungariei în perioada 1988-1990. Originile pan-ungarismului se regăsesc în hungarism, doctrina lui Ferenc Szálasi, liderul partidului fascist Crucile cu săgeți.

Socialistul (!) Szürös își expunea în numărul din mai 1989 a publicației revizioniste Erdély Tudositások (Informații despre Transilvania)          ideea că Ungaria este responsabilă de soarta tuturor maghiarilor de peste hotarele, ei fiind membrii marii națiuni ungare. El preciza că ideea „i-a venit în urma unei vizite efectuate în Transilvania și a discuțiilor avute aici cu Sütő András, Kányadi Sándor, Domokos Géza, Fazékás János și Szabo T. Attila.” Mátyás Szürös mai afirma că „atât în conducerea partidului, cât și la Ministerul de Externe se afirmă o gardă tânără care și-a însușit această doctrină apreciată de el justă”. [Traian-Valentin Poncea și Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România, Editura ELION, București, 2006, p. 176,]

În acest sens, rămâne de referință cea mai amplă manifestație antiromânească desfășurată, la 27 iunie 1988 la Budapesta, cu acordul conducerii ungare de partid și de stat. La ea au fost mobilizați 200.000 de cetățeni unguri care au protestat în Hösök tere – Piața Eroilor -, în imediata apropiere a ambasadei României. Dincolo de reacțiile la adresa regimului Ceaușescu, s-a manifestat pentru independența Transilvaniei, recurgându-se toată recuzita propagandistică revizionistă. În acest sens, a fost folosită și acțiunea “Villages roumains” – Salvați satele românești – având ca pretext inițiativa de sistematizare a satelor preconizată de Nicolae Ceaușescu. La un moment dat, s-a anunțat dramatic că în chiar acele momente, buldozerele au pornit spre comuna Corund (vestită localitate de olari din judeţul Harghita), prima de pe lista comunelor cu populaţie majoritar maghiară din Transilvania care va fi dărâmată! Ceea ce era evident o minciună, sistematizarea satelor din România limitându-se exclusiv la câteva localități din sudul țării.

Semnificativ este faptul că, ulterior, cei care au inițiat acţiunea “Salvaţi satele româneşti”, au admis că ea a avut aspecte diversionist-manipulatorii. La 15 februarie 1990, prestigiosul cotidan francez Le Monde nota fără echivoc: „În ceea ce priveşte «Villages roumains», strigătul de alarmă era exagerat în raport cu realitatea…” (Organizatori: Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, ş.a.)

În organizarea demonstrației de la 27 iunie 1988 a fost implicat și un grup de tineri care, ulterior, va forma Partidul Tinerilor Liber Democrați – Fidesz. Grupul era condus de Viktor Orbán, care în 1998 avea să devină prim-ministrul guvernului Ungariei.

Un pseudo disident revizionist devine omul numărul doi în puterea provizorie!

Cea mai virulentă acțiune politică antiromânească înainte de 1989 a fost însă instrumentarea așa-numitei Declarații de la Budapesta cu ocazia organizării reînhumării, la 16 iunie 1989, a lui Imre Nagy şi a altor victime ale revoluției ungare din 1956. La manifestările comemorative, au luat parte mai mulți intelectuali unguri și români trăind în diasporă, cea mai mare parte aparținând așa-numitului Grup de la Paris, care au formulat un Apel internaţional referitor la Transilvania. În acesta se arăta că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. (…) Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni (sic!) trebuie garantat. (…)”

Prin Declarația de la Budapesta, strategia guvernamentală ungară de revendicare a Transilvaniei intra în etapa formulării unor pretenţii afişate la nivel internaţional, Ungaria nemaiavând nici un fel de reţinere faţă de eventuale acuze de amestec în treburile interne ale României. [România 1989 – De la revolta populară la lovitura de stat, Sibiu, Techno Media 2010, p. 38.]

La mai puțin de o lună de la semnarea Declarației de la Budapesta, la 8 iulie 1989, a avut loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Cu această ocazie, într-o întrevedere bilaterală româno-maghiară, intermediată de Mihail Gorbaciov, conducerea ungară, reprezentată de Rezsö Nyers, Miklos Németh şi Gyula Horn, a pretins că Transilvania nu aparţine de fapt României şi, expresis verbis, a ameninţat că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.

În august 1989, agenţi ai Departamentului Securităţii Statului infiltraţi în cantonamente din Ungaria, au raportat primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de gherilă urbană ale căror misiuni erau să acţioneze în România. Organizaţiile „România Liberă” (creată în septembrie  1987 de  Brigada România  a  serviciului secret ungar – AVO) şi Uniunea Mondială a Românilor Liberi au fost paravanul sub care AVO a organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în România” într-o fostă cazarmă din Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta, spre Tatabánya. Circa 400 de persoane erau antrenate de instructorii, în mare parte unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. [Gheorghe Rațiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, ed. PACO, București, 1996, pp. 125-127, 142.]

Toate cele de mai sus se constituie în preliminarii la ceea ce urma să se întâmple la Târgu Mureş în martie 1990, dar nu numai aici, ci și la Satu Mare.

Ne amintim – oare cum am putea uita? – ce s-a întâmplat în acel sângeros și nebulos decembrie 1989. Cei mai mulți dintre noi au resimțit data de 22 decembrie ca pe un fel de oră astrală a României. Foarte puțini s-au gândit că ceea ce s-a dovedit apoi a fi „diversiunea teroriștii”, pusă în operă la București, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Cugir, Otopeni (inclusiv prin intermediul unor personaje exaltate, gen Teodor Brateș, care se manifestau iresponsabil în studioul 4 al Televiziunii Române Libere) exprima intenția de a instrumenta un conflict armat între trupele MApN și cele ale Securității. La fel, nu a existat percepția că distrugerea a 41 de sedii ale Miliției și Securității, sustragerea a 468 de arme și 17.832 de cartușe, atrocitățile comise imediat după 22 decembrie împotriva lucrătorilor din Securitate și Miliție la Odorheiu Secuiesc, Târgu-Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Dealu, Zetea și alte peste 50 de localități din județele Harghita și Covasna, puteau declanșa un conflict interetnic. În mod evident, combinarea celor două componente putea amorsa un veritabil război civil…

Rămâne de referință interviul dat Televiziunii Române Libere în primăvara anului 1991 la Moscova de preşedintele Mihail Gorbaciov. (Interviul a fost realizat de Felicia Meleșcanu care, pe baza acestuia, a elaborat documentarul “Sindromul maltez”, difuzat de TVR în decembrie 1994.) Înainte de a-i fi pusă prima întrebare, Gorbaciov a transmis felicitări poporului român şi conducerii sale pentru performanţa de a fi evitat în anii 1989-1990 două mari pericole: războiul civil şi destrămarea României.

Există informații că intenția de a dezmembra România a apărut și pe fondul înţelegerilor dintre Statelor Unite, U.R.S.S., Germania Federală și Franța din anii 1988-1989 privind schimbarea configuraţiei central şi est-europene, prin încălcarea suveranităţii unor state şi chiar divizarea lor (ceea ce s-a și întâmplat peste câțiva ani în cazul Iugoslaviei și Cehoslovaciei). Intenția s-a manifestat și la nivelul activității unor servicii de spionaj, inclusiv cele ale Ungariei și Iugoslaviei.

În decembrie 1989, scenariul provocării unui războiul civil care să ducă la destrămarea României a eșuat, dar el a continuat să opereze folosind alte căi și mijloace: la 12 ianuarie 1990, a avut loc acțiunea „moarte pentru moarte” condusă de Dumitru Mazilu; la 28 ianuarie, liderii partidelor istorice au somat ultimativ puterea provizorie să predea puterea; la 18 februarie, în cursul unei manifestații stradale, a fost atacat și devastat sediul guvernului provizoriu; la 15 martie, cu ocazia sărbătoririi zilei maghiarilor de pretutindeni, mii de persoane de cetățenie ungară au trecut granița cu intenția de a manifesta la Satu Mare. Doar prezența de spirit a autorităților și reținerea locuitorilor români ai municipiului au împiedicat ca situația să nu degenereze.

La 19-20 martie, după o lună de tensiuni interetnice, au avut loc evenimentele dramatice de la Târgu-Mureș, soldate cu morți și răniți. Astăzi se conturează tot mai mult faptul că ceea ce s-a întâmplat a avut ca scop reînființarea unei regiuni autonome pe criterii etnice ca prim pas spre autonomizarea Transilvaniei în ideea unei eventuale ruperi a ei de România.

Etapele acestei acțiuni au început cu înființarea partidului etnic UDMR, anunțată la 28 ianuarie 1990, după înscrierea la Tribunalul Cluj Napoca. Documentarul MAE ungar „1989 – A csodák éve Magyarországon és Európában” – Anul miracolelor în Ungaria și în Europa, la p. 98 consemnează că UDMR s-ar fi înființat la 25 decembrie 1989.

http://www.mfa.gov.hu/NR/rdonlyres/DDF6013F-21E3-4B6F-A0C9-96594CFB08F3/0/89_A_CSODAK_EVE.pdf

Într-o discuție pe care am avut-o cu scriitorul Hajdu Gyözö, acesta susține că ședința de înființarea a UDMR a avut loc la data de 20 decembrie 1989 în casa din București a lui Domokos Géza și că Ion Iliescu știa de acest lucru. Deci înainte de căderea lui Ceaușescu pe care unii o știau și pe care se sconta…!

Tensiunile interetnice din Târgu-Mureș au fost amorsate de acțiunile pseudo disidentului Károly Király. Fost între 1968–1972 prim-secretar PCR Covasna, membru supleant al CPEx, membru al CC al PCR, Károly Király își pierde funcțiile în urma unui scandal sexual. Marginalizat, este contactat de serviciile de informații ungare care reușesc să îi creeze o aură o aură de oponent al regimului Ceaușescu. În această calitate, Király încearcă să mondializeze problema Transilvaniei. În 1981 adresează un memoriu atât Organizației Națiunilor Unite, cât și Conferinței de Pace și Securitate în Europa de la Paris, în care se cerea înființarea Republicii Socialiste Transilvania în cadrul comunității statelor socialiste! [Neagu Cosma, Dumitru Marinescu, Fapte din umbră, vol IV, București, Editura politică, 1983, p.142]

La data de 26 decembrie 1989 Károly Király elaborează – împreună cu alții – la Târgu-Mureş un document prin care solicită autonomia maghiarilor din Transilvania, drepturi colective etc. La 27 decembrie îi înmânează la București lui Ion Iliescu documentul în limba maghiară, iar acesta, care dorea/spera controlul asupra comunității maghiare prin Király, îl numeşte, la 9 ianuarie 1990, pe fostul prim-secretar PCR Covasna, membru supleant al CPEx și membru al CC al PCR ca prim-vicepreşedintele al CFSN, omul numărul doi în puterea provizorie!

În această calitate, Károly Király desfiinţează CFSN Târgu-Mureş (care era constituit în consens la paritate între români și maghiari) şi construieşte un nou CFSN format în majoritate de 57% din maghiari. Mulți dintre ei aveau reputaţie iredentistă sau revizionistă. Împreună cu aceștia, Király va începe o serie de acțiuni, de la înființarea unor sindicate pe criterii etnice, la provocarea crizei separării școlilor, scindarea pe criterii etnice a Universității de Medicină și Farmacie (UMF) și profanarea monumentelor românești, totul culminând cu violentele ciocniri din 20 martie 1990.

Ceea ce trebuie subliniat este că, în mod evident, a existat o pasivitate, ca să nu spunem un dezinteres al autorităților de la Bucureşti faţă de ce se întâmpla în Ardeal. Este contextul în care apare o structură de autoapărare a românilor din Transilvania, Vatra Românească, în al cărui document de constituire există această frază: „Constatând dezinteresul şi lipsa de atenţie pe care Bucureştiul o arată faţă de… ş.a.m.d., am hotărât să ne organizăm.” [Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU, ed. RAO, 2008, pp. 166-172.]

Cum se poate orchestra un conflict interetnic…

În cartea De la regimul comunist la regimul Iliescu. Convorbiri între Virgil Măgureanu și Alex M. Stoenescu, Editura RAO, 2008, pp.166-172 ”, cei doi autori ajung la concluzii inechivoce: Conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș trebuie interpretat din perspectiva creării unor stări de tensiune care să ducă la compromiterea României ca stat național unitar, izolarea și marginalizarea ei. Este vorba de interesul unor state – URSS și Ungaria – ca Transilvania să devină subiect de drept internațional și de schimbarea staus-quo-ului internațional și teritorial al României.

Virgil Măgureanu, primul director al SRI, este foarte direct: Conflictul  „a fost una dintre tentativele făţişe, că altele au fost discrete, de a încerca, de a forţa o incendiere la propriu şi la figurat a atmosferei din Ardeal pentru ceea ce urma să se întâmple: desprinderea Transilvaniei de România”.

Conform autorilor, conjunctura care a dus la incidentele din 19-20 martie poate fi structurată astfel:

  1. Președintele Ion Iliescu numeşte alături de el pe Károly Király la conducerea ţării; foarte probabil, Iliescu nu cunoștea trecutul iredentist al fostului membru al CC al PCR, ci doar aura lui de „disident” față de Ceaușescu.
  2. Károly Király rupe punţile de legătură şi de înţelegere între români şi maghiari în Transilvania; schimbă compoziția organelor de conducere din Târgu-Mureș în care românii devin minoritari
  3. Încep acțiuni de destabilizare: înființarea unor sindicate pe criterii etnice, contestarea directorilor de instituții și întreprinderi români; profanarea statuilor lui Avram Iancu și Bălcescu (exemplu concludent de „gândire magică primitivă”); criza școlilor care atinge apogeul după ce, în urma unei dezinformări, printr-o telegramă (!) ministru Mihai Șora  decide evacuarea de la liceul Bolyai a 14 clase cu limba de predare română;  încercarea ulterioară de scindarea a Universității de Medicină și Farmacie.
  4. Transformarea FSN în partid politic influențează negativ situația. Mioapă politic, având în față doar perspectiva apropiatelor alegeri, neinformată/dezinformată, puterea de la Bucureşti se dezinteresează de problematica Transilvaniei.
  1. Românii care se simt abandonați înființează, la 7 februarie, Uniunea Vatra Românească ca organizație de autoapărare. Aflat sub influența lui Károly Király, președintele CPUN Ion Iliescu „temporizează” și nu ia în considerație semnalele de avertisment ale delegației UVR. În stradă se scandează: „Iliescu nu uita, și Ardealu-i țara ta!”
  2. Au loc acțiuni psihologice de intimidare a românilor: marșul cu lumânări și cărți de la 10 februarie condus de scriitorul András Sütö – 100.000 de persoane, 60.000 aduse din Harghita și Covasna – posibil exercițiu de mobilizare; crește afluența de ziariști internaționali din presa scrisă și audio-vizuală, care toți vorbesc limba maghiară, și care transmit prompt „evenimentele” etc. Toate acestea presupun un „centru de gândire” profesionist.
  3. După 15 martie 1990, când în județele Satu Mare, Covasna, Harghita și Mureș au loc manifestări ale populației maghiare, are loc o rapidă radicalizare a maghiarilor și, în paralel, a românilor. Mitingurile și manifestațiile se potențează reciproc după ce criza separării școlilor atinge punctul critic. Se ajunge ca, la 16 martie, un iresponsabil să intre în forță cu mașina într-o coloană de demonstranți români, rănind grav mai multe persoane. La 19 martie este devastată clădirea în care era sediul partidelor politice, iar András Sütő este grav molestat.
  4. Situaţia se deteriorează până la izbucnirea în data de 20 martie la Târgu-Mureș a unui conflict violent. Acesta se petrece pe fondul unei deficiențe informative foarte grave din partea autorităților locale, mergând până la dezinformarea autorităților centrale: maghiarii deliberat, românii din oportunism sau slugărnicie.

Nu am structurat și o cronologie a evenimentelor, dar ea poate fi găsită pe larg în cartea col. Ioan Judea, Tîrgu-Mureș, cumpăna lui martie, ed. Tipomur, 1991.

Un jurnal personal pe acest subiect, 20 martie 1990 – Imagini blânde de la Târgu-Mureș, este accesibil pe internet la mai multe adrese printre care și http://roncea.ro/2010/03/20/exclusivitate-roncea-ro-20-martie-1990-jurnalul-unui-martor-ocular-corespondentul-tvr-dorin-suciu-a-filmat-totul/

Jurnalul nu relatează decât pe scurt unele întâmplări care, după peste un sfert de veac de la dramaticele evenimente capătă semnificații deosebite.

Cea dintâi este s-a petrecut în dimineața zilei de 20 martie în biroul preşedintelui CPUN Mureş, gen. (r) Ion Scrieciu, în prezența lui Augustin Buzura, venit pentru a face un raport despre situaţia de la Tg. Mureş, Ion Vulcan, corespondentul judeţean al Radio România şi Simonfi Katalin, colega de la redacţia maghiară a TVR. În timp ce discutam despre incidentele din seara precedentă, a căror victimă fusese scriitorul András Sütő, a sunat pe „firul scurt” Ion Iliescu, care s-a arătat foarte îngrijorat şi s-a interesat de starea acestuia. Preşedintele a întrebat dacă este cazul să vină la Târgu-Mureş. Trebuia să primească o delegaţie a Societății Timișoara, dar s-a arătat gata să anuleze întâlnirea şi să vină pentru a dezamorsa tensiunile. A fost asigurat de gen. (r) Scrieciu că, deşi gravă, situaţia poate fi ţinută sub control. Peste numai câteva ore, gen. Ioan Scrieciu era el însuși ținut „sub control”, sechestrat în propriul birou cu cuțitul la gât. La propriu… Ceea ce s-a întâmplat apoi dovedeşte că, așa cum spunea cancelarul german Konrad Adenauer, istoria este rezultanta greşelilor care puteau fi evitate

A urmat la scurt timp episodul peliculei filmate de mine în 20 martie de la etajul al 5-lea al hotelului Grand, cuprinzând principalele secvențe ale dramei care se consumase în după-amiaza zilei. După vizionarea în masa de montaj de către Teodor Brateș (cel care a orchestrat în primele zile ale Revoluției din decembrie 1989 diversiunea „teroriștii Securității”), acesta a decis ca reportajul să nu se difuzeze. Filmul există şi astăzi, în arhiva Ministerului Apărării Naționale. A ajuns acolo cu prilejul comemorării unui an de la evenimente după ce a fost difuzat la emisiunea militară a TVR din inițiativa col. Valeriu Pricină. Am constatat cu acea ocazie că din reportaj lipsesc câteva secvențe importante. Una dintre ele este cea în care este rupt cordonul de polițiști care despărțea masivul grup de demonstranții maghiari de grupul mult mai mic de demonstranți români. Operațiunea este executată prin îmbrâncirea violentă a acestora din urmă de un detașament de indivizi  înarmați cu bâte scurte și care, după îmbrăcăminte, nu erau țărani veniți de pe valea Gurghiului. Cine erau aceștia rămâne deocamdată o enigmă. Personal, după ce am intrat în posesia unor informații, cred că făceau parte dintre cei specializați în gherilă urbană în cazarma din Bicske. S-ar putea ca acesta să fie motivul dispariției acelei secvențe? Sau poate că erau mercenari ai unei alte puteri?

Al treilea episod pe care trebuie să-l detaliez acum este discuția pe care am avut-o cu gen. (r) Ioan Scrieciu referitor la plecarea lui Károly Király, în prima parte a lunii februarie, la Budapesta pentru a se trata de leucemie. Acesta mi-a spus că era vorba de un pretext pentru ca Király, care fusese racolat de serviciile de informații ungare (AVO), să coordoneze „direct de la sursă”, prin emisari manevrarea situației de la Târgu-Mureș. Cum nu a fost dispus să-mi dea amănunte, nu am luat în considerare informația. Relativ recent, am aflat că informația era reală și că îi fusese furnizată de serviciile de informații ale armatei, sursa fiind atașatul militar la Budapesta. Pe baza ei, gen. (r) Scrieciu a și făcut, imediat după evenimente, o plângere penală împotriva lui Károly Király.

Istoricul american Larry Watts crede că: „Este plauzibil ca Károly Király să fi fost (și) agent sovietic. A fost, nu o dată, în URSS. A fost și la studii acolo. Şi, mai mult decât atât, când Gorbaciov a venit aici în ’87 şi Károly Király era consemnat la domiciliu, Gorbaciov a trimis o maşină de la Ambasada sovietică la Târgu-Mureş, l-a luat la recepția la care a fost şi Ceauşescu şi, în timpul acestei recepții, a stat de vorbă cu Király vreo zece minute. Şi după asta Király a fost dus cu o maşină sovietică din nou la Târgu-Mureş. Nu mai este nici o îndoială, el a fost omul sovieticilor. Ar fi foarte folositoare o abordare istorică şi nu polemică despre ce s-a întâmplat în martie 1990.”  [Irina Airinei, „Anamnesis”, ed. MarLink, București 2011, p. 348.]

Cele de mai sus, mă fac să mă gândesc dacă cei detașamentul înarmat cu bâte scurte, care a rupt cordonul de polițiști îmbrâncindu-i pe cei câteva zeci demonstranții români în mulțimea compactă de maghiari, nu erau în serviciul unui alt serviciu de spionaj decât cel ungar…

Anul trecut, la începutul lunii noiembrie 2015 am aflat nu numai că Károly Király, cel grav bolnav de leucemie, trăiește bine-mersi în țara vecină, ci și că împlinind 85 de ani a fost decorat cu cea mai înaltă distincție pentru merite deosebite de János Ader, președintele Ungariei

Dezinformarea pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureș

Primul care a atins chestiunea implicării unor servicii de informaţii străine în declanşarea la Târgu-Mureş a dramei de la 20 martie, în scopul provocării unui conflict interetnic major, chiar al unui război civil, care să pună în discuţie pe plan internaţional statutul politic şi statal al Transilvaniei a fost, în 2006, Virgil Măgureanu, primul şef al Serviciului Român de Informaţii. De atunci, au apărut analize și cărți ale unor publiciști, reputați specialiști în intelligence și istorici care sunt de părere că ce s-a întâmplat în 20 martie 1990 la Târgu-Mureș a avut un evident vector antistatal, susținut de profesioniști ai intoxicării, manipulării și diversiunii care au acționat atât din interiorul cât și din afara țării.

O informație relevantă este cea făcută publică de gen. de div. (r) Victor Negulescu, care la începutul anului 1990 devenise șeful serviciului de contraspionaj militar. Astfel, în   înaintea evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureș, un alt spion de bază al serviciilor ungare, colonelul Sándor Arady (fost cetățean român, emigrat în Ungaria și revenit ulterior ca atașat militar) a îndeplinit, împreună cu ambasadorul Ungariei în România, mai multe misiuni de spionaj în Transilvania. [Gen. de div. (r) Victor Negulescu, De la informații la contraspionajul militar – drumul anevoios al unui serviciu secret, Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2000, pp. 208-209]

Astăzi există date certe că înainte de 15 martie 1990, circa 10000 de turiști din Ungaria au fost dirijați spre Transilvania: cam 7000 spre Satu Mare, care era foarte aproape de granița româno-ungară, restul de 3000 spre Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, Harghita și Covasna și o parte spre Timișoara și Arad.

La Satu Mare acțiunea a fost un mare fiasco, arborarea însemnelor Ungariei pe edificiile publice, sau fixarea de plăci comemorative pe clădiri sau monumente artă și cultură fiind împiedicată. Românii sătmăreni s-au manifestat foarte ferm, ca să folosesc un eufemism, iar când ambiția turiștilor din Ungaria de a arbora steaguri și alte însemne s-a manifestat mai puțin pașnic li s-a răspuns cu aceeași monedă. Retragerea a fost una rușinoasă și, la un moment dat, s-a transformat în panică. „Reacţia hotărâtă a populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania au servit apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile de maltratarea minorităţii maghiare şi izolarea ei culturală.” [Vasile Moiș, Autonomia „Ținutului Secuiesc”: între himeră și trădarea României, Editura EIKON, 2015, pp. 58-59]

Revenind la posibila implicarea în acțiunile premergătoare incidentelor interetnice din 20 martie 1990 a unor servicii de informații străine, gen. de div. (r) Victor Negulescu precizează că atașatul militar Sándor Arady este același care, „în zilele sângeroase ale lui decembrie 1989, a încercat să-l convingă pe șeful Marelui stat Major, generalul Ștefan Gușă de necesitatea distrugerii principalelor centre de cercetare electronică și transmisiuni, a căror dislocare o cunoștea foarte bine…” Între timp, Sándor Arady a devenit coproprietar a două societăți mixte româno-ungare…

Până a ajunge la concluzii sigure privind mecanismele prin care a fost instrumentate „evenimentele de la Târgu-Mureş”, ar fi de cercetat un alt aspect, cel al folosirii acestora pentru lansarea unui nou episod al unui război de imagine împotriva României. El se bazează pe dezinformarea că la Târgu-Mureș a avut loc, nici mai mult, nici mai puțin decât un pogrom (!) împotriva minorității maghiare. Dezinformarea a fost emisă de András Sütö în emisiunea PANORAMA din 20 martie a televiziunii naționale ungare. Acesta afirma că UDMR va cere guvernului și parlamentului apărarea cu armata a integrității fizice a minorității maghiare!

Suto face și un apel la ONU și comunitatea internațională, „pericolul de pogromuri anti-maghiare în Transilvania fiind o realitate concretă”. Tot la 20 martie, într-un interviu acordat ziarului canadian Toronto Star, episcopul Laszlo Tokes susține că „violența va continua atâta timp cât guvernul pune o parte din vină pe seama minorității maghiare” și pretinde că ”un grup naționalist de dreapta, Vatra Românească… încearcă să-i determine pe maghiari să părăsească țara, să emigreze în Ungaria.”

Cele întâmplate atunci, în care vinile românilor şi maghiarilor sunt împărţite, au fost copios şi fără ruşine folosite pentru a acredita ideea că România este sfâşiată de un conflict interetnic fără leac, că românii sunt nişte naţionalişti şovini incurabili și că minoritatea maghiară este persecutată mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu.

Mânat şi de raţiuni electorale, primul ministru ungar Gyula Horn a lansat, cu două săptămâni înainte de alegerile generale care urmau să aibă loc în Ungaria la 9 aprilie 1990, aceeași diversiune conform căreia la Târgu-Mureş ar fi avut loc un pogrom împotriva populaţiei maghiare. Această acuzaţie ridicolă şi odioasă a fost făcută la o reuniune ținută la Lisabona, între 22-24 martie pe tema relațiilor Consiliului Europei cu țările din Europa Centrală și de Est.

Povestiri ale pogromului românesc împotriva etnicilor maghiari din Târgu Mureș continuă să circule, dar puțini se întreabă cum un „grup” estimat între 500 și 3.000 de oameni ar putea lansa un pogrom împotriva unui alt grup estimat între 9.000 și 15.000, sau cum un asemenea pogrom ar putea duce la 135 răniți în tabăra atacatorilor, iar presupusa tabără-victimă doar 33 de răniți.” [Larry L. Watts, Extorting Peace: Romania and the End of Cold War, Bucharest RAO 2013, vol. II, pp. 26-27]

Minciuna stupidă a „pogromului organizat” a fost reluată în mod sistematic, la fiecare comemorare a evenimentelor din 20 martie 1990, de mass media maghiare şi de acei politicieni care pretind că reprezintă minoritatea maghiară.

Nu au lipsit nici diversiunile şi nici cele mai grosolane manipulări ale opiniei publice internaţionale. Astfel, Mihăilă Cofar, victimă a dezlănţuirii instinctelor, a fost prezentat de televiziunea SkyNews din Marea Britanie, ca și de televiziunea ZDF din Germania, drept… student maghiar bătut bestial pentru că solicita înfiinţarea unei universităţi maghiare! Argumentul suprem era că nefericitul purta un pulover verde!

Gary Honeyford,autorul diversiunii, era reporter tv pentru postul Sky News, corespondentul acestuia pentru Irlanda de Nord. Cu o zi înainte de “evenimente”, pe 19 martie 1990, la orele 14-15, acesta a sosit la Hotelul “Grand” din centrul oraşului Târgu Mureş, a cerut să fie cazat pentru o zi într-o cameră cu vedere la stradă, la ultimul etaj, și a dorit să plătească în avans. În aceeşi zi a solicitat şi să inspecteze terasa Hotelului.

Faptul că ceruse o cameră cât mai sus, cu vedere spre centru, că plătise în avans pentru o singură zi (am găsit și numărul chitanței, 594), că inspectase terasa de sus a hotelui impune de la sine o concluzie: reporterul de la Sky News venise la un „pont”. Cel care i-l „vânduse” știa precis că în preajma hotelului, situat vis-a-vis actuala Prefectură, urma să se petreacă ceva. Ceea ce avea să întâmple a doua zi arată clar că cel ce îi furnizase pontul nu era român și nici prieten al României, din simplul motiv că înregistrarea video a reporterului de la Sky News numai favorabile imaginii României nu erau!

Pe data de 20 martie, pe la ora 18 au avut loc „evenimentele din Tîrgu-Mureș”! Eu care eram reporterul TVRL am filmat pe peliculă de 16 mm, suit pe pervazul camerei 504, atât confruntarea cât și maltratarea acelui nefericit în pulover verde. Irlandezul a înregistrat drama de pe terasa de sus a hotelului. Acele scene atroce, în care „ungurul” Mihăilă Cofar a fost pur și simplu linșat, au făcut înconjurul lumii și au fost copios folosite împotriva României pentru a o eticheta ca țară locuită de niște barbari sîngeroși care la 20 martie 1990 au dezlănțuit un „pogrom” antimaghiar.

Ulterior, Peter Swain, regizorul filmului Bad Neighbours – Vecini răi – prezentat de Channel 4, tot din Marea Britanie -, a recunoscut că a „distorsionat realitatea” și că filmul care exacerba diversiunea a fost comandat și plătit de un producător originar din Ungaria, Paul Neuberg. [Vezi articolul lui Mihai Mincan: http://adevarul.ro/news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflictului-romano-maghiar-20-martie-1990-1_50ad49937c42d5a663924d61/index.html#tab-comentarii ]

S-au lansat făcut şi alte speculații pe diferite paliere, privind evenimentele sângeroase de factură interetnică de la 20 martie 1990. Același András Sütö, devenit evident agent de influență în presa occidentală, lansează în 1994 la Viena în ziarul austriac Der Standard intoxicarea că drama de la Târgu-Mureș ar fi fost orchestrată de fosta Securitate pentru a justifica (?!) crearea SRI.

Se ştie că la acea dată Securitatea era desfiinţată, conducerea ei arestată iar membri ei închiși prin cazărmile armatei. Oricum, se poate presupune că un serviciu de informaţii, care în decembrie 1989 şi-a încuiat armele în fişete ca să nu poată fi acuzat că a reprimat revoluţia, nu era atât de stupid încât să pună la cale o ciocnire interetnică cu consecinţe imprevizibile pentru viitorul României doar pentru a demonstra că România are nevoie de un serviciu de informaţii! Care oricum era dreptul inalienabil al unui stat suveran…

La rândul său, Előd Kincses, personaj controversat al acelei perioade, refugiat o perioadă la Budapesta, va susţine că la Târgu-Mureş ar fi avut loc o diversiune cu mai multe scopuri: înainte de toate legitimizarea înființării SRI şi stoparea investiţiilor străine spre Ardeal. La rândul său, György Frunda va relua şi el enormitatea că ceea ce s-a întâmplat la Târgu Mureş ar fi opera Securităţii care „era conştientă că pierde teren şi că influenţa ei se diminuează tot mai mult” (?!).

Sursa acestor elucubrații este prelegerea ținută de Gabriel Andreescu la sediul fundației Bernády în martie 2005 și publicată ulterior în ziarul Ziua.

Într-un raport prezentat în februarie 2003 de istoricul Larry L. Watts pentru Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic asupra Forţelor Armate (DCAF) se arătă că: „Posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţionala a fost mai degrabă puternic resimţită decât înţeleasă complet la Bucureşti, in mod deosebit dat fiind degenerarea paralela a relațiilor sârbo-croate in Republica Federală Socialistă Iugoslavia, care nu dusese încă la dezmembrarea țării. Incidentul de la Târgu Mureș, care a etichetat România drept un butoi de pulbere în prima jumătate a anilor ’90, a subliniat necesitatea urgentă a unui serviciu de securitate internă care să avertizeze din timp și să permită întocmirea unor planuri pentru situații neprevăzute. (s.n.)”.

Într-o carte recent lansată, gen. bg. Vasile Mălureanu arată că înființarea unui serviciu național cu competență generală era decisă cu mult înainte de martie 1990 și accentuează faptul că ceea ce s-a întâmplat la Târgu-Mureș a fost cauzat de lipsa, timp de trei luni „fapt foarte grav, unic în istoria modernă” a unei „centuri de siguranță” informativă.

Împrumutând elemente structurale și organizatorice de la modelele de servicii de informații americane, canadiene și europene, Decretul nr. 181 din 26 martie 1990 privind înființarea SRI a reflectat și preocuparea pentru instabilitatea internă.

Articolul 1 stabilește ca mandatul SRI este „de a culege date și informații privind activitățile desfășurate de serviciile de spionaj, de organizații extremiste și teroriste îndreptate împotriva României, de către elemente care intenționează să organizeze și să desfășoare acțiuni de diversiune și încercări criminale și privind acțiuni de subminare a economiei naționale și de destabilizare a ordinii de drept (sn)”. [Vasile Mălureanu, Apărarea ordinii constituționale: perspectiva unui ofițer de informații, Editura PACO 2016. pp.293-302”.

De la intoxicare și dezinformare la războiul logistic

Pentru a ne lămuri cât de cât despre ceea ce s-a întâmplat în martie 90 la Târgu-Mureș, cred că ar trebui să-l amintim pe Machiavelli care, în anul 1513, scria în „Principele” – primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se credă”…

La mai bine de patru secole după Machiavelli, în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, numită „profeția care se realizează prin ea însăși”: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”. Aceasta însemnă că semenii noştri nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci și la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi făcuți să creadă, că sunt reale.

În sensul celor scrise mai sus, se poate afirma că, în martie 1990, conducerea României din acea perioadă a fost victima unui proces de intoxicare, iar populația ei, îndeosebi, cea din Transilvania – români și maghiari deopotrivă – a unui fenomen de dezinformare. Nu a fost prea greu pentru că, „în 1990, a început un joc politic, care ne-a găsit naivi, dezbinați și bezmetici”  [Anca Florea, Păstrați România întreagă, Editura Viitorul românesc, 1996, p. 10)

Pentru că cele două concepte sunt folosite de cele mai multe ori aiurea, voi apela la ce spun lucrările de specialitate în domeniu.

Astfel, se consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind informaţii tratate deliberat cu mijloace deturnate colportate de agenți de influență. Spre deosebire de dezinformare care vizează un public extins, intoxicarea vizează un grup restrâns de factori de decizie și  rezidă în a furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup să ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea. [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformaredla Calul Troian la Internet, Editura Antet, p. 21]

Pe scurt, așa cum am arătat în episoadele anterioare, președintele CPUN Ion Iliescu a fost intoxicat (de către cine?) să numească alături de el, ca pe al doilea om în stat, pe Károly Király. Acesta,  eliminat, din CC al PCR și Cpex în urma unui scandal sexual, devine „disident”, intră sub influența unui serviciu de informații străin și, în 1981, adresează memorii Organizației Națiunilor Unite și Conferinței de Pace și Securitate în Europa de la Paris, în care se cerea înființarea unei Republicii Socialiste Transilvania!

Faptele erau de notorietate și se pune întrebarea cum de Ion Iliescu nu a fost informat de ele? Sau a fost? Ce s-a întâmplat apoi am arătat în episoadele precedente…

În ceea ce privește lungul șir de diversiuni, dincolo de manipularea românilor și maghiarilor, deopotrivă, este interesant de arătat cum a fost lansat războiul de imagine împotriva României la puţin timp după evenimentele din 20 martie 1990.

Prima mişcare a fost cea efectuată de SkyNews şi de televiziunea particulară Channel 4 din Marea Britanie și de postul german ZDF: prezentarea nefericitului Mihăilă Cofar drept student maghiar care cerea învățământ superior în limba maternă…

Uluitor ni se pare că la 4 octombrie 1990, când identitatea lui Cofar fusese de mult elucidată, invitată la o emisiunea a unuia dintre canalele Televiziunii Naţionale Francez, agentul de influență Smaranda Enache exclama când pe micul ecran a apărut secvenţă atroce a schilodirii lui Mihăilă Cofar: „Iată de ce e în stare poporul român!” La vremea respectivă, “Cuvântul liber” a prezentat identitate celor trei românce, Elena Buşe, asistentă medicală în Bistriţa, Corina Ichim, fiica dnei Bușe, și Rodica Crăciun, care au vizionat emisiunea în Hotel Frantour, Berthier Brochant 163, Avenue de Clichy 75007, Paris…

Semnificativă este și „cariera internațională” a dezinformării „pogromul de la Târgu-Mureș”. Ea a fost emisă de agentul de influență András Sütö în emisiunea PANORAMA din 20 martie a televiziunii naționale ungare. Apoi a fost preluată de Gyula Horn, pe acea vreme ministrul de externe al Ungariei. Comunist cu vechi state de serviciu – printre altele s-a dovedit că el a făcut parte din trupele care au reprimat Revoluţia Ungară din 1956 -, Horn se bucura de un imens prestigiu şi simpatie pe plan internaţional fiind cel care deschisese graniţa spre Austria pentru toţi turiştii est-germani care se găseau în Ungaria în august 1989.

Mânat şi de raţiuni electorale, Gyula Horn a lansat, cu două săptămâni înainte de alegerile generale care urmau să aibă loc în Ungaria la 9 aprilie 1990, odioasa diversiune a pogromului de la Târgu-Mureș,  la o reuniune ținută la Lisabona, între 22-24 martie pe tema relațiilor Consiliului Europei cu țările din Europa Centrală și de Est.

Dincolo de dobândirea de capital politic, dezinformarea urmărea despuierea României de simpatia de care nici nu apucase să se bucure bine după decembrie 1989.

Această enormitate a fost preluată apoi de episcopul reformat László Tőkés care, la puţin timp după dezinformarea lui Gyula Horn, a enunţat-o la un congres ecumenic calvin care a avut loc la Geneva.

Odată amorsată, pe la începutul anului 1991, diversiunea a fost transformată în intoxicare de Géza Entz, ministrul al Oficiului Maghiarilor de peste Graniţe, care a transformat „pogromul” în „bomba etnică cu explozie întârziată” care e pe cale să se declanşeze în România. Agentul de influență pentru transformarea dezinformării în intoxicare a devenit acelaşi episcop Tőkés. Aflat în Statele Unite, în primăvara anului 1992, acesta a lansat, într-un articol apărut în cotidianul The Washington Times, enormitatea că „În România are loc o purificare etnicăla fel ca şi în Bosnia – Herţegovina, doar că mijloacele folosite sunt mai subtile”! După aceea, folosind filiera bisericii calvine (reformate), dezinformarea a fost propagată de Tőkés în Olanda…

În acest context, este foarte interesant de reamintit că studenții maghiari, care în martie 1990 făceau grevă pe treptele Universității de Medicină și Farmacie, erau intervievați, fotografiați și filmați de reporteri olandezi care vorbeau ungurește. Azi, explicația e simplă: aceștia erau foarte probabil urmașii revoluționarilor unguri care se refugiaseră în Olanda în 1956.

Pe același tip de filieră și de acțiune se situează în zilele noastre blocarea aderării României la spațiul Schengen.

Prin susținerea acestui război de imagine s-a încercat inducerea concluziei că la 20 martie 1990 s-ar fi dorit „servirea unei lecţii maghiarimii care lupta pentru drepturi etnice (?) şi pentru autodeterminare”. La ce poate duce „lupta pentru autodeterminare” a unei minorităţi, supusă unui proces deliberat de isterizare de către cei care se erijează în liderii ei, dar şi naţionalismul prostesc al liderilor populaţiei majoritare, s-a dovedit peste nu mult timp și încă foarte aproape de România: în Kosovo pe vremea când Serbia era condusă de Miloșevici…

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002; 2010 – până în prezent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice în țările limitrofe un exerciţiu curent.

