Cum vor ajunge roboţii să îi înlocuiască treptat pe cei care… Dupa cum era de asteptat,incepe razbunarea globalizarii- Adrian Năstase, reabilitat de instant… Bill Gates, creatorul Microsoft, este terifiat de pericolul inteligenţei artificiale… Inteligenta artificiala, cea mai mare amenintare la adresa umanitatii…( Prin inteligența artificială, trezim demonul la viață)… ( Sa nu ne mai acoperim cu frunze si scuze…) Nu există o ”genă gay”, a confirmat cel mai mare studiu … Lumea se îndreaptă ori spre “Marea Trezire” ori spre “Marea (MORTALA)Resetare” (Editorial)… (Pentru ca i-au intors spatele lui Dumnezeu…)Soţii Ceauşescu… Cele mai bune cărți interzise din istoria literaturii… Enigma vizitei lui Ceauşescu la Teheran… Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc… Nicolae Breban: Izgonirea din paradis… Matricea divină- Legătura dintre timp, spaţiu, miracole şi credinţă… Iertarea — Cea mai mare putere vindecătoare… IERTAREA DUMNEZEIASCA – CA ACT SUPREM AL IUBIRII… Detoxifierea sufletului – scapă de reziduurile distructive – Dr. R. Heard… Încrederea în Dumnezeu chiar și când viața aduce suferință- de Jerry Bridges… Prizonierul din celula a treia- Gene Edwards… Parintele tradarii,haosului,demolarilor,mineriadelor,privati-hotiei,preacurviei pesediei-iscariotiei- demoniei graieste cu TUPEU… Eroarea medicala a secolului – Dr. Louis de Brouwer… Bill Gates, anunț despre despre microcipare: Trebuie să spunem adevărul…: Sistemul antihristic mondialist vrea să introducă microcipuri în corpurile oamenilor pentru a-i controla prin tehnologia 5G, creată de Bill Gates… Bulgaria: 40% din populaţie crede că noul coronavirus este o armă biologică – sondaj… Maia Sandu cere sprijin internațional în aducerea marilor corupți în fața justiției… Egis, firma franceză gestionată de Clotilde Armand, câștigă contracte pe bandă rulantă în mandatul lui Drulă; Globaliştii îşi dau arama pe faţă: preşedintele comunist al Chinei vrea cod de bare QR universal pentru a putea călători în lume, în condiţiile actuale de pandemie…Cresterea caprelor; Contentia ovinelor; TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE SI CAPRINE; Tehnici de castrare la berbeci si tapi; Tehnologii moderne pentru cresterea ovinelor si caprinelor si …etc...si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta… Mincinoşi fiind, nu aveţi ca tată pe diavolul? Originea Lui Satan, “Tatăl Minciunii”… Despre Anticrist, acel om al fărădelegii… Biruind duhul minciunii… Şiretlicurile diavolului… RUGĂCIUNEA CARE COMBATE OBIECTIVELE LUI SATAN… Ultimul Adam… Cum știu că acesta este adevărul… Adam – țărâna cu suflare divină… Ce este viaţa creştină? Prin ce se deosebește Creștinismul de celelalte religii? Timpul de pe urma din perspectiva biblica… După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!” –Ioan 20:22… Atribuţii ale Duhului Sfânt în regenerarea omului (Ioan 3:3, 5; 20:22)… Nasterea Bisericii la Cincizecime… Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt… ROADA DUHULUI SFANT… Ce înseamnă să fii răstignit împreună cu Hristos (Galateni 2:20)? Noi nu putem face nimic… Fii o mlădița care aduce rod! Poate un credincios să îşi piardă mântuirea? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat… Pomul vieţii
//////////////////////////////
Pomul vieţii, de Stephan Isenberg
Apocalipsa 2.7
© SoundWords, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat
Verset călăuzitor: Apocalipsa 2.7
Apocalipsa 2.7: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu.
Cuprins
Scrisorile deschise
Părăsirea dragostei dintâi
Ce este dragostea dintâi?
Ce este pomul vieţii?
Mâncatul din Pomul vieţii
În articolul acesta va fi vorba de „Pomul vieţii”, din care va mânca învingătorul din biserica din Efes. Aşa cum „Mana ascunsă” arată spre Domnul Isus, aşa arată „Pomul vieţii” spre Domnul Isus. Dar să detaliem.
Scrisorile deschise
Cele şapte scrisori deschise din Apocalipsa 2; 3 redau un tablou impresionant despre istoria Bisericii. Sunt 5040[1] posibilităţi de ordonare a scrisorilor deschise, şi cu toate acestea 5039 de posibilităţi nu redau un tablou potrivit al istoriei Bisericii aşa ca ordonarea, pe care a ales-o Duhul Sfânt. De altfel aceeaşi ordonare a celor şapte biserici din Asia Mică o găsim şi în Apocalipsa 1.11. Aceasta confirmă că scrisorile deschise nu stau „la întâmplare” în această ordine. Însă scrisorile deschise sunt nu numai o imagine a istoriei Bisericii; noi ar trebui să aplicăm fiecare scrisoare deschisă şi la comunitatea locală, din care facem parte, precum şi la noi personal. În aceasta este cuprinsă o binecuvântare mare. Şi nu în cele din urmă făgăduinţele pentru învingător sunt foarte personale.
Părăsirea dragostei dintâi
Fie că este vorba de comunitate, ori de viaţa personală: orice abatere începe cu aceea, că noi renunţăm la dragostea dintâi sau la prospeţimea dintâi şi la entuziasmul cu privire la o anumită chestiune, sau chiar le pierdem. Dacă nu ne pocăim şi nu ne întoarcem mereu înapoi la „ce era de la început” (1 Ioan 1.1), atunci când pentru prima dată am auzit „Cuvântul vieţii”, atunci drumul coboară tot mai mult – atât de mult, până când în cele din urmă Domnul Isus nu mai este centrul vieţii noastre sau al comunităţii noastre, ci stă afară la uşă şi bate şi roagă să I se deschidă uşa (compară Apocalipsa 3.20). Noi stăm în pericolul să ne înşelăm cu privire la starea noastră. Probabil în afară arată foarte bine la noi: citim în fiecare dimineaţă în Biblie, ne rugăm de două ori pe zi, ne angajăm aici şi acolo şi de două ori pe săptămână mergem la biserică.
Aşa sau asemănător era în biserica din Efes. Domnul cunoştea lucrările ei, osteneala ei şi răbdarea ei şi ea era chiar împotriva răului descoperit (Apocalipsa 2.2). Da, ea este chiar lăudată, că în toate acestea ea „nu a obosit” (Apocalipsa 2.3).Domnul Isus putea să fie mulţumit cu această biserică/adunare! Sfeşnicul răspândea lumina – aparent -, în orice caz suficient de luminoasă pentru lumea aceasta. Însă sub suprafaţă era ceva care nimicea toată aparenţa frumoasă. În versetul 4 vine marele „DAR”: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4).
Domnul Isus nu este interesat în primul rând de activitatea exterioară, ci ca înlăuntrul nostru, în inima noastră, totul să fie în ordine. S-a spus deseori că şi credincioşii din Tesalonic – asemănător cu credincioşii din Efes – aveau lucrări, osteneală (lucru) şi răbdare. Într-adevăr la ei erau chiar lucrări ale credinţei, osteneli ale dragostei şi răbdare în speranţa revenirii Domnului Isus (1 Tesaloniceni 1.3). Credinţă, dragoste, speranţă – aceştia sunt stâlpii de fundaţie ai credinţei noastre (compară cu 1 Corinteni 13.13). În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Efes nu citim nimic despre acestea.
Comentatorul biblic Hamilton Smith scrie pe drept:
Primul pas în biserica din Efes este pierderea dragostei dintâi; rezultatul final în biserica din Laodiceea este părăsirea totală a lui Hristos Însuşi. Hristos stă afară înaintea uşii. Dacă Hristos nu este ţinut strâns în inima adunării, atunci va veni momentul când Hristos Se află în afara adunării.[2]
Începutul oricărei abateri în viaţa noastră, respectiv în adunare/biserică constă în aceea că noi am părăsit dragostea dintâi.
Ce este dragostea dintâi?
Credincioşii din Efes au părăsit „dragostea dintâi”. Prin aceasta nu este vorba de prima dragoste în timp, ci de felul deosebit şi caracterul dragostei. Cuvântul grecesc pentru „dintâi” se întâlneşte şi în Luca 15.22 – în istorisirea despre fiul pierdut -, unde tatăl lasă să se aducă haina „cea mai bună”. La fel şi în Marcu 6.21 şi în Faptele apostolilor 25.2; acolo se referă la oameni „de seamă”. Este deci vorba de dragostea cea mai bună, cea mai de seamă, pe care credincioşii din Efes au părăsit-o, nu de prima dragoste în timp.
Aceasta ne aminteşte, că apostolul Pavel a prezentat tocmai credincioşilor din Efes această dragoste, care întrece cunoştinţa, în planul Lui veşnic (Efeseni 3.19). Planul lui Dumnezeu cu privire la adunare/biserică şi la poziţia distinsă a credinciosului creştin nu se învaţă niciunde aşa de clar ca în epistola către Efeseni. Ce dragoste, care înainte de întemeierea lumii a ales oameni în Hristos, care de fapt nu voiau să ştie nimic de Dumnezeu şi erau chiar vrăjmaşi ai Lui, „înstrăinaţi de cetăţenia ui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)! Ce dragoste, care înalţă pe aceşti aleşi pe locul celei mai înalte preţuiri în Hristos, aşa că aceşti credincioşi ca Adunare/Biserică sunt numiţi „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.23)! Te-ai gândit în linişte la aceasta şi apoi ai mulţumit tu lui Dumnezeu pentru acest privilegiu şi L-ai adorat?
Ce este pomul vieţii?
Ca să înţelegem în ce constă binecuvântarea deosebită a făgăduinţei, că noi putem mânca din pomul vieţii, trebuie să mergem înapoi la Geneza 2.9:
Geneza 2.9,16,17: Şi, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. … Şi Domnul Dumnezeu a poruncit omului, zicând: „din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.
Deci în grădina Eden erau două feluri diferite de pomi, însă numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului omul nu avea voie să mănânce. Abia după ce omul era căzut în păcat se spune şi despre pomul vieţii:
Geneza 3.22: Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul. Şi acum, să nu-şi întindă mâna să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască pentru totdeauna …!”
Ar fi fost fatal dacă omul după căderea în păcat în starea lui păcătoasă ar fi mâncat din pomul vieţii. Aceasta „ar fi însemnat o viaţă prelungită la nesfârşit a omului păcătos, şi aceasta n-ar fi fost binecuvântare, ci o catastrofă”[3]. Deci omul trebuia ferit de el însuşi; de aceea se spune două versete mai departe:
Geneza 3.24: Şi [Dumnezeu] l-a alungat pe om; şi a pus heruvimi şi flacăra sabiei strălucitoare spre răsăritul grădinii Edenului, ca să păzească drumul către pomul vieţii.
După mii de ani de istorie a omenirii, ultima carte a Bibliei ne îndreaptă iarăşi atenţia spre „Pomul vieţii”. De data aceasta omul, învingătorul din Efes, are voie să mănânce din acest pom. De data aceasta el nu va fi alungat din „Paradisul lui Dumnezeu”, ci el va fi invitat la o masă mare, ca să savureze nu numai o singură dată, ci permanent rodul Pomului. De data aceasta nu auzim nimic despre un alt pom, care ar putea să ne pună sub responsabilitate; „pomul cunoştinţei” nu va fi văzut în „Paradisul lui Dumnezeu”. Minunată perspectivă!
Mâncatul din Pomul vieţii
„Învingătorul” în scrisorile deschise este întotdeauna cineva care evită ceea ce este problema principală a bisericii respective. În Efes problema consta în aceea, că biserica a părăsit dragostea dintâi. Dar învingătorul nu s-a lăsat ademenit de ceilalţi credincioşi, ca să dorească după lucrurile pământeşti şi să găsească gust în ele – căci aceasta este deseori primul indiciu că „dragostea celor mai mulţi” se va răci (Matei 24.12). În loc de aceasta, învingătorul va merge mai departe cu statornicie pe drumul chemării cereşti mult mai înalte. El este conştient de dragostea Domnului şi de poziţia lui privilegiată, care i-a fost acordată, şi el nu uită cuvintele Domnului Isus: „Tu … i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.23). Şi cum a iubit Tatăl pe Fiul Său? „Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17.24).
Exact acesta este mesajul epistolei către Efeseni: „El ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1.4). Chiar dacă toţi din Efes ar părăsi dragostea lor dintâi şi poate chiar vor iubi veacul de acum (compară cu 2 Timotei 4.10) sau poate îşi „vor permite” lucruri care în ele însele nu sunt păcate, dar care împiedică relaţia cu Domnul – învingătorul va rămâne statornic sau cel puţin mereu se va pocăi în judecare de sine. (Şi cine dintre noi rămâne totdeauna statornic?) Chiar dacă alţii gândesc că în principal depinde de fapte bune sau că se intervine sever împotriva răului – aceasta nu este destul pentru învingător. El îşi doreşte să facă totul având ca sursă dragostea şi cu privire la Hristos. El nu încetează să se adâncească în dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa (Efeseni 3.19). El doreşte „să prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 15.58) şi „să ţină adevărul în dragoste” (Efeseni 4.15). Învingătorul se hrăneşte deja acum din Pomul vieţii, care este o imagine a Domnului Isus.[4]
Care este binecuvântarea deosebită a făgăduinţei viitoare, că noi vom mânca din Pomul vieţii? Probabil aceea că nu va mai fi ceea ce deranjează sau ne lezează şi ne împovărează, şi că bucuria noastră va fi desăvârşită şi permanentă, atunci când vom fi la Domnul. Atâta timp cât suntem pe pământ avem numai un gust anticipat a ceea ce ne aşteaptă la Domnul. Aceasta nu este din cauză că Domnul ne reţine pe drept ceva, ci din cauză că în noi este încă natura veche şi aici pe pământ posedăm o comoară în vase de lut (compară cu 2 Corinteni 4.7). „Binecuvântările spirituale în locurile cereşti” (compară cu Efeseni 1.3) nu vor fi mai mari în cer decât noi le posedăm deja aici pe pământ; probabil ele ne vor apare mai mari, deoarece va fi îndepărtat tot ce aici şi acum doreşte să ne împiedice să cercetăm şi să savurăm această binecuvântare în plinătatea ei.
Învingătorul se bucură să mănânce odată din rodul Pomului vieţii. Şi el va face aceasta nu numai din când în când, ci permanent va mânca din rod: „În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor” (Apocalipsa 22.2). Acest pom rodeşte în fiecare lună, şi învingătorul are partea lui din acest rod. Şi naţiunile vor fi binecuvântate în Împărăţia de o mie de ani prin acest Pom al vieţii. Orice binecuvântare şi tot ce dă viaţă şi o menţine rezultă din acest pom al vieţii. Cum poate să fie altfel, decât că Hristos stă în mijlocul străzii şi al râului – râuri de apă vie vor fi aduse oamenilor prin puterea Duhului Sfânt. Râul binecuvântării, care a curs cândva din grădina Eden, a încetat să curgă prin căderea în păcat – cel puţin omul a fost îndepărtat de la acest râu al binecuvântării, prin aceea că el a fost alungat din grădina Eden. Însă această binecuvântare va curge din nou în Paradis[5], şi „cei care cântă şi joacă vor spune: Toate izvoarele mele sunt în Tine!” (Psalmul 87.7).
Se merită să fi un învingător – deja acum şi în veşnicie!
Tradus de la: Der Baum des Lebens
Traducere: Ion Simionescu
Adnotare
[1]Pentru strategii în matematică: 1x2x3x4x5x6x7=5040
[2]H. Smith, Die Sendschreiben an die sieben Versammlungen in Offenbarung 2 und 3, Neustadt an der Weinstraße (Editura Ernst-Paulus), 1989, pag. 41.
[3]W. Kelly, „Cei doi pomi din grădina Eden”.
[4]Am citit deja în articolul despre „Mana ascunsă”, că această mana este într-adevăr o făgăduinţă viitoare, dar că noi ne putem bucura deja acum de această mana. Şi mana ascunsă este o imagine a Domnului Isus.
[5]Acest cuvânt vine din limba persană şi înseamnă „parc de plăceri”.
https://www.soundwords.de/ro/pomul-vietii-a11351.html
Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, de Willem Johannes Ouweneel
Filipeni 2.5-8
© Heijkoop-Verlag, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: Filipeni 2.5-8
Filipeni 2.5-8: Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi aluat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
Cuprins
Felul de gândire al lui Hristos
Măcar că avea chipul lui Dumnezeu
„S-a dezbrăcat de pe Sine Însuşi”
„Făcându-Se asemenea oamenilor”
„Până la moarte”
Felul de gândire al lui Hristos
Dacă dispărem complet, dacă Domnul este totul iar noi învăţăm să privim pe frate cu ochii Săi, nu îl vom privi noi atunci mai pe sus de noi înşine şi nu vom urmări noi mai mult interesele altora, decât pe ale noastre? Pentru aceasta este necesar să fim în apropierea Domnului Isus şi să avem gândul care era în El atunci când a fost aici pe pământ. Ar trebui să privim acea desăvârşită bucurie de a se jertfi care L-a făcut să se coboare din cer pe pământ, care L-a făcut să meargă pe drumul cel mai de jos, pe El, Cel venit din înălţime. De ce a făcut Domnul Isus aceasta? Pentru că ne-a iubit! Şi această dragoste, această adevărată dragoste divină vrea numai un lucru: să slujească şi nu să I se slujească (Matei 20.28). Firea proprie, eul, vrea să i se slujească. Ceea ce lumea numeşte dragoste este deseori numai egocentrism, egoism, vrea numai să primească. Eul ocupă locul central. Numai Domnul Isus ne-a arătat adevărata dragoste, o dragoste în care S-a dăruit în totul, în care S-a dezbrăcat de dumnezeirea Sa şi S-a smerit devenind om, aşa cum găsim aici. Acesta este felul de a gândi cu care ar trebui să întâmpinăm pe fraţii şi surorile noastre. Vrem să ne ferim să studiem următoarele versete având ca ţintă numai contemplarea slavei Domnului Isus, oricât de bogată şi de preţioasă ar fi aceasta. Să reţinem că apostolul scrie aceasta aici ca să ne îndemne, ca la fiecare cuvânt pe care îl găsim aici referitor la Domnul Isus să ne spună: acest fel de gândire să fie în voi. La fiecare pas de smerenie al Domnului, apostolul ne spune: tot aşa trebuie să fie şi felul vostru de gândire. Atunci vom deveni mici în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu mai rămâne nimic din noi înşine atunci când vedem ce a făcut Domnul Isus şi ce aşteaptă apostolul de la noi sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi anume, să avem felul de gândire care l-a caracterizat pe Domnul Isus atunci când a venit din cer şi a trăit aici pe pământ şi în cele din urmă a fost ascultător până la moartea pe cruce.
Aici nu este vorba de suferinţele Sale în lucrarea de ispăşire de pe cruce, prin care ne-a împăcat cu Dumnezeu. În acest sens Domnul Isus nu poate fi un model pentru noi. În această privinţă El a fost unic. Duhul Sfânt nu ne poate niciodată îndemna să urmăm pe Domnul Isus în dăruirea Sa pentru păcatele noastre. Noi nu ne putem dărui nici pentru păcatele noastre, şi nici pentru păcatele altora. De aceea aici nu este vorba de suferinţele pentru ispăşire, ci de sentimentele inimi Lui care L-au făcut pe Domnul să meargă pe acest drum greu, întunecat. Acest fel de gândire trebuie să fie în noi. Aceasta aşteaptă Domnul de la noi. El ni se prezintă şi ne spune: vezi tu drumul Meu pe care am mers? Vreau să-ţi dau putere, propria Mea putere, ca să înveţi să mergi şi tu pe el.
Măcar că avea chipul lui Dumnezeu
»Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu …« (Filipeni 2.5,6). Este important că apostolul începe aici prin a ne arăta pe ce treaptă deosebit de înaltă se afla Domnul Isus înainte de a se coborî pe cea mai de jos treaptă. Vedem mult mai clar cât de mult S-a coborât, dacă mai înainte vedem cât de înaltă a fost poziţia Sa. El a avut chipul lui Dumnezeu, sau cum spune traducerea engleză a avut »forma« lui Dumnezeu, adică natura Sa şi fiinţa Sa erau divine. El era Dumnezeu, Dumnezeu Fiul; El era Cuvântul vieţii, care era la Tatăl şi care ne-a fost descoperit (1 Ioan 1.1,2). El era Fiul Tatălui (2 Ioan 3), din veşnicie Fiu la sânul Tatălui, desfătarea Lui în toate zilele, veselindu-Se neîncetat înaintea Lui (Proverbe 8.30). El era Dumnezeu, Fiul, care era obişnuit să poruncească legiunilor de îngeri, El, Creatorul, prin care s-au făcut lumile (Evrei 1.2); care a chemat la existenţă toate lucrurile, care a vorbit, şi s-a făcut, a poruncit, şi a luat fiinţă (Psalmul 33.9). Aceasta era Persoana despre care citim aici că S-a dezbrăcat. »El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob« (Filipeni 2.6,7). El nu a considerat ca ceva de dorit faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ca ceva care merită să-l răpeşti. De ce nu? Deoarece El era egal cu Dumnezeu, deoarece El era în chipul lui Dumnezeu, poseda natura şi caracterul fiinţei lui Dumnezeu.
Când citim aceste versete ne aducem aminte de un alt om, de primul Adam. Ca şi cum Dumnezeu ar spune aici: să fie în voi gândul care era în ultimul Adam. Dumnezeu priveşte la noi şi se întreabă dacă El vede în noi viaţa primului Adam, sau viaţa ultimului Adam. Ai tu ca model de viaţă pe întâiul Adam? Atunci îţi voi spune ce a făcut întâiul Adam. El a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu! Diavolul a venit la Eva şi a zis: dacă vei mânca din pomul acesta, vei fii ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Geneza 3.5). Ea a ascultat mai bine de el, decât de Dumnezeu, căci ea privea ca pe ceva de dorit, a fi egal cu Dumnezeu. Adam s-a unit cu ea în acest lucru de apucat şi s-a înălţat pe sine însuşi. El nu a luat chip de rob. El era rob de la natură, dar a vrut să lepede acest jug de la el şi s-a ridicat la rangul lui Dumnezeu, ca să fie egal cu El, mâncând din pom. El s-a înălţat pe sine însuşi şi a devenit neascultător până la moarte, căci a ascultat de diavolul. S-a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu care spunea că dacă va fi neascultător, va muri. De aceea Dumnezeu l-a coborât aşa de mult, aşa cum spune în Evanghelia după Luca 14.11: »Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat«.
Acesta este tabloul întâiului Adam; acesta este tabloul nostru. Noi ne-am întins spre ceea ce era Dumnezeu. Am vrut să devenim răpitori, ca să fim egali cu Dumnezeu, şi prin păcat am devenit asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, dar în acelaşi timp am fost subjugaţi de cel rău. Am devenit conştienţi că suntem goi, şi ne-am ascuns de El. În felul acesta am devenit neascultători până la moarte. Aceasta este starea întregii omeniri, căci acest Adam mort a devenit tatăl şi capul întregului neam de oameni.
Dumnezeu spune, acum a venit un al doilea Om. Dumnezeu a căutat mii de ani după acest al doilea, ultimul Adam. A privit (Psalmul 14), ca să vadă dacă este vreunul care să facă binele. A privit din ceruri peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă era vreunul care-L caută pe Dumnezeu. Dar toţi s-au abătut, nu era nici unul care să aibă pricepere. Până în momentul când a venit acest Om, pe care Dumnezeu L-a privit treizeci de ani şi nu a găsit nimic în El care să fie în contradicţie cu caracterul Său, care să nu fie în concordanţă cu fiinţa Sa. După treizeci de ani s-a deschis cerul şi Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea« (Matei 3.17). El a spus aceasta despre Omul Isus Hristos, despre Cel ce avea chipul lui Dumnezeu şi care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob.
„S-a dezbrăcat de pe Sine Însuşi”
Ce înseamnă să ne dezbrăcăm de noi înşine? Să ne gândim la 2 Corinteni 8.9: »Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat (căci avea chipul lui Dumnezeu), S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă îmbogăţiţi«. El S-a făcut nimic, înaintea oamenilor Şi-a acoperit cu un voal slava Sa ca Dumnezeu. Desigur, El a fost Dumnezeu atunci când a fost aici pe pământ, tot aşa cum a fost când era în cer; aici însă nu a fost în slava Sa divină oficială. Dacă ar fi fost aşa, ne-ar fi nimicit pe toţi, căci nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască. El a fost aici într-o stare de smerenie aşa că rămăşiţa lui Israel, când se va întoarce în viitor la Dumnezeu, când se va gândi la starea ei de necredinţă din urmă, va spune: »El nu avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui nu avea nimic care să ne placă« (Isaia 53.2). Numai ucenicii Lui credincioşi au putut să spună mai târziu: »Noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl« (Ioan 1.14). Însă această slavă a fost numai din când în când vizibilă pentru cei credincioşi; nu purta nici-o aureolă. Ca Om a fost aici în totul asemenea nouă. El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani 3), cu toate că El nu a cunoscut păcatul, nu a făcut păcat şi nu a putut fi ispitit prin păcat. Aşa a fost El: Dumnezeu, care S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi ca să devină om. Faţă de noi a renunțat la slava Sa exterioară. Desigur Domnul Isus nu a renunţat la dumnezeirea Lui atunci când a venit pe pământ, aşa cum spun din păcate unii oameni din zilele noastre. Cum ar fi fost posibil ca El, care este Dumnezeu Însuşi, să renunţe la dumnezeirea Sa! Nu, El Şi-a acoperit cu un voal slava Sa numai cu privire la noi, ca să nu fim nimiciţi.
El a venit la noi ca un om, în totul asemenea nouă. Dar nu ca om simplu! Ne-am fi putut imagina că aici pe pământ I S-a acordat pretutindeni locul dintâi. Atunci când Domnul Isus a intrat în propria-I creaţie nu putea să fie altfel decât că El era Întâiul născut din toată creaţia (Coloseni 1.15). Creatorul a luat parte la propria Lui creaţie. Nu se cuvenea ca El să ocupe locul dintâi între creaturi? În El, prin El şi pentru El au fost create toate lucrurile (Coloseni 1.16). Însă la exterior El nu a ocupat locul dintâi. Căci potrivit felului Lui de a gândi, care Îl avea, nu a vrut să fie cel mai mare dintre oameni. El Însuşi spune: »Căci Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească …« (Matei 20.28). Ar fi fost de la sine înţeles dacă El, Creatorul tuturor lucrurilor, Domnul îngerilor, al împăraţilor şi al oamenilor ar fi venit ca să se lase slujit! Dar El a venit ca El Însuşi să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi! El spune ucenicilor Săi: »Căci care este cel mai mare; cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă?« (Luca 22.27). El, Cel pe care ei Îl numeau Domnul, era în mijlocul lor ca unul care slujea. Acestea nu erau cuvinte rostite cu uşurătate, căci cu acest prilej El S-a încins, a luat apă, S-a plecat pe genunchi şi a spălat picioarele ucenicilor. Acesta era gândul care era în Hristos, acest fel de a gândi, de a se jertfi în totul pentru alţii, de a renunţa la Sine, de a nu se gândi la propriile interese, nici măcar la drepturile Lui de Creator, de Domn şi Stăpân, ci numai la alţii. Aceasta este dragostea. »Acest gând să fie şi în voi!« El a luat chip de rob, El, Cel care în acelaşi timp a rămas Dumnezeu. El a spus, după ce Dumnezeu a căutat în zadar mii de ani după unul care să facă binele: »Iată-Mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în înăuntrul inimii Mele« (Psalmul 40.7,8; Evrei 10.7). El a luat de bună voie chip de rob. Aceasta dovedeşte că El este Dumnezeu! Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi putut să ia chipul unui rob. Noi oamenii suntem de la natură sclavi, ori sclavi ai păcatului, ori sclavi ai lui Dumnezeu. Şi îngerii sunt slujitori ai lui Dumnezeu; ei slujesc Domnului Isus. Nici ei, nici noi nu putem să luăm chip de rob, căci noi suntem deja sclavi. Ceea ce pentru un om este păcat, anume să-şi părăsească starea, era la El o faptă divină de dezbrăcare de Sine. El, Cel care era Dumnezeu, putea să se descopere în carne (1 Timotei 3.16). O Persoană cu chip de Dumnezeu şi cu chip de rob! Poţi tu să înţelegi aceasta? »Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl« (Matei 11.27). Taina Fiului este de neînţeles pentru fiii oamenilor. Chip de rob şi chip de Dumnezeu – ce opoziţie! Şi aceasta într-o persoană.
„Făcându-Se asemenea oamenilor”
În felul acesta a mers El aici ca Om pe pământ. »Făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om« (Filipeni 2.7,8). Nu era nici-o diferenţă în această privinţă. Nu a fost aşa cum deseori se aude spunând, că El a avut chip de om numai la exterior, că El a fost Dumnezeu într-o mantie de om. Nu, El a devenit în chip desăvârşit om, om în adevăratul sens al cuvântului, cu trup omenesc, cu suflet omenesc şi cu duh omenesc. El a flămânzit, după ce a umblat patruzeci de zile în pustie; a obosit şi a fost însetat, atunci când a stat la fântâna din Sihar; a fost un Om în totul asemenea nouă. Un Om venit în chip asemănător trupului păcatului, dar Unul care nu a cunoscut păcatul şi nu a făcut păcat. Aceasta este diferenţa – în rest în totul asemenea nouă. Aşa a mers El aici pe drumul Său. Înfăţişarea Lui nu a atras atenţia asupra Sa, atunci când a fost în mijlocul mulţimii, cu excepţia a ceea ce a făcut şi ce a spus, însă la exterior a fost un om ca şi noi. Nu era nimic deosebit de văzut la El, nimic care să ne atragă privirea (Isaia 53.2).
„Până la moarte”
Însă această dezbrăcare de Sine, această poziţie de sclav nu era de ajuns. Dacă după treizeci de ani S-ar fi întors la Dumnezeu, Dumnezeu I-ar fi spus, Celui ce a fost Rob: »Bine, Rob bun şi credincios …, intră în bucuria stăpânului Tău« (Matei 25.21). Domnul Isus S-ar fi putut întoarce în felul acesta înapoi, El nu ar fi trebuit să moară, căci El a fost fără păcat. Da, pentru noi moartea este ceva de la sine înţeles. »Plata păcatului este moartea« (Romani 6.23). »Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9.27). Dar El nu trebuia să moară. El nu a păcătuit. Pentru El nu era nici-o plată pentru păcat. Putea să se reîntoarcă la Dumnezeu şi ar fi fost răsplătit pentru slujba Lui făcută cu credincioşie aici pe pământ. Ce s-ar fi petrecut cu noi atunci? Judecata ta şi a mea ar fi fost cu mult mai îngrozitoare. Căci atunci când vom fi stat înaintea lui Dumnezeu şi vom fi zis: nu am putut face altfel, diavolul ne-a înşelat (compară cu Geneza 3.13), sau: am fost oameni mici, slabi, Dumnezeu a cerut prea mult de la noi, atunci Domnul Isus ne va fi spus (căci El va fi judecătorul: Ioan 5.22; Faptele apostolilor 17.31): Eu am umblat treizeci şi trei de ani pe pământ, în totul asemenea vouă. Nu am făcut niciodată ce nu a fost plăcut lui Dumnezeu. Aceasta ar mări acuzarea noastră şi mai mult, căci El este dovada vie că în principiu omul ar fi putut să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu, dacă ar fi fost ascultător. Dar Domnul Isus nu a ocolit moartea. El, Cel care S-a dezbrăcat de chipul Lui de Dumnezeu, după ce a luat chip de om, S-a smerit şi ca om. În exterior găsit ca un om, S-a smerit şi ca om a ocupat locul cel mai de jos, locul cel mai dispreţuit. Vreau să atrag din nou atenţia asupra esenţei acestor cuvinte, prin care conştiinţa şi inimile noastre să fie atinse. De ce sunt spuse toate acestea? Ca astfel felul de gândire care era în El, dându-Se pe deplin pe Sine şi gândindu-Se numai la alţii, pentru care a ocupat locul cel mai de jos, să fie şi în noi! Felul acesta de a gândi era plin de dragoste şi nu voia, nici nu putea să facă altceva, decât să slujească. O astfel de dragoste era în El şi ea L-a făcut să fie ascultător până la moarte, da, moarte de cruce.
El a devenit ascultător, El, Cel care în cer niciodată nu a trebuit să fie ascultător. În cer nu putea şti din experienţă ce este ascultarea. El era obişnuit ca să fie ascultat. El, Cel care a poruncit, şi s-a făcut, care a vorbit, şi a luat fiinţă. Legiuni de îngeri trebuiau să asculte de El. Însă El a venit pe pământ, şi cu toate că era Fiu, a trebuit să înveţe să asculte (Evrei 5.8). El a trebuit literalmente să experimenteze în trupul Său ce înseamnă să asculţi; care erau consecinţele cuvintelor: » Iată-Mă că vin! Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!« El a ştiut ce înseamnă aceasta. Căci El spune puţin mai înainte (Evrei 10): »Tu nu ai voit şi nu ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.« El a vrut să se dea pe Sine ca jertfă; El, Cel care nu trebuia să moară, S-a întrupat în carne şi sânge ca să poată muri (Evrei 2.14). A venit ca om pe pământ, ca să devină ascultător până la moarte. A învăţat aceasta în practica cea mai aspră a vieţii. Nu într-o viaţă aşa cum o avem noi, ci într-o viaţă în care Dumnezeu I-a arătat drumul care sfârşea pe cruce. El putea spune: »Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu forţa, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu« (Ioan 10.17,18). Tatăl I-a dat o poruncă, şi El a fost ascultător de această poruncă, ascultător până la moarte, căci Tatăl I-a poruncit să-Şi dea viaţa, ca iarăşi s-o ia. El a fost ascultător, căci era călăuzit de acest gând şi pentru că S-a gândit la persoane care nicidecum nu erau demne de aşa ceva şi care nicidecum nu întrebau de aşa ceva. Şi fraţii şi surorile noastre nu aşteaptă totdeauna de la noi ca să ne dăruim pentru ei. După etalonul nostru ei nici nu au meritat totdeauna ca să fie priviţi mai pe sus de noi înşine. Şi totuşi, întrebarea este nu dacă ei sunt demni, ci dacă noi suntem călăuziţi de gândul Domnului Isus, care S-a dat pe Sine pentru tine şi pentru mine atunci când nu era nimic atrăgător în noi înşine pentru care să fi mers cu plăcere la moarte. El a făcut-o pentru că Tatăl I-a dat o poruncă şi pentru că El Însuşi a avut dorinţa să-Şi dea viaţa şi prin aceasta să ne câştige pentru Sine. Aceasta este dragoste! »Gândul acesta să fie în voi, care a fost şi în Hristos Isus.« Un fel de a gândi care sfârşeşte pe cruce, dacă trebuie.
Şti tu ce este crucea? Nu mă refer la cruce, ca loc unde a avut loc împăcarea noastră, ci la cruce, aşa cum ea ar trebui să însemne în viaţa mea şi a ta, căci aici este vorba de modele pentru noi. Şi noi trebuie să ne luăm crucea şi să urmăm pe Domnul. Şi drumul nostru poate realmente, sau simbolic să sfârşească la cruce, dacă felul nostru de a gândi este asemenea aceluia al Domnului Isus. Mulţi oameni au o cruciuliţă care atârnă pe perete în cameră, sau la gât. Crucea a devenit un simbol de onoare. Constantin cel Mare a spus că el a învins prin acest simbol. Dar aici crucea nu este o onoare, ci locul celei mai mari ruşini. Domnul Isus a suferit crucea, nu a luat seama la ruşine (Evrei 12.2). În Galateni 5.11 şi 1 Corinteni 1.23 citim despre cruce că este un »prilej de poticnire«. Da, crucea este un prilej de poticnire! Am vorbit în această săptămână cu o evreică despre Evanghelie şi am observat din nou că oamenii, şi în mod deosebit iudeii, nu vor să fie salvaţi de cineva care a atârnat pe cruce. Nu există ceva mai ruşinos şi mai dispreţuitor ca şi crucea lui Isus. Când Pavel a venit la corinteni, la cei înţelepţi, care aveau păreri foarte bune despre ei, a zis: la voi, care credeţi că sunteţi foarte înţelepţi, nu am putut veni cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cu ceea ce conţin hotărârile lui Dumnezeu. V-am putut vorbi numai despre crucea dispreţuită; despre Isus Hristos, şi El răstignit (1 Corinteni 2). Noi însă propovăduim pe Hristos răstignit. Da, aceasta este necesar pentru oamenii care au păreri înalte despre ei; aceştia trebuie să facă cunoştinţă cu crucea aducătoare de dispreţ, ca acolo să-şi vadă propria nimicnicie.
Tradus de la: Wahrer Mensch und Wahrer Gott
Extras din cartea Christus unser Leben, Heijkoop-Verlag, 1984, pag. 41–48
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/om-adevarat-si-dumnezeu-adevarat-a11353.html
//////////////////////////////////////////////////////
Poate un credincios să îşi piardă mântuirea?
Arend Remmers
Despre ce este vorba?
Întrebarea, dacă un credincios se poate pierde, a preocupat desigur pe fiecare creştin adevărat. Unii au ajuns prin aceasta în nevoi mari. Unii au ajuns să se îndoiască de sinceritatea întoarcerii lor la Dumnezeu, alţii s-au prăbuşit în îndoieli, atunci când, după întoarcerea lor la Dumnezeu, au făcut anumite păcate, iar alţii au început să se clatine după ce au citit anumite locuri din Biblie.
Există o învăţătură care spune că siguranţa mântuirii nu trebuie vestită, pentru că atunci cei credincioşi devin uşuratici faţă de păcat. De aceea trebuie spus cu insistenţă, că un credincios se poate pierde, dacă nu trăieşte în sfinţenie. Ca să se susţină această învăţătură, se citează diverse locuri din Biblie. Prin aceasta, mulţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt cuprinşi de frică şi groază, şi trăiesc permanent cu teama că se vor pierde.
De aceea dorim să ne ocupăm cu această temă, având ca bază Sfânta Scriptură. Numai ea poate da răspuns, pentru că numai ea arată calea spre mântuire prin credinţa în Mântuitorul Isus Hristos. În privinţa aceasta vrem să numim chiar de la început două principii, care sunt absolut necesare pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu şi care ne pot păzi de concluzii false cu privire la tema noastră.
Primul principiu are caracter general pentru orice interpretare: o afirmaţie poate fi numai atunci corect interpretată, dacă se ţine seama de contextul în care stă. Cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: trebuie să diferenţiem, de exemplu, dacă ceva este spus în Vechiul Testament sau în Noul Testament, dacă este spus iudeilor sau este spus creştinilor, dacă este spus celor necredincioşi sau este spus celor credincioşi, şi aşa mai departe. Multe contradicţii aparente din Biblie se clarifică de la sine, dacă versetul respectiv este citit şi interpretat în contextul lui.
Al doilea principiu, care este specific Bibliei, şi pe care, ce-i drept, Petru îl formulează cu privire la prorociile Vechiului Testament, dar are valabilitate generală pentru înţelegerea Sfintei Scripturi în întregime: „ştiind întâi aceasta, că nicio profeţie a Scripturii nu se interpretează singură“ (2. Petru 1:20 ). Petru porneşte de la premisa că toate profeţiile – şi în sens larg, întreg Cuvântul lui Dumnezeu – este un tot unitar. De aceea un loc biblic nu trebuie interpretat fără să se ţină seama de alte locuri din Biblie, care se ocupă cu aceeaşi temă. Dacă nu se face aşa, atunci se ajunge la probleme mari.
Aceste două principii nu vrem să le pierdem din vedere în tratarea temei noastre. Dumnezeu Duhul Sfânt, care este „Autorul“ propriu-zis al Cuvântului lui Dumnezeu, nu se contrazice (a se vedea 1. Corinteni 2:13 ; 2. Timotei 3:16 ). Aceasta ne conduce la concluzia că un adevăr prezentat foarte clar în Biblie nu poate fi contrazis printr-un alt loc din Biblie, care probabil nu este uşor de explicat. Înainte de a răspunde la întrebarea dacă un creştin se poate pierde, este absolut necesar să ştim ce este un creştin adevărat.
Cine este creştin?
Aproape o treime din populaţia lumii mărturiseşte că aparţine creştinismului. Cei mai mulţi sunt membri ai bisericilor mari (acestea fiind biserica ortodoxă, biserica catolică şi biserica protestantă, cu diversele lor ramuri). Mulţi se consideră creştini, pentru că au fost botezaţi şi au crescut în biserică. Merg des, neregulat sau rar la biserică şi cred mai mult sau mai puţin ce li se vesteşte acolo. Sunt ei însă prin aceasta creştini adevăraţi, în sensul Bibliei? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie un „Nu!“ categoric. Nu este suficient să fii membru al unei biserici sau al unei comunităţi de credinţă. Nu este suficient să crezi în existenţa unei „Fiinţe superioare“ sau în Dumnezeu. Pentru a fi mântuit pentru veşnicie este nevoie de mai mult.
Iacov spune clar şi fără echivoc, că pentru a fi mântuit nu este suficientă o credinţă oarecare: „Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; şi demonii cred, şi tremură!“ (Iacov 2:19 ). Demonii nu vor fi însă niciodată mântuiţi, aşa cum arată întrebarea demonizaţilor din Evanghelia după Matei 8:29 : „Ce avem noi a face cu Tine, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (a se compara cu Luca 8 .31). Demonii cred în existenţa lui Dumnezeu şi a Fiului Său, dar ei ştiu că vor merge în condamnarea veşnică. În afară de aceasta citim în Faptele Apostolilor 8 despre un om cu numele Simon, care de asemenea „a crezut şi, fiind botezat, stăruia să fie alături de Filip“; dar, mai târziu, când a venit Petru, acesta a trebuit să constate: „Argintul tău să fie împreună cu tine spre pieire… Tu n-ai parte, nici sorţi în lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu.“ O simplă aprobare a adevărului biblic nu este suficientă pentru mântuirea sufletului.
Numai acela este un creştin adevărat, care crede că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Domnul Isus este Mântuitorul lui care a murit pe cruce pentru el, şi prin aceasta a primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică (a se vedea Ioan 1:12, 13 ; Fapte 16:31 ; 1. Corinteni 15:1-4 ). Viaţa dăruită de Dumnezeu se va arăta printr-o umblare nouă, orientată după Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru a fi mântuit nu depinde de tăria sau intensitatea credinţei. Dacă ar depinde de aceasta, unii copii ai lui Dumnezeu ar putea să descurajeze, ceea ce din păcate nu rareori se întâmplă. Priveşti la tine însuţi şi te preocupi de propria ta credinţă, în loc să te încrezi în Domnul Isus şi în lucrarea pe care a făcut-o. Aceia care se preocupă prea mult cu ei înşişi nu vor fi copii ai lui Dumnezeu fericiţi. Siguranţa mântuirii noastre nu se bazează pe tăria credinţei noastre, ci pe valabilitatea totală a lucrării Domnului Isus în ochii lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem un tablou clar în Vechiul Testament.
Când Dumnezeu a anunţat ultima din cele zece plăgi care au venit peste Egipt, moartea tuturor celor întâi-născuţi, El a rânduit mielul de paşte ca mijloc de salvare pentru poporul Său Israel. Fiecare familie trebuia să taie un miel şi cu sângele lui să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor. S-ar putea ca unii israeliţi să fi tremurat de frică în locuinţa lor şi să se fi îndoit că sângele va apăra cu adevărat familia lor. Însă Nimicitorul a trecut pe lângă toate casele, ale căror uşi au fost unse cu sângele mielului de paşte, căci Dumnezeu a zis: „Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (Exod 12:13 ). Nu părerea oamenilor despre sânge şi eficacitatea acestuia a fost decisivă, ci sentinţa lui Dumnezeu. Din Noul Testament ştim că mielul de paşte indică spre Domnul Isus: „Pentru că şi paştele nostru, Hristos a fost jertfit“ (1. Corinteni 5:7 ). Toţi cei care prin credinţă se adăpostesc la Hristos, stau totdeauna sub apărarea sângelui Său. Credinţa noastră ar putea să fie slabă, însă Dumnezeu vede lucrarea înfăptuită de Fiul Său, iar pe noi făcuţi una cu El. Cine se simte slab în credinţă, se poate mângâia şi îmbărbăta prin Cuvânt: „nu va rupe o trestie frântă şi nu va stinge un fitil care fumegă“ (Matei 12:20 ). Tot aşa a fost şi cu tatăl fiului stăpânit de un duh mut, care a strigat la Domnul Isus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9:24 ).
Vrem să ne ocupăm mai întâi cu subiectul cel mai important al mântuirii desăvârşite şi cu siguranţa mântuirii. Vom vedea cum îl judecă Cuvântul lui Dumnezeu pe om şi ce a făcut Dumnezeu, ca să-i dăruiască mântuirea veşnică. În ultima parte vom studia diverse locuri din Scriptură, care conduc prin neînţelegerea textului la nesiguranţă şi îndoială cu privire la mântuire.
Omul – un păcătos pierdut
Biblia ne arată că religiozitatea nu duce la ţintă. Epistola către Romani ne arată în mod deosebit aceasta. Aici ne este arătat (Romani 1:18-32 ), că Dumnezeu poate fi recunoscut în creaţie (versetul 20) ca fiind Creatorul, dar şi că mulţi oameni nu acceptă această cunoaştere. În loc să-L onoreze pe Dumnezeu-Creatorul, s-au îndepărtat de El, şi în felul acesta au devenit nebuni. Şi-au făcut idolii lor cu înfăţişare de oameni sau de animale şi se închină acestora, în loc să adore pe Dumnezeul adevărat (versetele 21-23). Din cauza aceasta, Dumnezeu i-a lăsat „pradă unei minţi nechibzuite“ şi în voia lor, ca astfel starea lor de păcătoşenie să devină mult mai vizibilă. Idolatria, care se întâlneşte foarte des la multe popoare chiar şi în zilele noastre, este potrivit afirmaţiilor Bibliei din 1. Corinteni 10:20 venerarea demonilor, adică a duhurilor satanice.
Nici aceia care sunt adepţii religiilor orientate spre filozofie nu sunt mai buni (Romani 2:1-16 ). Şi ei sunt de la natură păcătoşi pierduţi, care nu pot fi salvaţi prin religia lor. Conştiinţa lor îi acuză, ce-i drept, dar ea nu le poate arăta drumul spre mântuire.
Cel mai clar se vede aceasta la singura „religie“ instaurată de Dumnezeu, prezentată prin Legea dată pe muntele Sinai. Şi aici, ca şi la celelalte religii, este vorba de atingerea ţintei prin facerea sau renunţarea la anumite lucruri, adică respectarea poruncilor – aceasta, spre deosebire de celelalte religii, a fost dată de Dumnezeu Însuşi. În Levitic 18:5 se spune că împlinirea Legii înseamnă „viaţă“, iar în Deuteronom 6:25 că aduce „dreptate“ cu sine. Dar nici măcar prin Lege, aşa cum spune în Romani 2:17 până la capitolul 3:20, niciun om nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu este în stare să respecte toate poruncile lui Dumnezeu. Aşa cum scrie Iacov, este suficientă călcarea unei singure porunci, ca să devii vinovat (Iacov 2:10 ), şi Domnul Isus a spus că simpla respectare de formă a poruncilor nu foloseşte la nimic, ci importantă este starea inimii (Matei 5:2 şi versetele următoare). Concluzia evidentă este: „Din faptele Legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui (adică: înaintea lui Dumnezeu)“ (Romani 3:20 ).
Cum poate atunci un om să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu? Această întrebare a pus-o Iov acum aproape 4000 de ani (Iov 9:2 ). Pentru om nu există nicio posibilitate ca prin propria putere să vină la Dumnezeu şi să obţină pace cu El. Potrivit cu Sfânta Scriptură există o singură cale care duce la Dumnezeu, şi anume să crezi în Domnul Isus şi în lucrarea Lui de pe crucea de la Golgota. Dumnezeu L-a trimis pe pământ, ca prin El să putem primi împăcarea, iertarea, mântuirea, îndreptăţirea, viaţa veşnică şi un viitor minunat.
În opoziţie cu religia, Noul Testament ne arată că omul nu poate contribui cu nimic la mântuirea lui, ci că Dumnezeu a făcut totul pentru noi. De noi depinde să primim prin credinţă acest har.
Împăcarea
Toţi oamenii sunt de la natură păcătoşi, aşa cum ne învaţă Biblia. Ei urăsc gândul cu privire la un Dumnezeu sfânt, Căruia vor trebui să-i dea socoteală, şi în felul acesta au devenit duşmanii Lui (Romani 5:10 ). Asta nu înseamnă însă că Dumnezeu este duşmanul nostru. Nu, El ne-a iubit, cu toate că noi nu-L iubeam, şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre (Romani 5:8 ; 1. Ioan 4:10 ). Aşa cum duşmănia nu a plecat de la Dumnezeu, ci de la oameni, tot aşa rezultatul lucrării lui Hristos nu este o pace a lui Dumnezeu cu oamenii, ci „pace cu Dumnezeu“ pentru oameni, care se vesteşte acum tuturor prin Evanghelie (Efeseni 2:17 ). Şi prin ce primeşte omul pace cu Dumnezeu? Prin credinţa în lucrarea înfăptuită de Hristos la cruce. Numai prin aceasta, oamenii, care odinioară au fost duşmanii lui Dumnezeu, vor fi împăcaţi cu El (Coloseni 1:22 ). Totul a pornit de la Dumnezeu, „care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării“ (2. Corinteni 5:18 ). Prin venirea lui Hristos, Dumnezeu S-a descoperit că este gata să împace pe oameni cu Sine, şi la cruce Hristos a împlinit pe deplin toate cerinţele sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu cu privire la oamenii păcătoşi. De aceea există acum o „slujbă a împăcării“, prin care se vesteşte că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor“ (2. Corinteni 5:19 ).
Din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu va împăca pe toţi oamenii cu Sine cândva. Dacă ar fi aşa, atunci următoarele cuvinte ale apostolului Pavel ar fi de prisos: „Vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ Acelaşi lucru se spune colosenilor: „Pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace totul cu Sine“ (Coloseni 1:19, 20 ). Nu se spune „pe toţi oamenii“, ci „totul“ (adică: toate lucrurile). Prin aceasta se referă la creaţia nouă, în care vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (2. Petru 3:13 ; Evrei 9:23 ). Faptul că substantivul „lucruri“ lipseşte în textul original nu schimbă cu nimic sensul, pentru că cuvântul „totul“ este de gen neutru şi de aceea nu se poate referi la persoane. „Totul“ este accentuat prin faptul că apostolul Pavel adaugă: „Şi pe voi … El v-a împăcat acum.“ În timp ce împăcarea tuturor lucrurilor urmează să aibă loc, toţi cei care stau pe fundamentul tare al credinţei în Domnul Isus pot să ştie că au fost deja împăcaţi cu Dumnezeu, deoarece Hristos a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20-22 ). Această împăcare lucrată de Dumnezeu este sigură pe veci şi de nezdruncinat.