Astfel, ulterior eșuării tentativei din martie 90 de autonomizare a Transilvaniei, au fost puse la cale alte acţiuni de înfiinţare în mijlocul țării noastre a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, sub titulatura de „ținutul secuiesc”. Și nu oricum, ci făcând din el, nici mai mult, nici mai puțin decât „țara-mamă din interior”!

Ar mai trebui amintit urmărirea unor obiective în domeniul economic-financiar prin care se care dorește crearea în Transilvania a unei subeconomii subversive. Un adevărat război logistic al cărui pilon principal este bazat pe retrocedările de păduri, de diverse clădiri valoroase, unele de patrimoniu etc. Dar acesta este un alt episod din războiul politic și de imagine purtat împotriva României…

Dorin Suciu, publicist

Sursa: Ziaristi Online

Documentare:


Atrocitatile maghiare din 20 martie 1990… de ZiaristiOnlineTV

Vezi aici via Ziaristi Online documentarul video cenzurat pe YouTube si mai jos serialul lui Dorin Suciu in exclusivitate pentru Roncea.Ro:

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. 20 martie 1990: IMAGINI BLÎNDE DE LA TÎRGU – MUREŞ. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (I)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Profanarea statuii lui Avram Iancu de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (II)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Escaladarea si organizarea violentelor maghiare de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din luna martie 1990 (III)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro: 20 Martie 1990. Jurnalul unui martor ocular. Corespondentul TVR Dorin Suciu a filmat totul (IV).

Epilog la Operatiunea Targu Mures. O Plangere Penala niciodata finalizata, “gratie” galagiosului PSD de azi, urmasul FSN. DOCUMENTUL generalului maior (r) ION SCRIECIU

Dupa 20 de ani. Post scriptum la o manipulare. Dorin Suciu prezinta noi dovezi de la Targu Mures. Ungurii incearca sa blocheze pe YouTube documentarul despre ororile din 1990

Emil Constantinescu ii multumeste lui Mihai Cofar dupa ce i-a gratiat agresorul ungur si a facut-o pe instigatoarea Smaranda Enache ambasadoare. Si ii mai poceste si numele

Adevarul despre Targu Mures – 20 Martie 1990. O ancheta care dovedeste premeditarea loviturii maghiare.DOCUMENTE

Manipulări cu terorişti. O replică la articolele din revista 22 despre asasinarea eroului-martir Gheorghe Trosca – de Cornel Mihalache 

 
Revista Intelligence a SRI nr 26 martie-mai 2014 despre Cazul Trosca Cotuna

Foto: Comisia “Decembrie 1989”, Ziarul Bursa, Revista Intelligence a SRI, Arhiva Ziaristi Online

Revista Intelligence a SRI nr 26 martie-mai 2014 despre Cazul Trosca

Foto: Comisia “Decembrie 1989”, Ziarul Bursa, Revista Intelligence a SRI, Arhiva Ziaristi Online

Cazul Gheorghe Trosca in Bursa de Victor Roncea
„Teodor Brateş: Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!

Victor Ionescu: Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea limitaţi în limitele impuse atâţia ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!

George Marinescu: Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia!“

(Televiziunea Română, 23 decembrie 1989)

Domnule Mădălin Hodor, am făcut tot po­si­bilul să înțeleg demersul domniei voas­tre (revista 22 – februarie/aprilie 2016) la 26 de ani de la evenimentele din fața Mi­nis­terului Apărării Naționale. Nu am reu­șit. Cu cine vă războiți acum? Și de ce? Cui folosește azi acest tip de manipulare? Sim­țindu-mă implicat, ca un „cons­pi­ra­tor“, așa cum scrieți, în câteva filme des­pre decembrie 1989, mă văd obligat să vă răspund.

Încă din titlu, primul cuvânt al ar­ti­co­lu­lui-serial: „Asasinarea“ lui Trosca…, pus între ghilimele, mă nedumerește. Oare nu a fost o crimă? Nu a fost un asasinat? Adi­că Trosca s-a lovit de gloanțele care zbu­rau prin aer? Dacă a fost un accident-in­cident, cum de omul Trosca, care se zbă­tea pe asfalt (conform tuturor mărtu­rii­lor), a fost găsit cu un glonț în frunte? Și cum de au fost lăsate cadavrele la ne­cro­filia indusă a populației, manipulată că ei sunt teroriștii, timp de cinci zile, până s-au făcut una cu zăpada și noroiul?

Domnule Hodor, încercați să de­monstrați, ca într-un roman po­lițist, că vina totală în ce pri­vește incidentul din fața MApN o are colonelul Ardeleanu, șe­ful USLA. El, semiarestat, era responsabil de sistemul de legătură și de stabilirea sem­nalelor de recunoaștere, el putea or­do­na dispozitivului de apărare? El l-a ucis pe Trosca, aducându-l în bătaia gloanțelor și tancurilor armatei? El putea opri pro­fanarea cadavrelor din stradă timp de cinci zile? Îi „convenea“ să fie șeful unor „teroriști“ morți? E un roman prost, dom­nule istoric. Elucubrant.

Vreți să demonstrați că generalul Nicolae Mi­litaru nu avea cunoștință de existența lui Gh. Trosca de la Direcția a IV-a a Se­cu­rității, până în 1986 și apoi la USLA. Pentru dumneavoastră, Dosarul Corbii nu există, CADA a fost superfluă – niște ca­rieriști, care doreau locurile ocupate de cei 26 de generali de la pensie, reactivați de Militaru (nicio treabă cu GRU – Pacepa minte… luminată).

Scrieți, negru pe alb, că „timp de 26 de ani, nimeni, fie instituţie de stat, istoric sau ziarist, nu a produs dovada irefutabilă că ge­neralul Nicolae Militaru a fost spion KGB sau GRU“.

Apoi, îl admonestați pe general: „În mod ne­fericit, însuşi Nicolae Militaru a fur­nizat suficientă muniţie pentru cei care îl vor acuza de «trădare» şi de parti­ci­pare la un complot KGB în timpul eve­ni­mentelor din 1989. Declaraţiile lui au fost în realitate dictate de necesităţile mo­mentului. În primul rând, toţi cei care au ajuns în poziţii cheie după Revoluţia din 1989 au încercat să-şi confecţioneze un trecut «dizident» (…) I-a ajutat însă, involuntar, pe cei care vor folosi ieşirile lui publice în sprijinul teoriei complotului KGB din decembrie 1989“. Adică, traduc, îl acuzați de minciună și mistificare pe un general care a venit cu hainele în pungă la Televiziune în 22 decembrie 1989 și a luat cuvântul în Studioul 5 strigând: „Opriți mă­celul! Dacă s-a făcut crima până acu­ma opriți-o!!!“. Îi negați propriile afirmații despre apartenența la un complot militar sprijinit din exterior.

Îl acuzați de minciună și mistificare pe pri­mul revoluționar al țării, Ion Iliescu, care apare la Televiziune la două ore după ce începuse transmisia liberă, nicio legătură cu revoluția, om trimis obligatoriu în pro­vincie când a venit Gorbaciov, om urmărit de ani de zile de trei mașini ale Securității, care poate îl apărau, poate îl protejau, mă puteți combate în ideea asta, domnule Ho­dor?

Iată o probă din chiar revista 22, 6 mai 2002: Întrebat dacă Militaru era agent so­vietic, Silviu Brucan, eminența cenușie a FSN, declara: „…majoritatea generalilor ro­mâni din perioada aceea și-au făcut școala la Moscova. În ce-l privește pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproa­pe de serviciile secrete. Dar ce m-a interesat pe mine era poziția lui îm­po­triva lui Ceaușescu, pentru că partea so­vietică începuse și ea să fie împotriva lui Ceaușescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând și trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziția anti-Ceaușescu“.

Așadar, cu tot acest pedigree, Nicolae Mi­litaru (care a fost învestit prin televiziune ministru al Apărării și comandantul ar­matei, la ora 14 în 22 decembrie, de către un apropiat al Moscovei – căpitan Mihai Lu­poi) devine șeful Consiliului Militar Superior, adică șeful Armatei, Securității, USLA, miliției, gărzilor patriotice, gră­ni­cerilor, al tuturor instituțiilor de forță ale României, până în 16 februarie 1990.

Iată altă probă, tot din revista 22, 2 fe­bruarie 2010 – „În decembrie 1989, Ili­escu şi Brucan au cerut ajutor mi­litar de la sovietici“ de Adam Bu­rakowski: „… Acum se ştie că te­ro­riştii nu au existat, că implicarea lor în aşa-zisa susţinere a lui Ceauşescu a fost doar o diversiune, iar victimele sunt sin­gurele certitudini de pe urma haosului din decembrie 1989 (…) Documentul aces­ta, desecretizat în temeiul Legii din 22 ia­nuarie 1999 privind protecţia infor­ma­ţii­lor clasificate (art. 86 al. 2), reprezintă un mesaj cifrat trimis de la Ambasada Re­publicii Populare Polone din Bucureşti că­tre ministerul de la Varşovia, în ziua de 23 decembrie 1989. Din text reiese că unul dintre diplomaţii ambasadei s-a întâlnit cu un angajat al reprezentanţei di­plomatice sovietice din România, al că­rui nume nu este menţionat în document. Acesta l-a informat pe diplomatul po­lo­nez că la Ambasada URSS s-au prezentat Ion Iliescu şi Silviu Brucan, în numele FSN. Ei au cerut ajutor militar, însă Am­basada sovietică a răspuns că URSS este gata să acorde orice fel de ajutor, cu ex­cepţia intrării cu forţe armate pe te­ri­to­riul României, în acest fel respingând, prac­tic, cererea de ajutor militar.

(…) De ce Iliescu şi Brucan s-au hotărât să facă acest pas riscant?

Trebuia să fie conştienţi că solicitările de ajutor militar sovietic se înscriu în ne­demna tradiţie a regimurilor comuniste din 1956 în Ungaria şi din 1968 în Ce­ho­slovacia, când nucleele conservatoare ale partidelor comuniste s-au adresat Moscovei, cerându-i să intervină mi­li­tar.“ – scrie Burakowski.

Iată documentul:

„Ministerul Afacerilor Externe

După utilizare, mesajul cifrat trebuie dis­trus conform prevederilor referitoare la uti­lizarea documentelor secrete

SECRET

Exemplar 12

Mesaj cifrat nr. …

din Bucureşti 23.12.89

URGENT

Către dir. J. Mąkosa

Însărcinat cu afaceri, Bauer informează prin depeşa nr. 189 din data de 23 luna cu­rentă:

Ora 15.00.

1. De la sovietici:

În numele Frontului Salvării Naţionale, I. Iliescu şi S. Brucan au solicitat ajutor mi­li­tar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca.

Fără să aştepte răspunsul, FSN a anunţat la TV că Ambasada a promis ajutorul.
Răs­punsul URSS: sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei tru­pelor.“

“Suntem informați că s-a luat legătura cu am­ba­sada sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat”

Doriți o probă solidă? V-o dă­ru­iesc: în Cartea albă a Armatei, intitulată Armata în Revoluția din Decembrie 1989, prima ediție, Editura Militară, 1994, pag. 120, se scrie – „În dimineața zilei de 23 decembrie, crainicii de televiziune au solicitat, alarmați, ajutor militar de ur­gență, afirmând că Televiziunea este pe cale de a fi ocupată de teroriști, deși da­tele operative nu îndreptățeau o ase­me­nea stare alarmistă. În aceeași zi, s-a trans­mis că, datorită apariției în spațiul aerian al țării a numeroase ținte ne­iden­tificate, s-a cerut ajutor militar din par­tea URSS, lăsând să se înțeleagă că si­tuația militară a scăpat de sub control, iar forțele Ministerului Apărării Na­țio­na­le nu mai pot rezista atacurilor cu care aceștia se confruntă. Informația a pro­dus confuzie și derută“.

Ce se întâmplă în ediția a doua a aceleiași cărți, Armata în Revoluția din Decembrie 1989Editura Militară, 1998, pag. 169? Fra­za cu pricina dispare. De ce?: „În di­mi­neața zilei de 23 decembrie, crainicii de televiziune au solicitat, alarmați, ajutor militar de urgență, afirmând că Te­le­vi­ziunea este pe cale de a fi ocupată de te­roriști, deși datele operative nu îndrep­tățeau o asemenea stare alarmistă. In­formația a produs confuzie și derută“. Un­de și de ce a dispărut informația cu aju­torul militar din partea URSS?

În dimineața zilei de 23 decembrie, în studioul Televiziunii Libere, este adus, pen­tru nevoia imperioasă de a prezenta un terorist, numitul Dan Marin, campion mondial la handbal și lucrător al Se­cu­ri­tății la Agerpres. După prezentarea pe­ni­bilă a acestuia și scoaterea lui din studio, cei trei prezentatori ai Televiziunii con­tinuă (secvență din filmul Piepturi goale și buzunare pline – scenariul și regia Cor­nel Mihalache):

„Teodor Brateş: Vă rog, linişte! Vă rugăm linişte! Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Te­le­vi­ziunea este în pericol! Cerem urgent ar­mata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!

Victor Ionescu: Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta nea­părat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea li­mi­taţi în limitele impuse atâţia ani de dic­tatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!

George Marinescu: Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia! Aduceţi de urgenţă ajutoare!

Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acţiune! Să intre…

Teodor Brateş: Să intre tancurile şi să dărâme clădirile în care se află aceşti cri­minali! Să se acţioneze cu toată fer­mi­tatea, nu mai este timp de pierdut!“

Apoi, stimați concetățeni, ur­mează un anunț pe care cu greu l-am găsit în arhiva TVR. Înainte de asta, trebuie să citez din două cărți ale lui Teodor Brateș, prima: Cui îi e frică de adevăr?, conlucrare cu Constantin Bebe Ivanovici, pag. 172:

„T.B.: Până atunci cred că este necesar să discutăm încă o temă delicată. Mă re­fer la știrea pe care a citit-o George Ma­rinescu pe post în jurul orei 10,30, poate chiar 11, prin care se anunța că a fost solicitat ajutor militar sovietic, ce știți despre această știre? Cine a redactat-o? Cine a trimis-o în studioul 4?

C.B.I.: Nu vă pot răspunde la aceste în­trebări pentru simplul motiv că nu știu cine a redactat-o, nici cine a trimis-o.

T.B.: Atunci să spun eu ce știu. Știrea cu pri­cina a fost remisă lui George Ma­ri­nes­cu, într-un moment când mă aflam la WC. Când am revenit în studio am auzit-o și, imediat, am făcut semn regizorului să pu­nă cartonul cu sigla Televiziunii. L-am întrebat pe George Marinescu ce este cu știrea respectivă. A precizat că a primit-o de la etajul XI, conform procedurilor sta­bilite. I-am spus să nu o mai citească pâ­nă nu ne lămurim despre ce este vorba“.

În volumul doi al Trilogiei Revoluției ro­mâ­ne în direct, 23 decembrie 1989, dom­nul Teodor Brateș reia minciuna cu mo­men­tul în care dumnealui era la WC când George Marinescu a citit știrea. Deci, două cărți, două mărturii mincinoase. Pentru că, pe o casetă video existentă în arhiva TVR, se aude clar cum, înainte de a-i în­mâ­na grăbit și important lui George Ma­ri­nescu o hârtie, Teodor Brateș îi spune: „Ci­tește asta!“. Iar Marinescu citește de trei ori comunicatul cu ajutorul militar so­vie­tic (Televiziunea la zidul revoluției, do­cu­mentar TVR de Cornel Mihalache – 2014). Acum, dacă tot s-a redeschis Dosarul Revoluției din 1989, poate va investiga cineva competent acest lucru. Iată-l:

George Marinescu: „Dragi concetățeni, permiteţi-mi să repet un anunț pe care l-am făcut în urmă cu un minut. Suntem informați că s-a luat legătura cu am­ba­sada sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenții străini și-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmați pentru a distruge ceea ce poporul român a cucerit.“

Ar fi degradant să răspund oricărei ma­nipulări a domnului M. Hodor, care știe, ia­tă, foarte multe lucruri despre „in­ci­den­tul“ de la MApN din 23/24 decembrie 1989. Gheorghe Trosca, mai grăsuț, nu avea un combinezon de luptă. De altfel, un șef de stat major care primește o ase­menea misiune, să împresureze blocurile dimprejurul MApN din Drumul Taberei cu 600 de luptători împotriva unor teroriști, ca orice om cu mintea la el, vine să lă­mu­rească misiunea și ordinul cu cei care l-au dat. Una, că nu existau 600 de luptători ai USLA, apoi, nu poți strânge ca în chingă blocurile dimprejurul MApN, fără să sta­bi­lești cu cei de pe partea cealaltă, apă­ră­torii MApN, că nu vii cumva și împotriva lor. Deci un sistem de parole și recu­noaș­teri inerente oricărei aplicații. La ordinul primit, de a veni cu 600 de uslași îm­po­triva teroriștilor, orice șef de stat major, orice luptător cu bun-simț militar vine în recunoaștere și în stabilirea situației din teren. Da, cred că vroia să intre în MApN, „să facă o escală“ și să stabilească inamic, hărți, parole, conlucrare etc. Pentru că erau profesioniști.

Sunt aberante declarațiile lui Nic­o­lae Militaru și ale lui Silviu Bru­can, care atestă faptul că au ce­rut, prin ordin, capacitarea a 600 de uslași care să atace blo­curile dimprejur și să anihileze teroriștii, iar Trosca, dimpotrivă, a venit cu 11 oa­meni care să îi atace pe ei în minister și să-i omoare, în prezența apărătorilor mi­nisterului: 2.137 de militari, 63 de tancuri, 49 de TAB-uri şi două baterii de an­ti­ae­ria­nă. Precum și a parașutiștilor de cerce­tare-diversiune de la Buzău, conduși de Gheorghe Truțulescu, specialiști în lupta de gherilă urbană, dar nefolosiți inex­pli­ca­bil în acest război.

Atacul dumneavoastră asupra lui Cons­tan­tin Isac este degradant, personajul revo­lu­ționar fiind prezent în Studioul 4, de la începutul emisiei libere, apoi la MApN, dus în mașina cu primii revoluționari, în brațele lui Petre Roman, viitor prim-mi­nistru, apoi în capul mesei la discuțiile cu principalii oameni militari și politici ai momentului, la înființarea CFSN, în discu­ția secretă de la MApN, apoi în CC la propriu în cârca lui Petre Roman, care era în cârca lui Gelu Voican Voiculescu, care era în cârca lui Ion Iliescu la revenirea de la ora 17 la Comitetul Central (secvență vi­deo), și apoi vajnic apărător al ușii de la marea discuție filmată de Adrian Sârbu cu camera video a colegului meu (nostru) Pa­ul Cozîghian. Da, Constantin Isac s-a aflat în miezul unor evenimente istorice. Nefă­când parte din gașcă, puteți scrie despre el la mișto, chiar dacă are o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție că nu a făcut poliție politică: „«Ro­lul de­ter­mi­nant» al lui «Ionescu» în Revoluţie se ter­minase“.

Acum urmează ceva ce ține de ma­nipulare sau poate de… ui­tare. Citat din primul episod al serialului domnului Hodor:

„Trebuie spus că psihoza «te­roriştilor de la USLA» nu a fost creaţia exclusivă a unei manipulări televizate, aşa cum se acreditează astăzi. Când a fost chestionat, ime­diat după primele schimburi de focuri din Piaţa Palatului [deci în 22 decembrie!!! n.m.], în legătură cu identitatea celor care trag, însuşi Iu­lian Vlad a afirmat că ei ar putea pro­ve­ni de la Direcţia a V-a sau de la USLA“. (februarie 2016)

Dar în episodul 4 al serialului său despre Tros­ca și USLA (aprilie 2016), domnul Ho­dor recidivează cu manipularea, vorba lui, grosolană:

„De ce nu a pomenit nimic despre aceste «elemente» Iulian Vlad atunci când a fost întrebat pe 22, apoi pe 23 decembrie 1989? [păi tocmai ați spus că asta a afirmat!!! n.m.] Pentru că nu era sigur cine va câştiga lupta şi nici dacă grupul lui Ion Iliescu va supravieţui pentru a pre­lua conducerea…“

Domnul istoric Mădălin Hodor ma­ni­pu­lea­ză de la un episod la altul, pentru că, în epi­sodul 4 al articolului domniei-sale, scrie:

„Revenind la «fantomele» din decembrie 1989, existenţa lor trebuie că era cu­nos­cută de şefii Securităţii cu mult anterior evenimentelor, pregătirea lor neputând să se desfăşoare fără ştiinţa şi sprijinul logistic al acestora.

Astfel încât este probabil ca declaraţia dată de Iulian Vlad, la 29 ianuarie 1990, în faţa procurorului Diaconescu şi re­pro­dusă apoi de generalul magistrat Ioan Dan în cartea sa Teroriştii din ‘89 să fie o dovadă în acest sens. Fostul şef al Securităţii afirma următoarele: «Ana­li­zând modul în care au început şi s-au des­făşurat acţiunile teroriste în Capitală, pe baza acelor date şi informaţii ce le-am avut la dispoziţie, consider că acestea ar fi putut fi executate de: 1) Elemente din Di­recţia a V-a, USLA, CTS şi din alte unităţi de Securitate, inclusiv speciale. (…)»“.

Și vă opriți aici, că atât vă convine…

Păi, domnule Hodor, când a spus Iulian Vlad că teroriștii pot fi de la USLA sau de la Direcția a V-a? Deci, dumneavoastră folosiți o declarație din 29 ianuarie și zi­ceți că ar fi fost spusă în 22 decembrie ‘89, după ce a început să se tragă? 1990? Și cum ar fi putut determina o declarație din 29 ianuarie 1990 „psihoza «USLA = te­rorişti»“ din 22 și 23 decembrie 1989 care „nu a emanat de la «civilii speriaţi şi mi­litarii dezorientaţi», nici de la agen­ţii KGB/GRU, ci chiar de la şeful Se­cu­ri­tăţii, care a indicat exact acele unităţi din structura aflată sub comanda sa, ca­re ar fi putut acţiona în modul res­pec­tiv.“? Dumneavoastră numiți asta cer­ce­tare istorică?

Una la mână. Apoi, citarea trunchiată a de­clarației generalului Iulian Vlad din car­tea domnului Ioan Dan Teroriștii din 89 este de nepermis… Domnul magistrat Ioan Dan citează din documentul de 10 pa­gini din 29 ianuarie ‘90, scris îngrijit și logic de Iulian Vlad în pușcărie:

„… analizând modul în care au început și s-au desfășurat acțiunile teroriste în Ca­pitală, pe baza acelor date și in­for­mații ce le-am avut la dispoziție, con­sider că acestea ar fi putut fi executate de:

1) Elemente din Direcţia a V-a, USLA, CTS şi din alte unităţi de Securitate, in­clusiv speciale.

(urmează de la A la E supoziții cu struc­turi din care ar fi putut face parte, ca pregătire, «teroriștii»).

2) Ofițeri și subofițeri din Miliție, atât de la Capitală cât și de la IGM…

3) Trăgători de elită din toate unitățile Mi­nisterului de Interne, chiar lunetiști de la Dinamo sau alte cluburi sportive.

4) unele cadre militare de rezervă ale Securității, Miliției și Armatei, precum și actuali și foști activiști de partid sau UTC (anturajul și familia dictatorului).

5) anumite cadre militare sau luptători din Gărzile Patriotice.

6) Străini.

a) la studii în România (arabi, pa­les­ti­nieni care sunt la pregătire pe linia Ar­matei (…)

b) Special infiltrați (…)

c) alți străini aflați în țară cu diverse acoperiri, inclusiv diplomatice.

d) foști cetățeni români (…)

7) Elemente infractoare de drept comun care au posedat armament ori l-au pro­cu­rat în primele ore din 22 decembrie după prânz (…)“

Iată că sunt trecuți toți cei care fi putut avea arme și care ar fi trebuit investigați.

Domnul Mădălin Hodor știe ade­vărul mult căutat despre Re­voluția Română din Decembrie 1989: „Existenţa unor struc­turi paralele şi deplin cons­pi­rate alcătuite din cadre active şi în re­zervă ale Securităţii, a căror loialitate, in­­teresată sau determinată de «con­si­derente patriotice» prost înţelese, era dirijată exclusiv spre Nicolae Ceauşescu şi clanul acestuia, este, în opinia mea, singura explicaţie raţională pentru «fe­nomenul terorist» din decembrie 1989.“ Ați găsit vinovații pentru morții revo­lu­ției: Iulian Vlad și USLA. Domnule Hodor, sunteți un istoric străveziu. Nu o luați ca pe o jignire, vă rog.

Domnule Hodor, când scrieți, la 26 de ani de la eveniment, că „Ilegală şi discutabilă moral, decizia de a-l executa pe Ceau­şes­cu s-a bucurat atunci, ne convine sau nu să recunoaştem, de susţinerea întregii [subl.m.] populaţii“, trebuie să scrieți – în­treaga populație minus Mihalache, adică eu. Nu mă faceți dumneavoastră criminal din­tr-un patriotism global. Și nu vă sfă­tuiesc să faceți azi un sondaj de opinie pe tema asta. Și pentru că teroriștii nu au nume și chip nici azi, cum puteți scrie că „A fost singurul mod practic de a opri mă­celul. Dovadă că, după difuzarea exe­cu­ţiei la televizor, activitatea teroriştilor, cu rare excepţii, a încetat“? Îi acuzați di­rect pe cei care au luat puterea de di­ver­siune terorist militară. Mulțumesc.

Cornel Mihalache

Sursa: Ziaristi Online

28 Iunie 1940 – Zi Neagră în Istoria Neamului. GOLGOTA BASARABIEI – VIDEO. Academia Moldovei despre ocupaţia bolşevică a Basarabiei şi Bucovinei

GOLGOTA BASARABIEI
– HOLOCAUSTUL ROSU –
Produs de Studioul „Moldova-Film”, la realizarea filmului „Golgota Basarabiei” si-au dat concursul colaboratori ai Serviciul de Informatie si Securitate a Republicii Moldova, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Arhivei Nationale a Republicii Moldova, ai Muzeului National de Arheologie si Istorie a Moldovei, ai Companiei „Teleradio-Moldova” s.a.

Scenariu – Victor Vasilache, Ion Chistruga
Regie – Ion Chistruga, Alina Ciutac
Imagine – Ion Chistruga
Redactor – Cezara Vasilache
Editor – Alisa Chistruga
Grafica – Anatol Roibu
Sunet – Irina Garbuz
Consultanti – Elena Postica, Mihai Tasca
Voce – Ion Ungureanu
Coordonator de proiect – Ion Siman

 

Citiţi şi: Florin Constantiniu despre Săptămâna Patimilor | Basarabia-Bucovina.Info

Aviz cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940 – Academia de Ştiinţa a Moldovei

Evenimentele care s-au derulat cu 70 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate. Este de datoria Academiei de Ştiinţe a Moldovei să se pronunţe în această privinţă, în spiritul rigorilor academice şi al responsabilităţii ştiinţifice.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente: Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop. Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”. Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte. Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia Statului Polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului URSS de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Statele Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu. Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda. Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei. La 3 iunie, şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului Român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor. La 13 iunie, la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin – şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României. În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului Marelui Stat Major Nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”. Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov. La 23 iunie, Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva Nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene. Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, URSS era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, însă a obiectat împotriva pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, URSS se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care URSS pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri. În primul rând, în 1918, România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România. În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922. În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu RSS Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul URSS a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei, a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice. Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de Guvernul URSS pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli – au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele. Numai în intervalul 1940-1941, regimul sovietic de ocupaţie (1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice; (2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli; (3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă; (4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni; (6) a format abuziv RSS Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul URSS, nu şi de a le forma cu de la sine putere; (7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din RASSM şi legislaţia ucraineană; (8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere; (9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940; (10) a închis şi profanat locaşe de cult; (11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941; (12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale URSS zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors; (12) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi în Armata sovietică; (14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane; (15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”. Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate. Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă. Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

Academician Andrei Eşanu, preşedinte

Membru corespondent Demir Dragnev

Dr. Ion Jarcuţchi

Dr. hab. Anatol Petrencu

Dr. Anatol Ţăranu

Dr. Gheorghe Nicolaev

Dr. Gheorghe Cojocaru

Dr. Mihai Taşcă

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Iata Documentul:

Nota Ultimativa a URSS, 26 iunie 1940

AMAE, fond 711920-1944. URSS, vol. 130, f. 245 246

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Chisinau--28-iunie-1940-Basarabia-Bucovina.Info_

Sursa: Ziaristi Online

 

 

Moartea unui general: Cu ce secrete a plecat în mormânt Victor Atanasie Stănculescu? VIDEO şi FOTOGRAFII de la JILAVA şi o radiografie istorică de Ioan Scurtu. EXCLUSIV 

 

Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 1

Victor Stanculescu eliberat de la Jilava 21 mai 2014Victor Atanasie Stănculescu a murit duminică, 19 iunie 2016, în jurul orelor 18.30. La un azil, se spune. Noi l-am văzut relativ recent, în faţa restaurantului Select, pregătindu-se să se urce singur la volanul unei maşini… Dacia. Avea un aer tineresc, la fel ca atunci când a ieşit pe poarta de la Jilava (foto). Pe 10 mai împlinise 88 de ani. Unul dintre “nebunii” principali ai partidei de şah-mat la adresa României din decembrie 1989 a plecat luând cu ele în mormânt sau… urnă adevărurile pe care le mai avea la secret. Sau nu. Misterul rămâne. Redăm mai jos un interviu exclusiv de la Jilava, din 2013, însoţit de 25 de fotografii şi o radiografie a personajului istoric realizată de profesorul Ion Scurtu.

Victor Stanculescu vorbeste, de la Jilava, despre Decembrie 1989, KGB, GRU, Mossad, Elena Ceausescu, asasinarea Grupului Trosca si… “Crima si pedeapsa”

de Victor Roncea

In vara lui 2013 am acceptat invitatia de a-l vizita la inchisoarea Jilava, mai precis la spitalul penitenciar, impreuna cu regretatul jurnalist Horia Tabacu, pe “generalul cu piciorul in ghips”, Victor Atanasie Stanculescu, atunci in varsta de 85 de ani, “managerul revolutiei” si singurul participant la evenimentele din 1989 aflat in detentie, incaltat cu o pedeapsa de 15 ani. In 2007, la finalul unor demersuri judecatoresti sinuoase, care au durat 10 ani, Victor Stanculescu a fost condamnat pentru crimele de la Timisoara din decembrie 1989 desi cel care a dat ordinul de a se trage asupra manifestantilor a fost Ion Coman (ascultati teleconferinta din 17 decembrie 1989 si cititi un fragment din stenograma via Marius Mioc). In acelasi timp, Victor Stanculescu este unul din personajele-cheie ale rasturnarii regimului totalitar din Romania, eveniment istoric de care profita si azi, imbuibandu-se din cadavrul lui Nicolae Ceausescu, tot felul de “anti-comunisti” si “post-comunisti”, cei mai multi de sorginte kominternista. In schimb, Stanculescu sta la Jilava. Personal, nu stiu de ce Victor Stanculescu se afla inchis. Il urmareste blestemul lui Ceausescu, pe care el insusi l-a condamnat la moarte (dar, in acelasi timp, pe altii de ce nu-i ajunge?)? Cine stie? L-am intrebat daca si el crede ca este o “razbunare a Securitatii”, a generalului Iulian Vlad sau a lui… Sorin Ovidiu Vintu – cum mi-a declarat actuala sa tovarasa de viata – , sau poate a unor servicii secrete straine, respectiv a grupului de interese reprezentat de Traian Basescu. In inregistrarile video de mai jos veti afla ce a raspuns generalul. L-am mai intrebat cum a fost cu excursia de la Balaton, din 1989, cand a fost abordat de ofiteri ai GRU responsabili pe Balcani si ce crede despre ipoteza existentei unui nucleu KGB bine infipt sub fustele Elenei Ceausescu. Apoi, despre anii de dupa instalarea la putere, despre mineriada din iunie 1990, relatiile cu Ion Iliescu si Petre Roman si marile tunuri ale perioadei dar si ce parere are despre Ion Antonescu, acum ca sta in acelasi loc in care a sfarsit maresalul. Din proprie initiativa, si in premiera, generalul ne-a vorbit si de o afacere a Mossadului, serviciul de informatii israelian, in care a fost implicat cat si despre intronarea lui Mihai Caraman ca sef al SIE ca si, in treacat, despre masinatiile de la varful nou creatului SRI. De asemenea, ne-a istorisit cu lux de amanunte cum a fost cu vizita sa la Versoix, la Regele Mihai, efectuata “clandestin”, in miez de noapte, in timp ce se afla intr-o delegatie oficiala. La cererea mea, Victor Stanculescu a relatat si despre asasinarea Grupului Trosca, eveniment la care a fost martor indirect, fiind aflat chiar in acel moment in centrul de comanda de la MApN, alaturi de agentul GRU Nicolae Militaru si… “emanatul revolutiei” Ion Iliescu, intr-un triumvirat pe care el il denumeste “triunghiul Bermudelor”. Generalul Victor Stanculescu ne-a marturisit ca a solicitat in inchisoare si lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, pe care a conspectat-o si adnotat-o. Am preferat sa redau inregistrarile conversatiei cu generalul Victor Stanculescu aproape integral, in loc sa fac selectii scurte, mai abordabile pentru mult prea grabitul cititor de azi. Ceea ce pe unii poate sa-i plictiseasca, pe cautatorii adevarului despre decembrie 1989, pulverizat in experientele participantilor, fie ei ofiteri de Securitate sau ai Armatei, fie simpli civili, ii poate interesa in amanunt. Acesta este scopul demersului: aflarea adevarului. Pe care il cautam si in tina, daca este cazul. Nu judecam, nu “condamnam”, ca diversi tovarasi pretutindenari. In acelasi scop, pe langa noi documente despre agentul sovietic dezinformator Ion Mihai Pacepa, maine voi publica, in premiera absoluta, prin amabilitatea unui colonel in rezerva al SRI, completarea Raportului Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, care cuprinde opiniile separate ale membrilor Comisiei “Sergiu Nicolaescu – Valentin Gabrielescu”, dupa audierea a sute de martori si consultare a mii de documente si inregistrari. Prima parte a Raportului a fost deja publicata, in exclusivitate, de Ziaristi Online. Fragmentele video, care se incheie cu o confesiune a fostului membru al completului de judecata al lui Nicolae Ceausescu despre originile sale rusesti, sunt insotite, mai jos, de o suita de fotografii in care puteti gasi si cateva note de mana ale generalului. Asadar, banda, va rog:

Cu generalul Victor Atanasie Stanculescu despre Decembrie 1989.

Generalul Victor Stanculescu despre Mineriada din 1990 si vizita la Regele Mihai.

Generalul Victor Stanculescu despre asasinarea Grupului Trosca si alte aspecte.

Generalul Victor Stanculescu despre Balaton, GRU, KGB si Elena Ceausescu.

Generalul Victor Stanculescu despre originile sale rusesti.

Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 2Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 3Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 4Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 5Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 8Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 9Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 11Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 12Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 13Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 14Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 15Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 16Victor A. Stanculescu - Jilava - Carte Ioan Scurtu - 09.07.2013 - Foto Victor RonceaVictor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 17Gen Victor Stanculescu la Jilava cu portretul stramosului sau rus - Foto Victor Roncea - 09.07.2013Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Iliescu - Foto Victor Roncea 1 (2)Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Iliescu - Foto Victor Roncea 1Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Larry Watts - Militaru GRU - Foto Victor Roncea 1Victor-Stanculescu-si-Victor-Roncea-la-Jilava-iulie-2013-Foto-Horia-TabacuSursa: Ziaristi Online

Citiţi şi: Generalul Victor Atanasie Stănculescu – ultimul interviu pentru Q Magazine

Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei”. Un ofiter de informatii rupe tacerea. RAPORT PRIVIND ACŢIUNILE DESFĂŞURATE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 (I)

EXCLUSIV. Raportul final al Comisiei senatoriale asupra evenimentelor din decembrie 1989. Numarul exact al “turistilor” sovietici si datele Securitatii despre scenariile “revolutiei”-lovitura de stat

Ioan Scurtu - Istoria Romanilor de la Carol la Ceausescu - Mica Valahie - Ziaristi OnlinePublicăm prin amabilitatea Editurii Mica Valahie o radiografie stiintifica asupra personajului istoric si a rolului sau in timpul evenimentelor din decembrie 1989, realizata de profesorul Ioan Scurtu si aparuta in volumul “Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu“.

 

“LOVITURA DE STAT”

DATĂ DE GENERALUL STĂNCULESCU

“Spargerea” adunării “populare” din 21 decembrie 1989 a constituit momentul psihologic care a dat un impuls bucureştenilor să rămână în stradă, cerând libertate, democraţie, înlăturarea dictaturii.

Nicolae Ceauşescu a decis să recurgă la forţă pentru a-i împrăştia pe manifestanţi, crezând că astfel va restabili ordinea şi autoritatea regimului său. Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 – rănite, iar 1 245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.

Dimineaţa fatală – 22 decembrie 1989

Nicolae şi Elena Ceauşescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informaţi operativ asupra desfăşur­ării evenimentelor şi a da indicaţii privind modul de acţiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea şi Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceauşescu că zona centrală a Bucureştilor a fost degajată de manifestanţi.

Cei doi generali erau profund marcaţi de tragedia în care fuseseră implicaţi. Generalul Vlad s-a gândit că, pentru ieşirea din această situaţie dramatică, singura soluţie era înlăturarea lui Ceauşescu. El avea să rela­teze la Comisia senatorială, în octombrie 1993, că generalul Milea era grav afectat de situaţia în care fusese implicat: ,,Am ieşit pe culoar, pe fotolii şi a început să plângă şi spunea că nu mai crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spun soţiei şi fetelor sale s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat”. La întrebarea unui senator: “Ce i-aţi propus deci că trebuie făcut?”, Vlad a răspuns: “Că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu!”. Dar Milea a replicat: “Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare”.

În zorii zilei de vineri, 22 de­cembrie, străzile din centrul Capitalei au fost măturate, iar sângele curăţat cu jeturile de apă ale pompierilor; militari în uniformă de război au fost plasaţi la intrările spre Piaţa Pala­tului. În clădirea Comitetului Central au fost aduşi circa 1 000 de militari, cu misiunea de a apăra această citad­elă a regimului.

Vestea represiunilor din noaptea de 21/22 decembrie s-a răspândit ca fulgerul în Bucureşti şi a amplificat starea de revoltă. Încă din dimi­neaţa zilei de 22 decembrie, munci­torii de pe marile platforme industrial­e – Pipera, Republica, ,,23 Au­gust”, I.M.G.B. (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) ş.a. – s-au îndreptat spre centru, ocupând Piaţa Universităţii. Manifestanţii scandau: “Jos călăul!, Jos dictatura!, Jos Ceauşescu!, Vom muri şi vom fi liberi!, Noi suntem poporul / Jos cu dicta­torul”, Libertate! Libertate”. Forţele de ordine nu au mai intervenit. T.A.B.-urile, aduse la faţa locului, au rămas în mulţime, militarii discutând cu manifestanţii, asigurându-i că nu vor recurge la acte de violenţă.

Nici măcar în ceasul al 12-lea, Ceauşescu nu a acceptat să cedeze. El i-a reproşat generalului Milea că nu a fost în stare să restabilească or­dinea deplină. Ministrul Apărării Na­ţionale, cuprins de remuşcări pentru implicarea sa în represiunile din noaptea precedentă şi neacceptând să-şi lege numele de alte jertfe uma­ne, a decis să-şi pună capăt zilelor. În jurul orei 9.30, el s-a sinucis în clădi­rea Comitetului Central. Actul lui Va­sile Milea marca “prin sacrificarea de sine, semnalul rupturii totale între armată si a «comandantul suprem»“. Vestea sinuciderii lui Milea l-a bul­versat pe Ceauşescu. Aflat în clădirea Comitetului Central, Ilie Verdeţ – care cunoştea situaţia din Capitală – s-a dus la secretarul general al P.C.R., pe care l-a găsit “într-o stare deplorabilă, aşa cum era el în mo­mente foarte grele şi îşi pierdea echi­librul”. Verdeţ i-a cerut să nu se tra­gă în oameni, iar Ceauşescu a răs­puns: “Nu s-a tras şi nu se va trage în oameni”. În timp ce rostea aceste cuvinte, “a început să tremure şi atunci a spus: «Dar, avem trădarea. A trădat ţara şi poporul generalul Milea»“.

Ultima şedinţă a C.P.Ex.

La ora 9.45 a început ul­tima şedinţă a Comite­tului Politic Executiv (C.P.Ex.), la care Nicolae Ceauşescu a spus: “Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat că s-a împuşcat. Având în vedere şi comportarea sa în această perioadă reiese că el, de fapt, a sabo­tat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii. Acest lucru reiese clar. S-a creat o situaţie gravă”. Apoi el i-a întrebat pe membrii C.P.Ex.: “care este hotărât să lupte şi care nu?” şi s-a adresat di­rect lui Paul Niculescu-Mizil, iar acesta a răspuns printr-o întrebare: “Dacă lupt sau nu lupt?”. Într-o formă sau alta, toţi au declarat că “luptă”. Ceauşescu a continuat: “Să declarăm imediat starea de nece­sitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să con­vocăm Consiliul de Stat”. Toţi cei prezenţi au fost de acord. Silviu Curticeanu a afirmat că, dacă manifes­tanţii trag în militari, “tragem şi noi”. Gheorghe Rădulescu a apreciat că trebuia “evitată vărsarea de sânge”, Constantin Dăscălescu a spus că “trebuie să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiţi”, dar Tudor Postelnicu a replicat că “nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava”. Nicolae Ceauşescu a ţinut să precizeze: “Sigur că nu putem tra­ge în muncitori. Noi suntem repre­zentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi liche­le”. El a conchis: “Trădătorul Milea este de vină şi probabil că mai sunt şi alţii”. Nicolae Ceauşescu a menţio­nat că l-a chemat pe primul adjunct al ministrului Apărării Naţionale, gene­ralul Victor Atanasie Stănculescu, care “este deja la dispoziţia mea”.

După şedinţă, Nicolae Ceau­şescu a cerut să se elaboreze un de­cret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: “Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte te­roriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice de luptă erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: “Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea pub­lică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea norma­lă a activităţii economico-sociale”. Decretul nu a avut nici o urmare practică; în stradă se aflau sute de mii, poate milioane de români, în în­treaga ţară, care scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său.

Momentul psihologic decisiv s-a consumat la ora 10.59, când la postul de radio s-a anunţat că minis­trul Apărării Naţionale “a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinu­cis”. În acel moment exista sentimentul că generalul Vasile Milea a fost împuşcat la cererea lui Nicolae Ceauşescu, deoarece ministrul re­fuzase să execute ordinul de a înăbu­şi în sânge revolta populară. Rămasă fără comandantul ei nemijlocit, ar­mata a fraternizat cu manifestanţii, care au primit astfel drum liber pen­tru a lua cu asalt clădirea Comitetului Central.

Generalul Stănculescu sosise de la Timişoara în cursul nopţii şi pentru a se sustrage de la o eventuală implicare a sa în represiunea mani­festanţilor din Bucureşti s-a deplasat la Spitalul Militar Central, unde şi-a pus piciorul în ghips, după care s-a întors acasă. Primind, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, ordin de la Nicolae Ceauşescu să se prezinte imediat la Comitetul Central, Victor Stănculescu s-a conformat.

Imediat ce a ajuns, Ceauşescu i-a cerut să preia conducerea Arma­tei, deoarece generalul Vasile Milea s-a sinucis. Aşadar, generalul Stăncu­lescu a devenit ministrul Apărării Na­ţionale printr-un ordin verbal, în acea situaţie nemaipunându-se problema elaborării unui decret prezidenţial, care să fie semnat de Ceauşescu şi publicat în “Buletinul oficial”.

Informat că spre sediul Comi­tetului Central se îndreptau două re­gimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, Victor Stănculescu a cerut, la ora 10.45, căpitanului Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al arma­tei, să comunice “numaidecât ordi­nul meu să se întoarcă în cazărmi”. Generalul a apreciat corect situaţia, deoarece era practic imposibil ca ar­mata să câştige în confruntarea cu ze­cile de mii de manifestanţi, care ocupaseră centrul Capitalei. După ce a dat acest ordin, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceauşescu, raportân­du-i că “unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea din piaţă a crescut şi trebuie să ve­dem ce soluţie avem. Părerea mea este: «Mai bine ar fi să plecaţi din sediu»“. La rândul său, generalul Iulian Vlad a dat ordin trupelor de se­curitate, care asigurau zona Pieţei Pa­latului şi a sediului C.C. al P.C.R., să nu se tragă în mulţimea care afluia spre acest perimetru.

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46. În acel moment s-a pus capăt unei epoci în istoria televiziunii ro­mâne, ca instrument de propagandă în slujba socialismului totalitar. Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmat de documenta­rul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Manifestanţii iau cu asalt clădirea C.C.

Mulţimea aflată în zo­na Piaţa Universită­ţii – Hotel Intercontiental – Piaţa Romană a început să se deplaseze spre Comitetul Central, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea forţelor de ordine; în câteva minute a ocupat Piaţa Palatului, pre­gătindu-se să ia cu asalt clădirea Co­mitetului Central. Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o por­tavoce în mână, încercând să poto­lească spiritele. Nu a reuşit să vor­bească, deoarece a fost întâmpinat cu huiduieli, iar mulţi au aruncat în di­recţia sa cu diverse obiecte aflate la îndemână. Dezorientat şi incapabil să mai facă faţă situaţiei, a trebuit să se retragă. În clipele următoare, revolu­ţionarii au pătruns în clădirea Comi­tetului Central, iar militarii din inte­rior, deşi aveau la dispoziţie arma­ment şi muniţie, nu au opus rezis­tenţă. Mulţi revoluţionari au pus mâna pe arme, fiind gata să riposteze în cazul că ar fi atacaţi.

Generalul Neagoe, şeful Di­recţiei a V-a a Ministerului de Inter­ne, a avut iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi Ni­colae Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, să trimită elicopterele; unul dintre ele a aterizat pe clădirea Comitetului Central. Când primii revo­luţionari au ajuns pe platforma clă­dirii, Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, precum şi Emil Bobu şi Manea Mănescu erau deja urcaţi în elicopter. Un militar, maiorul David Aurel, le-a cerut: “Vă rog rămâneţi pe loc, rămâneţi pe loc! Vă rog, nu vă apropiaţi!”. În câteva clipe eli­copterul a decolat.

La ora 12.06, când Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Cen­tral, care simboliza centrul vital al puterii politice în România, regimul socialist-totalitar se prăbuşise. Ze­cile de mii de oameni care se aflau în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimen­tul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României.

Pentru a evita o stare de con­fuzie, la ora 13.00, generalul Stăncu­lescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se sub­ordoneze numai Ministerului Apără­rii Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de tele­viziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a trans­mis, prin telefon, din Bucureşti, pri­mul reportaj recepţionat de “Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.

Mass-media a jucat un rol ex­cepţional în acel sfârşit de decembrie 1989. Vestea despre fuga lui Ceauşescu a generat un val de entuziasm în întreaga ţară. Cuvântul libertate era pe buzele tuturor, oamenii se îm­brăţişau, maşinile cu farurile aprinse claxonau anunţând victoria: “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”.

Pentru a-şi exprima opiniile, unii revoluţionari s-au deplasat la Te­leviziune şi alţii la Radio. A început astfel transmiterea revoluţiei în di­rect. Cei mai mulţi revoluţionari au rămas în continuare în Piaţa Palatu­lui, pentru a asculta discursurile care se rosteau din balconul Comitetului Central. În acele momente se înregis­tra o avalanşă de doritori să-şi expri­me bucuria pentru eliberarea de sub dictatură, să mulţumească tineretu­lui, şi mai ales studenţilor, pentru sa­crificiul făcut, să proclame libertatea, democraţia, fericirea, credinţa în Dumnezeu. Cei mai activi s-au dove­dit unii actori, regizori şi scriitori, dar nu au lipsit şi opozanţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai regimului Ceauşescu. Chiar vechi activişti de partid, inclusiv unii membri ai Comi­tetului Politic Executiv (Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekaş) au venit la televiziune pen­tru a-l înfiera pe “odiosul dictator”.

Totuşi, nimeni nu şi-a asumat răspunderea de a prelua puterea în acele împrejurări şi de a anunţa programul care urma să fie îndeplinit după înlăturarea regimului Ceauşes­cu. La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: “Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comite­telor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va or­ganiza apărarea cazărmilor şi a tutu­ror obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stăncules­cu preciza: “Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Comentând cele două note telefonice, unii istorici şi neistorici aveau să aprecieze că Stăn­culescu a dat o lovitură de stat şi spri­jinindu-se pe armată a preluat pute­rea politică în România.

O analiză, oricât de sumară, a situaţiei din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menţionate au fost rezulta­tul unei situaţii care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de ma­rea masă a populaţiei, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, ar­mata nu putea să se confrunte cu su­tele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu se afla încă la putere şi cu atât mai puţin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor şi mai mult curaj.

La ora 13.30, Nicolae Ceau­şescu abandonase deja puterea şi nu mai îndeplinea funcţia de comandant suprem al armatei, nici pe cea de se­cretar general al P.C.R. şi nici de Pre­şedinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de stat înseamnă în­lăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecinţă, genera­lul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de stat, întrucât o asemenea acţiune – dacă ar fi fost în intenţia lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării Na­ţionale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situaţiei con­crete.

“Autorul” loviturii de stat a plecat pe jos din sediul C.C.

Este semnificativ faptul că generalul Stăncules­cu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îm­barcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul; după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comi­tetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăci­neanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze. Ar fi un caz unic în istorie ca autorul loviturii de stat să treacă printre oameni ca un oarecare, ne­ştiut şi necunoscut, deşi el era “stă­pânul”, liderul care, cu o lovitură de măciucă, a lichidat un întreg regim politic. După ce “autorul” loviturii de stat a reuşit să obţină maşina soli­citată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Tabe­rei, unde şi-a exercitat funcţia de mi­nistru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stăncu­lescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceau­şescu. Ordinul său se referea strict la acţiunea armatei, care trebuia să asigure paza obiectivelor civile de im­portanţă deosebită şi să nu tragă decât atunci când ar fi atacată. Au­torul “loviturii de stat” nu şi-a arogat nici o funcţie în stat, nu a numit nici o persoană care să conducă guvernul sau alte structuri politico-administra­tive. Din contra, el a cerut coman­danţilor militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale, asupra cărora el – autorul “loviturii de stat” – nu avea nici o influenţă.

Fuga Ceauşeştilor de la C.C. – pierderea de facto a puterii

După ce Nicolae Ceau­şescu a părăsit clădi­rea Comitetului Central, care simboliza, şi era în fapt, centrul vital al puterii, el nu mai putea exercita nici una din prerogativele sale constituţionale. Ceauşescu nu era numai coman­dantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apă­rării Republicii Socialiste Ro­mânia, ci şi preşedintele Repu­blicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc. În calitate de secretar ge­neral al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii sec­retari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene. A reduce funcţiile şi puterea lui Ceauşescu la dimensiunea militară, pentru a se putea justifi­ca “lovitura de Stat”, este o abordare simplistă. Ceauşescu nu-şi mai putea exercita puterea nu pentru că Stăncu­lescu a transmis un comunicat către armată, ci pentru că, datorită uriaşei presiuni populare, a fost nevoit să pă­răsească pupitrul de comandă al ţării.

Este un fapt arhicunoscut din istorie că o persoană care dă o lovitu­ră de stat se adresează imediat cetăţenilor, anuntându-i că a preluat condu­cerea în acele momente excepţionale; după ce aruncă întreaga vină asupra celui răsturnat de la putere, lansează un program sau măcar câteva lozinci privind modul cum va acţiona; populaţia este chemată la calm şi linişte, dându-i-se asigurări că totul va fi bine şi că în istoria ţării începea o nouă epocă. În realitate, la 22 decembrie 1989, generalul Stăn­culescu nu s-a deplasat nici la Radio, nici la Televiziune, pentru a face ase­menea anunţuri, ci a rămas în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale pentru a asigura conducerea operativă a armatei şi în primul rând de a evita o ciocnire între militari şi manifestanţi. De altfel, generalul Stănculescu nu a manifestat nici o veleitate de lider politic, nu s-a adresat structurilor de stat civile, ci a aşteptat derularea evenimente­lor pentru a se pune la dispoziţia noii conduce­ri a ţării, asi­gurând-o de sprijinul arma­tei. La ora 13.30 nu exista o asemenea con­ducere căreia să i se adreseze; în fapt, s-a creat un vid de putere, iar situaţia din ţară nu putea fi ţinută sub control. Sta­rea de euforie era indusă de la Bucu­reşti, prin Radio şi Televiziune, unde se perindau numeroşi cetăţeni – de di­verse profesii şi ni­vele de pregătire in­telectuală – care, cu toţii, îşi exprimau bu­curia că România a devenit liberă, iar în faţa poporului se des­chidea o eră de prospe­ritate şi fericire. În toate judeţele aveau loc ase­menea manifestări, dar populaţia era atentă să se afle ce se întâmplă în Ca­pitală.

Cadrele aflate la conducerea ţării, a judeţe­lor, oraşelor şi comunelor, alese sau numite în timpul lui Nicolae Ceauşescu, nu-şi mai puteau exercita funcţiile, fiind anihi­late prin acţiunea populaţiei, care a luat cu asalt sediile Comitetelor de partid şi Consiliilor populare. În fiecare oraş a apărut un “balcon” din care se ţineau discursuri, revoluţiona­rii anunţând victoria împotriva dicta­turii, începerea unei noi ere în istoria României, întemeiată pe democraţie şi libertate.

Generalul Stănculescu a manageriat, nu condus revoluţia

Având în vedere această realitate, afirmaţia potri­vit căreia generalul Stănculescu, printr-o “lovitură de stat”, a de­venit stăpân pe situaţie, este de-a dreptul fantezistă. În acele ore nu mai exista în România nici o autoritate de stat. Sediile organelor de conducere erau ocupate de manifestanţi, care dis­trugeau tablourile lui Nicolae Ceau­şescu, scoteau lozincile de pe pereţi şi aruncau în stradă cărţile fostului dic­tator. Chiar dacă ar fi fost în intenţia sa să preia puterea în stat, generalul Stănculescu nu avea cui să se adrese­ze pentru a executa dispoziţiile sale.

Meritul generalului Stăncu­lescu este că, în acele împrejurări în care armata rămăsese fără ministru, deoarece numirea sa de către Nicolae Ceauşescu nu fusese anunţată public, şi-a asumat răspunderea de a prelua comanda şi de a fi ordonat retragerea militarilor în cazărmi. Se scanda atunci: “Armata e cu noi!”, dar nu puteau fi excluse eventuale provo­cări, care ar fi dus la incidente şi poa­te chiar la confruntări violente între civili şi militari, cu consecinţe dezas­truoase pentru ţară.

Disciplina militară cerea să existe un comandant, de la care să pornească ordinele şi care să fie executate de toate eşaloanele. În condi­ţiile în care generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major, şi locţiitorul de drept al ministrului Apărării Na­ţionale – nu sosise de la Timişoara, organismul militar nu trebuia lăsat fără conducere, iar Stănculescu şi-a asumat această responsabilitate.

Mulţi oratori din balconul Comitetului Central, de la Radio şi de la Televiziune anunţau constitui­rea unui nou guvern şi elaborarea unui program revoluţionar. Între aceştia, fostul prim-ministru Cons­tantin Dăscălescu, care a fost huiduit de manifestanţi şi obligat să-şi anun­ţe demisia, Ilie Verdeţ – şi el fost prim-ministru –, dar nu a fost lăsat să vorbească de mulţimea din faţa Co­mitetului Central. La un moment dat, din balconul Comitetului Central s-a strigat: “Să vină Corneliu Mănescu să formeze guvernul”; el fusese mi­nistru de Externe şi semnase “Scri­soarea celor şase” din martie 1989, drept care fusese “surghiunit” la mar­ginea Bucureştilor. Tentative de for­mare a guvernului se înregistrau pe diferite culoare de la Comitetul Cen­tral, de la Televiziune şi chiar în stra­dă; ele nu durau mai mult de câteva minute. În prima sa intervenţie tele­vizată, Mircea Dinescu anunţase: “Peste zece minute vom da un apel către populaţie!”. Dar acest apel, care ar fi trebuit să reprezinte un program, nu a mai fost redactat.

La ora 14.00, căpitanul de ran­gul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: “Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televi­ziune! Trebuie, tovarăşi, să ne orga­nizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, un­de a fost salutat cu entuziasm de Teo­dor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cu­vântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceau­şescu, a apreciat: “Poporul nostru tre­buie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorga­niza pe baze democratice. Vom cons­titui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 “toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă construc­tivă” să vină la Comitetul Central: “Trebuie neapărat să ne reorgani­zăm, într-un Comitet de Salvare Na­ţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a com­portat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării Ro­mâniei pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţio­nale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: “El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne pu­team sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”. Genera­lul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: “I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un T.A.B. la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protec­ţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automa­tul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: «Nu intraţi aici cu arma­mentul, armamentul rămâne aici!». Atunci m-a întrebat Iliescu: «Care e situaţia?» şi eu i-am spus: «Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Mi­litar!»“. Generalul Stănculescu apre­cia că “Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a in­trat în cazărmi, repet – pot să vă asi­gur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: “Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: “Am considerat că este posibil să fie conducător […] i-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: «Ia comanda şi apucă-te de treabă!», dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o «te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte … nu ştiu ce»”. Generalul a explicat: “Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noap­tea aia în minister”.

Relatarea generalului Stăncu­lescu conţine două inexactităţi: cei menţionaţi nu au venit la Ministerul Apărării Naţionale aduşi de un T.A.B., ci au călătorit cu maşini obişnuite; aceştia au rămas în noaptea de 22/23 decembrie la televiziune şi nu au dor­mit în acest minister. Dar fondul de­claraţiilor rămâne esenţial: anume că, în calitatea pe care o avea, de minis­tru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protec­ţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit. Cu toate acestea, s-a formulat ideea că la acea primă întâlnire: “Armata a predat puterea lui Ion Iliescu”.

Pentru a-i preda puterea, ar­mata ar fi trebuit să aibă acea putere, să fie stăpână pe situaţia din ţară, ca organismul de stat să funcţioneze şi să se conformeze dispoziţiilor primi­te de la generalul Stănculescu. Este însă cert că în acea după-amiază de 22 decembrie, vechiul aparat de stat nu mai lucra, iar noua putere nu se constituise.

În acea atmosferă de confuzie generală, Victor Stănculescu a luat o decizie importantă: a asigurat noii puteri care se profila, în frunte cu Ion Iliescu, sprijinul Armatei, singura in­stituţie naţională care-şi menţinuse structura organizatorică şi care acţio­na în conformitate cu ordinele minis­trului Apărării Naţionale. Mai mult, i-a pus la dispoziţie logistica necesa­ră, de la reţeaua de telefoane, la patu­rile de dormit.

Prin decizia sa de a prelua co­manda Armatei Române într-un mo­ment decisiv, generalul Victor Stănculescu şi-a legat numele de reuşita revoluţiei din decembrie 1989. Nu este nevoie să se forţeze datele şi rea­lităţile istorice pentru a-i atribui acţi­uni pe care nu le-a întreprins şi acte pe care nu le-a comis. Militar disciplinat, generalul Stănculescu s-a pus la dispoziţia noii puteri care s-a con­stituit în seara zilei de 22 decembrie şi a executat deciziile acesteia, între care şi organizarea procesului inten­tat lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu, încheiat cu condamnare la moarte şi executarea acestei sen­tinţe la 25 decembrie 1989.

Ioan Scurtu,

iunie 2006

Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu

Editura Mica Valahie, Bucuresti, via Ziaristi Online

Victor Stanculescu despre Decembrie 1989 Exclusiv Roncea Ro

 

Senzaţională scrisoare a lui Alex. Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu: Minerii s-au deghizat în intelectuali, la apelul GDS, noul FSN

Alex. Ştefănescu la New York

Alex. Ştefănescu la New York

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în țara mea m-a uimit și m-a descurajat. Reacția a numeroși intelectuali la apariția lui Marian Munteanu pe scena vieții politice mi s-a părut rușinoasă și, în același timp, înfricoșătoare. Regret că am asistat la ceva atât de murdar. Îmi plăcea să-i admir și să-i respect pe contemporanii mei. N-am s-o mai pot face de acum înainte. Practic, a avut loc o nouă mineriadă, de data aceasta nu cu topoare și răngi, ci cu fraze învârtite amenințător deasupra capului.

Cuvântul ‘legionarism’, luat din gura spurcată de bolșevism a lui Ion Iliescu, a fost folosit de multe alte guri, pentru culpabilizarea lui Marian Munteanu. Dar Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar. Unele ziare au publicat, ca pe o mare descoperire, o scrisoare a sa către legionari. Dar tocmai acea scrisoare – pe care diverși intelectuali doar o văd, nu o și citesc – dovedește că liderul studenților din 1990 se disociază de legionari, explicându-le că a trecut vremea lor. Formula consolatoare „suntem unde ale aceluiaiși râu” se referă numai și numai la faptul că dragostea de țară și idealul renașterii României îi unește în continuare pe români. Mijloacele pentru afirmarea acestor valori sunt însă, în viziunea lui Marian Munteanu, cu totul altele.

Dragostea de țară și idealul renașterii României – adaug eu − ar trebui promovate de toate partidele și instituțiile din România. Cu alte cuvinte „unde ale aceluiași râu” ar trebui să fie și PNL, și PSD, și Parlamentul, și Guvernul și chiar Institutul „Elie Wiesel”. Aparțin aceste unde unor râuri diferite? Ar fi grav să fie așa. Într-o asemenea situație ar trebui sesizat SRI-ul.

Marian Munteanu a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990, înăbușită în sânge de Ion Iliescu și oamenii lui. Degeaba se prăbușise comunismul dacă se reconstituia vertiginos, astfel încât a fost necesară o a doua revoltă, de data aceasta împotriva restaurării unui regim ‘ilegitim și criminal’. Marian Munteanu a fost protagonistul acestei mișcări de salvare a democrației recent instaurate. El și-a asumat mai inspirat decât oricine misiunea, a dat dovadă de clarviziune și spirit de sacrificiu, a fost bătut cumplit și n-a lipsit mult să fie decapitat de hoardele de mineri și falși mineri cărora la sfârșit Ion Iliescu le-a mulțumit. Până și pe targa cu care a fost dus la spital, liderul studenților a fost lovit de fesenistele isterizate de discursurile lui Ion Iliescu, în care demonstranții din Piața Universității erau calificați drept ‘legionari, drogați și golani’.
Iar toate aceste fapte îngrozitoare s-au repetat acum, sub ochii noștri, după mai bine de un sfert de secol de la demonstrația din Piața Universității.

Grupul de Dialog Social, care ar trebui să se numească Grupul de Monolog Social, pentru că nu mai dialoghează de mult cu societatea românească, a chemat de urgență o mică armată de intelectuali să planteze panseluțe în fața Teatrului Național. Iar ei, fără ezitare, au răspuns chemării. Diverse ziare și posturi de televiziune au atacat cu o vehemență suspectă, disproporționată ideea candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL la Primăria Capitalei. Candidați ca Olguța Vasilescu sau Marian Vanghelie care prin calitatea lor culturală și morală ar trebui să ne îngrozească și să ne indigneze – cum își închipuie că pot să ne reprezinte? atât de rău am ajuns? – nu îi oripilează pe analiștii noștri politici. În schimb Marian Munteanu a stârnit o furie distructivă vecină cu demența. Postul B1 TV (care era cândva pentru mine o lumină) s-a comportat exact ca TVR în timpul lui Răzvan Theodorescu. Până și limfaticul (la figurat vorbind) Toader Paleologu – care nu s-a remarcat până acum în politica românească decât prin câteva jocuri de cuvinte – a început să se agite plin de mânie proletară (uitând că tatăl său, căruia îi parazitează prestigiul, a fost în 1990, plin de curaj, de partea Pieței Universității). Rolul de feseniste isterizate l-au jucat distinse doamne teatral-europeniste ca Monica Macovei și Rodica Culcer.

Ar trebui scrisă cândva o carte despre acest fenomen care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum în exotica și tragica noastră istorie recentă. Cum se explică această formidabilă mobilizare de forțe? De ce au tăcut și tac în continuare intelectuali de elită care de obicei se pronunță cu gravitate în tot felul de probleme, ca niște sfincși ai României? Gabriel Liiceanu este angajat în momentul de față, cu toată elocvența limbajului său sumbru-heidegerian, într-un război meschin împotriva Legii Timbrului Literar (deci împotriva Uniunii Scriitorilor),dar rămâne mut în ceea ce privește recenta mineriadă.

Din punctul meu de vedere, există două explicații ale actului de barbarie politică la care am asistat.

1.În România, de multă vreme, cei care își iubesc țara sunt pedepsiți. Sunt pedepsiți și post-mortem (ca Eminescu). Dar sunt pedepsiți mai ales cei aflați în viață, dacă prin forța lor morală îi pot face și pe alții să-și iubească țara.

2. Ne-am degradat moral, nu mai suportăm măreția. Marian Munteanu ne îngrijorează (verbul a fost frecvent folosit) pentru că prin modul lui de a fi ne amintește de puritatea morală și de dorința de ceva înalt care ne erau proprii în anii adolescenței și de care ne-am înstrăinat. De ce să existe un termen de comparație? Mai bine să avem cu toții vieți cu o miză mică și să ne scăldăm fără griji în lașitatea noastră zilnică.

Omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față, Marian Munteanu, a fost supus oprobriului public, iar noi l-am abandonat. Ce rușine! Ar trebui ca un timp să nu ne mai uităm în oglindă.

Alex Ştefănescu

Sursa: Marian Munteanu FB  via Ziaristi Online

 

VIDEO FABULOS: Petre Ţuţea în dialog cu Marian Munteanu. Şi o fotografie cu Părintele Ilie Cleopa 

 

Marian Munteanu si Parintele Ilie Cleopa

Foto: George Roncea

Si o zicere la zi de Razvan Zamfir : Sigur ca Lucian Mandruta e un critic al lui Marian Munteanu. In fond, unul conversa cu Petre Tutea, iar celalalt cu Silviu Brucan.
Sursa: Munteanu.ro  via Ziaristi Online

 

Doru Dinu Glăvan continuă lupta pentru drepturile breslei ca preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România

Doru-Dinu-Glavan-Presedintele-UZPR-foto-Cristina-Nichitus-Roncea

Jurnalistul Doru Dinu Glăvan – preşedinte al UZPR

La Adunarea Generală şi de Alegeri desfăşurată la sfârşitul săptămânii, sâmbătă 5 martie 2016, la Râmnicu Vâlcea, delegaţii celor peste 20 de Filiale şi Grupuri ale UZPR din ţară, l-au reales, pe Doru Dinu Glăvan, în unanimitate, în calitate de preşedinte, pentru următorii patru ani.

Întrunirea reprezentanţilor UZPR a avut loc în sala de festivităţi a Bibliotecii judeţene „Antim Ivireanul”, în organizarea impecabilă a Filialei din Vâlcea, prin efortul individual, deosebit, al prof. Nicolae Dinescu.

Începând cu această dată, au fost aplicate prevederile Statutului votat şi aprobat în Adunarea Generală din 2015, la Iaşi, care respectă întrutotul prevederile Legii 26/2000, de organizare a Asociaţiilor şi Fundaţiilor din România, oferind o mai mare supleţe actului de conducere şi o armonizare în relaţiile dintre structurile Uniunii.

Pentru următorii patru ani, noul Consiliu Director are următoarea componenţă : Doru Dinu Glăvan-preşedinte, Adi Cristi şi Ion Petrescu- vicepreşedinţi, Benone Neagoe-secretar general, Gheorghe Frangulea-trezorier şi Mădălina Corina Diaconu, Adrian Fulea, Roxana Istudor, Gutiera Prodan, Emil Dreptate şi Mihai Junea – membri.

Sursa:UZPR via Ziaristi Online

 

Tehnologia de crestere a bovinelor (III); Dermatoza nodulara contagioasa (D.N.C.) – Evolutia focarelor si recomandari pentru fermieri; Prevenirea si combaterea Bolii Limbii Albastre (Bluetongue)

 

Tehnologia de crestere a bovinelor III. Ratii furajere

1. Structura nutretului combinat pentru vitei (%)

 
 

Nutret

Faina de porumb

Faina de ovaz

Tarite de griu

Faina de lucerna deshidratata

Sroturi de floarea soarelui

Sroturi de soia

Drojdie furajera

Zahar

Calciu

Faina de oase

Supliment mineral

Zoofort T1

Zoofort T2

Sare

Total

U.N./KG

E.n. kcal/kg

P.B., %

P.d.g/kg

Celuloza

Retea Tip I ~ 0-3 luni

42

5

12

16

16

3

3

1

0,5

1

0,5

100

1,01

1694,88

21

169,17

12,35

Retea Tip II ~ 3-6 luni

58

10

12

16

1

1

1

1

100

0,982

1663,96

14

111,66

11,25

Preluata din lucrarea „Alimentatia animalelor domestice”, O.Popa, M. Milos, El.Bunicelu, Editura Didactica si Pedagogica, ed. 1980.

6 – 18 luni (concentrat tip III)

Porumb stiulete macinat intreg

Tarite griu

Floarea soarelui (srot)

Orz sau ovaz

Calciu (creta furajera)

Sare

Premix-uri (zoofort)

Total

50 kg

15 kg

10 kg

22 kg

1 kg

1 kg

1 kg

100 kg/ 2-3 kg pe zi

2. Retete de concentrate pentru vaci cu lapte

Varianta I

Porumb stiulete macinat cu totul

Tarite griu

Calciu (creta furajera)

Sare

Premix (Zoofort)

Total

43 kg

55 kg

1 kg

1 kg

1 kg

100 kg


Varianta II

Porumb stiulete macinat cu totul

Tarite griu

Orz sau ovaz

Calciu (creta furajera)

Sare

Premix (Zoofort)

Total

30 kg

50 kg

17 kg

1 kg

1 kg

1 kg

100 kg

3. Ratii alimentare pentru vitei intre 0-18 luni

Concentrate

Fin

Suculente(radacinoase)

Nutret verde vara

Nutret murat iarna

Retea Tip I ~ 0-3 luni

La discretie

La discretie

Retea Tip II ~ 3-6 luni

Nutret de crestere 1,5-2kg/zi

La discretie


Concentrate

Fin

Suculente(radacinoase)

Nutret verde vara

Nutret murat iarna

Retea Tip III ~ 6-12 luni

Nutret de crestere 1,5-2kg/zi

2 –3 kg/zi

3-5 kg/zi

12 – 25 kg/zi

5 – 10 kg/z

Retea Tip IV ~ 12-18 luni

Nutret de crestere 1,5-2kg/zi

3 –4 kg/zi

5-10 kg/zi

25 – 30 kg/zi

15 – 20 kg/zi

4. Ratii zilnice furajere orientative pentru o vaca cu o productie medie de 10 litri / zi

 

 

 

 

 

Zona de campie

Tipul de furaj

Fin – Lucerna

Fin natural

Strujeni porumb

Porumb siloz

Suculente(radacinoase)

Concentrate( in 2 tainuri)

Masa verde

Primavara- toamna

2 – 3 kg

3 kg

35-40 kg

Toamna- iarna

5-8 kg

3 kg(1 snop)

10 kg

15-20 kg

3 kg


 

 

 

 

 

Zona de deal – munte

Tipul de furaj

Fin – Lucerna

Fin natural

Strujeni porumb

Porumb siloz

Suculente(radacinoase)

Concentrate( in 2 tainuri)

Masa verde

Primavara- toamna

2 – 3 kg

3 kg

35-40 kg

Toamna- iarna

8-10 kg

3 kg( 1 snop)

10-15 kg

5-8 kg

3 kg

Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om

Conditiile geo-climaterice caracteristice tarii noastre, au determinat dealungul timpului ca o parte importanta a populatiei sa se ocupe cu cresterea animalelor, activitate care reprezenta si o ramura indispensabila a agriculturii modern, activitate care asigura bunastarea acestora dar si a populatiei in ansamblul ei, prin produsele pe care animalele le furnizeaza, produse necesare traiului zilnic, precum si venituri insemnate prin valorificarea de animale vii si a productiei de lapte, carne, oua, piei, lana si alte produse si subproduse de origine animala.

Extinderea si dezvoltarea activitatiilor din domeniul cresterii animalelor si a procesarii productiei, ca materie prima de origine animala, garanteaza operatorilor economici rentabilizarea investitiilor prin valorificarea superioara a animalelor vii si a produselor finite, solicitate pe piata nationala, intracomunitara si la export.

Statul sprijina activitatea de aparare a sanatatii animalelor prin asigurarea cadrului institutional si juridic, a resurselor financiare si a bazei tehnico-materiale necesare pentru desfasurarea in conditii optime a activitatilor din domeniul sanitar-veterinar, precum si prin acordarea crescatorilor de animale de sprijin financiar in cadrul programelor de dezvoltare rurala, sau prin diferite forme de subventii.

O conditie esentiala pentru realizarea unui spor de efective si implicit de produse animaliere scontate, cantitativ si calitativ, o constituie starea de sanatate a animalelor, conditie care implica responsabilitati si obligatii din partea crescatorilor de animale, a asociatiilor de profil, a autoritatiilor locale, precum si a serviciilor sanitare veterinare si care se concretizeaza prin promovarea politicilor in domeniul sanitar-veterinar stabilite in programul national de supraveghere, prevenire si combatere a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, siguranta alimentelor, protectia animalelor si a mediului.

Proprietarii si detinatorii de animale au obligatia de a respecta masurile pentru a asigura protectia si bunastarea animalelor si de a evita aparitia unor boli transmisibile prin:

    • Respectarea Ordinului Presedintelui A.N.S.V.S.A nr.16/ 2010, complectat cu Ordinul112/ 2010 si Ordinul 69/ 2016 privind procedura de inregistrare sau autorizare sanitara veterinara a exploatatiilor cu animale si pasari vii crescute in scop economic.
    • Sa colaboreze cu medicii veterinari de libera practica imputerniciti, arondati, pentru identificarea si inregistrarea la timp a animalelor, existente in exploatatie si pentru reactualizarea bazei de date in functie de miscariile de efective survenite in exploatatie.
    • Sa comunice medicului veterinar, la data producerii, miscarile survenite in efectiv, prin fatari, cumparari, vanzari, mortalitati.
    • Sa solicite medicului veterinar carnet de sanatate pentru animalele aflate in proprietate, complectat la zi cu actiunile sanitare veterinare efectuate, documentele de miscare si de certificare a starii de sanatate, necesare pentru intentia de comercializare a animalelor.
    • In timpul miscarii animalelor, detinatorii sa aiba asupra lor urmatoarele documente:
          • Cartea de exploatatie
          • Formularul de miscare
          • Cartea de sanatate al animalului
          • Pasaportul (in cazul speciei bovine si cabaline)
          • Certificatul de sanatate si documentul privind informatile pentru lantul alimentar. in cazul miscarii catre abator.
    • Sa colaboreze cu servicile veterinare pentru efectuarea actiunilor de prevenire a imbolnavirii animalelor, prin supravegherea clinica a starii de sanatate a acestora, supravegherea unor boli transmisibile prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale si pasari in acest scop, tratamente antiparazitare, operatiuni de vaccinare profilactica, etc.
    • Sa respecte dispozitiile autoritatii veterinare privind izolarea si eliminarea din efectiv a animalelor diagnosticate cu boli transmisibile.
    • Sa asigure si sa respecte normelor de protectie si bunastare a animalelor si pasarilor, privind adapostirea, hranirea, adaparea, exploatarea si a normelor de microclimat.
    • Sa efectuieze curatirea mecanica si dezinfectia adaposturilor, actiunile de deratizare, cu unitati si personal de specialitate.
    • Asigurarea conditiilor de evacuarea si depozitare a dejectiilor, a gunoiului, in platforme sau statii de epurare, astfel incat sa nu constituie surse de difuzare a bolilor.
    • Sa colecteze cadavrele si deseurile animaliere in vederea transportului, cu sprijinul autoritatilor locale, la unitatea de distrugere Protan.
    • Pentru a-si valorifica legal productia primara, sau produsele alimentare obtinute prin procesarea productiei primare, sa solicite D.S.V.S.A judeteana, documentul de inregistrare pentru vanzare directa, sau dupa caz de vanzare cu amanuntul.
    • Sa comercializeze produsele alimentare numai in unitati sau spatii autorizate sanitar veterinar, cu respectarea regulilor de igiena si temperatura in zonele de depozitare si expunere.

In baza responsabilitatiilor ce le revin si pentru a asigura un sprijin concret si eficient crescatorilor de animale, serviciile sanitare veterinare de stat si private ofera o serie de servicii cu referire la: 

    • Asigurarea bazei umane si materiale necesare pentru efectuarea actiunilor sanitare veterinare de prevenire si combatere a bolilor la animale.
    • Implementerea legislatiei privind identificarea, inregistrarea si miscarea animalelor.
    • Supravegherea clinica a starii de sanatate a efectivelor, prin examene clinice si efectuarea de tratamente de necesitate, profilactice sau curative in functie de cazuistica.
    • Masuri de supraveghere a unor boli transmisibile, prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale in acest scop.
    • Monitorizarea circulatiei animalelor, a produselor, a subproduselor de origine animala, a medicamentelor si a produselor biologice.
    • Despagubirea proprietarilor de animale in vederea lichidarii rapide a unor focare de boli transmisibile la animale.

Medicii veterinari cauta permanent sa mentina o buna colaborare cu crescatorii de animale, cu asociatiile crescatorilor de animale constituite, cu micii producatori de bunuri alimentare, prin intalniri si informari reciproce cu problematica existenta, prin solutionarea operativa a doleantelor si solicitarile acestora, deasemenea verifica si controleaza modul cum sunt respectate obligatiile privind prevenirea aparitiei unor cazuri de imbolnavire la animalele din proprietate si aplica masuri corective in cazul identificarii unor neconformitati

Dermatoza nodulara contagioasa (D.N.C.) – Evolutia focarelor si recomandari pentru fermieri

Dermatoza nodulara contagioasa (Lumpy Skin Disease) este o boala virala specifica bovinelor si bivolitelor, cu un impact important asupra efectivelor de bovine, caracterizata prin evolutie rapida si pierderi severe in efectivele infectate, mai ales la cele tinere, respectiv la animalele fara imunitate. Boala cauzeaza pierderi importante datorita restrictiilor care trebuie impuse miscarii si comertului cu animale vii sau cu produsele provenite de la acestea.

 

 

Evolutia focarelor de dermatoza nodulara a bovinelor – Situatia actualizata pana la data de 1 iulie 2021

De la ultima raportare, Bulgaria, Serbia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei au transmis informari referitoare la evolutia dermatozei nodulare contagioase a bovinelor (DNCB) pe teritoriile statelor lor.

Recapituland situatia evolutiei acestei boli in regiune, ea se prezinta dupa cum urmeaza:

    • Bulgaria: 197 de focare confirmate, incepand cu data 14 aprilie. Tara vecina a aplicat vaccinarea de urgenta foarte pe tot teritoriul national;
    • Serbia: 60 de focare, iar boala a atins deja jumatatea teritoriului; Serbia vaccineaza sporadic, cu vaccinul primit de la Comisia Europeana;
    • Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei: 335 de cazuri, raspandite in toata tara. De asemenea, vaccineaza, tot sporadic, cu vaccin primit de la Comisia Europeana.

Avand in vedere aceasta evolutie rapida a bolii, serviciile veterinare din tara noastra monitorizeaza in permanenta controlul miscarii animalelor care se realizeaza impreuna cu reprezentanti ai politiei, atat la punctele de trecere la frontiera, cat si in trafic si au luat toate masurile pentru notificarea timpurie a bolii.

In acest sens, Autoritatea a luat masuri de intensificare a actiunilor de informare a fermierilor, crescatorilor de animale, transportatorilor de animale, a personalului din abatoare, despre semnele clinice ale bolii si despre obligatia raportarii rapide a suspiciunilor.

Agentul etiologic al dermatozei nodulare contagioase a bovinelor este un virus din fam. Poxviridae, genul Capripoxvirus. Sunt virusuri foarte rezistente la actiunea agentilor fizici si chimici. Boala se manifesta prin febra si prin aparitia unor noduli pe corp, inclusiv bot, nari, cap, gat, spate, picioare, scrot, perineu, uger, coada, pleoape si la nivelul mucoaselor nazala si bucala. Acesi noduli pot exprima scurgeri de lichid si pot avea un centru ulcerat.