Iertarea
O altă consecinţă a lucrării lui Hristos este iertarea deplină a păcatelor celor ce cred în El. Prin comportarea noastră, noi toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi nu ne putem elibera din această implicare în vinovăţie. Numai Dumnezeu ne poate împlini dorinţa după iertarea veşnică a vinei păcatelor noastre, şi El o face cu plăcere. Fiecare, care se recunoaşte vinovat şi crede în lucrarea Domnului Isus la crucea de pe Golgota, poate şti că Dumnezeu, pe baza acestei lucrări, i-a iertat toate păcatele (Coloseni 1:14 ; 2:13 ; 1. Ioan 2:12 ; a se compara cu Luca 5:21 ).
Iertarea, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, este desăvârşită, irevocabilă şi eternă. Ea este arătată simbolic deja în Vechiul Testament. Claritatea acestor versete este impresionantă.
În Psalmul 103:9 şi 12, David spune despre Dumnezeu: „El nu va mustra fără încetare, nici nu-Şi va ţine mânia pentru totdeauna. …cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi.“ Ceea ce David nu a putut să ştie: în timp ce distanţa dintre polul nord şi polul sud al pământului este cunoscută, nu există nicio posibilitate să stabileşti distanţa dintre punctele cardinale răsărit şi apus! Este, ca să spunem aşa, infinită.
Împăratul Ezechia spune în cântarea sa de laudă din Isaia 38:17 : „ …ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele“, de unde niciodată nu vor mai apărea la orizont, iar prorocul Mica putea să exclame: „ …vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării“ (Mica 7:19 ).
În Isaia 1:18 se foloseşte un alt tablou: „Dacă vor fi păcatele voastre cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; dacă vor fi roşii ca stacojiul, se vor face ca lâna.“
Ieremia vestea poporului Israel, că Domnul le va ierta vina şi nu-Şi va mai aminti de păcatele lor (Ieremia 31:34 ; a se compara cu capitolul 50:20).
S-ar putea ca cineva să obiecteze, că aceste locuri sunt din Vechiul Testament şi se referă la poporul Israel. Este adevărat, dar are oare Dumnezeu două feluri de măsuri pentru iertarea pe care o oferă? Sau altfel spus, este iertarea păcatelor la Israel în trecut, sau în viitor, mai desăvârşită decât a acelora care acum cred în lucrarea de mântuire a Domnului Isus? În privinţa aceasta nu este nici cel mai mic punct de referinţă în Biblie. Dimpotrivă, în Evrei 9:12 se spune că Hristos „a intrat odată pentru totdeauna“ în Locul prea sfânt ceresc, după ce a obţinut o răscumpărare eternă, iar în capitolul 10.14-18 se adaugă: jertfa Sa „desăvârşeşte pentru totdeauna“, şi: „unde este iertare de acestea (adică, de păcate), nu mai este jertfă pentru păcat“. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că pentru păcatele care au fost odată iertate nu mai este necesară o altă jertfă. Afară de aceasta, în versetul 17 sunt folosite pentru timpul actual cuvintele deja citate din Ieremia 31:34 : „Nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor.“ Toţi pot crede Cuvântul lui Dumnezeu care nu poate greşi şi se pot baza că păcatele lor sunt pe deplin şi pentru totdeauna iertate, dacă acestea sunt mărturisite cu sinceritate şi cu pocăinţă reală înaintea Sa.
Ce este cu păcatele care nu au fost mărturisite?
Cu certitudine, nu există niciun om care, atunci când s-a întors la Dumnezeu, a mărturisit toate păcatele pe care le-a făcut. Acest fapt a făcut ca unii credincioşi să aibă probleme lăuntrice, căci prin aceasta s-au îndoit de faptul că Dumnezeu a acceptat mărturisirea lor cu privire la păcatele lor. Dar oare nu cunoaşte Dumnezeu slăbiciunea memoriei noastre şi nu ţine El seama de ea? De aceea nu este vorba de o mărturisire a păcatelor fără lacune, deplină, ci de sinceritatea ei. Un vameş, care s-a rugat odată lui Dumnezeu în templu, a rostit numai o propoziţie: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca 18:13 ). El a putut pleca fiind socotit drept, căci Domnul Isus, care a privit în inima lui, a văzut că aceste cuvinte au fost rostite cu sinceritate. Aceasta are valabilitate înaintea lui Dumnezeu. Când cineva mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu păcatele şi conştient ascunde anumite păcate, acela nu este sincer (a se compara cu Fapte 8:21 ). Cu siguranţă, nu există iertare pentru o astfel de mărturisire de formă a păcatelor. Dar dacă conştienţa că eşti un păcătos pierdut conduce la o mărturisire sinceră, atunci s-ar putea ca conştiinţa să nu-şi amintească toate nelegiuirile. Dar Dumnezeu iartă potrivit principiului Lui, prezentat în 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate“ (a se compara şi cu Coloseni 2:13 ).
Păcate înfăptuite înainte şi după întoarcerea la Dumnezeu
Desăvârşirea iertării din partea lui Dumnezeu se dovedeşte atât în valabilitatea ei eternă, cât şi în caracterul ei complet. Nu numai păcatele care au fost înfăptuite înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu au fost iertate, ci şi acelea pe care le vom face în viitor. Atunci când Domnul Isus a murit pentru noi, asupra Lui stătea nu numai momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ci toată viaţa noastră, cu toate păcatele ei, până în viitorul îndepărtat. Dacă El „a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn“ (1. Petru 2:24 ), atunci nu se poate înţelege altceva, decât numai toate păcatele noastre, şi nu numai acelea pe care le-am făcut înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu. Oricine crede în El, se poate baza pe faptul că sângele lui Hristos curăţă orice păcat (1. Ioan 1:7 ).
De aceea „curăţirea de vechile păcate“ (2. Petru 1:9 ) nu se poate limita la păcatele dinaintea întoarcerii la Dumnezeu. Petru vorbeşte aici despre credincioşi care s-au întors la viaţa lor de odinioară şi prin aceasta arată că ei au uitat ce preţ a trebuit să plătească Hristos pentru curăţirea păcatelor lor şi cât de îngrozitoare sunt păcatele în ochii lui Dumnezeu, pe care ei înşişi le-au înfăptuit odinioară. În privinţa aceasta, a se compara cu „purtarea de mai înainte“ din Efeseni 4:22 . Un tânăr creştin sincer şi credincios se ruşinează de lucrurile pe care le-a făcut pe când era necredincios şi se va teme să cadă din nou în ele (Romani 6:21 ).
Aceste locuri din Biblie ne arată însă că nu este indiferent cum trăim după ce ne-am întors la Dumnezeu. Prin naşterea din nou am primit viaţa nouă, eternă şi o „natură nouă“, care cunoaşte numai o dorinţă: să facă voia lui Dumnezeu. În opoziţie cu aceasta este şi rămâne carnea, „natura veche“, incorigibil de rea. Din păcate, păcătuim prea deseori şi ca credincioşi, pentru că nu suntem suficient de vigilenţi, ca să condamnăm pornirile firii noastre.
Dacă am păcătuit în gândire, în vorbire sau prin fapte, mântuirea noastră eternă nu este pusă sub semnul întrebării, dar bucuria, binecuvântarea şi puterea părtăşiei noastre cu Domnul nostru şi cu Tatăl nostru sunt tulburate şi slăbite (a se compara cu Psalmul 32:3, 4 ). Dacă însă mărturisim aceste păcate, Dumnezeu este credincios faţă de Hristos şi drept faţă de noi, copiii Lui, atunci când ne iartă păcatele (1. Ioan 1:9 ). Prin această iertare se restabileşte bucuria pierdută şi savurarea părtăşiei cu Tatăl. Această iertare repetată a Tatălui faţă de copiii Săi trebuie să o diferenţiem de iertarea unică, eternă, pe care o primeşte de la Dumnezeu cel care s-a recunoscut ca păcătos pierdut şi a venit cu căinţă la Domnul Isus.
Dacă noi, ca creştini, nu ne mărturisim păcatele, atunci ajungem în starea tristă, descrisă de Petru, de orbire spirituală, cu vederea scurtă şi uituci (2. Petru 1:9 ). Dacă cineva spune cu indiferenţă: „Eu sunt mântuit şi nu mai pot merge în pierzare, de aceea nu este rău dacă păcătuiesc“, atunci există cu adevărat un motiv să te îndoieşti de sinceritatea unei astfel de „întoarceri la Dumnezeu“.
„Mântuit ca prin foc“
Pe de altă parte există o realitate de netăgăduit, că şi credincioşii adevăraţi pot cădea în păcate îngrozitoare. Un astfel de caz vedem în 1. Corinteni 5 . Adunarea din Corint a trebuit să excludă pe acest om din mijlocul ei, pe care Pavel nu îl mai numeşte „frate“, ci îl desemnează ca pe unul „numit frate“. Însă este evident că era vorba de un creştin adevărat! Pentru că altfel Pavel nu putea să scrie: „spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus“. Persoana respectivă s-a pocăit de fapta sa, şi de aceea adunarea trebuia să-i arate dragoste şi să o ierte (2. Corinteni 2:6-10 ).
Ce se întâmplă însă când un creştin trăieşte în păcat şi moare în păcat, fără să se reabiliteze? Un astfel de caz avem în 1. Corinteni 11:29-32 . În adunarea din Corint s-au comportat mulţi în chip nevrednic la Masa Domnului, pentru că nu s-au gândit că pâinea şi vinul sunt simboluri ale morţii Domnului. Mulţi dintre ei au atras judecata lui Dumnezeu asupra lor, din cauză că au mâncat şi au băut în chip nevrednic, şi s-au îmbolnăvit. Unii au murit chiar, deoarece ei L-au dezonorat pe Domnul aşa de mult, încât Domnul nu a mai vrut să-i lase pe pământ. Moartea lor însă nu are nimic a face cu condamnarea veşnică, aşa cum rezultă clar din partea a doua a versetului 32: „ …ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea.“ Oamenii lumii acesteia, care L-au respins pe Domnul Isus, merg în întâmpinarea unei judecăţi eterne, ei vor fi condamnaţi. Dar cine a fost mântuit, prin credinţa în Mântuitorul, nu va merge la judecată. Dar el trebuie să ştie că Domnul pedepseşte pe ai Săi, dacă ei nesocotesc voia Lui (a se compara cu 1. Petru 1:15 şi versetele următoare). Această pedeapsă poate merge până la moarte. Tot aşa este cu „păcatul spre moarte“ din 1. Ioan 5:16, 17 şi cazul cu Anania şi Safira în Fapte 5 . În toate aceste cazuri este vorba de o pedeapsă aspră a lui Dumnezeu pentru păcate care Îl dezonorează, fără ca prin aceasta mântuirea eternă să fie pusă la îndoială. Într-un astfel de caz, Dumnezeu spune totodată: „Nu vreau ca tu să Mă dezonorezi în continuare, de aceea te iau de pe pământ la Mine!“
Şi cuvintele din 1. Corinteni 3:15 : „va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc“ nu doresc să semene îndoială, ca şi cum ar fi credincioşi care nu vor trece cu succes această „probă de foc“. Se spune chiar, că acela, a cărui lucrare va fi arsă, va fi mântuit! În această parte a epistolei este vorba de slujbă şi de construirea Casei lui Dumnezeu, a Adunării. Ca oameni, deseori nu putem să apreciem corect caracterul adevărat al unui slujitor al lui Hristos. Dar înaintea scaunului de judecată al lui Hristos vor fi aduse la lumină chiar şi lucrurile ascunse şi vor fi verificate şi apreciate în focul sfinţeniei lui Dumnezeu. „Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc.“ Pavel se bucura de această zi, pentru că ştia că Domnul, Judecătorul cel drept, îi va da cununa dreptăţii (2. Timotei 4:8 ). Dar s-ar putea să fie şi aşa, că lucrarea cuiva nu are valabilitate înaintea ochilor Domnului. Acela va suferi pagubă, neprimind nicio plată din partea Domnului său. Nu este vorba de a fi sau a nu fi mântuit, ci de plata lui, ca slujitor al lui Hristos. Aceasta rezultă clar din cuvintele: „Însă el va fi mântuit.“
Răscumpărarea
Un creştin se poate bucura nu numai de împăcarea şi iertarea primită, ci şi de răscumpărarea prin care el este eliberat nu numai de judecata lui Dumnezeu, adică de condamnarea eternă, ci şi de purtarea lui păcătoasă de odinioară şi de toate fărădelegile (Tit 2:14 ; 1. Petru 1:18 ). Preţul răscumpărării l-a plătit Domnul Isus pentru noi, dându-Şi sângele şi prin aceasta viaţa Sa pentru mântuirea noastră. Nimeni nu se poate răscumpăra pe sine însuşi, şi nici pe un alt om. „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-i dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el, pentru că răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna“ (Psalmul 49:7, 8 )
Deja în Vechiul Testament citim despre preţul răscumpărării sau ispăşire pentru cineva, care era sub judecata lui Dumnezeu sau era tras la răspundere de către Dumnezeu. Astfel, „întâi-născuţi“ din Israel – ca suplinitori pentru toţi – trebuiau să fie „răscumpăraţi“; cineva care merita moartea, putea să plătească „preţul răscumpărării“ ca „ispăşire“ pentru viaţa sa, şi când se făcea numărătoarea poporului, fiecare israelit trebuia să dea Domnului o jumătate de siclu ca „preţ de răscumpărare pentru sufletul său“ (Exod 13:13 ; 21:30 ; 30:12 ). Când însă este vorba de eternitate, niciun om nu se poate mântui şi nici nu poate mântui pe un altul.
Numai Unul a fost în stare să facă aceasta: „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1. Timotei 2:5, 6 ). Aşa cum în modelele Vechiului Testament Dumnezeu primea preţul răscumpărării, tot aşa Domnul Isus Şi-a jertfit lui Dumnezeu viaţa (Evrei 9:14 ), aşa cum a spus El mai dinainte în Evanghelia după Matei 20:28 : „După cum Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (a se compara şi cu Marcu 10:45 ). „Primitorul“ preţului răscumpărării este Dumnezeu. Din 1. Timotei 2 rezultă că preţul a fost aşa de mare, că este suficient pentru mântuirea tuturor oamenilor, iar din Matei 20 , dimpotrivă, că numai pentru aceia este valabil, care prin credinţă primesc mântuirea lucrată prin acest preţ.
Potrivit cu Evrei 9:12 , aceasta este „o răscumpărare eternă“. Ea nu poate fi revocată de nimeni şi prin nimic. Într-adevăr, noi aşteptăm „răscumpărarea trupului nostru“ şi „răscumpărarea posesiunii dobândite“, dar şi acestea nu depind de noi şi de credinţa noastră, ci sunt lucrarea lui Dumnezeu şi se vor împlini când va veni Domnul pentru răpire (Romani 8:23 ; Efeseni 1:14 ).
Îndreptăţirea
Un alt aspect al mântuirii este îndreptăţirea. Niciunde în Noul Testament ea nu este aşa de sistematic şi logic prezentată ca în Epistola către Romani. Aşa cum am văzut, această epistolă ne arată nu numai starea demnă de condamnare a omului, ci şi intervenţia de har a lui Dumnezeu în concordanţă cu Fiinţa Sa, care este dragoste, dar şi lumină. Dragostea Lui se descoperă păcătoşilor prin har nemeritat, dar lumina Sa se descoperă în dreptatea Sa incoruptibilă. Ochii lui Dumnezeu sunt prea curaţi, ca să privească răul (Habacuc 1:13 ). Dacă Dumnezeu ar arăta numai har, atunci dreptatea Lui ar avea de suferit, dacă ar fi numai drept, atunci toţi am pieri. În ambele cazuri Şi-ar nega Fiinţa Sa.
Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ (Galateni 4:4 ). Expresia „împlinirea timpului“ înseamnă că Dumnezeu a epuizat tot timpul şi toate mijloacele, pentru a arăta omului că nu există nicio posibilitate a unei îndreptăţiri de sine şi a mântuirii de păcatul în care a căzut prima pereche de oameni şi omenirea care a venit după ei. Dacă El ar fi venit mai devreme, cineva ar fi putut spune: „Nu am avut posibilitatea să arătăm că putem să facem mai bine!“ Acum nimeni nu mai poate îndrăzni să afirme aşa ceva. Istoria omenirii a dovedit contrariul.
Hristos în toată viaţa Sa a slujit lui Dumnezeu în chip desăvârşit şi fără păcat şi a făcut numai bine oamenilor. Şi cu toate acestea, El a fost urât de ei. Starea lor complet stricată s-a arătat prin aceea că ei au condamnat la moarte pe singurul Om fără păcat.
Momentul acesta al repudierii din partea păcătoşilor a fost prilejul pentru Dumnezeu, ca să-Şi descopere dreptatea. Hristos a purtat în cele trei ore de întuneric păcatele noastre în trupul Său pe lemn şi a luat asupra Sa pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcate (1. Petru 2:24 ; a se vedea Isaia 53:5 ). De aceea El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27:46 ) Când după aceste trei ore a murit, toate cerinţele pe care Dumnezeu le avea cu privire la oameni au fost împlinite pe deplin. Domnul Isus a plătit toată vina noastră prin faptul că Şi-a dat sângele Său şi viaţa Sa, mai mult chiar: prin aceasta a proslăvit pe Dumnezeu şi a putut exclama: „S-a sfârşit!“ (Ioan 17:4 ; 19:30 ).
Dumnezeu avea ca o obligaţie faţă de Fiul Său. De aceea El L-a înviat şi L-a ascuns de privirile oamenilor, înălţându-L la dreapta Sa şi glorificându-L acolo. Glorificarea lui Hristos a fost consecinţa îndreptăţită a faptului că El L-a proslăvit pe Dumnezeu şi Tatăl Său. De aceea Domnul Isus putea să spună că Duhul Sfânt va convinge lumea de dreptate, „pentru că Mă duc la Tatăl şi nu Mă mai vedeţi“ (Ioan 16:10 ).
Când un om este conştient de vinovăţia sa şi recunoaşte că merită să fie condamnat, îşi caută prin credinţă refugiul la Domnul Isus şi lucrarea Sa, atunci dreptatea lui Dumnezeu se arată faţă de cel păcătos (Romani 3:22, 26 ). El, Cel care în dreptatea Sa a judecat păcatele în Fiul Său şi în dreptatea Sa L-a înviat şi glorificat, lucrează şi acum cu dreptate, când nu respinge pe cel ce crede în Hristos, ci îl îndreptăţeşte (a se compara şi cu 1. Ioan 1:9 ).
Deci pentru acţiunile Sale, Dumnezeu are un fundament legitim. Este lucrarea lui Hristos prin care toate cerinţele Sale legitime au fost împlinite pe deplin. El acţionează totdeauna legitim – chiar şi faţă de păcătosul pierdut, care este îndreptăţit prin El. Această îndreptăţire nu înseamnă altceva decât a socoti drept, a achita. Hristos a purtat păcatele şi pedeapsa legitimă a lui Dumnezeu pentru păcate, şi Dumnezeul cel drept nu pedepseşte de două ori.
Toţi cei care au fost îndreptăţiţi prin credinţă au pace cu Dumnezeu (Romani 5:1 ). Această pace minunată nu este un sentiment trecător, ci se bazează pe valabilitatea eternă a lucrării lui Hristos şi pe îndreptăţirea păcătosului de către Dumnezeu, în baza acestei lucrări.
De aceea partea de învăţătură a Epistolei către Romani se încheie cu confirmarea siguranţei eterne şi a certitudinii celui mântuit. Pavel aminteşte în Romani 8:28-30 de sfatul etern al lui Dumnezeu (a se vedea secţiunea „Alegerea“) şi apoi pune diverse întrebări, al căror răspuns îl încununează cu: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nicio altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 8:38, 39 ). Nu confirmă în mod impresionant aceste cuvinte inspirate de Duhul Sfânt că cel mântuit este sigur pentru eternitate în mâna lui Dumnezeu? Numai o putere care este mai tare decât Dumnezeu ar putea să ne ia această siguranţă şi certitudine. Dar o astfel de putere nu există!
Alegerea
Ajungem la un alt punct important cu privire la tema „siguranţa mântuirii“. Lucrarea de mântuire a Domnului Isus de la crucea de pe Golgota nu este „reacţia“ lui Dumnezeu la păcat, ci îşi are originea într-un plan etern. În această hotărâre a lui Dumnezeu nu se exprimă numai atotştiinţa Aceluia care spune sfârşitul de la început (Isaia 46:10 ), ci şi voinţa Sa hotărâtă, de nezdruncinat (Fapte 2:23 ; Efeseni 1:11 ) şi după planul Său etern (Efeseni 3:11 ).
Hotărârea Sa este tot aşa de eternă ca şi El Însuşi, aşa cum putem deduce în acest context din felul de exprimare al Duhului Sfânt: „planul etern“ (Efeseni 3:11 ), „mai înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5 ), „mai înainte de veacuri“ (1. Corinteni 2:7 ), „mai înainte de timpurile veacurilor“ (2. Timotei 1:9 ), „mai înainte de timpurile eterne“ (Tit 1:2 ) şi „mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24 ; Efeseni 1:4 ; 1. Petru 1:20 ).
În eternitate, înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a cunoscut pe fiecare în parte care va crede cândva în Fiul Său. În atotştiinţa Sa a cunoscut şi pe ceilalţi oameni, dar cunoaşterea mai dinainte despre care vorbeşte Biblia se referă la cei credincioşi. Potrivit cu Romani 8:29 , noi nu suntem numai „cunoscuţi mai dinainte“, ci am fost şi „rânduiţi mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său“.
El a ştiut când ne vom naşte, ce fel de oameni născuţi în păcat vom fi, dar El a ştiut şi că noi ne vom pocăi şi vom crede în Fiul Său! Această cunoaştere mai dinainte a lui Dumnezeu a avut un scop precis, minunat, care corespundea hotărârii Sale şi intenţiei Sale.
Ales în Hristos
Cu această cunoaştere mai dinainte a lui Dumnezeu este legată alegerea tuturor acelora care cândva, uniţi cu Domnul Isus, Domnul şi Mântuitorul lor, în glorie vor savura o bucurie eternă în părtăşia cu Dumnezeu, Tatăl. Căci, aşa cum scrie Petru chiar de la începutul epistolei sale, alegerea noastră a avut loc după „preştiinţa lui Dumnezeu“ (1. Petru 1:2 ).
În epistola către Efeseni, în care sunt descrise binecuvântările personale şi comune ale celor ce cred în Domnul Isus, ni se spune că înainte de întemeierea lumii, noi am fost aleşi în Hristos, pe care Tatăl L-a iubit înainte de întemeierea lumii şi L-a cunoscut mai dinainte ca Miel de jertfă (Efeseni 1:4 ). Deci, binecuvântările noastre nu sunt numai rezultatul îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătoşii pierduţi, ci se bazează pe o hotărâre pe care El a luat-o înainte de a exista lumea şi înainte să se fi născut vreunul din noi, sau să fi făcut un singur păcat. Originea şi ţinta acestei alegeri divine sunt deci în afara creaţiei.
Hotărârea eternă a lui Dumnezeu nu constă numai în cunoaşterea Sa mai dinainte şi în alegerea acelora care vor crede în Fiul Său, ci ea cuprinde şi rânduirea mai dinainte a lor, ca să aibă parte de o stare minunată, eternă. Dumnezeu a stabilit mai dinainte, în cel mai mic detaliu, tot ce depindea de acest lucru. Domnul Isus nu a fost numai crucificat, pentru că poporul Lui L-a respins şi pentru că Pilat, guvernatorul roman, L-a condamnat la moarte, ci pentru că mâna lui Dumnezeu şi hotărârea Lui a decis mai dinainte să fie aşa (Fapte 4:28 ).
Şi binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit din veşnicie în Hristos pentru ai Săi, dar care nu au fost cunoscute în timpurile dinainte de cruce, apostolul Pavel le numeşte în 1. Corinteni 2:7 „înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veacuri spre gloria noastră“. Şi dacă ne gândim la noi, citim în Efeseni 1:11 , că am fost „rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale“.
Să nu trecem peste ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu
Prin faptul că se merge mai departe decât permite Cuvântul lui Dumnezeu, uneori cunoaşterea mai dinainte, alegerea şi hotărârea mai dinainte sunt puse într-un context greşit. Noi nu avem voie să mergem mai departe decât ne descoperă Cuvântul lui Dumnezeu. În el găsim afirmaţii minunate despre gândurile eterne ale lui Dumnezeu cu privire la aceia care vor fi cândva la El în glorie, dar niciun loc despre hotărârea mai dinainte spre condamnare a unor oameni! Toţi care merg în pierzare vor primi pedeapsa dreaptă pentru păcatele lor, dar nu pe baza unei hotărâri mai dinainte a lui Dumnezeu, ci „după faptele lor“ (Apocalipsa 20:11-15 ; a se compara şi cu Romani 9:22-24 ).
Pentru mintea omului natural pare să fie o contradicţie în aceasta, cu care nu se poate mulţumi. Dar pentru cei credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu dă în Isaia 55:8, 9 un răspuns simplu: „Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele, zice Domnul. Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre.“ Înţelepciunea lui Dumnezeu este mult mai înaltă decât cunoştinţa noastră slabă. Însă în Cuvântul Său, El ne lasă să privim în hotărârea Sa pe care a luat-o în eternitate înainte de crearea lumii cu privire la cei pe care El îi va mântui cândva. Dacă rămânem la aceasta, vom fi păziţi de acuzarea: „Cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?“, adresată în Romani 9:20 acelora care nu acceptă suveranitatea lui Dumnezeu.
Siguranţă şi certitudine
Din tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre mântuire, rezultă siguranţa acelora care cred în Domnul Isus şi în lucrarea Sa. Dacă nu ar exista această siguranţă, nu am putea avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci afirmaţiile clare ale lui Dumnezeu cu privire la acţiunile Sale ar trebui puse la îndoială. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul descoperit, despre care Domnul Isus spune: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17 ).
Pentru consolidarea celor spuse până acum, vrem să studiem unele versete, care confirmă siguranţa eternă şi desăvârşită a celor mântuiţi.
Păstorul şi oile
În Ioan 10 , Fiul lui Dumnezeu Se prezintă ca Păstorul cel bun, care Îşi dă viaţa pentru oi, adică pentru oamenii care cred în El. În verstele 27-29, El spune despre ele: „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.“ Să observăm că aceste cuvinte ale Domnului Isus nu conţin nicio condiţie, cerinţă sau atenţionare, ci constată simplu şapte lucruri de nezdruncinat:
- Ele aud glasul Păstorului cel bun, pentru că ele sunt proprietatea Lui.
- Păstorul cel bun cunoaşte oile Sale, care cred în El.
- Oile Îl urmează pe Păstorul cel bun, căci aceasta este potrivit cu natura lor nouă.
- El le dă viaţă eternă.
- Ele nu vor pieri niciodată, pentru că El nu le lasă.
- Nimeni nu le va smulge din mâna Sa. Nimeni nu le va putea smulge din mâna Tatălui.
Ultimele două puncte sunt uneori astfel explicate: nicio putere nu va putea să smulgă oile din mâna Păstorului cel bun şi din mâna Tatălui, dar ele însele pot să se „desprindă“. Nu ar fi aceasta mult mai rău decât unul care a fost salvat dintr-o casă în flăcări şi care se desprinde din mâinile salvatorului lui şi se aruncă din nou în flăcările nimicitoare? Mult mai interesant este că acela care „se desprinde“ din mâna Tatălui trebuie să aibă o putere mai mare decât El, aşa cum arată Romani 8:38, 39 . Acolo ni se spune că nicio creatură nu va putea să ne despartă vreodată de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus.
Hristos, viaţa noastră
În Coloseni 3:3 şi 4 se spune: „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi, împreună cu El, în glorie.“ Aşa cum arată acest verset, noi am fost nu numai făcuţi vii împreună cu Hristos, ci El Însuşi este viaţa noastră, şi El este inatacabil la dreapta lui Dumnezeu în cer. Viaţa noastră este ascunsă împreună cu El în Dumnezeu. În felul acesta, şi viaţa noastră în Hristos este inatacabilă. Dacă am pierde această viaţă, atunci şi El ar trebui să o piardă! Dacă noi ne vom pierde, atunci şi El ar trebui să Se piardă – ceea ce este de neimaginat!
Nicio condamnare
Pavel scrie în Romani 8:1 : „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus.“ Prin credinţă, Hristos nu este numai în noi, ci şi noi suntem în El, adică de nedespărţit legaţi, totodată învăluiţi în desăvârşirea şi gloria Sa. Dacă pentru noi ar mai fi acum o condamnare, atunci ea ar trebui să-L lovească şi pe Hristos! Dar aceasta este imposibil. De aceea Pavel încheie capitolul prin cuvintele: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 8:38-39 ).
„Noi ştim“
În multe locuri din Noul Testament este vorba de o „cunoaştere“ prin credinţă. Cităm aici numai câteva din ele:
- Romani 8:28 : „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.“
- 2. Corinteni 4:14 : „Ştiind că Cel care L-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi.“
- 2. Corinteni 5:1 : „Pentru că ştim că, dacă ar fi desfăcută casa noastră pământească a cortului acestuia, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri.“
- 1. Ioan 3:2 : „Ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea cum este.“
- 1. Ioan 5:19 : „Ştim că suntem din Dumnezeu.“
- 1. Ioan 5:20 : „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere, ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat.“
În mod clar nu se spune aici „credem“, ci „ştim“. La nivelul oamenilor este o diferenţă între „a crede“ şi „a şti“: „Credinţă nu înseamnă a şti“, se spune într-un proverb. Astăzi poţi crede ceva, iar mâine nu mai poţi crede, căci nu mai eşti aşa de convins de acel fapt. A şti înseamnă mai mult: se bazează pe fapte sau pe experienţă. În relaţia noastră cu Dumnezeu, „credinţa“ este o convingere de nezdruncinat, lucrată de Duhul lui Dumnezeu cu privire la realitatea mântuirii că în Cuvântul lui Dumnezeu ea este aşezată pe aceeaşi treaptă cu „a şti“. Aici totul este în siguranţă nu numai din partea lui Dumnezeu, ci şi noi, care credem, suntem ca cei ce ştiu şi de aceea trăim având siguranţă şi certitudine deplină.
Har şi responsabilitate
Când am vorbit despre mântuirea veşnic valabilă a celor pierduţi, ne-am ocupat cu harul lui Dumnezeu. Toţi cei ce cred în Domnul Isus, şi prin aceasta sunt îndreptăţiţi (Romani 5:1-2 ), stau în acest har etern al lui Dumnezeu şi nu se pot pierde. Cu această stare este în legătură o responsabilitate căreia niciunul, care se declară de partea lui Hristos, nu se poate sustrage. Toţi cei care Îl numesc Domnul lor au responsabilitatea să trăiască potrivit Cuvântului Său. Pentru viaţa nouă, divină, această responsabilitate nu este o povară, ci o bucurie.
Toţi cunoaştem din experienţă principiul general că orice relaţie, în care este pus un om, poartă cu sine o anumită responsabilitate. Ne putem gândi de exemplu la soţ şi soţie în căsnicie, părinţi şi copii în familie, şef şi angajaţi în viaţa profesională. Fiecare om, ca şi creatură, stă într-o anumită relaţie cu Dumnezeu, Creatorul, şi poartă în mod corespunzător o responsabilitate. Cea mai înaltă relaţie care există pentru un om, relaţia cu Dumnezeu a celor mântuiţi, este într-adevăr rezultatul harului lui Dumnezeu, dar ea poartă cu sine responsabilitatea de a te comporta aşa cum Dumnezeu aşteaptă de la aceia care se declară că sunt ai Lui. Aceasta este responsabilitatea creştină. Ea nu este un jug greu, care ne-a fost pus de Domnul nostru, ci un jug uşor de purtat şi sarcina este uşoară (a se vedea Matei 11:30 ). Gândul la dragostea Lui pentru noi ne va face uşor să-L iubim şi să ascultăm de Cuvântul Său: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte“ (Ioan 14:21 ). Dragostea faţă de El ne poate păzi de superficialitate şi indiferenţă faţă de păcat.
Două laturi
Cele două laturi ale creştinismului ne sunt prezentate clar şi precis în 2. Timotei 2:19 : „Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi» şi: «Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!»“
Prin „temelia tare a lui Dumnezeu“ nu se înţelege Hristos sau Adunarea (a se compara cu Matei 16:18 ; 1. Timotei 3:15 ), ci un principiu invariabil, care constituie baza relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii. Această „temelie a lui Dumnezeu“ stă neclintită, este de nezdruncinat, chiar dacă toate celelalte se prăbuşesc sau se destramă. „Temelia tare a lui Dumnezeu“ poartă o „pecete“, confirmarea irevocabilă, definitivă din partea Lui.
O latură – am putea spune, cea din partea Lui Dumnezeu – a pecetei conţine cuvintele: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.“ Aşa cum am văzut, toţi cei care cred în Fiul lui Dumnezeu au fost cunoscuţi de Dumnezeu mai dinainte, din eternitate, şi Fiul Său, Domnul Isus, cunoaşte toate oile Sale pe nume (Ioan 10:14, 27 ). În privinţa aceasta nu există loc pentru îndoială! Pentru oameni s-ar putea câteodată să fie greu, sau chiar imposibil, să aprecieze dacă cineva este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Este o mângâiere să ştii că Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Pe aceasta se poate baza oricine şi-a mărturisit cu sinceritate păcatele şi prin credinţă L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său.
Chiar dacă în viaţa practică de credinţă se simte adeseori ca un „ratat“ – şi care creştin nu cunoaşte acest sentiment? -, rămâne realitatea valabilă, de neclintit: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“. Iacov scrie în epistola lui: „Toţi greşim deseori“ (Iacov 3:2 ). S-a îndoit el din pricina aceasta de mântuirea lui? Absolut, nu. El ştia că aparţine acelora care după voia lui Dumnezeu au fost „născuţi prin Cuvântul adevărului“, el făcea parte din „cele dintâi roade ale făpturilor Sale“ şi Duhul Sfânt locuia în el (Iacov 1:18 ; 4:5 ).
Pecetea divină mai are şi o altă inscripţie, şi anume: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Aici este evident vorba de mărturisirea că Hristos este Domnul, care trebuie să se vadă prin cuvânt şi prin faptă. Pe lângă toată siguranţa pe care o are cel ce crede, el nu trebuie să uite că de mărturisirea apartenenţei lui la Hristos este legată o responsabilitate. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare, care se declară pentru El şi pentru Fiul Său, o conduită de viaţă în ascultare de Cuvântul Său. Fiecare creştin are datoria sfântă să se depărteze de nedreptate. „Nedreptate“ înseamnă aici orice comportare care este în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu. Un îndemn asemănător au primit şi credincioşii din Tesalonic: „Feriţi-vă de orice formă a răului!“
Niciun creştin nu-şi poate permite să trăiască în păcat şi să stea în leagănul unei pretinse siguranţe! Sfânta Scriptură ne învaţă pe de o parte despre roadele pozitive ale vieţii de credinţă, iar pe de altă parte atenţionează pe fiecare creştin cu privire la păcat. Prin aceasta este combătut reproşul, că cei credincioşi sunt tentaţi la indiferenţă cu privire la păcat, dacă li se vesteşte garanţia siguranţei mântuirii care nu se poate pierde.
Ne vom referi la câteva locuri din Scriptură. Iacov spune că credinţa şi faptele sunt strâns legate împreună: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? … Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine“ (Iacov 2:14-17 ). Deci, dacă cineva spune că crede în Domnul Isus, atunci trebuie să dovedească aceasta prin viaţa lui. Şi Pavel arată legătura de nedespărţit dintre credinţă şi mărturisire: „Cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:10 ) (o mărturisire de apartenenţă la Hristos fără credinţa premergătoare nu are nicio valoare – a se vedea în acest sens următorul capitol „Dacă…“). Şi de ce este aşa? Deoarece creştinul a primit prin credinţă viaţa nouă, divină, care nu poate rămâne ascunsă. Pavel concluzionează aceasta prin cuvintele: „Pentru că suntem lucrarea Sa (adică: a lui Dumnezeu), creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10 ). Potrivit Bibliei, nu există credinţă adevărată, care să nu se poată recunoaşte din fapte şi din cuvinte.
Încă o dată: cine spune că vestirea siguranţei mântuirii conduce la indiferenţă faţă de păcat, acela nu stă pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu! Noul Testament oferă siguranţă deplină fiecăruia care crede, totodată îl atenţionează cu privire la orice indiferenţă în gândire şi fapte. Nu vom găsi niciun singur loc din care să rezulte că un mântuit se poate pierde, dar nici unul care spune că un drum al păcatului conduce în cele din urmă la glorie!
Dacă credincioşii din Filipi erau îndemnaţi să ducă la bun sfârşit prin lucrare cu teamă şi tremur mântuirea lor (Filipeni 2:12 ), aceasta nu înseamnă că ei puteau contribui cu ceva la mântuirea sufletului lor. Am văzut că este imposibil, şi nici nu este necesar, pentru că Dumnezeu a făcut în chip desăvârşit totul în Hristos Isus pentru noi. Prin „mântuire“ se înţelege aici eliberarea şi salvarea din toate greutăţile şi ispitele la sfârşitul drumului nostru la venirea Domnului. Această ţintă trebuiau să o aibă filipenii înaintea ochilor. Acum, când Pavel nu mai era la ei şi într-un anumit sens trebuiau să se îngrijească singuri, li s-a amintit că erau permanent în pericol să cadă în păcat. Dar să nu se teamă că se vor pierde, nici de carnea care mai locuia în ei şi de activităţile ei. Pe de altă parte puteau şti: „Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (Filipeni 2:13 ). Sunt cuvinte care dau curaj. Fiecare mântuit poate avea siguranţa: sunt posesiunea Domnului, păcatele mele au fost iertate, am viaţa eternă şi am primit Duhul Sfânt, iar Dumnezeu Se ocupă de mine. El este Izvorul de putere care mă face apt să corespund responsabilităţii mele de creştin şi să mă depărtez de nedreptate.
„Dacă…“
Prin aceasta am ajuns la punctul în care este necesar să studiem mai detaliat anumite locuri din Scriptură, care deseori sunt folosite ca „dovezi“ că un credincios se poate totuşi pierde, dacă nu stăruie în credinţă şi nu trăieşte aşa cum trebuie. Sunt acele propoziţii care conţin cuvântul „dacă“ din Noul Testament. Dar să ne amintim de cele spuse. Creştinul este privit în Noul Testament din două părţi: din punctul de vedere etern al lui Dumnezeu, mântuirea este sigură, dar autenticitatea mărturisirii că aparţii lui Hristos este verificată şi recunoscută prin felul de viaţă în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Vom explica numai unele fraze în care apare cuvântul „dacă“, ele fiind mai multe decât cele amintite.
Romani 8:13 : „Pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.“ În epistola către Romani găsim desăvârşirea îndreptăţirii prin credinţă şi consecinţele ei minunate, veşnice şi sigure (a se vedea capitolul Îndreptăţirea). Cum putea atunci apostolul Pavel să scrie credincioşilor din Roma astfel de cuvinte? Tocmai pentru a le arăta că mântuirea depinde de umblarea noastră! Dar această concluzie este greşită. Un om mântuit a primit viaţa nouă, care este numită aici „Duh“, şi în afară de aceasta Duhul Sfânt ca Persoană locuieşte în el (versetele 9 şi 10). Aceasta îl face apt să aibă o umblare în viaţă plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este partea divină. Nu lipseşte nimic în privinţa aceasta.
Dar acum urmează partea omenească a responsabilităţii. Dacă cineva, care mărturiseşte că este creştin, „trăieşte potrivit cărnii“, adică se văd la el semnele caracteristice ale unui om care nu a fost născut din nou, Dumnezeu nu îi spune: „Nicio grijă! Tu vei ajunge la ţintă.“ Dimpotrivă, se spune: „Dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri!“ Sfârşitul unui drum potrivit cărnii nu este numai moartea trupului, ci „moartea a doua“, condamnarea eternă (a se vedea Apocalipsa 20:14 ). Niciunde nu găsim în Sfânta Scriptură că o viaţă în păcat sfârşeşte în glorie. Dumnezeu nu ne oferă numai har, ci El ne pune şi sub responsabilitate. Următorul exemplu ne va clarifica aceasta: un tată observă cum copilul lui se joacă neatent pe malul unui râu şi îl atenţionează: „Dacă vei cădea în apă, te vei îneca!“ Dar el nu-i spune că dacă va cădea în apă, va face totul ca să-l salveze!
Romani 8:17 : „ …moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.“ Nu este în versetul acesta glorificarea împreună cu Hristos în cer dependentă de suferinţele noastre pe pământ? Nu, ci aici ni se aduce aminte de principiul biblic, că prin suferinţe se merge la glorie (versetul 18; Fapte 14:22 ; 1. Petru 5:10 ). Nu numai unii, ci toţi cei mântuiţi vor fi glorificaţi odată cu Hristos în cer, dar drumul într-acolo duce prin suferinţe. Glorificarea viitoare a tuturor credincioşilor este aşa de sigură pentru Dumnezeu, încât Pavel putea să scrie mai târziu: „ …pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat“ (versetul 30).
Coloseni 1:21-23 : „Şi pe voi, …acum dar v-a împăcat…, ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei.“ Nu am putut contribui cu nimic pentru împăcare şi consecinţele ei, căci ea este lucrarea lui Dumnezeu (a se vedea capitolul Împăcarea). Dar în ultima parte a frazei suntem văzuţi ca oameni responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi aşa să rămânem şi să nu ne lăsăm abătuţi de la speranţa Evangheliei. „Credinţa“ este aici adevărul mântuirii, cu alte cuvinte, ceea ce credem. Aceasta trebuie să ţinem strâns. Aici nu suntem somaţi cu privire la „căderea credincioşilor“, ci suntem îndemnaţi ca prin umblarea noastră să confirmăm că aparţinem lui Hristos (a se compara cu 1. Corinteni 15:2 ; Evrei 3:6, 14 ).
- Timotei 2 .11-13: „Vrednic de încredere este cuvântul: pentru că, dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună; dacă Îl tăgăduim, şi El ne va tăgădui; dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, pentru că nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi.“ În mai multe propoziţii care conţin cuvântul „dacă“ sunt spuse aici diferite lucruri. Primul „dacă“ se referă la două realităţi ale mântuirii, care nu au nimic a face cu umblarea noastră practică ca creştini. Oricine a murit prin credinţă împreună cu Hristos va trăi etern împreună cu El (a se compara cu Romani 6:5, 8 ). Al doilea „dacă“ arată (asemenea locului tratat anterior din Romani 8:17 ) perseverenţa inevitabilă cu privire la domnia noastră viitoare împreună cu Hristos. A treia propoziţie „dacă Îl tăgăduim“ este de fapt o atenţionare. Prin „a tăgădui“ nu se referă la o faptă unică, de care apoi te-ai căit cu sinceritate, ca de exemplu la Petru, care în rest a fost foarte credincios. Cine însă prin cuvintele şi purtarea lui lasă să se recunoască că nu mai are deloc a face cu Hristos, acela să ştie că şi Hristos îl va tăgădui. Aici este vorba de oameni necredincioşi, care niciodată nu au avut o legătură vie cu Domnul. Ultima propoziţie în care apare „dacă“ spune, dimpotrivă, că necredincioşia noastră nu-L va împiedica să ducă la bun sfârşit toate gândurile Lui de dragoste cu noi. Noi suntem într-adevăr dependenţi de El, dar El nu este dependent de noi!
Condiţia prezentată prin „dacă“ nu se referă la mântuire, ci totdeauna la comportarea noastră pe drumul spre glorie. Numai unul care este cu adevărat mântuit poate îndeplini condiţia, un necredincios, dimpotrivă, nu va putea, chiar dacă în exterior mărturiseşte că aparţine creştinismului. Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă pe de altă parte multe exemple, că un credincios care cade în păcat şi se căieşte, va fi reabilitat.
Mai există şi o altă grupă de propoziţii în care apare cuvântul „dacă“, care conţin mărturisirea pentru credinţă, fără ca la persoanele acelea să se poată recunoaşte viaţa divină. Prima epistolă a lui Ioan conţine mai multe constatări ca aceasta: „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“ (1. Ioan 1:6 ; a se compara cu versetele 8, 10; capitolul 4:20). În acelaşi sens este şi întrebarea pusă de Iacov: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte?“ (Iacov 2:14 ). Cei ce vorbesc astfel au numai o mărturisire de formă, care este în contradicţie cu felul lor de viaţă. O mărturisire evlavioasă de felul acesta nu are nicio valoare, ci conduce la pierzarea eternă.
„Păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă“
La citirea pasajului anterior s-ar putea ca un copil fricos al lui Dumnezeu să ajungă la concluzia: „Foarte des dau greş în viaţa mea de credinţă, cad mereu în aceleaşi păcate şi ispite, aşa că mă întreb dacă sunt cu adevărat mântuit.“
Am citat deja pe Iacov, care nu se îndoia de sinceritatea credinţei lui, cu toate că a trebuit să mărturisească: „Toţi greşim deseori.“ El a cunoscut mărturisirea păcatelor ca şi copil al lui Dumnezeu, iertarea Tatălui, şi a ştiut şi de harul Lui care vine în ajutor. Cu privire la această temă vrem să adăugăm şi alte locuri din Noul Testament care dau curaj.
Pavel le-a scris corintenilor: „ …aşteptând descoperirea Domnului nostru Isus Hristos, care vă va şi întări până la sfârşit, ca să fiţi de neînvinuit în ziua Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 1:7, 8 ). Domnul nu vrea să ne facă fricoşi. Dimpotrivă: El, Cel care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ne va întări până la sfârşit. El nu cere nimic de la noi, pentru care El nu ne dă totodată aptitudinea şi puterea, şi anume până la sfârşit. Fără El nu putem face nimic, dar El ne vine în ajutor în slăbiciunile noastre şi ne păzeşte, ca să fim fără vină în ziua când va veni în glorie pe pământ şi noi ne vom arăta împreună cu El (şi, desigur, şi la venirea Lui anterioară pentru răpire; 1. Tesaloniceni 5:24 ).
În mod asemănător se spune în Filipeni 1:6 : „fiind încredinţat chiar de aceasta, că Cel care a început în voi o lucrare bună o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos.“ Şi aici nu este vorba de statornicia noastră, ci de lucrarea lui Dumnezeu în sufletele noastre. El a început această lucrare prin naşterea din nou, şi tot El o va încheia. Chiar dacă în viaţa noastră de credinţă sunt slăbiciuni sau chiar păcate, El va sfârşi lucrarea Lui bună în noi!
Şi în 2. Tesaloniceni 3:3 suntem încurajaţi cu privire la Domnul nostru: „Dar credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de rău.“ Domnul Isus este vrednic de încredere şi statornic faţă de Tatăl Său, faţă de El Însuşi şi faţă de noi. Deseori, noi ne clătinăm şi suntem instabili, dar El ne va întări şi ne va păzi ca răul să nu ne biruiască (a se compara în privinţa aceasta şi cu Ioan 17:15 : „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău“; a se vedea şi 1. Petru 5:10 ).
Un alt loc din Scriptură care ne dă curaj este în 1. Petru 1:5 : „ …pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă.“ În versetul anterior este vorba de „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi“. Nu numai moştenirea noastră cerească viitoare este inatacabilă, ci şi noi înşine suntem păziţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu nu se descoperă vizibil, ci în credinţa noastră. Dumnezeu nu dă la o parte toate greutăţile de pe drum, dar El ne dă putere, ca prin credinţă să le biruim, şi poartă de grijă, ca credinţa noastră să nu înceteze. Domnul Isus a zis lui Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32 ). El nu va permite, ca ispitele să fie mai mari decât puterea noastră spirituală, ci va purta de grijă, ca prin credinţă să le putem suporta (1. Corinteni 10:13 ). Pentru a fi complet trebuie să mai adăugăm că „mântuirea“ din 1. Petru 1:5 nu este acelaşi lucru cu mântuirea sufletului din versetul 9, pe care o posedăm deja acum, ci mântuirea definitivă şi deplină a trupului, sufletului şi duhului la răpirea credincioşilor (a se vedea Filipeni 3:20 şi următoarele versete; 1. Tesaloniceni 5:23 ).
În încheiere să amintim cuvintele din epistola lui Iuda (versetele 24 şi 25): „Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie, singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veac, şi acum şi în toate veacurile! Amin.“ Iuda scrie în scrisoarea sa despre atacurile îngrozitoare ale duşmanului îndreptate asupra credincioşilor. Cu toate acestea, el nu se îndoieşte câtuşi de puţin de siguranţa lor eternă. Chiar din primul verset, el le aduce aminte că ei sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos. El încheie cu adorarea Aceluia care este apt şi gata să ne păzească în timpul vieţii noastre pământeşti de poticnire în credinţă şi să ne aşeze înaintea Sa în glorie cu mare bucurie în desăvârşirea eternă.
Nu ne arată aceste locuri, că cu toată slăbiciunea noastră, cu toată eşuarea noastră în viaţa de credinţă, nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la ajungerea la ţintă? Harul Dumnezeului nostru este aşa de mare, încât El ne-a dăruit nu numai mântuirea eternă, ci El ne întăreşte şi ne păzeşte pe drumul deseori greu spre ţinta cerească!
Concluzie
Din tot ce am constatat până acum cu privire la tema „siguranţa mântuirii“, rezultă două lucruri:
- În primul rând: Nu numai lucrarea de răscumpărare a lui Hristos, ci şi mântuirea păcătosului bazată pe această lucrare este absolut desăvârşită. Nimic şi nimeni nu poate să smulgă din mâna Sa pe cei ce sunt mântuiţi prin sângele lui Hristos.
- În al doilea rând: Oricine se declară că aparţine lui Hristos, adică oricine se numeşte creştin, stă sub responsabilitatea de a trăi corespunzător cu mărturisirea lui.
Un creştin credincios poate deci să se bazeze pe deplin pe faptul că prin credinţa lui în Hristos şi lucrarea Sa este în siguranţă eternă, dar Domnul Isus aşteaptă de la el o viaţă în concordanţă cu aceasta. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune niciunde că un creştin este liber să păcătuiască – dimpotrivă: dacă cineva afirmă aşa ceva, atunci trebuie să te îndoieşti de întoarcerea lui la Dumnezeu. După Sfânta Scriptură, drumul lui sfârşeşte în distrugerea eternă.
Ambele aspecte ale harului desăvârşit al lui Dumnezeu în mântuirea de păcate şi responsabilitatea personală în viaţa fiecăruia care se numeşte creştin nu trebuie niciodată să le despărţim unul de altul, dar trebuie să le diferenţiem. Le putem compara cu cele două şine paralele ale căii ferate: numai atunci când ambele sunt bine fixate, trenul poate să circule pe ele. Tot aşa, şi noi trebuie să lăsăm la locul lor cele două laturi ale harului şi responsabilităţii, dacă vrem să stăm pe fundamentul sigur al Sfintei Scripturi. Din păcate, mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu nu văd lucrurile în felul acesta. Într-o oarecare măsură, ei despart „şina responsabilităţii“ de „şina harului“ şi ajung prin aceasta la concluzia că un mântuit s-ar putea să nu ajungă la ţintă şi să se piardă pentru totdeauna. Dar aceasta este imposibil.
Dar celelalte locuri din Biblie…?
După ce în prima parte am studiat mai întâi „linia harului“ şi apoi „linia responsabilităţii“, trecem acum la alte locuri din Biblie care creează multor copii ai lui Dumnezeu probleme mari şi chiar frică. Toate se referă la cea de-a doua „linie“ a responsabilităţii, adică la mărturisirea noastră. Vom studia aceste locuri pe rând, aşa cum se întâlnesc ele în Noul Testament.