Animalele afectate pot prezenta schiopaturi si edeme severe ale pielii si subcutanate si pe abdomen si picioare. Boala mai poate determina inflamatii ale ugerului, leziuni ale sfarcurilor mamelei, precum si avort, infectii intrauterine, sterilitate temporara sau permanenta, atat la tauri, cat si la vaci.

A.N.S.V.S.A.
Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor

 

Cum poate fi introdusa boala intr-un efectiv de animale sanatoase?

Boala poate fi introdusa intr-un teritoriu indemn prin vehicularea vectorilor din teritoriile infectate spre cele indemne de catre vant, prin introducerea vectorilor odata cu transporturile de animale, prin introducerile ilegale de animale infectate, prin personalul care a lucrat in ferme infectate si care a avut contact cu animale bolnave, prin furaje contaminate etc.

In mod obisnuit, virusul este transmis in mod mecanic, prin vectori (tantari, muste si capuse), dar poate fi transmis si prin contactul direct cu animalele infectate prin leziuni ale pielii, saliva, scurgeri nazale, lapte sau material seminal, sau chiar indirect, cu apa si furajele contaminate.

Perioada de incubatie a virusului este de 4-5 zile, animalele tinere sunt afectate mai grav.

 

Cum se manifesta boala?

Boala se exprima prin febra si prin aparitia unor noduli pe corp, inclusiv bot, nari, cap, gat, spate, picioare, scrot, perineu, uger, coada, pleoape si la nivelul mucoaselor nazala si bucala. Acesi noduli pot exprima scurgeri de lichid si pot avea un centru ulcerat. In unele cazuri animalele afectate pot muri.

Animalele afectate pot exprima schiopaturi si edeme severe ale pielii si subcutanate, pe abdomen si picioare. Boala mai poate determina inflamatii ale ugerului, leziuni ale sfarcurilor mamelei, precum si avort, infectii intrauterine, infecunditate temporara sau permanenta atat la tauri cat si la vaci.

 

Masurile pe care trebuie sa le respecte fermierii

In vederea evitarii introducerii bolii or in exploatatii cu bovine, proprietarii de animale trebuie sa evite:

    • miscarea neavizata a animalelor intre ferme, in special introducerea de animale noi cu situatia epidemiologica necunoscuta;
    • contactul direct cu animalele din exploatatiile invecinate;
    • schimburile de autovehicule, masini, echipament, furaje si asternut intre diferite ferme;
    • circulatia necontrolata a muncitorilor intre ferme sau in zone ale fermei, in care nu trebuie sa aiba acces;
    • evitarea contactului cu animalele din mediul salbatic, cu paasarile salbatice, cu insecte, rozatoare, etc, care pot contamina animalele din exploatatie;
    • adaparea, de catre animalele scoase la pasunat, cu apa din rauri si balti;
    • scoaterea la pasunat a animalelor impreuna cu animale din exploatatii cu situatia epidemiologica necunoscuta;
    • valorificarea animalelor in targuri neavizate de autoritatile veterinare.

 

Cum trebuie procedat cand se observa astfel de leziuni la bovinele din exploatatie?

Se anunta imediat medicul veterinar de libera practica, concesionar sau medicul veterinar oficial din zona sau la nr de telefon al D.S.V.S.A. judeteana.

ATENTIE !!! niciun animal din exploatatie nu va mai fi scos din curte, pana la examinarea de catre medicul veterinar si stabilirea unui diagnostic.

Prevenirea si combaterea Bolii Limbii Albastre (Bluetongue)

Este o boala infecto-contagioasa a rumegatoarelor domestice (bovine, ovine, caprine) si a rumegatoarelor salbatice, care nu se transmite la alte specii de animale fata de cele enumerate mai sus sau la oameni.
Boala este produsa de un virus, transmis prin intermediul unor insecte Culicoide (tantari) existente in mediul natural, care sunt de dimensiuni mici cuprinse intre 1-3 mm, care inteapa animalul receptiv si pot transmite boala de la un animal la altul.

O insecta hematofaga, potrivit unor specialisti poate calatori pana la 1.5—2 km/zi intr-o zona, iar in anumite conditii meteorologice (vanturi predominante pe o anumita directie si perioada) insectele pot fi purtate la distante mult mai mari, ce pot atinge pana la 200 de km/zi.

Sursele de infectie sunt reprezentate de animalele bolnave sau cele trecute prin boala (virusul rezista pana la 4 luni) precum si de insectele care s-au hranit cu sangele animalelor bolnave.

Perioada de incubatie este de 3-8 zile, boala poate avea o evolutie acuta, subacuta si avortata.

Semnele clinice se manifesta prin hipertermie, ce dureaza 2-3 zile, dispnee, stare depresiva, inflamatia catarala sau ulcero-necrotica a mucoasei nazale, bucale si a pielii de pe fata, urechi si picioare. Limba este puternic tumefiata de culoare violacee, cianozata, animalul tine gura intredeschisa, din care se scurge o saliva abundenta, leziuni pentru care aceasta maladie se denumeste si „boala limbii albastre”.

Boala are un caracter sezonier, este frecvent intalnita spre sfarsitul verii si in perioada de toamna, mai des in regiunile ploioase, cu terenuri baltite, unde numarul insectelor hematofage este semnificativ.

Odata cu disparitia acestor insecte boala inceteaza ca evolutie, dar reapare in sezonul urmator datorita rezistentei mari a virusului la animalele trecute prin boala si in insectele hematofage.

Pe langa pagubele directe generate de morbiditatea si mortalitatea ridicata, aparitia si difuzarea bolii in tara noastra poate avea consecinte economice importante privind in special comertul national, intracomunitar si exportul de rumegatoare (bovine si ovine).

Pentru supravegherea clinica a efectivelor receptive la Blutongue, sunt stabilite o serie de masuri administrative, de profilaxie generala si specifica cu referire la:

    • Moniotorizarea efectivelor receptive prin examinari clinice in exploatatiile cu animale;
    • Informarea crescatorilor de animale ca pentru comertul cu animale provenite din statele europene sau tari terte este obligatoriu sa obtina acordul autoritatii sanitare veterinare judetene;
    • Supravegherea permanenta a miscarilor de animale receptive pe plan national, in spatiul intracomunitar si tari terte;
    • Supravegherea serologica si virusologica prin afluirea de probe de sange recoltate de la animalele receptive, din:
        • puncte tinta de supraveghere stabilite, considerate favorabile dezvoltarii vectorilor de transmitere a bolii;
        • zonele limitrofe fermelor cu efective mari de bovine, ovine si caprine;
        • zonele de liziere a padurilor prin capturarea tantarilor cu captatoare speciale;
        • vaccinarea preventiva a speciilor receptive.

Pentru prevenirea imbolnavirii animalelor, se recomanda ca detinatorii de animale sa aplice urmatoarele masuri:

    • verificarea permanenta a bovinelor, ovinelor si caprinelor pe care le detin si anuntarea medicului veterinar despre modificarile starii de sanatate a animalelor;
    • sesizarea medicului veterinar despre orice intentie de cumparare sau introducere de noi animale in exploatatie;
    • gestionarea functionarii instalatiilor de adapare si prevenirea baltirilor prin revarsarii de apa din jgheaburi, sau scurgerea apei din instalatii;
    • indepartarea gunoiului de grajd si a purinului (care constituie un biotop favorabil dezvoltarii insectelor) din apropierea adapostului si de pe platforma de gunoi;
    • efectuarea de dezinfectii si dezinsectii in adaposturi si a mijloacelor de transport;
    • aplicarea, pe peretii adapostului, de vopsele ce contin substante specifice care sa tina insectele la distanta;
    • instalarea la ferestrele adaposturilor de plase cu ochiuri mici, tratate cu insecticide, dar cu asigurarea ventilatiei corespunzatoare;
    • tratamentul periodic ale bovinelor, ovinelor si caprinelor cu substante insecticide sau insectifuge sub supravegherea medicului veterinar.

In derularea eficienta a acestor actiuni se impune o colaborare permanent si eficienta a personalul din cadrul retelei sanitare veterinare cu crescatorii de animale, cu alte autoritati judetene si cu autoritati locale, implicate in prevenirea si combaterea bolilor transmisibile.

Optilit – Solutia dovedita pentru prevenirea si controlul infectiilor si bolilor in fermele de animale

Grajdurile si adaposturile curate previn epidemiile si asigura bunastarea animalelor. Igiena in cadrul fermelor zootehnice, atat a celor de mici dimensiuni cat si a celor de crestere intensiva, este un element cheie pentru prevenirea pierderilor cauzate de boli si epidemii.
O buna preventie contribuie la evitarea costurilor de tratament, scaderii productivitatii sau, in unele cazuri, a costurilor de distrugere. Curatenia si dezinfectarea trebuie facuta cu produse cat mai putin agresive, pentru a se evita anumite accidente sau efecte secundare.

Cele mai comune boli infectioase si afectiuni ale animalelor (influenta aviara, paraziti, virusi, afectiuni la nivelul membrelor inferioare si gurii, mastita, stomatita, bruceloza la bovine, porci, oi, capre, encefalita ecvina, pesta porcina, etc.) se dezvolta sau sunt amplificate pe fondul unui mediu propice pentru acestea in fermele zootehnice.

Solutia este Optilit®, un amestec unic sub forma de pulbere absorbanta si dezinfectanta destinat fermelor de animale pentru obtinerea unui pat uscat. Optilit contine un nivel ridicat al pH-ului, care distruge patogenii si mentine parazitii la distanta.

 
Imprastierea sau pulverizarea regulata pe asternut (paie, peleti, podea) cu Optilit® va igieniza grajdurile si adaposturile pentru pasari. Produsul este conform cu Regulamentul European 889/2008 privind Agricultura Ecologica.

Conform normelor germane de dezinfectare, se pot preveni si controla cu Optilit® urmatoarele boli:

    • Reovirus – pesta cabalina africana
    • Virusul herpes – reovirusul boala lui Aujesky / pseudoturbarea
    • Orthomyxovirus – influenta aviara
    • Bruceloza (bovine, porci, oi, capre)
    • Virusul herpes – vulvovaginita pustuloasa infectioasa, rinotraheita bovina infectioasa
    • Mycoplasma mycoides – pleuropneumonie bovina contagioasa
    • Picornavirus – boala mana-picior
    • Boala de Newcastle (pseudopesta aviara)
    • Alphavirus – encefalita ecvina
    • Chlamydia psittaci – psitacoza / ornitoza
    • Clostridium chauvoei – carbune emfizematos
    • Bunyavirus – febra vaii marelui rift
    • Paramixovirus – boala instalata la picioarele bovinelor
    • Pseudomonas mallei – morva
    • Salmonella – salmoneloza la bovine
    • Togavirus – pesta porcina clasica / febra porcina
    • Rhabdovirus – stomatita veziculara

Optilit® poate fi utilizat si la uscarea zonelor noroioase din pasajele de trecere ale animalelor dvs. Aplicati uniform pe suprafata si lasati-l sa actioneze.

De asemenea, calitatea gunoiului de grajd rezultat din folosirea produsului Optilit este imbunatatita, conferind nutrienti suplimentari solului in cazul aplicarii ulterioare a acestuia pe terenurile agricole (gunoi de grajd proaspat fermentat).

Avand o experienta de peste 30 de ani in agricultura, Carmeuse organizeaza schimburi de experienta regulate intre echipele sale cu scopul de a imbunatati cunostintele de specialitate in domeniu si de a cunoaste nevoilor clientilor. Avand o retea internationala de unitati de productie in Europa si America de Nord, Carmeuse acorda o atentie deosebita mediului inconjurator in cadrul procesului de productie si in utilizarea produselor sale.

 

Acidoza rumenala

Cauzele sunt reprezentate de raţii bogate în glucide şi reduse în proteine, consumul de porumb aflat în faza de lapte – ceară, consumul crescut de reziduuri de la industria morăritului, a resturilor menajere, a sfeclei şi a coletelor de sfeclă.

În îngrăşătorii, un rol important îl reprezintă schimbările bruşte al raţiei sau al sortimentelor sale prin introducerea concentratelor în cantitate mare, mai ales în cazul golurilor de furajare (lipsă furaje).
Acidoza rumenală cronică, în general, este de natură carenţială determinată de o furajare excesivă sau exclusivă cu siloz.

 

Semne clinice

În forma supraacută simptomele apar la 8-12 ore de la intervenţia cauzei şi constau în nelinişte, gemete, anorexie (lipsa poftei de mâncare), scrâşniri din dinţi, hipogalaxie (scăderea producţiei de lapte), hipomotilitate rumenală, meteorism (balonare) moderat, consistenţă moale a rumenului, posibile descărcări diareice. Marile funcţii (respiraţia, activitatea cardiacă) sunt accelerate, animalul preferând decubitul.

Evoluţia favorabilă este marcată de creşterea reflectivităţii, a motilităţi ruminale, temperaturii corporale sau a descărcărilor diareice cu fecale spumoase, urât mirositoare.

În forma acută, simptomele apar la aproximativ 12-14 ore de la ingerarea raţiei acidifiante şi constau din apatie, anorexie, astenie, gemete, tremurături musculare, scăderea bruscă a producţiei de lapte, semne de laminită exprimate prin tulburări locomotorii. Diareea, meteorismul şi modificările marilor funcţii sunt mai discrete. Motilitatea rumenului este redusă şi de consistenţă moale.

Acidoza rumenală cronică, latentă se manifestă prin apetit capricios, scăderea randamentului productiv, a procentului de grăsime din lapte, osteopatii (afecţiuni ale oaselor), tulburări de reproducţie, creşterea incidenţei afecţiunilor podale, a hepatitelor supurative etc. Nou-născuţii sunt subponderali, neviabili, astenici, hiporeactivi, ceea ce-i predispune la boli (sindrom de diaree, pneumopatii).

 

Diagnosticul se stabileşte pe baza coroborării anamnezei (dialogul cu proprietarul), a anchetei nutriţionale (examen de laborator al furajelor) şi a semnelor clinice cu furajarea, schimbarea raţiei sau a sortimentelor sale.

Evoluţia, în raport cu intensitatea de acţiune a cauzei şi de rezistenţa subiectului, poate fi supraacută, acută, cronică, latentă.

 

Prognosticul, având în vedere evoluţia în masă şi complicaţiile ce pot să intervină este considerat rezervat spre grav. Reprezintă o afecţiune rumenală, acido – lactică şi histaminotoxică în cazul evoluţiei supraacute şi acute, iar în cazul celei cronice şi latente se caracterizează prin perturbarea sintezei de acizi graşi volatili.

 

 

Profilaxia (prevenire) va viza:

  • evitarea schimbării bruşte a raţiei de la fibroase la raţii hiperglucidice;
    • evitarea acoperirii necesarului nutritiv cu concentrate în proporţie de peste 65% (nici măcar în îngrăşătorii);
  • fibroasele vor trebui să acopere minimum 18-20% din raţie în sectorul de reproducţie şi 14-16% în îngrăşătorii, iar concentratele maximum 25%;
    • schimbarea raţiei sau a sortimentelor sale se va face treptat pentru a permite simbionţilor rumenali să se adapteze şi să supravieţuiască unui nou mediu;
  • păstrarea unor stocuri de rezervă pentru a reduce incidenţa  şi intensitatea de acţiune a golurilor de furaje din îngrăşătorii;
    • includerea în raţie a unei cantităţi reduse de fân netocat (1-1,5 kg/zi);
  • asigurarea necesarului de apă, mai ales în cazul utilizării raţiilor acide;
    • includerea în raţiile acide a substanţelor alcaline (bicarbonat de sodiu 1-2%);
  • asigurarea bazei furajere cu fibroase care să reducă incidenţa indigestiilor prin schimbări bruşte a raţiei;
    • supravegherea periodică a stării de sănătate a animalelor;
    • efectuarea (trimestrial) a anchetei nutriţionale;

 

Tratamentul curativ va impune:

  • administrarea substanţelor antiacide (alcaline) pe cale orală: bicarbonat de sodiu 300-500g, oxid de magneziu 80-100g împreună cu drojdie de bere 500-1000g, carbonat de calciu 200g, (fără a se depăşi trei zile);
    • administrarea adsorbantelor (cărbune medicinal 500g) şi a antibioticelor (streptomicină, oxitetraciclină 5-10g);
  • transferul a 4-5l de conţinut rumenal de la animale sănătoase;
    • administrarea sulfatului de sodiu 0,5-0,6g/kg în sol 10-20%, în vederea combaterii rumenotoxiemiei;
  • administrarea de soluţii gluconate, electrolitice, bicarbonatate (i.v.);
    • combaterea stării de şoc prin corticoterapie 1-2 mg/kg, soluţii poliionice şi glucozate;
  • administrarea vitaminei B1 (2-4g) şi a factorilor hepatoprotectori (metionină, colină);
    • efectuarea rumenotomiei, evacuarea conţinutului rumenal şi neutralizarea conţinutului rămas cu soluţii alcaline;
  • administrarea de fibroase de calitate şi netocate până la redresarea stării generale, cu revenirea treptată la raţia dorită;
    • în formele cronice, latente se va recurge la suplimentarea raţiei cu fibroase.

 

 Aasocierea dintre producţia de lapte şi tulburările de locomoţie

Pentru ca nu acordam prea mare atentie schiopăturilor  vă recomand să urmăriţi atent modul în care se deplasează vacile în fermă şi să interveniţi prompt şi eficient pentru tratarea şchiopăturilor, în special la vacile recordiste, la care aceste afecţiuni apar mai frecvent si produc efecte grave

În ultimele decenii, cercetătorii s-au axat mai mult pe relaţia dintre numărul de celule somatice din lapte şi producţia de lapte, elaborând metode eficiente de control al mastitelor. În schimb, prevenirea şchiopăturilor de diferite etiologii a fost neglijată, probabil din cauza asocierii mai dificile între şchiopături şi producţia de lapte comparativ cu asocierea producţiei de lapte cu numărul de celule somatice.

Din această cauză şi fermierii subestimează frecvenţa cu care se apar şchiopăturile în efectivele lor de vaci de lapte şi aproape niciodată nu au înregistrări referitoare la acestea.

 

Evaluarea gradului de şchiopătură

Cercetătorii menţionaţi anterior au efectuat studii pe un număr de 11.735 înregistrări de la 1.400 vaci, majoritatea din rasa Holstein-Friză, din şapte ferme din Marea Britanie.

Evaluarea gradului de şchiopătură s-a realizat folosind următoarea scală cu patru nivele: 0 = locomoţie bună, fără să şchiopăteze, calcă cu aceeaşi greutate pe toate cele patru membre, linia spinării este dreaptă; 1 = locomoţie imperfectă, nu şchiopătează, dar mersul are un ritm inegal, paşii sunt mai scurţi, nu se observă însă care sunt membrele afectate; 2 = locomoţie defectuoasă, şchiopătează, calcă inegal pe membre, se observă imediat membrul afectat, paşi scurţi, adesea linia spinării este arcuită; şi 3 = locomoţie defectuoasă severă, şchiopătează puternic, nu se poate ţine după vacile sănătoase sau un mers vioi al omului.

Rezultatele au arătat că, la nivelul fermei, prevalenţa şchiopăturilor (vaci cu scorul 2 şi 3) a fost de 62%, variind de la fermă la fermă între 48 şi 72%. Mai mult de 93% dintre vaci au avut scorul 2 sau 3 la cel puţin o vizită în fermă. Dintre vacile evaluate în luni consecutive, cca. 50% prezentau şchiopături cronice, 13% erau cazuri noi, 15% reprezentau cazuri vindecate şi 22% dintre vaci nu erau afectate de şchiopături.

 

Efectul şchiopăturilor asupra producţiei de lapte

Efectul şchiopăturilor vacilor asupra producţiei de lapte a acestora a fost observat abia după 4 luni de monitorizare. Astfel, vacile aflate la sfârşitul lactaţiei şi care au şchiopătat (scor 3) cu 4 luni înainte au pierdut câte 0,51 kg lapte/zi, cu 6 luni înainte au pierdut 0,66 kg lapte/zi şi cu 8 luni înainte au pierdut 1,55 kg lapte pe zi, comparativ cu vacile care nu şchiopătau în aceeaşi perioadă.

Acest lucru arată că fermierul nu are întotdeauna preocuparea să trateze cu urgenţă şchiopăturile care apar la vaci. De asemenea, vacile care au înregistrat cazuri severe de şchiopături în prima lună de lactaţie au produs cu 350 kg mai puţin lapte pe lactaţia normală (305 zile). Acest lucru poate fi evitat prin tratarea promptă şi eficientă a şchiopăturilor.

Interesant este faptul că producţia de lapte pe lactaţia normală a vacilor care au fost cel puţin o dată identificate ca fiind şchioape a fost semnificativ mai mare decât cea a vacilor care nu au fost niciodată şchioape. Acest fapt defineşte în mod clar şchiopăturile ca fiind o boală de producţie (tehnopatie) asociată cu producţii ridicate, care se observă cel mai adesea la vacile multipare.

În studiul menţionat, vacile care au avut cel puţin o dată şchiopătură severă (scor 3) au făcut parte dintr-o populaţie care producea cu cca. 330 kg de lapte mai mult decât vacile care nu au fost şchioape niciodată. Optzeci la sută din vacile cu şchiopături severe au avut cel puţin încă o dată şchiopătură de gradul 2, ceea ce se asociază cu o producţie de lapte mai mare cu 710 kg decât cea a vacilor care nu au fost şchioape niciodată.

Astfel, efectul net al şchiopăturilor non-persistente în perioada de început de lactaţie, la nivel de fermă, este acela că producţia de lapte pe lactaţia normală (305 zile) scade până la cea realizată de vacile care nu au fost niciodată şchioape, pierzându-se astfel beneficiul vacilor cu potenţial ridicat pentru producţia de lapte. Altfel spus, degeaba avem vaci cu potenţial ridicat din rasa Holstein-Friză, acestea nu vor putea performa la capacitatea potenţialului lor genetic dacă sunt şchioape.

Pentru ca pierderile economice cauzate de mamitele vacilor sunt deosebit de ridicate,sa le tratam  

Prevalenţa lor depinde de mai mulţi factori dar, în general, variază între 5 şi 10% şi 50-60% din vacile lactante. La pierderile înregistrate de fermieri se adaugă pierderile mari înregistrate de procesatori, fără a mai pune la socoteală şi riscurile de îmbolnăvire a consumatorilor.

 

Căi de reducere a pierderilor

Reducerea pierderilor cauzate de mamitele infecţioase ale presupune:

  • prevenirea, diagnosticul precoce şi tratamentul mamitelor subclinice care, din cauza incidenţei lor mai ridicate decât a celor clinic exprimate sunt şi cu mult mai păgubitoare;
    • diagnosticul şi tratamentul medicamentos corect al mamitelor clinice.

Diagnosticarea precoce a mamitelor subclinice pare a fi cheia problemei, deoarece în această fază tratamentul are o maximă eficacitate. Din acest motiv, în ultimii 60-70 de ani, în diverse ţări din lume, au fost propuse un mare număr de teste de diagnostic, bazate pe diverse principii, corespunzător diverselor modificări pe care le suferă laptele mamitic.

Din păcate, progresele înregistrate în ultima perioadă în ceea ce priveşte modernizarea metodelor şi tehnicilor de diagnostic operativ al mamitelor vacilor, pot fi apreciate cel mult ca modeste…

 

Modificări ale laptelui mamitic şi teste de diagnostic

Enumerăm doar câteva categorii de modificări, mai importante, care denotă instalarea unei mamite infecţioase, şi care pot fi determinate cu ajutorul unor teste: prezenţa în secreţia lactată a unui mare număr de microorganisme patogene (peste 100.000/ml); creşterea numărului de celule somatice în lapte (peste 400.000/ml); creşterea procentului de neutrofile din totalul celulelor somatice (peste 25-30%); creşterea pH-ului laptelui (peste 7,2-7,3); creşterea concentraţiei clorurilor din lapte; creşterea conductibilităţii electrice a laptelui. În fapt, ultimele trei categorii de teste au la bază şi sunt influenţate de acelaşi fenomen: creşterea concentraţiei sărurilor în laptele mamitic.

Unul dintre ultimele teste lansate, respectiv determinarea conductibilităţii electrice a laptelui, se bazează pe însuşirea unor substanţe cu proprietăţi electrolitice, prezente în lapte (săruri, glucoză) de a conduce curentul electric între doi electrozi. Conductibilitatea, măsurată cu ajutorul unui aparat special, creşte în cazul laptelui mamitic, direct proporţional cu concentraţia acestora.

În acest test s-au pus mari speranţe, pentru că este foarte rapid, se execută cu un aparat portabil şi nu necesită reactivi dar, se pare, prezintă unele probleme privind specificitatea şi sensibilitatea. În momentul de faţă se experimentează şi utilizarea spectrofotometriei în aprecierea stării sanitare a laptelui, dar cercetările sunt încă la început.

Fiecare dintre testele existente se bazează exclusiv sau cu prioritate pe evidenţierea modificărilor pe care le suferă doar un anumit parametru: prezenţa microorganismelor, creşterea numărului total de celule somatice şi a procentului de neutrofile, creşterea concentraţiei unor săruri sau modificarea pH-ului.

Fiecare principiu şi fiecare test oferă anumite avantaje, dar prezintă şi unele dezavantaje, comparativ cu celelalte teste. Aceasta tocmai din cauza faptului că fiecare test este influenţat de un singur parametru sau cel mult doi, ori, în mamitele vacilor există mai mulţi parametri care variază simultan, după dinamici diferite şi necorelate, dependent de faza de evoluţie a infecţiei, de natura agentului etiologic, de circumstanţele ecologice particulare, de starea sanitară a efectivului şi a individului etc.

Corelaţia dintre rezultatele acestor teste este adesea aleatorie şi de aceea nici un test nu poate fi considerat perfect şi luat drept referinţă pentru celelalte teste; nici chiar examenul bacteriologic, ale cărui rezultate sunt relevante numai când sunt pozitive, şi nici chiar numărul crescut de celule somatice sau de neutrofile, care ar putea să trădeze într-adevăr o mamită evolutivă, dar tot aşa de bine ar putea să reflecte doar o fostă mamită, între timp vindecată spontan sau medicamentos.

O excepţie o face testul CMT (California Mastitis Test), care se bazează pe modificarea a doi parametri: creşterea numărului de celule somatice şi modificarea pH-ului laptelui, test care şi la ora actuală este recunoscut ca cel mai valoros dintre toate testele.

Identificarea unui sfert cu mamită subclinică se face atunci când se depistează o probă cu o valoare ce depăşeşte, în plus sau în minus, anumite limite situate în jurul mediei valorilor celorlalte sferturi, ale aceluiaşi animal.

 

 

  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă… Cei trei paşi spre cer… Pe Dumnezeu nu-L putem înşela… Detoxifierea sufletului – scapă de reziduurile distructive – Dr. R. Heard; Ești PREȚUIT și IUBIT; Ce fel de răsplată vei primi? 1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan, Capitolul 2, de F. B. Hole; Scrisori către biserica secolului douăzeci; Veniţi de prânziţi”CredintaC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Fritz Berger, Oswald Chambers George; Charles H. Spurgeon te invita la o calatorie pe paginile Sfintei Scripturi care vorbesc despre revenirea Sa glorioasa. Vei descoperi astfel: Care este deosebirea dintre răpire și a doua venire? BISERICA – TRUPUL VIU AL LUI ISUS HRISTOS…Neprihănirea – Partea a III-a – Sfințirea Matei 25 – pilda celor 10 fecioare…Suntem gata si dispusi sa platim Pretul de a-L urma pe DOMNUL ISUS HRISTOS ?Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”…Trupul lui Hristos, de R. K. Campbell…

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”…Trupul lui Hristos, de R. K. Campbell

 

Acesta este un subiect pe care îl abordează mai multe epistole, dar vom privi mai întâi ce se spune despre aceasta în Efeseni 1:22-23 ; după ce a vorbit despre învierea lui Hristos dintre cei morţi, despre glorificarea Sa şi despre înălţarea Sa în cer „mai presus… de orice nume care este numit” (v. 21), apostolul spune că Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.

 

Moartea, învierea şi glorificarea lui Hristos în cer sunt temelia Adunării. Înainte ca Trupul lui Hristos să poată fi format pe pământ, trebuia ca El Însuşi să fie în cer ca om, ca şi Cap al Trupului, după ce a împlinit lucrarea de răscumpărare în favoarea oamenilor păcătoşi. Hristosul a fost mai întâi înălţat la cer ca şi Cap mai presus de toate; apoi Trupul Său a fost format de Duhul Sfânt pe care L-a trimis din cer.

 

Biserica este deci trupul Său pe pământ, complinirea Sa, plinătatea Omului mistic glorificat, în acelaşi fel în care Eva era necesară ca să se împlinească deplin gândurile lui Dumnezeu faţă de primul Adam. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, credincioşii sunt uniţi cu El, Capul lor, la dreapta lui Dumnezeu şi ar trebui să îmbrace un caracter ceresc la fel ca El. Acesta este un adevăr important şi singura realizare practică a unirii cu un Hristos urcat la cer pentru a produce acest caracter ceresc.

 

Scriind corintenilor, apostolul inspirat le spune: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:12-13 ).

 

Acest pasaj şi versetele care urmează folosesc imaginea trupului omenesc cu diversele lui mădulare pentru a arăta că Adunarea este un singur trup, Trupul lui Hristos. Totul fiind format dintr-un mare număr de părţi diverse, trupul omenesc prezintă o minunată unitate. „Tot aşa este şi Hristosul”, spune apostolul. Remarcaţi cuvântul „Hristosul”, care înseamnă: Hristos şi trupul Său, Adunarea. Trupul omenesc cu unitatea Sa şi cu toate acestea o diversitate de mădulare, este astfel o imagine a lui Hristos şi a Adunării Sale, care este Trupul Său spiritual.

 

Un singur trup

 

Biserica lui Hristos nu este decât un singur trup, deşi mădularele Lui sunt o mulţime, fiecare diferit de celelalte, împrăştiate pe tot pământul. „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora”, le scrie Pavel romanilor (Romani 12:5 ). Le spune corintenilor: „Noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10:17 ); „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ); şi efesenilor: „Este un singur trup” (Efeseni 4:4 ). Acesta este adevărul divin cu privire la cei care alcătuiesc Biserica lui Isus Hristos. Oricare ar fi naţionalitatea sau rasa lor, ei sunt acum „un singur trup în Hristos”. Aceasta era adevărat în zilele apostolilor şi este încă adevărat astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune: „era un singur trup” sau „va fi un singur trup”, ci „este un singur trup”.

 

Creştinătatea poate fi tare divizată, totuşi Dumnezeu îi vede pe copiii Săi pe pământ, pe credincioşii adevăraţi, ca „un singur trup în Hristos”, oricare ar fi diferitele organizaţii ecleziastice omeneşti cărora le aparţin ei, aşa divizaţi şi împrăştiaţi cum sunt. Aceste diviziuni sunt spre ruşinea lor pentru că această pluralitate de sisteme şi corpuri religioase distincte este contrară gândului şi voii lui Dumnezeu şi nu este recunoscută de El. Ceea ce recunoaşte Dumnezeu pe pământ, este numai trupul lui Hristos şi numai acesta Îi este scump.

 

Totuşi lui Dumnezeu Îi place să-i recunoască pe toţi copiii Lui care au viaţa divină în mijlocul diverselor sisteme religioase în care se află amestecaţi credincioşi şi necredincioşi, şi îi consideră ca făcând parte din trupul lui Hristos pe care l-a alcătuit Duhul Său.

 

Unitatea vizibilă

 

În vremea apostolilor, credincioşii formau literalmente un singur trup vizibil pe pământ; oamenii din jurul lor puteau să vadă unitatea lor; nu existau diviziuni în mijlocul lor; toţi creştinii din aceeaşi localitate se adunau în acelaşi loc şi se găseau uniţi într-o comuniune fericită. Această comuniune se întindea la toţi creştinii şi la toate strângerile creşine din alte oraşe ale provinciei şi în toate celelalte ţări, după cum dau mărturie Faptele şi Epistolele. Era deci evident pentru toţi că aceşti creştini formau „un singur trup în Hristos”, organism viu funcţionând sub conducerea şi prin puterea Duhului Sfânt. Era ceea ce dorea şi poruncise Dumnezeu şi aceasta ar fi trebuit să continue astfel.

 

Vai, această fericită unitate vizibilă a fost curând stricată şi distrusă. Neconvertiţi s-au dat drept credincioşi, şi oameni perverşi s-au strecurat printre credincioşi (Iuda 4 ) şi Biserica pe pământ a devenit o casă mare cu vase spre onoare şi spre dezonoare (2. Timotei 2:19-21 ). Mai târziu au apărut diviziuni, aduse prin voie proprie şi părăsirea Cuvântului lui Dumnezeu; unitatea trupului lui Hristos nu a mai fost vizibilă, şi totuşi exista încă. Ruina, diviziunile, confuzia care caracterizează creştinătatea astăzi arată cât ne-am îndepărtat de gândul şi de voia lui Dumnezeu care declară că nu este decât un singur trup de credincioşi. Deşi această unitate a trupului lui Hristos nu este vizibilă în zilele noastre, ea există cu toate acestea şi va fi văzută din nou când Domnul ne va strânge pe poporul Său la El; şi când Hristos va veni să domnească pe pământ, Adunarea, care este trupul Său, va fi arătată cu El în toată minunata Sa unitate.

 

Cineva a comparat pe bună dreptate unitatea trupului lui Hristos cu un lanţ întins de-a latul unui râu: îl vedem pe cele două laturi dar se scufundă la mijloc; astfel este şi cu Biserica lui Hristos: a fost văzută în unitatea sa la început, va fi văzută numaidecât; ea este una în ochii lui Dumnezeu astăzi, chiar dacă această unitate nu este vizibilă îm ochii oamenilor (C. H. Mackintosh).

 

Responsabilitatea

 

Dar deşi creştinătatea este astăzi atât de divizată, nu suntem pentru aceasta scutiţi de responsabilitatea de a da mărturie în mod vizibil, pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Nu ar trebui pur şi simplu să menţinem adevărul teoretic al unităţii trupului, ci suntem chemaţi să arătăm acest adevăr important în comuniunea noastră creştină, să aducem o mărturie practică în faţa a tot ce o contrazice.

 

Pentru a folosi expresia altuia: „Primul pas pentru a mărturisi unitatea Bisericii lui Dumnezeu este de a ieşi din diviziunile creştinătăţii. Să nu ne oprim pentru a ne întreba care va fi al doilea pas. Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Este adevărat că nu este decât un singur trup? Fără nicio îndoială, pentru că Dumnezeu o spune. Ei bine atunci, diviziunile, sectele, sistemele creştinătăţii sunt în mod deschis opuse gândului, voii lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Este exact aşa. Ce trebuie să facem deci? Să ieşim din ele. Aceasta este – putem fi siguri de aceasta – primul pas în direcţia cea bună. Este imposibil să aducem o mărturie reală pentru unitatea Bisericii lui Dumnezeu rămânând în acelaşi timp asociaţi la ceea ce o contrazice în practică. Putem menţine adevărul prin înţelegere, dezminţindu-l în acelaşi timp în realitatea umblării practice. Dar dacă vrem să aducem mărturie despre adevărul unităţii trupului, cel dintâi pas – prima datorie – este să ne despărţim hotărât de toate schismele şi sectele creştinătăţii. Şi apoi? Să privim la Isus, şi aceasta până la sfârşit. Spuneţi că aceasta înseamnă formarea unei noi secte sau a ne alătura vreunui trup nou? Deloc. Înseamnă numai a fugi de ruinele care ne înconjoară pentru a ne găsi resursele în atotsuficienţa Numelui lui Isus, înseamnă a ne menţine ochii aţintiţi asupra Lui în mijlocul valurilor tumultoase până în ziua în care vom ajunge în pace la portul odihnei şi gloriei eterne” (C. H. Mackintosh).

 

Diversele mădulare

 

Vom examina acum diversele mădulare ale trupului lui Hristos şi funcţiile lor, aşa cum sunt prezentate în 1. Corinteni 12 . Diferite părţi ale trupului, ca piciorul, mâna, urechea sau ochiul sunt menţionate acolo, ca şi diversele lor roluri şi nevoia pe care o au una pentru cealaltă. Apoi în versetul 28, apostolul zice: „Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi”. Acestea sunt câteva dintre diversele daruri sau mădulare specifice ale trupului care se găseau în Biserică la începutul ei.

 

Efeseni 4:18 ne vorbeşte despre Hristos suit în înălţime şi dând „daruri oamenilor”, „pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. Aceştia, fără nicio îndoială, sunt darurile permanente găsite în Biserică mai târziu, cei care rămân până la întoarcerea lui Hristos, cum arată versetul 13.

 

Aceste mădulare ale trupului – daruri speciale ale Domnului – enumerate în pasajele de mai sus, sunt mădularele cele mai la vedere, cele mai eminente, ca să zicem aşa, date „pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Vom studia mai departe natura şi funcţia acestor daruri când vom aborda slujirea în Biserică.

 

Dar apostolul, în 1. Corinteni 12 , are grijă să insiste pe importanţa şi utilitatea mădularelor trupului de mai puţină onoare. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu am nevoie de tine” (v. 21), „ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare” (v. 22), spune apostolul inspirat. „Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (v. 24-26).

 

Acestea sunt consideraţii foarte practice care decurg din faptul că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Ele privesc viaţa noastră cotidiană şi relaţiile noastre ale unora cu ceilalţi în lucrurile materiale, ca şi în cele spirituale şi avem nevoie să veghem zilnic pentru a le aplica.

 

Citim de asemenea în Efeseni 4:15-16 : „ … Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aceste versete ne amintesc că şi un mădular aşa de mic ca o încheietură trebuie să-şi îndeplinească funcţia hotărâtă de Cap, Hristos, şi că fiecare parte trebuie să lucreze eficace pentru a asigura buna funcţionare şi creşterea întregului trup. Este un mod absolut adevărat pentru trupul omenesc şi este la fel pentru trupul spiritual al lui Hristos.

 

Un loc hotărât de Dumnezeu

 

„Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare dintre ele, în trup, după cum a dorit” (1. Corinteni 12: 18 ). Găsim aici suveranitatea lui Dumnezeu dând locul lor credincioşilor în trupul lui Hristos, un loc şi o funcţie bine precizate pentru fiecare mădular, după cum Îi place Lui. Nimeni nu-şi poate alege locul sau ce doreşte să facă în trupul lui Hristos. Fiecare îşi primeşte locul din mâna lui Dumnezeu şi este calificat de El pentru a face, ca mădular al trupului distinct de altele, lucrarea precisă care a fost hotărâtă pentru el. „Fiecăruia lucrarea lui”, acestea sunt cuvintele Domnului în Marcu 13:34 .

 

Capul conduce mădularele

 

Rezultă deci că este absolut contrat învăţăturii creştine ca să fie omul cel care să numească, ca omul să aspire la o anumită slujbă sau la o anumită poziţie în Adunarea lui Dumnezeu. Nimeni nu are nici un drept să aleagă să predice sau să înveţe etc. sau să desemneze pe altcineva să o facă. Trebuie să fie chemat de Domnul pentru aceasta. Dacă acesta este cazul, el va fi calificat şi pregătit de Dumnezeu pentru această lucrare şi aceasta va fi evident pentru adunare. El este responsabil înaintea lui Dumnezeu de a o face în dependenţă de Hristos, Capul care l-a chemat.

 

Se cuvine ca fiecare, frate sau soră, să înveţe de la Domnul, printr-o comuniune şi o lucrare de inimă personale, care este locul său în trupul lui Hristos şi care este lucrarea care îi este dat să o facă în acel loc. Capul reglează mişcările şi funcţionarea trupului omenesc şi, la fel, Hristos, conducătorul Adunării, Capul trupului spiritual, este Cel care trebuie să regleze mişcările şi lucrarea diverselor mădulare.

 

În trupul nostru, controlul mădularelor de către cap se face prin intermediul sistemului nervos care leagă capul de fiecare mădular şi de fiecare parte a trupului. În trupul spiritual, acest control şi această dirijare a mădularelor de către Hristos, Capul, se face de către Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre ele şi care le uneşte împreună şi de Capul din cer. Dacă Duhul nu este întristat în noi, va produce o lucrare în inima noastră cu privire la o anumită slujbă pentru Domnul şi ne va conduce acolo sub călăuzirea lui Hristos, Capul trupului. Dar aceasta implică faptul că trebuie să ne supunem Duhului Sfânt şi să nu Îl stingem.