„Dar dacă sarea îşi pierde gustul“ (Matei 5:13 )
„Voi sunteţi sarea pământului; dar, dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce va fi sărată? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni“ (a se compara cu Marcu 9:50 ; Luca 14:34 ).
Aceste cuvinte fac parte din predica de pe munte, în care Domnul Isus ca Împăratul făgăduit al lui Israel prezintă principiile Împărăţiei Sale. Cuvintele Sale au şi pentru noi mesaje importante, dar nu avem voie să le scoatem din contextul în care stau. În Matei 5:13 , Domnul Isus îi numeşte pe ucenicii Săi „sarea pământului“. Sarea este aici un tablou al influenţei sfinte şi de păstrare, care ar trebui să vină de la cei care mărturisesc că Îi aparţin şi Îl au ca Domn. Domnul Isus continuă: „Dar, dacă sarea îşi pierde gustul (sau: devine fără putere), nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni.“ În Antichitate, sarea nu a fost aşa de curată ca astăzi. Dacă era depozitată mult timp în condiţii nepotrivite, sarea de bucătărie putea să fie spălată, aşa că rămâneau numai părţile componente fără valoare, care erau aruncate afară şi călcate în picioare fără nicio atenţie. Aşa a fost călcat în picioare Ierusalimul de naţiuni, cetatea care a respins pe Împăratul ei (Luca 21:24 ), iar creştinătatea, care multe secole a posedat vestea bună a Evangheliei, va decădea de la Dumnezeu şi va fi judecată (2. Tesaloniceni 2:3 ; Apocalipsa 18:4-8 ).
Aşa cum arată contextul, aici nu este vorba dacă unul născut din nou poate sau nu poate să meargă în pierzare. Este vorba de responsabilitatea celor care se numesc ucenici ai lui Isus. Când Petru s-a lepădat de Domnul său, nu a fost o mărturie pentru El. S-a pierdut el din cauza aceasta? Despre creştinii cu numele din ultimele zile se spune însă că au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“ (2. Timotei 3:5 ). Despre acest fel de oameni este vorba aici.
„Niciodată nu v-am cunoscut“ (Matei 7:23 )
„Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere?» Şi atunci le voi spune deschis: «Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.»“
Şi Matei 7:21-23 face parte din predica de pe munte. Aici este vorba de oameni care mărturisesc pe Isus ca Domn al lor, dar care nu fac voia Tatălui care este în ceruri. Ei cunosc şi numesc Numele Domnului Isus, ei duc o viaţă religioasă şi sunt totuşi înşelaţi, sau chiar înşelători, care vor merge în pierzarea eternă. Dar, vor întreba probabil unii cititori ai Bibliei, pot astfel de oameni necredincioşi să profeţească, să alunge demoni şi să facă minuni în Numele Domnului Isus? Sau: pot oamenii, care în Numele lui Hristos fac lucruri mari, să meargă în pierzarea eternă?
Domnul Isus atenţionează deja în paragraful anterior cu privire la profeţii mincinoşi (Matei 7:15-20 ). Printre ucenicii Lui, cărora El le-a dat putere să alunge duhurile necurate, se afla şi trădătorul Iuda! Pavel atenţionează cu privire la „apostolii falşi, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, pentru că însuşi satan se preface în înger al luminii. Nu este deci mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi potrivit lucrărilor lor“ (2. Corinteni 11:13-15 ). Puteri demonice sub mantaua creştină se găsesc şi astăzi (a se compara cu Matei 12:27 ; Fapte 19:13 şi versetele următoare).
Astfel de oameni vor auzi cândva la judecata finală înaintea marelui Tron alb cuvintele Domnului: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii!“ Printr-o mărturie falsă au simulat în viaţa lor o apropiere de Hristos, cu toate că lăuntric au stat departe de El. Atunci îşi vor primi pedeapsa dreaptă şi vor fi veşnic depărtaţi de El. Este foarte clar că nu este vorba de credincioşi care „au căzut“, ci numai de necredincioşi poate fi vorba. Căci altfel Domnul Isus ar fi trebuit să le spună: „V-am cunoscut cândva, dar acum nu vă mai cunosc!“ Dar nu, în opoziţie cu oile Sale, cu oamenii care Îi aparţin, El nu i-a cunoscut niciodată pe aceştia (a se compara cu Ioan 10:14 ). Sunt mărturisitori spiritual morţi, care nu posedă viaţa eternă.
Hula împotriva Duhului (Matei 12:31 )
„De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului nu va fi iertată oamenilor“ (a se compara cu Marcu 3:29 ; Luca 12:10 ).
Mulţi credincioşi ajung la frământări lăuntrice mari, pentru că ei cred că „au păcătuit împotriva Duhului Sfânt“. Dar nu este orice păcat împotriva lui Dumnezeu de asemenea un păcat împotriva Duhului Sfânt, împotriva Fiului şi a Tatălui? Anania şi Safira au minţit pe Duhul Sfânt şi pe Dumnezeu, dar au pierit ei din cauza aceasta (Fapte 5:3, 4 )? Aceasta ne arată cât este de important să rămâi exact la modul de exprimare a Sfintei Scripturi. În Matei 12:31 nu este vorba de un păcat împotriva Duhului Sfânt, ci de „hula împotriva Duhului“ (a se compara cu Marcu 3:29 ; Luca 12:10 ).
Acest păcat putea fi făcut numai în timpul când a fost Domnul Isus pe pământ. Fariseii Îl învinuiau pe El, Cel care scotea demonii prin Duhul lui Dumnezeu: „Acesta nu scoate demonii decât prin Beelzebul, căpetenia demonilor“ (Matei 12:24 ). Despre El, Cel pe care „Dumnezeu L-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere; pe El, care umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El“ (Fapte 12:38 ), ziceau aceşti dispreţuitori că este în legământ cu diavolul! Era o hulă directă a Duhului Sfânt, care lucra în Fiul Omului. Era cea mai înaltă treaptă a repudierii Lui ca Mesia al lui Israel şi ducea la condamnarea eternă.
Hula împotriva Duhului nu poate fi extinsă la zilele noastre, căci niciun creştin nu este aşa de desăvârşit, încât stă totdeauna sub călăuzirea Duhului Sfânt. Chiar şi creştinii adevăraţi pot prin comportarea lor să dea prilejul de a huli, atunci când cad în păcat şi prin aceasta Numele lui Dumnezeu este dezonorat (a se vedea 2. Corinteni 6:3 ; 1. Timotei 6:1 ). Afirmaţii negative cu privire la unii creştini sau slujitori ai lui Hristos nu pot fi niciodată denumite ca hulă împotriva Duhului. Domnul Isus a fost, dimpotrivă, fără păcat. A-L învinui că are legătură cu diavolul a fost un păcat deosebit, care nu se poate extinde la alte cazuri, şi anume acela al „hulii împotriva Duhului“.
Aici nu este vorba de un păcat al unui credincios adevărat, ci de duşmani evidenţi ai lui Hristos, care nu voiau nicidecum să creadă în El. Aşa cum am văzut la omul din 1. Corinteni 5 , Dumnezeu poate ierta, şi va ierta chiar şi cel mai îngrozitor păcat al copiilor Săi, dacă ei se pocăiesc cu sinceritate de acel păcat. Din cauza păcatului, ei pot fi aspru pedepsiţi de El şi pot sta sub disciplinarea Adunării, dar şi în privinţa aceasta există făgăduinţa: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).
A răbda până la sfârşit (Matei 10:22 ; 24 .13)
În Evanghelia după Matei 10:22 şi 24:13, Domnul Isus spune ucenicilor Săi: „Dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit.“ Din aceste cuvinte se trage concluzia: cine nu va stărui în credinţă până la sfârşitul vieţii sale, va merge în pierzarea eternă. Dar aici nu este vorba de aceasta. Să ne aducem aminte de principiile pe care le-am numit la început cu privire la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu: orice loc din Scriptură poate fi corect înţeles numai în contextul în care se află. Capitolele 24 şi 25 din Evanghelia după Matei conţin aşa-numita „predică cu privire la sfârşitul timpului“ a Domnului, în care El vorbeşte despre nimicirea Templului de la Ierusalim, care urma să aibă loc în curând (anul 70 după Hristos), despre viitorul poporului iudeu (capitolul 24:4-44), despre creştinătate (capitolul 24:45 – 25:30) şi despre naţiuni (capitolul 25:31-46).
Versetul de mai sus se referă la poporul iudeu în timpul necazului cel mare după răpirea credincioşilor. Deci, aici nu este vorba de creştini. În acele zile vor veni nu numai încercări generale, ci şi prigoniri directe ale iudeilor din afară şi ură între ei înşişi (versetele 9 şi 10). Vor veni profeţi falşi şi vor înşela pe mulţi, iar nelegiuirea se va răspândi aşa de mult, încât dragostea multora din popor se va răci (versetele 11-13). Domnul vorbeşte aici în mod evident – chiar dacă la modul cel mai general – de timpul lui antihrist, care va fi în ultimii trei ani şi jumătate ai acelei perioade. Dar acei iudei, care nu se vor lăsa influenţaţi de aceste grozăvii, ci în acest necaz vor fi credincioşi până la sfârşit, vor fi recunoscuţi la venirea Domnului ca popor al Lui (a se compara cu Romani 11:16 ; Apocalipsa 14:1-5 ). Cei care perseverează sunt deci iudeii credincioşi, în opoziţie cu cei „mulţi“, aceştia fiind iudeii necredincioşi, a căror dragoste este dictată de sentimente şi în cele din urmă se va răci, pentru că ei nici măcar nu au fost născuţi din nou. Mântuirea celor care rabdă va avea loc prin eliberarea lor la apariţia lui Hristos pe pământ. Asemănător este şi contextul din capitolul 10.22. Ambele locuri nu trebuie generalizate şi extinse la creştini.
Ucenici adevăraţi şi ucenici falşi (Ioan 6:66 ; 8:31 ; 15:2, 6 )
În Evanghelia după Ioan 6:66 se spune: „De atunci, mulţi dintre ucenicii Săi s-au întors şi nu mai umblau cu El.“ Aici trebuie să cunoaştem mai întâi ce se înţelege în limbaj biblic prin ucenici. „Ucenic“ nu înseamnă acelaşi lucru cu „copil al lui Dumnezeu“. Cuvântul grecesc mathetes înseamnă „elev, ucenic, discipol“. Prin sine însuşi nu spune nimic despre mântuirea sufletului, ci se referă la o umblare potrivită, care se recunoaşte în exterior. Ca urmare, pretutindeni în Noul Testament unde este vorba de ucenicie, stă în prim-plan umblarea practică, deci partea responsabilităţii noastre. „Astfel deci oricine dintre voi care nu renunţă la tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu“ (Luca 14:33 ). Un ucenic adevărat este apt şi gata să facă aceasta, pentru că el posedă viaţa nouă; un ucenic fals, dimpotrivă, nu poate face aceasta pe o durată mai lungă.
De mai multe ori am văzut diferenţa dintre mărturisirea falsă şi cea adevărată. Un ucenic este unul care se declară urmaş al lui Hristos. După felul lui de viaţă se poate recunoaşte dacă el este un ucenic adevărat sau unul fals. În versetul amintit mai sus au fost aceia care nu mai voiau să umble împreună cu Domnul Isus şi s-au întors, ei erau ucenici falşi (a se vedea Ioan 6:64 ). Ei L-au urmat un timp, dar, când cerinţele Lui au devenit prea mari pentru ei, L-au părăsit. El a spus că numai cei care mănâncă carnea Lui şi beau sângele Lui, aceasta înseamnă că ei cred în lucrarea Lui de răscumpărare, au viaţa eternă (Ioan 6:54 ). Tocmai pe aceasta nu o aveau ei, şi în mod evident nici nu o voiau!
Astfel de situaţii sunt şi astăzi. Oamenii vin la orele de adunare şi un timp se conformă celor credincioşi, deoarece se simt într-un fel oarecare atraşi de aceştia. După un timp se retrag şi trebuie să te îndoieşti că „ucenicia“ lor a fost adevărată.
Când Domnul Isus a întrebat pe cei doisprezece apostoli: „Voi nu vreţi să vă duceţi?“, Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (Ioan 6:67-69 ). Unsprezece dintre ei erau ucenici adevăraţi, căci ei credeau cu adevărat în El şi iubeau Cuvântul Lui. În Ioan 8:31 , Domnul Isus spune semnul caracteristic al unui ucenic adevărat: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei.“ O adevărată urmare a Domnului se arată în respectarea Cuvântului Său.
Şi mlădiţele din viţă în Evanghelia după Ioan 15 vorbesc despre ucenici, şi nu despre copiii lui Dumnezeu. Tema nu este viaţa eternă, invizibilă ca de exemplu în capitolul 10, la Păstor şi oi, ci rodul vizibil. De aceea în versetul 2 nu se spune: „orice mlădiţă în Mine care nu mai aduce rod“, ci: „ …nu aduce rod“, adică ea nu a adus niciodată rod şi de aceea este un tablou al unui ucenic fals, tot aşa ca şi persoana din versetul 6, care nu rămâne în Hristos. „Rămâne“ este aici expresia perceptibilă a unei legături de viaţă lăuntrică cu Fiul lui Dumnezeu. Când Ioan vorbeşte de legăturile noastre cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, el nu cunoaşte ceva trecător, ci o rămânere permanentă (a se compara cu Ioan 5:38 ; 6:56 ; 14:10,17 ; 1. Ioan 2:27 ; 3:15 etc.).
A fi tăiat (Romani 11:22 )
Cuvintele „nu te va cruţa nici pe tine“ şi „altfel, şi tu vei fi tăiat“ din Romani 11:20-22 au adus pe mulţi copii ai lui Dumnezeu în nesiguranţă. „Voi fi şi eu rupt din măslin, dacă nu stărui în credinţă?“, aşa s-au întrebat unii, fiind cuprinşi de frică. Dar şi la aceste cuvinte trebuie neapărat să se ţină seama de context. În Romani 9 – 11 , Dumnezeu ne oferă o privire în istoria şi viitorul poporului Israel în relaţiile lui cu creştinismul. În capitolul 11 este vorba, dacă Israel este lepădat de Dumnezeu pentru totdeauna sau nu, din cauză că L-a respins pe Hristos. Măslinul din versetele 16-24 este un tablou al purtătorului binecuvântărilor pe pământ, dat de Dumnezeu, şi care era răspunzător înaintea lui Dumnezeu, ale cărui rădăcini îşi au originea în Avraam (versetul 16; a se compara cu Geneza 12:2, 3 ). Avraam a primit de la Dumnezeu binecuvântări cu consecinţe mari şi este nu numai părintele trupesc al lui Israel, ci şi tatăl spiritual al tuturor credincioşilor din timpul nostru (a se compara cu capitolul 4.16). Ramurile de început ale acestui măslin au fost deci urmaşii lui Avraam, copiii lui Israel, însă numai până în momentul când L-au respins pe Domnul Isus ca Mesia al lor. Atunci au fost rupte şi în locul lor au fost altoite naţiunile convertite („măslinul sălbatic“) la creştinism. De aceea creştinismul este în timpul actual purtătorul binecuvântării.
Când însă după răpirea credincioşilor creştinătatea, care nu rămâne în bunătatea lui Dumnezeu, va cădea de la El (2. Tesaloniceni 2:3 ), El Îşi va relua relaţiile cu Israel. Atunci, ramurile sălbatice (creştinii cu numele) vor fi tăiate din cauza necredinţei lor, şi ramurile naturale (credincioşii iudei) vor fi altoite iarăşi în propriul măslin. Pronumele „tu“ şi „ei“ de aici nu sunt individuale, ci trebuie înţelese colectiv. Prin „ei“ se înţelege poporul Israel şi prin „tu“ se înţelege întreaga creştinătate. Nu fiecare om stă aici în prim-plan, ci istoria şi viitorul creştinismului şi al poporului Israel, dar ambii văzuţi în totalitatea lor. Creştinii de nume, care vor cădea de la Dumnezeu, sunt tot aşa de puţin credincioşi, ca şi iudeii care L-au repudiat pe Domnul Isus. Tăiaţi vor fi deci numai cei necredincioşi, niciodată cei credincioşi.
Pieirea celor slabi (1. Corinteni 8:11 )
„Şi cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta.“ Copiii lui Dumnezeu trebuie să trateze cu atenţie pe alţii şi să nu fie un prilej de poticnire pentru ei. Credincioşii din Corint nu au făcut aşa. Unii dintre ei au mers aşa de departe în libertatea lor închipuită, încât au luat parte la masa jertfelor oferite în templul idolilor. Nu au făcut-o din motive religioase, ci ca să mănânce o mâncare bună de carne. Un frate mai slab, în ochii căruia era păcat să intri într-un templu al idolilor, oricare ar fi fost motivul pentru a intra acolo, putea să fie influenţat prin aceasta să imite şi să se lase sedus de lucruri care erau împotriva conştiinţei lui, căci prin aceasta vedea o legătură cu slujba idolatră. Astfel, cunoştinţa fără dragoste duce la acţiuni lipsite de conştienţa responsabilităţii faţă de alţii, în mod deosebit faţă de credincioşii slabi. Aceştia sunt tentaţi să facă ceea ce ei consideră că este păcat.
Cu toate că formularea este aspră, aici nu este vorba dacă un copil al lui Dumnezeu se poate pierde, ci de seriozitatea responsabilităţii pe care o are cineva care face ca un credincios slab din punct de vedere spiritual să păcătuiască. Cine pune otravă în mâncarea altuia este un ucigaş, chiar dacă acela nu moare! Acesta este înţelesul cuvintelor: „Şi cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta“ (1. Corinteni 8:11 ). Aici nu se spune dacă Domnul va reabilita pe un astfel de credincios, pentru ca să nu slăbească responsabilitatea celuilalt.
Să fii dezaprobat (1. Corinteni 9:27 )
Cuvintele „ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat“ stau, ca şi punctul tratat anterior, într-un context (1. Corinteni 8:1 – 11:1 ) în care este vorba de folosirea corectă şi incorectă a privilegiilor pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi. În loc să adreseze o mustrare directă corintenilor, Pavel se dă pe sine ca exemplu – aşa cum o face de multe ori. În opoziţie cu ei, care nu vor să vadă seriozitatea responsabilităţii lor, el a trăit în permanentă lepădare de sine, pentru ca să-şi menţină puterea spirituală şi s-o mărească. Nu s-a temut nicidecum că va merge în pierzare, ci a fost foarte sigur de mântuirea sa eternă, aşa cum dovedesc multe locuri din scrisorile sale (de exemplu Filipeni 1:21, 23 ; 2. Timotei 1:12 ).
Pe de altă parte ne putem gândi că cineva predică toată viaţa lui, dar cu toate acestea se va pierde pentru eternitate. Ceea ce Pavel prezintă aici în persoana sa este unitatea dintre har şi responsabilitate. Cine mărturiseşte că este mântuit prin har, are responsabilitatea să trăiască în mod corespunzător. Simpla mărturisire nu este suficientă; duce la pierzare eternă.
A crede în zadar (1. Corinteni 15:2, 14, 17 )
În adunarea din Corint s-au strecurat învăţători falşi, care negau cu hotărâre posibilitatea învierii. În 1. Corinteni 15 , Pavel tratează această învăţătură greşită. Credinţa creştină stă nu numai pe fundamentul morţii, ci şi pe al învierii lui Hristos. Cine neagă aceasta, nu poate fi un creştin în sensul Sfintei Scripturi. De aceea Pavel îi prezintă mai întâi pe martorii învierii Domnului (versetele 5-11). Începând cu versetul 12, el prezintă şapte consecinţe ale negării învierii. Aici se încadrează şi faptul că credinţa noastră este zadarnică sau fără valoare (versetele 14 şi 17). Aceasta înseamnă că numai sub premisa falsă că nu există înviere, şi prin aceasta nici învierea lui Hristos, credinţa noastră este zadarnică! Vedem că aici nu este vorba de o zadarnică luptă permanentă în credinţă, ci de consecinţele unei învăţături false.
Dacă nu există o înviere a morţilor, atunci, în primul rând, nici Hristos nu a înviat (versetul 13)! Dacă Hristos nu a înviat, atunci, în al doilea rând, predica este lipsită de conţinut şi, în mod corespunzător, în al treilea rând, şi credinţa acelora care au acceptat-o (versetul 14). Corintenii puteau constata în inimile lor şi în propria lor viaţă dacă au crezut într-o vestire fără valoare sau dacă prin aceasta au cunoscut puterea lui Dumnezeu (a se compara cu capitolul 2.5). În al patrulea rând, apostolii ar fi fost martori mincinoşi, dacă ar fi vestit învierea Domnului, cu toate că nu există înviere (versetul 15). În acest loc, Pavel repetă prima sa concluzie la afirmaţia celor care se îndoiesc că există o înviere a morţilor: atunci nu există nici învierea lui Hristos (versetul 16)! Dacă Hristos nu a înviat, atunci, în al cincilea rând, credinţa corintenilor era lipsită de sens şi fără niciun scop, şi ei nu aveau iertarea păcatelor (versetul 17). Dacă, cu toată credinţa în Domnul, nu există iertarea păcatelor, atunci, în al şaselea rând, toţi cei care au adormit, sunt pierduţi pentru eternitate (versetul 18)! A şaptea concluzie a lui Pavel este: „Dacă numai în viaţa aceasta avem speranţă în Hristos, suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii“ (versetul 19).
Deci, dacă nu ar fi o înviere a morţilor, atunci creştinismul s-ar limita la viaţa înainte de moarte. Nu ar fi nicio iertare de păcat, nicio pace cu Dumnezeu şi nicio speranţă pentru eternitate – nu am avea nimic! Mergând după o iluzie deşartă, ne vom îndepărta de lume, iar la sfârşit nu vom avea nimic. Credinţa biblică în Domnul Isus ar fi cea mai mare înşelătorie. Ar fi cu adevărat o credinţă „zadarnică“, un nimic.
A cădea din har (Galateni 5:4 )
Expresia „aţi căzut din har“, care se întâlneşte numai în acest loc în Noul Testament, se foloseşte deseori ca dovadă că un creştin adevărat se poate pierde. Însă nu spune nicidecum că un credincios, prin înfăptuirea diverselor păcate, îşi poate pierde mântuirea eternă. Căderea din har înseamnă să treci din domeniul harului lui Dumnezeu în domeniul unde are valabilitate Legea (a se compara cu Romani 5:2 ; 1. Petru 5:12 ). Cine alege Legea de pe Sinai şi respectarea prescripţiilor ei ca fir călăuzitor pentru viaţa lui de credinţă, aşa cum au făcut destinatarii Epistolei către Galateni, acela părăseşte harul ca bază a relaţiilor sale cu Dumnezeu şi în felul acesta „a căzut din har“.
Şi aici vedem cât de important este pentru o înţelegere clară să se ţină seama de context. Credincioşii din Galatia stăteau în pericolul cel mai mare să se supună Legii iudaice, luând-o ca fir călăuzitor, după ce au fost mântuiţi prin credinţa în lucrarea lui Hristos. Pavel îi atenţionează foarte sever, dar cu puţin succes, pentru că cea mai mare parte a creştinătăţii consideră cele zece porunci firul călăuzitor ideal.
Apostazia (lepădarea de credinţă) (2. Tesaloniceni 2:3 ; 1. Timotei 4:1 )
Apostolul Pavel aminteşte în 2. Tesaloniceni 2:3 şi 4 că „această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.“ Despre ce este vorba în aceste cuvinte care par foarte întunecate? Suntem aşezaţi în timpul de după răpirea credincioşilor. Tesalonicenii au fost puşi în încurcătură prin ştiri şi învăţături false. Li s-a spus că necazurile prin care treceau erau un semn că ziua îngrozitoare a Domnului a sosit (a se vedea Ioel 1:15 ). Pavel contrazice aceasta aici.
El le aminteşte tesalonicenilor că evenimentul pe care ei (şi totodată şi noi) trebuiau să-l aştepte era venirea Domnului Isus pentru răpirea credincioşilor („venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună cu El“; a se vedea versetul 1). Pentru împlinirea acestui eveniment nu trebuie să se împlinească mai înainte vreo profeţie. Domnul a spus: „Eu vin curând!“ (Apocalipsa 22:20 ). Ziua Domnului, care începe cu apariţia publică a lui Hristos în putere şi în glorie pentru judecată şi instaurarea Împărăţiei Sale de o mie de ani, va avea loc după aceea. Ea este precedată de un timp de necaz şi strâmtorare şi multe alte evenimente asemănătoare.
Când toţi credincioşii adevăraţi vor fi răpiţi de Domnul în Casa Tatălui, atunci va veni „lepădarea de credinţă“. Creştinătatea de nume rămasă pe pământ se va lepăda pe deplin de învăţătura Bibliei şi de Dumnezeu. Orice urmă de creştinism – în mod deosebit în Europa, ţinutul împărăţiei romane care va veni – se va şterge. Aceasta este lepădarea de credinţă despre care se aminteşte aici. Nu este nicidecum vorba de lepădarea de credinţă a credincioşilor, ci a oamenilor care au numai o formă de evlavie, dar nu sunt născuţi din nou. La iudei va fi asemănător, căci din mijlocul lor se va ridica omul păcatului, fiul pieirii, adică antihristul, care se va glorifica pe sine ca Dumnezeu şi va încheia o alianţă strânsă cu căpetenia imperiului roman, potrivit cu Apocalipsa 13:11-17 .
Lepădarea de credinţă, despre care este vorba în 1. Timotei 4:1 , va avea loc înainte de răpirea credincioşilor. Aici nu este vorba de o lepădare de credinţă generală, ci ea se referă numai la „unii“. Dar şi aceştia, care renunţă la credinţa lor, nu sunt copii ai lui Dumnezeu, ci oameni care „vor cădea de la credinţă“, adică se vor depărta de adevărul creştin, de credinţa creştină. În capitolul care urmează ne vom ocupa mai detaliat de această temă.
Naufragiere, lepădare de credinţă, abatere (1. Timotei 1:19 ; 4:1 ; 6:21 )
Diversele formulări din prima Epistolă către Timotei sunt citate ca dovezi pentru o posibilă lepădare de credinţă a credincioşilor. În capitolul 1 versetul 19 este vorba de „o credinţă şi o conştiinţă bună, pe care unii, lepădând-o, au naufragiat în ceea ce priveşte credinţa“, în capitolul 4 versetul 1 se spune că „în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă“, şi în capitolul 6 versetul 21 Pavel constată că „unii s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa“.
Aici este important să se ştie ce înseamnă cuvântul „credinţă“. În privinţa aceasta trebuie să diferenţiem două înţelesuri principale, care au o importanţă deosebită în Noul Testament. Credinţa este în primul rând convingerea de credinţă, încrederea personală în Dumnezeu. Exemple pentru aceasta găsim în mod deosebit în capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde eroii credinţei din Vechiul Testament sunt caracterizaţi cu cuvintele: „prin credinţă“. În al doilea rând, credinţa este ceea ce noi credem, adevărul cu privire la mântuire, credinţa creştină. În limba greacă stă în aceste cazuri de cele mai multe ori articolul hotărât (credinţa), ca de exemplu în Iuda 20 : „zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă“ (a se compara şi cu Galateni 1:23 ; Coloseni 2:7 ).
În cele trei locuri citate din Epistola către Timotei este totdeauna vorba de al doilea înţeles. Oamenii despre care vorbeşte Pavel nu au aruncat peste bord credinţa lor personală, ci au renunţat parţial sau total la adevărul creştin. Dacă aceşti oameni sunt mântuiţi sau pierduţi, este o altă întrebare. „A naufragia“ nu este acelaşi lucru cu a pieri. Este rezultatul vizibil al unui stil de viaţă fără busolă. La fel este şi cu „depărtarea de credinţă“. Şi aici este vorba de ratare în ceea ce priveşte responsabilitatea practică, la care deseori se ridică întrebarea dacă o asemenea persoană este sau nu mântuită. Nu mântuirea, ci umblarea este aici tema. Responsabilitatea şi harul nu sunt niciodată amestecate în Sfânta Scriptură, aşa cum o facem noi deseori, spre paguba noastră.
„A cădea de la credinţă“ înseamnă, dimpotrivă, să te depărtezi de la tot adevărul creştin. Sunt oameni care au primit creştinismul ca pe o filozofie sau o ideologie, fără ca conştiinţa lor să fi venit în lumina lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte mărturisirea şi stilul lor de viaţă au ţinut în exterior la adevărul creştin, fără însă să se fi pocăit şi să fi crezut în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Într-o zi se vor întoarce şi vor nega totul. Ei nu au fost niciodată copii ai lui Dumnezeu născuţi din nou, „pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre noi“. Aşa socoteşte Ioan pe oamenii pe care el îi numeşte „antihrişti“ (1. Ioan 2:19 ). Deci, şi în acest caz, este vorba de cei care mărturisesc, dar sunt necredincioşi, care se depărtează de adevărul biblic, şi nu este vorba de copiii lui Dumnezeu.
Epistola către Evrei
Mulţi au probleme deosebite cu Epistola către Evrei. În mod deosebit, adepţii învăţăturii despre căderea credincioşilor de la credinţă se sprijină pe diferite versete din această epistolă. Ei nu ţin seama nici de caracterul acestei epistole, nici nu citesc exact textul şi nu-l interpretează corect. De aceea trebuie să ne ocupăm în mod deosebit cu aceste locuri. Pentru aceasta este necesară o scurtă prezentare a gândurilor acestei epistole.
Evreii erau, aşa cum spune şi numele lor, iudei din Palestina, care la început s-au întors cu miile la creştinism (Fapte 2:41 ; 4:4 ; 5:14 ; 21:20 ). La început, ei nu au rupt-o complet cu Legea şi templul din Ierusalim, aşa cum putem deduce în mod deosebit din Faptele Apostolilor. Printre aceştia erau şi mulţi participanţi inactivi, care erau foarte impresionaţi de noua învăţătură, dar care nu erau cu adevărat întorşi la Dumnezeu. Curând au început prigonirile din partea compatrioţilor lor necredincioşi (Fapte 8:1-3 ; 11:19 ; 12:1-3 ; 1. Tesaloniceni 2:14 ; Evrei 10:32-34 ; 12:4-11 ). Aceste prigoniri au fost unul din motivele principale pentru care evreii au devenit descurajaţi şi slabi (Evrei 5:11 ; 6:12 ). Unii dintre ei se gândeau să se întoarcă la iudaism, pentru că acum le mergea mai rău decât înainte!
De aceea, în această epistolă găsim aşa multe îndemnuri de a răbda şi de a păstra credinţa (Evrei 2:1 ; 3:6, 14 ; 6:11 ; 10:23, 35, 36 ; 13:7 ). Scriitorul le prezintă în repetate rânduri ce înseamnă dacă un iudeu mărturiseşte credinţa în Evanghelia lui Hristos şi cade de la această credinţă şi se întoarce la iudaism.
Pe de altă parte, credincioşii sunt de mai multe ori îmbărbătaţi (Evrei 6:9 ; 10:32-39 ). Faptul că aceste încurajări urmează după atenţionări arată că scriitorul nu se gândeşte la pierzarea celor credincioşi, ci apelează cu atenţionări şi îndemnuri la responsabilitatea celor care mărturisesc credinţa.
Evrei 2:1 : Alunecarea
„De aceea, trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături.“ Mai întâi este important să observăm că aici nu se adresează unei singure persoane (aşa cum este cazul celor mai multe locuri care se ocupă cu această temă), ci unei grupe de persoane („noi“, respectiv „voi“). Nu este vorba acum despre ceea ce este în inima fiecărui om în parte, ci numai că toţi „au auzit“ ceva, la care trebuie „să ia seama“, pentru „a nu aluneca“. Să ne amintim că printre iudeii care s-au întors sincer la Dumnezeu erau şi din aceia care nu erau mântuiţi. Dar aici nu se face nicio diferenţiere între ei, ci se adresează tuturor, pentru că prin mărturisirea lor toţi au aceeaşi responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Cine ţine seama de cele auzite, acela va fi păzit de alunecarea alături. Dar cine nu are viaţă din Dumnezeu, poate să alunece atunci când vine împotrivirea sau prigoana. Asupra acestor lucruri atenţionează acest verset. Faptul că aici se adresează credincioşilor adevăraţi este o simplă presupunere, pentru care textul nu oferă nicio bază de confirmare.
Evrei 3:12 ; 6:4-8 : Căderea
Nici locurile din Evrei 3:12 şi 6:4-8, care au creat greutăţi multor credincioşi, nu se referă la adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ci la iudeii care mergeau împreună cu cei credincioşi, despre care am amintit deja. „Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12 ).
Cei necredincioşi care mergeau împreună cu adevăraţii credincioşi sunt comparaţi aici cu partea necredincioasă şi răzvrătită din poporul Israel în pustiu. Dacă sub presiunea prigoanei au renunţat la mărturisirea lor cu privire la apartenenţa lor la Isus, atunci ei s-au îndepărtat şi de Dumnezeu, căci prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea Lui (Romani 3:20 ). Numai la astfel de oameni se poate vorbi despre „o inimă rea de necredinţă“. Inima unui născut din nou, dimpotrivă, a fost curăţită de Dumnezeu prin credinţă (capitolul 3:12; a se vedea şi Fapte 15:9 ). „Depărtarea de la Dumnezeul cel viu“ este o întoarcere totală de la singurul Dumnezeu adevărat.
Tot aşa este în capitolul 6. Întoarcerea la religia iudaică, pentru a scăpa de greutăţi, este un drum rătăcit. Legea ca „îndrumător spre Hristos“ (Galateni 3:24 ) şi o parte din învăţăturile Domnului Isus din timpul vieţii Sale pe pământ, înainte de înfăptuirea lucrării de răscumpărare, sunt numite aici „Cuvântul începutului lui Hristos“. Ca bază a credinţei, ambele aparţin trecutului şi de aceea trebuie „lăsate“, adică lăsate în urmă. Lucrurile cunoscute iudeilor, cum ar fi pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări şi despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă, îşi au într-adevăr locul lor în Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu constituie baza credinţei creştine, care ne prezintă pe Hristos şi lucrarea Sa desăvârşită de mântuire (versetele 1 şi 2). Primirea acestor lucruri prin credinţă este „spre maturitate“, şi a fost dorinţa scriitorului ca să continue să vorbească despre acestea (versetul 3).
În versetele 4 până la 6 sunt descrişi oamenii care au avut parte de toate binecuvântările creştinismului, dar care nu au fost născuţi din nou şi nu au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt. „Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut, să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, răstignindu-L pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi dându-L batjocurii“ (Evrei 6:4-6 ).
Aceşti oameni au fost „luminaţi“, dar nu au devenit prin credinţă „lumină în Domnul“ şi „copii ai luminii“ (a se vedea Ioan 1:9 ; Efeseni 5:8 ). Au gustat pe Hristos cel proslăvit ca pe „darul ceresc“, dar n-au crezut în El şi în lucrarea Lui de mântuire şi totodată nu au mâncat carnea Lui şi nu au băut sângele Lui, ca să primească viaţa eternă (a se vedea Ioan 6:53 ). Ei „s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt“, adică au fost martori oculari la lucrările Lui, fără ca personal să fie „născuţi din Duhul“ sau să-L fi primit ca pecete sau arvună (Ioan 3:6, 8 ; Efeseni 1:13 ). În sfârşit, „au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor“, dar nu citim nimic despre faptul că au luat în serios aceasta şi că au crezut Evanghelia (Matei 7:22 ; Marcu 4:14-20 )! Dacă, cu toate aceste experienţe bogate, care însă nu se pot pune pe aceeaşi treaptă cu naşterea din nou şi roadele ei, au renunţat la mărturisirea lui Hristos, ca să revină la iudaism, aceasta este întoarcere de la Dumnezeu. Pentru aceia care din religia iudaică a Legii au venit la creştinism şi au avut parte de binecuvântările Lui, fără ca să se pocăiască, şi apoi au căzut, pentru ei nu a mai fost nicio pocăinţă, niciun har. Împreună cu creştinismul au lepădat şi pe Hristos, şi, într-un anumit sens, L-au răstignit a doua oară. Avem aici de a face cu o situaţie istorică unică. Pentru aceşti oameni, care au considerat iudaismul bun şi pentru el au renunţat la creştinism, nu a mai existat un al „treilea“ drum spre mântuire.
Aceşti iudei care au căzut nu trebuie puşi pe aceeaşi treaptă cu creştinii care cad în păcat sau trăiesc în păcat, oricât de gravă ar fi această situaţie. Dacă un copil al lui Dumnezeu cade într-o greşeală sau se rătăceşte de la adevăr, atunci Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte cu totul altfel: „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“ (Galateni 6:1 ) şi: „Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“ (Iacov 5:19-20 ).
Evrei 10:26-31 : Păcătuirea voită
Şi versetele din Evrei 10:26-31 , aduse ca argumente pentru posibilitatea ca credincioşii să-şi piardă mântuirea, au acelaşi plan secund. În această epistolă, scriitorul atrage mereu atenţia asupra aceluiaşi pericol şi a consecinţelor lui eterne.
În capitolul 10 este vorba mai întâi de absentarea de la orele de strângere laolaltă a credincioşilor, deseori primul pas spre renunţarea completă la mărturisirea creştină (versetul 25). După aceea autorul continuă: „Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori. Cine a dispreţuit legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?“
Aşa cum rezultă din menţionarea Legii de pe Sinai, şi aici se referă la iudeii care au mărturisit credinţa creştină. Un iudeu care a mărturisit că cunoaşte valoarea jertfei lui Hristos şi care apoi a renunţat la această mărturisire, nu putea să-şi mai găsească refugiul la nicio altă jertfă, iar jertfa lui Hristos nu se mai putea repeta. Pentru un astfel de om nu mai exista nicio altă jertfă, ci numai aşteptarea îngrozitoare a condamnării eterne. Un astfel de mărturisitor, care a cunoscut adevărul şi care apoi l-a părăsit, a preluat caracterul unui împotrivitor al lui Dumnezeu.
Dacă deja cel care încălca Legea lui Moise trebuia să moară fără milă, ce putea atunci să aştepte un iudeu, care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care a fost sfinţit la exterior, adică a fost pus deoparte pentru Dumnezeu, şi a insultat pe Duhul harului? Aceasta era nu numai neascultare, oricât de rea ar fi ea, ci dispreţuirea harului lui Dumnezeu, care s-a arătat în Hristos, ca să mântuiască pe cei pierduţi. Respingerea jertfei lui Hristos era cădere de la creştinism şi aici este numită „păcătuire cu voia“. În Legea de pe Sinai stă pe aceeaşi treaptă cu păcătuirea „cu mână înălţată“. Pentru acest păcat nu exista, în opoziţie cu păcatul „din greşeală“, nicio jertfă şi nicio iertare (Levitic 5:15 ; Numeri 15:30 ).
Greutăţi deosebite oferă unor cititori ai Bibliei cuvintele: „Sângele legământului prin care a fost sfinţit“. Se argumentează că aici este totuşi vorba de credincioşi. Dar „sfinţit“ înseamnă totdeauna aceasta? „A sfinţi“ înseamnă în Biblie, în general, „a pune deoparte pentru Dumnezeu“. Sunt într-adevăr locuri în Scriptură în care „a sfinţi“ se referă la credincioşii adevăraţi, ca în 1. Corinteni 6:11 : „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ sau în 1. Petru 1:2 : „Aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului…“
Deseori însă „a sfinţi“ înseamnă şi că cineva se pune deoparte pentru Dumnezeu numai în exterior. Cel mai bun exemplu în acest sens este 1. Corinteni 7:14 , unde un bărbat necredincios „este sfinţit“ prin soţia sa, care s-a pocăit. Prin aceasta, el nu este nicidecum mântuit, dar el a fost adus într-o relaţie şi într-un domeniu în care el la exterior este despărţit de lume şi unde poate să afle despre Cuvântul lui Dumnezeu dătător de viaţă. Copiii care se nasc într-o astfel de căsnicie sunt sfinţi de la naştere, cu toate că fiecare personal trebuie să se pocăiască.
Despre o astfel de sfinţire exterioară prin sângele legământului este vorba aici. Cine s-a adăpostit prin credinţă sub sângele lui Hristos, acela va fi sfinţit pentru eternitate pentru Dumnezeu, dar nu despre aceasta este vorba aici. Este vorba despre sânge ca pecete şi fundament al legământului celui nou cu poporul iudeu. Cine nesocoteşte acest sânge, adică îl dispreţuieşte, şi în afară de aceasta calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi insultă pe Duhul Sfânt („Duhul harului“), acela nu poate fi decât un necredincios.
Evrei 12:14 : Urmărirea sfinţeniei
„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.“ Unii creştini deduc din acest verset solicitarea de a atinge o anumită treaptă, sau un anumit nivel de sfinţenie, pe care trebuie s-o atingi, pentru a ajunge la ţintă. Cu fiecare păcat înfăptuit se pierde sfinţenia şi trebuie mereu să o iei de la început. Aici nu este vorba de o stare de sfinţenie, ca în versetul 10, unde este vorba de natura lui Dumnezeu, ci de sfinţire sau actul de a fi sfinţit, adică de dăruirea practică lui Dumnezeu. Nici cel mai slab şi mai fricos copil al lui Dumnezeu nu trebuie să se lase cuprins de frică prin aceste atenţionări. Solicitarea la sfinţirea practică în viaţa de credinţă o găsim şi în alte locuri (1. Tesaloniceni 4:3 ; 1. Petru 1:15 ). Cine însă mărturiseşte că aparţine Domnului Isus, dar nu năzuieşte să se despartă de rău şi să se dăruiască lui Dumnezeu, acela trăieşte în contradicţie cu mărturisirea sa. De aceea atenţionarea: „ …fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.“
„Mântuit cu greu“ (1. Petru 4:18 )
„Şi, dacă cel drept este mântuit cu greu, unde se va arăta cel neevlavios şi păcătos?“ Greutatea acestui verset este mărită de faptul că unele traduceri redau cuvintele „cu greu“ prin „deabia“ sau „numai cu o anumită greutate“. Cuvântul grecesc molis, tradus în felul acesta, derivă din cuvântul molos care înseamnă „muncă, osteneală, luptă“. Unele traduceri ale Bibliei dau impresia că mântuirea este pe muchie de cuţit şi nu lipseşte mult ca un credincios să se poată pierde. Dar nu acesta este înţelesul acestei expresii. Ea vrea să ne spună că Dumnezeu Se osteneşte mult să ne ducă la ţintă pe noi, cei credincioşi. Dar El ne va aduce acolo, căci El nu-i părăseşte pe ai Săi. Mântuirea aici – ca de cele mai multe ori la Petru – nu este mântuirea sufletului, ci mântuirea desăvârşită a duhului, a sufletului şi a trupului, la venirea Domnului Isus.
Satan se foloseşte de toate puterile care-i stau la dispoziţie, ca să-i atace pe credincioşi, să le răpească puterea mărturiei şi bucuria mântuirii. Numai un lucru nu poate face: să-i smulgă din mâna lui Dumnezeu (Ioan 10:29 ; Romani 8:39 ). Dar cât de des reuşeşte să-i ducă la cădere pe copiii lui Dumnezeu! Atunci poate ca „acuzator al fraţilor“ să-i acuze înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10 ; Zaharia 3:1-5 ). Dar Domnul Isus ca „Apărător al nostru la Tatăl“ intervine pentru noi şi ne reabilitează, atunci când am păcătuit (1. Ioan 2:1 ). Desigur, Tatăl trebuie deseori să ne pedepsească, dar toate slujesc spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Cât de mult Se osteneşte Dumnezeu cu ai Săi, până când îi duce sigur la ţintă! Aceasta se înţelege din cuvintele: „Dacă cel greu este mântuit cu greu (sau: cu osteneală)…“ Ele nu vor să semene îndoială, ci dimpotrivă scot în evidenţă siguranţa celor mântuiţi, cu toate greutăţile de pe cale!
Tăgăduind pe Stăpânul ( 2. Petru 2:1 )
„Dar au fost şi falşi profeţi în popor, după cum şi între voi vor fi falşi învăţători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pierzare.“ Pe baza acestui verset se afirmă că cineva, care a fost cumpărat prin Hristos, se poate pierde. Dar Sfânta Scriptură nu se contrazice! „Cumpărarea“, care în alte locuri se foloseşte absolut pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi (1. Corinteni 6:20 ; Apocalipsa 5:9 ), se referă aici la ispăşirea înfăptuită de Domnul Isus. Prin aceasta, El Şi-a cumpărat dreptul asupra întregii creaţii, inclusiv asupra oamenilor, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi. Ce înseamnă „a cumpăra“ ne arată pilda comorii ascunse în ogor din Evanghelia după Matei 13:44 . Pentru a poseda „comoara“, care reprezintă pe toţi cei cu adevărat mântuiţi, negustorul cumpără „ogorul“, un tablou al lumii întregi. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că întreaga lume va fi mântuită!
De aceea Domnul Isus, în raport cu învăţătorii falşi amintiţi aici, nu este numit Domnul, ci „Stăpânul“, ceea ce face aluzie la autoritatea Sa absolută, şi nu la o relaţie de credinţă personală. În afară de aceasta vom căuta în zadar pronumele posesiv „lor“, aceasta înseamnă că ei nu au nicio relaţie personală cu El. El nu este „Domnul lor“ şi Mântuitorul, ci numai „Stăpânul“, şi în principiu El este aceasta pentru toţi oamenii.
Învăţătorii falşi, care sunt comparaţi cu profeţii falşi din poporul Israel, sunt fără nicio îndoială necredincioşii, care nu au nicio relaţie vie cu Hristos, dar care se numesc creştini şi se prezintă chiar ca învăţători. Dar în învăţătura lor Îl tăgăduiesc pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi prin aceasta arată că stau departe de El.
„Câinele s-a întors la vărsătura lui“ (2. Petru 2:20-22 )
„Pentru că, dacă, după ce au scăpat de necurăţiile lumii, prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, încurcându-se din nou, sunt învinşi de acestea, starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi. Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Dar li s-a întâmplat după proverbul adevărat: «Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată, la tăvălirea în noroi.»“ Aceste versete constituie sfârşitul unei secţiuni, anume a aceleia care începe cu atenţionarea cu privire la învăţătorii falşi. În versetele intermediare se vorbeşte despre lucruri îngrozitoare cu privire la comportarea lor. Este foarte clar că trebuie să fie vorba de necredincioşi, mai ales că se spune textual, că „Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi“ (versetul 9).
Şi în versetele din Epistola către Evrei, pe care le-am studiat deja, am văzut că este vorba de „cei care mărturisesc“ sau „participanţi“, care au avut într-adevăr parte de unele lucruri, dar care nu au fost pătrunşi de credinţa adevărată. Aici nu este altfel. Citim despre cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos şi cunoaşterea căii dreptăţii, dar niciun cuvânt că aceşti oameni s-au pocăit cu adevărat şi au crezut în Domnul Isus.
În afară de aceasta, în încheiere se folosesc două tablouri, ca să descrie întoarcerea la păcat, care au fost preluate din proverbele uzuale, dar care în contextul Cuvântului lui Dumnezeu conţin lucruri foarte importante. Petru nu vorbeşte aici despre „oi“, ca Domnul Isus în Evanghelia după Ioan 10 , ci despre „câine“ şi „scroafă“. Din Vechiul Testament şi din Noul Testament ştim că aceste animale erau necurate pentru Israel, şi în sens spiritual figurat au un înţeles negativ clar (a se vedea Levitic 11:7 ; Deuteronom 23:18 ; Matei 7:6 ; Filipeni 3:2 ; Apocalipsa 22:15 ). Ele sunt tablouri ale oamenilor necredincioşi. Aceştia au fost probabil un timp impresionaţi de practica şi învăţătura creştină, dar s-au întors de la ele. Cu toate că au văzut şi probabil au înţeles cât de îngrozitor este păcatul în ochii lui Dumnezeu, nu s-au pocăit, ci după un timp s-au dus înapoi, ca să fie pierduţi pentru totdeauna! De aceea cuvintele sunt severe, dar ele nu sunt valabile pentru copiii lui Dumnezeu care greşesc, ci sunt valabile pentru cei care participă împreună cu creştinii, dar care nu au credinţă adevărată.
„Păcat spre moarte“ (1. Ioan 5:16 )
„Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage.“ Deoarece în multe traduceri se spune: „Există un păcat spre moarte“, se crede că aici este vorba de un anumit păcat, care nu poate fi iertat, ci duce la pierzarea eternă. Aşa cum arată contextul, este vorba de rugăciunea frăţească de cerere pentru un creştin care a păcătuit şi din cauza aceasta este pedepsit de Dumnezeu (a se compara cu Iacov 5:15-16 ). Moartea despre care este vorba aici nu este condamnarea eternă, ci moartea trupului. Am văzut că mântuirea credincioşilor este sigură. Dar dacă un credincios păcătuieşte, Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa poate să-l pedepsească, fără ca prin aceasta mântuirea lui eternă să fie câtuşi de puţin pusă la îndoială.
Două exemple din Noul Testament ne vor clarifica aceasta. În Corint erau mulţi „slabi şi bolnavi, şi mulţi au adormit“, adică au murit (1. Corinteni 11:30 ). Ei au dezonorat pe Dumnezeu atât de mult la Masa Domnului, încât El i-a chemat de pe pământ. În mod asemănător pare să se fi petrecut cu Anania şi Safira, care în timpul înfloritor de la început al Adunării au minţit public pe Dumnezeu şi pe Duhul Său Sfânt şi din cauza aceasta au murit pe loc (Fapte 5:1-11 ). În cazul credincioşilor din Corint se spune textual că în cazul bolilor şi cazurilor de moarte este vorba de o pedeapsă, pentru că nu s-au judecat pe ei înşişi. Au fost pedepsiţi de Dumnezeu, ca să nu fie condamnaţi odată cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). Prin aceasta este foarte clar că este vorba de credincioşi adevăraţi. La Anania şi Safira, aceasta nu se spune aşa de clar, dar nu există niciun motiv să ne îndoim că şi ei au fost credincioşi.
Prin „păcatul spre moarte“ nu se înţelege un anumit păcat care nu poate fi iertat şi care duce la condamnarea eternă. În Corint era vorba de o atitudine de dezonorare la Masa Domnului, iar la Anania şi Safira de minciună. Dacă Ioan scrie că „există păcat spre moarte“, atunci în principiu poate fi vorba de orice păcat, care în anumite împrejurări, în care Dumnezeu este foarte mult dezonorat, poate să ducă la moartea trupului. Duhul Sfânt poate să-l ajute pe un creştin spiritual şi vigilent să recunoască un astfel de caz, în care nu trebuie să se facă rugăciune de cerere.
Faptul că Dumnezeu, Tatăl nostru, nu iartă copiilor Lui preaiubiţi anumite păcate, chiar şi atunci când au fost sincer mărturisite, este un gând pe care învăţătura Sfintei Scripturi îl contrazice total. Hula împotriva Duhului, care nu poate fi iertată, era un păcat al duşmanilor necredincioşi ai Domnului Isus (a se vedea Hula împotriva Duhului). Orice păcătos, care vine cu pocăinţă şi credinţă la Domnul Isus, primeşte iertarea eternă a tuturor păcatelor sale, şi fiecărui copil al lui Dumnezeu, care a păcătuit şi mărturiseşte aceasta, va primi deplină iertare din partea lui Dumnezeu Tatăl: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ; a se vedea şi secţiunea Iertarea).
„Fii credincios până la moarte … Ţine cu tărie ceea ce ai“ (Apocalipsa 2:10 ; 3:11 )
Prin cuvintele din Apocalipsa 2:10 : „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii“ şi din capitolul 3:11: „Ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa“ s-au neliniştit multe suflete fricoase, căci din acestea au dedus că un creştin ar putea să-şi piardă mântuirea în Hristos. Dar se spune aceasta aici? O cunună este o răsplată, aşa cum arată şi alte locuri (2. Timotei 4:8 ; Iacov 1:12 ; 1. Petru 5:4 ). Ea arată recunoaşterea din partea Domnului pentru credincioşia în viaţa de credinţă şi în lucrarea pentru El. Este deci posibil ca să pierzi răsplata, dacă nu eşti credincios, dar aceasta este cu totul altceva decât pierderea vieţii eterne! Un credincios adevărat va fi mântuit, chiar dacă va fi „ca prin foc“ (a se vedea 1. Corinteni 3:15 ). Îndemnurile de a fi credincios şi de a ţine cu tărie nu sunt atenţionări cu privire la pierderea vieţii eterne, ci apeluri la responsabilitatea creştinilor, şi cununa este răsplata pe care o va primi acela care a ţinut seama de ele.
La studiul scrisorilor adresate celor şapte biserici nu trebuie să uităm că acestea nu se adresează fiecărui credincios în parte, ci se adresează întregii Adunări, care este reprezentată prin „îngerul Adunării“.
Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 )
„Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii…“ În acest verset din scrisoarea adresată Adunării din Sardes nu se face apel la întreaga Adunare, ci numai la „învingători“. Ei au parte de făgăduinţa, că numele lor nu va fi şters din cartea vieţii. Este corect ca din aceasta să tragi concluzia că un copil al lui Dumnezeu care nu învinge ar putea fi şters din cartea vieţii şi prin aceasta se poate pierde?
„Cartea vieţii“ se întâlneşte în Apocalipsa nu numai aici, ci şi în capitolul 13:8; 18:8; 20:12, 15 şi 21:27. Nu există niciun motiv să vedem în acestea mai multe cărţi diferite. În toate cazurile este vorba de unul şi acelaşi „registru“ divin, desăvârşit, în care nu sunt schimbări*. În ea sunt înregistraţi aleşii Domnului, care cred în El ca Mielul care a fost sacrificat, fie acum, fie în perioada de mântuire viitoare. Niciunde nu este vorba că cineva este efectiv şters din această carte. De aceea, concluzia scoasă din versetul de mai sus, că cineva ar putea fi totuşi şters, este falsă. Cine a fost odată înscris în această carte, acela rămâne pentru totdeauna înscris (a se compara cu Luca 10:20 ; Filipeni 4:3 ). Făgăduinţa Domnului Isus dată învingătorilor este o încurajare pentru toţi ai Săi, care ar putea fi „uitaţi“ de lume, niciodată însă nu vor putea fi şterşi din cartea vieţii!
*Este desigur clar că prin expresia „cartea vieţii“ este vorba de un mod de exprimare figurat, căci atotştiutorul Dumnezeu nu are nevoie de „cărţi“.
Dar sunt şi oameni care nu sunt înscrişi în cartea vieţii. Aceştia sunt aceia „care locuiesc pe pământ“ (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 8:13 ; 11:10 de două ori; 13:8, 14 de două ori; 17:2, 8), şi prin aceasta, în Apocalipsa, se referă totdeauna la cei necredincioşi, care în opoziţie cu cei credincioşi, care „îşi au cortul în cer“ (Apocalipsa 13:6 ), nu posedă o patrie cerească şi vor fi condamnaţi pentru totdeauna (Apocalipsa 13:8 ; 17:8 ; 10:15 ).
„Cartea vieţii“ din Noul Testament nu trebuie confundată cu diversele cărţi amintite în Vechiul Testament, ca de exemplu Cartea lui Dumnezeu (Exod 32:32-33 ; Psalmul 139:16 ) şi cartea vieţii (Psalmul 69:29 ). Aceste cărţi au a face cu Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, şi gândurile în legătură cu acestea nu pot fi transpuse la timpul din Noul Testament (a se vedea şi Isaia 4:3 ; Daniel 12:1 ). Evident, în această carte, sau în aceste cărţi, au fost înscrişi toţi aparţinătorii poporului pământesc al lui Dumnezeu, însă numai aceia vor rămâne înscrişi acolo, care au crezut realmente în Dumnezeul lui Israel. Aici a existat o „ştergere“. Dar în versetul citat din Apocalipsa 3:5 , Domnul Isus spune exact contrariul: „Nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii“, tot aşa în Ioan 10:28 : „Şi nicidecum nu vor pieri niciodată.“
„Te voi vărsa din gura Mea“ (Apocalipsa 3:16 )
„Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea.“ Şi aici nu este vorba de o atenţionare din partea Domnului Isus adresată unui credincios, ci îngerului adunării din Laodiceea, care stă înaintea Lui ca reprezentant al întregii Adunării. Cele şapte adunări, ca „şapte sfeşnice“, reprezintă profetic diferite stări ale mărturiei creştinismului pe pământ, la sfârşitul cărora stă Laodiceea. Ele sunt apreciate în mod corespunzător ca „sfeşnic“ pentru Domnul Isus.
Fără a intra prea mult în detalii se poate spune că adunarea din Laodiceea dovedeşte o stare cunoscută din scrisoarea adresată adunării din Filadelfia, şi care acolo a fost lăudată, dar care aici este dispreţuită şi batjocorită. Acolo au păzit Cuvântul Domnului, nu au tăgăduit Numele Lui şi aşteptau venirea Lui. Acolo unde lipsesc aceste lucruri şi se preocupă numai cu sine însuşi şi cu bogăţia sa închipuită, în loc să se preocupe cu Domnul, există pericolul să cadă în starea îngrozitoare pe care ne-o prezintă aici Scriptura. Aici nu mai este mărturia adevărată pentru Domnul Isus şi de aceea El îi va vărsa din gura Lui ca pe ceva de care ai numai oroare şi scârbă.
Deci, aici nu este vorba de o judecată temporară (şi cu atât mai puţin de una eternă) a credincioşilor în particular, ci de condamnarea unei stări a mărturiei creştine colective pentru Domnul. Domnul nu varsă din gura Lui persoane, ci în felul acesta se desparte de mărturie ca atare. Credincioşii adevăraţi („învingătorii“), care se află în ea, primesc o făgăduinţă binecuvântată: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său“ (versetul 21).
https://comori.org/diverse/poate-un-credincios-sa-isi-piarda-mantuirea/
///////////////////////////////
Fii o mlădița care aduce rod!
Vița de vie cu struguri“Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.”
Ioan, 15.2
“Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Fermierul.“
Evanghelia lui Ioan, 15.1
.
Adevărata Viță
Crucea Roșie Română a avut o întâlnire importantă la București prin anul 1996. Printr-un concurs de împrejurări am fost unul dintre cei trei participanți ai județului Cluj. Echipele fiecărui județ se aflau la câte o masă, acestea fiind dispuse una lângă alta formând o mare elipsă. Câțiva operatori se mișcau de colo-colo și filmau întâlnirea de lucru, luau interviuri la cald.
Liviu Medrea, subprefectul de Cluj, căuta să popularizeze prin media interesele politice ale PUNR, pe atunci o piesă importantă în angrenajul politic al vremii de început al democrației. Președinta Crucii Roșii de Cluj, o apreciată doamnă, energică și competentă, promova cu mult elan interesele clujene ale Crucii Roșii, al cărei exponent de frunte era. Nici eu n-aveam alt scop, decât să-mi înalț credința și aspirațiile, așa încât țineam la vedere Noul Testament din care citeam cu nesaț ori de câte ori o puteam face.
Vă amintiți de un adolescent, T.J. Lane, în vârstă de 18 ani care şi-a împuşcat anul trecut trei colegi de liceu? A fost condamnat la închisoare pe viaţă, fără posibilitatea de a fi eliberat condiţionat, relatează The Huffington Post. Dar ceea ce a surprins pe toată lumea, a fost că T.J. Lane a apărut în tribunal îmbrăcat cu un tricou alb pe care scrisese cu markerul cuvântul “Killer” (Sursa – Gândul.ro). Se mândrea că ajunsese celebru pentru că era killer!
“Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.“
Care este poziția ta?
Domnul Isus e Cel care aduce această imagine extraordinară înaintea ucenicilor Săi. Totul este atât de clar pentru oricine. Însă putem medita și a ne adânci privirile, mai mult, să vedem ce învățături am putea lua, pentru a aduce roadă Stăpânului nostru.
Isus este vița, iar Dumnezeu este Stăpânul viei Sale. Domnul Isus pare a comprima întreaga existență prin această pildă, parafrazată de apostolul Pavel în epistola sa către Romani: “Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.” (11.36)
Pilda viței și a mlădițelor ne conduce spre scopul fundamental gândit de Dumnezeu pentru om, acela de a aduce rod; omul trebuie să fie roditor, aducând roade bune ale viței – Isus. Și, astfel, Tatăl – Stăpânul – va fi proslăvit, iar noi vom fi ucenici destoinici pentru o lucrare bună încredințată de Domnul.
Aceasta vorbește despre o relație intimă, adâncă, dintre Dumnezeu și om, mult mai intimă și vitală decât orice alte relații. O mlădiță izolată de viță nu poate face nimic, ba mai mult, ea este supusă morții și aruncării în foc. Numai rămânând în viță, legată de ea, trăiește și poate aduce rod.
Dacă dorim și vrem să rămânem în dragostea Lui, nu putem fi neroditori, căci atunci vom fi tăiați de la viță, de la sursa vieții, separați, condamnați la moarte.
Rămâneți în Mine!
Se repetă această dorință/condiție, o necesitate vitală pentru orice mlădiță. Înțelegem că Dumnezeu se așteaptă ca noi să vedem că un creștin este dependent de Domnul Isus, de Dumnezeu Însuși. Trebuie să înțelegem că nu mlădița face lucrarea principală, vița lucrează, mlădița primește seva de la viță. Mlădița este moartă, fără a fi în viță.
Omul însă vine și zice “eu am făcut”, “eu am dat”, “eu am lucrat”, nu realizează că realitatea este alta, căci “despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”, căci în El avem viața, mișcarea și ființa.(Fapte, 17.28)
Pare o lecție grea, aceea de a recunoaște că ceea ce facem, nu este meritul nostru, ci rezultatul relației noastre cu vița, de unde și primim seva Duhului Sfânt.
Dacă eu sunt ceva, atunci El nu este totul; dacă însă eu sunt nimic, El este totul. Aici este bătălia de dus; noi să ne micim tot mai mult, pentru ca El să crească în noi prin seva Duhului. Căci atunci când sunt slab, sunt tare, căci sunt în totalitate dependent de Dumnezeu.
Un bebeluș abandonat, cât timp mai poate trăi? Foarte puțin; tot așa și creștinul, cel care nu rămâne în viță, în Isus, va muri cât de curând.
Odihna mlădiței!
Creștinul este dependent de Dumnezeu. O mlădiță aflată în viță are odihnă, stă liniștită căci Altcineva duce povara. E liniștită, și în pace, căci nu are răspunderea pe umerii ei; vița face totul, ea își trage apa și hrana din adânc, iar mlădița le primește gata proporționate și prelucrate. Nu pot aduce eu rod, ca mlădița, singură, deconectată de la sursă.
Sunt oameni care evită să zică că Dumnezeu face cutare sau cutare lucru. Asta pentru că, zic ei, astfel ar deveni leneși. Dar cine este plin de Duhul, este plin de râvnă, el nu este nici leneș, nici neroditor. Oricine este legat de viță și are Duhul sfânt în venele lui, are viață, lucrare și activitate și aduce rod.
Pavel a spus că el a lucrat mai mult decât toți ceilalți, dar, completează îndată, de fapt nu el, ci harul lui Dumnezeu a lucrat prin el.
Mlădița aflată în viță trăiește o odihnă care întrece orice pricepere, are o pace adâncă ca și Marea, o pace deplină în El (Cînt.715). Asta fiindcă nu purtăm noi povară, toate sunt aruncate asupra Viței, ea le poartă pe toate. Și noi, deci, trebuie să aruncăm asupra Lui toate poverile și îngrijorările noastre (“ Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” – 1 Petru 5.7)
Legătura, rămânerii în Viță, în pace și în armonie, are ca și consecință aducerea de rod. Și are loc un proces în desfășurare; de a aduce rod, tot mai mult rod.
O rodire bogată și de calitate!
Sunt două caracteristici ale rodirii, în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Dumnezeu vrea calitate, și aceasta vine negreșit dacă ca mlădiță, rămâi în El, adevărata Viță. Calitatea o dă Vița. În agricultură, sunt mai multe soiuri de viță. Te aștepți ca strugurii să fie din soiul viței pe care ai sădit-o. Vița Isus a fost sădită, cum zice cuvântul, asemeni bobului de grâu. Noi suntem mlădițe în Vița Isus, căci, am murit prin îngropare la botez și am fost înviați împreună cu El. Tatăl, Stăpânul, se așteaptă ca și noi să aducem aceleași roduri, bune – bunătatea, răbdarea, bucuria, iubirea, pacea, răbdarea.
Stăpânul se așteaptă ca strugurii să fie buni, nu stricați, depreciați, putrezi. În paranteză fie spus, vinul este rezultatul fermentării-putrezirii strugurilor. Roada bună, s-a contaminat și a fost adusă în starea de putrezire.
Ce văd oamenii astăzi în biserică?
Adesea văd un rod stricat, de un gust îndoielnic, de o calitate slabă care nu-ți produce bucurie și nu-ți aduce pacea.
Însă, roada trebuie să fie cerească, venită prin Duhul Sfânt. Dacă este așa, Glorie Domnului!
Nu folosește la nimic rodurile pământești din biserici, căci Mirele dorește ca mireasa Sa să fie fără nici o pată sau zbârcitură.
Dumnezeu (Stăpânul) și Domnul Isus (Vița) sunt interesați de viața noastră; Dumnezeu lucrează în viața noastră pentru ca rezultatul lucrării Lui să fie un rod ceresc. Căci El însuși curăță mlădițele roditoare, ca să aducă și mai mult rod
Cum suntem noi pentru cei din jurul nostru? Ce “struguri” facem? Îi săturăm pe cei flămânși și însetați după neprihănire? Găsesc ei rodul duhovnicesc căutat în mlădițele aflate în Biserica Domnului?
Ce facem ca să aducem mai mult rod? Căci asta dorește Dumnezeu, să aducem mult rod, pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit și onorat prin rodul din viața mea. O mlădiță sănătoasă, un creștin sănătos aflat în adevărata Viță, se află într-o odihnă profundă, și va aduce mul rod.
“Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.“
Este vorba despre o părtășie ascunsă, nevăzută. Seva Duhului nu se vede și nu se oprește, ea curge ca un râu. E adevărat că mintea noastră mai lucrează și pentru pâinea trupului pământesc, dar el rămâne permanent în părtășie intimă cu Stăpânul său, prin seva cea sfântă.
Creștinul nu face, el însuși, nimic pentru Dumnezeu; el stă într-o relație intimă cu el, astfel va aduce un rod de calitate. Nimic nu împidecă mlădița să aibă o relație bună cu vița, decât paraziții care caută s-o împresoare și să-i omoare viața și rodirea. Însă, pe mlădița roditoare El o curățește ca să aducă și mai mult rod. Prin curățire ea se întărește, este tot mai plină de sevă, de viață. Iar rodirea este nu doar motivul ci și cheia rămânerii în viță, dar și în viață!
Creștinul, ca și mlădița trebuie să se predea întru-totul în mâna lui Isus-Domnul. Să nu trăim pentru noi înșine, pentru a împlini voia noastră și plăcerile noastre. Căci atunci vom fi în postura mlădiței neroditoare de roduri bune, pentru Stăpânul; și atunci ne va tăia și îndepărta din viță, nefiind buni la nimic și aruncați afară, în foc.
Dacă suntem separați de Dumnezeu, prin dorințe, gânduri și fapte, nu suntem buni pentru nimic, planului Său, iar atunci Stăpânul va zice “aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei, 25)
Ce înseamnă să fii o mlădiță predată voii Lui?
Trebuie să renunți la voia ta, la planurile tale, la idealurile tale. Creștinul trebuue să renuțe la păcat și la plăcerile care îl stăpânesc; el trebuie să se abandoneze în mâna și în voia Tatălui, Stăpânului Suveran peste viața sa.
Trebuie să renunțăm și la lucrurile “bune”, de dragul lui Dumnezeu. Căci nimic nu este mai măreț și mai important decât a trăi pentru a onora voia Lui Dumnezeu. Renunț la voia mea și îmbrățișez voia lui Dumnezeu, astfel încât “orice gând îl fac rob ascultării de Hristos” (2 Corint. 10.5)
Să gândm ca Domnul Isus, să facem ce a făcut El:
“Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan, 5.30)
Domnul Isus a venit în lumea nostră nu să facă voia Sa, ci voia Tatălui; El face ceea ce L-a văzut pe Tătăl că face.
Creștinii trebuie să-și schimbe atitudinea, gândirea și voia. Omuluiu firesc respinge a dori să fie un rob (sclav), o vede poate cumva ca pe un blestem. Însă creștinul devine rob, nu ca o povară, ci ca o binecuvântare și o onoare, pentru a fi într-o relație de rodire și de dependentă de Atotputernicul Stăpân. Mlădița din viță este pasionată în a aduce un rod cât mai bogat și de calitate, deși nu ea este lăudată și onorată cu medalii și imnuri de slavă, ci doar Vița.
Trebuie să acceptăm din iubire să fim robi dependenți de Stăpân; să dorim împlinirea cuvintelor Sale: ”… sa-i gauresti urechea de ușă și să îți fie rob pentru totdeuna”, chiar și atunci când de fapt ai dreptul de a fi liber. (Deuteronom, 15:17)
Ce fel de rob ești?
Slujești de frică? Fățărnicia își are rădăcina în frica de oameni. Să nu fim robi, de frica Stăpânului, ci din dragoste pentru El. E adevărat, noi îl iubim căci El ne-a iubit mai întâi.
Dar “Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1 Petru, 1.8-9)
Să fim ca acei copii iubitori de părinți, care oriunde ar merge, orice ar face, ei nu-și dezonorează părinții.
Să nu avem mentalitatea de a-L cinsti de frica pedepsei, ci pentru că acesta e scopul și țelul vieții noastre.
Cum sunt – îl onorez pe Stăpânul? Îl cinstesc cu viața mea pe Dumnezeu? E viața mea, bucurie și plăcere de a-L proslăvi pe El?
Cum e relația mea cu Dumnezeu – aduce roduri bune, bucurie, pace, iubire? Căci asta este în cele din urmă o problemă de viață și de moarte. “V-am spus aceste lucruri ca să știți, cine Îl are pe Fiul în viața Sa, are viața“, o viață roditoare care aduce bucurie Stăpânului Său.
De unde îmi iau gloria – De unde îmi iau seva? Pot cânta cuvintele cântării “Voia Ta, voia Ta, Doamne-n veci voia Ta, să mă umple deplin, pe mine… Amin!” sau sunt doar o aramă zângănitoare ]n gura mea?
Doamne, Te rog, ajută-mă să fiu o mlădiță sănătoasă, în Tine!
Doamne, Ajută-mă să aduc un rod bun și bogat pentru proslăvirea Numelui Tău! Amin.
Ce-ar fi făptura-mi fără Tine, Mântuitorul meu slăvit ?
*
Forian Guler, UN ROB
Sa rastignesti urechea mea
Pe lemnul usii Tale.
Pecetea Ta s-o port asa
Pe trupul meu si-n carnea mea,
Intreaga-a vietii cale.
Aleg de-acum robia Ta
Cu frângerea de sine.
Si sa ramân asa as vrea
Nevrednic rob în casa Ta
Sa nu ies de la Tine.
Sa fiu cu umerii in jug
Sub sarcina Ta buna.
Sa strâng cu mâinile de plug
S-ascult la glasul Tau din rug,
Cu dorul la cununa.
Prin arsita si ploi arând.
In Tarina Ta sfânta.
Cu Harul ne-nteles in gând
Sa pun samânta Ta plângând
Când inima mea cânta!
Si-apoi când seara pe colini,
E ziua la sfârsit ajunsa.
De am sa vin cu snopi putini,
Sa vada ochii Tai divini,
Urechea mea strapunsa.
https://ioan11.wordpress.com/2013/03/24/fii-o-mladita-care-aduce-rod/
Noi nu putem face nimic
Autor: John Piper
Sursa originala: http://www.desiringgod.org/
„Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Ioan 15:5
Să presupunem că eşti paralizat complet şi că nu poţi face nimic pentru tine înafară de a vorbi. Şi să presupunem că un prieten puternic şi demn de încredere a promis să se mute cu tine şi să se ocupe de tot ceea ce ai nevoie. Cum l-ai putea glorifica pe acest prieten dacă ar veni un străin în vizită să te vadă?
Ai putea, oare, să îi gloeifici generozitatea şi puterea prin a încerca să te ridici din pat şi să-l porţi pe braţe? Nu! I-ai spune: „Prietene, hai te rog să mă ridici. Poţi să-mi pui şi o pernă la spate să pot să mă uit la musafirul meu? Şi-mi pui şi ochelarii, te rog?” În acest mod, musafirul tău va învăţa din cererile tale ca tu eşti lipsit de ajutor şi că prietenul tău este puternic şi bun. Îl glorifici pe prietenul tău prin a avea nevoie de el, prin a-i cere ajutorul şi prin a conta pe el.
În Ioan 15:5, Isus spune: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Așadar, suntem paralizaţi. Fără Hristos nu suntem capabili de niciun bine care să-L glorifice pe El. Aşa cum spune Pavel în Romani 7:18, „Nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească”. Dar Ioan 15:5 mai spune că Dumnezeu intenționează să facem cât mai mult bine care-l slăveşte pe Hristos: „Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod.” Așadar, ca şi Prieten puternic şi demn de încredere, – „v-am numit prieteni (Ioan 15:15) – El ne promite să facă pentru şi prin noi ceea ce noi nu putem face.
Deci, cum Îl glorificăm noi atunci? Isus dă răspunsul în Ioan 15:7: „Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da.” Ne rugăm! Îi cerem lui Dumnezeu să facă pentru noi, prin Hristos, ceea ce noi nu putem face pentru noi – să facem roade. Ioan 15:8 ne transmite rezultatul: „Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit.” Cum este glorificat Dumnezeu prin rugăciune? Rugăciunea este recunoașterea deschisă a faptului că fără Hristos nu putem face nimic. Şi rugăciunea înseamnă a nu ne mai baza pe noi şi să ne întoarcem spre Dumnezeu crezând că El va trimite ajutorul de care avem nevoie.
Ce înseamnă să fii răstignit împreună cu Hristos (Galateni 2:20)?
Jonathan Javid
Membru pe viață al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă
„Sunt răstignit împreună cu Hristos: Cu toate acestea, trăiesc”
Afirmația lui Pavel: „Dacă zidesc din nou lucrurile pe care le-am distrus, mă fac un călcător” (Galateni 2:18), se referă la perspectiva de a se întoarce la viața sa anterioară, care se baza pe respectarea legii lui Moise și părăsindu-și noua viață bazată pe credința în Mântuitorul. Dacă Pavel ar fi făcut acest lucru, s-ar fi făcut pe sine un călcător pentru că nu este posibil să facă perfect „toate lucrurile care sunt scrise în cartea Legii” (Galateni 3:10). El știa că nimeni nu poate fi îndreptățit numai prin lege (vezi Galateni 3:10–11, 22). Deși se pare că Pavel încă a urmat anumite practici ale Legii lui Moise (vezi Fapte 16:1–3; 18:18; 21:26), aceasta nu mai era baza pentru relația lui cu Dumnezeu, iar practicile ei nu erau necesare pentru înălțare. . Credința lui în Isus Hristos i-a transformat viața atât de complet încât și-a descris vechea viață ca fiind moartă și a declarat că trăia o viață nouă în Hristos (vezi Galateni 2:18–20).
Vârstnicul Robert L. Backman din cei Șaptezeci a explicat că prin predarea totală față de Salvator găsim noua viață pe care El o are pentru noi:
„Ceea ce Hristos dorește de la fiecare dintre noi este predarea, completă și totală – un dar voluntar de încredere, credință și iubire. C. S. Lewis a surprins spiritul acestei capitulări:
„‘Hristos spune: „Dă-mi totul. Nu vreau atât de mult din timpul tău și atât de mult din banii tăi și atât de mult din munca ta: Te vreau. Nu am venit să-ți chinuiesc sinele natural, ci să-l ucid. Nicio jumătate de măsură nu este bună. Nu vreau să tai o creangă aici și o creangă acolo, vreau să am tot copacul jos. … Preda întregul sine natural, toate dorințele pe care le crezi nevinovate, precum și pe cele pe care le crezi rele – întreaga ținută. Îți voi oferi un nou sine în schimb. De fapt, Eu îți voi da pe Mine Însumi: propria mea voință va deveni a ta.” (Mere Christianity, New York: Collier Books, 1960, p. 167)” („Jesus the Christ”, Ensign, noiembrie 1991, p. 10) .
Jason Hong
Autor al cărții Secretele Scripturii
Înseamnă să mori pentru tine însuți… asta înseamnă să înfometezi carnea și să hrănești spiritul. Felul fiecăruia de a fi răstignit arată diferit, așa că nu există o singură cale. Este orice cu care te lupți sau cu care ai de-a face în acel moment. Așa că atunci când ai dorințe poftitoare sau vrei să mănânci în exces sau ignori bârfele oamenilor sau comentariile nepoliticoase despre tine și arătându-le dragostea ar putea fi un exemplu de a fi crucificat.
Biserica Bibliei Pietre Vii
Pastor, Învățător al unei Biserici neconfesionale, Evangheliei complete
Din cartea „The Master’s Indwelling” de Andrew Murray
Capitolul 9 (parțial) MORȚI CU HRISTOS (și Înviat cu Hristos)
Gal 2:20 Sunt răstignit împreună cu Hristos… (cuvinte în cursive adăugate)
Adesea ne întrebăm cu seriozitate: Cum pot fi eliberat de viața personală? Răspunsul este: „Ia o altă viață”. Adesea vorbim despre puterea Duhului Sfânt care vine peste noi, dar mă îndoiesc dacă realizăm pe deplin că Duhul Sfânt este o viață cerească venită să alunge viața egoistă, trupească și pământească. Dacă vrem cu adevărat să ne bucurăm pe deplin de odihna care există în Isus, nu o putem avea decât atunci când El intră, în puterea morții Sale, pentru a ucide ceea ce este în noi din natura umană și pentru a lua stăpânire și pentru a trăi. Propria Sa viață în plinătatea Duhului Sfânt.
Hristos a murit pentru păcatele mele, El a fost judecat pentru ele ca înlocuitor al meu, numai El a putut face asta,
Cuvântul lui Dumnezeu ne duce la crucea lui Hristos și ne învață despre acea cruce, două lucruri. Ne spune că Hristos a murit pentru păcat. Înțelegem ce înseamnă asta, că în ispășirea Sa El a murit așa cum eu nu mor niciodată, așa cum nu pot muri niciodată, așa cum nu am nevoie să mor niciodată; El a murit pentru păcat și pentru mine.
1 Ioan 4:10 Aceasta este dragostea: nu că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (pentru a fi judecat ca înlocuitorul nostru).
Hristos a murit și naturii păcatului și vrea să mă conformeze ei, să mă elibereze de puterea păcatului,
El a murit și păcatului și, murind, a biruit păcatul. Acum, nu pot muri pentru păcat ca Hristos, dar pot și trebuie să mor pentru păcat ca Hristos. Hristos a murit pentru păcat. În asta, El stă singur. Hristos a murit păcatului și, prin aceasta, eu trebuie să am părtășie cu El. Sunt răstignit, sunt mort.
Romani 8:3 … Dumnezeu… a condamnat păcatul în natura umană (l-a judecat și l-a condamnat la moarte) trimițând pe propriul Său Fiu, care a venit cu o natură asemănătoare cu natura păcătoasă a omului (și apoi a murit pentru el, în numele nostru) să facă departe cu păcatul. TEV
Fil 3:10 Ca să-L cunosc… fiind conform cu moartea Lui (păcat),
2 Tim 2:11 Acesta este un cuvânt credincios: căci dacă am murit împreună cu El, vom trăi și cu El.
Creștinii sunt în mare parte ignoranți cu privire la moartea lui Hristos față de păcat, de aceea păcatul încă domnește peste ei,
Dacă vrem să avem adevăratul Hristos pe care ni l-a dat Dumnezeu, adevăratul Hristos care a murit păcatului pentru noi, în puterea morții și a învierii Sale, trebuie să ne luăm poziția aici. Dar mulți creștini nu înțeleg capitolul 6 din Romani. Ei nu știu că sunt morți față de păcat. Ei nu știu asta și, de aceea, Pavel le instruiește: Nu știți că toți dintre voi, care sunteți botezați în Hristos Isus, sunteți botezați în moartea Lui? Cum putem noi cei morți față de păcat în Hristos să mai trăim în puterea lui? (Romani 6:2-3). Avem moartea și viața lui Hristos lucrând în noi. Dar, vai! majoritatea creștinilor nu știu acest lucru și, prin urmare, nu îl experimentează și nu îl practică. Ei trebuie să fie învățați că prima lor nevoie este să înțeleagă și să creadă ce a făcut Hristos cu privire la păcătoșenia naturii lor umane de pe Calvar și ce înseamnă asta pentru noi când suntem uniți cu Hristos.
O persoană trebuie să înceapă să spună, chiar înainte de a înțelege: „În Hristos sunt mort păcatului”. Este o poruncă: Socotiți (credeți) că sunteți morți față de păcat. (Romani 6:11). Prinde-ți unirea cu Hristos; crede în natura nouă din tine, acea viață spirituală pe care o ai de la Hristos, o viață care a murit și a înviat. Actele unei persoane sunt întotdeauna în concordanță cu ideea sa despre natura sa. Deci nu pot trăi viața unui credincios adevărat decât dacă sunt conștient de această nouă natură în fiecare zi: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mort în Hristos. Hristos a murit păcatului și eu sunt unit cu Hristos și Hristos trăiește în mine și eu sunt mort păcatului.”
Viața lui Adam pe care am moștenit-o este vie pentru păcat, dar viața lui Hristos din mine este moartă față de păcat – dacă știu asta,
Care este viața pe care o trăiește Hristos în mine? Întrebați care este viața pe care o trăiește Adam în mine? Adam trăiește în mine viața morții, o viață care a căzut sub puterea păcatului și a morții, moartea lui Dumnezeu. Că viața lui Adam trăiește în mine prin natura umană ca un om neconvertit. Și Hristos, al doilea Adam, a venit la mine cu o viață nouă și acum trăiesc în viața Lui, viața de moarte a lui Hristos. Atâta timp cât nu o știu, nu pot acționa conform ei, deși este în mine. Slavă Domnului, când o persoană începe să vadă ce este și începe, în ascultare, să spună: „Voi face ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu; Sunt mort, mă consider mort”, intră într-o nouă viață. Pe tăria Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu și pe unirea voastră cu Hristos și pe marele fapt al Calvarului, socotiți-vă, cunoaște-te ca fiind într-adevăr mort față de păcat. Un creștin trebuie să vadă acest adevăr.
Romani 6:10 Căci moartea că El (Hristos) a murit, El a murit păcatului o dată pentru totdeauna; dar viața pe care El o trăiește, El o trăiește pentru Dumnezeu.
Gal 5:24 Iar cei ce sunt ai lui Hristos Isus au răstignit trupul, firea omenească fără Dumnezeu, cu patimile, poftele și poftele ei. AMP
Gal 2:20 (Cred în Cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, știu asta) Sunt răstignit cu Hristos… KJV
Rom 6:7 Căci cel ce a murit (împreună cu Hristos la păcat) a fost eliberat de păcat.
Ioan 8:36 De aceea, dacă Fiul vă eliberează (de păcat), veți fi cu adevărat liberi.
Matei 1:21 … Îi vei pune numele Isus pentru că El va mântui poporul Său de păcatele lor.
Prin credința mea în acest adevăr și prin puterea Duhului Sfânt, sunt ținut liber de natura mea păcătoasă,
Și asta ne va învăța Duhul Sfânt și va lucra în noi. Dacă L-am acceptat pe Hristos cu credință prin Duhul Sfânt și mă predau Lui, Hristos în fiecare zi păstrează posesia și dezvăluie întreaga putere a părtășiei mele în moartea și viața Sa în inima mea. Pentru unii acest lucru vine, fără îndoială, într-un moment de putere supremă și binecuvântare; toți deodată o văd și o acceptă și intră în el și există moartea păcatului ca o experiență divină. Nu este că tendința spre rău este înlăturată. Nu; dar puterea morții lui Hristos ne ferește de păcat și distruge puterea păcatului. Pe măsură ce credem în Cuvântul lui Dumnezeu, puterea morții lui Hristos va fi manifestată prin aducerea la moarte de către Duhul Sfânt a faptelor naturii noastre umane.
Romani 8:13 Căci dacă trăiești după natura ta omenească, vei muri; dar dacă prin Duhul vei pune la moarte faptele trupului (vechiul tău sine), vei trăi.
Sunt întrebat dacă, după aceasta, mai este nevoie de creștere spirituală. Da, este. Prin Duhul Sfânt, o persoană poate începe acum să trăiască și să crească, din ce în ce mai profund, în părtășia morții lui Hristos. Lucruri noi sunt descoperite de el în domenii la care nu s-a gândit niciodată. O persoană poate fi umplută cu Duhul Sfânt și totuși poate avea mari imperfecțiuni în el. De ce? Pentru că inima lui, poate, nu a fost pe deplin pregătită printr-o descoperire completă a păcatului. Pot exista zone de mândrie, conștiință de sine, nerăbdare sau alte calități ale naturii sale vechi pe care nu le-a observat niciodată. Duhul Sfânt nu aruncă întotdeauna totul afară deodată.
Intelectele nu vor accepta că natura noastră umană este plină de păcat și blestemul lui Dumnezeu este asupra ei,
Iată unul dintre motivele pentru care Biserica lui Hristos intră atât de puțin în moartea lui Hristos: creștinii nu vor să creadă că blestemul lui Dumnezeu este asupra tuturor celor care nu au murit împreună cu Hristos. Oamenii vorbesc despre blestemul păcatului, dar nu înțeleg că întreaga natură umană a fost infectată de păcat și că blestemul este asupra tuturor. Intelectul meu, a fost pângărit de păcat? Îngrozitor, și blestemul păcatului este asupra lui și, prin urmare, intelectul meu trebuie să coboare în moarte.
Rom 8:6–8 Mintea cărnii este moartea… pentru că mintea cărnii este ostilă lui Dumnezeu: Nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate face acest lucru. Cei stăpâniți de carne (și intelectul lui) nu pot fi pe plac lui Dumnezeu.
Cred că Biserica lui Hristos suferă astăzi mai mult din cauza încrederii în intelect, în înțelepciunea umană, în cultură și în rafinamentul mintal, decât din aproape orice altceva. Duhul lumii intră și oamenii caută, prin înțelepciunea și prin cunoștințele lor, să ajute Evanghelia și îi fură puterea de răstignire. Hristos l-a îndrumat pe Pavel să propovăduiască Evanghelia crucii, dar să nu o facă cu înțelepciunea cuvintelor omului. Blestemul păcatului este asupra a tot ceea ce este de natură umană. Dacă există un slujitor care se bucură de predicarea sa, care dă tot ce poate, care dă tot ce poate în talent și gândire și care întreabă: „Trebuie să coboare asta în mormânt?” Eu spun: „Da, fratele meu, tot omul trebuie să fie răstignit”.
Matei 16:24,25 (Isus) „Dacă dorește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea (în fiecare zi, să se creadă mort, răstignit împreună cu Hristos, după natura lui păcătoasă omenească, în primul rând înțelepciunea lui omenească ) și urmează-Mă. Căci oricine vrea să-și salveze viața (viața naturală) o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va găsi (viața lor în Hristos).
Este foarte greu să renunț la un lucru până la moarte și cel mai greu este să-mi dau viața până la moarte și nu voi renunța niciodată până când nu voi afla că totul despre acea viață este ștampilat de păcat. Și lăsați-o să coboare în moarte, ca singura cale de a fi însuflețită, adusă sub viața lui Dumnezeu și sfințită, făcută sfântă atunci când este dată lui Dumnezeu ca jertfă vie.
Col 2:11-13 În El (Iisus) ați fost tăiați împrejur și cu o tăiere împrejur nefăcută de mâini omenești. Întregul tău sine stăpânit de trup (omul bătrân) a fost lepădat când ai fost tăiat împrejur de Hristos, fiind îngropat împreună cu El în botez (în moartea firii păcătoase), în care ai fost și înviat împreună cu El prin credința ta în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. Când erați morți în păcatele voastre și în netăierea împrejur a trupului vostru, Dumnezeu v-a făcut în viață împreună cu Hristos. NIV
Nu căuta mulțimi înainte de a muri pentru Sine – Dumnezeu este rareori cu mulțimea, ci cu o rămășiță,
Nu așteptați să vedeți ce fac alții; dacă aștepți asta, — vai! Doresc să spun asta cu dragoste și tandrețe, nu veți găsi prea multă companie în Biserica lui Hristos. Roagă-te neîncetat: „Doamne Hristoase, să vină în mine puterea morții Tale”. Pentru numele lui Dumnezeu, roagă-te rugăciunea. Dacă vrei să trăiești viața Raiului, trebuie să existe moartea păcatului în puterea lui Isus. Trebuie să existe o încredințare personală a sufletului în moartea Lui către păcat și o acceptare personală a lui Isus pentru a face această lucrare puternică.
1 Tesaloniceni 2:13 … Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), care lucrează cu putere în voi cei care credeți.
Să nu intrăm în contact personal cu Isus și să nu rostim fiecare dintre noi doar în fața lumii aceste cuvinte simple: „Doamne, iată această viață; mai sunt multe în ea despre sine, păcătoșenie și voință proprie, dar eu vin la Tine; Tânjesc să intru deplin în moartea Ta; Tânjesc să știu pe deplin că am fost răstignit împreună cu Tine; Tânjesc să-ți trăiesc viața în fiecare zi.”
Rom 6:6-7 Ştiind aceasta, că omul nostru bătrân a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit… Căci cel ce a murit a fost scăpat de păcat.
James Hough
Predau Catehismul și Scriptura, plus o clasă de convertiți în parohia mea.
Fiecare creștin, pentru a fi mântuit, trebuie să-și ia crucea zilnic și să-L urmeze pe Hristos. Pentru că dacă NU suntem răstigniți împreună cu Hristos, atunci NU vom învia cu El – acesta este ideea. Creștinismul este o chestiune de a fi răstignit zilnic cu Hristos. Acesta este unul dintre punctele principale ale creștinismului pe care majoritatea sectelor protestante greșesc atât de mult, încât par să creadă că, din moment ce Preafericitul Nostru Domnul a fost răstignit, nu trebuie să fie; în schimb, unii dintre ei se așteaptă să trăiască o viață bună, cu o casă și o mașină drăguțe aici – și se așteaptă să primească asta pentru că sunt creștini!
Nimic mai departe de adevăr, Hristos ne cere să fim răstigniți: citiți Luca 9:23. În acest verset, Sfântul Pavel a murit în vechea ordine a lucrurilor, și anume, sclavia păcatului și vechiul regim al Vechiului Legământ, și este unit cu Crucea. – extras din Ignatius Catholic Study Bible.
Zay Frate
Creștin devotat. Istoric. Încurajator. Cunoscător.
A fi răstignit împreună cu Isus este scriptura aici în; Matei 16:24 Apoi Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Cine vrea să fie ucenic al Meu să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. sacrificat astfel a fi răstignit cu Isus înseamnă a purta și a duce ceea ce a făcut El. A fi răstignit cu Isus, adică în fiecare zi ne luăm crucea și ne urmăm pe Isus și ne lepădăm trupul. Noi, creștinii, suntem răstigniți cu Isus când purtăm crucea.
Kendrick VanZant
Jertfa de pe cruce a permis un nou legământ între Dumnezeu și umanitate prin care Dumnezeu intră în oameni prin credința lor în Isus. Acolo unde există credință, Duhul Sfânt este locuința lui Dumnezeu în oameni. Isus și credința în El sunt ancora acestei conexiuni; Duhul Sfânt este mijlocul prin care, prin credință, Pământul este și Rai și viața veșnică se găsește în fiecare moment.
A fi răstignit cu Hristos înseamnă că Isus este în tine și acolo trebuie să fie pe cruce, asigurându-ți în mod continuu mântuirea. Tu ești crucea. Și pentru că viața ta prin credință este în Isus, ești și tu pe cruce.
Tu ești Isus, ești cu Isus, ești și răstignit și cruce.
Jan Zelenak
a studiat la Bratislava
Datorită LUCRĂRILOR ÎNVĂȘITURII ale lui Hristos Isus, toți cei „născuți din nou” au fost făcuți neprihăniți pe Dumnezeu, așa cum Hristos este drept.
Dumnezeu se uită la un credincios prin mila lui:
Dumnezeu vede un credincios PRIN HRISTOS ȘI ÎMPLINĂRILE LUI și de aceea, când Hristos a fost răstignit, noi am fost răstigniți împreună cu El, când Hristos a înviat din morți, am înviat împreună cu El, când Hristos S-a înălțat la cer și S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu, ne-am înălțat. și s-au așezat de asemenea.
ÎN HRISTOS SUNTEM IDENTIFICAȚI DE DUMNEZEU.
Atunci ce zici de acțiunile noastre aici în timp ce trăim?????
Da!
Fii foarte atent să faci ceea ce ai fost instruit atât de clar să faci ca un copil al lui Dumnezeu. Mulți oameni cred că odată ce mântuirea este obținută prin primirea darului lui Dumnezeu – duhul sfânt, este suficient pentru mântuire și nimic nu-i poate împiedica să fie cu Hristos.
Și au dreptate, pentru că este pecetea darului de la Dumnezeu care pecetluiește sufletul pentru veșnicie și nimic nu poate rupe sigiliul lui Dumnezeu.
Dumnezeu își ține întotdeauna promisiunile.
Dar citiți mai departe CUVÂNTUL lui Gid și înțelegeți, cunoașteți detaliile unui credincios RECOMPENSE:
„Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos. Dacă zidește cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, miriște; Lucrarea fiecăruia va fi arătată: pentru că ziua o va vesti, pentru că va fi descoperită prin foc; și focul va încerca lucrarea fiecărui om, care este felul ei. Dacă lucrarea cuiva pe care a zidit-o pe ea rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi arsă, va suferi pierderi; dar el însuși va fi mântuit; totuși așa ca prin foc”.
1 Corinteni 3:11-15 KJV
DA, mântuirea este GRATUITĂ, dar se lucrează la RECOMPENSA pentru eternitate.
În această viață, ne place acea viață pe care ne place să o numim „mai mult decât viața abundentă” – fără lipsă de nimic, bucurându-ne de ce este mai bun în viață și fiind foarte recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce avem…
Cuvântul vorbește despre RECOMPENSE pe care Dumnezeu le dă celor care urmează să fie răsplătiți pentru CĂDIREA lor pe FUNDAȚIE.
Da, Hristos s-a asigurat că suntem mântuiți prin El, făcând mereu voia lui Dumnezeu, nu propria Sa.
Să învățăm de la Hristos să facem mereu voia lui Dumnezeu, nu a noastră, astfel încât Dumnezeul drept să ne răsplătească în funcție de acțiunile noastre în care am hotărât să facem mereu VOIA lui Dumnezeu!
Dumnezeu este doar să răsplătească.
„Acum, cel ce plantează și cel care udă sunt una, și fiecare își va primi răsplata, după munca lui.”
1 Corinteni 3:8 KJV
„Clămararul Alexandru mi-a făcut mult rău: Domnul să-i răsplătească după faptele lui:”
2 Timotei 4:14 KJV
„Nu lepădați deci încrederea voastră, care are o mare răsplată de răsplată.”
Evrei 10:35 KJV
ÎNCREDEREA NOASTRĂ să fie în Dumnezeu, să credem în Dumnezeu, să studiem, să învățăm ca să putem face VOIA SA.
Amin
Junaidee Jimmy Kok
Îmi place să învăț despre știință și despre Biblie.
Sinele meu vechi a fost răstignit împreună cu Hristos. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Așa că trăiesc în acest trup pământesc prin încrederea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine.
și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine.
Am fost răstignit împreună cu Cel Uns — nu mai sunt în viață — dar Unsul trăiește în mine; și orice viață mi-a mai rămas în acest trup defect, o trăiesc prin credincioșia Fiului lui Dumnezeu, Cel care mă iubește și și-a dat trupul pe cruce pentru mine.
Am fost dat la moarte pe cruce cu Hristos și nu mai trăiesc – Hristos este Cel care trăiește în mine. Eu încă trăiesc în trupul meu, dar trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși ca să mă mântuiască.
totuși, eu trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; în măsura în care trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine.
Sper că te ajută. Cred că vrea să spună că este incredibil de recunoscător pentru șansa de a putea trăi pentru totdeauna cândva în viitor (Ioan 17:3) și dă înapoi făcând voia lui Dumnezeu în loc să-și urmărească propriile interese. Este doar limbajul care sună frumos și sanctimonios.
J A Carter
Licențiat în teologie și scriitor despre creștinism.
Sfântul Pavel explică destul de mult sensul său în restul versetelor 19–20: că, în ceea ce privește legea Vechiului Legământ, el era mort (pentru că asta e tot ce putea face legea cu păcatul). Dar prin jertfa lui Isus pe cruce, care a fost aplicată lui Pavel când a devenit creștin, Pavel era în viață (de fapt, el avea viața veșnică acum. Dar aceasta este o altă întrebare Quora). Într-un sens foarte real, atunci nu mai era viața lui Pavel, ci viața lui Hristos era cea care „l-a „putere” pe Pavel acum.
Versiunea Easy to Read redă acest lucru foarte clar:
Legea însăși m-a făcut să-mi pun capăt vieții sub lege. Am murit legii ca să pot trăi pentru Dumnezeu. Am fost pironit pe cruce cu Hristos. Deci nu eu sunt cel care trăiește acum, ci Hristos care trăiește în mine. Eu încă trăiesc în trupul meu, dar trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu. El este cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși ca să mă mântuiască (Galateni 2.19–20).
Moartea din cauza păcatelor noastre, dar trăirea din cauza a ceea ce Isus a făcut pentru noi este ceea ce se presupune că simbolizează botezul (Romani 6.4 și Coloseni 2.12).
Garry de Vries
fost expozitor al Scripturii (1976-2014)
Ce înseamnă să fii răstignit cu Hristos (Galateni 2:20)?
Înseamnă că prin credință, fiecare credincios este unit cu Hristos (1) în moartea sa și (2) în învierea sa:
(1) Când Isus Hristos a murit pentru noi, El nu a făcut asta numai PENTRU credincios; dar credinciosul a murit de fapt împreună cu Hristos când El a murit. Când Hristos a murit, credinciosul a fost și în El înlocuitorul său, primind pedeapsa potrivită pentru păcatul său, și anume înstrăinarea și despărțirea de Dumnezeu.
Pentru a ilustra: Imaginați-vă scena într-o instanță de drept penal. Infractorul este condamnat, iar sentința este pronunțată. Așa este și cu păcătosul în fața dreptății lui Dumnezeu. DAR, Hristos face un pas înainte. Acesta ia locul vinovatului in acuzare in timp ce infractorul se retrage in galeria publica. Hristos este înlocuitorul, luând asupra Sa atât vina, cât și pedeapsa cerute de lege. Păcătosul se uită, spectator, dar nu mai participant la drama sala de judecată. Totuși, deși acest lucru descrie în mod adecvat ideea de substituție, ea nu reprezintă în întregime ispășirea lui Hristos. Problema ilustrației este că ea îl lasă pe păcătos practic neschimbat! El este eliberat de vina lui și eliberat de judecată, da; dar el este de altfel neafectat.
Cu toate acestea, ispășirea prevede mai mult decât simpla iertare a păcătosului rebel. Îi asigură transformarea. „Dacă este cineva în Hristos”, scrie apostolul, „este o făptură nouă; lucrurile vechi au trecut; iată că toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Deci, dacă limităm lucrarea lui Hristos în numele credincioșilor doar la aceea de substituție, ne confruntăm cu o dilemă. După ce Hristos l-a eliberat pe păcătos de judecată, cineva trebuie să-l sfinţească acum! Hristos l-a făcut drept din punct de vedere legal, dar păcătosul trebuie acum, într-un fel, să devină practic drept. Cum se face asta?
O părere comună este că omul este justificat, într-un sens pur legal, prin moartea lui Hristos, dar poate fi făcut practic neprihănit (sau „sfințit”) doar prin ascultarea de legea morală. Dar acest lucru nu este ceea ce învață Pavel aici. Ceea ce spune el este că credinciosul prin credință, fiind „unit cu Hristos în moartea sa”, a murit astfel păcatului. Așa cum un „mort” nu mai dorește hrana, așa și adevăratul credincios nu mai dorește să păcătuiască. Apetitul lui pentru păcat a fost distrus, la fel ca puterea păcatului asupra lui. „Cum vom mai trăi în el noi cei care am murit păcatului? … omul nostru bătrân a fost răstignit cu [Hristos], pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, pentru ca noi să nu mai fim robii păcatului. Căci cel ce a murit a fost eliberat de păcat” (Romani 6:2-8).
Prin urmare, credinciosul este fără păcat? Da și nu ! „Omul nou, care a fost creat după Dumnezeu, în dreptate și sfințenie adevărată” este într-adevăr fără niciun păcat (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10). DAR, acest „om nou” împărtășește cadrul nostru uman cu o natură veche (numită adesea „firea” sau „păcatul care locuiește” Romani 7:17). Această natură veche va trăi, păstrându-și tendințele păcătoase, până când corpul nostru va muri. În această viață, așadar, există un conflict continuu între omul nou și natura veche și păcatul rezultă atunci când credinciosul îi permite acestuia din urmă să câștige avantajul. Victoriile sunt dulci, dar această latură a gloriei păcatul va căuta întotdeauna să-l tragă în jos și adesea reușește.
Cu toate acestea, nimic din toate acestea nu schimbă faptul de bază că „a fi răstignit cu Hristos” nu este doar un discurs pitoresc. Înseamnă că o schimbare reală a fost adusă în credincios. El murise în păcat și, prin urmare, nu poate trăi în păcat. Cei care păcătuiesc în mod obișnuit, demonstrează că nu au fost răstigniți împreună cu Hristos. Ei nu sunt credincioși adevărați, indiferent ce mărturisesc ei.
(2) În al doilea rând, așa cum credincioșii sunt uniți cu Hristos în moartea Sa, tot așa sunt și în învierea Sa. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Putem compara această afirmație cu pasajul paralel din Romani: „Noi suntem îngropați împreună cu El prin botez în moarte, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava lui Dumnezeu Tatăl, tot așa și noi să umblăm în noutatea vieții. Căci dacă am fost uniți împreună după asemănarea morții Lui, cu siguranță vom fi și noi după asemănarea învierii Lui” (Romani 6:4-5).
Botezul, desigur, este pur și simplu o reprezentare fizică a înmormântării și învierii credinciosului. Ne preocupă aici realitatea spirituală pe care o imaginează botezul. Pavel exprimă această realitate spunând „Nu mai trăiesc eu”. După regenerare, credinciosul este o nouă creație (2 Corinteni 5:17). O schimbare reală a avut loc, pentru că „Hristos trăiește în mine” prin Duhul Său Sfânt. Apostolul Pavel subliniază această învățătură în Romani, unde ne spune categoric „Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este el” (Romani 8:9).