 

Dacă cititorul se întoarce cu gândul la Fapte 13:1-5 , va găsi acolo un exemplu al călăuzirii Capului prin intermediul Duhului Sfânt. Atunci când profeţii şi învăţătorii adunării din Antiohia slujeau Domnului, „Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.” Adunarea şi-a exprimat atunci comuniunea cu ei. „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul”. Atunci este spus în mod expres: „Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Selencia”. În această ordine s-au petrecut lucrurile în acel moment şi în acest fel doreşte Dumnezeu ca ele să se petreacă şi pentru noi.

 

Trupul, organism viu

 

După ceea ce ni s-a pus în faţă, trebuie să fie evident că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaţie făcută de om, ci un organism viu, alcătuit din mădulare vii, sub călăuzirea şi controlul Său. Există o diferenţă între aceste două lucruri: o organzaţie şi un organism? Desigur: prima este o societate formată din oameni; al doilea, o fiinţă vie formată de Dumnezeu.

 

Cartea Faptelor ne arată funcţionarea acestui organism viu, Adunarea, la începutul ei. Primind energie şi călăuzire de la Capul lor din cer prin mijlocirea Duhului Sfânt, diversele mădulare ale trupului s-au dus şi au împlinit lucrarea lui Dumnezeu în absenţa oricărui conducător şi a oricărei organizaţii pe pământ. Şi totul se făcea în armonie, care este mai mult în unitate, o unitate aşa cum nu o produce niciodată o organizaţie sau o întreprindere colectivă omenească. Există într-adevăr o „unitate a Duhului” pe care suntem îndemnaţi să o păstrăm. Ei au făcut de asemenea experienţa că aveau un Cap viu în glorie şi că Hristos nu este în cer fără să intervină; dimpotrivă, El este o prezenţă vie şi deplin suficientă. El a fost întotdeauna de ajuns pentru nevoile Adunării, în toate împrejurările dificile şi în timpul tuturor evenimentelor, de-a lungul secolelor, şi aşa va fi până la sfârşit, numai dacă ne bazăm pe El. De am putea face această experienţă, că El este Capul nostru glorificat în cer, deplin suficient pentru tot!

 

Contrastul cu timpul actual

 

Dacă privim în jurul nostri astăzi în creştinătate, vedem totuşi că totul, practic, prezintă un contrast surprinzător cu ceea ce era Biserica în timpul Faptelor şi a Epistolelor, când ea răspundea gândului lui Dumnezeu. În loc de funcţionarea unui organism viu, sunt pretutindeni organizaţii ecleziastice, fiecare având conducătorul ei şi o ierarhie, etc., având autoritate asupra celorlalţi membri. Hristos şi Duhul Sfânt sunt practic înlocuiţi de maşinăriile omeneşti de grupe religioase organizate după metodele omului. Şi aceasta nu se produce numai la persoanele neavând viaţa lui Dumnezeu având în acelaşi timp o aparenţă religioasă, ci la adevăraţii credincioşi, deşi poate într-o măsură mai mică.

 

Preaiubiţilor, nu ar trebui să fie astfel! „Ce spune Scriptura?”, iată ce ar trebui să căutăm şi „Aşa spune Domnul”, iată ce ar trebui să fie regula noastră pentru orice chestiune de umblare şi de doctrină. Tot ce nu este conform Cuvântului Său este contrar voii Sale şi ar trebui să fie părăsit. De ar putea Domnul Capul Adunării, să-i conducă pe cititorul şi pe autorul acestor rânduri să pună la inimă aceste adevăruri capitale care privesc trupul lui Hristos şi să umble în ele în despărţire de tot ce le contrazice.

https://comori.org/adunarea-biserica/biserica-adunarea-dumnezeului-celui-viu/trupul-lui-hristos/

 

 

///////////////////////////////////////////////

BISERICA – TRUPUL VIU AL LUI ISUS HRISTOS

Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”

 

Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.

 

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”

 

Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).

 

Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.

 

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.

 

În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:

  1. Biserica este o familie.
  2. Biserica este un trup.

 

Biserica este o familie

Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu

Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.

Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.

 

BOTEZUL

Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )

Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.

Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.

 

Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)

 

Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.

Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.

 

Pãrtãşia

Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.

Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..

 

Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:

  1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”

 

  1. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”

 

  1. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.

 

  1. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.

 

  1. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.

 

  1. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.

 

  1. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”

 

  1. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.

 

  1. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.

 

Biserica ca trup

Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.

 

  1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.

 

  1. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.

 

  1. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.

 

Creştinii ca mãdulare:

  1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.

 

  1. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”

 

  1. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.

 

  1. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”

 

Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.

 

Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:

Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”

 

Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”

 

Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”

 

Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.

 

Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.

https://www.agape-regie.ro/biserica-trupul-viu-al-lui-isus-hristos/

///////////////////////////////////////////

Care este deosebirea dintre răpire și a doua venire?

 

Răspuns: Adesea se face confuzie între răpire și a doua venire a lui Hristos. Uneori este dificil să stabilim dacă versetul din Scriptură se referă la răpire sau la a doua venire. Totuși, în studierea profețiilor biblice cu privire la sfârșitul timpului, este foarte important să înțelegem deosebirea între cele două.

 

Răpirea este atunci când Hristos Se reîntoarce pentru a lua Biserica (toți cei care cred în Hristos) de pe pământ. Răpirea este descrisă în 1 Tesaloniceni 4:13-18 și 1 Corinteni 15:50-54. Credincioșilor care au murit le vor învia trupurile și, alături de credincioșii care încă trăiesc, se vor întâlni cu Domnul în văzduh. Acestea vor avea loc într-un moment, într-o clipeală de ochi. A doua venire este când Iisus Se reîntoarce pentru a-l învinge pe Antihrist, va distruge răul și-Și va stabili Împărăția de o mie de ani. A doua venire este descrisă în Apocalipsa 19:11-16.

 

Deosebirile importante dintre răpire și a doua venire sunt următoarele:

 

1) La răpire, credincioșii se întâlnesc cu Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4:17). La a doua venire, credincioșii se vor întoarce cu Domnul pe pământ (Apocalipsa 19:14).

 

2) A doua venire are loc după Necazul cel mare și greu (Apocalipsa capitolele 6-19). Răpirea are loc înainte de Marele necaz (1 Tesaloniceni 5:9; Apocalipsa 3:10).

 

3) Răpirea înseamnă înlăturarea credincioșilor de pe pământ ca un act de eliberare (1 Tesaloniceni 4:13-17, 5:9). A doua venire include înlăturarea necredincioșilor ca un act de judecată (Matei 24:40-41).

 

4) Răpirea va fi secretă și instantanee (1 Corinteni 15:50-54). A doua venire va fi vizibilă tuturor (Apocalipsa 1:7; Matei 24:29-30).

 

5) A doua venire a lui Hristos nu va avea loc decât după ce anumite evenimente specifice sfârșitului veacurilor vor avea loc (2 Tesaloniceni 2:4; Matei 24:15-30; Apocalipsa capitolele 6–18). Răpirea este iminentă, poate avea loc în orice moment (Tit 2:13; 1 Tesaloniceni 4:13-18; 1 Corinteni 15:50-54).

 

De ce este important să păstrăm distincția dintre răpire și a doua venire?

 

1) Dacă răpirea și a doua venire sunt același eveniment, înseamnă că credincioșii vor trebui să treacă prin Marele necaz (1 Tesaloniceni 5:9; Apocalipsa 3:10).

 

2) Dacă răpirea și a doua venire sunt același eveniment, întoarcerea lui Hristos nu este iminentă – există multe evenimente care trebuie să se mai întâmple înainte de întoarcerea Sa (Matei 24:4-30).

 

3) În descrierea perioadei Marelui necaz, Apocalipsa capitolele 6-19 nu menționează niciunde Biserica. În timpul Marelui necaz – de asemenea numit „vreme de necaz pentru Iacov” (Ieremia 30:7) – Dumnezeu Își va reîntoarce atenția în primul rând asupra lui Israel (Romani 11:17-31).

 

Răpirea și a doua venire sunt similare, dar sunt evenimente diferite. Amândouă implică întoarcerea lui Iisus. Ambele sunt evenimente de la sfârșitul veacurilor. Totuși, este de importanță crucială să cunoaștem deosebirile. Pe scurt, răpirea este întoarcerea lui Hristos pe nori pentru a-i lua pe credincioși de pe pământ înainte de timpul de manifestare a mâniei lui Dumnezeu. A doua venire este întoarcerea lui Hristos pe pământ pentru a pune capăt Marelui necaz și pentru a-i înfrânge pe Antihrist și lumea împărăției sale rele.

 

sursa: https://www.gotquestions.org/Romana/rapire-doua-venire.html

 

 

/////////////////////////

 

Charles H. Spurgeon te invita la o calatorie pe paginile Sfintei Scripturi care vorbesc despre revenirea Sa glorioasa. Vei descoperi astfel:

– circumstantele care vor insoti cea de-a doua venire a lui Hristos;

– ce se va intampla in clipele revenirii Domnului;

– ce inseamna sa veghezi in vederea intalnirii cu Domnul;

– cum sa te pregatesti pentru aceasta revenire;

– care sunt rasplatile ceresti ce ii asteapta pe cei neprihaniti;

– cum sa traiesti pana la revenirea lui Hristos.

 

Pas cu pas, departe de controverse ieftine si cu un mare respect pentru fiecare cuvant al Scripturii, printul predicatorilor vorbeste atat de clar despre cea de-a doua venire a Mantuitorului nostru, incat este imposibil sa nu te lasi purtat spre o profunda analiza interioara: oare eu sunt gata sa imi intalnesc Rascumparatorul?

 

 

Predicile lui Charles Spurgeon, desi ascultate cu nesat de mii de oameni in urma cu mai bine de 130 de ani, raman si astazi deosebit de actuale.  Ele nu pot fi o dezamagire pentru nici un cautator sincer al adevarului.

 

CUPRINS

 

  1. Iata, El vine pe nori!.
  2. Rasplata celor neprihaniti
  3. Inaltarea si cea de-a doua venire
  4. Judecata viitoare a tainelor umanitatii
  5. Disciplina harului
  6. Cum sa te pregatesti pentru revenirea Domnului
  7. In asteptarea lui Hristos

 

Charles Haddon Spurgeon s-a nascut in 19 iunie 1834 in Kelvedon, Essex, Marea Britanie. In ziua de 6 ianuarie 1850, prins de o furtuna de zapada, tanarul Spurgeon se adaposteste intr-o capela metodista din Colchester, loc in care Sfanta Scriptura ii va sensibiliza inima.

 

Botezat in 3 mai al aceluiasi an, Spurgeon se va implica rapid in biserica, atat ca profesor de scoala duminicala cat si ca predicator. Din 1851, Spurgeon slujeste ca pastor al unei bisericute baptiste din Waterbeach, Cambridgeshire, iar apoi, la nici patru ani de la convertire si pe cand avea doar nouasprezece ani (in aprilie 1854), este chemat sa pastoreasca  New Park Street Chapel, cea mai mare si mai cunoscuta comunitate baptista din Londra acelor vremuri.

 

Pana la moartea sa, in 1892, Charles H. Spurgeon a predicat peste 3.600 de predici si a publicat 49 de volume de comentarii bi-blice, ilustratii pentru predica, devotionale, imnuri, poezii si ziceri.  La varsta de 22 de ani era deja cel mai cunoscut predicator al vremii.

 

In 1861 biserica se va muta in cea mai mare cladire destinata intrunirilor religioase din Marea Britanie a acelor zile si anume  Metropolitan Tabernacle din Southwark, cladire care putea sa adune laolalta peste 5.000 de oameni pe banci si mai mult de 1.000 de persoane in picioare. Va predica in aceasta biserica de cateva ori pe saptamana pana la moartea sa, 32 de ani mai tarziu.

 

Nu a facut niciodata chemari la altar, publice, dar de fiecare data chema pe cei atinsi de Cuvantul lui Dumnezeu predicat duminica, sa il intalneasca la biroul sau, luni dimineata. Fara exceptie, in fiecare luni dimineata cineva venea la usa biroului.  Se estimeaza ca, pe parcusul vietii, Charles Spurgeon a predicat la peste 10.000.000 de oameni. Mult mai multi au fost si continua sa fie atinsi de predicile sale publicate in mai multe limbi.

https://www.emag.ro/a-doua-venire-a-lui-hristos-charles-h-spurgeon-6747/pd/D43QVFBBM/

 

///////////////////////////////////////////////

„Veniţi de prânziţi”

CredintaC.H. Spurgeon, Cuvântul pentru astăzi, Fritz Berger, Oswald Chambers George

fritz-berger-mantuirea-prin-hristos-meditatii-zilnice

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

 

Meditaţii zilnice – Fritz Berger

 

“Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire pentru ca omul Lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”.

 

2 Tim.3:16-17.

 

Aici nu este scris că: un om al Lui Dumnezeu rămâne un sărman păcătos, nu va deveni niciodată desăvârşit pe acest pământ şi că el nu este în stare să facă nicio faptă bună şi trebuie să rămână precum este. Dar, Astfel vorbesc cei care caută folosul lor şi nu luptă pentru credinţă.

 

Cum spun deseori oamenii care doresc să fie mântuiţi: “Noi nu suntem capabili, noi nu putem face nimic, Dumnezeu trebuie să facă totul! Ei fac însă cum nu ar trebui. Ceea ce a făcut deja Dumnezeu, aceea vor să facă, iar de lucrurile pe care le porunceşte Dumnezeu să le facă ei spun: acestea nu le putem face, Dumnezeu trebuie să le facă. Astfel de cuvinte nu sunt insuflate de Dumnezeu.Ce este Evanghelia? Evanghelia este Vestea cea Bună. “Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit”, (Isaia 40:1) Şi iată vine duşmanul şi zice: tu trebuie să rămâi un păcătos până la moarte. Astfel spune duşmanul Evangheliei. De aceea trebuie să ne luptăm pentru credinţă. Este scris: “Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. (Ioan 8:36). Credinţa Evangheliei ne învaţă: “El s-a arătat pentru ca să ne ia păcatele”. “Iată Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi în Col. 1:22, spune: “El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă înfăţişeze înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”. Acesta este un lucru fără cusur, o lucrare desăvârşită prin Mântuitorul nostru.

 

CHARLES H. SPURGEON

MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI

 

 

Veniţi de prânziţi”, le-a zis Isus. 

  Ioan 21: 12

 

Prin aceste cuvinte, credinciosul este invitat la o apropiere sfântă de Isus. „Veniţi de prânziţi” implică aceeaşi masă şi aceeaşi hrană; da, şi uneori înseamnă să stai faţă în faţă şi să-ţi sprijini fruntea de pieptul Mântuitorului. Înseamnă să fii pus în sala de ospăţ, unde flutură steagul dragostei. „Veniţi de prânziţi” ne oferă o viziune a unirii cu Christos, fiindcă singura hrană pe care o putem ospăta cu Isus, este Isus Însuşi. O, ce uniune este aceasta! Este o adâncime pe care raţiunea nu o poate pătrunde, aceea că ne hrănim cu Isus. „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (loan 6:56). Este şi o invitaţie la părtăşie cu sfinţii. Creştinii pot să se deosebească într-o varietate de puncte, au acelaşi apetit spiritual. Dacă nu putem simţi cu toţii la fel, putem să ne hrănim la fel cu Pâinea Vieţii care ne-a fost trimisă din cer. La masa părtăşiei cu Isus, suntem uniţi într-o singură pâine şi un singur pahar. Odată cu paharul care trece de la unul la altul, unitatea şi dragostea trec dintr-o inimă într-alta. Apropie-te de Isus, şi vei vedea că eşti tot mai legat spiritual de cei care sunt ca tine, hrăniţi de aceeaşi mană cerească. Dacă suntem mai aproape de Isus, suntem mai aproape unii de alţii. În cuvintele acestea vedem izvorul puterii pentru orice creştin. Să priveşti la Christos înseamnă să trăieşti, dar puterea de a-L sluji vine de la „veniţi de prânziţi”. Lucrăm sub multe slăbiciuni inutile, fiindcă neglijăm acest precept al învăţătorului. Nici unul din noi nu are nevoie de o dietă săracă în calorii; din contră, trebuie să ne îngrăşăm cu grăsimea şi măduva Evangheliei, ca să adunăm putere din ea şi să folosim orice putere în slujba Mântuitorului. De aceea, dacă vreţi să realizaţi apropierea de Isus, uniunea cu Isus, dragostea pentru poporul Său şi puterea de la Isus, „veniţi de prânziţi” cu El prin credinţă.

  

 

    Căci la Tine este izvorul vieţii.  Psalmi 36:9

 

În experienţa noastră spirituală există ocazii în care sfaturile şi simpatia oamenilor, sau hotărârile creştineşti, nu ne mângâie şi nu ne ajută. De ce îngăduie bunul Dumnezeu aşa ceva? Poate fiindcă trăim prea mult fără EL. De aceea, El ne ia toate lucrurile pe care ne-am obişnuit să ne sprijinim, ca să ne îndreptăm spre EL. Este o binecuvântare să trăieşti lângă o fântână. Cât timp avem burdufurile pline, suntem mulţumiţi să ne aflăm în pustie, ca Agar şi Ismael (vezi Genesa 21:14). Totuşi, când se golesc, nimic nu ne ajută mai mult decât „Dumnezeu care mă vede” (Genesa 16:13). Suntem ca fiul risipitor. Ne plac roşcovele porcilor şi uităm casa Tatălui. Aminteşte-ţi, totuşi, că putem face mâncare pentru porci din practicile noastre religioase, Asemenea practici sunt lucruri binecuvântate, dar când îl înlocuim pe Dumnezeu cu ele nu mai au nici o valoare. Orice devine idol dacă ne îndepărtează de Dumnezeu. Până şi şarpele de aramă devine dispreţuitul „Nebuştan” (2 împăraţi 18:4) dacă ne închinăm lui în locul Lui Dumnezeu. Fiul rătăcitor nu a fost niciodată mai în siguranţă decât în braţele tatălui său, fiindcă nu putea găsi sprijin în altă parte. Domnul poate îngădui o foamete în ţară ca să ajute să-L căutăm mai mult. Cea mai bună poziţie a unui creştin este să trăiască în întregime prin harul lui Dumnezeu rămânând acolo unde stătea când a venit prima dată la Christos! „neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10). Să nu ne gândim nici un moment să rămânem în sfinţenia noastră, în refuzurile noastre, în darurile noastre şi în sentimentele noastre. Să recunoaştem că suntem mântuiţi pentru că Christos a oferit o ispăşire deplină, fiindcă avem „totul deplin în El” (Coloseni 2:10). Neavând nimic în care să ne încredem prin noi înşine, ne odihnim în meritele lui Isus. Jertfa Sa şi viaţa Lui sfântă oferă o temelie sigură încrederii noastre. Prea iubiţilor, când suntem însetaţi, să ne întoarcem cu sinceritate spre „izvorul vieţii”.

 

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

 

de Oswald Chambers

https://ioan11.wordpress.com/2015/10/16/veniti-de-pranziti/

///////////////////////////////////////////////

Scrisori către biserica secolului douăzeci

Dacă ar fi ca Domnul să adreseze nişte scrisori către Biserica secolului XX, după modelul celor din capitolele 2 şi 3 ale Apocalipsei, ce ar avea oare de spus?

 

Poate că ar avea de spus următoarele:

 

„Eu sunt Cel ce a întemeiat Biserica şi am ultimul cuvânt de spus asupra ei. Nu credeţi că este vremea să ascultaţi ce am de spus Bisericii? Îngăduiţi-mi să vă pun nişte întrebări importante şi să vă evidenţiez nişte schimbări necesare.”

 

Prima epistolă modernă

 

Către,

 

Prezbiterii „Bisericii Oraşului Bibliei”

 

De ce vă mândriţi cu faptul că „aţi rămas pe poziţii” privitor la câteva chestiuni negative în loc de a trăi marile valori pozitive ale vieţii ce o aveţi în mine? Eu sunt marele „Da” al lui Dumnezeu şi Cel ce „este adevărat”. Eu sunt Marele Eliberator, nu prohibiţionist.

 

Şi nu-mi purtaţi voi numele Meu, de creştini şi creştine? Atunci, de ce vă alipiţi cu totul de sisteme şi organizaţii omeneşti? A murit Calvin, pentru voi, sau a înviat Luther, din morţi pentru voi? Este teologia voastră mai presus (sau, superioară) decât Cuvântul Meu? V-am cerut eu vreodată să vă certaţi şi să vă sfâşiaţi unii pe alţii, pentru Cuvântul Meu? În schimb, v-am poruncit să vă iubiţi unii pe alţii, în ciuda diferenţelor de opinie şi deosebirilor în interpretare.

 

O, da ştiu, că intenţiile voastre sunt bune, dar între timp aş vrea să-mi folosesc, nestingherit, Trupul meu. Dar mă veţi lăsa oare? Încetaţi, vă rog să mai spuneţi, „dar, noi întotdeauna aşa am crezut!” Sunt tradiţiile voastre mult mai importante decât Cuvântul Meu şi decât a-mi îngădui Mie să fiu Domnul? Poate că Eu am o cale (metodă) mai bună! V-aţi gândit vreodată să mă întrebaţi?

 

Bibliografie:

 

2 Cor. 1:19-20 „Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n-a fost ,,da” şi ,,nu”, ci în El nu este decât ,,da”. În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt ,,da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.”

 

1 Cor.1:25 „Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.”

 

Luca 6:46 „De ce-Mi ziceţi: ,Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu?”

 

Ioan 13:34-35 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”

 

Iacov 1:5 „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”

 

A doua epistolă modernă

 

Şi către,

 

Diotref, pastorul „Bisericii Iubirii de Sine”

 

Crezi într-adevăr, că-mi bazez succesul bisericii Mele pe cele câteva personalităţi dominante, ca tine? Nu ai citit ce spune Cuvântul Meu despre umilinţă/smerenie şi despre „a-i privi (stima) pe alţii mai presus de tine însuţi” (Filipeni 2:3)? Nu ai auzit că Trupul Meu, deşi este unul singur, are multe mădulare? Tu pari să vrei să fii totul. Dar îţi spun, „Capul nu poate zice piciorului – nu am nevoie de tine!” Îţi aminteşti cine este Capul?

 

Pocăieşte-te aşadar, şi revin-o la însărcinarea ta iniţială : „Pastorii şi învăţătorii, sunt daţi Bisericii pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire!” Cât de mult sufăr din pricina felului în care m-ai exclus din adunare pentru că tu ai vrut să fii vedeta show-ului la care oameni dăruiţi, bărbaţi şi femei, fac pe spectatorii!

 

Uite! Voi veni curând pentru a-ţi evalua acţiunile tale! Aş vrea ca atunci tu să mă poţi privi drept în ochi şi să auzi al Meu, „Bine, rob bun şi credincios!”, şi nu să-ţi pleci capul de ruşine.

 

Bibliografie:

 

3 Ioan 9 „Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi”

 

Filipeni 2:3 „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”

 

1 Cor.12:12 „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, -tot aşa este şi Hristos”

 

1 Cor.12:21 „Ochiul nu poate zice mânii: ,,N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: ,,N-am trebuinţă de voi.”

 

Efes.4:11-12 „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos…”

 

1 Ioan 2:28 „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El”

 

A treia epistolă modernă

 

Către,

 

„Biserica militantă şi agresivă a lui Hristos”

 

Spuneţi voi despre Hristos: Va veni o zi când voi lupta în bătălie, dar acum nu este timpul? Cine v-a cerut să începeţi lupta? Eu puteam să lupt, în loc să mor! Astăzi, încă se moare, nu se luptă încă!

 

Vă amintiţi ce v-a cucerit inimile? Nu a fost puterea dragostei mele? Eu unul nu am putere mai mare şi nici voi nu aveţi alta la dispoziţie! Nu vreţi atunci să utilizaţi puterea şi dragostea Mea? Cât de multe inimi singuratice şi triste aţi făcut să se depărteze de voi? O, da, ştiu! Aţi cucerit câteva, totuşi. Citesc statisticile voastre de sfârşit de an. Dar cât de multe aţi alungat şi dezgustat?

 

Bibliografie:

 

Apoc.19:15 „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe cari le va cârmui cu un toiag de fer. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu”

 

2 Cor.4:10-11 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor”

 

1 Ioan 4:10 „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”

 

Rom.2:4-6 „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”

 

Ioan 3:17 „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”

 

A patra epistolă modernă

 

Către,

 

„Biserica lui Dumnezeu Ortodoxă Moartă în Hristos”

 

Nu aţi auzit niciodată, „Eu am venit ca să aveţi VIAŢĂ, şi încă viaţă din belşug?” şi, „ascultarea este mai bună decât jertfa”? Cât de mult mă obosiţi cu nesfârşitele voastre ritualuri, dogme şi liturghii, toate înscenate în Numele Meu, în timp ce trăiţi vieţi superficiale şi ruşinoase.

 

Nu ştiţi oare, că Numele Meu este o înjurătură întâlnită frecvent la copiii acestei lumi, din cauza voastră? De ce ar crede ei că însemn ceva deosebit când Eu nu însemn nimic pentru voi? Ei vă văd că vă jucaţi „de-a biserica”, că vă bateţi pe averi pământeşti, că vă folosiţi de puterile voastre lumeşti şi metodele fireşti dispreţuindu-mi puterea şi nesocotind Cuvântul Meu! Ce altceva ar putea crede, în acest caz? Ei nu pot decât să spună, „cine are nevoie de acest Hristos mort şi de crucea Lui?” „Noi vrem să TRĂIM!” Iar, Eu unul, tot timpul vreau să le dăruiesc viaţa!

 

Ştiţi într-adevăr ce înseamnă să trăieşti? Întoarce-te la Cuvântul Meu. Îţi spune cum. Ei trebuie să Mă vadă VIU, în voi.

 

Bibliografie:

 

Ioan 10:10-11 „Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi”

 

Ioan 20:31 „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”

 

1 Sam. 15:22 „Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”

 

Rom. 2:23-24 „Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci ,,din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris”

 

Gal.5:15 „Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii”

 

Gal.3:3 „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?”

 

Ioan 11:25-26 „Isus i-a zis: ,,Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

 

2 Cor. 4:7 „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemai pomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi”

 

A cincea epistolă modernă

 

Către,

 

„Biserica Dreptei Neprihănite şi Cinstite”

 

Ce este Evanghelia Mea? A fost ea dată numai pentru politicienii liberali, sau şi pentru cei conservatori? Este atât, pentru Republicani cât şi pentru Democraţi? Poate ea schimba inima unui tânăr hippie? Poate ea întrerupe adicţia (viciul) heroinei? Sau, ea a fost dată cu scopul de a menţine „status qvo-ul” confortabilei clase americane mulţumite de sine? Nu aţi citit voi, „Împărăţia Mea nu este din această lume – dacă ar fi, slujitorii Mei ar lupta”? Dacă acţiunea politică era tot ce doream să comunic prin ea, atunci aş fi comandat „doisprezece legiuni de îngeri”! În loc, am ales Crucea. Sunteţi voi mai puternici decât 12 legiuni de îngeri? Şi mai înţelepţi decât Mine?

 

Câte de multe ore aţi risipit în intrigi politice fără rost? Aţi spus cuiva Vestea Mea Cea Bună? Sunteţi atât de nechibzuiţi încât să credeţi că puteţi schimba guverne fără să schimbaţi şi inimile oamenilor? Vă puteţi încă răzgândi şi să Mă ascultaţi! Cereţi-mi, şi vă voi da putere!!

 

Bibliografie:

 

Ioan 18:36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ,,Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”

 

Matei 26:53 „Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”

 

Fapte 1:8 „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului”

 

A şasea epistolă modernă

 

Către,

 

„Biserica Glossolaliei şi Charismei” – sau, „Biserica Cinzecimii, Devenite, a Sutimii”

 

Mă doare capul din pricina voastră. Vă cunosc dorinţa de satisfacţie personală şi vă cunosc frustrarea din lipsă de hrană din Cuvânt, dar nu cumva credeţi că puteţi obţine rezultate spirituale prin mijloace emoţionale? Opriţi-vă şi gândiţi-vă! Este măcar menţionată vorbirea în limbi printre roadele Duhului? Este ea enumerată printre criteriile ce trebuiesc îndeplinite de prezbiterii bisericii şi este un indiciu al maturităţii spirituale? Împlineşte ea (vorbirea în limbi) scopul dorit de Mine pentru darurile spirituale, şi anume de a zidi Trupul Meu, Biserica? Nu înţelegeţi, că acest adevărat dar spiritual al Meu a fost dat pentru a arăta poporului Meu Israel că vremea privilegiilor lor s-a terminat şi că s-a inaugurat epoca Bisericii? Şi că acest scop a fost îndeplinit?

 

Limba omului este cel mai indisciplinat şi dezordonat mădular. De ce I-aş acorda atunci proeminenţa pe voi i-aţi dat-o? Se găseşte oare atât de puţină satisfacţie în calităţile spirituale ale vieţii Mele în voi încât trebuie s-o obţineţi pe altă cale? Încercaţi mai degrabă să vorbiţi în Numele Meu cu cuvinte inteligibile şi clare, motivate de dragostea faţă de semenii voştri şi nu să vă exprimaţi propriile voastre exclamaţii emoţionale într-un fel înţeles doar de Mine!! Poate că intenţiile voastre sunt într-adevăr nevinovate, dar rezultatul acestor manifestări, este confuzia şi distorsiunea. De aceea, schimbaţi-vă ideile şi îngăduiţi-Mi să vă arăt o cale mai bună.

 

Bibliografie:

 

Gal.5:22-23 „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”

 

1 Cor.14:21-22 „În Lege este scris: ,,Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul.” Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi”

 

Iacov 3:5-8 „Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.”

 

1 Cor.14:19 „Tot aşa şi voi, dacă nu rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt”

 

A şaptea epistolă modernă

 

Către,

 

„Biserica Iubirii Frăţeşti de Pretutindeni”

 

„Iată în cele din urmă, locul Meu de odihnă! Ce bine este să Mă regăsesc binevenit în inimile voastre. Ce bine este să găsesc exprimarea vieţii Mele şi a dragostei mele prin vieţile voastre devotate! O, ştiu că sunteţi plini de defecte şi că încă îmi creaţi multe probleme, dar cel puţin îmi faceţi loc să fiu aşa cum sunt, şi să-mi fac lucrarea în voi. Pastorilor şi învăţătorilor voştri, vă sunt recunoscător pentru că sunteţi vocea Mea, că-mi îngăduiţi să vorbesc prin intermediul vostru în mijlocul tuturor pretenţiilor false şi contradictorii ale oamenilor ce spun, „Ascultaţi-ne pe noi. Noi avem adevărul”.

 

În faţa tuturor acestor presiuni şi tendinţe ale filozofiilor omeneşti voi aţi acordat atenţie Cuvântului Meu şi mi-aţi proclamat adevărul unei lumi distruse şi confuze.

 

Aţi îngăduit poporului Meu să-şi descopere darurile şi să-şi împlinească slujbele. Ce plăcut este să-mi pot folosi Trupul, în loc de a fi legat cu noduri.

 

Foarte bine din partea voastră, prezbiterilor! Aţi condus bine şi sunteţi vrednici de o cinste îndoită. Conducerea din dragoste este lucrul pe care din totdeauna l-am dorit în Biserică, pentru că acesta este stilul în care Eu conduc.

 

Iar vouă, tuturor sfinţilor ce aţi învăţat să iubiţi şi să fiţi iubiţi: ce bucurie sunteţi pentru sufletul meu. Voi sunteţi preaiubita Mea Mireasă, şi povestea noastră de dragoste se va aminti pe veci, dacă veţi păzi Cuvântul harului Meu şi veţi creşte spre maturitate. Nu vă miraţi că Inamicul vi se opune şi că sistemul său lumesc vă urăşte. Aceea opoziţie Îmi este adresată Mie, prin intermediul vostru. Dar Eu am câştigat deja bătălia! Acum, nu uitaţi că nu va mai trece mult timp până ce vă voi vedea faţă-n faţă. Aceea va fi o zi mare, şi pentru voi şi pentru Mine”.

 

Bibliografie:

 

Isa. 66:1-2 „,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa’, -zice Domnul. -,Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu”

 

Efes.3:17-19 „aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”

 

Apoc.3:8 „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu”

 

1 Cor. 12:7 „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”

 

1 Tim. 5:17 „Presbiterii (Sau: bătrâni.) cari cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales ceice se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora”

 

1 Ioan 4:10 „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”

 

1 Ioan 4:19 „Noi Îl iubim pentrucă El ne-a iubit întâi”

 

2 Cor.11:2 „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentrucă v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”

 

Ioan 15:1-19 „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus… Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei… V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină… ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea. Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii… Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentrucă nu sunteţi din lume, şi pentrucă Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”

 

2 Cor.2:14 „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui”

 

Apoc.22:20 „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: ,,Da, Eu vin curând. „Amin! Vino, Doamne Isuse!”

 

O epistolă sobornicească modernă

 

Un ultim cuvânt…tuturor sfinţilor:

 

„Eu îmi voi zidi Biserica Mea…

 

Am spus că o voi face şi tocmai asta fac! Acum, se pune întrebarea: voi ce faceţi?

 

Vă aduceţi aminte de cuvintele Mele? Daţi-mi voie să vă amintesc încă odată: „Toată puterea din cer şi de pe pământ, mi-a fost dată Mie”! Asta înseamnă că Eu am tot ce-mi trebuie. Vi se pare suficient? Însă dacă M-aş fi oprit aici, poate că atunci v-ar fi fost frică de Mine. Dar Eu am mai spus şi, „Uite, Eu sunt cu voi…pentru totdeauna”! Ce vă mai trebuie?

 

Vă mai amintesc încă ceva: „Niciodată, dar niciodată, nu te voi părăsi sau lăsa în întuneric. Nu, niciodată!” Nu este suficient de convingător?

 

” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Apocalipsa 2:29)

 

SFÂRŞITUL – THE END!

 

(sau, poate este doar începutul? Începutul TREZIRII?)

 

Materialul de faţă provine din lucrarea „When All Else Fails…Read the Directions”, a pastorului Robert W. Smith – capitolul 10, „Letters to the twentieth century church”, din vol.1, CD-ROM, a lui Peninsula Bible Church, Discovery Publishing, 3505 Middlefield, Palo Alto, CA 94306. Responsabilitatea pentru traducerea, adaptarea şi parafrazarea materialului original revine lui, Teodor Macavei. Reproducerea materialului fără aprobarea celor mai sus menţionaţi, este interzisă.

https://www.rcrwebsite.com/scrisori.htm

////////////////////////////////////////

 

1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 1

Capitolul 1

  1. B. Hole

 

Introducere

 

Este suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „o poruncă nouă… ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole.

 

Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „antihrişti” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte. Dar în spatele pretenţiei unui pas înainte, nu făceau decât să se depărteze de temelia care fusese pusă în Hristos şi de viaţa care fusese arătată în El de la început, când a venit printre noi în carne. Aşadar, primul lucru necesar era de a arăta foarte clar că fusese o arătare reală, adevărată, obiectivă a vieţii eterne în Hristos.

 

  1. Ioan 1:1-2 . Este important să nu confundăm expresiile „de la început” de la începutul epistolei şi „la început” de la începutul Evangheliei. În Evanghelie este vorba de afirmarea existenţei eterne şi a dumnezeirii Cuvântului, şi ne întoarcem înapoi la început, şi chiar dincolo de începutul tuturor lucrurilor despre care se poate spune că au avut un început. În epistolă ne preocupăm cu faptul că orice adevăr creştin începe cu revelaţia ajunsă până la noi în Hristos, în întruparea Sa. Acesta era începutul adevăratei arătări a lui Dumnezeu şi a vieţii eterne. Începutul acesta era baza întregii învăţături apostolice. Antihriştii puneau înainte învăţăturile lor seducătoare a căror origine se găsea pur şi simplu în propriile lor minţi nesăbuite. Apostolii declarau ceea ce era de la început, şi nu ceva introdus de atunci.

 

În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „Cuvântul vieţii”. În Ioan 1 , El este „Cuvântul”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „El era viaţa eternă, care era de la Tatăl”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.

 

Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „la Tatăl”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.

 

Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.

 

Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „Îngerul Domnului”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.

 

Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.

 

Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.

 

Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.

 

  1. Ioan 1:3-4 . Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină” (1. Ioan 1:4 ).

 

Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „Vă scriem aceste lucruri…” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.

 

  1. Ioan 1:5-7 . În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „Dumnezeu este lumină” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „Dumnezeu este dragoste”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.

 

Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.

 

Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „în lumină”. Altădată Domnul spusese „că va locui în întuneric gros” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.

 

Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „Ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.

 

Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.

 

Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.

 

Verbul „ne curăţeşte” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „odată pentru totdeauna” printr-o „singură jertfă” astfel încât să nu mai avem „nicio cunoştinţă de păcat”.

 

  1. Ioan 1:8-9 . Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.

 

Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele…” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.

 

Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.

Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.

 

  1. Ioan 1:10 . O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.

 

Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.

 

Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „ce era de la început”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

1 Ioan / Epistola întâi a lui Ioan, Capitolul 2, de F. B. Hole

  1. Ioan 2:1-11
  2. Ioan 2:1 . Ultimele versete din capitolul 1 ne-au arătat că nu putem zice că nu avem păcat, nici că nu am păcătuit. Primele versete din capitolul 2 sunt contrapartida lor, de teamă să nu ne grăbim să concluzionăm că avem scuza de a păcătui pe motivul că nu ne putem împiedica, că este practic inevitabil. Nici pe departe. Ioan scria aceste lucruri ca să nu păcătuim. Alte pasaje din Scripturi ne vorbesc de resurse speciale pentru a ne împiedica să cădem: punctul care este scos aici în evidenţă este că, dacă intrăm în sfânta comuniune despre care vorbeşte capitolul 1:3, vom fi apăraţi. Bucuria acestei comuniuni exclude păcatul, la fel cum păcatul exclude bucuria acestei comuniuni, până când este mărturisit.

 

Avem mari resurse pentru a nu păcătui, chiar dacă păcatul este încă în noi. Nu ar trebui să păcătuim. Nu avem scuze dacă păcătuim; dar, dacă se întâmplă aceasta, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că avem „la Tatăl un Mijlocitor”! Cuvântul tradus aici prin „Mijlocitor” este acelaşi cu cel tradus prin „Mângâietor” în Ioan 14:16 – un cuvânt care înseamnă: „chemat alături de cineva să ajute”. Cel înviat, „Isus Hristos, Cel drept”, a fost chemat alături de Tatăl în glorie pentru a-i ajuta pe sfinţii Săi, dacă şi atunci când păcătuiesc. Duhul Sfânt a fost chemat alături de noi aici pe pământ pentru a ne ajuta.

 

Observăm că se spune „Tatăl”. Motivul este că Mijlocitorul este prezent pentru cei care sunt deja copiii lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale capitolului sunt: „Copiii mei” [în versiunea franceză] – cuvântul folosit nu este cel care înseamnă „copilaşi”, ci cel folosit pentru „copii” în general. Prin acest cuvânt afectuos, apostolul îi cuprindea ca ai săi pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a introdus în această relaţie binecuvântată, după cum ne spune Ioan 1:12 . Fiind în această relaţie, avem nevoie de slujba Mijlocitorului atunci când păcătuim.

 

Se subliniază dreptatea Mijlocitorului nostru. Ne-am fi putut aştepta să fie vorba de bunătatea şi îndurarea Sa; în alt loc găsim că se pune accentul pe dreptate când este vorba de păcat, cum este cazul aici. Cel care se ocupă de cazul nostru în prezenţa Tatălui când păcătuim, va face astfel încât dreptatea să prevaleze. Pe de altă parte, gloria Tatălui nu va fi întunecată de păcatul nostru; şi pe de altă parte, El Se va ocupa de noi în mod drept ca să ajungem la o judecată corectă şi dreaptă a păcatului nostru, să îl mărturisim, să fie iertat şi curăţirea să fie făcută.

 

  1. Ioan 2:2 . Cel care este Mijlocitorul nostru în cer este şi „ispăşire pentru păcatele noastre”. Aceasta ne aduce la temelia de stâncă pe care este clădit totul. Prin jertfa Lui ispăşitoare, au fost satisfăcute toate cerinţele lui Dumnezeu faţă de noi; şi pe temeiul acestei dreptăţi El Îşi exercită slujba de Mijlocitor la Tatăl. Ispăşirea Lui a rezolvat pentru noi, ca păcătoşi, toate implicaţiile eterne date de păcatele noastre. Mijlocirea Lui rezolvă acum problemele noastre înaintea Tatălui, care se ridică atunci când păcătuim ca şi copii ai lui Dumnezeu.