Încă o dată, mesajul acestui verset este că o transformare autentică a avut loc în noul credincios. În Hristos, el a murit pentru păcat și, astfel, este eliberat de cerințele și puterea legii. El a înviat împreună cu Hristos la o viață nouă, în care principiul care dă putere este Duhul care locuiește în interior. Acolo unde a existat tendința naturală de a face răul, există acum o tendință supranaturală de a fi pe placul lui Dumnezeu.
Înseamnă aceasta că credinciosul evită automat păcatul, fără nici un efort din partea lui? Nu, nu este cazul. Pavel continuă spunând: „Viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”. Viața „în trup” înseamnă viața de zi cu zi a creștinului (cuvântul trup nu se referă întotdeauna la vechea natură păcătoasă). Viața noastră practică, spune Pavel, trebuie trăită într-o atitudine de credință față de Hristos. Duhul care locuiește înăuntru împărtășește și menține acest dar al credinței, și anume capacitatea de a discerne realitățile spirituale (credința este vedere spirituală – vezi 2 Corinteni 4:18). Credinciosul are însă responsabilitatea de a folosi această facultate a credinței.
Pe măsură ce își trăiește viața de zi cu zi, el trebuie să-și exercite constant vederea spirituală care i-a fost dată. După cum îndeamnă Evrei: „Să lăsăm deoparte orice greutate și păcatul care ne încurcă atât de ușor și să rumbăm cu răbdare cursa care ne este pusă înainte, privind la Isus, autorul și desăvârșitorul credinței noastre” (Evrei 12: 1–2). Viața de credință este o viață trăită „privind la Isus” încrezător în eficacitatea lucrării Lui și în realitatea unirii noastre cu El și depinzând de puterea interioară a Duhului Sfânt (Efeseni 3:16).
https://cum-ce.com/?6222-ce-%C3%AEnseamn%C4%83-s%C4%83-fii-r%C4%83stignit-%C3%AEmpreun%C4%83-cu-hristos-galateni-220
//////////////////////////////////
ROADA DUHULUI SFANT
Am sarbatorit Rusaliile. Coborarea pe Pamant a Duhului Sfant, Dumnezeu, ca sa fie si sa ramana cu noi si in noi.
Astazi doresc sa meditez putin la Roada Duhului Sfant. Vorbind de Roada Duhului Sfant desigur ma gandesc la aceia dintre noi care, intr-o zi a vietii, am declarat ca dorim sa Il urmam pe Isus, ca Il iubim,, I-am cerut sa ne ierte de tot ce am gresit si I-am cerut sa fie Domnul nostru si Mantuitorul nostru. Atunci s-a intamplat un lucru extraordinar in viata noastra: dupa dialogul nostru cu Isus Cristos – Dumnezeu, Duhul Sfant – Dumnezeu a intrat in duhul nostru si Si-a facut Casa in noi. Si Duhul Sfant ramane acolo in noi atata timp cat noi decidem sa traim in ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu si sa nu traim in pacat (adica nu pacatuim constient si repetat). Duhul Sfant traieste in noi pana in clipa in care Dumnezeu ne cheama acasa la cer.
Locuind in noi, Duhul Sfant interactioneza cu duhul nostru, comunica cu noi.
Impactul faptului ca Duhul Sfant este in noi e amplu.
Astazi vreau sa ne gandim la ceea ce Biblia numeste “Roada Duhului Sfant”. Cu alt ocazie vom medita la “Darurile Duhului Sfant”.
Pasajul cel mai cunoscut cu privire la roada Duhului Sfant se afla in Epistola lui Pavel catre Galateni 5:22-23.
In Galateni 5:16 Pavel scrie:
“Zic dar: umblati carmuiti de Duhul si nu impliniti poftele firii pamantesti. Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva firii pamantesti: sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face ce voiti.”
Din acest pasaj intelegem ca roada Duhului Sfant este strans legata de ceea ce se numeste “a umbla carmuiti de Duhul.”
Roada Duhului Sfant nu este alcatuita din o serie de insusiri naturale, cu care ne nastem.
Roada Duhului Sfant isi are originea in Duhul Sfant care se afla in noi. Contributia noastra in manifestarea roadei Duhului Sfant in noi si prin noi este receptivitatea pe care trebuie sa o avem la vocea Duhului Sfant din noi. Asta nu inseamna sa aud o voce care imi spune ce sa fac si cum. “Instrumentul” prin care Duhul Sfant imi comunica ce e bine si ce e rau se afla in duhul meu si se numeste “constiinta.”
Duhul Sfant cand intra in duhul meu la convertire preia acea parte din mine numita constiinta si o “programeaza” sa deosebeasca clar “binele” de “rau” din perspectiva lui Dumnezeu si a Cuvantului sau, Biblia.
Fara prezenta Duhului Sfant in noi constiinta actioneaza, vorbeste, da semnale conform unor legi date de mediul in care ne-am nascut si am crescut, educatia pe care am primit-o, mediul in care traim, legile etico-morale in care ne-am format si traim. Pavel numeste asta “fire pamanteasca.”
Ca sa ne fie mai simplu de inteles, sa privim la societatea in care traim.
In urma cu 50 de ani era rusinos sa traiasca impreuna un barbat si o femeie fara a fi casatoriti. Unii oameni traiau asa dar in societate ei nu erau priviti cu ochi buni si nu erau considerati “onorabili”. Cu privire la relatii homosexuale, situatia era si mai grava. Homosexualii erau pusi la periferia societatii. Si asta nu doar de legile guvernamentale ci si de legile morale date de constiinta individuala, de relatiile dintre oameni. Au existat mereu adultere, prostitutie, homosexualitate. Dar cei ce le practicau faceau tot ce le statea in putinta sa nu se afle de relatiile lor. Iar societatea respingea asemenea practici. Constiinta oamenilor formata asa respingea. Dar in acea vreme relatia oamenilor cu Dumnezeu era alta. Europa avea legile fundamentale bazate pe principiile Bibliei. UE s-a fondat pe principii biblice. Europa era pe atunci inca “leaganul crestinismului”.
Acum, dupa 50 de ani, ne aflam la polul opus. Nu doar ca tot ce era rusinos si se facea in ascuns altadata acum a devenit un mod de viata. Dar legile fundamentale ale Europei se schimba radical. Si asta pentru ca Europa NU mai este “leaganul crestinismului”. Astazi este “rusinos” sa nu fi de acord cu libertinismul afisat. Astazi esti pus la zid daca susti ca ceea ce a fost pana acum 50 de ani a fost normalul si ar trebui sa ramana asa. Si asta pentru ca oamenii au intors spatele lui Dumnezeu si legile dupa care constiinta lor actioneaza sunt legi din care Dumnezeu a fost exclus.
Asta numeste Pavel “firea pamanteasca”.
Galateni 5:17: “Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva firii pamantesti; sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti.”
Asta ca sa intelegem clar de ce se intampla tot ce se intampla in Europa, in UE si in tarile vecine UE.
Cand Dumnezeul Bibliei este scos din mintile si vietile oamenilor ca natiune, grupare si indivizi, se ajunge unde am ajuns astazi.
Revenind la roada Duhului Sfant si roada firii pamantesti, Pavel scrie despre ceea ce au constituit atunci si sunt valabile pana in vesnicie, valorile morale pentru cele doua grupuri de oameni: cei calauziti de firea pamnteasca si cei calauziti de Duhul Sfant.
Roada Duhului Sfant este efectul in vietile celor calauziti de Duhul Sfant:
“Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor. Impotriva acestori lucruri nu este lege.” Galateni 5:22-23
Cuvantul folosit pentru “roada” este la singular. Asta inseamna ca toate aspectele enumerate vin “la pachet”. Toate sunt importante si reprezinta rezultatul faptului ca Duhul Sfant locuieste in noi.
Dar, cum un rod, oricare ar fi el, are faze de dezvoltare, asa e si cu roada Duhului Sfant. Unele aspecte cuprinse aici se manifesta mai puternic in noi, altele abea se intrezaresc. Dar potentialul lor exista in noi si se manifesta la vremea potrivita cu intensitatea potrivita. Repet, acestea NU sunt atribute cu care ne-am nascut. Acestea se nasc si de dezvolta in noi din momentul convertirii, atunci cand ne-am predat viata lui Cristos.
Le luam pe rand, cate putin din fiecare. Pentru ca altfel, despre fiecare s-ar putea scrie o meditatie lunga. Si nu intentionez asta acum.
DRAGOSTEA ca rod al Duhului Sfant.
Cuvantul in greaca din acest pasaj, tradus aici prin dragoste, este “Agape”. Cum am scris mai demult, in limba greaca sunt trei cuvinte diferite, cu sensuri diferite, pe care noi le traducem prin dragoste: agape, fileo si eros. Agape este dragostea cu care Dumnezeu ne iubeste. O dragoste care se dovedeste pe sine prin fapte. Dumnezeu a iubit si iubeste agape si S-a dat sa sufere si sa moara datorita acestei dragoste pentru noi. E dragostea in actiune, care ne-a dat mantuirea, ne calauzeste, ne pazeste, se implica in toate luptele noastre si la urma ne ia la cer sa impartim Tronul cu Isus. Asta este agape pe care Dumnezeu o manifesta fata de noi. Ceea ce Dumnezeu vrea de la noi este agape cu forte umane dar izvorate din Duhul Sfant din noi. O dragoste in actiune pentru Dumnezeu si pentru semeni. Pentru Dumnezeu daca ascultam si urmam ceea ce El ne cere in Noul Testament. Fata de semeni gasim descrierea, definitia dragostei agape in 1 Corinteni 13.
Dragostea ca rod a Duhului Sfant nu este un sentiment pur. Dragostea este legata de modul in care gandim si actionam. Pentru ca actionam in conformitate cu modul in care gandim.
1 Corinteni 13:4-7:
“Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.”
Dragostea este un act de vointa, ca rezultat al modului in care gandim si ale sentimentelor pe care le avem.
Dragostea este actiune, nu doar vorbe. Este ceva ce facem, nu doar cuvintele pe care le rostim.
Dragostea trebuie manifestata indiferent de atitudinea persoanei catre care o indreptam. Eu fac bine cuiva chiar daca acea persoana nu imi face bine mie. Eu iert, trec cu vederea, nu ma razbun. Eu ma bazez pe Dumnezeu care vede si stie TOTUL. El imi vede intentiile, actiunile, suferintele, chiar umilintele prin care pot trece ca rezultat al manifestarii dragostei fata de ceilalti. El vede si EL imi va rasplati.
E normal, natural, sa ne manifestam dragostea prin actiuni si vorbe catre cei ce ne iubesc. Dar e supranatural sa manifestam actiuni ale dragostei pentru cei ce nu ne apreciaza. Dragostea agape care vine din Duhul Sfant, manifestarea Lui in noi si prin noi nu asteapta rasplata de la oameni. Rasplata asteptata este de la Dumnezeu.
BUCURIA ca rod al Duhului Sfant.
Vietile noastre sunt pline de dezamagiri, crize, tragedii, suparari, dureri, ispitiri si lupte. Isus ne-a avertizat ca vom trece prin astea. Si totusi El ne spune sa avem mereu bucurie in suflet. La ce bucurie se refera Isus?
Isus se refera la bucuria de a-L avea pe Dumnezeu in noi, bucuria ca El ne-a dat mantuirea, bucuria ca El este in controlul vietilor noastre si NIMIC nu ni se intampla fara un scop precis determinat de El.
Bucuria, ca rod al Duhului Sfant NU este “fericire”. Fericirea este o stare de bine care depinde de circumstante: daca totul ne merge bine suntem fericiti. Dar daca ceva intunecos sau iritant apare, fericirea noastra dispare.
Spre deosebire de fericire, bucuria data prin Duhul Sfant nu depinde de circumstante ci de bunatatea lui Dumnezeu si a dragostei Sale neconditionate pentru noi. Ea nu se bazeaza pe eforturile noastre ci rezulta din relatia noastra cu Dumnezeu.
Bucuria, ca rod a Duhului Sfant, nu este o emotie ci o stare de spirit, sentiment de multumire datorat dragostei, indurarii, a promisiunilor si a binecuvantarilor lui Dumnezeu fata de mine.
Bucuria, ca rod a Duhului Sfant, nu este o experienta cu circumstante favorabile ci este o stare interioara permanent buna datorita faptului ca Dumnezeu, prin Duhul Sfant e in noi si ne poarta de grija in toate si ne-a pregatit cerul, raiul ca rasplata.
Pavel scrie in Epistola catre Filipeni 4:4: “Bucurati-va intotdeauna in Domnul ! Iarasi zic: Bucurati-va!”
PACEA ca rod a Duhului Sfant.
Pacea este strans legata de bucuria in Domnul. Ea se raporteaza atat la Dumnezeu cat si la relatiile interumane.
Incheiem un legamant de pace cu Dumnezeu in momentul in care ne predam viata Lui. In acest legamant Dumnezeu se angajeaza sa fie in fiecare clipa cu noi si sa duca toate luptele noastre si ne cere in schimb sa avem incredere deplina in El. Aceasta incredere deplina in El ne da pace interioara pentru ca stim ca tot ce ni se intampla este controlat de El, este spre binele nostru si El, Isus, da solutii. Pacea aceasta este un sentiment supranatural, venit din Duhul Sfant. Pacea nu este lipsa necazurilor, a conflictelor, pericolelor. Ea este un exercitiu intelectual care trebuie sa ne spuna ca El, Isus, este in barca vietii nostre in mijlocul furtunii. Si daca El este acolo nu ne va lasa sa pierim. E sentimentul ca, chiar daca moartea ne da tarcoale, moartea este doar un prag de trecere intr-o lume fara moarte, fara dureri si fara regrete in prezenta si slava Dumnezeului Creator.
Vorbim despre pace interioara si pace cu cei din jur.
Pacea interioara nu inseamna sa nu plang; nu inseamna sa nu lupt sa gasesc solutii in viata. Pacea nu e leneveala si inactivitate. Pacea este incredere in Dumnezeu., in prezenta Sa activa in viata mea prin prezenta Duhului Sfant in mine.
Pacea interioara vine din Duhul Sfant.
E greu sa ai pace interioara in special in aceste vremuri asa de tulburi, cu amenintari din toate partile. Dar, citind Biblia, stim ca toate acestea trebuie sa se intample si ca mai este putin, foarte putin si Duhul Sfant ne va lua din aceasta “vale a umbrei mortii”. Caci Rapirea Bisericii este iminenta.
INDELUNGA RABDARE este un alt aspect al roadei Duhului Sfant.
Aici “rabdarea” nu inseamna nelinistea cand astepti cava ce urmeaza sa se intample.
Rabdarea ca rod al Duhului Sfant inseamna sa rabzi multe situatii prin care treci cu o atitudine care reflecta alte doua aspecte ale roadei Duhului Sfant: dragostea si pacea interioara.
Sa nu fi inteles, sa nu ti se faca dreptate, sa fi ignorat de cei la care te astepti cel mai putin, sa nu fi apreciat la valoarea ta, sa fii ridiculizat pentru convingerile tale religioase si nu numai, pentru valorile tale morale la care tii, sa pierzi ceea ce iubesti, sa induri persecutii, acuzatii pe nedrept si multe, multe altele.
Nu spun ca trebuie sa ne lasam calcati in picioare, ca nu trebuie sa ne aparam pricinile, sa nu ne cautam dreptatea. Dar daca nu putem sa invingem prin metode pasnice si legale, sa avem indelunga rabdare.
Rabdarea venita din Duhul Sfant ne da putere supranaturala sa mergem inainte.
Sa nu uitam ca Domnul Isus ne spune ca razbunarea este privilegiul Lui, nu al nostru. Sa Il lasam pe El sa ne razbune. Sa nu o facem noi. Lucrurile vor iesi infinit mai bine in favoarea noastra.
BUNATATEA ca rod a Duhului Sfant este de asemeni rezultatul dragostei ca rod al Duhului. Al dragostei agape.
Traim intr-o lume in care sa fi bun esti considerat fraier. Se abuzeaza de bunatatea oamenilor. Se ridiculizeaza bunatatea oamenilor.
A face bine ca rod al Duhului Sfant din noi inseamna a avea compasiune pentru cei din jur; a ajuta asa cum putem si cand putem. A ajuta nu inseamna neaparat financiar, material. Inseamna a ajuta si prin sfaturi, prin actiuni care ne sunt la indemana. Bunatatea nu este manata si nici conditionata de interese.
Bunatatea este raspunsul pe care Duhul Sfant, Dumnezeu din noi il da, in aceste vremuri extrem de grele, de apasatoare semenilor nostrii.
Sa nu uitam, daca ni se musca mana cu care facem un act de bunatate, ca Dumnezeu este in spatele actiunilor noastre si ne va rasplatii si El ne va vindeca mana muscata.
Bunatatea merge mana in mana cu FACEREA DE BINE ca rod al Duhului Sfant. Facerea de bine este generozitate.
Ca rezultat al dragostei si bunatatii sunt motivata sa fac bine. Intr-o lume egoista, plina de intentii rele, sa faci bine este ceva mai neobisnuit. Sa faci bine fara a astepta ceva in schimb, fara a astepta rasplatire. Astazi facerea de bine este in multe aspecte ridicularizata sau abuzata. Biblia ne spune sa nu obosim in facerea binelui. Dumnezeu ne va rasplati. Daca oamenii ne multumesc este un bonus pentru noi si rasplatiri dumnezeiesti si pentru ei.
Nu fi descurajat sa faci bine atunci cand vezi ca esti nedreptatit, acuzat ca ai avea interese, ca nu ti se spune “multumesc”. Impulsul de a face bine si oportunitatile de a face bine vin din Duhul Sfant care este in tine si rodeste prin tine.
CREDINCIOSIA ca rod al Duhului Sfant.
Credinciosie are intelesul de fidelitate, loialitate, sinceritate. Avem credinciosia pe cele doua coordonate: Dumnezeu si oamenii.
Crestinul adevarat trebuie sa fie loial lui Dumnezeu. Dumnezeu spune ca El este gelos si nu ne permite sa avem alti “dumnezei” in afara de El. Dovada credinciosiei fata de Dumnezeu consta in inchinarea pe care trebuie sa i-o aducem si prin ascultarea de Cuvantul Sau. Dovada dragostei si loialitatii fata de Dumnezeu este respectarea cerintelor pe care El le are de la noi, cerinte cuprinse in Biblie. Dumnezeu doreste sa aiba prioritate in viata noastra.
Credinciosia ca rod al Duhului Sfant se refera si la relatiile interumane.
Sa fii loial unei prietenii, sotului sau sotiei, sa iti respecti promisiunile, angajamentele, legamintele. Sa nu inseli, sa nu trisezi. Sa fii onest, sincer, de incredere, de cuvant. Sunt cuprinse in credinciosie.
Astazi credinciosia este ceva invechit. Statornicia e demodata, angajamentele sunt calcate, promisiunile neonorate.
Dar pentru cei ce au Duhul Sfant in ei, credinciosia este un factor esential in viata de zi cu zi, in relatia cu Dumnezeu si cu semenii.
BLANDETEA ca rod al Duhului Sfant.
Exista oameni care se nasc avand blandetea ca o trasatura de caracter. Nu se cearta, nu intra in conflicte, sunt calmi. Nu sunt bataiosi.
Insa blandetea ca rod Duhului Sfant este o trasatura primita din Duhul Sfant care se manifesta si in oamenii care in mod natural sunt blanzi dar mai cu seama se manifesta in cei temperamentali. In cei care au principii ferme si lupta pentru ele. In cei ce iubesc adevarul si lupta pentru el; in cei ce sunt pasionati pentru ceea ce fac si ceea ce cred.
Pentru ca blandetea este a avea puterea sa te abtii, putere data de Duhul Sfant, si sa ai curajul sa actionezi cand Duhul Sfant iti cere. Inseamna sa fii manios cand trebuie si sa fii supus, smerit cand trebuie.
Isus a intrat in Templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si a strigat catre cei ce erau acolo ca au schimbat rolul Templului, care trebuie sa fie o casa de rugaciune in ceea ce Isus numeste pestera de talhari. (Matei 21:12-13)
Acelasi Isus a spalat picioarele ucenicilor Sai. S-a aplecat pana la pamant in fata lor sa poata ajunge la nivelul picioarelor lor si S-a smerit, aratand cum trebuie sa slujim.
Isus a fost manios si Si-a manifestat mania, si Isus a slujit si S-a smerit.
Blandetea, ca rod a Duhului Sfant, nu inseamna sa te faci pres in fata tuturor. Inseamna sa ai demnitate, sa reactionezi cu intelepciune. Sa ai puterea sa taci cand trebuie si sa vorbesti cand trebuie. Inseamna sa ai puterea sa lupti pentru adevar si dreptate dar si sa ajuti, sa slujesti, sa te apleci atunci cand trebuie sa Il arati, sa Il onorezi pe Cel ce traieste in tine.
Blandetea si dragostea merg mana in mana.
INFRANAREA POFTELOR ca rod al Duhului Sfant.
Acesta este un subiect foarte amplu. Are la baza respectarea principiilor, a legilor lasate de Dumnezeu in Noul Testament, legi care trebuie insusite si urmate.
Infranarea poftelor inseamna puterea de a te abtine, inseamna disciplina si se refera la tot felul de pofte si tentatii cu care ne confruntam in viata de zi cu zi. Dar in capul listei sunt poftele sexuale.
Infranarea poftelor inseamna a avea control, autoritate asupra propriilor dorinte si pasiuni. Presupune curatie, puritate, castitate.
Astazi infranarea poftelor este atacata vehement. Se promoveaza pe toate caile, prin toate mijloacele, stimularea poftelor, mai cu seama cele sexuale.
Sa nu uitam ca Dumnezeu vede ceea ce facem si cand nimeni nu ne vede.
Infranarea poftelor nu este ceea ce in mod normal, natural, suntem dispusi sa facem. In infranarea poftelor este nevoie de determinare si de putere sa o facem. Dumnezeu stie asta si ne va rasplati.
Sa nu stimulam poftele ne-admise prin ceea ce privim, citim, prin locurile unde mergem si prin prieteniile pe care le facem. Sa ne infranam. La asta suntem chemati.
Ca pofte neadmise pot enumera cateva: sexul in afara casatoriei, sexul cu alta persoana decat sotul/sotia, masturbarea si orice alta forma de stimulare sexuala. Betiile, abuzurile de orice fel. Cand cineva este in pozitie de autoritate tentatia este enorma sa isi dovedeasca autoritatea prin abuzuri verbale sau fizice. Are nevoie de infranare.
Si ar mai fi multe exemple. (vezi si lista din Galateni 5:19-21)
Dar noi, cei ce avem Duhul Sfant in noi avem ca rod infranarea poftelor. La asta suntem chemati. Si Dumnezeu ne va rasplati.
In incheiere:
Roada Duhului Sfant este un rezultat al prezentei si actiunii Duhului Sfant in noi.
Fiecare din aspectele prezentate ca rod al Duhului Sfant se pot manifesta in noi, se dezvolta in noi, au intensitati diferite in noi.
Noi nu trebuie sa ne concentram sa avem roada Duhului ci sa ne concentram la a-L avea si pastra pe Duhul Sfant in noi, prin ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu, implinirea cerintelor Noului Testament, viata traita in curatie, rugaciuni, meditatii din Cuvant. Asadar nu ne concentram pe roade ci trebuie sa ne verificam daca le avem. Prin diferitele situatii prin care trecem in viata, daca in noi se manifesta roada Duhului. Daca am avut dragoste intr-o situatie anume, daca avem pace in suflet, daca manifestam bunatate. Asadar roada Duhului este ca o grila de verificare. Si daca ne verificam si constatam ca in anumite situatii ar fi trebuit sa reactionam altfel, sa procedam diferit, vom fi atenti ca in viitor sa procedam altfel.
Daca ne concentram la acestea, roada Duhului Sfant se va manifesta in noi la vremea potrivita. Vom fi receptivi la ceea ce Duhul Sfant ne calauzeste. Si in final vom mosteni cerul. Roada Duhului Sfant este o consecinta automata a ascultarii de Cuvantul lui Dumnezeu.
Asa cum am mai spus si in alte meditatii, e bine in situatiile de fiecare zi sa ne punem intrebarea: CE AR FACE ISUS IN LOCUL MEU. Daca nu mi-L pot imagina pe Isus facand anumite lucruri atunci nici eu nu ar trebui sa le fac. In Isus Duhul Sfant S-a manifestat plenar. El este gata sa se manifeste plenar si in noi daca Ii dam voie sa faca asta.
Amin. Ajuta-ne Doamne!
https://getab.wordpress.com/2021/07/02/roada-duhului-sfant/
///////////////////////////////////
DUHUL SFANT CU NOI
Vorbim mult despre Dumnezeu Tatal, vorbim mult despre Isus Cristos Mantuitorul dar vorbim putin despre Duhul Sfant. Despre Duhul Sfant vorbim mai mult in preajma Rusaliilor. Si atunci unii o fac cu sfiala sa nu ofenseze crezul altora iar altii o fac cu entuziasm si cu mandrie dorind sa isi arate superioritatea. Aceste extreme nu sunt bune si aduc deservicii Duhului Sfant.
Parerea mea este ca ar trebui sa vorbim mai mult despre Duhul Sfant. Si aceasta pentru ca Dumnezeul nostru este o Trinitate, o Tri-Unitate. Trei in Unul. Si daca sunt Trei in Unul, Ei au aceeasi importanta.
Noi acceptam fara obiectii ceea ce face Dumnezeu si Isus. Dar avem mari retineri la ceea ce face Duhul Sfant. Dar Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant sunt intr-o unitate si armonie perfecta si au aceeasi natura, esenta. De la inceputul Vechiului Testament pana la sfarsitul Noului Testament avem prezentate cele trei aspecte ale manifestarii lui Dumnezeu. Si Duhul Sfant este ca un Filon care parcurge intreaga Biblie.
In primul capitol al Bibliei ni se spune ca “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si Pamantul.” Cuvantul in ebraica, tradus “Dumnezeu” in limba romana, este “Elohim”. Elohim este forma la plural a lui “El”, Dumnezeu. “El” este Dumnezeu. “Elohim” este Trinitatea Dumnezeu. In primul capitol al Bibliei ni se spune ca a fost “Cuvantul” care s-a rostit si toate au luat fiinta, a fost “Duhul lui Dumnezeu” care se misca pe deasupra apelor si Dumnezeu care vede ca toate lucrurile facute de El sunt bune. Il avem pe Elohim, Trinitatea Dumnezeu prezenta in acest capitol.
In ultimul capitol al Bibliei avem pe “Alfa si Omega, Cel Dintai si Cel de pe urma”, si avem “Duhul si Mireasa”, care Il cheama pe Isus sa revina.
Intre primul capitol si ultimul din Biblie, ni se relateaza interventia Dumnezeului nostru Triunic, Elohim, prin Cuvant sau in actiune.
In perioada Vechiului Testament Duhul Sfant venea peste anumiti oameni pentru a-i capabiliza sa faca anumite lucruri, dar nu ramanea peste ei decat pe perioada cat ei faceau ceea ce Dumnezeu dorea ca ei sa faca. Apoi Duhul Sfant se ridica de la ei. Avem relatat despre imparatul Saul despre care ni se spune ca Duhul Sfant a venit peste el. (1 Samuel 11:6) Dar dupa ce Saul a pacatuit Duhul Sfant a plecat de la el si Saul a fost muncit de un duh rau (1 Samuel 16:14).
Imparatul David, cand a fost uns ca imparat de catre Samuel, Duhul Sfant a venit peste David (1 Samuel 16:13). Dupa ce David a pacatuit cu Bat-Seba, David stia ca Dumnezeu il poate inlatura ca imparat din cauza pacatului si poate lua de la el Duhul Sfant, asa cum s-a intamplat cu imparatul Saul. David atunci scrie extraordinarul Psalm 51, Psalmul Pocaintei. Acolo el scrie “Nu ma lepada de la fata Ta si nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant.” (Psalm 51:11)
In Vechiul Testament avem asadar Duhul Sfant locuind sporadic in oameni. Ei trebuiau mai mult prin fortele proprii, prin vointa si hotarari ferme sa implineasca ceea ce Dumnezeu le-a cerut in viata de zi cu zi. Rezultatul a fost ca majoritatea au esuat. Si atunci Dumnezeu, in dorinta Lui mare sa mantuiasca oamenii, a hotarat sa faca si mai mult pentru mantuirea lor: Dumnezeu S-a coborat pe Sine in Fiul Sau, Isus si apoi, ca sa mentina ceea ce Fiul a realizat, Dumnezeu S-a coborat pe Sine in Duhul Sfant.
In Noul Testament Il avem pe Isus Cristos Dumnezeu luand chip de Om pentru a-i mantui pe aceia care cred in El. Dar intruparea lui Isus s-a facut in urma revarsarii Duhului Sfant peste fecioara Maria. “Umbrirea” facuta de Puterea Celui Preainalt, adica de catre Duhul Sfant, este o revarsare a Duhului Sfant peste Maria. Duhul Sfant face minunea intruparii lui Isus in Maria.
Duhul Sfant il umple pe Ioan Botezatorul pe cand era inca in burta mamei lui, pentru a-i da putere si a-l forma sa fie cel care pregatea inima poporului pentru aparitia in scena a lui Isus, Mesia.
Duhul Sfant S-a coborat la botezul lui Isus, vazut atunci sub forma de porumbel si de atunci a fost cu Isus mereu, pana la sfarsitul umblarii lui Isus pe pamant.
Duhul Sfant a fost si este Canalul de comunicare permanenta intre Cer si Pamant. Daca eu aduc jignire Duhului Sfant, comunicarea mea cu cerul este taiata. Isus afirma ca toate minunile pe care le-a facut sunt rezultatul actiunii Duhului Sfant. De aceea El spune ca “Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor; dar hula impotriva Duhului Sfant nu le va fi iertata. Oricine va vorbi impotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi impotriva Duhului Sfant, nu va fi iertat nici in veacul acesta, nici in cel viitor.” (Matei 12:31-32)
Isus face aceasta afirmatie atunci cand Fariseii Il acuza ca scoate demoni cu stapanul demonilor, Beelzebul. Isus le spune ca scoate demonii prin puterea Duhului Sfant. Asadar, atunci cand se savarseste o minune sau o vindecare miraculoasa, sa fim atenti cui atribuim minunea. Daca este de la Dumnezeu si o atribuim satanei suntem pasibili de pedeapsa hulii impotriva Duhului Sfant. Daca nu stim, mai bine tacem si nu dam verdicte, nu ne dam cu parerea. Iar daca vrem sa dam verdicte, sa ne asumam responsabilitatea si consecintele.
Sa fiu bine inteleasa: nu ma refer la afirmatii in necunostinta de cauza. Ma refer la afirmatii in cunostinta de cauza.
Si daca am gresit si realizam asta, sa ne cerem iertare lui Dumnezeu cat inca mai suntem in viata. “Doamne iarta-ma !“ sunt cuvintele magice care ne pot schimba destinul acesta vremelnic si cel vesnic.
Duhul Sfant a locuit in toata plinatatea, neincetat, in Isus pana la moartea Lui. Cand, in timpul lucrarii Sale pe pamant, Isus a trimis ucenicii 2 cate doi sa evanghelizeze El le-a dat putere sa faca lucrarea la care au fost trimisi. Puterea aceea a fost Duhul Sfant. Era si Iuda Iscarioteanu in numarul lor. Si peste el a fost Duhul Sfant atunci. Dar cand ucenicii s-au intors de la evanghelizat, Duhul Sfant nu a mai fost peste ei. Sa nu uitam ca, pana la moartea lui Isus pe cruce suntem sub toate regulile si legile Vechiului Testament. Abia dupa acel “S-a ispravit” rostit de Isus pe cruce am intrat in Noul Legamant, acela in sangele jertfitor al lui Isus. Pana la Golgota, tot Noul Testament trebuie privit sub legile si poruncile Vechiului Testament.
Talharul de pe crucea alaturata crucii lui Isus este primul om care moare in Noua Lege, in Noul Legamant. Rugaciunea de o propozitie a acestuia a facut uriasa diferenta in destinul lui vesnic. Iadul il astepta cu usa de foc larg deschisa dar rugaciunea lui a inchis usa iadului si a deschis-o pe cea a Raiului, in prezenta eterna a lui Dumnezeu. Si asta doar cu o fraza rostita din convingere, din toata inima.
Dupa moartea Domnului Isus, in Ziua Invierii, de Paste, pe cand ucenicii erau adunati cu usile incuiate, plini de teama persecutiilor, Isus apare si in primul rand le da ceea ce aveau nevoie imediata: pacea interioara. “Pace voua !” sunt primele cuvinte pe care Isus le adreseaza ucenicilor. Dupa ce pacea interioara se aseaza in inimile lor si sunt linistiti, Isus le spune ca asa cum El, Isus, a fost trimis de Tatal sa aduca mantuirea si impacarea cu Tatal, El, Isus, ii trimite pe ei sa duca aceasta Veste Buna mai departe. Dar pentru a putea sa evanghelizeze si sa invete pe altii ei mai aveau nevoie de ceva: Duhul Sfant. Si aunci Isus sufla peste ei, spunandu-le: “Luati Duh Sfant !” (Ioan 20:22) Eu consider acel moment ca Ziua de Nastere a Bisericii. Duhul Sfant a incheiat misiunea Sa in Isus si prin Isus. Acum Duhul Sfant se aseaza ca prezenta permanenta in aceia care sunt Biserica. Este de retinut faptul ca pana la rastignirea Sa, Duhul Sfant a fost in plinatatea Sa peste Isus. Dupa doar doua zile, la Invierea Domnului, Duhul Sfant se muta de la Isus la apostoli. Si asta in Ziua Invierii. Duhul Sfant ramane ca o prezenta permanenta in vietile lor si in a tuturor acelora care de atunci incoace au crezut in Isus.
Timp de 40 de zile Isus mai este cu ucenicii. Le vorbeste, ii sfatuieste, ii incurajeaza, le fortifica credinta. In a 40-a zi insa Isus paraseste Pamantul. Dar inainte de asta le spune ca va pleca si va trimite o revarsare a Duhului Sfant care va putea sa fie nu doar in ei ci in toti acei care vor crede in El si peste intreg Pamantul.
Isus le-a spus sa ramana in Ierusalim “sa astepte acolo fagaduinta Tatalui, ‘pe care’, le-a zis El, ‘ati auzit-o de la Mine. Caci Ioan a botezat cu apa, dar voi, nu dupa multe zile, veti fi botezati cu Duhul Sfant’.“ (Faptele Apostolilor 1:4-5)
A venit si ziua Rusliilor. Marea Sarbatoare a evreilor. Au venit evreii raspanditi peste tot prin lume si prozelitii (aceia dintre alte natiuni care au trecut la iudaism) sa se inchine la Templul din Ierusalim. A fost momentul optim ca Dumnezeu sa inceapa sa evanghelizeze lumea prin ucenicii Domnului Isus. Si evanghelizarea lumii s-a facut prin calauzirea si puterea Duhului Sfant. Duhul Sfant a coborat cu putere, cu un vajait puternic, un zgomot mare, vant si cu limbi ca de foc asezandu-se cate una pe fiecare ucenic. Ei au inceput sa vorbeasca in alte limbi, altele decat cele pe care le stiau sau vorbeau in mod curent. Zgomotul mare produs de coborarea Duhului Sfant peste ucenici a starnit curiozitatea evreilor si prozelitilor veniti sa se inchine la Templu. Acestia ii auzeau pe ucenici vorbind in limbile tarilor in care ei locuiau. Acest fenomen le-a starnit si mai mult interesul. Ei erau evanghelizati in limba care se vorbea in tarile care i-au adoptat.
Atunci Petru a tinut prima lui predica, o predica cu mesaj puternic si cu impact foarte mare. Aproape trei mii de oameni au acceptat mesajul lui Petru. Intrebarea lor fireasca a fost: “Ce sa facem?”. Si Petru le-a dat solutia: pocaiti-va, botezati-va si primiti Duhul Sfant. Toate acestea ei le-au implinit in aceeasi zi. Un impact extraordinar a avut predica unui Petru innoit care a uitat ce este frica, a primit pacea interioara de la Isus si peste care Duhul Sfant a fost revarsat.
Ucenicii au inceput sa faca ceea ce li s-a spus de catre Isus: au evanghelizat, au invatat pe altii si au facut vindecari. Si toate astea nu le-au putut face prin fortele proprii ci prin Duhul Sfant care locuia in ei si care lucra prin ei.
Actiunea de evanghelizare a oamenilor este o actiune care s-a inceput atunci dar care se va incheia la sfarsitul vremurilor. Dumnezeu doreste ca toti oamenii sa auda mesajul Evangheliei si sa se pocaisca, sa primeasca mantuirea. Din aceasta cauza de-a lungul veacurilor Duhul Sfant a lucrat mantuirea oamenilor si o face si astazi. Toti cei care au acceptat mantuirea data prin Isus Cristos, prin jertfa de la Calvar si care au acceptat ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, au devenit casa pentru Duhul Sfant. Duhul Sfant lucreaza in noi mantuirea si apoi lucreaza sfintirea noastra.
Duhul Sfant da diferite daruri spirituale crestinilor in care El locuieste. El lucreaza cum vrea, cand vrea si prin cine vrea.
Nimeni niciodata nu va putea sa Il puna pe Dumnezeu in sabloane si sa Il aseze in tipare. Mintea umana are sabloane si tipare si pune in acestea idei, actiuni si persoane. Dar Dumnezeu nu poatee fi pus in sabloanele oamenilor. Daca unii crestini considera ca Duhul Sfant S-a manifestat prin minuni, vindecari, profetii si vorbit in alte limbi doar in perioada bisericii primare si atat, este sablonul in care ei Il aseaza pe Dumnezeu. Asta nu Il impiedica pe Dumnezeu sa faca ce vrea El.
Noi trebuie sa Ii dam lui Dumnezeu dreptul sa fie Dumnezeu. Deasupra tuturor, manifestandu-Se asa cum vrea El. Pentru ca El are un plan bine stabilit, scopuri pe care vrea sa le atinga. Si pentru asta foloseste metodele pe care le considera El eficiente.
Cel mai important lucru pentru fiecare dintre noi este acela ca Dumnezeu ne-a mantuit prin Isus Cristos, ne sfatuieste, calauzeste, mangaie, ne tine in mantuire si lucreaza procesul sfintirii in noi prin Duhul Sfant. Multumim Duhului Sfant ca este in noi si cu noi.
Cu privire la acei care prorocesc, vorbesc in alte limbi, se fac minuni la rugaciunile lor in Numele lui Isus: daca noi, eu si tu, nu stim ce sa zicem si ce sa credem, cel mai bine este sa ne abtinem. Sa nu cadem in cursa diavolului vorbind rau ceea ce Duhul Sfant face. Dumnezeu sa ne fereasca de asta. Si daca vreodata am facut-o sa ne cerem iertare lui Dumnezeu.
Sarbatorim Rusaliile. Coborarea Duhului Sfant peste Ierusalim. Sa facem din aceasta sarbatoare un prilej de bucurie. Sa multumim Bunului Dumnezeu ca nu ne-a abandonat cand Isus a plecat la cer, sa multumim Duhului Sfant ca este in noi si cu noi si ca ne tine in mantuire.
Sa lasam la o parte parerile controversate. Sa fim deschisi Duhului Sfant sa ne insoteasca, calauzeasca si intelepteascaa si sa ni se reveleze atat cat putem sa Il intelegem si cuprinde.
Iti multumim Duhule Sfinte pentru uriasa lucrare pe care o faci in noi, cu noi si prin noi in vietile celor din jurul nosstru.
Va doresc sa aveti Rusalii Binecuvantate !
Cu mult drag,
Geta
https://getab.wordpress.com/2019/06/15/duhul-sfant-cu-noi/
/////////////////////////////////////////////////
Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt
Parintele Galeriu
Mantuitorul nostru Iisus Hristos rosteste aceasta sentinta grava: „Orice pacat, orice hulire se va ierta oamenilor, dar hulirea impotriva Duhului Sfant nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie” (Matei: 12, 31-32).
Constiinta noastra se vede confruntata, prin acest cuvant divin, cu o intrebare tulburatoare: in ce consta acest pacat impotriva Duhului, impotriva Duhului Sfant, care nu va fi iertat nici in veacul de acum si nici in cel viitor?
In fata unei asemenea marturii divine, noi credem ca trebuie sa ne intrebam, mai intai, ce inseamna iertarea in intelesul ei cel mai adanc. Cu certitudine, in intelesul evanghelic al cuvintelor Mantuitorului, iertarea nu este un simplu act juridic sau gratial, o decizie in virtutea careia vinovatia mea nu-mi mai este imputata, dar ma lasa in aceeasi stare decazuta de mai inainte.
In sensul divin, iertarea inseamna vindecare. Cand patru barbati il aduc pe un paralitic la Iisus Hristos, Domnul ii zice: „fiule, iertate iti sunt pacatel tale”. Atunci, precum ne incredinteaza Sfanta Evanghelie, unii carturari de fata cugetau in inimile lor: „Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu. Si indata cunoscand Iisus cu Duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis: de ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: iertate iti sunt pacatele sau a zice: scoala-te, ia-ti patul tau si umbla! Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului; zic tie: scoala, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si slabanogul – s-a sculat indata” (Marcu: 2, 3-12). – Rezulta de aici limpede ca iertarea in duhul adanc si deplin al Evangheliei inseamna vindecare.
Dar, inteleasa intr-o asemenea plinatate, ca vindecare spirituala si fizica a firii noastre, faptul iertarii aduce cu sine o alta intrebare: este ea posibila fara noi, fara vointa si participarea noastra la darul harului dumnezeiesc?
Iertarea sa ramana atunci doar o sentinta abolita, operand asupra omului numai in plan exterior, in timp ce inlauntru morbul pacatului sa-l mistuie in continuare? In nici un chip nu poate fi vorba de o asemenea vindecare in duhul Evangheliei, si deci in realitatea adevarata si vie a vietii. Dovada sta faptul ca aplicata astfel la suprafata, in plan social indicele delicventei si suferintei umane a crescut. De aceea, in Hristos iertarea inseamna vindecare, dar cu participarea omului, a pacatosului, a bolnavului. Ea nu se poate nicidecum implini fara conlucrarea noastra cu harul dumnezeiesc. Se savarseste numai in „sinergie”, adica printr-o impreuna lucrare la vindecarea noastra – pentru ca „impreuna – lucratori cu Dumnezeu suntem” (I Cor. 3, 9). In acest sens Mantuitorul, pe un alt slabanog il intreba: „Voiesti sa te faci sanatos?” (Ioan 5, 6). Numai astfel iertarea este o reala vindecare. Si inca nu definitiva cat timp suntem in lumea aceasta, pana nu am ajuns la „neschimbarea” in bine. Mantuitorul ii atrage atentia slabanogului de la Betezda: „sa nu mai pacatuiesti, sa nu-ti fie ceva mai rau” (Ioan 5, 14).
Revenind si mergand pe firul acestei gandiri, la semnificatia sentintei dumnezeiesti privind iertarea, sa mai observam ca Domnul spune mai intai: „Celui care zice cuvant impotriva Fiului Omului i se va ierta lui” – Intr-adevar, fundamental, nici nu poate fi altfel. Fiul Omului, cum se numeste pe sine Mantuitorul, deci Fiul lui Dumnezeu care s-a facut si Fiul Omului, este intruparea iubirii si iertarii fara de hotar. Inainte de a ne porunci noua „sa iubim pe vrajmasii nostri”, El i-a iubit mai intai. Cu iubirea Lui divina iarta pe prigonitori de la inaltimea crucii, precum iarta si pe cei ce, in minciuna, „isi prigonesc” semenii, in timp ce pe „prigoniti ii fericeste” (Matei 5, 11). Harul iertarii se revarsa din oceanul iubirii vindecatoare si eliberatoare. Pentru aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume, pentru a ne vindeca prin iubirea divina absoluta, prin Jertfa Crucii. De aceea pe Cruce El se jertfeste iertand, si alege crucea, precum observa Sf. Atanasie Cel Mare, pentru a muri cu „bratele intinse”, deci imbratisand lumea.
Dar atunci, mantuirea ca iertare si vindecare, ca restaurare a firii, repetam, este un act care cere conlucrare pentru a se implini, un dialog intre Dumnezeu si faptura sa. Eu te iert, zice Hristos, dar daca tu insuti nu te ierti, daca tu nu vrei sa primesti harul, daca tu nu vrei sa intri in dialog, sa raspunzi, sa te deschizi, inseamna ca tu nu vrei iertarea, vindecarea. Raul pe care tu Mi-l faci mie, Eu ti-l iert, aceasta depinde de Mine, vrea sa ne spuna Mantuitorul. Dar raul pe care ti-l faci tu tie insuti si care lucreaza din tine si in tine cine ti-l va putea ierta fara propria ta vointa, fara constiinta si libertatea ta? Este de crezut ca aceasta sentinta a Mantuitorului: „Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui” Domnul o adresa si lui Iuda, mai ales lui. Ii prevenea si pacatul si posibilitatea iertarii. – Iuda, cuvantul dat Sinedriului prin care M-ai tradat ti-l iert. Eu sunt iubire si numai iubire. Tu insa vrei sa te ierti pe tine insuti? Vrei sa raspunzi direct, personal, iubirii Mele, fata in fata cu Mine? – Iuda, si dupa tradare a stat de vorba numai cu Sinedriul: „Am gresit vazand sange nevinovat” (Mat. 27, 4). N-a venit in fata Iubirii, nu s-a rugat si nu s-a impartasit din Harul Iubirii. „Un frate a zis lui Avva Antonie: Roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu” (Patericul, Ed. Sf. Episcopii a Ramnicului, 1930, pag. 10).
Nimeni nu se mantuieste fara voia lui. Omul e spirit si libertate; nu e supus unor legi implacabile ca celelalte regnuri care-si urmeaza cursul, randuiala, potrivit Cuvantului: „Hotar ai pus peste care nu vor trece” (Ps. 103, 10). Omul e liber sa zica „nu” chiar Ziditorului si sa cada; dar si sa se ridice si chiar sa se depaseasca. Insa nu se ridica singur. Libertatea nu e un „cadou fatal” cum se spune. Libertatea e dar divin si se implineste in spiritul luminat Har, in „Duhul Adevarului”. – Prin „Duhul Sfant tot sufletul viaza”. Prin Duhul Sfant” se revarsa iubirea lui Dumnezeu in inimile noastre” (Rom. 5, 5); „manati de Duhul lui Dumnezeu devenim fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14). In ultima adancime in duhul nostru, Duhul Sfant isi face salas zidind cu voia noastra Chipul lui Hristos, vocatia noastra de „fii ai lui Dumnezeu”. Asa a fost randuit dintru inceput.
In acest sens in cartea Facerii se precizeaza ca Dumnezeu a zis: „Sa facem dupa chipul si asemanarea Noastra … si a facut Dumnezeu pe om; dupa Chipul lui Dumnezeu l-a facut… Atunci, luand Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu (Gen. 1, 26, 27; 2, 7). Suflet viu, adica in suflarea de viata pe care a primit-o, i s-a daruit „chipul divin” al Fiului prin Harul Sfantului Duh. Iar aceasta suflare de viata datatoare a Sfantului Duh va fi reinnoita intr-un chip desavarsit de Hristos in ziua invierii Sale, atunci cand a suflat peste ucenicii Sai si a spus: „Luati Duh Sfant” (Ioan 20, 22). De aceea, Sf. Chiril al Alexandriei va spune ca: „noi nu avem numai har, ci pe Duhul, Sfant insusi, care a ramas in noi”.
Faptul ca omul primeste har divin in insusi actul creatiei sale arata, dezvaluie, conditia noastra divin-umana, harica programata dintru inceputuri, in Pateric citim despre Avva Pamvo: „Dupa cum Moise a primit icoana de slava a lui Adam, cand chipul lui era slavit, la fel Avva Pamvo stralucea ca o lumina si se infatisa asemeni unui imparat asezat pe tronul sau” (Rm. Valcea 1930, pag. 193).
Adam a fost partas luminii divine, creat ca persoana „dupa chipul” Persoanelor divine si inzestrat cu duh prin harul Duhului Sfant ca fiinta spirituala. Harul divin este constitutiv conditiei umane. Prezenta Duhului Sfant in noi este garantia naturii noastre umane harice, a salvarii „chipului” lui Dumnezeu in noi si credinta noastra intr-o nesfarsita „asemanare” cu Dumnezeu in Duhul Sfant. Consecinta acestui act a fost caderea din imparatia spiritului, din „sufletul viu”, iluminat de har, pana la nivelul senzualitatii pervertite, a stapanirii trupului asupra spiritului; dominare a simturilor asupra sensurilor rationale, inlocuind imbracamintea de har cu „imbracamintea de piele” (Fac. 3, 21). Dupa cuvantul expresiv al Sf. Grigorie Palama, Adam a „emigrat” din gradina Raiului, din viata in Duhul Sfant, intr-o „tara straina” a domniei sarpelui si a patimilor trupesti „in latura si in umbra mortii” (Mat. 4, 16). Alunecand in aceasta neascultare tragica si de permanent „progres” negativ al caderii, omul a luat cunostinta de condamnarea divina: „Dumnezeu a zis: „Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup …” (Fac. 6, 3).
Dar caderea lui Adam nu este iremediabila; pacatul lui isi are originea, ca printr-o molipsire, in revolta unei parti a duhurilor ingeresti. Lucifer e cel care a inceput si a infaptuit pacatul impotriva Duhului Sfant, asumandu-si prin trufie si ura o cadere abisala. Mantuitorul ne reveleaza: „Au vazut pe satana ca un fulger cazand din cer” (Luca 10, 18).
Adam insa este constient de caderea sa. Intaiul semn a fost ca „atunci li s-a deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi… s-au temut, s-au ascuns de fata Domnului…” (Fac. 3, 7-8). Constiinta caderii este vie de la inceput si Pronia Divina este mereu in sinergie cu nevoia de mantuire a omului. „Duhul Sfant a coborat asupra tuturor celor drepti si a profetilor – spune Sf. Chiril al Ierusalimului – asupra lui Enos, Enoch, Noe si a altora, asupra lui Avraam, Isaac si Iacob. Asa buna oara Faraon a inteles ca Iosif este locuit de Duhul lui Dumnezeu” (Cateheza 16, 22). Si intr-o rugaciune a Tainei Sfantului Botez Biserica invata ca Dumnezeu a umplut de Duh Sfant pe cei care erau in Lege iar pe cei ce sunt in Har ii face desavarsiti” (Aghiazmatar, Ed. 1992, pag. 35). Acesta este si sensul rugaciunii lui David „Duhul Tau cel Sfant nu-l lua de la mine” (Ps. 50, 12), pentru care si striga: „Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi” (Ps. 138, 7). Adevarata natura umana nu-si poate dobandi plinatatea decat in Har, in Duhul Sfant, dar, se intelege, dupa Chipul Plenitudinii care se reveleaza in Hristos. Pentru Hristos Isaia rosteste profetic: „Duhul Domnului este peste mine, ca Domnul m-a uns sa binecuvantez saracilor, m-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor prinsi in razboi libertate. Sa dau de stire un an de milostivirea Domnului” (Is. 61, 1-2).
Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu facut trup de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria este, deodata, revelatie a Treimii si revelatie a omului in plenitudinea sa; revelatia omului in conditia sa desavarsita, divin-umana. In El, Edenul devine imparatia lui Dumnezeu si invingand intreita ispita a diavolului prin care Adam a fost supus lui, Hristos il izgoneste si spune: „Iar daca Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 12, 28). Hristos in Duhul Sfant elibereaza lumea de lucrarile raului. Alungand demonii, vrajmasii Duhului Sfant, El vindeca toata boala omeneasca, domoleste fortele naturii, smulge uneori mortii victimile sale, ca o anticipare a propriei Sale invieri. In aceasta existenta desavarsita „Iisus s-a bucurat in Duhul Sfant si a zis: Te slavesc pe Tine Parinte Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea celor intelepti si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor” (Luca 10, 21). Pruncilor, deci celor neprihaniti, celor cu inimi curate. Unora ca acestia Hristos le decopera Dumnezeirea Sa si nu altfel decat in Duhul Sfant, precum si noi descoperim si contemplam Dumnezeirea lui Hristos tot in Duhul Sfant pentru ca nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus – decat in Duhul Sfant” (I Cor. 12, 3). Cand Petru a marturisit „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”; Iisus raspunzand, i-a zis: „Fericit esti Simon, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri (Mt. 16, 16-17). Aceasta descoperire a Tatalui s-a facut tot in Duhul Sfant.
Asa putem intelege, odata mai mult, caracterul tragic al pacatului impotriva Duhului Sfant, dramatismul acelor farisei care au ajuns sa spuna despre Hristos: „Acesta nu scoate pe demoni decat cu Beelzebul capetenia demonilor” (Mt. 12, 24). Sf. Vasile cel Mare stigmatizeaza acest pacat explicand: „Cel care atribuie raului lucrarile si roadele Sf. Duh, acela blestema pe Sf. Duh”. Unor asemenea suflete nefericite Iisus le rosteste cu o nemarginita mahnire, aceste cuvinte: „celui care va zice cuvant impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie” (Mt. 12, 32).
Sf. Ioan Hrisostom explica in felul urmator: „Evreii nu cunosteau inca pe Hristos, in timp ce despre Duhul Sfant aveau o intensa cunoastere: El este Cel care a inspirat profetilor proorociile lor. Astfel incat gandul lui Iisus s-ar putea interpreta: voi nu ma cunoasteti, eu accept; dar cum sa nu recunoasteti ca alungarea demonilor, vindecarea bolilor este lucrarea Duhului Sfant? Astfel voi nu pacatuiti numai impotriva Mea; pacatuiti impotriva Sfantului Duh; si iata de ce veti fi pedepsiti necrutator in aceasta viata ca si in cea viitoare” (Homelie XLI Sur Saint Matthieu; ed. Bareille, Paris 1868, Tom. XV, pag. 247). – O asemenea distorsiune a spiritului este inspaimantatoare; cu mult mai grava decat inversiunea respinsa de Isaia; „Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau” (5, 2), deoarece ura, vrajmasia sunt indreptate direct catre Hristos care era prezent. Si pastrand in memoria sacra actele dumnezeiesti, evident implinite in Duhul Sfant, dar investind pe diavol cu atributul de autor al acestor fapte, o asemenea stare transfera in realitate vocatia asemanarii cu Dumnezeu in asemanarea cu Lucifer, incepatorul pacatului si implicit a pacatului impotriva Duhului Sfant.
Insa, acest pacat nu este numai impotriva Duhului Sfant ci, de asemeni impotriva omului. Mantuitorul spune: „Cel care va zice cuvant impotriva Duhului Sfant, aceluia nu i se va ierta nici in veacul acesta nici in cel ce va sa fie”. Cat timp ramane, aceasta blasfemie, si, fara pocainta se face ca o rana incurabia in sufletul omului. Orice pacat provoaca o rana in existenta. Pacatul este o boala a spiritului, observa Sfnitii Parinti. Pacatul este impotriva naturii, este „anti-natura”.
Numai „prin Hristos, in Duhul Sfant noi suntem definitiv intemeiati” (I Cor. 3, 11) in natura noastra proprie, „Divino-Umanitatea Sa ne instituie si pe noi in constitutia noastra harica, divin-umana. Coborarea Sfantului Duh actualizeaza neincetat in Sfintele Taine ale Bisericii – Botezul, Mirungerea, Euharistia si el – intemeiaza pe fiecare crestin in Har. Duhul lui Dumnezeu se uneste cu duhul nostru, asa fel incat cel ce ajunge la masura sfinteniei „in loc de suflet el are pe Duhul Sfant”, dupa cuvantul lui Petru Damaschin (Filocalia, trad. rom. de Pr. prof. D. Staniloae, VI, pag. 239). Prin Duhul Sfant devenim si noi duh. El rasadeste in noi darurile Sale: „intelepciunea si intelegerea, sfatul si taria, cunostinta si buna credinta, temerea de Dumnezeu (Isaia 11, 2, 3) si face sa odrasleasca in noi roadele: „dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Gal. 5, 22-23). El se face deplin pentru noi – „hrana, vesmant stralucitor care izgoneste demonii, lumina fara amurg, soare fara apus” (Sf. Simeon Noul Teolog). Toate aceste bunuri, constituie, in chip real, fiinta noastra si existenta noastra in adevarul si frumusetea ei negraita si desigur identitatea si libertatea (II Cor. 3, 17). Asa ii putem noi intelege pe Sfinti. In acest sens Sf. Serafim de Sarov marturisea: „Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant„. Sfintii, viata lor – expresia cea mai inalta a conditiei umane – sunt marturii si dovezi ale lucrarii Duhului Sfant. Atunci intelegem ca, din realitatea prezentei Harului in noi pacatul impotriva Sfantului Duh este pacatul impotriva noastra, a propriei noastre naturi, a vocatiei noastre, impotriva identitatii si implinirii noastre in fata lui Dumnezeu si a creatiei. Si, este cea mai grava maladie a existentei umane.
Din aceasta ratiune, in traditia Bisericii acest pacat este raportat la cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea, dragostea. Astfel, e pacatul lepadarii de Dumnezeu prin apostazie, ateism care duce la o agonie a propriului nostru statut; e pacatul deznadejdii care merge pana la sinucidere – cazul lui Iuda find exemplul cel mai tragic. In sfarsit e pacatul care imbolnaveste iubirea prin orgoliu, adorare de sine si ne demonizeaza. Sf. Ioan Scararul sesizeaza adanc si tulburator: „Cel mandru nu va avea nevoie de demon, caci el insusi este demon si vrajmas ce se razboieste cu sine” (Filocalia, trad. rom. de Pr. Prof. D. Staniloae, vol. IX, pg. 284).
Dar oare aceasta boala, tragedie umana, nu se manifesta ea in unele fenomene grave ale lumii moderne si contemporane? Mai mult, chiar incepand cu epoca Renasterii? Se stie ca tendintele fundamentale care au caracterizat aceasta epoca au fost: I. O aspiratie impatimita a omului pentru marirea propriului „eu” constituindu-se in ceea ce s-a numit autonomia gandirii, a ratiunii umane care a devenit mai tarziu, la Kant „autonomie a vointei”, de unde decurg autonomia sociala, politica, etc…. II. O cautare pasionanta a unui nou continut spiritual al vietii. Avand ca punct de plecare reactia individului din Renastere impotriva ideii de autoritate spirituala reprezentata de Revelatia supranaturala si Biserica, acest alt „continut spiritual” a fost cautat si gasit in redescoperirea Antichitatii clasice. Mai precis, Antichitatea pagana in diferitele ei manifestari: conceptia despre viata, filosofie, literatura, poezie, pictura, arhitectura, istoriografie, lingvistica. Pasiunea pentru Antichitate a fost atat de frenetica incat ii lipsea putin pana sa considere, cum afirma Paulsen” lumea zeilor pagani ca singura demna sa fie adorata”. Natura, cunoasetrea si dominarea ei, adevarul, frumusetea, plinatatea, libertatea – toate au fost integrate ideii de veritabil umanism. Reluand sintagma sofistului Protagoras (sec. V a. Hr.) „omul e masura tuturor lucrurilor„, pe care Leonardo da Vinci o va traduce prin formula: „omul – modelul universului”, Renasterea „descopera” omul autentic intr-o lume in care Diogene, cinicul contemporan acelei lumi, mergea in plina zi cu lampa lui aprinsa prin inima orasului rostind: „caut omul”; si nu-l putea gasi. Dar aflau Renascentistii „omul” in lumea pagana antica, la 1400 de ani dupa ce venise in lume Dumnezeu – omul Iisus Hristos. Desi anumiti intelectuali bizantini, cum au fost spre pilda, Gemistos Plethon, Bessarion, au avut contributii la ideile Renasterii, un asemenea fenomen istoric nu s-a petrecut in Orientul Ortodox. Si nu am avut nimic de pierdut. Cum remarca Paul Lemerle, „in Bizant, prin Revelatie, omul era ridicat peste pamant dupa chipul „Hristosului inaltarii” (transportat in afara realului), dar in „Duhul Sfant” (Le premier humanisme byzantin, Paris 1980, pg. 306).
Consecintele unui asemenea umanism pagan nu s-au lasat asteptate. Reforma protestanta a exacerbat individualismul, zamislind alte Confesiuni si o multiudine de grupari si denumiri neoprotestante. Spre sfarsitul secolului XVI si pe parcursul secolelor urmatoare, prin deism, a fost elaborata o „religie filozofica si naturala” indeosebi in Anglia si in Franta, unde a fost refuzata Revelatia supranaturala si interventia lui Dumnezeu in istorie prin intrupare. In Franta se cultiva intens cultul ratiunii„, al ratiunii dupa chipul omului, nu dupa Chipul Logosului divin. Revolutia de la 1789 va consacra in 1792 pe Altarul Principal al Catedralei Notre Dame drept „Zeita a ratiunii pe o cantareata pariziana Maillard. Secolul XIX e dominat de pozitivism. Toate asemenea conceptii, pe intreg acest parcurs, considerate umaniste si cultivand mai mult sau mai putin deschis materialismul si ateismul, vor sfarsi in totalitarismele secolului XX, cel mai inuman si cel mai sangeros veac din intreaga istorie a omenirii. O analiza cat de succinta a tuturor structurilor si umanismelor atee pun in lumina tocmai aceste forme extrase ale „pacatului impotriva Sfantului Duh”. Forme prin care in locul lui Dumnezeu a fost postulata natura; in locul spiritului, existenta a fost fundamentata pe materie; in locul credintei si a Revelatiei s-au impus ideologiile; in locul afirmarii persoanei creatoare de valori s-a ajuns la domnia maselor care anihileaza persoana si initiativa creatoare; in locul iubirii a fost legitimata lupta de clasa si ura. In unele tari comuniste s-a vorbit de „ura sfanta”. In locul lui Dumnezeu – Omul s-a instalat, in cele din urma dictatorul – omul-zeu fara Dumnezeu. O privire mai profunda gaseste aici relatia indisolubila intre ateism si dictatura. Cum poate domina cineva spiritele individualiste, dominate de o trufie luciferica, daca nu impunand prin forta, dictatura.
Privind astfel, intelegem cuvantul grav al Mantuitorului „pacatul impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat„. Este pacatul impotriva Duhului Sfant dar si impotriva duhului nostru, a spiritului in general. De altfel Mantuitorul rosteste si simplu aceasta sentinta: „orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului nu se va ierta” (Mat. 12, 31). Fata de un asemenea pacat Mantuitorul ne previne odata mai mult: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena” (Mat. 10, 28). Ne sunt descoperiti aici ucigatorii de suflete, ucigatorii de spirit in care aflam alaturi de dictatori si pe colaboratorii lor sau acei atei militanti, care prin scrierile si prin faptele lor au ucis si continua sa ucida nu numai generatia contemporana lor ci inca si alte generatii, otravite de ideile lor secole de-a randul chiar milenii. Desigur prin a ucide noi intelegem indeosebi actul prin care se distruge fizic, dar nu e mai putin implicata si distrugerea spiritual-morala si sub toate formele ei: drogurile, pornografia, prostitutia s.a. atatea forme teribile de asasinare a spiritului, ce-si au originea tot in revolta luciferica impotriva Duhului Sfant, impotriva Dumnezeirii.
Acum ne aflam la o raspantie istorica cel putin asemanatoare celei din secolele XIV-XV, ale Renasterii, reusind cu mari sacrificii, sa ne eliberam de diferite totalitarisme distrugatoare.
Noi cautam adevarul fundamental si viu al omului; ce fel de umanism vom alege acum? Acelasi al Renasterii in dimensiunea lui mutilata si tragica? Dar acela care a fost cultivat pana acum are de raspuns la o intrebare fundamentala; exista un model uman, perfect in toata istoria, fara nici o pata pe mainile sale sau pe constinta sa? Cu toata onestitatea trebuie sa recunoastem ca un asemenea exemplu uman, antropocentric, nu exista. Istoria trecuta si prezenta nu ne poate oferi un asemenea model. Iar aceasta pentru ca modelul uman, prin actul creator, nu este simplu uman ci divin – uman; nu este simplu omul, ci Dumnezeu omul – Iisus Hristos. Sa ne intemeiem pe El, pe Hristos, piatra unghiulara in edificarea unei noi Europe Est-Vest, unite.
Autor: Părintele Galeriu
Sursa: Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt – Părintele Constantin Galeriu
https://florinm.wordpress.com/2009/08/20/despre-pacatul-impotriva-duhului-sfant/
02.DUHUL SFINT
- Duhul Sfant
- Persoana Duhului Sfant
- Nume ale Duhului Sfant
- Mangaietorul divin
- Puterea Duhului Sfant
- Activitatile Duhului Sfant
- Lucrarea Duhului Sfant
- Lucrarea speciala a Duhului Sfant
- Roua Duhului
- Un susur bland si subtire
- Fiti plini de duh
- Crestini plini de Duhul Sfant
- Pecetluit cu Duhul Sfant
- Duhul proorociei
- Vorbind in limbi noi
- Puterea de a marturisi
- Caracteristicile prezentei Duhului Sfant
- Conditia plinatatii Duhului lui Dumnezeu
- Contributia credinciosului pentru a fi umplut cu Duhul Sfant o reprezinta consacrarea personala
- Saracie sau putere
DUHUL SFaNT
Fapte 19,1
- PAVEL VIZITaND SI iNTaRIND CREDINCIOSI
- Vizita lui la Efes:
…cont. pe http://articolecrestine.com/02duhul-sfint
Nasterea Bisericii la Cincizecime
Nu este nici o dovadă care să ateste daca exactă de când a început Biserica să existe, însă toate indiciile atestă ziua Cincizecimii din anul răstignirii ca dată în care se vorbeşte pentru prima oară, la timpul prezent, de existenţa unei adunări numită Biserică. Până atunci găsim referiri anterioare despre Biserică în Matei 16 în discursurile lui Isus la timpul viitor. În Fapte 11:15, Apostolul Pavel spune despre începutul Bisericii odată cu ziua Cincizecimii.[1]
Consider că este important să cunoaştem ce importanţă are Cincizecimea pentru viaţa Bisericii. Vorbind puţin despre contextul prezentat în Faptele Apostolilor, acest eveniment se derulează în ziua când iudeii sărbătoreau Rusaliile, conform Levitic 23:15-22, acolo fiind prezenţi o mulţime de oameni din toate neamurile care sunt sub cer (Fapte 2:5). Primele 4 versete din Fapte cap.2 descriu momentul coborârii Duhului Sfânt iar cei botezaţi cu Duhul Sfânt au devenit cei dintâi creştini sau vorbind în contextul sărbătorii Rusaliilor, care era ziua celor dintâi roade, acei creştini au devenit cele dintâi roade ale jertfei lui Hristos (Tit 3:5-6)[2].
Trandafir Sandru vorbeşte despre patru fenomene care au însoţit coborârea Duhului Sfânt:
„Un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic”- acest fenomen fiind pentru urechile ascultătorilor;
„Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se peste ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare dinte ei”- acest fenomen fiind pentru ochii ascultătorilor;
„Toţi s-au umplut de Duh Sfânt”- acest fenomen fiind pentru cei botezaţi cu Duhul Sfânt
„Au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească”- acest fenomen fiind pentru persoanele care asistau la eveniment, cei care „auzeau” şi „vedeau” precum şi pentru cei care au „simţit” umplerea cu Duhul Sfânt.
Cei care asistau la eveniment s-au împărţit în două categorii. Erau oamenii cucernici formaţi din iudei şi prozeliţi veniţi dintre neamuri (Fapte 2:5-12) iar ceilalţi iudei din Ierusalim şi Iudea care nu cunoşteau limbile în care s-a vorbit luând astfel o atitudine de batjocurăspunând că „Sunt plini de must” (Fapte 2:13).
Ziua Cincizecimii marchează evenimentul primirii botezului cu Duhul Sfânt, începutul Dispensaţiei Duhului Sfânt şi fondarea Bisericii lui Dumnezeu.[3]
Teologul Carl F. H. Henry vorbeşte despre anumite episoade importante premergătoare evenimentului Cincizecimii.
Astfel el subliniază că după învierea lui Isus, în Ioan 20:22 spune: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!”. Citându-l pe Everett F. Harrison, Henry spune că această suflare de Duh a fost transmis atunci doar peste ucenici, mai târziu, în ziua Rusaliilor a fost dat public tuturor credincioşilor. Apostolul Ioan dovedeşte astfel că Duhul Sfânt nu a fost revărsat înaintea înălţării lui Isus (Ioan 7:39) iar ucenicii nu îşi începuseră viaţa misionară de evanghelizare în lume înaintea evenimentului Cincizecimii.
Apoi, Domnul Isus le spune în mai multe rânduri înainte despre învăţătura Lui de pe pământ şi despre faptul că îi va călăuzi în tot adevărul (Ioan 14:26). Având astfel acest rol de interpreţi inspiraţi ai persoanei şi lucrării Domnului Isus, ei aveau nevoie de o înzestrare specială din partea Duhului.[4]
După înviere şi înălţare, promisiunea lui Isus pentru ucenici era aceea de a aştepta revărsarea Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime în descrierea autorului Faptelor Apostolilor constituie o experienţă fundamentala a creştinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii lui Isus din următori descurajaţi şi ascultători puţin ageri în martori bucuroşi ai învierii şi vestitori curajoşi ai mesajului Său.
Astfel, ziua de naştere a Bisericii a fost la Rusalii. Cei adunaţi după cuvântul lui Isus, eram cam o sută douăzeci de persoane care au fost botezate cu Duhul Sfînt, vorbind în limbi noi astfel încât cei ce îi ascultau sa poată înţelege în propriile dialecte „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2:5-13). Coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime este de asemenea împlinirea profeţiei lui Ioan din Luca 3:15-16, promisiunii lui Isus din Luca 24:49, conform spuselor lui Petru este împlinirea profeţiei lui Ioel (Fapte 2:16-21) precum şi dovada învierii a lui Hristos (Fapte 2:32-36). Evenimentul Cincizecimii a unit credincioşii pentru prima dată ca un grup unitar, formând unitatea şi dându-le curajul de a înfrunta pericolele persecuţiei.[5]
Faptul că Biserica, în sens creştin, a apărut pentru prima oară după înălţarea lui Isus la Cer apare şi în Dicţionarul Biblic. „Membrii Bisericii s-au considerat rămăşiţa aleasă a lui Israel, destinată să găsească mântuirea în Sion (Ioel 2:32, Fapte 2:17ş.urm) şi să restaureze cortul lui David, pe care Isus însuşi a promis că-l va construi (Fapte 15:16, Matei 16:18)”.[6]
Trebuie remarcat faptul că apostolii „au primit o putere” care le-a oferit garanţia îndeplinirii marii trimiteri, aşa cum prevestise Hristos. Întăriţi de puterea Duhului Sfânt, apostolii au putut trece peste reţineri şi temeri care până atunci îi împiedicau în propovăduirea Evangheliei. După naşterea comunităţii creştine la Ierusalim, credinţa creştină a început să se răspândească cu mare repeziciune, în timpul romanilor căile de comunicaţii atât pe mare cât şi pe uscat erau favorabile, acest lucru fiind de un mare ajutor pentru misionari.[7]
„Minunea Cincizecimii a avut o întreită înrâurire asupra acestora, făcând din cei ascunşi de teama iudeilor neânfricaţi propovăduitori în faţa împăraţilor pagâni şi martiri ai lui Hristos, primind apoi darul vorbirii în limbi, cât şi posibilitatea de a împărtăşi şi altora darul Duhului Sfânt primit. Ziua Cincizecimii devine astfel ziua consacrării, a „hirotoniei” de Sus a Sfinţilor Apostoli, ca binevestitori ai Evangheliei şi iconomi ai Tainelor dumnezeieşti, în instituţia divino-umana, Sfânta Biserică, sfinţită prin Jertfa de pe Cruce şi întemeiată în chip văzut prin botezarea celor „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41), care au format prima comunitate creştină, Biserica din Ierusalim.”[8]
[1] Robert C. Shannon, Biserica Noului Testament, Bucureşti, Editura Sercos, 1992, p.32
[2] Pavel Bochian, Biserica lui Dumnezeu şi aspecte din viaţa ei, Cultul Penticostal Biserica lui Dumnezeu Apostolică din Romania
[3] Prof.Trandafir Sandru, Lucrarea Duhului Sfânt, Bucureşti, Seminarul Teologic Penticostal, 1991, p.98
[4] Carl F. H. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.6, Oradea, Editura Cartea Creştină, 2000, p.421-422
[5] Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament,Oradea, Editura Cartea Creştină, 2008, p.283
[6] J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Oradea, Editura Cartea Creştină, 2008, p.160
[7] A.M. Renwick şi Harman, Povestea Bisericii, Cluj-Napoca, Editura Logos, 2005, p.12
[8] http://www.monitorulsb.ro/cms/site/m_sb/news/cincizecimea_si_darurile_duhului_sfint_42021.html
Atribuţii ale Duhului Sfânt în regenerarea omului (Ioan 3:3, 5; 20:22)
Înţelegerea dacă Duhul Sfânt este prezent la reganerarea omului sau nu, va decurge din modul cum sunt interpretate unele texte ioanine, precum şi alte pasaje din Noul Testament. Conceptul de naştere din apă şi din duh alfat în Ioan 3:5, constituie dificultăţi în interpretare printre teologi. Unii înţeleg prin sintagma „naştere din apă şi din Duh” o hendiadă care trebuie să facă referire la un eveniment unitar, eveniment care nu se referă la botezul creştin. Dar după cum vom vedea, aceasta nu este cea mai bună opţiune. Adam Clark spune că nu trebuie să înţelegem în mod necesar că prin apă şi duh se face referire la două lucruri diferite; este doar o formă eliptică de vorbire pentru Duhul Sfânt sub similitudinea apei. Ceea ce este evident în textul nostru este faptul că naşterea (de sus) este „…din Duhul”. Înţelegem, astfel, că Duhul Sfânt este agentul şi autorul naşterii din nou.
Pasajul din Ioan 3:3-5 este dezbătut în amănunt cu privire la semnifiacţia cuvintelor „născut din apă si din Duh” de către John F. Tipei, iar după ce argumentează că e vorba este un singur act şi că prin elementul „apă” se face referire la botezul în apă adaugă următoarea evidenţiere:
„Singura sursă, cauză şi origine a naşterii de sus este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate acţiona asupra omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu… Deci, ceea ce numeşte Biblia naştere din nou sau naştere de sus este un act săvârşit de Duhul Sfânt, singurul agent divin care poate înfăptui regenerarea morală a omului.”
O altă precizare ioanină cu privire la rolul Duhului Sfânt în regeneraera omului este Ioan 20:22. Acesta este, iarăşi, un „verset problemă” pentru că din el au derivat o sumedenie de interpretări diferite. Nu voi aminti multele interpretări pe marginea acestui pasaj, ci voi arăta că afirmaţia: După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ,,Luaţi Duh Sfînt” vizează regenerarea ucenicilor. Verbul „a suflat ” peste ei este folosit şi în scrierile vechi testamentare, unde este vorba exclusiv de crearea unei făpturi noi (Gen. 2:7; Ez. 37:5). Gerhard Maier arată că verbul a suflat se află numai aici în Noul Testament. Este aceeaşi formă a cuvântului, ca cea folosită de Biblia grecească în Gen 2:7. El concluzionează spunând că acest pasaj se referă la noua creaţie din Duhul Sfânt, despre care Isus a vorbit deja în 3:3-5. Aici Duhul Sfânt este este comparat cu suflarea de viaţă din Gen.2:7. Se poate vedea, aşadar, că prin suflarea lui Isus aupra ucenicilor, Duhul Sfânt a venit peste ei, producând naşterea din nou. El este agentul prin care are loc regenerarea.
Pentru că specificul scrierilor lucanice este acela de a evidenţia mai ales rolul Duhului în activitatea de predicare şi vindecare a lui Isus (Evanghelia după Luca), respectiv botezul cu Duhul Sfânt, împreună cu toată gama terminologică despre acest act şi împuternicirea pentru misiune a credinciosului (Faptele Apostolilor), rolul Duhului în regenerarea omului nu este tratat. În schimb Pavel, are în vedere acest aspect pentru că în următoarele versete, el are tratează acestă latură a pnevmatologiei: Romani 8:9 unde Voi sunteţi… duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Acest verset atestă rolul Duhului în regenerare, după cum o arată în mod concludent John Stott: „este clar că darul Duhului este o binecuntare iniţială şi universală, primită atunci când, la început, am crezut în Isus. ” Deci, Duhul pe care îl are acum credinciosul, a produs regenerarea în el, astfel încât acum el este al lui Cristos.
În Tit 3:5 Pavel arată acelaşi lucru spunând că Isus ne-a mîntuit… pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt. Trebiue analizate cele două expresii „spălarea naşterii din nou” şi „înoirea făcută de Duhul Sfînt” pentru a vedea dacă sunt două momente distincte sau unul singur. Teologi, care acceptă traducerea: „El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi a înnoirii (spălare înfăptuită) de Duhul Sfânt, susţin că naşterea din nou şi înnoirea exprimă idei similare şi aceşti termeni se referă la două aspecte complementare ale activităţii mântuitoare a Duhului. Primul termen se referă la activitatea Duhului de regenerare, iar cel de-al doilea la înnoirea permanentă a vieţii prin Duhul.
Prin urmare, constatăm din cele văzute mai sus, că atât pnevmatologia ioanină, cât şi cea paulină discută despre rolul Duhului în regenerarea omului, El fiind agentul care lucrează convertirea. Pe de altă parte, după cum am observat, Luca păstrează tăcere cu privire la acest subiect.
https://bostiogvasile.wordpress.com/2009/07/09/rolul-duhului-sfant-in-regenerarea-omului-ioan-33-5-2022/
//////////////////////////////
După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!” –Ioan 20:22
Dumnezeu dorește să trăim având o inimă iertătoare. Noi trebuie să alegem de bunăvoie să ascultăm de Dumnezeu și să iertăm orice ofensă, de la cele mici la cele mari, indiferent cât s-ar strădui diavolul să ne otrăvească gândurile cu amărăciune. De obicei este mai ușor de zis decât de împlinit, însă Dumnezeu nu așteaptă să faci acest lucru prin puterea ta.
Nu poți ierta fără puterea Duhului Sfânt. Este prea greu să faci acest lucru prin puterea ta, dar dacă ești dispus cu adevărat, Duhul Sfânt te va ajuta. Trebuie să te smerești și să fii dispus să strigi la Dumnezeu după ajutor.
În Ioan 20:22, Isus a suflat peste ucenici și le-a spus: „Luați Duh Sfânt” iar următoarea Sa instrucțiune a fost despre iertarea oamenilor.
El îți spune și ție același lucru; El dorește să te umple cu Duhul Sfânt și să-ți dea puterea de a ierta, dar tu trebuie să ceri și să primești. Dacă ești dispus, Dumnezeu poate să îți dea puterea să te debarasezi de orice amărăciune și neiertare din inima ta.
Cere-I Domnului să lase din Duhul Său cel Sfânt peste tine pentru ca să-i poți ierta pe aceia care te-au rănit.
Rugăciune
Doamne, vreau să mă umpli și pe mine cu Duhul Sfânt. Aleg să primesc puterea Duhului Sfânt, care îmi dă puterea să iert.
Material tradus și adaptat cu permisiune din cartea Promises for everyday life (J.M.)
Luați Duh Sfânt!
Ioan 20:21-22 spune:
21 Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” 22 După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! 23 Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”
Odată cu învierea Domnului Isus, în privința revelației lui Dumnezeu pe pământ începe lucrarea Mângâietorului, a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu că El nu a existat înainte dar odată cu această remarcă a Mântuitorului, lucrarea Duhului Sfânt pe pământ intră în prim plan.
Isus „a suflat peste ei” apoi le-a zis „Luați Duh Sfânt” gest pe care îl gășim în Biblie în Geneza 2:7 când Însuși Dumnezeu l-a creat pe om și „i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut un suflet viu”. Acum cred că gestul lui Isus din odaia de sus trebuie înțeles ca o resuscitare a omului mort în păcat și adus la viață prin lucrarea lui Isus Cristos.
Prezența Duhului Sfânt e cumva echivalentul începutului unei noi creații și a unui nou fel de relații cu Dumnezeu intermediată de Duhul Sfânt. Căci acel om care ia din Duhul Sfânt, este acela care acceptă practic mesajul creștin al mântuirii prin credință și pocăința de păcate. Prezența Duhului lui Dumnezeu în viața ucenicilor le va aduce discernământul spiritual de a împlinii voia lui Dumnezeu și de a continua misiunea începută de Cristos.
Timpul de pe urma din perspectiva biblica
de către altmariustotal
INTRODUCERE
Termenul „eshatologie” deriva din grecescul ἔσχατος, η, ον care, atunci cand este folosit cu referire la spatiu, inseamna: „cel mai indepartat”, „extrem”, „ultimul” (F. Ap. 1, 8; 13, 47); cu referire la grad, intensitate: „superlativ”; cu referire la persoane: „cel mai rau”, „cel mai josnic”; si, in sfarsit, cu referire la timp: „ultim”, „din urma”, „de apoi” (Mt. 12, 45; 20, 8; 27, 64; Mc. 12, 6, 22; Lc. 11, 26; In. 7, 37; II Pt. 2, 20; Apoc. 2, 19). Ἔσχατον desemneaza un eveniment unic, irepetabil, implicand ideea ca ulterior lui nu mai pot exista evenimente similare. In literatura patristica, termenul este folosit pentru a exprima sensul de „ultimul din timp”, adica exprima dimensiunea eshatologica a existentei creatiei.
Sfanta Scriptura este strabatuta de la un capat la altul de elemente ale eshatologiei. Nu putem atribui eshatologia in exclusivitate doar anumitor carti (Daniel, Apocalipsa). In acest sens are dreptate Jurgen Moltmann cand afirma: “Nu numai in epilog, ci de la inceput pana la sfarsit, crestinismul este eshatologic, este speranta, anticipare si progres si, de aceea, el revolutioneaza si transforma prezentul…In realitate, eshatologia nu poate fi numai o parte a doctrinei crestine. Dimpotriva, perspectiva eshatologica este o caracteristica a intregii propovaduiri crestine, a fiecarei existente crestine si a intregii Biserici”.
Conceptul eshatologic vechitestamentar cuprins in formula be’aharit hayyamim – „in zilele ce au sa fie”, „zilele din urma” este redat prin ἔσχατα (ἐπ̕ ἐσχάτων) – „zilele cele de apoi” (Fac. 49, 1; Mih. 4, 1) sau prin ἐπ̕ ἐσχάτου τῶν ἠμερων – „la sfarsitul zilelor” (Num. 24, 14) si, foarte rar, prin evn tai/j evsca,taij h`me,raij – „in zilele cele de apoi” (Is. 2, 2). Traditia profetica a „Zilei Domnului” este preluata de evanghelistul Ioan care vorbeste despre ἐν τῇ ἔσχατῃ ἠμέρᾳ – „ziua cea de apoi (In. 6, 39-40, 44, 54; 11, 24; 12, 48). In capitolul 6, expresia face referire la timpul Invierii, ceea ce indica faptul ca sfarsitul timpului nu trebuie inteles doar ca o realitate viitoare, ci ca el a inceput cu venirea lui Hristos in lume (Evr. 1, 2; I Pt. 1, 20), care marturiseste despre Sine: Έγώ εἰμι ὁ πρῶτος καὶ ὁ ἔσχατος – „Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma” (Apoc. 1, 17; 2, 8; 22, 13). El este implinirea, τέλος-ul fapturii umane: „Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata” (I Cor. 15, 45).
In Noul Testament, termenul este folosit cu mai multe sensuri: cu sensul de cel din urma, referitor la persoane sau actiuni, in contrast cu „cei dintai” sau „cele dintai” (Mt. 19, 30; Mc. 10, 31; Lc.13, 30); indica timpul mesianic, incepand cu Parusia istorica a lui Hristos (intruparea, activitatea, patimile si proslavirea Lui), inceputul Bisericii si activitatea ei pana la sfarsitul veacului (F. Ap. 2, 17); alteori vizeaza viata eshatologica, sau Parusia cea mare la a doua Venire a Domnului „cu slava si cu putere multa” (Mt. 24, 30) pe norii cerului (Mt. 25, 31).
CAPITOLUL I
TIMPUL DE PE URMA PREFIGURAT IN VECHIUL TESTAMENT
Ca in mai toate religiile, si conceptia biblica vechi-testamentara, este patrunsa de ideea ca durata lumii este limitata. In centrul eshatologiei Vechiului Testament sta credinta ca Israel este poporul lui Dumnezeu, si ca adevarul si dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa in final. Asadar, evenimentele eshatologice nu sunt asociate cu ordinea naturala, ci cu relatia unica intre Dumnezeu si poporul Sau. Acesta este elementul care deosebeste eshatologia Vechiului Testament de orice alte conceptii religioase cu privire la sfarsitul lumii. De aceea putem sa afirmam ca nu ideea sfarsitului lumii este in centrul eshatologiei Vechiului Testament, ci ideea venirii lui Dumnezeu pentru a instaura imparatia sa. In aceasta imparatie atat din punct de vedere al topos-ului (Ierusalimul) cat si al cadrului (poporul ales) Israel va avea locul central. Atunci lumea va fi schimbata, reinnoita.
Invatatura eshatologica vechitestamentara se contureaza treptat pana sa ajunga la punctual sau maxim de dezvoltare, cuprins indeobste in discursul profetilor. Acest proces evolutiv poate fi urmarit indeaproape pornind de la observarea lexicului eshatologic si apocaliptic specific fiecarei perioade istorice reflectate in cartile ce compun Vechiul Testament, dar si a contextului folosirii acestui lexic.
In cadrul Vechiului Testament, eshatologia profetica avea un caracter national pronuntat si un orizont limitat in cadrele istoriei. Treptat, insa, intalnirea dintre eshatologie si apocaliptica a creat un discurs cu caracter universal si deschidere inspre vesnicie, expresie a credintei in eliberarea adusa de Dumnezeu, simultana distrugerii/prefacerii lumii si invierii celor credinciosi la o viata cereasca binecuvantata. Acestuia se circumscrie invatatura despre olam haze – „veacul de acum” si olam habá – „veacul care vine”, si despre Yom YHWH – „Ziua Domnului”. Sabatul apartine veacului de acum prin manifestarea sa istorica, dar, prin dimensiunea sa liturgic/tipologic-eshatologica, face prezent in istorie veacul ce va sa fie. Sabatul ca zi hebdomadara de cult apartine poporului Israel dar, prin dimensiunea sa soteriologica , are o valabilitate universala si cosmica, fiind cu adevarat sarbatoarea creatiei.
Sensul eshatologic al istoriei este legat de sensul eshatologic al cosmosului prin faptul ca Dumnezeu nu este doar Imparat al istoriei lui Israel, ci si Imparat al intregului pamant: “Domnul va imparati peste potop si va sedea Domnul Imparat in veac” (Ps. 28, 10); “Ca Domnul este Preainalt, infricosator, Imparat mare peste tot pamantul” (Ps. 46, 2); “Domnul imparateste! Sa se bucure pamantul, sa se veseleasca insule multe” (Ps. 95, 1); “Slava imparatiei tale vor spune si de puterea Ta vor grai. Ca sa se faca fiilor oamenilor cunoscuta puterea Ta si slava maretiei imparatiei Tale. Imparatia Ta este imparatia tuturor veacurilor, iar stapanirea Ta din neam in neam. Credincios este Domnul intru cuvintele Sale si cuvios intru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 11-13).
Proorocul Daniel dezvolta o conceptie a imparatiei care va sa vina. Mai mult el realizeaza o legatura intre venirea Rascumparatorului si asteptarea lui Dumnezeu. Noul legamant are o nuanta eshatologica: “Iata vin zile, zice Domnul, cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou” (Ier. 31, 31).
Eshatologia Vechiului Testament nu este limitata de o implinire istorica a lui Israel ci propovaduieste innoirea intregii creatii, punctand astfel sensul eshatologic al intregii creatii: realizarea unui cer nou si pamant nou. Mai multe versete din Vechiul Testament precizeaza acest lucru: “Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamant nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte” (Isaia 65, 17).
- Invierea mortilor
Un prim element in doctrina Vechiului Testament despre sfarsitul lumii, este credinta in invierea mortilor. Atunci cand vorbim de inviere, trebuie sa avem in vedere mai intai moartea. In conceptia biblica vechi-testamentara, moartea nu este vazuta ca un fenomen natural, ci ca o urmare a pacatului stramosesc (Fac. 3, 19). Ca urmare, trupul (basar) se va desface de suflet (nefes), fiecare element intorcandu-se la originea lui: „Adu-ti aminte de Ziditorul tau, in zilele tineretii tale, inainte ca … pulberea sa se intoarca in pamant, cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiast 12, 1-7). Omul nu dispare, insa, odata cu moartea, ci sufletul sau rataceste in asa numitul Seol, locuinta mortilor, care este descris in Ps. 87, 12 prin termenul abadon, care inseamna „loc al pierzarii”; el este un loc unde: „Inaintea lui Dumnezeu, umbrele raposatilor tremura sub pamant” (Iov 26, 5). Aceasta stare se va sfarsi insa in momentul invierii. S-a remarcat faptul ca textele Vechiului Testament care vorbesc despre inviere, sunt destul de rare in prima parte a Sfintei Scripturi, dar nu inexistente.
Astfel, I Regi 17, 17. 24, II Regi 4, 8-37 si II Regi 13, 21 ne istorisesc despre invierile din morti savarsite de Dumnezeu prin profetii Ilie si Elisei. Faptul ca Dumnezeu se prezinta ca fiind: „Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov” (Ies. 3, 6), este un argument folosit de Mantuitorul Insusi in favoarea credintei in invierea mortilor, caci: „Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor” (Mt. 22, 32). In cartea Iov, credinta in inviere, apare, deja, mult mai clar: „Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama” (19, 25). Si in Psalmi, se intrevede credinta in inviere: „Dar, eu intru dreptate, ma voi arata fetei Tale, satura-ma-voi cand se va arata slava Ta” (Ps. 16, 15). Doar la invierea din morti, omul poate sa vada fata lui Dumnezeu, si sa fie viu. Psalmul 15, 10, care vorbeste despre invierea Mantuitorului: „Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, si nici pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea”, este si el deosebit de important, intrucat invierea noastra este posibila doar pentru ca Hristos a biruit moartea (I Cor. 15, 20).
In cartile profetilor credinta in inviere apare mult mai des. Astfel, proorocul Isaia se exprima foarte clar: „Mortii Tai vor trai si trupurile lor vor invia! Desteptati-va, cantati de bucurie, voi cei ce salasluiti in pulbere! Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (19, 26). Imaginea invierii campului de oase din cartea profetului Iezechiel care se refera la restaurarea lui Israel, arata clar ca aceasta restaurare va fi una eterna, prin insusi faptul invierii (cap. 37, v. 1-14). Imaginea este asa de sugestiva, incat Biserica a gasit profetia din Iezechiel cea mai potrivita pentru a se citi in cadrul cultului in Vinerea Patimilor. Si profetul Daniel, in ultimul capitol al cartii sale, promite ca rasplata mostenirea care se va da la inviere: „Si tu mergi spre sfarsitul tau si te odihneste, si te vei scula, ca sa primesti mostenirea ta in vremea cea de apoi !” (12, 13).
Cartea a II-a a Macabeilor, ne relateaza despre credinta vechilor evrei in inviere, credinta care le-a dat putere celor sapte frati macabei sa nu lepede credinta cea adevarata si sa se impotriveasca lui Antioh al IV-lea Epifanes: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoti pe noi dintr-aceasta viata, insa Imparatul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarasi ne va invia cu inviere de viata vesnica” (II Mac. 7, 9; a se vedea si versetele 11, 14, 23; si II Mac. 14, 45-46). Crezand in inviere evreii se roaga pentru cei adormiti: „Caci de n-ar fi avut nadejde ca vor invia cei care mai inainte au cazut, desert si de ras lucru ar fi a se ruga pentru cei morti” (II Mac. 12, 44).
Momentul invierii va fi, asadar, „ziua cea de pe urma” (Iov 19, 25), care va veni in „vremea cea de apoi” (Dan. 12, 13).
Asupra modului invierii ne vorbeste profetul Isaia, care arata ca cei morti vor iesi din pulbere, la inviere, precum noii nascuti ies din pantecele mamei lor (Is. 26, 18).
Invierea va avea in vedere rasplata sau pedeapsa omului pentru faptele cele facute in viata: „Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica” (Dan. 12, 2). Sentinta va fi data dupa inviere, in „ziua Domnului”, ziua in care Dumnezeu va veni sa judece lumea.
- Yom Yhwh – Ziua Domnului
In perioada pre-eshatologica, eshatologia israelita consta in asteptarea unui timp viitor, radical distinct de cel prezent, in care circumstantele istoriei vor fi transformate, dar se va ramane tot in cadrele ei. Cosmosul actual, creat „bun” de Dumnezeu, dar temporar intunecat de nedreptate, neputinte, razboi si pacat, si, in general, de rau, va fi izbavit si restaurat de Dumnezeu. Punctul central in aceasta conceptie era constientizarea deformarii lumii prezente si convingerea ca schimbari radicale pentru indreptarea ei se vor petrece efectiv „in acea zi”, un timp cunoscut numai de Dumnezeu. Sintagma „Ziua Domnului” nu trebuie, insa, asociata in chip automat acestui timp asteptat, fiindca expresia „Ziua Domnului” sau „in ziua aceea” era, initial, o simpla plasare cronologica (Ies. 32, 28; Jud. 3, 30).
De asemenea, zilele de sarbatori, ca Sabatul, Pesah, Cincizecimea, si altele, erau numite si ele „Ziua Domnului”, fie ca erau zile de „binecuvantare”, de „pedeapsa” sau de „judecata” si rasplata”. Se pune intrebarea care ar putea fi originea sintagmei „Ziua Domnului”. Denumirea acestei zile se datora, cel mai probabil, faptului ca era sau putea fi integral determinata si umpluta de lucrarea lui Dumnezeu, asa cum se vorbea, intro maniera similara, de „ziua lui Midian” (Is. 9, 3), „ziua lui Izreel” (Os. 2, 2) care erau zile de actiuni militare, si „Zilele baalilor” (Os. 2, 15) care se refera la zile festive inchinate acestor zeitati. In cadrul mesajului profetic, conceptul a fost remodelat si extins, primind o valenta eshatologica.
In contextul discursului eshatologic, expresia Yom YHWH apare de numai saisprezece ori in Vechiul Testament, dar se face referire la acest timp din urma si prin alte expresii, ca bayom hahu – „in ziua aceea” (Am. 8, 9; Sof. 1, 9-10). De asemenea, la inceput, sintagma „Ziua Domnului” desemna orice moment de interventie divina directa in istorie, cand, pentru a pedepsi pacatul si a curata toata intinaciunea, Dumnezeu Insusi cerceta pamantul, si se poate vedea episodul pedepsirii sodomitilor: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul” (Fac. 19, 24; a se vedea si Ies. 9, 23; 11, 4; 12; 12; Ios. 10, 11). Profetii au investit expresia „Ziua Domnului” cu doua aspecte eshatologice complementare: unul apocaliptic, vizibil in timpul vietii lor, si unul indepartat – leolam – al tuturor care vizeaza intreaga creatie, ele nefiind altceva decat doua etape ale eshatologiei unice. Desi la Osea, ziua aceea apare ca o zi a incheierii unui nou legamant, asternut in inimi si nu gravat in piatra, in general, corpusul profetic o prezinta ca zi a judecatii si manifestarii dreptatii divine. Cu mai multa claritate apare aceasta idee la profetul Ieremia: „Iata vin zile, zice Domnul, cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou […]. Voi pune legea Mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei Imi vor fi popor”, prin aceasta profetul inaugurand un nou orizont al nadejdii (Ier. 31, 31.33).
In credinta poporului Israel, Ziua Domnului avea sa aduca nenorocire numai asupra celorlalte neamuri, asupra dusmanilor lui Israel, idee contrazisa vehement de profetul Amos: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pamantului; pentru aceasta va voi pedepsi pe voi pentru toate faradelegile voastre.” (Am. 3, 2). El confera Zilei Domnului intelesul opus asteptarilor poporului (5, 18-20), pe care il regasim si la Sofonie: „Zi de manie este ziua aceea, zi de stramtorare si de jale” (1, 15), care va aparea si in discursul eshatologic al Mantuitorului (Mt. 7, 22; 26, 29; Mc. 13, 32; 14, 25; Lc. 10, 12; 17, 31; 21, 34).
Prin sintagma „Ziua Domnului”, profetii fac referire la o perioada de timp in care Dumnezeu va veni pentru a instaura stapanirea Sa pe pamant, izbavind „ramasita” celor credinciosi si pedepsind pe cei pacatosi, creandu-se un contrast puternic si intre soarta care ii asteapta pe pagani si mantuirea fagaduita lui Israel (Is. 34-35). Alte profetii privind „ziua aceea” pun accentul pe convertirea finala a paganilor la credinta cea adevarata in Domnul (Is. 2, 1 s.u., 46, 6-21; Zah. 8, 21 s.u.; 14, 16 s.u.). In Noul Testament, acest raport se inverseaza, evreii fiind cei care Il primesc pe Iisus Hristos ca Mesia.
Fiecare profet are specificitatea sa in a descrie evenimentele ce se vor petrece in aceasta zi eshatologica. Pentru profetul Isaia, Ziua Domnului va fi infricosatoare si va preface totul in ruina in Iuda si Israel (Is. 2, 12; 10, 3; 22, 5; vezi si Mih. 1, 3), dar si in sanul celorlalte natiuni (Is. 14, 25; 24-25), si chiar la nivel cosmic (Is. 2, 12). La Iezechiel, „Ziua Domnului” este o zi de judecata asupra Ierusalimului (Iez. 13, 5 si 34, 12). Ioil (1, 15; 2, 1, 11; 3, 4; 4, 14) arata ca Ziua Domnului va avea un semn, plaga lacustelor descrise ca o armata infricosatoare (Ioil 1, 15; 2, 1), care afecteaza natura si istoria, Israel si popoarele. Totusi, Ziua Domnului devine o zi de mantuire pentru aceia din Israel care se intorc la Domnul (Ioil 2, 12). Sofonie adauga acestei zile dimensiunea universala, ea este una a judecatii intregului pamant si a tuturor neamurilor care traiesc pe el (1, 7-8, 14- 18; 2, 2). Profetia lui privind Ziua Domnului (Sof. 1, 7-18) este una dintre cele mai importante surse de informatie privind diferitele concepte legate de acest subiect. Imaginea judecatii curatitoare o dezvolta profetul Maleahi, care spune ca, in Ziua Domnului, El vine „ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului. Si El Se va aseza sa lamureasca si sa curete argintul” (Mal. 3, 2 s.u.; cf. Ps. 65, 9).
In contextul Zilei Domnului, metafora ospatului apare ca element comun al profetilor Isaia, Ieremia si Iezechiel, intro serie imagistica de o violenta neasteptata: “Sabia Domnului este plina de sange, acoperita de grasime, de sange de miei si de tapi, de grasimea rarunchilor de berbeci. Ca Domnul face jertfa la Botra si mare junghiere in tara lui Edom.” (Is. 34, 6) “Caci ziua aceasta e zi de razbunare la Domnul Dumnezeu, ca sa Se razbune pe vrajmasii Sai, si sabia va manca, se va satura si se va imbata de sangele lor; si aceasta va fi jertfa Domnului Dumnezeului Savaot in tara cea de la miazanoapte, la raul Eufratului.” (Ier. 46, 10) Asa zice Domnul Dumnezeu: Iar tu, fiul omului, spune la tot felul de pasari si tuturor fiarelor campului: „Adunati-va si mergeti din toate partile, adunati-va la jertfa Mea, pe care o voi junghia Eu pentru voi, la jertfa cea mare din muntii lui Israel si veti manca acolo carne si veti bea sange. (Iez. 39, 17).
Daca la marile sarbatori, sangele jertfelor curge siroaie, tot asa va curge si sangele pacatosilor in Ziua maniei Domnului. Aceeasi metafora a ospatului apare intro formula euharistica, de ospat liturgic pregatit celor alesi ai Domnului, la profetul Sofonie: „Taceti toti inaintea Domnului Dumnezeu, ca aproape este ziua Lui, ca Domnul a pregatit ospat si a sfintit pe cei chemati ai Lui! Si in ziua ospatului voi pedepsi pe capetenii si casa regelui si pe toti cei care se imbraca in vesminte straine” (Sof. 1, 7-8). E posibil ca si aceste texte sa se inscrie in fondul teologico-eshatologic vechitestamentar valorificat de Sfantul Ioan la scrierea Apocalipsei, in care, indeosebi prologul (cap. 1), se creeaza o atmosfera liturgica.
Conceptele legate de „Ziua Domnului” nu sunt in sine eshatologice. Totusi, profetii credeau intr-o interventie divina impotriva necredinciosilor, razboi care treptat a luat proportii universale, chiar cosmice, afectand nu numai toate popoarele, ci chiar ordinea creatiei, din acel moment, nu cea stabilita de Dumnezeu; El va aduce un pamant nou si ceruri noi (Is. 65, 17; II Pt. 3, 13), pentru ca distrugerea revendica innoirea. Astfel, evenimentul limitat initial in cadrele istoriei, a capatat dimensiuni cosmice. Sub influenta acestui fapt, conceptul profetic de eshaton a fost sistematizat, in centrul lui fiind plasata tema „Zilei Domnului”, inteleasa, pe de-o parte, ca timpul de manifestare a dreptatii punitive divine asupra tuturor celor care-I starnesc mania prin pacatele lor si, pe de alta parte, ca timpul vindecarii si izbavirii dreptilor.
In cazul lui Israel, desi Yom YHWH nu era in vreun fel legata de viata cultica, avand cu precadere o relevanta istorica, ne putem gandi la unele formulari cu referire la Sabat: „maine e odihna, odihna cea sfanta a Domnului” (Ies. 16, 23), „ziua a saptea este ziua de odihna a Domnului Dumnezeului tau” (Deut. 5, 14), „ziua Mea cea sfanta” (Is. 58, 13). Acest tip de formulari ne ingaduie propunerea unei conexiuni intre ziua Sabatului si Ziua Domnului despre care vorbesc profetii, fara a dori sa stabilim o identitate intre cele doua. Oriunde apare o profetie despre asteptarea Zilei Domnului, se face aluzie la venirea lui Yahwe in persoana. Si ce era Sabatul, daca nu o zi de intalnire a omului cu Dumnezeu, o zi in care El era mai prezent in mijlocul poporului?