 

Ispăşirea este ceea ce putem numi partea lui Dumnezeu la moartea lui Hristos. Ea priveşte subiectul cel mai de bază dintre toate: satisfacerea exigenţelor divine împotriva păcatului. Răspunsul la nevoile păcătosului trebuie să fie o problemă secundară vizavi de primul subiect. De aceea, când Pavel dezvoltă Evanghelia în Epistola către Romani, găsim că prima menţionare a morţii lui Hristos este ispăşirea „prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3:25 ). Substituirea nu este clar afirmată înainte de Romani 4:25 unde citim că El „a fost dat pentru greşelile noastre”.

 

Când este vorba de partea morţii Lui faţă de Dumnezeu, se consideră cel mai larg cerc: lumea întreagă. Când este vorba de substituţie, sunt luaţi în considerare numai credincioşii; sunt „greşelile noastre” sau „păcatele multora”. Dar deşi credincioşii sunt singurii care profită de beneficiile dobândite prin moartea lui Hristos, Dumnezeu are nevoie de o ispăşire pentru toate păcatele comise de toţi oamenii, din cauza întregii ocări  uriaşe provocate de păcat. Aşadar, prin moartea lui Hristos a fost făcută ispăşirea în faţa lui Dumnezeu şi din această cauză El poate oferi fără plată iertarea oamenilor, fără a face cel mai mic compromis cu privire la natura şi caracterul Său.

 

Ispăşirea este un cuvânt care trezeşte multă mânie şi dispreţ împotrivitorilor Evangheliei. Ei cred că ispăşirea are acelaşi sens ca la păgâni, adică este vorba de a împăca, vărsând mult sânge, o putere mâniată, duşmană şi însetată de sânge. Dar în Scriptură cuvântul are un sens mult mai înalt. Există totuşi sensul general de a fi împăcat sau a fi făcut favorabil printr-o jertfă, dar nu există niciun motiv de a-L considera pe Dumnezeu ca un duşman sau un însetat de sânge. El este infinit de sfânt. Este drept în toate căile Lui. Este de o măreţie eternă. Natura şi toate atributele Sale trebuie să primească ce li se cuvine şi să fie glorificate în executarea pedepsei potrivite: totuşi El nu este împotriva omului, ci pentru el, pentru că dragostea S-a îngrijit de ceea ce cerea dreptatea. Cum citim acum în epistola noastră, „Dumnezeu… ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său  ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4:10 ). Dumnezeu Însuşi a oferit ispăşirea. Propriul Lui Fiu, care era Dumnezeu, a devenit ispăşire. Ispăşirea, dacă este înţeleasă corect,  nu este o noţiune degradantă, ci o noţiune care ridică şi înnobilează. Singurul lucru degradant, este gândul subiectului fals întreţinut de cei care i se opun. Ei încearcă să strecoare ideea lor înjositoare în Evanghelie, dar Cuvântul lui Dumnezeu o combate cu motive puternice.

 

  1. Ioan 2:3-4 . Luăm acum în considerare o altă afirmaţie, făcută pe nedrept de multe ori: „Îl cunosc”. Este într-adevăr posibil ca un credincios să spună foarte fericit că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece „comuniunea… cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1. Ioan 1:3 ) ne este acordată şi nu poate fi comuniune fără cunoaştere. Dar şi acolo, este necesar un test pentru a determina dacă o asemenea afirmaţie nu este decât o simplă pretenţie. Acesta este testul ascultării poruncilor pe care ni le-a dat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de ascultarea faţă de El.

 

Păzind poruncile Lui, ştim că am ajuns să Îl cunoaştem. În afara acestei ascultări, nu poate exista această cunoaştere, şi, dacă există totuşi pretenţia de cunoaştere a Lui, aceasta nu face decât să arate că adevărul nu este în cel care are această pretenţie. Comparaţi versetele 2:4 şi 1:8. Adevărul nu este în cel care afirmă că nu are păcat, nu mai mult decât este în cel care afirmă că are cunoaşterea lui Dumnezeu şi, care, în ciuda acestui lucru, nu este ascultător de poruncile Lui.

 

Trebuie să înţelegem bine că există porunci în creştinism, deşi nu sunt de ordin legal; prin aceasta vrem să spunem că nu ne sunt date pentru a ne putea stabili sau menţine poziţia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul lor. Orice expresie precisă a voii lui Dumnezeu are forţa de poruncă şi vom vedea că această epistolă are să ne spună mai multe despre poruncile Lui,  iar ele nu sunt „grele” (5:3). Legea lui Hristos este o lege a libertăţii, prin faptul că luăm parte la viaţa şi la natura Sa.

 

  1. Ioan 2:5 . De la ţinerea poruncilor Lui, trecem la păzirea Cuvântului Său, în versetul 5. Este un pas în plus. Cuvântul cuprinde tot ce El ne-a revelat despre gândurile şi voia Sa, bineînţeles inclusiv poruncile Lui, dar mergând dincolo de aceasta. Un om ar putea da fiilor săi multe instrucţiuni precise – poruncile sale. Dar, în afară de aceasta, fiii săi au o cunoaştere intimă a gândurilor lui din cursul convorbirilor lor zilnice şi al raporturilor lor mutuale timp de ani de zile şi, chiar în absenţa unor instrucţiuni precise, ei păzesc cu grijă cuvântul său cu un devotament filial. Aşa ar trebui să fie cu copiii lui Dumnezeu. Când aşa stau lucrurile, „dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat împlinită” sau „făcută desăvârşită” pentru că a produs în ei propriile sale efecte şi propriile ei răspunsuri.

 

Pe de altă parte, printr-o asemenea ascultare „cunoaştem că suntem în El”. A fi „în El” implică participarea noastră la viaţa şi natura Sa. Există bineînţeles o legătură foarte strânsă între a şti „că-L cunoaştem” (1. Ioan 2:3 ), şi a şti „că suntem în El” (1. Ioan 2:5 ). Cel de-al doilea lucru ne introduce în ceva mai profund. Îngerii Îl cunosc şi ascultă poruncile Lui. Trebuie să Îl cunoaştem ca cei care sunt în El, şi din acel moment vom înţelege cea mai mică indicaţie a gândurilor sau a dorinţelor Sale, şi aceasta ne va îndemna la o ascultare fericită.

 

  1. Ioan 2:6 . Fiind în El, trebuie să rămânem în El, ceea ce înseamnă, după cum înţelegem, să rămânem în cunoştinţa şi puterea de a fi în El. Este uşor pentru oricine să ne zică: „Eu rămân în El”; dar, dacă aşa este, trebuie să producem ceea ce dovedeşte realitatea acestei afirmaţii. Un asemenea om „este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El”. Dacă suntem în viaţa Lui şi de asemenea în puterea şi bucuria acestei vieţi, această viaţă trebuie în mod necesar să se exprime în căile şi activităţile noastre, aşa cum a avut loc în El. În comparaţie cu El, harul şi puterea umblării noastre vor fi sărace şi slabe, dar va fi totuşi o umblare de acelaşi fel. Nu va fi nicio diferenţă de natură ci numai de grad.

 

  1. Ioan 2:7-8a . Ce înălţime morală extraordinară ar trebui deci să caracterizeze umblarea noastră! Cât de mult suntem sub nivelul acceptat în timpul Vechiului Testament! Când Ioan scria aceste cuvinte, un mare număr a trebuit să se simtă îndemnat să protesteze că nivelul aşteptat era prea înalt şi că introducea ceva cu totul nou. De aceea în versetul 7 îi asigură că nu spunea ceva nou – ca învăţăturile antihriştilor, care erau noi – ci că era mai degrabă o poruncă veche. Aceasta nu se contrazice, deşi este un paradox. Era o poruncă veche pentru că fusese deja pusă în evidenţă de la început în Hristos, ca fiind voia sfântă a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui pentru om: nu era deci nimic în ea care să se asemene cu noţiunile noi ale gnosticilor. Totuşi era o poruncă nouă, pentru că trebuia să fie pusă acum în evidenţă în cei care erau ai lui Hristos, şi în aceasta, era ca nouă pentru ei. Lucrul, zice Ioan, „este adevărat în El şi în voi”. Viaţa care a fost arătată în Hristos şi care era în primul rând exclusiv în El, trebuie să se găsească acum în credincioşii care sunt în El. Atât timp cât cei credincioşi rămân în El, viaţa se va exprima în ei în acelaşi fel şi va produce roade asemănătoare.

 

  1. Ioan 2:8b . Aşadar citim: „Lumina cea adevărată deja străluceşte”. Între viaţă şi lumină este cea mai strânsă legătură posibilă. Dacă adevărata viaţă a fost arătată în Hristos, lumina cea adevărată a strălucit deopotrivă în El. Dacă luăm parte la această viaţă adevărată, lumina cea adevărată va străluci şi în noi. „Întunericul se duce”, scrie apostolul, şi nu: „a trecut”. Va trebui să aşteptăm până la lumea viitoare pentru a ne spune că a trecut, totuşi este clar că se duce, pentru că lumina cea adevărată a început să strălucească în Hristos şi în ai Lui. Când Dumnezeu va acţiona în judecată şi viaţa cea falsă şi lumina cea falsă a acestei lumi vor fi alungate, atunci întunericul va fi trecut efectiv. În prezent putem să ne bucurăm în siguranţa că se duce şi că lumina cea adevărată străluceşte. Cu cât mai mult umblăm cum a umblat El, cu atât lumina va străluci efectiv prin noi.

 

  1. Ioan 2:9 . Dar, pe de altă parte, dacă lumina va străluci de azi înainte în noi şi prin noi, trebuie să fim noi înşine în lumină. Pretindem că suntem în lumină? Ei bine, există un test simplu prin care se poate şti dacă această declaraţie este autentică. Dacă cineva zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, declaraţia lui este falsă şi el este în întuneric, adică nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu – nu este în lumina lui Dumnezeu revelată în Hristos. Nimeni nu poate fi în lumina lui Dumnezeu, dacă nu are viaţa lui Dumnezeu, care este dragoste. De aceea puţin mai departe în epistolă citim că „Cine nu îl iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1. Ioan 3:14 ). Descoperim deci acum că viaţa, lumina şi dragostea merg toate împreună; şi chiar în natura lucrurilor, funcţionează ca teste una faţă de cealaltă. Potrivit capitolului 3, cel care îşi iubeşte fratele arată viaţa. Aici, accentul este pus pe faptul că rămâne în lumină.

 

  1. Ioan 2:10-11 . Ioan adaugă remarca: „în el nu este prilej de poticnire”. Este în contrast cu ce urmează în versetul 11, unde cel care îl urăşte pe fratele său este descris ca fiind în întuneric, umblând în întuneric, şi neştiind unde merge. Nu avem lumină în noi, la fel cum luna nu are lumină decât în lumina soarelui. Astfel cel care îl urăşte pe fratele său, fiind în întuneric, este în întregime întuneric el însuşi, şi devine în consecinţă un prilej de poticnire pentru alţii. Se poticneşte el însuşi şi lucrează ca o piatră de poticnire. Aşa erau antihriştii şi adepţii lor. Cel care iubeşte, ca rod al faptului că are viaţa divină, umblă în lumină şi nu se poticneşte, nici nu este o piatră de poticnire.

 

A-ţi iubi fratele înseamnă bineînţeles a-i iubi pe toţi cei care, asemenea nouă, sunt născuţi din Dumnezeu; înseamnă a iubi pe fiecare dintre ei. Înseamnă dragoste, divină prin natură, cuprinzându-i pe toţi cei care au intrat în familia divină – dragostea care îi iubeşte pe copiii lui Dumnezeu ca şi copii ai lui Dumnezeu, indiferent de preferinţele sau aversiunile omeneşti.

 

  1. Ioan 2:12-17
  2. Ioan 2:12 . În versetul 12 începe un nou paragraf. În versetul 1:4, Ioan indica temele despre care scria. Acum avem baza pe care scria. Toţi cei cărora se adresa erau în harul minunat de a avea păcatele iertate, şi toţi erau în poziţia de copii. Cuvântul tradus prin „copii” [în versiunea franceză] nu este cel folosit pentru „copilaşi”. El îi include pe toţi copiii lui Dumnezeu fără deosebire. Iertarea care este a noastră este partea noastră numai din cauza Numelui Său. Virtutea şi meritul nu Îi revin decât Lui. Aceste cuvinte ne sunt adresate în calitate de oameni iertaţi şi introduşi într-o relaţie formată în mod divin.

 

  1. Ioan 2:13 . Pe de altă parte, există deosebiri în familia lui Dumnezeu, şi ele sunt aduse înaintea noastră în versetul 13. Există „părinţi”, „tineri” şi „copilaşi”. Este felul în care Ioan indică diferitele etape ale creşterii spirituale. Trebuie toţi în mod necesar să începem ca nişte copilaşi în viaţa divină. În mod normal ar trebui toţi să creştem ca tineri şi în cele din urmă să devenim părinţi. Fiecare dintre cele trei clase are caractere precise.

 

Versetul 13 enunţă trăsăturile caracteristice celor cărora le scrie, nu temele pe care le tratează, nici baza pe care scrie. Părinţii sunt caracterizaţi de cunoaşterea Celui care este de la început; adică s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos, acest Cuvânt al vieţii, în care a fost arătată viaţa eternă. Ei Îl cunoşteau cu adevărat pe Cel în care a fost revelat tot ce trebuie cunoscut despre Dumnezeu. Orice altă cunoaştere este neînsemnată dacă o comparăm cu această cunoaştere: părinţii o au.

 

Tinerii sunt caracterizaţi de faptul că l-au învins pe cel rău. Versetele care urmează în capitol arată mai exact forţa acestei expresii. Ei au biruit cursele subtile ale diavolului lucrând prin învăţăturile antihriştilor, şi au făcut-o pentru că erau edificaţi asupra şi în Cuvântul lui Dumnezeu. La începutul umblării noastre creştine, înainte de a fi avut timpul de a fi fost bine întemeiaţi în învăţăturile Cuvântului, suntem mult mai susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de învăţăturile subtile contrare Cuvântului şi de a fi astfel biruiţi de cel rău.

 

Aşa cum vom vedea, acesta este pericolul la care sunt expuşi copilaşii. Totuşi, îi caracterizează o trăsătură frumoasă: Îl cunosc pe Tatăl. Copilul uman manifestă repede instinctul care îi permite să-şi recunoască părinţii, şi la fel este pentru copiii lui Dumnezeu. Ei au natura Sa, deci Îl cunosc. Mai au încă multe lucruri de învăţat despre Tatăl, dar Îl cunosc. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim deprinşi să nu rămânem copilaşi. Trebuie să începem aşa, dar să aspirăm la această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu care ne va dezvolta creşterea spirituală şi ne va permite să devenim tineri şi chiar părinţi, la timpul potrivit.

 

  1. Ioan 2:14a . După ce a arătat, în versetul 13, trăsăturile caracteristice ale părinţilor, tinerilor şi, respectiv, ale copilaşilor, apostolul începe în versetul 14 mesajul special adresat fiecăruia dintre ei.

 

Începe cu părinţii şi mesajul său în privinţa lor este dintre cele mai scurte; mai mult, apostolul reia exact aceleaşi cuvinte ca în versetul precedent când descria trăsătura lor caracteristică. Aceasta este remarcabil şi putem într-adevăr să ne întrebăm de ce. Credem că motivul este că, odată ajunşi la cunoaşterea Celui „care este de la început”, ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o plinătate infinită şi eternă, dincolo de care nu mai este nimic. Cel care este „Fiu” şi „Cuvânt”, „Cuvântul vieţii”, arătat printre noi, este Cel care este de la început. În El Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu este nimic care întrece o cunoaştere de o asemenea profunzime infinită.

 

Părinţii Îl cunosc deci în acest chip profund şi minunat. Dumnezeul care este dragoste a devenit locuinţa sufletelor lor, şi, rămânând în această dragoste, ei rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Nu aveau decât să continue să se adâncească în această cunoaştere binecuvântată. Nu era nevoie să le spună nimic în plus.

 

  1. Ioan 2:14b . Tinerii nu atinseseră încă această statură, dar erau pe cale. Caracteristica lor era de a-l fi învins pe cel rău, potrivit versetului 14. Aflăm acum cum a putut avea loc această victorie. Fuseseră făcuţi tari de Cuvântul lui Dumnezeu, care a rămas în ei.

 

Începem întreaga noastră viaţă creştină ca nişte copilaşi, şi, dacă avem o creştere spirituală sănătoasă, vom înainta către starea de tineri. Ori mai întâitrebuie să vină cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu putem rămâne în cele în care suntem necunoscători. Aceasta ne face să vedem în faţă motivul pentru care atâţia creştini adevăraţi au rămas timp de mulţi ani copilaşi – doar bebeluşi plăpânzi. Nu au făcut niciodată cu adevărat cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Marele adversar al lucrării lui Dumnezeu cunoaşte foarte bine această necesitate, ceea ce lămureşte foarte mult abilitatea planurilor lui în profunzime.

 

Catolicismul roman a îndepărtat Scripturile din mâinile adepţilor săi pe motiv că, fiind vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este mult deasupra laicilor şi potrivit numai pentru a fi pus în mâinile învăţătorilor bisericii, singurii capabili să îl interpreteze. Modernismul prevalează în lumea protestantă. În forma sa cea mai evoluată, el neagă complet Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este pentru ei decât o colecţie de legende îndoielnice presărată cu reflecţii religioase învechite. În forma sa diluată – care îi amăgeşte deseori pe adevăraţii creştini şi este deci mai dăunătoare în ce ne priveşte – slăbeşte autoritatea Cuvântului, şi îi condamnă astfel pe adepţii săi la un infantilism spiritual perpetuu. Şi acolo unde aceste rele sunt absente, oamenii se mulţumesc prea adesea să extragă ce cunosc din Cuvânt, texte despre care ajung să predice în slujba lor. Ei nu citesc, nici nu observă, nici nu studiază, nici nu meditează la Cuvânt pentru ei înşişi. De aceea creşterea lor nu continuă.

 

Dar Cuvântul nu trebuie pur şi simplu să fie cunoscut, trebuie să rămână în noi. Trebuie să rămână în gândurile şi în acţiunile noastre; în acest mod ne va controla, guvernându-ne întreaga viaţă. Dacă acest punct este atins de cineva anume dintre noi, atunci putem spune că este tare, pentru că viaţa lui este întemeiată pe stânca invincibilă a Sfintei Scripturi. Totuşi chiar şi astfel, tăria nu este totul, pentru că mai trebuie să fii condus la această cunoaştere a Celui care este de la început, care îi caracterizează pe părinţi.

 

  1. Ioan 2:15-16 . Tinerii au de-a face cu un pericol care, dacă prevalează, îi va împiedica să-şi continue înaintarea către această cunoaştere binecuvântată. Acest pericol este lumea şi iubirea de lume: nu lumea pur şi simplu ca un concept abstract, ci lucrurile concrete şi materiale care sunt în lume. Folosim un mare număr dintre aceste lucruri şi cel puţin ocazional, ne fac plăcere, dar nu trebuie să le iubim. Ce iubim ne stăpâneşte şi nu trebuie să fim stăpâniţi de lume, ci de Tatăl. Iubirea lumii şi dragostea Tatălui sunt mutual exclusive. Nu putem fi stăpâniţi de amândouă. Trebuie să fie sau una, sau cealaltă. Care ne stăpâneşte?

 

Dacă ne stăpâneşte dragostea Tatălui, vom vedea lumea sub adevărata ei lumină. Vom poseda facultatea spirituală care acţionează în maniera razelor X. Vom coborî sub suprafaţa lucrurilor până la scheletul pe care este construit totul. Acest schelet ne este revelat în versetul 16 ca fiind „pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii”; toate acestea nu vin de la Tatăl ci sunt în întregime din lume.

 

Pofta cărnii este dorinţa de a avea – dorinţa de a poseda pentru sine aceste lucruri care hrănesc şi întreţin carnea. Pofta ochilor este dorinţa de a vedea, fie cu ochii capului sau cu ochii minţii, toate lucrurile care hrănesc şi întreţin ce ne place. Aceasta acoperă setea intelectuală insaţiabilă a omului, precum şi căutarea lui continuă de plăceri spectaculoase. Trufia vieţii este dorinţa de a fi – dorinţa arzătoare de a fi cineva, sau ceva care hrăneşte şi întreţine trufia inimii. Este răul înrădăcinat cel mai adânc dintre cele trei şi adesea este bănuit cel mai puţin.

 

Tocmai am văzut deci cadrul pe care este construit sistemul lumii; toate elementele sunt în opoziţie totală cu Tatăl şi cu lumea viitoare, când ordinea mondială actuală va fi pusă deoparte. Ni se spune: „lumea trece, şi pofta ei”. Nu este surprinzător să o auzim spunându-se. Ce har că trece, pentru că cea mai rea calamitate nu ar fi ca lumea şi poftele ei să se menţină pentru totdeauna? Lumea va dispărea; Tatăl şi lumea Sa vor rămâne. Am fi într-adevăr nebuni să fim plini de dragoste pentru ce dispare, mai degrabă decât pentru Cel care rămâne.

 

  1. Ioan 2:17 . Ce contrast frapant în versetul 17! Ne-am fi aşteptat ca sfârşitul versetului să fie: „dar Tatăl rămâne”, dar aceasta este atât de evident că nu este deloc nevoie de a o zice. „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate”: este un fapt minunat, că lumea este cea care va dispărea. Când credincioşii mor, remarcăm că un anume „a dispărut”. Lumea continuă foarte bine fără ei şi pare perfect stabilă. Apostolul Ioan vede lucrurile din perspectiva divină şi ne ajută să facem la fel. Atunci vedem lumea pe cale de a dispărea, în timp ce cel care face voia lui Dumnezeu, chiar dacă este retras de pe scena pământească, este cel care rămâne pentru eternitate. El slujeşte voiei lui Dumnezeu, şi această voie este fixă şi trainică. Slujitorul acestei voi este de asemenea trainic.

 

  1. Ioan 2:18-27

 

De la versetul 18 la versetul 27, apostolul se adresează „copilaşilor”. Fără nici o introducere, apostolul se lansează într-un avertisment împotriva învăţătorilor anticreştini care începeau să abunde. „Antihristul” este un personaj sinistru a cărui apariţie în zilele din urmă este prezisă. Nu a venit încă, dar numeroşi oameni de mai mică importanţă, având acelaşi caracter rău în diferite grade, există de mult timp pe pământ. Aceasta ne arată că suntem în vremurile din urmă, adică epoca precedând imediat timpul când răul va culmina şi va suferi judecata finală.

 

  1. Ioan 2:18-19 . Ori antihriştii apăruţi în vremea când scria Ioan, avuseseră un timp locul lor printre credincioşi, cum o arată versetul 19. Dar de atunci rupseseră legătura şi ieşiseră din mijlocul lor. Făcând aceasta, făcuseră public faptul că nu făcuseră niciodată cu adevărat parte din familia lui Dumnezeu – nu făceau parte „dintre noi”. Caracterul credinciosului adevărat este de a păstra tare credinţa. Ei o părăsiseră şi ieşiseră din tovărăşia creştinilor, revelând prin aceea că nu aveau legătură vitală cu copiii lui Dumnezeu. Adevăratul copil al lui Dumnezeu are ungerea de la Cel Sfânt şi este tocmai ceea ce antihriştii nu au avut niciodată.

 

  1. Ioan 2:20-21 . „Ungerea” din versetul 20 este aceeaşi ca cea din versetul 27, şi în cele două rânduri se face o referinţă la Duhul Sfânt. Rămânând în copiii lui Dumnezeu, El devine Sursa de unde provine priceperea lor spirituală. Ori cel mai tânăr copil al familiei divine a primit această ungere şi se poate spune deci că ştie toate. Termenul „a şti” semnifică aici o cunoaştere interioară şi conştientă. Dacă ar fi vorba de o problemă a conştiinţei dobândite, există zece mii de detalii ignorate în prezent de copil, dar ungerea îi dă această capacitate interioară care pune toate la îndemâna sa. Ştie toate în mod potenţial, dar nu încă în mod detaliat.

 

Se poate deci spune clar că acest copil ştie adevărul, şi că posedă capacitatea de a face diferenţa între adevăr şi ce este minciună. Pentru moment, se poate că nu cunoaşte decât Evanghelia cea mai elementară; totuşi în Evanghelie are adevărul nediluat – adevărul fundamental de unde izvorăsc toate adevărurile următoare – şi toate minciunile diavolului pot fi detectate dacă sunt puse în contrast cu fondul strălucitor al Evangheliei.

 

  1. Ioan 2:22-23 . Orice minciună a diavolului vizează într-un anumit fel adevărul cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Nu este un trăgător doar de nivel mediu, şi chiar când pare că trage la marginea exterioară a unei ţinte, calculează o acţiune de săritură înapoi care îl va face să atingă în cele din urmă chiar centrul ţintei. În zilele apostolului, el viza în mod deschis că Isus era Hristosul: ei negau pe Tatăl şi pe Fiul. În epoca noastră, unii sunt încă în acest stadiu, dar alţii, mult mai numeroşi, fac altceva; ei introduc învăţături de un gen foarte subtil, nu prea dăunătoare în aparenţă, dar conduc în cele din urmă exact la aceleaşi tăgăduiri, ceea ce face ca centrul ţintei să fie atins.

 

Când va apare Antihristul, el va fi negarea totală şi desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. El „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor” (Daniel 11:36 ), şi această precizare este dezvoltată în 2. Tesaloniceni 2:4 . Numeroşii antihrişti care îl vor fi precedat urmează toţi căi asemănătoare. Tăgăduirile lor sunt mai ales asupra Fiului care a fost arătat pe pământ şi merg până la a declara că nu au nimic de zis pentru sau contra Tatălui. O asemenea delcaraţie este zadarnică. A-L nega pe Fiul, înseamnă a-L nega pe Tatăl. Deşi fiind Persoane distincte, sunt una în Dumnezeu, şi cel care are ungerea (Duhul Sfânt), care este de asemenea unul cu Ei în Dumnezeire, ştie foarte bine aceasta şi nu riscă să fie înşelat asupra acestui punct.

 

Toată direcţia Vechiului Testament arată că Isus este Hristosul, cum vedem în Fapte 17:2-3 . Adevărul cu privire la Tatăl şi la Fiul este revelat în Noul Testament. Nu că relaţia Tatălui şi a Fiului a început doar atunci, dar această relaţie care exista din eternitate în Dumnezeu a fost atunci revelată pentru prima dată deplin. Comuniunea în care suntem introduşi este cu Tatăl şi cu Fiul, cum spune începutul epistolei; de aceea tăgăduirea acestui adevăr este distrugătoare pentru comuniunea noastră.

 

Trebuie remarcat că eroarea prinde cel mai adesea forma negării unui adevăr. Negările sunt periculoase: nu ar trebui să fie enunţate decât cu cea mai mare grijă, şi ar trebui să se bazeze pe o cunoaştere extinsă. De obicei, trebuie o cunoaştere mai mare pentru a nega decât pentru a afirma ceva. De exemplu, pot afirma că un anumit lucru este în Biblie; pentru a dovedi, ajunge să cunosc un singur verset din Biblie, cel care arată aceasta. Dar dacă neg că este în Biblie, am nevoie să cunosc Biblia de la început până la sfârşit, înainte de a fi sigur că nu voi fi contrazis în mod valabil.

 

  1. Ioan 2:24 . De la început, Isus a fost arătat ca Hristosul, şi ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl. Chiar copilaşii ajunseseră la această cunoaştere, care trebuia să rămână în ei ca şi în noi acum. Isus este Hristosul, adică Unsul: am primit ungerea pentru ca adevărul să poată rămâne în noi, deci, prin urmare, vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.

 

Apostolul Pavel ne învaţă că suntem în Hristos, ca rod al lucrării de har a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne învaţă cu privire la descoperirea Tatălui şi a Fiului şi comuniunea stabilită în raport cu această relaţie în care orice copil al lui Dumnezeu, chiar şi cel mai tânăr este introdus, astfel încât putem rămâne „în Fiul şi în Tatăl”. Fiul vine mai întâi pentru că nu putem rămâne în Tatăl decât dacă rămânem în Fiul. A rămâne înseamnă a rămâne în cunoaşterea conştientă şi bucuria conştientă a Fiului şi Tatălui, făcute posibile pentru noi prin faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi am primit ungerea.

 

  1. Ioan 2:25 . A rămâne în Fiul şi în Tatăl, este viaţa eternă. Promisiunea vieţii eterne exista chiar „înainte de timpurile veacurilor” conform Tit 1:2 . Domnul Isus zicea despre viaţa eternă: „este… să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3 ). Versetul 25 din capitolul nostru merge un pas mai departe. Cel care rămâne în Fiul şi în Tatăl rămâne în viaţa care este eternă. Viaţa eternă fusese arătată şi văzută, dar numai apostolii avuseseră acest privilegiu. Acum putem avea această viaţă şi să rămânem în ea, şi este pentru noi toţi, pentru că acestea au fost scrise copilaşilor din familia lui Dumnezeu.

 

  1. Ioan 2:26-27 . Apostolul a spus toate acestea pentru a-i întări pe copilaşi împotriva celor care învăţau amăgiri. În versetul 27, revine din nou la ungere, pentru că prin Duhul care le-a fost dat, toate aceste lucruri sunt la dispoziţia lor. Ce încurajare de a şti că ungerea rămâne în noi! Nu există nici schimbare, nici eşec aici. Şi ungerea nu numai că rămâne în noi, ci ne învaţă toate lucrurile. Instrucţia poate proveni din exterior, dar prin Duhul Sfânt avem capacitatea de a o înţelege. Nu avem nevoie să ne înveţe un om. Această remarcă nu are ca scop să discretizeze pe învăţătorii pe care Domnul se poate să-i fi făcut să apară şi se poate să-i fi dotat ca să facă lucrarea Lui, altminteri ar putea sluji chiar la discreditarea acestei epistole pe care suntem pe cale să o citim. Ea are ca scop să ne facă să realizăm că nici chiar învăţătorii dotaţi nu sunt indispensabili, în timp ce ungerea este indispensabilă.

 

Ungerea – chiar Acela care unge – este adevărul. Se repetă aceasta în cuvinte uşor diferite în capitolele 5 şi 6. Hristos este adevărul ca o Ţintă înaintea noastră. Duhul este adevărul, aducându-L în inimile noastre prin învăţătura divină. Acestor copilaşi, Ioan le spune „după cum v-a învăţat ea” pentru că aveau deja ungerea.

 

Datorită lui Dumnezeu avem şi ungerea. De aceea aceste cuvinte: „rămâneţi în El” sunt şi pentru noi. Putem să nu fim decât copilaşi, cu puţină cunoaştere, dar nimic să nu ne abată de la această viaţă şi de la comuniunea în care suntem! Totul este centrat asupra Lui. Să rămânem în El.

 

  1. Ioan 2:28 . Paragraful adresat special „copilaşilor” începea cu versetul 18 pentru a se termina cu versetul 27. În versetul 28, se găseşte expresia „copii” [în versiunea franceză] dar în sens general: este acelaşi cuvânt ca şi în versetele 1 şi 12 (capitolul 2), şi o vom regăsi în capitolul 3 versetele 7, 10, 18.

 

În versetul 28, apostolul reîncepe să se adreseze întregii familii a lui Dumnezeu, tuturor celor care sunt copiii Săi, independent de creşterea lor spirituală sau de starea lor spirituală. Tocmai îi asigurase pe copilaşi că aveau ungerea şi că, prin urmare, puteau rămâne în El. Se întoarce acum către toată familia lui Dumnezeu şi îi îndeamnă să rămână în El. Ce este bun pentru copilaşi este bun pentru toţi şi singurul mijloc de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a aduce rod, este rămânerea în El. Când ne depărtăm de El şi afecţiunile şi interesele inimilor noastre sunt centrate pe lucrurile lumii, atunci suntem slabi şi lipsiţi de rod. Apostolul ţine seama de arătarea lui Hristos când vom fi toţi arătaţi în adevăratul nostru caracter şi doreşte să avem toţi îndrăzneală în acea zi şi să nu ne fie ruşine.

 

El va fi arătat şi noi de asemenea vom fi arătaţi la venirea Sa; este evident posibil ca un credincios să fie dat de ruşine în acest ceas solemn. Este foarte probabil ca, prin aceste cuvinte, apostolul să arate propria lui responsabilitate faţă de ei şi doreşte ca ei să îi facă cinste – dacă se poate spune aşa – în acea zi. Dar aceste cuvinte arată cu siguranţă şi că fiecare dintre noi poate fi dat de ruşine în ceea ce ne priveşte. Fiecare dintre noi să rămână cu adevărat în El, pentru ca acum să aducem roadă şi pentru ca atunci să avem îndrăzneală; şi astfel să nu ne fie ruşine nici pentru noi, nici pentru cei care au lucrat în favoarea noastră, că sunt evanghelişti sau păstori.

https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-2-22/

///////////////////////////////////////////////

 

 

Ce fel de răsplată vei primi?

   By: Teo Gavril

 

Referinţe: Apocalipsa 22.12

12  Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.

 

   Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu ce fel de răsplată vei primi? Se poate răspunde că Însuşi Dumnezeu este răsplata noastră şi orice altă răsplată este neplăcută lui Dumnezeu. Şi totuşi… Biblia este plină de promisiuni. Lui Dumnezeu îi place să ofere răsplătire pentru cel ce ascultă de El.

   Dacă privim la istoria Bisericii putem descoperi cinci cauze care au contribuit la dezvoltarea ei:

– zelul primilor creştini pentru Împărăţia lui Dumnezeu

– puterea minunilor cu care Dumnezeu şi-a însoţit lucrarea

– viaţa morală plină de sfinţenie a primilor creştini

– organizarea Biseicii prin Duhul Sfânt

– credinţa credincioşilor în răsplata veşnică

   Este biblic să credem într-o răsplată? „Da, este o răsplată pentru cel fără prihană! Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!” Psalmi 58.11. Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” 1 Corinteni 3.11-15.

   A intra în Cer se bazează pe meritele, pe jertfa Domnului Isus. Răsplătirea noastră în Cer se bazează, în schimb, pe felul nostru de vieţuire. Contează ce am făcut şi cum am trăit după ce am acceptat pentru noi caracterul răscumpărător al sacrificiului Fiului lui Dumnezeu.

   În Cuvântul lui Dumnezeu ne sunt prezentate câteva posibilităţi de răsplătire, sub forma unor cununi.

  1. Cununa care nu se poate vesteji, cununa campionilor – 1 Corinteni 9.25-27

   „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

  1. Cununa bucuriei – 1 Tesaloniceni 2.19

   „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui?”

  1. Cununa neprihănirii – 2 Timotei 4.8

   „De-acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

  1. Cununa vieţii – Apocalipsa 2.10

   „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.”

  1. Cununa slavei – 1 Petru 5.4

   „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.”

   Dumnezeu premiază credincioşia, nu succesul!

   Cum va fi în Cer? Cum voi trăi în Cer? În pilda talanţilor putem observa două tipuri de oameni:

– cel motivat pentru lucru

– cei lipsit de interes şi leneş

   Promisiunile lui Dumnezeu trebuie să ne motiveze la a trăi cu bucurie pentru Dumnezeu.

   Răsplata noastră îl onorează pe Dumnezeu: cu cât răsplata noastră este mai mare, cu atât înseamnă că Dumnezeu a fost cinstit de către noi.

   Ce cunună vom primi şi pe care să o punem mai apoi la picioarele Mielului, în semn de închinare şi adorare?

   „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” 1 Ioan 2:28

 

//////////////////////////////////////////////

Ești PREȚUIT și IUBIT

  ~ PERLA SUFERINȚEI

 

 

 

 

Un bărbat s-a dus la Dumnezeu și L-a întrebat :

 

Cât valorează viața mea?

Dumnezeu i-a dat o piatră și i-a răspuns:

Află valoarea acestei pietre, însă încearcă să nu o vinzi!

Omul a luat piatra și a plecat. Pe drumul său a întâlnit un bărbat ce vindea portocale, așa că l-a întrebat pe acesta cât crede că valorează piatra lui.

Vânzătorul a văzut piatra strălucitoare, a analizat-o și a spus :

Îmi dai piatra și eu iți dau la schimb 12 portocale.

Bărbatul și-a cerut scuze și a spus că Dumnezeu i-a cerut să nu o vândă, așa că a plecat mai departe.

După puțin timp a întâlnit un vânzător de legume :

Cât crezi că valorează această piatra? a întrebat bărbatul.

Vânzătorul a luat piatra, s-a uitat la ea și i-a spus :

Îți dau un sac de cartofi la schimb.

Omul și-a cerut dinou scuze și i-a spus că nu o poate vinde, apoi a plecat dinou la drum.

După un timp a ajuns în fața unui magazin de bijuterii. A intrat si l-a întrebat pe bijutier cât valorează piatra lui.

Bijutierul a luat piatra, a analizat-o cu mare atenție și i-a spus :

Îți dau 50.000$ pe această piatra.

Când bărbatul a dat cap, bijutierul a spus :

Bine, bine… îți ofer 500.000$, numai dă-mi piatra.

Omul a explicat că nu poate vinde piatra și a plecat dinou la drum.

Peste puțin timp a dat de un magazin cu pietre prețioase. A mers la vânzător și l-a întrebat care este valoarea pietrei sale.

Vânzătorul a luat piatra, a pus-o pe un material din catifea și a analizat-o cu mare atenție.

De unde ai această piatră neprețuită? a întrebat el. Chiar dacă aș vinde întreaga lume și toată viața mea, nu aș avea banii necesari pentru a cumpăra această minunăție, a adăugat.

Uimit și confuz, omul a revenit la Dumnezeu. Si I-a spus ce s-a întâmplat.

Acum, Doamne, spune-mi… Cât valorează viața mea?

Dumnezeu i-a spus :

Răspunsurile pe care le-ai primit de la vânzătorul de portocale, vânzătorul de legume, bijutier și vânzătorul de pietre prețioase, explică valoarea vieții noastre. Ai putea fi o piatră prețioasă, chiar neprețuită, dar oamenii te vor aprecia în funcție de nivelul lor de informații, de încrederea pe care o au în tine, de motivația lor, de ambiția și riscul pe care și-l asumă în relația cu tine.

Dar nu te teme, cu siguranță vei gasi pe cineva care-și va da seama de adevarata ta valoare! “

 

///////////////////////////////////////////////

Detoxifierea sufletului – scapă de reziduurile distructive – Dr. R. Heard

  ~ PERLA SUFERINȚEI

 

 

Gânduri printre rânduri

 

” Ni- i nașterea doar somn, doar o uitare,

 

Iar sufletul – al vieții astru-

 

S- a stins altunde, și apare

 

Din hău albastru…

 

Venim, pășind pe nori de slavă,

 

De la Dumnezeu, căminul nostru…”

 

( William Wordsworth, ” Odă semnelor nemuririi” )

Să nu uităm că Satan este dușmanul sufletului nostru. În fiecare zi, sufletele noastre sunt țintele atacurilor lor. El ne otrăvește mintea cu gânduri toxice care nu fac altceva decât să producă emoții toxice, iar acestea, în cele din urmă, duc la relații toxice.

 

Ce este frumos la Dumnezeu este faptul că nu ne- a lăsat singuri, nu ne- a lăsat sufletul fără apărare și speranță, ci, El ne oferă antidotul specific fiecărei toxine pe care o întâlnim în călătoria noastră pe acest pământ. Îmbărbătează- te !

 

Oh, cât de mult îmi doresc ca inima mea să fie goală de supărare, pesimism, neîncredere sau de orice altceva .. Cheia detoxifierii este capacitatea de a recunoaște semnalele toxicității.

 

” El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să se arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. “

 

( Efeseni 2:6- 7)

Știm că tot ce face Dumnezeu este motivat de dragostea Sa pentru noi. O dragoste incomparabilă și necondiționată.

 

” Înviat împreună cu Hristos “, ne arată harul și bunătatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre mine și tine, ci despre El. Cea mai mare dovadă a bunătății Lui nu este ceea ce spunem, ci trăirea unei vieți binecuvântate.

 

Cea mai mare nevoie a noastră este detoxifierea sufletului. Pentru că, de starea sufletului depinde felul în care ne trăim viața.

 

” Dacă sufletul tău este infectat di cauza unor gânduri, emoții, cuvinte, relații sau chiar a unei religii otrăvitoare, nu vei experimenta niciodată cu adevărat viața pe care Dumnezeu ți- a pregătit- o.”