In sfarsit, sa nu uitam ca in Sabat, avem de-a face cu o zi rezervata exercitiului duhovnicesc, in care omul trece prin fata „tribunalului sufletesc faptele sale”, pentru a vedea daca acestea sunt sau nu conforme cu voia divina si pentru a lucra la indreptarea sa spirituala. Este o zi a judecatii pe care omul insusi o implineste cu raportare la propriile acte, prin aceasta prefigurand ziua eshatologica a judecatii si maniei divine, tema centrala in discursul eshatologic-apocaliptic vechitestamentar.
- Imparatia lui Dumnezeu (Viata viitoare)
Expresia lechayey ‘olām (viata vesnica) care apare in Daniel 12, 2, este cea care exprima cel mai bine timpul si existenta „ramasitei” de dupa „ziua Domnului”. Aceasta existenta noua, se va petrece intr-un cadru nou, al carui centru va fi Ierusalimul: „Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamant nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute, si nimanui nu-i vor mai reveni in minte. Ci se vor bucura si se vor veseli de ceea ce Eu voi fi facut, caci iata intemeiez Ierusalimul pentru bucurie si pamantul lui pentru desfatare” (Is. 65, 17-18).
In imparatia inaugurata, „restul” se va bucura de viata, moartea fiind abolita: „El va inlatura moartea pe vecie!” (Is. 25, 8). Dumnezeu se va afla in deplina comuniune cu poporul ramas, astfel incat: „Inainte de a Ma chema pe Mine, Eu le voi raspunde, si graind ei inca, Eu ii voi fi ascultat” (Is. 65, 24).
In lumea transfigurata, omul se va intoarce la nevinovatia de la inceput, va trai in armonie cu intreaga creatie, chiar intre animalele salbatice va domni pacea: „Atunci lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara; si vitelul si puiul de leu vor manca impreuna, si un copil ii va paste. Juninca se va duce la pascut impreuna cu ursoaica si puii lor vor salaslui la un loc, iar leul ca si boul va manca paie; Pruncul de tata se va juca langa culcusul viperei si in vizuina sarpelui otravitor copilul abia intarcat isi va intinde mana” (Is. 11, 6-8). Aceasta va fi posibil intrucat se va ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu: „Nu va fi nicio nenorocire si niciun prapad in tot muntele Meu cel sfant! Ca tot pamantul este plin de cunostinta si de temerea de Dumnezeu, precum marea este umpluta de ape!” (Is. 11, 9). Peste intreg pamantul va domni pacea, si nu va mai fi razboi (Is. 2, 2-4), de aceea armele vor si transformate in unelte de lucru (Is. 2, 4; Osea 2, 20; Mih. 4,3). Dumnezeu va „preface pustiul in rai si pamantul neroditor in gradina Domnului” (Is. 51, 3; a se vedea si Is. 41, 18-19). Viile, maslinii, gradinile, vor da o recolta neobisnuit de imbelsugata. Din munti vor curge rauri de must, iar din dealuri lapte, iar colinele si vaile vor fi acoperite de turme (Is. 41, 18; Ier. 31, 12; Ioil 4, 18; Amos 9, 13; Zah. 8, 12). Nu se va mai auzi plans si tanguire, ci oamenii vor fi fericiti (Is. 65, 18; Ier. 30, 19; 31, 12; 33, 10; Osea 2, 17; Zah. 9, 15).
Imaginea cea mai sugestiva a starii omului, in imparatia pacii lui Dumnezeu inaugurata la sfarsitul veacurilor, ar putea fi cea data de profetul Miheia: „Ci fiecare va sta linistit sub vita si sub smochinul lui si nimeni nu-i va infricosa, caci gura Domnului Savaot a grait!” (Mih. 4, 4).
CAPITOLUL II
TIMPUL ESHATOLOGIC IN NOUL TESTAMENT
Eshatologia Noului Testament este mai clara si plina de nadejde. Sfantul Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune: „Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe cea care va sa fie”, iar in II Corinteni V, 1-10, declara: „Stim ca, de se va strica aceasta locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri… Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine ori rau”. De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa Epistola soborniceasca, scrie: „Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea”.
Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre „sfarsitul lumii” (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest „sfarsit”, in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin „sfarsitul lumii”, eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.
Astfel, Mantuitorul vorbeste despre „innoirea lumii” in Matei XIX, 28, iar Sfantul Apostol Petru scrie: „Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, referindu-se, intruna din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce va sa fie, spune : „Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut… Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut” (Apoc. XXI, 1-5).
De asemenea, sfarsitul nu e o oprire a timpului istoric, ci o transfigurare a creatiei. Biserica ca eveniment traieste tensiunea eshatonului in istorie: “Iar cand toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul Insusi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie toate in toti” (I Cor. 15, 28). Aceasta stare eshatologica este ziua a opta a imparatiei.
Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.).
In Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan XIV, 3), “va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Matei XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: „Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer” (Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel – vorbind despre Parusia Domnului Hristos si despre invierea mortilor si prefacerea viilor – scrie: ” Insusi Domnul … se va pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi pururea cu Domnul”, (I Tes. IV, 16-17).
Sorocul Parusiei Domnului – de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru judecata din urma – il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare in legatura cu aceasta problema: „Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire” (Fapte I, 7).
Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13; Marcu XIII, 33-37; Luca XVII, 24-30; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie: „Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care are in pantece” (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur” (II Petru III, 10). “Iar despre ani si despre vremuri, fratilor, nu aveti nevoie sa va scriem, caci singuri stiti bine, ca ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea. Atunci cand vor zice: pace si liniste, – atunci, fara de veste, va veni peste ei pieirea, ca si durerile peste cea insarcinata, si scapare nu vor avea. Voi insa, fratilor, nu sunteti in intuneric, ca sa va apuce ziua aceea ca un fur. Caci voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei; nu suntem ai noptii, nici ai intunericului” (I Tes. 3, 1-5). “In privinta venirii Domnului nostru Iisus Hristos si a adunarii noastre impreuna cu El, va rugam, fratilor, sa nu va clintiti degraba ca mintea, nici sa va spaimantati – nici de duh prooroces, nici de vorba, nici de vreo scrisoare ca pornita de la noi, cum ca ziua Domnului a si sosit. Sa nu va amageasca nimeni, cu niciun chip. Caci ziua Domnului nu va sosi pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul – inaltandu-se mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu” (II Tes. 2, 1-4).
CAPITOLUL III
SEMNELE PREMERGATOARE CELEI DE A DOUA VENIRI A DOMNULUI
Aparitia profetilor mincinosi. Daca in preajma razboiului iudaic vor apare multi prooroci mincinosi, multi falsi Mesia, intro masura mult mai mare se va intampla acelasi lucru, spune Mantuitorul, inainte de sfarsitul lumii (vers. 23-24). Faptul acesta este usor de inteles, pentru ca in vremea din urma, datorita suferintelor, dorinta generatia dupa parusia Domnului va creste. Prin aceasta se creeaza o atmosfera favorabila lucrarii profetilor mincinosi. Acestia, prin puterea lui Satan, ale carui unelte sunt, vor face semne si minuni mincinoase, pentru a amagi si pe cei alesi (vers. 24; vezi si II Tes. II, 9). Ultima si cea mai fioroasa aparitie va fi aparitia lui Antihrist: “omul – nelegiuirii”, “fiul pierzarii”, “potrivnicul” (II Tes. II, 4), care va concentra in mana sa toate mijloacele de lupta ale lui Satan impotriva Bisericii.
Vor avea loc semne minunate in univers: “Soarele se va intuneca, iar luna nu-si va mai da lumina pe cer; stelele vor cadea din cer, iar puterile cerului se vor clatina” (vers. 29). Aceste semne au fost prezise, inca si de unii din profetii Vechiului Testament, inspirati de Duhul Sfant ca Isaia (XIII, 9-10; XXXIV 4), Ieremia (IV 28), Ioil (III, 4) s.a. Soarele se va raci sau se va indeparta de pamant, incat nu va mai lumina si incalzi, iar luna nu va mai reflecta lumina lui. Stelele se vor indrepta spre noi centri de atractie, incat vor da impresia unei caderi, iar actuala ordine din univers se va perturba. Apostolul Petru, ca si profetul Isaia, vorbesc despre “ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13; Isaia LXV, 17; LXVI, 22).
Si ceilalti evanghelisti sinoptici vorbesc despre aceste semne mari si infricosatoare care vor precede parusia Domnului, insa Luca are o nota cu totul aparte: “Si vor fi semne in soare, in luna si-n stele, iar pe pamant totul aparte spaima si nedumerire din pricina vuietului marii si al valurilor. Oamenii vor muri de frica si de asteptarea celor ce au sa vina peste lume, caci puterile cerurilor se vor clatina” (Lc. XXI, 25-26; vezi si Mc. XIII, 24-25).
Evanghelistul Matei adauga inca un semn special: semnul Fiului Omului: “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului….” (Mt. XXIV 30). Nu se spune care semn, insa, dupa interpretarea aproape unanima a Parintilor si a interpretilor, incepand cu Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Augustin, Fer. Ieronim, Zigaben si pana la talcuitorii din zilele noastre, prin acest semn este desemnata Crucea. Este intr-adevar semnul caracteristic al Domnului nostru Iisus Hristos, simbolul crestinismului si al jertfei izbavitoare de pe Golgota. Dupa cum gandesc exegetii, pe bolta cerului se va arata o cruce imensa, mai stralucitoare decat soarele; “soarele se va intuneca si se va ascunde, iar crucea se va vedea, pentru ca va fi mai stralucitoare decat razele soarelui”.
Aparitia acestui semn, care pentru Domnul a insemnat incheierea tuturor chinurilor si suferintelor pe care le-a indurat pentru noi oamenii, aici, pe pamant, va umple inimile celor credinciosi de cea mai adanca gratitudine fata de Domnul, pentru ca a pus capat durerilor de pe acest pamant si ei vor varsa lacrimi de recunostinta si de bucurie. Insa pentru cei necredinciosi, aparita acestui semn va fi pricina de deznadejde, de groaza si de frica pentru pedepsele ce vor veni peste ei; isi vor bate pieptul si se vor tangui, de vreme ce atunci va fi prea tarziu sa mai poata repara ceva.
In sfarsit, “Fiul Omului va veni pe norii cerului cu putere si cu marire multa” (vers. 30) Venirea Sa a doua, Mantuitorul o descrie in felul in care este descrisa de profetul Daniil inspirat de Dumnezeu, in vedenie, acesta “a vazut pe Fiul Omului venind pe norii cerului spre Cel vechi de zile. Si Lui i s-a dat stapanirea, slava si imparatia…, iar imparatia Lui nu va avea sfarsit” (Daniil VII, 13-14). Cu cuvinte asemanatoare le vesteste ingerul apostolilor, dupa Inaltarea Domnului la cer, cea de a doua venire, zicand: “barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, cum L-ati vazut voi mergand la cer” (Fapte I, 11).
Mantuitorul, deci, va veni la judecata in toata splendoarea Sa divina, inconjurat de puterile ingeresti. Pe El il vor intampina in vazduh, la chemarea ingerilor, in sunet mare de trambita, toti cei alesi ai Sai, “din cele patru vanturi, de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” (vers. 31). Cele patru vanturi, despre care vorbeste Domnul, sunt cele patru vanturi care bat in Palestina peste an. Primavara bate un vant cald de la rasarit, vara unul fierbinte de la miazazi, toamna unul racoritor de la miazanoapte, iar iarna un vant cu ploaie de la apus. Aceste patru vanturi isi schimba directia din luna in luna. Ele simbolizeaza cele patru regiuni ale pamantului. Cuvintele: “de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” exprima ideea ca toti vor veni la judecata, chiar si din cele mai indepartate puncte ale orizontului. Toti vor trebui sa se prezinte inaintea Domnului.
Cat priveste timpul celei de a doua veniri, Domnul spune apostolilor Sai numai atat, ca “de la smochin vor trebui sa invete” a cunoaste “apropierea acestor vremuri”. Cum trebuie sa intelegem asemanarea cu smochinul, ne spune Domnul insusi, zicand: “Cand mladita lui devine frageda si odrasleste frunze, stiti ca vara e aproape; asa si voi, cand veti, vedea toate acestea, sa stiti ca este aproape langa usi” (vers. 33-34). Cand vom vedea, deci, ca se produc semnele amintite mai sus, sa stim ca venirea Domnului e aproape. Cuvintele “la usi” sau “langa usi” vor sa exprime cat mai intuitiv iminenta venire a Domnului. Pluralul exprima pluritatea usilor noastre.
“Iar de ziua si de ceasul acela (adica ceasul parusiei Sale), nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mt. XXIV 36). Ingerii sunt fiinte pur spirituale, care stau in slujba lui Dumnezeu (Ps. CIII, 5; Evrei I, 7). Desi vad zilnic fata lui Dumnezeu (Mt. XVIII, 10), totusi ei nu pot sti, decat numai ceea ce le porunceste Dumnezeu. Tainele ascunse ale Dumnezeirii ei nu le pot cunoaste.
Domnul ne spune, insa, ca “nici Fiul nu, stie ziua si ceasul” venirii Sale a doua oara. Cum el este nu numai Om, ci si Persoana divina, de aceeasi fiinta cu Dumnezeu Tatal, putem afirma ca si Fiul ar trebui sa stie, chiar cu precizie, ziua si ceasul parusiei Sale. Insa Dumnezeu – Tatal, care este izvorul a toate, trimitand in lume pe Fiul, nu L-a autorizat sa comunice oamenilor acest lucru (In. XIV, 4). O astfel de comunicare nici n-ar fi de folos oamenilor. Cei buni, afland cat de departe este ceasul acela, ar slabi in zelul lor in lucrarea virtutii, pe cand cei rai ar gasi un motiv in plus pentru a pacatui.
Iata cum talcuieste Sf. Ioan Hrisostom cuvintele acestea: “Cand a spus ucenicilor ca “nici ingerii”, le-a inchis gura, ca sa nu mai caute sa afle ceea ce nu stiu nici ingerii; cand a spus ca “nici Fiul” ii opreste nu numai sa stie, dar sa si cerceteze (data si ceasul acela)… Domnul tinea mult sa-i cinsteasca pe ucenici, si sa nu le ascunda nimic; de aceea atribuie acesta cunostinta Tatalui Sau, ca sa le arate apostolilor ca infricosator este lucrul acesta si sa nu-L mai intrebe. Daca n-ar fi aceasta explicatia, daca Fiul intr-adevar n-ar sti ziua aceea, cand o va sti?
O va sti, oare, odata cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul il stie bine pe Tatal si tot asa de bine cum si Tatal il stie pe Fiul. Se poate oare, sa nu stie ziua aceea? Se poate, oare, ca Fiul sa stie cum trebuie sa judece, se poate sa stie tainele fiecarui om si sa nu stie ceea ce-i cu mult mai neinsemnat decat aceasta?… cel ce a facut neamurile, a facut negresit si anii, iar daca a facut anii, a facut si ziua aceea. Cum poate, dar, sa nu stie ziua pe care a facut-o?” .
CONCLUZII
Cartile Vechiului Testament ne ofera imaginea unui discurs eshatologic dinamic, in care orizontul de asteptare al lui Israel pierde treptat aspectul de limitare specific existentei istorice si se deschide spre vesnicie, dar si spre comuniunea cu goim, neamurile. Acest mod de intelegere presupune depasirea oricaror limitari temporale, spatiale si etnice, indicand trecerea la un nivel de intelegere superior in care fagaduinta mesianica nu mai este proprietatea exclusiva a lui Israel, ci este darul oricarei fapturi care, prin savarsirea dreptatii, se va desfata in veselia cea vesnica, la ospatul eshatologic al Zilei Domnului.
Cand vorbim despre eshatologia Vechiului Testament trebuie avute in vedere trei mari aspecte: destinul omului, venirea lui Mesia si sfarsitul lumii. Primul se cuprinde in ultimele doua.
In viziunea biblica vechitestamentara exista doua mari momente ale istoriei mantuirii: venirea lui Mesia, si sfarsitul lumii. Primul moment va insemna restaurarea lui Israel si instituirea epocii mesianice aici pe pamant, iar al doilea, invierea mortilor, judecarea lumii si inaugurarea imparatiei lui Dumnezeu intro lume deplin transfigurata. Uneori descrieri ale profetilor din epoca mesianica pot fi intelese ca referindu-se la sfarsitul lumii, si invers.
Daca prevestirea venirii lui Mesia apare destul de constant in cartile Vechiului Testament, putem sa afirmam ca in ceea ce priveste sfarsitul lumii marea parte a textelor se afla in scrierile profetice.
Amandoua momentele (venirea lui Mesia si sfarsitul lumii) vor avea in vedere atat indivizii cat si natiunile. Totusi, rolul central al lui Israel ca popor ales, ramane esenta eshatologiei vechilor evrei.
De asemenea, in Noul Testament se vorbeste despre timpul de pe urma in repetate randuri, uneori in detalii chiar, aratand modul cum se va intampla, dar nu si timpul cand va fi. Mantuitorul spune ca Fiul Omului va veni “pe norii cerului cu putere si cu marire multa” (Mt. 24, 30), iar la inaltarea Domnului la cer, ingerii spun Sfintilor Apostoli: “Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut decandu-Se la cer” (F.Ap. 1, 11.)
BIBLIOGRAFIE
- Biblia sau Sfanta Scriptura, Ed. I. B. M. al B.O. R., Bucuresti, 1995
- Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici si note de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1994
- Abrudan, Pr. Prof., Dumitru, Un capitol din Teologia biblica vechitestamentara: moartea, nemurirea sufletului, judecata si viata viitoare”, in Revista Teologica, an IV, nr. 3, 1994
- Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsa Sfantului Ioan, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Coman, ed. a 2-a, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2004
- Arion, Pr. Prof. Univ. Dr., Leon, Comentarii la Sfanta Evanghelie dupa Matei, Ed. Asa, Bucuresti, 2007
- Bauckham, R. J., Dictionar Biblic, Societatea Misionara Romana, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1993
- Bria, Ion, Eshatologia sau lumea viitoare, rev. Ortodoxia, nr. 1-2, 1995
- Bud, Paul, Eshatologie si apocalipsa in Vechiul Testament, in rev. Theologia Orthodoxa, an LVI, nr. 1, 2011
- Charles, Robert, Doctrina vietii de apoi in Israel, in iudaism si in crestinism sau eshatologia ebraica, iudaica si crestina din timpurile preprofetice pana la constituirea canonului Noului Testament, trad. De Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucuresti, 2009
- Chiricuta, Petre, Parusia sau Despre A Doua Venire, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001
- Chirila, Pr. Prof. Dr., Ioan, Cartea profetului Osea. Breviarum al gnoseologiei Vechiului Testament, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 1999
- Chitescu, Prof., N.; Todoran, Pr. Prof., Isidor; Petreuta, Pr. Prof., I., Teologia dogmatica si simbolica, vol. II, Ed. Renasterea, Cluj Napoca, 2005
- Constantinescu, Pr. Prof., Ioan, Cuvantarea eshatologica a Domnului nostru Iisus Hristos ¬ scurt comentariu, in rev. G.B., nr. 1¬2, 1979
- Davies, Philip, Apocalyptic, in The Oxford Handbook of Biblical Studies, eds. J. W. ROGERSON, Judith M. LIEU, Oxford University Press, Oxford, 2006
- Doukhan, Jacques B., Secrets of Revelation: the Apocalypse through Hebrew eyes, Review & Herald Publishing, 2002
- Gheorghiu, V., Sfanta Evanghelie dupa Matei, vol. III, Cernauti, 1933
- Hoekema, Anthony, Biblia si viitorul, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995
- Ica, Diac. Prof. Dr., Ioan jr., Ioannis Zizioulas: Eshatologie si istorie. Orient si Occident., Ed. Deisis, 2004
- Mircea, Pr., Ioan, Duminica, ziua Domnului, Imparateasa si Doamna, in rev. Ortodoxia, an XXXIII, nr. 2, 1981
- Moltmann, Jürgen, Dumnezeu in creatie. O perspectiva ecologica asupra creatiei, trad. de Emil Jurcan si Jan Nicolae, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2007
- Neaga, Pr. Prof. Dr., N., Hristos in Vechiul Testament, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2004
- Negoita, Pr. Prof., Athanasie, Teologia biblica a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004
- Semen, Pr., Petre, Asteptand mantuirea, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 2000
- Stamatoiu, Pr. Prof., Dionisie, Cuvantarea eshatologica a Mantuitorului, in rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1999
- Vild, Pr. Drd., Marian, Plinirea vremi si sfarsitul veacurilor in conceptia biblica vechitestamentara, in Revista Teologica, nr.1, 2007
https://altmarius.ning.com/m/blogpost?id=3496555%3ABlogPost%3A1205160
//////////////////////////////////////
Prin ce se deosebește Creștinismul de celelalte religii?
Răspuns:
Creștinismul și celelalte religii din lume sunt foarte diferite. Permiteți-mi să descriu diferența pe scurt.
În primul rând, religiile lumii învață ca omul trebuie să se străduiască din răsputeri în încercarea de a ajunge la Dumnezeu, în timp ce Creștinismul Biblic învață despre ceea ce Dumnezeu a făcut ca să aducă salvarea (mântuirea) omenirii.
Aproximativ în epoca Turnului Babel a început idolatria. Majoritatea savanților, precum Wilhelm Schmidt (1868-1954) și Andrew Lang (1844-1912), au dovedit că monoteismul (credința într-un singur Dumnezeu) nu a luat naștere din politeism (credința în mai mulți dumnezei); în schimb, monoteismul a devenit corupt și s-a transformat în politeism iar, în cele din urmă, în idolatrie.
Oamenii au fost din totdeauna conștienți de existența unei Ființe absolute, și că El este cel care a creat toate lucrurile. Totuși, ei se închinau la idoli mai degrabă decât la Creator fiindcă l-au neglijat din cauza minții lor blestemate.
Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu,
nu L-au proslăvit ca Dumnezeu,
nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte
și inima lor fără pricepere s-a întunecat.
S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit
și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană
care seamănă cu omul muritor,
păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare […]
căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu
și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului,
care este binecuvântat în veci! Amin
(Romani 1:21-23, 25)
Majoritatea religiilor din lume se închina la dumnezei făcuți de oameni, în timp ce Creștinismul Biblic prezintă un Dumnezeu care ajunge la oameni deoarece oamenii sunt incapabili de a ajunge la El.
Dumnezeul Creștinismului Biblic a pus deoparte o națiune prin care El Însuși a venit ca om pentru a-i aduce pe oameni la El.
În al doilea rând, religiile lumii învață pe oameni etică și moralitate și dau porunci de a nu păcătui. Cu toate acestea, religia nu pot ierta păcatul și nici reînvia sufletele care au murit în păcate și în fărădelegi.
Pe de altă parte, Isus Hristos din Biblie nu numai iartă păcatele, dar și dăruiește viață celor morți în păcat și fărădelege.
De aceea este scris:
„Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.”
Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață
(1 Corinteni 15:45)
În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său […]
Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre […] măcar că eram morți în greșelile noastre,
ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți)
(Efeseni 1:7; 2:1; 2:5)
În care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. […] Pe voi, care erați morți în greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur,
Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile.
(Coloseni 1:14; 2:13)
Cum ne-a iertat Isus Hristos păcatele? Având în vedere că: „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), iertarea păcatelor noastre a fost desăvârșită numai prin sacrificiul și moartea lui Isus Hristos în locul nostru.
Sunt mulți dumnezei în lume, dar nici unul din ei nu a murit pentru poporul lor. Totuși, Isus Hristos, Stăpânul și Salvatorul nostru, și-a dat de bună voie propria viață ca răscumpărare pentru toți oamenii, ca să-și îndeplinească (arate) marea Lui dragoste față de poporul Său.
Care S-a dat pe Sine Însuși
ca preț de răscumpărare pentru toți:
faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită
(1 Timotei 2:6) În al treilea rând, religiile lumii împovărează oamenii cu o lista de „lucruri bune care trebuie făcute”, dar nu oferă nici o modalitate de a le împlini.
Pe de altă parte, Creștinismul Biblic întărește oamenii mai întâi și apoi îi îndeamnă sa facă ceva.
Toate religiile din lume pun o sarcină mult prea mare asupra oamenilor care deja sunt împovărați și îngrijorați;
Creștinismul nu numai că dă odihnă celor împovărați și îngrijorați dar de asemenea colaborează în a ușura greutățile.
Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odiha (Matei 11:28)
Binecuvântat să fie Domnul,care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, mântuirea noastră (Psalmii 68:19)
Isus Hristos nu numai că a purtat păcatul nostru și ne-a dat o viață nouă (Ioan 1:29). El, de asemenea, ne poartă de grijă și ne dă cele necesare.
Hoțul nu vine decât să fure, să junghie și să prăpădească.
Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belșug
(Ioan 10:10) În al patrulea rând, religiile lumii respectă reguli și porunci care, practic, ne spun doar „nu lua! nu gusta! nu atinge!” (Coloseni 2:21). Creștinismul, în schimb, este o trăire prin credința în Isus Hristos, care este același ieri și azi și în veci (Evrei 13:8). Mulți oameni deosebiți și filosofi de-a lungul istoriei au tratat de a înțelege viața și rostul ei, dar n-au ajuns la nici o concluzie. De-asemeni, liderii religioși pot doar să presupună și își arogă merite cum că știu calea și adevărul. Totuși, Isus este diferit. Isus nu a venit să ne arate o cale, sau să dea mărturie despre un adevăr, sau să ne arate un exemplu de viață. El însuși este calea, adevărul și viața. Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine
(Ioan 14:6)
În ultimul rând, religiile lumii prezintă o credință confuză și care nu se poate descrie, nu se poate explica în cuvinte. În schimb, credința adevărată, Biblică, cea care duce la mântuire prin harul lui Dumnezeu este pe înțelesul oricui, se poate exprima în cuvinte. Astfel, credința vine în urma auzirii,iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos
(Romani 10:17)
Mântuirea spirituală prin credința Creștină este mărturisită cu gura, așa cum este obținută prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt.Căci prin credință din inimă se capătă neprihănirea
și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire
(Romani 10:10)
Mântuirea tuturor și înțelegerea credinței creștine ar trebui să fie consistente deoarece sunt obținute prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ar trebui să fie neschimbate, indiferent de generația sau naționalitatea persoanei.
Către Tit, adevăratul meu copil în credința noastră, a amândurora: Har și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Hristos, Mântuitorul nostru! (Tit 1:4)
Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
(2 Petru 1:1)
Preaiubiților, pe când căutam cu tot dinadinsulsă vă scriu despre mântuirea noastră de obște,m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptați pentru credințacare a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna (Iuda 1:3)
Odată enumerate câteva diferențe, Biblia concluzionează că toate religiile din lume sunt greșite, și prin ele, nici un om nu poate ajunge la Dumnezeu. Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte (Proverbele 14:12) În nimeni altul nu este mântuire,căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți- Faptele Apostolilor 4:12)
Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă,și care este Isus Hristos(1 Corinteni 3:11)
////////////////////////////
Ce este viaţa creştină?
(inspirat parţial, după, John Henry Jowett, „Sharing His Suffering”)
V-aş cere să aruncaţi o privire la aceea parte a versetului pe care l-am citat, mai mult pentru o meditaţie cu voce tare, decât pentru un studiu biblic! Profunzimea acestei afirmaţii nu se poate cunoaşte fără o atentă chibzuire la sensul ei. Ce înseamnă ca viaţa ta, să fie Hristos, şi Hristos să fie „viaţa” ta?
„Căci pentru mine a trăi este Hristos…” Filipeni 1:21
Să observăm întâi cele trei cuvinte principale ale acestui verset:
– „mine”
– „a trăi”
– „Hristos”
Termenul de la mijloc, „a trăi”, este definit de unirea celor două extreme: „Eu” şi „Hristos”
Priviţi la cum este viaţa fiecăruia şi întrebaţi-vă dacă trăiţi? Dacă trăiţi cu adevărat? Şi ce este viaţa voastră?
Exemplu: Unirea electrodului cu masa, în sudură, este o foarte bună descriere a modului cum se ajunge la arcul electric, la scânteierea, topirea şi contopirea celor două elemente într-o intensitate orbitoare a vieţii.
Unirea celor doi – a omului cu Dumnezeu
Doar când cele două elemente uman şi divin sunt puse în contact, se ajunge la adevărata viaţă. Definirea vieţii creştine se face prin unirea acestor două persoane, cu totul aparte şi deosebit de distante. Doar unirea acestor două extreme, duce la ceea ce pe drept cuvânt se poate numi, „viaţă”.
Umanul îşi găseşte viaţa doar atunci vine în contact cu divinul. Folosirea termenului respectiv („viaţă”), este justificată doar atunci când s-a stabilit contactul între om şi Dumnezeu, când între el şi Acesta s-a creat o relaţie. (Cum pot intra cei doi într-o relaţie?)
Orice altă utilizare a termenului este ilegitimă, nejustificată şi mai ales, degradantă! Însă noi depunem eforturi imense să includem şi alte elemente, alături de persoanele noastre, să le combinăm şi să numim produsul rezultat, „viaţă”! Că alăturarea persoanelor noastre cu vreunul din elementele lumii acesteia, este penibilă şi degradantă pentru noţiunea de viaţă, vă voi dovedi cu următoarele exemple.
* „Pentru mine a trăi, este avere” (Să inversăm – averea, înseamnă pentru mine, a trăi). „Eu/mine” – „avere” = şi descriem uniunea noastră ca fiind, VIAŢĂ.
Putem vedea cum ne-am obişnuit să utilizăm nişte termeni generoşi pentru „botezarea” unui obicei meschin sau a unor ocupaţii mistuitoare a existenţelor noastre, care sunt trecătoare, temporare, nesatisfăcătoare, şi efemere, ca şi o ceaţă dintr-o dimineaţă de vară – se ridică repede, de îndată ce soarele începe să strălucească.
* „Pentru mine a trăi, este plăcerea” „Eu” + „plăcere” = „viaţă”. Descriem uniunea dintre cele două elemente, ca fiind „viaţă”. Ne amăgim că dacă trăim (experimentăm, încercăm, simţim – mai bune sinonime ale „trăirii” plăcerii) câteva momente de plăcere, înseamnă că avem viaţă. Însă încercarea plăcerii, nu este decât senzaţie, nu are legătură cu viaţa cum nu are, „coada vacii cu ştampila primăriei”, sau Valea Jiului cu Internetul.
În clipa aceea, a trăi nu reprezintă decât capriciul vreunui organ al nostru, nu este mai mult decât spasmul peştelui aflat pe uscat.
* „Pentru mine a trăi, este biserică”
* „Pentru mine, a trăi este lucrare în biserică, în misiune, serviciu, poziţie, etc….”
* Pavel spune, „pentru mine a trăi, este Hristos”.
Care mai este viaţa voastră, cel puţin în ultima vreme?
Ce înseamnă, în această clipă, pentru tine, „a trăi”? Gândeşte-te şi răspunde cât mai sincer cu putinţă?
Înseamnă a asculta studiul – asta nu este viaţă.
Înseamnă, a ieşi repede afară la un ping-pong – nici asta nu este viaţă.
Înseamnă, a merge deseară la un prieten şi asculta nişte muzică – nici asta nu este viaţa adevărată.
Înseamnă, a te trezi devreme dimineaţa să mergi la muncă – cred că şi voi sunteţi de acord cu mine că, asta nu-i viaţă.
Înseamnă oare, a ieşi cu o fată, duminică – asta poate zici că ar fi viaţă, dar nu este.
Înseamnă oare să pleci altundeva pentru o „viaţă mai bună” – stai să ajungi acolo, şi te vei convinge că nici aia nu e viaţă.
Să te afli la volanul celei mai moderne maşini din Petroşani – intră doar într-un stâlp, şi vei refuza să mă crezi că ai viaţă.
Degradarea şi descompunerea vieţii…
Putem vedea cât de înjositoare şi degradante pentru această noţiune, sunt următoarele preocupări trebuie doar să le alăturăm, „pentru mine, a trăi, este politică, este afacerea, este băutura, femeia, este computerul, filmul, muzica, fotbalul, maşina, excursia, natura, marea, cititul, scrisul, ….”
2Pe.3:3 „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor…”
Iuda 1:18 „Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, cari vor trăi după poftele lor nelegiuite”.
Există în această viaţă o singură preocupare care ne înobilează existenţa – Hristos – a ajunge să-l cunoaştem şi să-l urmăm. Nici măcar de a-i sluji, de a-i aduce oameni în împărăţie, ci de a-l „trăi” pe el, doar asta poate să însemne „viaţă”.
Nici una dintre combinaţiile de mai sus nu justifică utilizarea termenului „viaţă” pentru „produsul finit”, rezultat în urma acestor uniuni/alăturări. Este o folosire ilegitimă şi abuzivă a unui termen extrem de generos şi de plin de semnificaţii.
Orice combinaţie a persoanei noastre cu vreunul din aceste „lucruri” nu rezultă în produsul mult dorit, mult căutat, de toţi oameni – VIAŢĂ. În schimb, rezultă în moarte.
Cu privire la toate aceste uniuni („mine – bătură”, etc), sau alăturări, putem să ne însuşim personal (CRITICA) declaraţia lui Isus făcută unei biserici, din cartea Apocalipsei: ,,Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: ,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale; că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc.3:1 – „bisericii din Sardes”)
Să citim şi mai departe – este aplicabil situaţie noastre : Apoc.3:1-6
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit. Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
Eşti „măritat” cu Hristos, sau cu vreunul dintre aceste „lucruri”?
Pavel: „Pentru mine, a trăi, este Hristos”
O, cât de mult ar fi de dorit să descoperiţi că „a trăi, este/înseamnă, Hristos”.
Să ne aruncăm în „fântâna celui viu” – Geneza 16:14 „De aceea fântâna aceea s-a numit ,,Fântâna Celui viu care mă vede”; ea este între Cades şi Bared”. (Agar „Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustie, şi anume lângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur.”)
Ce altceva mai este Hristos, pentru noi?
Nu numai că pentru noi „a predica” Evanghelia înseamnă a-l predica pe Hristos (vezi, Fapte 8, Filip, sau 1 Cor.2:1-5), sau că, „neprihănirea, înţelepciunea, sfinţirea şi răscumpărarea” (1Cor.1:30), este Hristos, iată că aici apostolul scoate în evidenţă mai întâi de toate ce este Hristos pentru noi: este a trăi. Hristos, mai este pentru noi şi „a trăi”. Mai ales pentru cei ce-I poartă Numele şi se închină Lui. Pentru aceştia este viaţă.
Dacă, pentru noi, El nu este mai întâi şi întâi, „a trăi”, atunci toate celelalte lucruri pe care le simţim, le încercăm sau le facem, nu fac decât să aducă moartea…
Deşi se spune în 1Tim.5:6 că, „femeia dedată la plăceri, măcar că trăieşte, este moartă”, ştim că acelaşi lucru este valabil şi pentru bărbaţi. Efes.4:17; Iuda 12-13
O uniune unică. Dar prin „venirea în contact” cu Hristos noi putem într-adevăr să beneficiem de viaţă. Aceasta nu se obţine decât prin unica uniune a păcătosului cu Mântuitorul lui. Prin nici nu alt contact nu se poate obţine această viaţă. Această viaţă este produsul, rezultanta acestei unice uniuni. „Viaţa” este să-l cunoaştem pe Isus. Orice altceva, este moarte. Pentru mine a trăi, este Hristos. În aceasta a constat viaţa lui Pavel şi bogata lui experienţă de viaţă.
Ioan 17:3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Cine este „cel viu”? Axioma teologică a evreilor – Israelul a păstrat această noţiune despre Domnul Dumnezeul lui spunând de la un capăt la celălalt al Vechiului Testament:
Nu 14:21 Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umplea tot pământul
Jos 3:10 Iosua a zis: ,,Prin aceasta veţi cunoaşte că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru,
1Sa 17:26 David a zis oamenilor de lângă el: ,,Ce se va face aceluia care va omorî pe Filisteanul acesta, şi va lua ocara deasupra lui Israel? Cine este Filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui viu?”
1Sa 29:6 Achiş a chemat pe David, şi i-a zis: ,,Viu este Domnul că eşti un om curat la suflet, şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi; dar nu eşti pe placul domnitorilor.
2Sa 2:27 Ioab a răspuns: ,,Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
2Sa 4:9 David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: ,,Viu este Domnul care m-a izbăvit din orice primejdie,
1Ki 17:1 Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: ,,Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.”
1Ki 22:14 Mica a răspuns: ,,Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul.”
Ps 42:2 Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
Ps 84:2 Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!
Mt 16:16 Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”
Joh 6:57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.
Este crezul predominant al Noului Testament:
2Co 6:16 Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: ,,Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”
1Tes 1:9 Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat,
2Tes 2:15 Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.
1Ti 3:15 Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.
1Ti 4:10 Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.
Evr 3:12 Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.
Evr 4:12 Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.
Evr 7:8 Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială, sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se mărturiseşte că este viu.
Evr 9:14 cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!
Evr 10:31 Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!
Evr 12:22 Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor,
1Pe 1:23 fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.
Apoc 1:18 Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.
Apoc 4:9 Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţămiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor,
Apoc 4:10 cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau:
Apoc 5:14 Şi cele patru făpturi vii ziceau: ,,Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!
Apoc 7:2 Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea,
Apoc 10:6 şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă,
Apoc 15:7 Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.
Descrierea biblică a trecerii de la viaţă la moarte, în păcat, şi de la moartea în păcat, la viaţa în Hristos:
Înainte de căderea în păcat
Gen.2:7 „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”
După căderea în păcat
Eze.18:27 Dar dacă cel rău se întoarce dela răutatea lui şi face ce este drept şi bine, îşi va păstra sufletul viu.
După „venirea” în viaţa cuiva, a lui Hristos
Eze.18:32 Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi.”
Amos 5:6 Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi!
Rom.8:10 Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
Cum dă Hristos „viaţă”?
El a murit, ca noi să putem trăi. „Academia Crucii”, la şcoala crucii
1Cor.15:45 De aceea este scris: ,,Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.
Deut.8:3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.
Mt 4:4 Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Este scris: ,Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
La 3:39 De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui!
Ioan 6:51 Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.”
Ioan 6:57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.
Ioan 6:58 Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.”
Ioan 8:34 ,,Adevărat, adevărat, vă spun”, le-a răspuns Isus, ,,că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.
Ioan 11:26 Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”
Ro 6:10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
2Co 13:4 În adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi.
Ga 2:20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
1Ioan 2:29 Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El.
1Ioan 3:7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
1Ioan 3:10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.
Ce deziluzie şi amăgire oferă „viaţa religioasă”. Dacă viaţa religioasă înseamnă să-ţi refuzi plăcerile, să te pedepseşti, să te privezi de individualitate şi personalitatea dată de Dumnezeu, atunci „viaţa creştină” înseamnă să ai plăcerile păcatului înlocuite cu cele mai mari satisfacţii, în prezenţa lui Dumnezeu, să ai personalitatea ta pe deplin exprimată şi caracterul înfrumuseţat. Înseamnă ca, pasiunile firii pământeşti să fie stinse, nu cu posturi şi autoflagelarea trupului, ci cu o pasiune copleşitoare pentru Dumnezeu şi pentru Hristos, şi pentru lucrurile Duhului. Aceste dorinţe şi pasiuni divine, nu se autostimulează, şi nu se manufacturează de către noi, ci se primesc în dar de la Isus, odată cu o viaţă nouă.
Cum se obţine, se ajunge la, o adevărată viaţă – „viaţa creştină”:
Ps.36:9 „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.”
Col.2:13 „Pe voi, cari eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.”
Cine este „dătătorul” vieţii – Cine este sursa, originea, acestei „vieţi”?
1Cor.15:45 De aceea este scris: ,,Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.
Ioan 14:6 Isus i-a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Ioan 5:21 „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.
Ioan 6:33 căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa.
Ioan 6:51 Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.
1Ioan 4:9 Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
Împreună cu Hristos, cel ce mai dă „viaţă”, este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Eze.37:14 Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul.”
Ro 8:9 Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
Debutul (începutul) „vieţii creştine”, are loc la naşterea din nou:
Ioan 3:3-7 Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Isus i-a răspuns: ,,Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ,,Trebuie să vă naşteţi din nou”.
Odată ce căpătăm această viaţă, cum este ea păstrată? Întreţinută? Alimentată?
„Viaţa creştină” este menţinută/întreţinută prin, Hristos:
Ioan 6:57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.
Filip.1:21 Căci pentru mine a trăi, este Hristos.
„Viaţa creştină” este menţinută/întreţinută prin, credinţă:
Gal.2:20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
„Viaţa creştină” este menţinută/întreţinută prin, Cuvântul lui Dumnezeu:
Mt 4:4 Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Este scris: ,Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.
1Petru 2:2 …ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire
De obicei, o biblie destrămată aparţine unei persoane a cărei viaţă nu se destramă.
„Viaţa creştină” este menţinută/întreţinută prin, rugăciune:
Efes.6:18 Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii
„Rugăciunea este respiraţia vitală a sufletului”
Se presupune să creştem în ea:
Efes 4:15 ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.
„Viaţa creştină” este cea care animează slujirea creştină:
Ro 12:1 Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
„Viaţa creştină” este evidenţiată prin dragostea de fraţi:
1Ioan 3:14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.
Nimeni să nu-şi închipuie că această „viaţă creştină” pe care omul o poate primi, îl va îndemna la reverii mistice şi la vise deşarte. La retragerea din lume şi la contemplarea nemişcată a lui Hristos. Nu există nimic mai practic, mai dinamic, pe lumea asta, ca şi omul ce are această viaţă. Pe cei ce au avut-o, istoria Bisericii ni descrie ca fiind foarte energici, activi şi plini de strădanie pentru înaintare cauzei lui Hristos, în lume, slujind semenilor în orice domeniu al vieţii sociale a semenilor lor. „Viaţa” lor a avut, fără îndoială rost. Creştinul plin de viaţa lui Dumnezeu nu devine un mistic. La urma urmei, nu a fost Pavel un „mistic”? Citiţi doar capitolele 3 şi 4 din Efeseni, descoperirile sale, cât şi toată epistola sa către Coloseni, şi veţi afla cât de profund mistic, a fost el în uniunea sa mistică cu Domnul. Dar a fost el practic? Toată viaţa lui se poate rezuma prin vigoare şi eficacitate. Aruncaţi-vă doar privirile pe paginile cărţii Faptelor Apostolilor, unde viaţa sa tumultoasă ne este descrisă în mare detaliu. A fost Pavel un „visător”? Un gură cască? Nu. „Viaţa lui Dumnezeu” din el, nu l-a lăsat nefolositor Bisericii şi lumii întregi.
„Viaţa Lui Hristos”, este practică.
Dacă n-o trăieşti, n-o crezi!
Când nevoile lumii bat la uşa noastră, nu ne putem permite să stăm nefolositori dacă avem această „viaţă creştină”. Când marea majoritate a concetăţenilor noştri nu-l cunosc pe Dumnezeu, nu-I cunosc iertarea şi mântuirea, să nu spună nimeni că are o „viaţă creştină”, dar nu face nimic pentru a-i câştiga la Hristos. Când indiferent de ce parte te întorci în această ţară ce se pretinde „creştină”, dai numai este păgâni, nimeni nu poate întoarce privirea şi merge mai departe, spunând că este creştin.
Afirmaţia lui Isus a rămas valabilă şi-n zilele noastre: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38). De aceea, din orice om care a crezut în El şi a primit „viaţa” este de aşteptat să curgă „râuri de apă vie” care să-i învie şi pe alţii. Nu ştim, exact cum se face asta, dar cu toţii ştim cum arată „cei înviaţi” din păcatele lor.
Slava este doar a lui.
De asemenea, când pentru noi, a trăi, este Hristos, tot ceea ce facem va fi pecetluit de Rege slavei, şi va fi folosit exclusiv pentru a-I aduce slavă. Atunci nu se mai pune problema dacă ceea ce facem aduce, sau nu, glorie lui Dumnezeu, pentru că dacă El îşi trăieşte „viaţa Lui, în noi” atunci, faptele noastre, vor fi faptele sale. Prin toate acţiunile mele, Hristos, este întipărit în lumea aceasta, întipărit în conştiinţa celor din preajmă.
Thomas Scotch
„Învăţaţi aceea alchimie cerească de a extrage un lucru spiritual din orice lucru pământesc. Când sufletul este ceresc (viu), el va scoate/găsi pietre preţioase şi în mizeria unui grajd!”
The Indians have a wonderful saying: „When you were born, you cried, and the world rejoiced. Live your life in such a manner that when you die, the world cries, and you rejoice.”
Arhimede a spus: „daţi-mi un punct de sprijin (ceva pe care să mă pot bizui) şi voi răsturna lumea.”
Asta mai poate însemna că un om plin de viaţa lui Hristos, poate face din orice împrejurarea ostilă, slujitorul lui. Din orice opoziţie faţă de el, mediul lui ambiant. Dezamăgirile cauzate de semenii lui, devin mângâierile sale. Iar, minciunile şi bârfele împotriva lui, sunt martorii neprihănirii sale. Eşecurile sale, oglinda puterii Mântuitorului său. Orice ar „trăi”, el îl trăieşte pe Hristos. Dacă trece printr-o perioadă de sărăcie, el îl trăieşte pe Hristos. Dacă, trece prin durere şi prigoană, îl trăieşte pe Hristos. Dacă este singur şi părăsit, Hristos, este retrăit de el. Dacă pătimeşte pe nedrept pentru greşelile altuia, el îl trăieşte pe Hristos. Dacă paşii îl conduc la mormânt, el îl trăieşte pe Hristos. Dacă moare, el este descoperit în Hristos. Pentru el, a trăi, este Hristos, iar a muri, este câştig.
A trăi este Hristos! Orice altceva, este moarte!
https://www.rcrwebsite.com/lifeofgo.htm
/////////////////////////////////////////
Adam – țărâna cu suflare divină, de Daniel Branzei
Adam (Adamah = „Om”) este singura numire pe care bărbatul o împarte cu femeia. Nu putem spune că „bărbatul este „om”, iar femeia este „oamă”! Amândoi sunt oameni cu drepturi, privilegii și responsabilități identice înaintea Creatorului lor. Împărtășim aceleași dimenisuni ale creației cu partenerele noastre de existență. Celelalte numiri biblice pentru bărbat sunt: Zakar (mascul), Ghibor (războinic), Enoș (suferind), Iș (bărbat) și Zaken (înțelept).
Adam – puțină semantică
Creación_de_Adán_(Miguel_Ángel)
,,Adam“ este termenul fundamental pentru „om”. El reprezintă procesul de creație și a devenit numirea generică pentru această creatură așezată de Dumnezeu în grădina Edenului:
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om (Adamah) după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ” (Gen. 1:26).
Ce înseamnă însă „Adamah”? Cum se traduce această numire în limbajul nostru contemporan?
Din felul în care a fost folosit termenul în străvechiul Orient Mijlociu reiese că „Adam” cuprinde în sine noțiunea de „pământ roșiatic și sânge”. În limba acadiană au existat doi termeni cu sonoritate asemănătoare: „adamatu”, care înseamnă pământ de culoarea roșu-închis și „adamu” care înseamnă „sângeriu” (Theological Dictionary of The Old Testament, vol. I, G. Johannes Botteryick și Helmer Ringgren), editura Eerdmans).
Idea de om ca produs al lucrării altcuiva presupune subordonarea lui la planurile Celui care l-a adus la viață. Profetul Ieremia declară:
„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” … „Așa vorbește Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijinește pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (Ieremia 10:23; 17:5).
Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să avem o anumită relație cu El. Suntem dependenți de El și nu ne putem împlini potențialul deplin doar în lumea materială:
„Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai, nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăiește omul” (Deut. 8:3).
Suntem făcuți de Dumnezeu și destinați să-L reprezentăm în creația actuală. Biblia ne precizează că am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Oare de ce a vrut Dumnezeu să riște imaginea Lui în lume prin evoluția noastră? În spatele acestei întrebări sunt răspunsuri adânci care aruncă o lumină extraordinară asupra a ceea ce am fost, ceea ce suntem și mai ales asupra a ceea ce vom fi împreună cu Christos în noua creație!
Suntem făcuți de Dumnezeu pe planeta pământ să ilustrăm grija pe care o are El față de creație. Stăpânirea care i-a fost încredințată omului asupra tuturor viețuitoarelor (Gen. 1:28) implică o relație de responsabilitate manifestată prin muncă și grijă („Ca s-o lucreze și s-o păzească” (Gen. 2:15).
Deși am fost făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, suntem alcătuiți din țărâna acestei planete păcătoase. Dualitatea aceasta ne face în stare de înfăptuiri divine, dar și de înfăptuiri dictate de „carnea și sângele” care nu poate moșteni împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5-6; 6:36; 1 Corinteni 15:50).
„Adam” cuprinde în sine mesajul neputințelor noastre:
„Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a dat de mult: se știe că este din pământ, și nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el” (Eclesiastul 6:10).
Apartenența la lumea „țărânei” ne poate face oricând în stare de cele mai urâte și decadente porniri. Biblia ne vorbește despre „Adam” în contextul căderii, explicând handicapurile prezente prin abaterea omului de la ascultarea și părtășia binefăcătoare cu Dumnezeu-Creatorul său. Omul „Adam” s-a sălbăticit ajungând o făptură dominată de propriile ambiții, pasiuni și pofte. Concomitent, în om se manifestă și melancolia după Dumnezeu și încăpățânarea de a rămâne departe de divinitate într-o iluzorie și luciferică „independență”.
Margaret Meade, un antropolog plecat să studieze triburile izolate din Polinezia și Micronezia, a fost prima care a fasonat expresia „sălbatic nobil”. Cuvintele care o compun sunt contrare și se exclud reciproc, dar apropierea lor a fost necesasră pentru a descrie impresia pe care i-au făcut-o oamenii locului. Departe de a fi „animalici și feroce”, baștinașii trăiau în structuri familiale și sociale stabile, cu reguli bine stabilite și cu un sistem de valori apropiat de cel activ în lumea civilizată. Istoria Europei și Americii arată că și reversul este posibil. Au existat destui „nobili sălbatici”, iar ultimii canibali n-au apărut prin satele Africii, ci prin marile metropole moderne.
Adamul la superlativ, Solomon
Omul „Adam” este o creatură complexă, capabilă de cele mai înalte, dar și de cele mai josnice înfăptuiri. Cel mai potrivit portret din Biblie pentru a-l ilustra pe „Adam” ca și creatură cu potențial mare este Solomon, creatura care a avut din partea lui Dumnezeu tot ce și-ar fi putut dori un muritor, dar care a eșuat jalnic în experimentarea pornirilor lui cele mai decadente. Înțelept și nebun în același timp, bogat în afară și sărac înăuntru, sofisticat și simplist, temător de Dumnezeu și sfidător față de Dumnezeu, constructor ul marelui templu, dar și altor numeroase temple păgâne, rege neîntrecut și rege despotic, capabil de iubirea la superlativ și incapabil de o iubire statornică, dorit și urât, om al păcii și militarist pasionat, Solomon ilustrează cum nu se poate mai bine și mai evident dimensiunile contradictorii ale acestei creaturi numite „om”.