 

( pag. 13)

Așa cum spune apostolul Pavel, este importantă ” înnoirea minții noastre”, pentru a reflecta voia bună și perfectă a lui Dumnezeu pentru noi.

 

Rolul toxinei este de a distruge. Toxina este ca o săgeată otrăvitoare îndreptată spre o țintă precisă – inima mea și a ta. De aceea suntem încurajați ca în fiecare zi să ne protejăm inima cu scutul credinței, să le ținem lipite de corp. Fiecare țintă a vrăjmașului ne epuizează sufletele. Toxinele sufletului lucrează pe ascuns pentru a- ți distruge destinul înainte să pășești cu adevărat în el.

 

” Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău.”

 

( Efeseni 6:16)

Cuvântul lui Dumnezeu conține antidotul potrivit pentru fiecare toxină care contaminează sufletul.

 

Draga mea, dragul meu, tu, cel/ cea care citești aceste gânduri, dacă și tu te identifici cu aceste rânduri, haideți împreună cu mine să identificăm toxinele din inima noastră. Acele toxine care ne transformă imaginea de sine, care ne împiedică să funcționăm bine și să împlinim scopul lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Pentru că, identitatea noastră nu este determinată de câți bani avem , de diplomele noastre, de statutul social, de educație sau faimă. Identitatea noastră a fost stabilită de Dumnezeu.

https://elly4god.wordpress.com/2021/05/28/esti-pretuit-si-iubit/

/////////////////////////////////////////////

Pe Dumnezeu nu-L putem înşela

 

PERLA SUFERINȚEI

 

 

Biblia aşteaptă mereu să o deschidem. Stă pe masa noastră închisă şi aşteaptă. Dimineaţa n-avem vreme pentru că suntem foarte preocupaţi de treburile dimineţii, de piaţă, de serviciu, de celelalte. Biblia aşteaptă după piaţă, după serviciu. După ce venim de la serviciu şi de la piaţă, Biblia aşteaptă, dar noi n-avem vreme, pentru că sunt alte treburi, sunt alte ocupaţii.

 

Chiar dacă n-avem alte ocupaţii mai deosebite, avem ziar, avem lucru de mână, avem o vecină, avem un prieten… Biblia aşteaptă după prieten, aşteaptă după vecină, aşteaptă să terminăm împletitura, aşteaptă să terminăm mâncarea. Vine seara, cei mai mulţi… începe programul televizorului. Biblia aşteaptă după televizor, Biblia aşteaptă după toate…

 

Şi pe urmă nu mai are timp şi omul se culcă obosit şi Biblia a aşteptat toată ziua. Mâine începe acelaşi lucru şi Biblia aşteaptă; şi Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă. Şi rugăciunea aşteaptă, şi pocăinţa aşteaptă, şi adunarea aşteaptă, şi toate aşteaptă. Şi noi n-avem timp, pentru că totdeauna avem ceva mai urgent şi mai important de făcut.

 

Mergem la biserică… abia aşteptăm să treacă un moment al slujbei şi trebuie să mergem acasă, pentru că avem cine ştie ce alte lucruri mai urgente de făcut. Vizite prieteneşti, plimbări undeva, poate un program deosebit într-o parte şi alta… şi Biblia aşteaptă, şi Domnul aşteaptă, şi mântuirea aşteaptă după noi.

 

La adunare mergem târziu, pentru că suntem obosiţi; şi terminăm repede, pentru că începe serialul la televizor. Şi Biblia aşteaptă, şi Domnul aşteaptă.

 

Ceasul nostru este mereu cu întârziere. „Mai avem vreme… Acuma suntem preocupaţi de problema asta, mâine de cealaltă, de cealaltă, şi ceasul nostru fals şi mincinos ne încredinţează că mai avem vreme, mai avem vreme. Până când vine Ziua Judecăţii, îngerul morţii, chemarea lui Dumnezeu: „Gata! A sosit timpul, s-a sfârşit vremea harului, de-acuma începe vremea judecăţii”.

 

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la sfatul frăţesc din Galaţi, din casa fratelui Mihai Puşcaşu – 22 octombrie 1981

https://elly4god.wordpress.com/2022/01/13/pe-dumnezeu-nu-l-putem-insela/

////////////////////////////////////////

Cei trei paşi spre cer

 

Diagnosticul

Dacă ar putea exista vreo autostradă până la lună, ar fi nevoie de 20 de luni de şofat continuu pe o distanţă de 640 de kilometri pe zi ca să ajungi la lună. Dacă ar putea exista o cale ferată care să se întindă până la soare, i-ar trebui unui tren 116 ani ca să ajungă la acel ţinut plin de soare, dacă ar merge zi de zi şi an de an fără oprire cu o viteză de 145 de km pe oră. Unui avion ce ar zbura cu 800 km. pe oră i-ar trebui 500 de ani să meargă continuu ca să ajungă la cea mai apropiată stea fixă.

Cu toate acestea, la o mare distanţă de cerul înstelat, se află porţile de mărgăritar ale măreţei cetăţi cereşti a lui Dumnezeu. Nimeni nu ştie cât de departe se află în kilometri şi nimeni nu va reuşi niciodată să construiască vreun vehicul spaţial cu care să se poată ajunge acolo, dar fiecare dintre noi poate să ajungă acolo dacă urmează trei paşi simpli despre care vom vorbi în această cărticică.

În cartea Apocalipsei, Ioan declară că „nimic întinat” nu va trece prin porţile care duc la Cetatea lui Dumnezeu. Singurul lucru ce întinează în ochii lui Dumnezeu este păcatul.      Isaia scria „nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Isaia 59:2). Ca să ajungă să trăiască din nou în prezenţa lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să fie eliberat de sub osânda adusă de păcat. Apostolul Ioan a confirmat acest adevăr prin descrierea pe care a făcut-o acelei mari mulţimi de oameni pe care a văzut-o în viziune stând în picioare înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Ei aveau frunze de palmier în mână şi erau îmbrăcaţi în haine albe, ce reprezintă lipsa lor de păcate (Apocalipsa 7:9).

Aşa că reţineţi că primul pas uriaş pe drumul de la pământ la cer este că trebuie să avem păcatele iertate. Probabil că acesta este adevărul cel mai bine cunoscut din întregul proces al mântuirii. Cu toate acestea, întrebările cele mai greu de explicat se pun în legătură cu modul cum să facem acest pas. Adevărul este că milioane de oameni n-au nici cea mai vagă idee cum să capete pace şi uşurare de vina de a fi făcut ceva rău. Cum poate cineva să capete iertare şi să-şi refacă o legătură de mântuire cu Dumnezeu?

După părerea mea, nenumăraţi oameni doresc sincer să devină creştini, dar nimeni nu a reuşit să-i lămurească sau să apeleze într-atât la ei încât să le câştige decizia. În următoarele pagini veţi putea citi cea mai simplă explicaţie, pe înţelesul tuturor a planului de mântuire. Chiar şi copiii ar trebui să fie în stare să înţeleagă ce înseamnă să fii mântuit. Sunt de părere că nu ajunge doar să le spui oamenilor că sunt pierduţi şi trebuie găsiţi, ci trebuie să le arătăm pas cu pas cum să treacă de la moarte la viaţă. Medicul nu le spune pacienţilor că sunt bolnavi şi trebuie să se facă sănătoşi fără să le dea o reţetă de vindecare. În mod asemănător, şi noi trebuie să fim pregătiţi să le oferim un anumit tratament acelora diagnosticaţi cu boala păcatului.

 

Condiţiile iertării

Acum haideţi să ne uităm mai atent la acest prim pas numit Păcatele iertate. Cum se poate obţine iertarea necesară pentru acele păcate care au ajuns să fie obişnuite fiecărui om? Trebuie să înţelegem chiar de la început că există trei condiţii ca să ni se poată ierta păcatele—pocăinţa, mărturisirea şi repararea. Nu le îngăduiţi acestor trei termeni religioşi să vă nedumerească. Vom încerca să-i transpunem într-un limbaj atât de simplu încât toţi să înţeleagă ce înseamnă ei şi cum să împlinească cerinţele lor.

Ce am putea spune despre prima condiţie? Ce reprezintă pocăinţa şi de ce anume trebuie să ne pocăim? Biblia declară, „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Înţelesul acestor cuvinte inspirate este foarte clar. Indiferent de bogăţia noastră, sexul nostru sau poziţia noastră socială, toţi am ales să călcăm legea lui Dumnezeu. Biblia numeşte acest lucru păcat. Nici un efort hotărât din partea omului nu este în stare să biruiască tendinţele moştenite de a face aşa cum vrem noi. Urmările păcatului originar făcut de Adam şi Eva au fost transmise de-a lungul tuturor generaţiilor care s-au succedat, incluzând-o şi pe a noastră. Nereuşita de a corespunde standardului lui Dumnezeu face parte din firea noastră, care l-a marcat pe fiecare membru al familiei omeneşti de la căderea primilor noştri părinţi.

Putem înţelege mai bine cum „toţi au păcătuit” atunci când ne uităm la inocentul copilaş care face o criză atunci când se trece peste voinţa lui. Nu există nici o vârstă în care firea căzută să aibă putere singură să-şi stăpânească viaţa şi să-şi modifice comportamentul. Biblia declară, „Firea pământească … nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Ieremia a făcut următoarea observaţie interesantă: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23).

Cu alte cuvinte, nici unul dintre noi nu are capacitatea de a-şi schimba această stare de moarte în care am fost azvârliţi. Nu putem să ne ridicăm singuri din mocirlă. Nici măcar cultura, educaţia sau satisfacţiile plăcute ale societăţii nu pot schimba în vreun fel urmările moştenirii noastre păcătoase.

După ce am recunoscut adevărul că noi cedăm îndemnurilor firii noastre cu care ne-am născut şi aceasta ne condamnă pe toţi, suntem mai departe confruntaţi cu urmarea fărădelegilor noastre. Ap.Pavel descrie foarte succint această stare prin următoarele cuvinte: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Prin acest verset şocant, ni se arată înaintea ochilor toată starea noastră groaznică în urâciunea ei. Nu numai că suntem toţi vinovaţi, dar am şi fost cu toţii condamnaţi să murim pentru păcatele noastre. Fiecare membru al familiei omeneşti va trebui să moară şi aceasta ca urmare a neascultării noastre voite.

Oare nu este alarmant să te ştii confruntat cu propria sentinţă de moarte şi să-ţi dai seama că nu există nici un tribunal în tot universul care să nu te declare „nevinovat”? Adevărul este, desigur, că suntem tot atât de vinovaţi ca şi păcatul. Mai mult, pedeapsa este absolut ireversibilă, iar Însuşi Dumnezeu nu poate s-o anuleze fără să-Şi contrazică propriul caracter şi lege.

Oare să existe vreo soluţie la dilema noastră? Cineva s-ar putea să sugereze că soluţia ar fi să mergem înainte şi să plătim pentru vina păcatelor celor comise. Murind pentru păcatele noastre, putem îndreptăţi dreptatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp putem satisface cererile unei legi călcate. Poate că am putea face şi aşa, dar unde am ajunge? Întrucât nu avem nici o putere să înviem singuri din morţi, am fi despărţiţi de viaţă pentru totdeauna, fără vreo speranţă de înviere. Cu siguranţă că acest demers s-ar părea că nu este răspunsul cel mai satisfăcător la problema noastră.

În cele din urmă, va trebui să fim confruntaţi cu adevărul tulburător că datorăm ceva ce nu putem plăti. Suntem datori cu însăşi viaţa noastră din pricina păcatelor noastre şi nu există nici o cale de a le plăti fără să ni se ia chiar existenţa noastră veşnică. Este ca şi cum cineva şi-a făcut cumpărăturile pe o lună doar cu un credit şi nu a avut cum să plătească cei 200 de dolari datoraţi la sfârşitul lunii. Plin de jenă şi ruşine, omul a evitat magazinul căruia îi datora bani. Dar s-a întâmplat că cel mai bun prieten al său a auzit despre problema financiară a bietului om.

Imediat, el s-a dus la magazin şi a dat suma întreagă de 200 de dolari ca să-i plătească datoria. Oare n-a făcut el un gest de prietenie şi de iubire minunată? Acum omul nostru nu mai are nici un motiv să-i fie ruşine sau să se simtă vinovat. Datoria i-a fost plătită. Raportul lui este curat. Ce aţi crede despre acest om iertat dacă el ar fi refuzat acest gest deosebit făcut de prietenul său? Oare n-ar însemna o insultă grosolană la adresa aceluia care a făcut un gest atât de generos?

Acum, haideţi să aplicăm acestă povestioară la propriul nostru caz. Şi noi datorăm ceva pe care nu-l putem plăti–chiar viaţa noastră. Dar un Prieten, în persoana Domnului Isus, ne spune: – Îmi asum Eu datoria ta, voi suferi Eu moartea în locul tău şi toate le voi trece în favoarea ta, în contul tău personal. Acestă ofertă se află în spatele tuturor celor trei paşi pe care îi analizăm în experienţa mântuirii. Ea constituie temeiul pe care primim iertarea pentru păcatele noastre. Dar cum se transferă vina, osânda şi sentinţa de moarte de la dvs. şi de la mine şi cum se aşază asupra Domnului Isus, Înlocuitorul nostru divin? Răspunsul la această întrebare ne aduce înapoi la cele trei condiţii prin care facem primul mare pas de a căpăta iertarea. Prima condiţie este Pocăinţa.

 

Ce este pocăinţa?

Am promis că voi simplifica acest cuvânt lung, teologic. Literal, vrea să însemne să simţim un regret cucernic pentru relele pe care le-am comis. Un astfel de regret adevărat nu este posibil decât atunci când ajungem să recunoaştem pe deplin că singura noastră nădejde se află în moartea Domnului Isus pe cruce în locul nostru.

Neajutoraţi, trebuie să ne despărţim de eu şi „să privim la Mielul lui Dumnezeu,” care a purtat păcatele lumii. Ce se va întâmpla când Îl vom privi cum a suferit şi a murit pe cruce? Vom înţelege că El a fost sfânt şi nevinovat. Noi am fost cei vinovaţi. Noi ar trebui să stăm atârnaţi pe cruce în locul Său. Ne simţim copleşiţi când ne dăm seama că El S-ar fi supus torturii şi morţii doar pentru un singur suflet, fie că ar fi fost vorba de dvs. sau de mine. Deodată, ni se umplu ochii de lacrimi când ne dăm seama că păcatele noastre I-au provocat moartea pe cruce. Inima I-a fost zdrobită de greutatea apăsătoare a păcatelor care au fost luate de la noi. El suferea de bună voie pedeapsa pe care o meritam noi. Suntem umpluţi de că am comis vreodată chiar acele păcate care acum Îi iau viaţa Fiului lui Dumnezeu. Această durere este pocăinţa.

Trebuie să facem o deosebire clară între durerea lumească şi durerea adevărată, după voia lui Dumnezeu. Uneori copiii spun, „Îmi pare rău” când sunt confruntaţi cu pedeapsa pentru o purtare rea, dar ades ei regretă doar că au fost prinşi. Aceasta nu este pocăinţa adevărată. Când eram la liceu, unul din profesorii mei era şi antrenorul de sport. Era un tip destul de drăguţ, dar nu prea comunica cu noi. Aşa că a fost extraordinar când în mijlocul anului şcolar i-a luat locul o tânără. Noi, toţi băieţii am fost deosebit de încântaţi deoarece această nouă profesoară era foarte drăguţă şi aproape asemănătoare vârstei noastre.

La început, ne băteam pentru a-i câştiga atenţia pe căi care erau destul de distractive pentru toţi. Într-o zi, am rămas după şcoală cu doi prieteni ca să jucăm baschet. Mai târziu, după ce au plecat toţi ceilalţi elevi, ne-am dus în cameră să ne luăm cărţile. Înainte ca să deschidem uşa, am aruncat o privire prin geamul uşii şi am văzut-o pe frumoasa noastră profesoară plângând la catedră. Nimeni nu trebuia să ne spună de ce plângea, deoarece ne-am adus aminte imediat unele din lucrurile pe care le făcusem în timpul orelor. Nici unul dintre noi nu dorise să o supere pe acea profesoară. Ne plăcea foarte mult de ea şi nu ne dădeam seama că îi provocasem atâta durere.

Ne-a fost ruşine şi silă de noi în acea zi şi toţi trei am regretat nespus ceea ce făcuserăm. Toţi trei am făcut un legământ în acea zi că nu vom mai face niciodată ceva care s-o supere pe frumoasa noastră profesoară.

Într-adevăr, am simţit pocăinţa.      Acelaşi principiu li se aplică şi acelora care simt regret pentru durerea care L-a făcut să sufere pe Domnul Isus şi prin harul lui Dumnezeu, se hotărăsc să se întoarcă de la orice I-ar displăcea Lui.

 

 

De ce trebuie să ne mărturisim păcatele

A doua condiţie a iertării se cheamă Mărturisire. Ioan scria, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Sună destul de simplu, dar cu toate acestea, chiar la acest punct, cei mai mulţi oameni se poticnesc şi se rătăcesc. Întrebarea cel mai frecvent pusă este, „Cum ştiu eu că am fost iertat?” Există un singur răspuns corect la această întrebare. Ştim că suntem iertaţi deoarece Dumnezeu a declarat că vom fi iertaţi. Aici intră în funcţie minunatul element al credinţei. Avem toate motivele să ştim că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu a greşit şi că orice declară el se va şi împlini. În orice făgăduinţă din Biblie există o putere de a se împlini singură, de a te zidi în ea.

A fost în stare ologul din naştere să stea în picioare? Nu, îi era cu neputinţă aşa ceva. El era purtat în fiecare zi ca să cerşească în afara templului din Ierusalim, dar Petru i-a poruncit, „În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3:6). Să presupunem că omul ar fi rămas pe rogojina lui şi i-ar fi spus lui Petru, „Dar nici nu pot să mă ridic pe picioare, darămite să mai merg sau să alerg. Am fost olog toată viaţa şi n-am nici o putere în picioare ca să-mi duc acest pat.” Credeţi că ar mai fi fost vindecat? Nu, el a trebuit să accepte ca adevărat faptul că Isus din Nazaret reuşise să întărească acele încheieturi pentru ca el să fie în stare să se scoale şi să umble. Când a făcut efortul ca şi când picioarele i-ar fi fost normale, ele i-au fost refăcute la normal. „Facă-se după credinţa ta!”

S-ar putea să nu te simţiiertat atunci când ceri iertare, dar făgăduinţa spune clar că eşti iertat. Aşa că nu le mai daţi însemnătate sentimentelor. Credeţi că iertarea are loc deoarece Dumnezeu a declarat aşa. Mulţumiţi-I pentru iertare iar apoi acţionaţi ca şi când aţi primit-o, deoarece aşa şi este. Credinţa dvs. transformă iertarea într-o realitate.      Cineva s-ar putea să spună, „Ei bine, eu credeam că unii creştini erau fericiţi ca urmare a faptului că L-au primit pe Isus.” Daţi-mi voie să vă asigur că acest sentiment va apărea ca urmare a credinţei şi iertării voastre, dar reţineţi că întotdeauna credinţa trebuie să vină înaintea sentimentului. Pavel a spus corect când a scris, „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Închipuiţi-vă pentru o clipă că sentimentul ar veni înaintea credinţei cu privire la iertare. În acest caz, aţi putea fi un necredincios plin de pace sufletească şi plin de veselie şi nu există un astfel de om.

Apropo, care este adevăratul secret din spatele procesului mărturisirii păcatului? De ce este nevoie să-I spunem lui Dumnezeu greşelile şi păcatele noastre? Oare nu le cunoaşte deja fără ca eu să I le reamintesc? Desigur, este adevărat că noi nu-L informăm pe Dumnezeu despre nimic ce nu l-ar fi ştiut deja. Şi nici mărturisirea noastră nu-L schimbă. Dar ea ne schimbă pe noi. Întrebaţi pe oricine a fost destul de curajos ca să ceară iertare.

Poate că vă aduceţi aminte de ceva ce a trebuit să îndreptaţi cu privire la cineva în trecut. Poate că aţi repetat vreun zvon exagerat despre acea persoană şi ea a aflat că dvs. sunteţi acela care aţi transmis zvonul. Deşi v-a venit greu, v-aţi luat tot curajul şi aţi bolborosit o scuză. Ce s-a întâmplat imediat? V-aţi simţit ca şi când o mare greutate vi s-a luat de pe umeri. O uşurare extraordinară v-a inundat sufletul. Si cu toate acestea, nu i-aţi spus nimic persoanei pe care ea să nu-l fi cunoscut mai dinainte. Ea era deja perfect conştientă că propriile dvs. cuvinte îi aduseseră atât de multă durere. Dvs. aveaţi nevoie mai mare de acea mărturisire decât persoana care suferise din cauza lor.

 

Repararea

Cea de a treia condiţie ca să ni se ierte păcatele este Repararea. Acest cuvânt lung nu înseamnă altceva decât că trebuie să ne străduim să corectăm lucrurile pe care le-am greşit. Desigur că recunoaştem că nu întotdeauna este cu putinţă să ajungi în trecut şi să repari orice rău, orice minciună şi orice faptă necinstită. Mai întâi de toate, nici măcar nu ne putem aduce aminte de toate ocaziile în care am fost vinovaţi de acele lucruri. Probabil că cineva ar putea ajunge la nebunie dacă ar simţi răspunderea pentru o cerere atât de imposibilă. Cu toate acestea, Duhul ne îndeamnă conştiinţa şi ne aduce aminte de lucrurile care se pot îndrepta.

Dacă s-a furat ceva, cu siguranţă că ar trebui restituit. Dacă s-au spus minciuni care i-au dăunat reputaţiei cuiva, ne putem cere iertare şi putem spune adevărul ca să înlăturăm orice stigmat de pe caracterul acelei persoane. Uneori s-ar putea ca închisoarea să fie urmarea dacă s-au comis delicte de furt sau jaf, dar este deosebit de important să ne ocupăm de restituire ori de câte ori există posibilitatea. În cazurile în care nu se poate restitui, cel care doreşte să repare fapta rea se poate încredinţa cu siguranţă meritelor sângelui curăţitor al Domnului Hristos care oferă iertare şi refacere.

Oare ne vine greu să ne aflăm faţă în faţă cu păcatele noastre şi să le corectăm? Evident, probabil că este partea cea mai teribilă din procesul răscumpărării. Asta ar putea explica de ce atât de mulţi au ajuns să dorească să creadă că repararea nu este o cerinţă biblică. Dar oare exact lucrul acesta nu s-ar putea să ne ofere o explicaţie parţială cu privire la faptul că reînoirea spirituală este atât de ştearsă în biserica modernă? Mulţi sunt de părere că ar avea loc o reînviorare extraordinară în bisericile creştine dacă fiecare membru ar repara cu adevărat orice rău cu care a neîndreptăţit pe cineva.

Îndeplinirea celor trei condiţii ale pocăinţei, mărturisirii păcatelor şi restituirii ne aduce asigurarea că a avut loc cel mai lung pas în a deveni un adevărat creştin. Acum păcatele sunt iertate şi nu mai pot împovăra conştiinţa cu vina lor. Aici întâlnim adevăratul răspuns la întrebarea cu privire la transmiterea păcatului asupra Înlocuitorului divin. Când umblăm prin credinţă, crezând că într-adevăr El a stat atârnat pe cruce în locul nostru, are loc un schimb mai mult decât minunat. Pedeapsa de moarte care se afla asupra noastră este îndepărtată chiar în acel moment de la noi şi este aşezată asupra Domnului Isus. Este ca şi când am fi fost cu El pe cruce şi am fi suferit sentinţa cerută şi cu toate acestea, am fost acolo doar prin credinţă. El este Cel care a trăit durerea şi pedeapsa pentru noi, dar deoarece mărturisim că El este Mântuitorul nostru, Se poartă cu noi ca şi când noi înşine am fi murit şi am fi plătit pedeapsa pentru propriile noastre fapte vinovate.

Dar Dumnezeu nu face doar să accepte jertfa ispăşitoare a Fiului Său ca o satisfacere totală a sentinţei de moarte dată fiecărui membru al neamului omenesc, ci El îi atribuie fiecăruia care alege s-o accepte meritul de a trăi o viaţă tot atât de sfântă cum a trăit-o Isus. Cu alte cuvinte, ei nu sunt doar declaraţi „nevinovaţi” ei sunt declaraţi tot atât de drepţi sau de neprihăniţi ca şi Mântuitorul fără de păcat care a trăit aici în trup timp de 33 de ani fără să comită vreun singur păcat. Într-acest fel minunat şi uimitor, se anulează orice grad de fărădelege şi „oricine doreşte” poate să stea în picioare fără să fie condamnat în faţa lui Dumnezeu. Doar credinţa lui a deschis o uşă spre o nouă „poziţie” în relaţia cu Dumnezeu. Această stare se numeşte îndreptăţire şi ea ne oferă iertare pentru orice faptă rea din trecut de care ne-am pocăit, pe care am mărturisit-o şi pe care am părăsit-o. Şi deşi se poate spune că, într-un oarecare sens, moartea Domnului Isus i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu, doar printr-o acceptare personală a jertfei poate cineva să trăiască experienţa „îndreptăţirii prin credinţă.”

Oare mântuirea în totalitate să constea doar dintr-o „socoteală” făcută de Dumnezeu? Oare partea noastră este doar să credem că Dumnezeu face totul pentru noi şi apoi să ne aşteptăm să ne ducă pe nori trandafirii în împărăţia cerurilor? Evident că nu. Până acum, am descris acea parte de neprihănire prin credinţă care iese din afara noastră. Ea se numeşte îndreptăţire şi se bazează în totul pe ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Este adevărat că noi nu putem face nimic pentru aceste merite atribuite de a fi neprihăniţi. Nu putem face altceva decât să acceptăm meritele sângelui ispăşitor al Domnului Isus, care dă mărturie că altcineva a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre. Având credinţă în acest Înlocuitor divin, care a murit în locul nostru, dobândim o oarecare „stare” de neprihănire înaintea lui Dumnezeu.

Dar este foarte necesar ca să înţelegem că Dumnezeu nu ne acordă vreo stare ireală numindu-ne neprihăniţi când de fapt nu suntem. Neprihănirea prin credinţă reprezintă mai mult decât o „stare” sau „socotire.” Dumnezeu nu doar ne atribuie neprihănirea prin îndreptăţire ca să se ocupe de păcatele noastre trecute, dar El ne şi împărtăşeşte neprihănirea prin sfinţire ca să ne ferească de păcate viitoare. Cu alte cuvinte, există o „stare” de neprihănire înaintea lui Dumnezeu ca şi o „poziţie” de a fi neprihănit. Vom spune mai multe despre aceste două aspecte ale neprihănirii prin credinţă când vom ajunge la următorul capitol. Totuşi, reţineţi, că fie că este atribuită ori împărtăşită, orice neprihănire adevărată îşi are originea la Dumnezeu şi rămâne în noi atâta timp cât Hristos rămâne în noi prin credinţă.

 

Nevoia unei naşteri din nou

Acum suntem pregătiţi să discutăm cel de-al doilea mare pas în această călătorie palpitantă de la pământ la cer şi ea este foarte strâns legată de schimbul de credinţă pe care l-am tratat. Acea clipă de acceptare nu face doar să aducă o schimbare obiectivă de stare înaintea lui Dumnezeu, ci şi produce o transformare extraordinară în inima şi mintea credinciosului. Domnul Isus S-a referit la această experienţă spectaculară ca la „naşterea din Duh.” Necesitatea ei s-a descoperit în cuvintele Mântuitorului care îi aduc un îndemn urgent lui Nicodem, „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Nu există nici o cale cu putinţă pe care să analizăm sau să diagnosticăm această schimbare minunată, şi deseori instantanee, care însoţeşte acest act de credinţă. S-ar părea că apostolul Ioan o exprimă cât se poate de simplu, „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Dar chiar dacă nu putem să înţelegem această taină, îi putem vedea urmările destul de clar. Pavel o descrie prin aceste cuvinte, „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Asemenea unei adieri uşoare a vântului, pe care nu-l vedem, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pătrunde în viaţă ca să înlocuiască lucrurile fireşti cu exact opusul lor. Deşi firea omenească decăzută nu este îndepărtată de naşterea din nou, mintea firească este înlocuită cu o minte duhovnicească ce are puterea de a supune toate dorinţele şi patimile care ar putea să se nască din acea fire decăzută. Această lucrare progresivă de cucerire a eului şi de supunere permanentă a voinţei lui Hristos ne conduce la cel de-al treilea pas uriaş în pelerinajul nostru către ceruri. Îl numim sfinţire.

Iarăşi când reducem acest cuvânt lung cu rezonanţă teologică la sensul lui elementar, dispare orice confuzie. Înseamnă pur şi simplu o ascultare plină de iubire faţă de toată voia descoperită de Dumnezeu. Cuvântul „plină de iubire” face deosebire între acele fapte de ascultare, de conformare legalistă a acelora care s-ar putea să încerce să-şi câştige mântuirea printr-o simplă ţinere a legii. Unii teologi cu vederi liberale pun semnul egal între ascultare şi legalism. Ei ignoră deosebirea dintre o slujire din inimă şi o slujire din raţiune. Una este demonstrarea cea mai fină a adevăratei religii, iar cealaltă apare ca cea mai periculoasă imitaţie. Cineva a sugerat că milioane vor pierde cerul doar pentru 45 de cm-distanţa de la cap la inimă. Să păstrezi legea lui Dumnezeu ca să împlineşti o cerinţă legală pentru mântuire reprezintă abordarea cu capul, mentală, dar adevărata ascultare din inimă este o revărsare spontană a unei legături personale, de iubire faţă de Domnul Hristos. Când vorbim aici despre sfinţire, ne referim doar la abordarea din inimă.

Au existat multe discuţii cu privire la modul în care se leagă îndreptăţirea de sfinţire, aşa că haideţi să o lămurim prin câteva observaţii simple. Avem nevoie de amândouă experienţele ca să fim gata pentru cer. Îndreptăţirea ne atribuie biruinţa desăvârşită a Domnului Isus ca să ne acopere păcatele trecute, iar sfinţirea ne împărtăşeşte puterea biruitoare a lui Isus spre a ne feri de a nu mai comite alte păcate. Nu o putem avea pe una fără să o avem pe cealaltă. Oricine exercită adevărata credinţă este îndreptăţit. Toţi cei care sunt cu adevărat îndreptăţiţi, s-au convertit sau au fost transformaţi într-o făptură nouă, iar toţi cei care au trăit naşterea din nou vor umbla în ascultare din iubire. Nu există îndreptăţire fără sfinţire şi nu există sfinţire fără îndreptăţire. Este foarte important să reţinem că îndreptăţirea, ca primă abordare a lui Dumnezeu, se acordă gratuit şi nu se oferă avându-se în vedere faptele noastre bune. Acest principiu biblic îi cere celui credincios să primească darul îndreptăţirii înainte ca să fie posibilă ascultarea sfinţită. Atunci, conformarea faţă de lege este recunoscută ca fiind urmarea legăturii cu Mântuitorul după naşterea din nou.

După cum v-aţi dat seama probabil până acum, există mulţi creştini cu numele care consideră că pasul trei este opţional în experienţa mântuirii, dar ne este cu neputinţă să ajungem la o astfel de concluzie, numai dacă voit ignorăm multe declaraţii clare din Scriptură. Biblia ne spune, „Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evrei 5:9). Într-adevăr, ascultarea este una dintre cerinţele spirituale pentru a intra în împărăţie. Ioan declara că, „nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27).

Desigur că păcatul este singurul lucru care întinează în ochii lui Dumnezeu şi exclude cu precădere posibilitatea de a intra pe porţile paradisului. În Biblie, păcatul se defineşte ca fiind călcarea legii. Asta înseamnă că în cer nu vor fi hoţi, criminali, desfrânaţi, etc. Oare ne speriem când auzim că trebuie să îndepărtăm cu orice chip păcatul voit ca să fim mântuiţi? Ei bine, nu declarăm aici că faptele bune de ascultare reprezintă motivul acceptării noastre de către Domnul Isus, dar ele trebuie să însoţească neapărat darul acordat fără plată tuturor acelora care cred.

Nimeni din cei care au primit acest dar nu se va descuraja de cerinţa de a nu mai încălca deliberat voia descoperită a lui Dumnezeu. Inimile convertite de-abia aşteaptă să-I facă pe plac Aceluia pe care Îl iubesc cel mai mult. Se bucură să umble în ascultare deoarece legea lui Dumnezeu a fost scrisă în inima şi în mintea lor.

De ce le vine mai uşor celor mai mulţi creştini să facă primii doi paşi din cei trei de care ne-am ocupat până acum? Oare pentru că iertarea şi convertirea se împlinesc în mare măsură în favoarea noastră şi în noi de către puterea lui Dumnezeu ca răspuns doar la credinţa noastră, în timp ce sfinţirea cere un efort puternic pe lângă credinţa noastră? S-ar putea să fie acesta răspunsul. Din acest motiv, aş dori să vă prezint, în următoarele paragrafe, cel mai mare secret pe care l-am aflat vreodată în legătură cu trăirea vieţii de creştin. Cum poate cineva să reuşească să se rupă de păcatele care sunt adânc înrădăcinate într-o patimă puternică fizică sau psihică? Ce am putea spune despre fumat, alcoolism sau droguri?

 

Implorarea biruinţei – Sfinţirea

Biruinţa deplină asupra păcatului ni se promite de-a lungul a zeci de texte din Biblie, dar patru din ele vor fi de ajuns ca să îi aducă izbăvire fiecăruia dintre cei care le vor cere prin credinţă. Îmi daţi voie să vă vorbesc personal cu privire la problema care vă macină, păcatul pe care n-aţi reuşit să-l biruiţi? Paşii simpli şi practici pe care tocmai îi veţi afla s-ar putea să vă aducă eliberarea în viitor. Fie ca nimic să nu vă distragă de la această formulă biblică, cu care garantat veţi rupe orice lanţ sau obicei din viaţa dvs. de care doriţi să scăpaţi.

Primul text conţine un principiu deosebit de important cu privire la biruinţa asupra păcatului. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57). Facă Domnul ca acest adevăr glorios să pună stăpânire pe mintea dvs. Biruinţa este un dar! Nu o putem câştiga sau merita. Şi nici nu se acordă ca răsplată pentru strădanii deosebite. Ea li se acordă gratuit acelora care o cer aşa cum trebuie. Dar, s-ar putea să întrebaţi, cum trebuie să-I cerem lui Dumnezeu acest dar? Răspunsul se află într-un singur cuvânt–credinţă. Domnul Isus a spus: „Facă-ţi-se după credinţa ta!” Tot ceea ce promite Biblia este al nostru dacă cerem, dar trebuie să credem ca să primim.

Acum, haideţi să ilustrăm acest principiu trecând la cel de-al doilea text. „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11). Remarcaţi că acest verset mai vorbeşte şi despre cererea darurilor, iar textul anterior ne-a spus că darul este „biruinţa” asupra păcatului. Din aceste cuvinte ale Domnului Isus, aflăm că Tatăl Său este mai dornic să ne dea „lucrurile bune” pe care I le cerem decât suntem noi în a ne hrăni copiii atunci când le este foame!

Următoarea întrebare: „Oare biruinţa este un lucru bun de cerut?” Desigur, iar biruinţa este şi ea un „dar” aşa cum ni s-a spus în 1 Corinteni 15:57. Şi bazându-ne pe autoritatea propriilor cuvinte ale Domnului Isus, dacă vom cere acest dar bun, Dumnezeu ni-l va da mai generos decât şi-ar hrăni copiii nişte părinţi iubitori.      Apropo, nici nu este nevoie să mai rostim cuvintele „dacă este voia Ta” în această rugăciune, deoarece Biblia ne-a asigurat deja că este voia Lui să ne elibereze din orice păcat. Dacă am cere vreun dar material, cum ar fi vindecare sau un serviciu mai bun, fără îndoială că ar trebui să includem şi această expresie în rugăciunea noastră.

Acum suntem pregătiţi să facem o remarcă. Indiferent pe care dar de biruinţă îl cereţi, el vă va fi acordat imediat. Dacă nu credeţi aceasta din toată inima, atunci nu mergeţi mai departe cu acest plan. Dacă cu putere credeţi că biruinţa este a dvs. în clipa în care o cereţi, atunci aşezaţi-vă pe genunchi şi cereţi-I-o chiar acum, amintind păcatul pe nume. Când vă veţi ridica de pe genunchi, nu veţi simţi că s-a schimbat ceva, dar sentimentele dvs. nu joacă nici un rol aici. Un lucru minunat a avut loc. În clipa în care v-aţi rugat, Dumnezeu a aşezat în viaţa dvs. o rezervă mare de putere. Această putere reprezintă biruinţa asupra păcatului dvs.! Acum o aveţi!

S-ar putea ca unii să întrebe „Cum ştiu eu că mi s-a dat biruinţa?” Pur şi simplu pentru că Dumnezeu a promis că o dă atunci când I-o ceri. În unele cazuri Dumnezeu chiar îndepărtează gustul sau dorinţa după păcat, dar nu întotdeauna procedează astfel. S-ar putea ca pofta să rămână puternică la majoritatea acelora care caută izbăvire, dar ei încă mai au puterea de la Dumnezeu de a nu mai ceda niciodată acelei dorinţe puternice. Secretul este să accepţi fără să pui la îndoială că ceea ce Dumnezeu a promis chiar a avut loc.

Vă mai amintiţi cum a umblat Petru pe apă? Domnul Isus l-a asigurat că poate să umble, aşa că marele pescar a ieşit din barcă şi a început să realizeze imposibilul. Nimeni nu poate să umble pe apă, dar Petru a umblat–pentru un timp. Cât a umblat? Biblia ne spune că vântul şi valurile s-au înteţit şi lui i s-a făcut frică. De ce anume i-a fost frică? Desigur, să nu se scufunde şi să nu se înece. Dar oare asta nu pune la îndoială cuvântul Domnului Isus? Învăţătorul îi spusese lui Petru că poate să vină la El.

Pavel scria: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat” (Romani 6:11). Acestea sunt cele mai importante cuvinte pentru cei care urmează planul credinţei pentru a birui. Cuvântul „socotiţi-vă” înseamnă să consideraţi că este deja împlinit. Nu trebuie să existe nici o rezervă în a considera păcatul drept „mort” pe temeiul făgăduinţei lui Dumnezeu. La acest punct, ispita noastră cea mai mare este de a ne gândi la multele ocazii în care am încercat şi n-am reuşit să scoatem acel păcat din viaţa noastră. Satana ne va ataca credinţa, sugerându-ne că nu vom putea trăi fără să facem acel anume păcat şi că suntem mult prea slabi ca să renunţăm. Încercarea noastră cea mai mare va fi să înăbuşim acele voci ale firii noastre şi să privim cu toată voinţa şi să ne agăţăm de acest plan făcut de Dumnezeu de a ne oferi biruinţa totală în dar.

 

Să ai credinţă nu înseamnă neapărat că n-ai să cazi

Ultimul text care pretinde eliberarea se află în Romani 13:14 „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi să nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Acest text aşază piatra de temelie în planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a dărui biruinţa. Cum ar putea un mort să mai facă planuri să păcătuiască? Dacă aţi ştii că mâine dimineaţă aţi muri, v-aţi mai face planuri pentru mâine după-amiază? Dacă vă „socotiţi mort” faţă de orice păcat prin puterea Cuvântului, ar însemna o contrazicere a firii ca să acţionezi ca şi când păcatul ar mai domni. Ar mai însemna şi o tăgăduire a făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă El declară că ai biruinţa, să crezi că o şi ai!

Acum avem în faţa noastră schema simplă a mântuirii aşa cum este descrisă în Biblie. Cei trei mari paşi sunt Păcatele iertate, Naşterea din nou, şi Ascultarea. Orice copil, tânăr sau adult poate să facă aceşti paşi chiar acum şi să treacă din moarte la viaţă. Nu este nimic tainic în a veni la Isus ca să fii mântuit. Păcatele sunt iertate dacă se împlinesc cele trei condiţii oferite de Biblie–pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi repararea. Am redus aceste cuvinte lungi la o ecuaţie pe care s-o poată înţelege şi cei mai simpli dintre oameni.

Am arătat că cel de-al doilea mare pas spre Hristos este experienţa naşterii din nou. Această schimbare profundă are loc atunci când cineva Îl primeşte pe Domnul Isus ca Înlocuitor personal şi Mântuitor. Deseori se întâmplă împreună cu îndreptăţirea atribuită care se acordă atunci când păcatele sunt mărturisite. Legătura care urmează de aici este o legătură de iubire, însoţită de ascultare, care împlineşte ultimul pas în procesul de a deveni creştin.

Dacă n-ai intrat încă în această relaţie de bucurie cu Domnul Isus Hristos, nu ezita să faci chiar acum cei trei paşi. Şi dacă mai ai vreo nelămurire despre cum sau ce să faci, uită tot protocolul sau procedurile complicate şi spune-I Domnului exact ceea ce doreşti şi ceea ce simţi. El este lângă tine gata să te conducă în cea mai satisfăcătoare experienţă din câte ţi-ai închipuit vreodată.

Joe Crews

Sursa: http://www.bibleuniverse.com

 

//////////////////////////////////

 

Cine crede că este în Hristos (o făptură nouă), apărată, nu de sângele unui animal, ci de sângele stropirii lui Iisuss, nu mai este răpus de nici un virus, ispită, păcat, poftă, lipsuri şi alte mizerii ale gunoierului cosmic; Să scoatem din noi şi păcatele fardate, să i le dăm lui, fără bani, lumânări sau pomeni iconate; Să-I dăm gratuit tot ce ştim şi ce avem, căci „nimic bun nu locuieşte în omul” (Rom. cap.7) nenăscut din nou, pentru ca în El să ne umple cu Plinătatea Dumnezeiască… Să ne hrănim cu Pâinea vieţii, plămădită din învăţături (făinuri alese), pâine rumenită în cuptorul suferinţei de la Golgota, ca să bem Apa vie, din care izvorăsc porunci şi învăţături Duhovniceşti-care magnetizează neprihănirea, iubirea, bunătatea, blândeţea, credincioşia şi alte Daruri Cereşti… Să credem că noi am fost răstigniţi, îngropaţi, înviaţi, înfiaţi şi înălţaţi (viaţa noastră este ascunsă cu Iisuss în Dumnezeu- Col.3/3) ca să nu mai păcătuim, fiincă nu mai trăim noi, cei adamici; Doar Iisuss trăieşte în noi şi făptuieşte totul, căci fără El (noi toţi) nu putem face nimic fain (Ioan, cap.15)! Să faptim totul numai prin El, cu El şi pentru aprecierea şi slăvirea lui, nu a omului, căci numai El face totul fără cusur şi pentru veşnicie; El este cel mai bun, mare, sfânt şi cel mai tare decât noi-toţi la un loc- chiar dacă şi noi, în El, suntem una… aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Una, dar Tatăl este Atotputernic! (Ioan 14/28

 

http://informatii-agrorurale.ro/multe-rele-ni-se-trag-de-la-ochiul-dracului-cum-i-se-spune-banului-adica-de-la-satan-intrupat-in-singele-uman/

 

////////////////////////////

 

 

 

2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă…

  by john Fischer

 

2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

 

        Am mai spus si cu alta ocazie cate-va ganduri din acest verset. Dar pentruca cineva a adus in atentie cu insistenta botezul, am sa mai adaog cate ceva pentru a ne fi mai clar ceia ce citim in acest verset.Nu am sa ma mai opresc asupra botezului care creiaza confuzie in mintea multora dintre noi.Doresc numai ca cei ce sunt confuzi, sau au o perceptie ne clara pe care  Sciptura ne-o infatiseaza cu privire la acest subiect botezul.Sa adanceasca ei singuri daca sunt interesati sa afle care a fost motivul de Dumnezeu la ridicat pe Ioan Botezatorul cu acest act al botezului. Despre Ioan Botezatorul Cuvantul ne relateaza ca;Matei 3:33. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, cînd zice:„Iată glasul celui ce strigă în pustie:«Pregătiţi calea Domnului,neteziţi-I cărările.“Intelegem ca Ioan pregatea calea Celui care avea sa vina curand sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut.Si tot odata sa infaptuiasca o noua Indentitate, aparte de cea Iudaica sau cea pagna.Mantuitorul nu avea niciun alt motiv,decat sa caute ce era pierdut.Si sa-i mantuiasca.Apoi, la sfarsitul tuturor lucrurilor sa-i atraga la El sus In slava, in casa Tatalui Sau.

 

         Domnul Hristos era pregatit de Tatal ca sa infaptuiasca acest act al Mantuiri. Cuvantul, cuprinde in persoana  Domnului Hristos,Mantuirea. Si citim,ca nu este in afara de El o alta sursa de Mantuire;Fapte 4;12.În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este supt cer  un alt Nume dat oamenilor,în care trebuie să fim mîntuiti. Ce inseamna sa fi mantuit? Sa fi gasit fara vina asupra ta. Cu alte cuvinte sa fi apsolvit de judecata si condamnare vesnica.Spuneam atunci in postingul in care am scris ceva mai pe larg,ca;Odata cu venirea Domnului Hristos pe pamant s-a revelat, sau instituit o noua Indentitate,sau o noua era. (Era crestina)Pana la venirea Domnului Hristos, erau doua indentitati umane cu caracter pamantesc.S-au as Indrazni sa spun;”limitate  la ce e de natura pamanteasca”.Iata aceste doua Indentitari de care spun.1) Erau evreii,sau iudei ca popor pamantesc al lui Dumnezeu avand o relatie cu Dumnezeu la nivel pamantesc.Apoi,o alta parte dintre oameni; 2) Erau neamurile care erau pagane.Cu alte cuvinte,lipsiti de cunostinta unui Dumnezeu adevarat.

 

         Deci, intelegem ca nici unii nici altii nu aveau cunostinta despre Cer. Si cum trebuie sa fie omul ca sa poata sta in prezenta lui Dumnezeu. Printre aceste popoare fie ei evrei sau pagani,se gaseau unii pierduti. Cum defapt, se gasesc si azi, precum In Intreaga Istorie umana.Si pe acestia pierduti, Dumnezeu ii are in vedere sa-i mantuiasca.Asa cum am citit in Fapte 4;12.Era necesar de un Mantuitor care sa poata infaptui acest act al mantuiri.Nu a fost usor pentru Mantuitorul. Il vedem in Gradina Getsimani, in lupta cu fortele Intunericului.Nu era usoara aceasta lucrare a mantuiri.Nu putea fi infaptuita de omul care are o structura pacatoasa si poarta asupra lui o povara de pacate. Mantuirea este un act divin, la care era necesar o fiinta divina. Daca ar fi fost cu contributie omeneasca , Dumnezeu deja il avea pe Ioan Botezatorul pe pamant.Nu mai era necesar ca Dumnezeu Tatal sa se lipseasca de Fiul Sau….Subiectul este mult mai profund.Am scris cu alta ocazie ce l-a determinat pe Scumpul nostru Mantuitor sa vina pe pamant printre oameni.Sa lase Slava pe care o avea la Tatal, sa caute sufletele pe care Tatal le dadea spre a fi aduse la viata.Apoi,sa-i duca la slava.

 

         Dece sa-i duca la slava?.Acum, ca fiinte vi, faceau parte din familia lui Dumnezeu. Ioan 17:5….. cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. 2 Corinteni 5:17. Căci, dacă este cineva în Hristos,Si acum sa ne Indreptam putin asupra acestui verset de mai sus.Sa vedem ce putem intelege prin armonizarea acestui verset si cu alte locuri din Scriptura.Ap, Pavel se confruntase in calatoriile lui din loc in loc cu fel de fel de oameni, care participau la strangeri  cu cei rascumparati. Acestia  nu pricepeau cum se manifesta aceasta Mantuire data de Dumnezeu in dar, in vietile unora dintre ei. Sau poate erau printre cei ce se strangeau Impreuna, unii care nu  aveau aceasta mantuire.Lor se adreseaza Ap, Pavel cand zice;dacă este cineva în Hristos,Si astazi sunt multi care se amagesc ei isusi ca sunt mantuiti.A fost nevoit Apostolul, sa aduca in atentie acest cuvant; dacă este cineva în Hristos, Erau si pe vremea aceia, ca in toate timpurile biserici corporale, unii asa cum am spus nu puteau distinge ce diferenta poate face Mantuirea in viata unui suflet nascut din nou. Nu este greu de sesizat,ca si in vremurile noastre sunt cei mai multi care se considera ei crestinii, odata cu pasirea uni prag de adunare,de biserica.Dar ne fiind nascuti din nou.

 

         Este obligat Apostolul, de Duhul Sfant, sa faca lumina in privinta aceasta. Si Pavel o face prin acest cuvant;dacă.Acest cuvant ii puneau la Incercare, testare personala, pe fiecare dintre cei ce se strangeau la un loc..Cum de fapt si azi ne pune pe noi care ne socotim ca suntem ai Domnului Hristos.Pentru noi cei de azi ca si pentru cei din toate timpurile este usor, simplu, sa ne supunem unui test personal. Dece? Sa vedem daca suntem in Domnul Hristos.Cum o putem face? Simplu;Ne uitam daca in viata noastra sunt schimbate atitudinile, felul de a trai, si daca avem dorinta dupa trairea unei vieti in lumina care aduce cu ea Sfintenia.Nu stiu cati inteleg ca; A fi in Hristos este tot una cu a fi Madular al Domnului Hristos. A fi madular, ete neaparat nevoie sa fim sfinti.Negresit, daca esti In Domnul Hristos ai din structura Lui pe care o capeti la nasterea din nou. Cu alte cuvinte, se vede in tine mersul pe calea catre cer a unei vieti noi.Pavel nu ezita sa spuna ca;Cel ce este In Hristos ; este o făptura noua.Cu alte cuvinte, vrea sa ne aduca aminte ca;Cel care este in Hristos are o noua structura sufleteasca.

 

         Deaceia spune el;Cele vechi s-au dus: Inteleg aceste cuvinte;”s-au dus”ca nu ne mai domina viata noua pe care o avem prin nasterea din nou.Unde s-au dus toate aceste lucruri vechi?Ele nu se gasec vrea sa spuna Pavel in noua zidire pe care Dumnezeu a creiat-o in cel nascut din nou prin Domnul Hristos. Ele sunt acolo in Firea veche, in cea carnala. Dar Pavel aduce in atentie noua zidire,noua viata a celui ce este in Domnul Hristos.iată că toate lucrurile s-au făcut noi.Indraznesc sa spun ca, cuvintele; “s-au facut” Da Impresia ca ele singure s-au omul le-a transformat in unele noi.As zice asa; “Iata ca toate lucrurile sunt facute noi”Cu alte cuvinte, sunt facute de Dumnezeu, care ne-a nascut din nou.Cand vrem sa vedem cum sunt ele noi,le confruntam cu ce sunt vechi in Firea veche.Cel care este in Domnul Hristos realizeaza ca;Nu mai iubeste ce iubea, ca nu mai doreste ce dorea, ca nu mai este Interesat dupa ce alerga.Cateva atitudini din cele vechi.Pe care le putem compara cu cele noi daca le avem.

 

         Sa nu scapam din vedere ca; Tot Pavel spune in;;1 Corinteni 9: 27. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire,Dece? Pentruca cele vechi is au locuinta lor permanenta in Firea veche pana la mormant.Lucrurile nu sunt tocmai atat de simple. Ele pot parea la prima vedere simple. Este o lupta continua in cel ce acum este In Domnul Hristos. Acum, el are doua firi care spuneam cu alta ocazie sunt antagoniste intre ele.Ce as dori sa intelegem cu totii, ca este Important sa stim daca suntem in Domnul Hristos.Atunci suntem si madular al Domnului Hristos.Nu te face niciun act de provenienta omeneasca un Madular al Domnului Hristos.Sau cum des aduc in atentie faptul ca, cei ce sunt In Domnul Hristos sunt Mireasa Mielului care s-a dat pentru Ea.Efeseni 5:25……S-a dat pe Sine pentru Ea.Cerul nu are nevoie de oameni religiosi.Sau as zice; “nu sunt locuri acolo pentru acesti religiosi”.Mi-as permite sa spun ca, pentru acestia nu se gaseste  loc in cer. Acolo merg numai cei care fac parte din Madularele Domnului Hristos.Lor le-a pregatit un loc, in casa Tatalui.

 

         Ce este de natura pamantesca va ramanea aici pe pamant.Si ce anume poate fi de natura pamanteasca? Negresit, ceremoniile care pier odata cu Intrebuintarea lor.Apoi, mai sunt si practicile Introduse dealungul vremi de oameni in mijlocul celor ce se strang.Cate-va ganduri pe care doresc sa le impartasesc cu Fratiii si Surorile mele sinceri de pretutideni pentru a ne testa sa vedem daca suntem In Domnul Hristos.Si totodata sa crestem in cunoasterea Mantuitorului ca o dovada ca suntem in El. Apoi, suntem chemati sa lucram Impreuna cu Dumnezeul nostru la sfintirea noastra.Fara aceasta testare, cercetare, a vieti pe care o traim,a felului de a ne manifesta printre Frati si Surori,nu putem sa stim unde ne aflam in relatia cu Domnul Isus.Altminteri, sa nu fim pe langa El, cum multi mergeau dupa Domnul Isus in timpul vieti Lui pamantesti.Si azi nu e cu nimic schimbata aceasta forma de a merge dupa Domnul Isus.Numai ca, azi nu mai este Mantuitorul in trup pe pamant.Sunt forme care au fost introduse de oameni.Sa ne intrebam daca suntem dupa El, sau suntem in El, facand o dovada a trairi unei vieti in sfintenie.

 

John Balarie

Los Angeles California!

 

https://fischerdotcom.wordpress.com/2016/05/06/2-corinteni-517-caci-daca-este-cineva-in-hristos-este-o-faptura-noua/

///////////////////////////////////////////

Ioan 14;15. Dacă Mă iubiţi,…..

  by john Fischer

CANTAREA CATARILOR 2;1.

SUNT UN TRANDAFIR DIN SARON….

 

Ioan 14;15. Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.

 

        Poate cineva va spune; Cum sa poti iubi o porunca? Porunca este porunca de Implinit nu de iubit. Dar avem si ce spune Domnul Isus cu privire la poruncile Lui.El spune ca; Poruncile Lui nu sunt grele;1 Ioan 5;3. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sînt grele;Iata cum  snt poruncile Domnului Isus. Daca o porunca oricare ar fi ea data de om este grea ,uite ca a Mantuitorului nu sunt grele. Personal Inteleg ca; Cand faci ceva din dragoste orice ai face nu este greu.Avem scris ca; Dragostea acopere totul;1 Petru 1;8.Un stapan bun cum este Mantuitorul face ca slujitorul Lui sa se simta confortabil cu ceia ce Stapanul ii porunceste.

 

        Cu alte cuvinte, face din aceste porunci un prileji de ascultare fara sovaiala. Ei uite, acesta este secretul dragostei si putere de a transforma porunca In iubire.Si tot odata sa nu vocifereze cand primesti porunca.Dacă Mă iubiţi,Daca suntem atenti este o Intrebare care aduce cu ea o porunca.Invaluita In dragoste.Dacă Mă iubiţi,Personal Inteleg,ca nu poti urma pe cineva Intr intimitate precum era intre Domnul Isus si ucenicii Lui si mai ales sa nu Iti promita la Inceput sa te faca un pescar doar de oamenii. Nu stim cat vor fi putut ei pricepe sa Inteleaga ce este aceasta expresie “Pescarii de oamenii”.Vor fi ei suprinsi dece Intrebare le pune Invatatirul lor? Nici asta nu o putem sti. Un lucru stim ca Domnul Isus le-a aratat o lectie d iubire,

 

     Cert este, ca ei l-au iubit.Intelegem din cuvintele pe care Mantuitorul le pune mai tarziu anume;Voi ati ramas necontenit cu Mine.Sau celor saptezeci care l-au parasit Intrun tarziu.Dragostea este loiala, se arata loiala,ramane pana la sfarsit loiala, In toate circumstantele prin care viata ne v-a trece fata de as numi partenerul care ne-a ales. Zic; ne-a ales pentruca in relatia lor a ucenicilor vedrm cine a ales si vedem cum Cel ce a ales va ramane loial pana la capet In dragoste nu este oscilatie. Luca22;28. Voi sînteţi aceia, cari aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. Iata ca Insusi Domnul Isus Insusi recunoaste In cele din urma adevarata loialitate care se gaseste numai In Dragostea din Dumnezeu.

 

        Dece numai acolo? Pentruce ea a fost turnata In inimile noastre orin duhul sfint care ne-a fost dat.Romani 5;5.Apoi cei saptezeci care l-au parasit fara temei.Citim In;Ioan6.66. Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El. 67. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţ? Iata ce fel de iubire,loialitate si-au aratat acestia douazeci dela urma.Le da aceasta garantie a dragostei care izvoraste din iubirea pe care o are prin faptul ca Il iubeste pe cel ce este dragoste.veţi păzi poruncile Mele. Cu alte cuvinte, nu va veti mai deslipi de mine.Dece nu va veti mai deslipi de mine? De cel pe care Il iubesti? Cu privire la Domnul Isus. Nu vorbim de oameni.

 

        Vorbim de relatia Intre Domnul Isus si un nascut din nou.Dece nu te mai deslipesti? Pentruca acum ai ajuns sa gusti ca aceste porunci nu numai ca nu sunt grele dar sunt chiar bune de folos de aplicat In viata unui copil al lui Dumnezeu In calatoria lui spre cer, spre Casa Tatalui. Din nou doresc ca sa Impartasesc cate-va ganduri din Cuvantul scump al lui Dumnezeu cu toti Fratii si Surorile mele de pretutindeni care Impartasesc acest Cuvant sfant sinceri de pretutindeni.Cum vine sau ce Inseamna a pazi poruncile Lui? Personal Inteleg ca nu te mai deslipesti de Acest scump Mantuitor.

 

John Balarie

 

Los Angeles California

https://fischerdotcom.wordpress.com/2020/03/27/ioan-1415-daca-ma-iubiti/

Matei 25 – pilda celor 10 fecioare… Suntem gata si dispusi sa platim Pretul de a-L urma pe DOMNUL ISUS HRISTOS ? Neprihănirea – Partea a III-a – Sfințirea…

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////

 

Matei 25 – pilda celor 10 fecioare…

 

O consider cea mai puternica pilda pe care Domnul Isus a dat-o noua tuturor si in care e ascunsa secretul mantuirii noastre. Domnul intotdeauna vorbea in pilde. Ca sa intelegem o pilda avem nevoie de talcuirea pildei. Dar cum se talcuieste o pilda? O pilda este o mica povestire cu elemente luate din aceasta viata, pe care oricine le intelege. Aceste elemente sunt niste simboluri. Talcuirea este descoperirea acestor simboluri, ce inseamna ele, astfel incat povestirea capata un cu totul nou inteles, un inteles spiritual. Spre exemplu in scriptura gasim talcuirea anumitor pilde pe care insusi Domnul le-a descoperit ucenicilor sai. Un astfel de exemplu ar fi cea din evanghelia dupa Matei 13.

 

Matei 13:36 Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.”

 

Daca cititi aceste versete din Matei 13 veti observa ca Domnul le spune ucenicilor ce reprezinta elementele din aceasta povestioara.

Acum intrebare. De ce le vorbea Domnul in pilde tuturor? Explicatia o gasim tot in Matei 13.

 

Matei 13:13 De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.

 

Ca nu toti sa inteleaga. Acesta este raspunsul la intrebare. Dar cine intelege atunci? Am putea spune ca ucenicilor le-a fost usor caci insusi Domnul le talcuia. Dar sunt atatea alte pilde in evanghelie care nu au fost talcuite si la care totusi am dori sa gasim raspuns. Domnul chiar si astazi ni le poate talcui, bineinteles doar celor care le este dat sa inteleaga, prin scriptura. Cum? Apostolul Petru zice ceva interesant in epistola sa.

 

2 Petru 1:20 Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură.

 

Duhul sfant, duhul Domnului, ne calauzeste prin Cuvant sa gasim intelesul acestor simboluri.

Doresc sa impartasesc atunci pe aceasta cale cu voi ceea ce mi s-a descoperit in pilda fecioarelor. Am auzit mai multe variante despre ce vorbeste aceasta pilda, de la diferiti oameni, dar pana la urma, cand am inteles-o, nu batea cu nici una dintre aceste explicatii. Dar s-o citim mai intai.

 

Matei 25:1-13

1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

2 Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte.

3 Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn;

4 dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.

5 Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit.

6 La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: ,Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’

7 Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele.

8 Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: ,Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.’

9 Cele înţelepte le-au răspuns: ,Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.’

10 Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa.

11 Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’

12 Dar el, drept răspuns, le-a zis: ,Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!’

13 Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

 

Fecioarele suntem noi, mirele este Cristos. Va dau scriptura pentru aceasta.

 

2 Corinteni 11:2 Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.

 

Fecioarele sunt unele nechibzuite si altele intelepte. Care e diferenta intre ele? Cele intelepte si-au luat untdelemn cu ele, cele nechibzuite nu. Amandoua aveau candele. Candelele sunt niste lampasuri in care pui acel untdelemn (ulei pe intelesul tuturor) si astfel lampasul are combustibil sa arda. La ce mai e buna candela. Pai sa lumineze, sa te ajute sa mergi in intuneric. Domnul Isus cat era pamant nu era nevoie de candele caci era zi

 

Ioan 11:9-10

9 Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia;

10 dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.”

 

Ioan 9:4-5

4 Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.

5 Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.”

 

Acum, actiunea cu fecioarele se intampla la miezul noptii. Ele isi pregatesc candelele. Cum? Pai ma gandesc ca le umple cu untdelemn. Dar cele neintelepte nu au luat cu ele si lor incep sa li se stinga. Raman in intuneric. Nu o sa poata sa iasa in intampinirea mirelui.

 

1 Tesaloniceni 5:4 Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.

 

Ce face ca unii sa nu fie in intuneric? Untdelemnul da lumina. Acea lumina este adevarul. Iar adevarul vine prin Duhul sfant, prin duhul adevarului.

 

Ioan 14:26 Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.

 

Ioan 16:13 Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.

 

Acum fecioarele nechibzuite cer de la cele intelepte untdelemn. Ele au avut putina lumina, remarcati caci li se sting candelele, dar n-a mai ramas. Aua vut putina lumina caci totusi erau fecioare, logodite cu mirele, dar nu au ramas i El ci am putea spune cu cuvintele apostolului Pavel ca li s-au stricat gandurile.

 

2 Corinteni 11:3 Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.

 

Ele fac un lucru ciudat. Pleaca sa cumpere untdelem de la cei ce vand. Inteleg eu ca sa-i lumineze cineva. Dar este o problema cu asta. Va dau scriptura.

 

Apocalipsa 13:17-18

17 şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.

18 Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.

 

Oricum de la inceput au fost randuiti la asta, fiindca nu si-au luat de la inceput untdelemn cu ele. Au crezut ca le va ajunge cel din candele. Pe ur.a au vazut ele ca nu ajunge si au mers sa-si cumpere de la cei ce vand untdelemn. E interesant totusi cine sunt acei ce vand acel untdelemn. I-am descoperit tot in cartea Apocalipsei.

 

Apocalipsa 18:11, 13

11 Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa:

13 nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici UNTDELEMNUL, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor.

 

Pai nu erau niste negustori chiar buni daca faceau comert printre altele si cu sufletele oamenilor. Ei exista ca sa piarda sufletele oamenilor.

Acum, Domnul Isus ne invata despre adevar. Cele nechibzuite s-au dus sa cumpere untdelemn de la cei ce vand ca sa aiba lumina in intuneric. Ele credeau, in disperarea lor, ca acesti vanzatori ii vor lumina. Ca ii vor invata adevarul. Dar gasim ceva in epistola lui Ioan. Aceasta epistola vorbeste despre acelasi lucru ca si pilda fecioarelor.

 

1 Ioan 2:20, 27

20 Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt, şi ştiţi orice lucru.

27 Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.

 

Ungerea. Cu ce se facea ungerea. Cu untdelemn. Si nu aveti trebuinta sa va invete cineva.

 

Ioan 6:45 În prooroci este scris: ,Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.’ Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.

 

Cand se duceau ele sa cumpere sa cumpere untdelemn a venit mirele. O regasim din nou in epistola lui Ioan.

 

1 Ioan 2:28 Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.

 

Erau plecate sa cumpere. Erau depărtate de El. Mai pe urmă au venit si ele si au strigat Doamne, doamne deschide-ne. Domnul Isus a prezis dinainte ca asha se va intampla.

 

Matei 7:22-23

22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

 

Concluzia mea. De cand m-am intors la Dumnezeu am cunoscut multi altii pocaiti. Chiar am umblat cu un anume grup un timp. Dar toate acestea m-au facut doar sa-mi dau seama ca fiecare confesiune se bazeaza pe invatatori. Adventistii sunt cu Ellen White, branhamistii cu William Branham. Toti acestia sunt niste invatatori in care ei cred si despre care zic ca Cristos le-a descoperit adevarul. De ce sunt atunci atat de multe confesiuni? Si de ce fiecare crede ca a lor e adevarul? Eu cred ca niciunul nu este adevarat. Am observat in ultima vreme ca cu oricine ma intalnesc pocait imi da carti, ma intreaba daca am ascultat predicile diferitor persoane, imi povestesc despre diferiti mari invatatori pe care ei le considera cei mai tari. Eu nu mai caut adevarul in carti, casete, CD-uri, pe internet,adunări. Imi ajunge cat imi descopera Dumnezeu citind Cuvantul lui. Eu asta o consider a lua untdelemn in vas. Cum zice in Romani ca chiar noi suntem vasele

 

Romani 9:23 şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

 

Dar ceilalti vor umbla dupa cei ce vand. Si vor fi inselati.

 

Matei 24:5, 11, 13

5 Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ,Eu sunt Hristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.

11 Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.

13 Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.

 

Cum zice in Matei. ”N-am scos noi draci in numele tau, n-am facut noi minuni in numele tau.” Degeaba zic ei ca au vazut minuni cu ochii lor, ca s-au implinit proorocii, cum aud de atatea ori. Caci chiar in Apocalipsa scrie:

 

Apocalipsa 13:13 Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.

 

Apocalipsa 16:14-15

14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. –

15 „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

 

Mai stiti ultimul verset din pilda cu fecioarele. Vin ca un hot. Nu stim nici ziua nici ceasul in care vine. Trebuie sa fim pregatiti si sa ne hranim din cuvantul Lui deoarece doar cele ce erau gata au intrat cu El in odaia de nunta. Va sfatuiesc sa va grabiti sa-l cunoasteti le Dumnezeu, cat mai este timp. Nu stam mult pe pamantul acesta, stiti bine, si fiecaruia dintre noi va veni sfarsitul intr-o zi. Grabiti-va! Sa nu credeti ca mersul la biserica si ascultarea balivernelor de acolo va va mantui sufletele. Lasati ca insusi Dumnezeu sa va invete. Caci credinta zice in Evrei este:

 

Evrei 11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.

 

Romani 5:5 Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

https://cuvintevechisinoi.wordpress.com/2014/02/26/matei-25-pilda-celor-10-fecioare/

///////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Neprihănirea – Partea a III-a – Sfințirea

 

 

Ce este sfințirea?

Sfințirea este desăvârșirea caracterului creștinului pocăit și îndreptățit, astfel încât acesta să crească spiritual urcând pas cu pas scara care duce la Cer, apropiindu-se tot mai mult de Dumnezeu.

 

1Tesaloniceni 4:7

Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.

 

Levitic 19:2

„Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel şi spune-le: „Fiţi sfinţi, căci

Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru.

 

1Petru 1:16

Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.

 

1 Ioan 2 :28-29

Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El,

să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi

de El.;

 

Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire

este născut din El.

 

Sfințirea, adică desăvârșirea , la fel ca pocăința și îndreptățirea , sunt realizate cu puterea divină ca răspuns la rugăciunea și dorința totală și perseverentă a omului. Mâna lui Dumnezeu va modela caracterul nostru și întreaga noastră personalitate așa cum olarul își desăvârșește vasul .

 

Ieremia 18:6

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!

 

2 Corinteni 13:11

Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, îmbărbătaţi-vă, fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.

 

Cănd începe și când se termină sfințirea creștinului ? Începe imediat după pocăință și îndreptățire și ține toată viața pe această planetă Pământ.

 

În ce constă procesul de sfințire?

Într-o modelare a caracterului nostru de către Duhul Sfânt astfel încât vom deveni tot mai apropiați de caracterul lui Dumnezeu, și vom izbândi astfel, tot mai ușor, în lupta spirituală contra ispitelor Satanice.

 

Cel mai important lucru, însă , este faptul că sfințirea creștinului îl va face capabil să-l slujească pe Domnul cu tot mai multă eficacitate și profunzime. Astfel, omul devine un martor și un slujitor de încredere al lui Dumnezeu , o unealtă a Acestuia , un împlinitor credincios al misiunii divine sub călăuzirea Duhului Sfânt.

 

Sfințirea este un proces de creștere spirituală continuă pe toate planurile, privind umilința, dragostea, credința, înțelepciunea , hotărârea și puterea cu care creștinul îl ascultă pe Dumnezeu și împlinește poruncile Sale.

 

Leviticul 20 :8

Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc.

 

Cu căt inimile noastre sunt mai profund șlefuite de Maestrul Divin cu atât ajungem să fim mai conștienți că singura putere și singurul merit sunt ale Lui și nu ale noastre.

 

Creștinul care este sfințit de Dumnezeu nu va spune niciodată despre el că este sfânt, căci în clipa aceea va păcătui prin laudă, prin orgoliu. Nici sfințirea , nici constatarea acesteia nu este făcută de om ci de către Dumnezeu.

 

Pe măsură ce urcăm scara sfințirii , vom fi tot mai aproape de cer, pacea și bucuria sufletească vor spori iar fericirea celui care știe că Îl slujește pe Singurul vrednic de slavă din Univers ne va lua în stăpânire ființa.

 

Psalmul 119 : 1-4

Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și umblă în căile Lui ! Tu ai dat poruncile Tale, ca să fie păzite cu sfinţenie.

 

Pe măsură ce ne lăsăm tot mai mult pătrunși de Duhul Sfânt, principiul dragostei divine va ajunge să umple inimile noastre și vom dori tot mai mult să-l slujim și să-l iubim veșnic pe Domnul Isus, Păstorul Cel Bun .

 

1Ioan 4 :16

Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.

 

Amin !

https://cuvantulcrestin.net/spiritual/neprihanirea-partea-a-iii-a-sfintirea.html

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////

Suntem gata si dispusi sa platim Pretul de a-L urma pe DOMNUL ISUS HRISTOS ?

 

 

Ioan 8:36. “Deci dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.”

Din nou va scriu expresia inimii mele si tot ce vreau este ca cei care ma cred nebun sa stie ca mai bine nebun pentru HRISTOS DOMNUL decat pentru putregaiurile si putreziciunile lumii…

SOLDATII TATALUI MEU, luptati !!! Nu sunteti singuri in lupta, El a promis, va fi cu noi pana la sfarsit!!!…

Acum vreau sa impartasesc cu voi durerea mea… Multi se numesc crestini, nascuti din nou, dar nu sunt gata sa plateasca pretul… Si poate ziceti : ce pret ? Ca pretul a fost platit de HRISTOS la cruce… Da, asa este, dar nu vorbesc de pretul acela, ci de pretul de a-L urma, de a muri fata de tine si de a lepada tot ceea ce HRISTOS a spus sa lepezi si sa iti pliezi haina nu dupa lume, ci dupa Cel ce ti-a dat haina…

Vreau sa intelegeti ceva: HRISTOS este Cel revelat prin Biblie, nu cum cred multi. Multi zic ca sunt ai Lui, dar nu sunt gata sa renunte la atitudinile prin care arata ca au doar o forma de evlavie…

 

Cu fetele care sustin ca sunt schimbate si IL urmeaza pe HRISTOS, daca ne aprofundam intr-o discutie vedem ca nu sunt gata sa isi acopere corpul, sa poarte o fusta sau o rochie de care sa nu fie nevoite sa traga de ele in incercarea de a le lungi pe parcursul predicilor sau cand stau in cor, ci pur si simplu sa fie lungi si punct. Fetelor si doamnelor… chiar nu va este rusine sa mergeti la mare sau la piscina in bikini si sutien ? Oare trupul vostru nu este Templul DUHULUI SFANT ? Oare voi sunteti excluse de la preacurvie ? Oare cati barbati v-au poftit pana acum ?

Barbati si tineri, nu va este rusine sa va dezbracati la bustul gol ? Voi care trebuie sa fiti preoti ? Dupa cum am zis, nu sunteti gata sa platiti pretul…

 

Stiti de ce in casatoriile multora, sotiile ii santajeaza pe sotii lor cu tot felul de lucruri, chiar si cu cele intime ? Oare nu este clar 1Corinteni 7:4-5 ? “Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta.

  1. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” Pentru ca acolo nu este lepadare de sine si HRISTOS DOMNUL nu poate veni acolo unde este santaj…

 

Pretul… oamenilor, cei care inca sunteti cu inima impartita si sustineti ca sunteti nascuti din nou, ce intelegeti prin versetele acestea ?

1 Corinteni 6:19: “Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” 20. Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”

 

Galateni 5:17. “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”

Nu mai sunteti ai vostri…

 

Pretul… Nu sunteti gata sa platiti pretul, voi cei care ziceti ca v-ati intalnit cu HRISTOS si va este frica sa IL propovaduiti sau va este teama de oameni… Aduceti-va aminte ce spune DOMNUL VIETII – Luca 12:4. “Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. 5. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi. 6. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi niciuna din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. 7. Şi chiar perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. 8. Eu vă spun: pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu; 9. dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.”

 

Pretul… multi cand dau de greu, de prigonire, fug… Oamenilor cu inima impartita, ce spune DOMNUL VIETII ?

 

IOAN 15:18. “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. 19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. 20. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.”

 

Parerea mea este ca cei care nu sunt gata sa plateasca pretul de a-L urma pe HRISTOS, nu au murit fata de ei… si daca nu au murit fata de ei, au doar o forma de evlavie. Pentru ca Biblia spune: 1 Timotei 3:12. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” Nu esti prigonit, nu traiesti in evlavie.

Dragilor, HRISTOS DOMNUL omoara firea, nu o mangaie.(Romani 6:4-7; Galateni 2:20).

“Crucea intersecteaza lumea, nu este paralela cu lumea”. A.W. Tozer

Crestinismul nu va fi niciodata prieten cu lumea, ci mereu va protesta impotriva obiceiurilor ei…

 

Ne numim crestini si semenii nostri sunt ucisi in maternitati iar putini sunt cei care ies in strada sa predice, mai ales impotriva avortului…

Fetelor si baietilor, tinerilor, cum sa va ceara voua Biblia sa luati o fusta lunga sau sa fiti preoti cand voi nu sunteti gata sa va rugati pentru mancarea voastra cand o mancati la munca, la scoala sau pe o terasa ? Va este frica sa plecati capul inaintea DOMNULUI DUMNEZEU, pentru ca cine stie ce zic altii daca va vad ?… Vai de mine…

 

Predicatorilor, e usor sa predicati numai dupa amvoane ? Dar de ce nu sunteti gata sa iesiti afara si sa spuneti aceleasi lucruri, exact aceleasi lucruri si in public ? Va este frica ? Uitati-va la marele nor de martori care ne inconjoara, Richard Wumbrand, George Whitefield, Leonard Ravenhill, Charles Spurgeon, Paul Washer, Jeff Rose etc. Oare ei sunt nebuni ? Scrieti numele lor pe YouTube si veti vedea, ori ca sunt extremisti, ca asa ii catalogheaza multi, ori va va fi rusine ca atunci cand alimentati masina, nu va deschideti gura sa predicati, sau la paine, sau la coada undeva. Predicarea in public nu este o forma de predicare, ci este un principiu, convingeti-va…

  1. Paul Washer http://www.youtube.com/watch?v=Yzko1JpqmWw
  2. Daca eu sunt nebun, pe acestia cum ii numiti? http://www.youtube.com/watch?v=rTgE5GRGdtc

 

Formati predicatori care sa fie dedicati total pentru DOMNUL si sa nu va fie teama daca va vor lua locul in Biserica… Vai de mine… Imi ziceti ca ei au o chemare speciala ? Cititi VA ROG 2 Timotei 4:5. “…fa lucrul unui evanghelist si implineste-ti bine slujba.” Oare ce inseamna aceasta?

Sufar cand vad ca EVANGHELIA, MESAJUL GLORIOS al lui Dumnezeu care schimba vieti, este inchis intre cei patru pereti… Oare oamenii trebuie sa ajunga la noi in Biserici ? Asa a spus DOMNUL HRISTOS ? Oamenii sa ajunga in adunari sau Biserica sa mearga la oameni ? (Matei 28:19-20).

 

Nevestelor, greu, greu tare cu supunerea fata de barbati, asa-i ? De ce puneti conditii ca daca ar fi asa sau asa, v-ati supune ? Oare HRISTOS DOMNUL nu v-a aratat supunerea ? Oare Efeseni capitolul 5 nu este clar ? Barbatilor, greu tare cu iubirea pentru neveste, asa-i ? De ce puneti conditii ca daca ar fi asa sau asa, v-ati iubi nevestele ? HRISTOS DOMNUL oare nu ne-a iubit pe cand eram noi inca pacatosi ? (Romani 5:8).

Logodnicilor, daca fetele nu va sunt supuse acum, in tot, nu vor fi supuse nici dupa casatorie. Fetelor daca baietii nu va iubesc de acum, nu va vor oferi nici dupa casatorie o iubire pura…

 

Apropo… daca Dumnezeu nu impiedica facerea de copii, multi dintre voi care ziceti ca v-ati intalnit cu DOMNUL SLAVEI, de ce opriti nasterea de copii in sensul ca acum nu ii omorati ca cei din lume, ci ii programati ? Oare cine face sa ramana insarcinata sau sa nasca femeia, barbatul sau Dumnezeu ? Cine deschide si inchide pantecul, omul sau Dumnezeu ?

Luca 12:26. “Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte?”

 

Stiti ce fac cei mai multi ? Ei cred intr-un Dumnezeu SUVERAN, dar ei singuri isi programeaza copiii sa ii faca cand vor ei. Nu ma refer la cei care chiar au probleme medicale, ci la cei care chiar pot sa faca copii si afirma ca ne trebuie intelepciune, ca in zilele noastre e greu sa faci un copil. Oameni trecatori ce sunteti !!! Un suflet vesnic nu sunteti gata sa-l luati ca o binecuvantare din mana DOMNULUI DUMNEZEU, dar un lucru material precum o casa sau o masina care sunt trecatoare, abia asteptati sa va raspunda Dumnezeu la rugaciuni, asa-i ? Vai de mine… Bine a zis apostolul PAVEL, ca lucrarea fiecaruia va fi data pe fata si va fi testata prin foc (1Corinteni 3:10-15). Nu va este frica ca va pierdeti rasplata ?

 

Pacea lui HRISTOS Domnul Dumnezeu in om trebuie sa fie de cand omul este mantuit. Atunci daca asa este… cei care sustin ca sunt nascuti din nou si se cearta cu partenera de viata, cu logodnicul/a sau cu alti frati si surori, cum de zic ca au Pace cand au inima tulburata ? Ce ne-a zis DOMNUL ISUS ? “ SA NU VI SE TULBURE INIMA” si “ VA LAS PACEA MEA”…(Ioan 14:1,27).

 

Vedeti dragii mei, Biblia este clara, iar cei mai multi imi ziceti ca va judec… Imi pasa de voi si vreau ca in ziua DOMNULUI ISUS HRISTOS toti care ziceti ca ati fost schimbati de EL sa stati in picioare si sa nu plecati capul de rusine…

1 Ioan 2:28. “Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.”

 

E HAR sa stiti… Haideti pe genunchi, suflete dragi rascumparate prin Sangele DOMNULUI ISUS HRISTOS, sa cerem lumina in lucrurile acestea, ca multi traim in nestiinta, iar cei mai multi in razvratire…

Suntem gata sa platim pretul de a-L urma pe HRISTOS DOMNUL ? …

Apocalipsa 14:12. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

 

In HRISTOS DOMNUL este libertate fata de tot ceea ce am mentionat. Nu este ingrijorare, ci este libertatea pe care numai si numai EL o da, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de DUHUL SAU CEL SFANT in fiecare dintre noi care cu adevarat ascultam de TATAL si venim la EL…

 

Alin Lolos

http://www.faracompromis.ro/sunteti-gata-sa-platiti-pretul-de-a-l-urma-pe-domnul-isus-hristos/

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.