Probabil că în Solomon, Dumnezeu ne-a arătat ceva din ,,înțelepciunea“ pe care a pierdut-o omenirea după căderea lui Adam, ceva din extraordinara capacitate a lui Adam din Eden, cel care nu numai că a numit toate viețuitoarele pe care Dumnezeu le-a trecut prin fața lui, dar a avut și memoria fenomenală de a le ține apoi minte ca-ntr-o exaustivă enciclopedie. Memoria lui fantastică n-a fost decât o latură a înțelepciunii extraordinare cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
Ce știm despre această înțelepciune deosebită a lui Solomon? Aș vrea să vă atrag atenția la alte două caracteristici. În primul rând, înțelepciunea lui n-a fost rațională, ca a noastră, a tuturor, ci revelațională. Este una să ai o înțelepciune „dobândită”, și cu totul alta să ai una „dăruită” de Dumnezeu. În al doilea rând, înțelepciunea lui a fost un caz unic în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive, a trecut granița spre cunoașterea intuitivă, mai degrabă specifică sexului … feminin.
Dați-mi voie să mă explic.
Cunoașterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea și calitatea „informațiilor” pe care ni le pun la dispoziție simțurile noastre. Mintea nu poate „prelucra” decât datele care i-au fost furnizate pe calea experienței. Ca și cu un calculator, și cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!” („daca pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieși afară”). De exemplu, dacă vă voi spune că am văzut un „crocodozaur”, această informație nu vă folosește l-a nimic. În „memoria dumneavoastră de date”, nu există nimic sub numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este ca un elefant”, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeți repede în „banca de date” , să scoateți de acolo imaginea unui elefant și să o așezați pe ecranul imaginației. „Dar acest crocodozaur are și aripi” …” Veți merge imediat în banca de date la categoria „aripi” și veți aștepta instrucțiuni. Ce fel de aripi? „… aripi ca de vultur”. Imediat, din banca experienței personale acumulate veți scoate imaginea aripilor de vultur și le veți atașa imaginii elefantului de pe ecranul imaginației. „Are și ghiare”. Mintea dumneavoastră va apela din nou la banca de date a memoriei furnizată de experiențele acumulate de-a lungul anilor … și așa mai departe. Nu putem cunoaște decât bazați pe experiența personală dobândită prin cele cinci simțuri pe care le are ființa noastră. Acesta este motivul pentru care și apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne vorbească despre „lucrurile văzute” de el în cel de al treilea cer, dar … n-are cum. El știe „intraductibil” pentru limbajul rațiunii noastre:
„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).
Se pare că Dumnezeu i-a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaștere străină nouă, la cunoașterea intuitivă, prin revelație. Fără să meargă la școală și fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să vorbească celor din jur despre lucruri nemaiînțelese până la el și a adus Ierusalimul la un nivel de cultură și inovații nemaiauzite în celelalte împărății:
„Solomon mai stăpânea și toate împărățiile de la Râu până în țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri și au fost supuși lui Solomon tot timpul vieții lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori de floare de făină, și șaizeci de cori de altă făină; zece boi grași, douăzeci de boi de păscut, și o sută de oi, afară de cerbi, căprioare, ciute și păsări îngrășate. Stăpânea peste toată țara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toți împărații de dincoace de Râu. Și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel, de la Dan până la Beer-Șeba, au locuit în liniște fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui și douăsprezece mii de călăreți. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon și a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; și nu lăsau să fie vreo lipsă. Aduceau și orz și paie pentru armăsari și fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise.
Dumnezeu a dat lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea Egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre toate neamurile, de primprejur. A rostit trei mii de pilde, și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înțelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraților pământului care auziseră vorbindu-se de înțelepciunea lui” (1 Regi 4:20-34).
Fară să aibă o experiență personală care să-i explice cunoștiințele, Solomon a putut vorbi cu elocvență „despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești”! N-a fost vorba despre o înțelepciune „dobândită”, ci de una „dăruită” în mod supranatural de Dumnezeu. Cei care-i puneau întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu”.
Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârșitul cărții Eclesiastul:
„Pe lângă că Eclesiastul a fost înțelept, el a mai învățat și știința pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un mare număr de zicători” (Eclesiastul 12:9).
Înțelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon este că cele două „încercări” date ca exemple de manifestare ale unei înțelepciuni ieșite din comun sunt amândouă confruntări cu probleme ridicate de … femei. Și în cazul judecății între cele două femei curve (1 Regi 3:16-28) și în cazul întâlnirii cu împărăteasa din Seba (1 Împărați 10:1-13), înțelepciunea lui Solomon este socotită „deosebită” pentru că poate răspunde vicleniei și curiozității unor femei.
„Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce privește slava Domnului, și a venit să-l încerce prin întrebări grele. … Solomon i-a răspuns la toate întrebările, și n-a fost nimic pe care împăratul să nu fi știut să i-l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon, și casa pe care o zidise și bucatele de la masa lui, și locuința slujitorilor lui, și slujbele și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui și arderile de tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului:
„Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să judeci și să faci dreptate” (1 Împărați 10:1-9).
Faima înțelepciunii lui Solomon s-a răspândit în toate țările dimprejur:
„Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr-o scrisoare, pe care a trimis-o lui Solomon: „Pentru că Domnul iubește pe poporul Său, de aceea te-a pus împărat peste ei”. Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile și pământul, că a dat împăratului David un fiu înțelept, priceput și cuminte, care va zidi o casă Domnului și o casă împărătească pentru el!” (2 Cronici 2:11-12).
„Împăratul Solomon a întrecut toți împărații pământului prin bogățiile și înțelepciunea lui. Toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Și fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui, și douăsprezece mii de călăreți pe care i-a așezat în cetățile unde își ținea carăle și la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toți împărații de la Râu până la țara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Împăratul a făcut argintul așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de mulți ca smochinii sălbatici, care cresc pe câmpie” (2 Cronici 9:22-27).
Cum se poate explica eșecul lui Solomon pe termen lung și decadența lui socială și spirituală? Providențial, cazul lui Solomon trebuie privit ca o demonstrație a faptului că până și cel mai strălucit exemplar al lui ,,Adam“, al întregii rasei umane, nu rezistă la tensiunile și tentațiile pe care poziția de suveran absolut le implică. Singurul în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt „Adam“, numit de apostolul Pavel ,,Al doilea Adam“ venit să repare ceea ce a stricat Adamul dintâi. Primul Adam a adus lumea dintr-o grădină a vieții într-un pustiu al vieții, într-un cimitir al creației.
,,Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină“ (Romani 5:14)
,,Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, …“ (1 Corinteni 15:22).
Adamul limitărilor
Pentru că este o „creatură”, Adam nu se poate cunoaște și defini din interior, prin sine însuși. Existența lui se împlinește doar prin scopul pentru care a fost adus la viață. Înstrăinat de Dumnezeu și separat de destinul lui etern, Adam se autocondamnă să „pribegească la răsărit de Eden” (Gen. 4:16). Ilustrat de evoluția lui Solomon, Adam este o intersecție între „animal” și ,,dumnezeiesc”, având de ales direcția pe care vrea să o urmeze. Ca și în cazul lui Solomon, „Adam”-ul din fiecare dintre noi nu se poate împlini nici în viața aceasta și nici în veșnicie decât dacă „își aduce aminte de Făcătorul său” și-și aliniază existența la parametrii prescriși în voia Domnului pentru el (Eclesiastul 12).
„Adamah“-ul dintâi a căzut în robia cărnii păcătoase și nu mai este nimic de făcut cu el. Decăderea lui este deplină și definitivă. Dumnezeu a rânduit o nouă creație adusă în existență prin puterea învierii lui Christos (Efeseni 1:15-22). El a fost „cel întâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29) în familia noii societăți a lui Dumnezeu. Ceea ce s-a stricat în primul „Adam” a fost reparat în „Adamul” de la urmă sau ,,al doilea Adam“:
„De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:45-49).
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… Căci înainte de Lege, păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși, moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preânchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belșug celor mulți. Și darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greșeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greșeala unuia, singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:12-17).
Adam în conflictul cu Șarpele cel vechi
Unul din cele mai clar-obscure versete din Biblie se găsește în cartea Genezei și este o ,,lămurire“ a relației dintre ,,șarpele“ edenic și omenire.
Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale, să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. (Geneza 3:14)
Există ,,vestigii“ anatomice care sugerează că șarpele ar avea niște picioare atrofiate. Asta ar confirma prima parte a blestemului din versetul de mai sus. Marea problemă o avem însă cu partea a doua a blestemului: ,,să mănânci țărână“. Nu există șarpe care, ,,literalmente“ să se hrănească cu țărână. Discrepanța aceasta dintre vestire și realitatea zoologică ne împinge către căutarea unui conținut profetic al blestemului.
Unul posibil ar fi că Dumnezeu i-a restrâns aria de activitate a ,,ispititorului“ la planeta pământ, iar altul, la fel de interesant ar fi că împlinirile personale ale ,,ispititorului“, viața și rațiunea lui de a exista sunt legate de ,,cel făcut din țărână“. În sensul luptei dintre Satana și Dumnezeu, ,,ispititorul“ este mâncător de oameni.
Aceste afirmații pot fi mai bine înțelese în contextul mai larg al altui studiu, numit ,,conflictul angelic“.
Biblia începe de la realitatea „problemei” care există în universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat.
Lucifer, lumină devenită întunerec
Scriptura ne sugerează că păcatul a apărut în lumea lui Dumnezeu prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum:
„Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12).
Adam – marea demonstrație divină
Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor.
Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8).
Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui.
Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă.
Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”, „ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.
Istoria lui Adam răscumpără universul
Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea:
„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23).
Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în cer și că el se plimba liber pe planeta noastră:
„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreerarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el”(Iov 1:6-7; 2:1-2).
Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă:
„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).
Al doilea Adam, instrumentul răscumpărării
În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, îngerii din cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu!
Același lucru îl fac și psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119).
Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale împărăției cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline:
„Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zecharia 8:23 ).
Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa” sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17).
La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos – Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18).
Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.”
Prima creație a început prin crearea cerurilor și a pământului. Ele împreună (cerurile și pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3).
Cea de a doua creație nu începe cu ceruri noi și cu un pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Isus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație.
Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care îi aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” – ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui cer nou și a unui pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”.
În desenul următor vedem cele două triunghiuri așezate unul deasupra celuilalt. Baza triunghiului de jos reprezintă întinderea primei creații. Baza triunghiului de sus reprezintă cerul și pământul nou din noua creație. Punctul central și de contact al celor două triunghiuri este Hristos, întrupat în chipul celui dintâi Adam. Imaginea ne prezintă o dezvoltare diametral opusă și confluentă a celor două creații, veche și nouă, care se întâlnesc „în Hristos.” Cea veche culminează prin crearea lui Adam, cea nouă începe cu Hristos, ultimul Adam. La formarea creației noi, „trupul lui Hristos” va fi Organismul ceresc-pământesc, care, respins de creația veche, o va zgudui din temelii și va deveni „unealta” oricărei înoiri, conform lui Apoc. 2:15: „Iată că Eu fac toate lucrurile noi!”
Psalmul 8 vorbește despre această coborâre și ridicare a ,,omului Adam“ sub nivelul îngerilor și apoi deasupra nivelului lor:
,,Ce este omul, ca să te gândești la el? (ṯip̄qəḏennū kî Adam ūḇenṯizkərennū kienounos mah) L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
6 I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui … “ (Ps. 8:4)
„Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai prejos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Evrei 2:6-8).
În noua creație, Christos ne va reașeza deasupra tuturor lucrurilor. Mai este însă mult până la ,,înoirea tuturor lucrurilor“ …
Adam și ,,firea pământească“
,,Adamah“ este prezent în fiecare dintre noi. Fie că vrem, fie că nu vrem, suntem toți copii ai lui Adam. Apartenența la cel de al doilea Adam, Isus Christos, este voluntară, se face prin credință și naștere din nou. Chiar și după ce ne facem ,,una cu Christos“ însă nu scăpăm de moștenirea noastră ,,Adamică“. În original, ea se numește ,,carnea“ (sarks), iar în traducerea românească i se spune simplu și semnificativ ,,firea pământească“. Numirea aleasă de Cornilescu este bună pentru că ea conține numele lui Adam, cel făcut din ,,țărâna“ pământului. Un sinonim al acestei numiri ar fi deci ,,firea adamică“.
John Knox (c. 1510–1572) liderul Reformei Protestante din Scoția și întemeietorul denominației ,,presbiteriene“ s-a luptat toată viața cu ispitele și slăbiciunile lui din ,,firea pământească“, moștenită de la Adam (Rom. 5:12). Toată viața, acest om a militat neînfricat pentru adevăr și credință. A fost personificarea zelului și subiect de admirației pentru teologii din jur. Totuși, când s-a apropiat de ultimele zile, el a spus: ,,Știu din proprie experiență cât de grea este bătălia dintre carne (firea pământească) și duh, sub crucea grea a încercărilor, când nu mai ai speranță în izbăviri venite de pe pământ, ci stai singur în fața morții. Cunosc cârtelile și preotestele firii pământești …“
Martin Luther, în prefața scrisă la studiul său despre epistola către Romani, a scris că ,,nu trebuie să înțelegem termenul ,,carne“ (fire pământească) doar în sensul ei primar, trupesc, pentru că atunci apostolul Pavel s-ar fi referit doar la păcatele curviei. În teologia apostolului Pavel, ,,carnea“ (firea adamică) cuprinde omul în întregime, trupul său, gândirea sa, sufletul său, rațiunea și toate posibilitățile lui mentale, împreună cu toate realizările lui, oricât de bune ar părea ele, pentru că toate sunt pornite spre independență și împotrivire față de Dumnezeu“.
Teologul Strong ne spune că:
,,Termenul ,,carne“ (fire adamică) este în general negativ, referindu-se la deciziile (acțiunile) ,,eului“, adică despărțiți de credință și de îndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, ,,a trăi în firea pământească (adamică)“ este contrar voiei lui Dumnezeu și nu-i poate produce nici o plăcere lui Dumnezeu, oricât de bun ar fi ceea ce facem. Învățătura despre ,,firea pământească“ este expusă de apostolul Pavel în capitolele 7 și 8 ale epistolei către Romani și poate semăna confuzie deoarece îl găsim folosit în cel puțin patru feluri distincte. Primele trei sunt ,,neutre“ din punct de vedere moral:
Materia fizică din care este alcătuit corpul uman.
Trupul uman propriuzis.
O ființă umană, rasa umană.
Cel de al patrulea fel în care este folosit termenul are însă puternice conotații morale, fiind …
Natura umană rebelă, sistemul de valori al omenirii care se opune sistemului de valori al lui Dumnezeu. În acest sens, ,,trupul se află în stăpânirea păcatului“ … ,,în natura lui nenăscută din nou, în natura păcătoasă“.
Iată cum definește apostolul Pavel această stare a omului:
,,Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!“ (Rom. 6:19)
,,Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. …
,,Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac“ …
… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului“ (Rom. 7:5, 18,25).
În capitolul 8, care vorbește despre biruința din lupta interioară a creștinului pentru sfințire, apostolul Pavel folosește termenul ,,firea pământească, adamică“ de 13 ori în primele 13 versete:
,, Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nutrăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.3 Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.
Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru este viu din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi“ (Rom. 8:1-13).
Apostolul Pavel reia subiectul în epistola către Galateni. În capitolul 5 el vorbește despre faptele firii pământești și faptele Duhului care ,,poftesc unele împotriva celorlalte“. Cât vom trăi pe acest pământ aflat sub blestem vom purta în noi câte ceva din natura lui păcătoasă. Adamah este din țărână, oricât de mult am vrea noi să fie altfel!
,,Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.
Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.
Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că ceice fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.
Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul“ (Gal. 5:13-25).
Apostolul Pavel nu ne-a spus o noutate. Încă din vechime, profetul Ieremia a făcut această observație:
„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ier. 17:19).
Noutatea vestită de apostolul Pavel și de creștinii de pretutindeni este că Dumnezeu ne-a scos de sub tirania păcatului din firea adamică și ne-a dat puterea de a trăi în biruința adusă de prezența de ,,al doilea Adam“, Isus Christos, prin care am primit nașterea de sus și ghioceii unei noi creații:
,, … cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejde aslavei“ (Col. 1:27).
,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Cor. 5:17)
Primăvara sfințeniei pe care o trăim acum vestește venirea marii transformări, când Adamul dintâi va dispare și vom fi integrați deplin în natura celui de al doilea Adam:
,,Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire;
este semănat în ocară şi învie în slavă;
este semănat în neputinţă şi învie în putere.
Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc.
Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.
Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este dincer.
Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.
Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.
Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.
Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:
„Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”
Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“ (1 Cor. 15:42-57)
,,Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Rom. 8:18-23).
https://scripturile.wordpress.com/2016/03/30/adam-tarana-cu-suflare-divina/
///////////////////////////////////
Cum știu că acesta este adevărul
Am fost crescută într-o familie creștină, dar ce m-a convins să aleg creștinismul pentru viața mea?
- Hunter
Sunt sute de religii și filozofii diferite în lume. Cum pot ști care este cea „corectă?” Aici este răspunsul pe care eu l-am găsit.
Am fost crescută într-o familie creștină și, de când îmi pot aminti, am crezut că Isus este Mântuitorul meu personal. Acesta nu a fost niciodată un lucru pe care l-am pus la îndoială.
La facultate m-am confruntat cu întrebarea: „Din sute, sau chiar mii, de religii și filozofii din lume, cum știu care este cea „corectă?” Dacă aș fi fost născută într-o familie cu o credință diferită, aș fi crezut și atunci la fel despre credința mea – că este cea „corectă?” M-aș fi pocăit la creștinism? Bibliotecile dețin mii de cărți și scrieri despre religie – prea mult ca să poți să le citești pe toate. Deci, cum pot fi așa încrezătoare în credința mea?”
În Evrei 13:7 scrie „…uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Mi-a venit în minte ce desparte credința mea sunt rezultatele.
Am început să mă gândesc la oameni care au avut un creștinism conștient și vizibil în viață. Ei au avut „un duh dătător de viață.” (1 Corinteni 15:45) Ochii lor emanau pace interioară, bunătate, încredere și dragoste. Erau persoane cu care doreai să petreci mult timp.
„Și eu vreau să fiu ca ei!” m-am gândit. „Și eu vreau să fiu plină de recunoștință și bunătate, în loc să fiu amară, nemulțumită și mânioasă. Vreau să am un „duh dătător de viață.”
Acesta este răspunsul meu! Aleg calea care mă duce la rezultatele dorite.
Credința mea simplă din copilărie m-a purtat prin mulți ani, deși știam mereu că răspunsul trebuie să fie mult mai profund. Oameni de multe convingeri ajung la un nivel de pace, unitate, bucurie, dar eu am simțit că am fost provocată să caut răspunsuri la întrebările mele. La un curs de facultate, profesorul a afirmat că „toate religiile sunt la fel.” Din natură nu am putut fi de acord cu o așa afirmație. Cum putea cineva cu un devotament sincer pentru o credință, oricare ar fi fost ea, să accepte o asemenea stare? Care mai este sensul să crezi în ceva dacă nu ești convins că acel lucru este cel adevărat și corect? Mi-am luat puțin timp și am reflectat la această idee. Ce face, de fapt, credința mea superioară celorlalte convingeri? Răspunsul a apărut ca un fulger din cer. Simplu, dar foarte direct și la subiect.
Plinătate de virtuți – este posibil?
În Eclestiastul 3:11, scrie: „El a pus veșnicia în inimile lor.” Dumnezeu ne-a creat cu o dorință de a căuta adevăr și eternitate. De-a lungul anilor, oameni treji d.p.d.v. spiritual, au urmărit să atingă acele două ținte. De aceea observăm în majoritatea realigiilor o tendință comună de a căuta bunătate, pace, finețe, armonie, dragoste șamd. Căile către aceste lucruri sunt altruismul față de cei din jur, meditație, sacrificii și multe alte acțiuni; și este clar că oamenii care se devotează de a căuta virtuți, le obțin până la un anume grad. Totuși, deși mulți se apropie, nimeni – nici măcar cei mai mari profeți, înțelepți și învățători nu au reușit să obțină singuri plinătatea virtuților și unitate perfectă cu Dumnezeu.
Deci ce are de oferit creștinismul nealterat, care face posibil tocmai aceasta? Cum primim noi puterea, ca creștini și urmași ai lui Hristos, să avem un „duh dătător de viață,” unul care este în mod constant eliberat de poftele și tendințele păcătoase?
Dumnezeu S-a uitat la creația Lui și a văzut chinul lor. Prin Moise, El a dat poporului Său, evreilor, legile, care i-au ajutat să pună răul la respect. Totuși, chiar și Legea nu putea să termine cu rădăcina problemei – poftele din interior. (Romani 8:3, Evrei 7:19). De aceea, El Și-a trimis Fiul, Isus – Cel care a venit ca om, cu aceeași natură umană ca noi toți (Romani 8:3, Timotei 3:16, Evrei 2:14) și avea și Duhul lui Dumnezeu să-L călăuzească și să-L ajute. (Luca 3:22, Luca 4:1, Luca 4:14,18) Cu puterea Duhului Sfânt, Isus a fost primul om ca să biruie în totalitate rău;l.
Hristos a venit cu ceva nou! El a arătat ucenicilor Săi calea către Dumnezeu: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” Luca 9:23. Nu doar să se lepede de sine, ci să-și ia și crucea. Această cruce zilnică nu reprezintă moartea lui Hristos la Golgota, ci este procesul zilnic unde eu, personal, îmi iau crucea proprie, adică omor păcatul oricând sunt ispitită la rău – îmi răstignesc propriile pofte și plăceri, exact ca El. (Galateni 5:24).
Ucenirii lui Isus au realizat că Isus are răspunsurile de care ei aveau nevoie, de aceea ei au devenit neliniștiți când le-a spus că îi va părăsi. Ucenicii știau că nu puteau să se descurce singuri. Dar Isus le-a explicat că trebuia să plece căci atunci când se urca la Tatăl, putea să trimită „Ajutorul” – Duhul Sfânt. (Ioan 14:26, 15:26, 16:7, Fapte 1:8). Acest lucru s-a întâmplat – ei au primit Duhul Sfânt și, implicit, și puterea asupra răului, mai mult decât au simțit și experimentat până atunci. (Fapte 2)
Deci acesta este răspsul! Așa poate creștinismul ajuta, unde alte încrederi și filozovii cad în nisip: Mai întâi Isus a pavat calea crucii; apoi, El ne-a dat Duhul Sfânt în interiorul nostru – puterea de a birui păcatul, cel care ne separa de Dumnezeu. Au început să-mi dea lacrimile când am început să cuprind magnitudinea acestei descoperiri. În loc de situația în care omul încearcă din răsputeri, fără să obțină unitatea cu Dumnezeu, pe care o dorește, Isus mi-a arătat calea, și mi-a dat Ajutorul, Duhul Sfânt, ca să nu fiu singur.
Deodată, scripturile prind viață. Pavel scrie în Coloseni, „…Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.” (Coloseni 1:26-28). Nu trebuie să încercăm să ajungem la Dumnezeu singuri și în puterea proprie; nu, ci Îl avem pe Hristos în noi! Către ce scop? Ca să ajungem desăvârșiți în Isus Hristos, exact cum El este desăvârșit!
Nu mai urmez o „credință oarbă”
Să spui că toate religiile din lume sunt la fel înseamnă să disprețuiești suferințele și moartea lui Isus pentru noi. Ar fi același lucru cu a spune că El nu trebuia să facă asta, că noi am fi putut ajunge la Dumnezeu și singuri – dacă am fi făcut destule fapte bune, dacă am fi urmat regulile corecte, dacă am fi meditat și sacrificat destul. În acest scenariu, Hristos ar fi murit degeaba! (Galateni 2:21, Evrei 7:11, 18-19).
Ce ironic, totuși, faptul că, deși Hristos este răspunsul la toate nevoile lumii, chiar mulți creștini nu Îl înțeleg. În realitate, puțini creștini umblă pe calea Lui, accesând puterea Duhului Sfânt – care face posibilă înaintarea! Din acest motiv, oamenii îi disprețuiesc pe creștini, și dau din cap, concluzionând că adevărul trebuie să fie în altă parte. Mulți creștini sunt biruiți de lăcomie, zgârcenie, nemulțumire, ură, judecată, etc. Chiar din zilele apostolilor, oamenii începuseră să devieze, ajungând legați de reguli, filozofie, libertate falsă și multe altele. În 2 Corinteni 11:3, Pavel i-a avertizat să nu ajungă corupți și deviați de la simplitatea din Hristos. Calea este atât de simplă, dar, în același timp, dificilă, pentru că necesită predarea voii proprii. Niciun grad de teologie inteligentă sau filozofie nu pot sări peste poarta cea strâmtă. (Matei 7:13-14) Cum Isus spune în Ioan 14:6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
Pavel scrie „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 1:18, 22-24.
Pentru mine, asta nu reprezintă teorie și teologie, ci viață. Am trăit personal cum Duhul Sfânt îmi dă puterea de a birui natura mea păcătoasă. La început, am acceptat adevărul în credință oarbă după ce verificam „roadele umblării lor,” dar acum, în timp ce continui să practic ce Duhul Sfânt îmi arată, încep să „gust cât de bun este Domnul.” Psalmul 34:8.
Eu nu pretind că Îl înțeleg pe Dumnezeu – Creatorul, cu mintea mea mică, dar sunt convinsă total că am găsit calea către El. Cu cât mai mult merg pe această cale, cu atât mai bine încep să-L cunosc pe Dumnezeu și El îmi dezvăluie ce trebuie să omor pentru a deveni ca Hristos. Deci, ca apostolul Pavel, pot spune cu încredere: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Filipeni 3:12.
https://crestinismactiv.ro/cum-stiu-ca-acesta-este-adevarul
////////////////////////////////////
Capitolul 7. Ultimul Adam
- W. Grant
În mod exclusiv în prima epistolă către Corinteni şi în acelaşi pasaj ni se dau cei doi termeni importanţi, atât de strâns legaţi unul de altul, anume „Omul al Doilea” şi „Ultimul Adam” (1. Corinteni 15:45, 47 ). Unul priveşte înapoi, celălalt înainte. „Omul al Doilea” implică faptul că înaintea Lui nu avem decât pe omul dintâi, repetat şi multiplicat în descendenţi; dar acum a apărut un nou tip; şi acesta, care este realizarea deplină a gândului final despre om, devine adevăratul moştenitor: „Omul al Doilea” este „Ultimul Adam”. Este „ultimul” şi nu „al doilea”, pentru că în mod sigur nu-I va mai urma altul. „Ultimul Adam” (în contrast cu „omul Adam dintâi”, care „a devenit un suflet viu”) devine „un Duh dătător de viaţă”.
Apostolul nu spune că Omul al Doilea a devenit un Duh dătător de viaţă, dintr-un motiv evident. Omul al Doilea ne pune înainte noul caracter omenesc cu chipul şi asemănarea căruia fiecare om al noii seminţii va fi găsit în final; dar Ultimul Adam este Capul noii seminţii, iar facultatea de a fi un „Duh dătător de viaţă” Îi este proprie. Omul ca om şi nu doar primul om posedă misterioasa putere care i-a fost acordată, de a-şi perpetua specia; dar noul caracter omenesc este de natură mult prea înaltă pentru a permite perpetuarea lui oamenilor care-i aparţin. Numai Ultimul Adam poate transmite „viaţa” nouă care-I este caracteristică, fiind în totul mai presus decât omul. Nu putem să ne gândim corect la Ultimul Adam fără a lua în consideraţie în mod explicit divinitatea Lui – că este „Cuvântul făcut trup”.
Este de remarcat în acest sens că despre noi, care suntem ai lui Hristos – care ne este viaţa – nu se spune nicăieri că suntem copii ai lui Hristos. Primului Adam îi suntem în mod natural copii; ultimului Adam, după cum implică însăşi relaţia aceea, ar trebui să-I fim de asemenea copii – într-un fel mai înalt şi de aceea mai deplin; totuşi nu suntem învăţaţi nicăieri să-L numim pe Hristos „Tată”. Pentru aceasta trebuie să existe un motiv şi de aceea putem de drept şi cu respect să-l cercetăm.
În Vechiul Testament şi nu în Noul Testament ne apropiem cel mai mult de ideea de copii ai lui Hristos. În capitolul 53 din Isaia, acest câmp bogat în sămânţa adevărului nou-testamental, găsim înainte de toate pe Mesia venit şi nimicit, fără urmaşi. „Cine va face cunoscuţi pe cei din generaţia Lui? (sau: „cine din generaţia Lui s-ar fi gândit că este El”; trad. Darby-n.t) întreabă profetul: „pentru că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit pentru păcatele poporului meu” (v.8). Acesta pare să fie eşecul total al binecuvântării: El Însuşi nimicit, fără să aibă nici un urmaş care să-I poarte numele şi caracterul.
Aşa ar părea la o privire firească; dar înainte de sfârşitul profeţiei primim un alt răspuns; şi în chiar moartea prin care El a fost şters de pe pământul celor vii este găsit în final secretul unei binecuvântări care părea pierdută fără remediu: „Când vei face din sufletul Lui o jertfă pentru păcat, El va vedea o sămânţă (de urmaşi), îşi va lungi viaţa şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui”. Această „sămânţă” şi această viaţă lungă reprezintă dublul răspuns la întrebarea pe care a stârnit-o moartea Lui.
Deci Hristos are cu adevărat o sămânţă; Ultimul Adam, ca Duh dătător de viaţă, indică acest lucru, ceea ce ne asigură şi mai mult că există un motiv pentru evitarea unor asemenea expresii căutate de noi în mod firesc. Hristos Însuşi ne spune să vorbim de Tatăl Lui ca de Tatăl nostru (Ioan 20:17 ), deşi faptul acesta nu este incompatibil cu relaţia Lui cu noi ca Ultim Adam. Şi despre primul Adam se poate spune – cum s-a remarcat anterior – că a fost „întâi-născut între mai mulţi fraţi”, fără a aduce prejudiciu relaţiei sale cu aceştia ca tată.
În Evanghelia lui Ioan, Domnul este văzut ca Viaţa Veşnică, Fiul căruia Tatăl I-a dat să aibă viaţa în Sine, după cum Tatăl are viaţa în Sine (Ioan 5:26 ). Cuvintele arată că El vorbeşte ca Om şi că astfel umanitatea Lui devine o Sursă a vieţii: „după cum Tatăl ridică morţii şi le dă viaţa, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21 ). Şi tot în Evanghelia lui Ioan Îl găsim pe Domnul, după înviere, în caracterul Lui de Ultim Adam (cu atât mai mult în contrast cu primul): El „a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22 ). Evanghelia lui Ioan, care-L priveşte pe Domnul prin prisma divinităţii Lui, reţine această acţiune caracteristică, remarcabilă.
De asemenea, Ioan înmănunchează acestea şi în epistola lui: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1. Ioan 5:20 ). „După cum Tatăl … dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă”. „Duhul” de asemenea „este viaţă” (Romani 8:10 ). Este o însufleţire divină, pe lângă care suflarea din primul Adam (Geneza 2:7 ) nu a fost decât un simbol semnificativ. Prin chiar această însufleţire divină, omul a devenit „vlăstarul lui Dumnezeu” (Fapte 17:28 ) şi astfel, prin creaţie (nu prin poziţie), a devenit „după chipul” Lui (Geneza 1:27 ), tot aşa cum fiul este după chipul şi asemănarea tatălui (Geneza 5:3 ). Omul a primit astfel (spre deosebire de animale) un duh; iar Dumnezeu este „Tatăl duhurilor” (Evrei 12:9 ). Dar această însuşire este exclusiv naturală şi a fost degradată prin căderea omului; de aceea ne este necesară o nouă naştere din Dumnezeu, o nouă transmitere de viaţă: „ce este născut din carne este carne” – nu doar natură umană, ci natură umană degradată (cum s-a şi întâmplat) până la nivelul cel mai de jos, „carnea”: ca atunci când duhul ar fi părăsit-o şi de aceea „moartă”, în timp ce încă trăieşte.
Aşa că, într-un trist acord, Scriptura afirmă peste tot: omul trebuie născut din nou.
Suflarea unei noi vieţi pătrunde în el şi îl face să trăiască. Aceasta nu este doar o reînnoire morală. Dacă „ce este născut din carne este carne”, carnea produce carne; are loc o transmitere adevărată a naturii ei, aşa cum se arată în procesul naşterii. Tot aşa, „ce este născut din Duhul este duh”, împărtăşind natura celui din care derivă. Paternitatea divină se arată în participarea la natura divină (2. Petru 1:4 ), iar noi am devenit copii ai lui Dumnezeu, asemenea Lui. „Trecuţi din moarte la viaţă” (Ioan 5:24 ), viaţa pe care am primit-o este viaţa veşnică, a cărei semnificaţie nu este doar că va dăinui mereu – pentru că şi cei răi vor exista mereu – ci şi că a existat dintotdeauna, nu în noi, ci în Dumnezeu. Aceasta este viaţa care merită să fie numită veşnică; şi aceasta este viaţa în care am început să trăim. În noi îşi are începutul, creşterea şi exprimarea practică: imperfectă la superlativ şi variind ca formă de la copil la tânăr şi la părinte, ea este cu toate acestea viaţă veşnică pe de-a-ntregul; şi aceasta fie că nu se poate sesiza în om, fie că face din posesorul ei o lumină strălucitoare în mijlocul întunericului lumii.
O mare parte din ce am spus aici este contestată de mulţi; şi probabil că există încă câteva lucruri la fel de importante, care sunt privite într-un mod şi mai divers decât naşterea din nou şi legătura sau despărţirea ei faţă de viaţa veşnică. Discuţiile asupra acestor varia-ţiuni ne-ar purta prea departe. Este de ajuns, poate, să spunem că semnele ei din epistola întâi a lui Ioan arată clar că starea de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi de fraţi şi credinţa în Hristos caracterizează pe toţi cei născuţi din Dumnezeu. Pe de altă parte, el scrie tuturor acelora care „cred în numele Fiului lui Dumnezeu”, ca să ştie că au viaţa veşnică. Unii ar putea spune că aceste lucruri sunt cu totul diferite; că credinţa în Fiul reprezintă mai mult şi este ulterioară credinţei în Hristos; dar Evanghelia lui Ioan ne asigură că acela care nu crede în Fiul se află încă sub osânda şi sub mânia lui Dumnezeu. Nu sfinţii, ci păcătoşii sunt trecuţi de la moarte la viaţă, iar această schimbare spectaculoasă nu poate fi un proces îndelungat.
Astfel „Duhul dătător de viaţă” lucrează în oricine este născut din Dumnezeu. După cum Tatăl îi ridică pe cei morţi şi le dă viaţa, tot aşa şi Fiul dă viaţa; şi nu mai puţin, suntem născuţi din nou prin Duhul. Este o lucrare divină, la care iau parte deopotrivă Tatăl, Fiul şi Duhul. Astfel se arată clar că prin această naştere suntem copiii lui Dumnezeu şi – în timp ce Fiul, ca Mijlocitor, este Cel în care avem viaţa, iar Duhul este agentul pozitiv care o transmite – Tatăl este Cel la a Cărui voie binecuvântată Fiul şi Duhul lucrează deopotrivă şi „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ” (Efeseni 3:15 ). Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi (1. Corinteni 8:6 ).
Astfel, cu toate că nu există transmiterea unei noi naturi cu ocazia naşterii din nou, totuşi Domnul Însuşi ne-a învăţat că, dimpotrivă, „ce este născut din Duh este duh” – împărtăşind firea Celui care L-a născut. El spune „ce este născut” (nu „cel care este născut”), deoarece noua viaţă transmisă (cum am văzut) nu-l pătrunde pe om în întregime. Trupul este în această privinţă încă „mort din pricina păcatului” (Romani 8:10 ), chiar dacă „Hristos este în voi”; şi „carnea”, la fel, „din pricina păcatului” rămâne chiar în omul eliberat de sub dominaţia lui – un motiv pentru neîncetată veghere şi judecată de sine (tot aşa cum un „ţepuş în carne” i-a fost necesar unui om care se aflase în al treilea cer, tocmai din această cauză faptul acesta va constitui o dovadă pentru oricine are urechi de auzit – n.a.). Până şi pruncul abia născut din Dumnezeu are firea Părintelui său; deşi aici există o diferenţă tot atât de mare între omul nou-născut şi omul matur, pe cât există în prototipul fizic, trebuie să acordăm mult loc pentru dezvoltare, în timp ce dezvoltarea însăşi nu face decât să probeze asemănarea esenţială a naturilor acestor extreme îndepărtate.
Apoi Omul al Doilea este şi Ultimul Adam; dar termenul din urmă implică mult mai mult decât cel dintâi, între care şi rezultatul acelei uniri a divinului cu omenescul, pe care credinţa îl poate accepta cu bucurie în timp ce-i recunoaşte insondabilitatea. „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, afară de Tatăl”. Nici o minte omenească nu poate pricepe această Persoană divin-omenească aflată înaintea noastră, dar a căuta să ne însuşim valoarea afirmaţiilor Scripturii reprezintă cu totul altceva şi este partea ce revine credinţei. A nu căuta să ne însuşim aceste comori ar însemna să nedreptăţim iubirea care ne-a îmbogăţit cu ele.
În capitolul din Corinteni care ne oferă textul de faţă există o notabilă legătură a adevărului. Apostolul ne scrie despre înviere, punând în contrast trupul natural semănat în moarte cu trupul sfântului în înviere. „Este semănat trup natural”, spune el, şi „înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă” (1. Corinteni 15:44-45 ).
Legătura este foarte mult umbrită de traducere. Ce legătură s-ar putea presupune între „un suflet viu” şi „un trup natural”? Din limbajul folosit nu reiese nici o conexiune care să se poată demonstra; şi de fapt nu avem nici o posibilitate clară de a evidenţia conexiunea. Dacă am avea libertatea să folosim cuvântul „sufletesc”, am putea şi ar trebui atunci să citim, „Dacă este un trup sufletesc, … omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu”; şi, pe de altă parte, „este şi un trup duhovnicesc” şi „cel din urmă Adam” a fost făcut „un Duh dătător de viaţă”.
Primul Adam avea un trup sufletesc, un trup caracterizat de suflet, stăpânul lui, pentru că era în sine un suflet viu. Este de remarcat şi destul de uşor de înţeles că, deşi duhul omului reprezintă partea lui cea mai înaltă şi prin aceasta „cunoaşte lucrurile omului” (1. Corinteni 2:11 ) şi se află în legătură cu Dumnezeu, totuşi aici în trup nu este niciodată numit „duh”, ci doar ceea ce este animalul, „suflet”. Pe de altă parte, îndată ce a părăsit trupul, se înalţă la măsura părţii sale distinctive pentru om şi este acum un „duh”. Uzul obişnuit al termenilor recunoaşte aceeaşi diferenţă. Într-un anumit sens, legătura dintre suflet şi trup disimulează natura mai înaltă a sufletului. Acelaşi cuvânt, psihic sau sufletesc, este tradus în vorbirea obişnuită cu „senzual” (Iacov 3:15 ; Iuda 19 ), deşi este un uz care nu se datorează condiţiei de creatură pe care o are omul, ci păcatului care a intrat în om. Este similar folosirii cuvântului „carne”, pentru o condiţie în care omul căzut – ca şi cum duhul ar fi ieşit din el – este caracterizat drept „mort”. Totuşi trupul psihic sau „sufletesc”, în contrast cu cel „duhovnicesc”, este uşor de înţeles a fi cel care înglobează şi disimulează în mod necesar natura spirituală a omului. La un prunc, această natură spirituală se află la început cufundată cu totul în învelişurile ei care aparţin cărnii. Treptat ea iese la iveală prin strădanie anevoioasă şi dureroasă, eliberându-se din legăturile materiale – această disciplină umilitoare pe care Dumnezeu i-a rânduit-o – dar încă văzând „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1. Corinteni 13:12 ). Viitorul ne rezervă exclusiv cunoaşterea ei „faţă în faţă”.
Aceasta este semnificaţia – sau cel puţin o parte a ei – pentru om, de a fi „un suflet viu”. Implică o viaţă senzorială, care trebuie să fie o viaţă de credinţă; o viaţă de luptă, care poate însemna înfrângere sau victorie. Din această viaţă nu ieşim decât după lepădarea trupului sau după modelarea lui de către ultimul Adam într-un „trup spiritual”, care este instrument potrivit şi nu obstacol pentru spiritul eliberat. Numai cu această răscumpărare a trupului, „fiii lui Dumnezeu” vor fi descoperiţi deplin (Romani 8:19, 23 ).
Ca „Ultim Adam”, Domnul ni Se revelează în legătură cu acea „nouă creaţie” pe care Dumnezeu o desăvârşeşte pentru Sine din ruinele trecutului. Iar un asemenea gând este reprezentat şi în firea înconjurătoare. Lumea prezentă este înălţată astfel din ruinele uneia anterioare, pe care o depăşeşte în toate trăsăturile de valoare, în acord cu acea lege a progresului pe care am văzut-o înscrisă pe treptele de dezvoltare a vieţii şi căreia istoria vieţii i se conformează în întregime. Dar noua creaţie legată de Ultimul Adam se înalţă dintr-o cădere mai adâncă decât oricare alta, pentru ca, mulţumită lui Dumnezeu, să-şi asigure acum o permanenţă ce nu va mai suferi nici o cădere. În primul Adam, capul ei, vechea creaţie a căzut. În ultimul Adam, noua creaţie rămâne în desăvârşită binecuvântare.
În timp ce titlul de „ultimul Adam” se găseşte numai în pasajul pe care l-am luat în consideraţie, epistola către Romani 5:14 Îl proclamă ca Antetip al primului. Relaţia Lui cu noua creaţie este cea a lui Adam cu vechea creaţie. Rezultatele se află într-o paralelă contrastantă: „şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1. Corinteni 15:22 ). Dar aici, pentru că noua creaţie este scoasă din cea veche, nu este suficient să spunem „vor trăi”, ci „vor fi făcuţi vii”. (Faptul că apostolul vorbeşte aici numai despre cei „în Hristos” şi nu – cum se crede în general – despre întreaga omenire, va apare evident la o abordare potrivită. Pentru că învierea celor răi nu este un efect al răscumpărării lui Hristos, ci este doar o „înviere pentru judecată” (Ioan 5:29 ); şi tocmai despre învierea sfinţilor – a celor între care Hristos este pârga (v. 20) – vorbeşte el în mod exclusiv, în tot capitolul. Aceşti „toţi” (v.28) în ambele ipostaze (fie întâi „în Adam”, fie eventual „în Hristos”) sunt numai cei răscumpăraţi. El, noul Adam al unei noi creaţii, scoasă din cea veche, trebuie să împlinească răscumpărarea acesteia.
Astfel, din poziţia de înviat din morţi, Domnul suflă ucenicilor Duh Sfânt, iar antiteza pentru „în Adam” este „în Hristos”; acesta fiind titlul oficial de care se leagă lucrarea Lui de sacrificiu preoţesc. Viaţa veşnică pentru noi este „în Hristos”: adică în „Ultimul Adam”, cu lucrarea Lui de sacrificiu împlinită şi înălţat la Dumnezeu ca şi Cap Reprezentant al nostru.
Primul om a fost, de asemenea, într-un mod foarte real reprezentantul seminţiei sale; oricum, nu prin vreun legământ formal pentru posteritate, despre care în Scriptură nu se aminteşte nimic, ci prin faptul că el este constituit cap al ei de către Dumnezeu. Caracterul lui de reprezentant s-a întemeiat pe ceea ce oamenii numesc „legea firii” şi care nu este altceva decât o lege divină. Aceasta se afirmă în Scriptură în modul cel mai clar posibil. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” (Iov 14:4 ). „Ce este omul ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie îndreptăţit?” (Iov 15:14 ). „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Iar Domnul afirmă acest principiu în modul cel mai clar: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Ceea ce oamenii numesc acum „principiul eredităţii” este afirmat astfel de Domnul şi reprezintă întreaga explicaţie scripturistică a problemei.
Păcatul a venit prin Adam. Natura lui s-a stricat; prin neascultarea unuia, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi; şi moartea care duce la judecată a fost marca pe care Dumnezeu a pus-o pe condiţia decăzută, după cum spune apostolul: „în Adam toţi mor”. Expresia „în Adam” vorbeşte despre reprezentare, cum demonstrează apostolul privitor la Levi şi Avraam (Evrei 7:9-10 ): „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala în Avraam, căci era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. La fel, noi eram în coapsele lui Adam când el a căzut şi sentinţa morţii a fost pronunţată asupra lui. Mulţumim însă lui Dumnezeu că am auzit vocea Altuia – şi El Cap şi Reprezentant al seminţiei Sale – care spune: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19 ).
Ultimul Adam este capul unei seminţii noi. Şi astfel, „dacă este cineva în Hristos” – prin antiteză cu „în Adam” din versetul la care ne-am referit – „este o făptură nouă” (sau „este o creaţie nouă” – 2. Corinteni 5:17 ). A fi „în Hristos” înseamnă a aparţine noii creaţii şi Capului ei. Ultimul Adam devine Cap al seminţiei Lui după ce lucrarea ascultării Lui este împlinită; şi acea minunată „ascultare până la moarte” devine moştenirea noii seminţii. În mod necesar, legătura Capului cu seminţia este prin viaţă şi prin natura ei. De la capul căzut s-a transmis o natură coruptă. În Hristos Isus, noul Cap, avem o viaţă şi o natură divină fără pată şi incapabilă să se contamineze. Moartea şi judecata stăpânesc peste făptura căzută; îndreptăţirea aparţine celui ce are viaţa veşnică.
Viaţa şi poziţia merg împreună şi nu sunt niciodată despărţite. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 ). Viaţa veşnică sau mânia lui Dumnezeu: acestea sunt alternativele. Cât de minunate şi de solemne sunt aceste alternative!
https://comori.org/dumnezeu/hristosul-incununat/capitolul-7-ultimul-adam/
//////////////////////////////////////
RUGĂCIUNEA CARE COMBATE OBIECTIVELE LUI SATAN
David Wilkerson (1931-2011)
”Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8)
Biblia ne spune foarte clar că în aceste ultime zile Biserica lui Isus Hristos se confruntă cu mânia unui diavol înfuriat. Satan știe că timpul lui este scurt și caută să devoreze poporul lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 12:12). Spre cine își îndreaptă diavolul mânia? El și-o îndreaptă spre familiile din întreaga lume și scopul său este simplu: să aducă ruina și distrugerea asupra fiecărei case în parte.
Isus s-a referit la această lucrare demonică când l-a descris pe Satan spunând: ”El a fost un ucigaș de la început.” (Ioan 8:44) Într-adevăr, vedem planul distructiv al inamicului împotriva primei familii – diavolul a intrat în Cain și l-a convins să-l ucidă pe fratele său Abel.
Vine o vreme când anumite situații de viață depășesc speranța umană și cineva trebuie să ajungă la Isus! În Evanghelia lui Ioan, găsim o astfel de familie aflată în criză: ”În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav.” (Ioan 4:46) Aceasta era o familie distinsă, poate chiar împărătească, totuși duhul morții se abătuse peste acea casă. Dar cineva din acea familie încercată știa cine era Isus și auzise despre puterea Sa miraculoasă. În disperare, tatăl a a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ajunge la Domnul, iar Scriptura ne spune: ”Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El.” (4:47)
Acest nobil era hotărât și, când a ajuns la Isus, ”L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.” (4:47) Ce imagine minunată a mijlocirii; acest om a pus deoparte totul pentru a căuta pe Domnul. Apoi Hristos a rostit un cuvânt, pe care omul l-a crezut (vezi Ioan 4:50) și astfel el a avut parte de minunea Lui!
Rugăciunea puternică și stăruitoare combate obiectivele distructive ale lui Satan de a-ți ruina familia. Roagă-te cu credință, crezând că vei primi miracolul cerut.
https://worldchallenge.org/ro/rug%C4%83ciunea-care-combate-obiectivele-lui-satan
‘’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’
/////////////////////////////////////////////////
Şiretlicurile diavolului
- A. Bremicker
Desigur, la prima vedere, nu este neapărat ziditor a ne preocupa cu o astfel de temă. Totuşi, Biblia ni-l prezintă pe diavolul ca o fiinţă existentă în mod real, care se împotriveşte mereu la tot ce are a face cu Hristos.
Cel care a păcătuit de la început este diavolul (1. Ioan 3:8 ). El este stăpânitorul acestei lumi şi dumnezeul acestui veac (Ioan 12:31 ; 2. Corinteni 4:4 ). El este puternic, dar nu atotputernic. Din fire, adică din naştere, fiecare om se află în domeniul de stăpânire al diavolului. Oamenii care L-au primit pe Domnul Isus sunt scoşi de sub puterea întunericului şi sunt strămutaţi în împărăţia Fiului dragostei Tatălui. Ei au părăsit domeniul de stăpânire al diavolului -caracterizat prin putere şi întuneric, iar acum se află în domeniul de domnie al lui Hristos -caracterizat prin dragoste şi lumină (Coloseni 1:13 ; Faptele Apostolilor 26:18 ). Această schimbare este enormă şi este un motiv de adâncă mulţumire şi bucurie zilnică pentru cel care se află acum de partea lui Hristos.
Chiar dacă acum diavolul nu mai este stăpânitor peste cei credincioşi, totuşi el rămâne şi este duşmanul nostru. El este marele adversar şi duşman al lui Hristos şi el îşi dă toate străduinţele să-i facă rău celui care L-a primit pe Hristos în viaţa sa. Carnea (firea veche) din noi şi lumea care ne înconjoară sunt aliaţii săi.
Să reţinem: diavolul nu mai este stăpânitorul credincioşilor. Noi suntem smulşi din domeniul puterii sale. Totuşi, el este împotriva noastră şi vrea să ne facă rău. El este vrăjmaşul nostru (1. Petru 5:8 ). Acest fapt ni-l arată foarte limpede istoria lui Iov. Dar şi alte locuri din Scriptură vorbesc despre activităţile sale îndreptate contra credincioşilor (a se compara Zaharia 3:1 şi 1. Cronici 21:1 ). În cazuri extreme se poate ajunge până acolo, încât divolul umple inima unui credincios (a se compara Faptele Apostolilor 5:3 ). Viclenia sa este mare şi nu în zadar suntem îndemnaţi să ne împotrivim acestor uneltiri (Efeseni 6:11 ). În acest sens este bine să cunoaştem caracterul lor. În continuare vom urmări câteva indicaţii, pe care ni le dă Dumnezeu în Cuvântul Său, referitoare la modul în care se manifestă diavolul:
- Minciună: Diavolul este marele mincinos. El este numit tatăl (adică originea) minciunii (Ioan 8:44 ). Acest lucru reiese foarte clar deja din prima sa intrare în scenă în Geneza 3 , în grădina Eden. În cazul tuturor activităţilor diavolului, trebuie să avem în vedere faptul că ele se află întotdeauna în legătură cu minciuna, adică nu corespund realităţii.
- Înşelătorie: În strânsă legătură cu minciuna se află faptul că diavolul va încerca mereu să-i înşele pe oameni. El se preface în înger de lumină şi îşi trimite mesagerii care se deghizează în slujitori ai dreptăţii (2. Corinteni 11:14,15 ). Pe omenire o aşteaptă cea mai mare înşelătorie a diavolului (2. Tesaloniceni 2:9 ), dar principiul are valabilitate deja astăzi şi trebuie să ne atragă atenţia.
- Răstălmăcire: Şi aceasta stă în strânsă legătură cu minciuna. Diavolul este un meşter iscusit în a răstălmăci Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se potrivi planurilor sale, şi apoi să ne facă să credem că Dumnezeu aşa a spus. Aşa a făcut în grădina Eden când Eva a crezut răstălmăcirile sale. Chiar şi în ispitirea Domnului Isus în pustiu a folosit acest şiretlic, încercând cu un citat din Vechiul Testament să-şi atingă scopul – totuşi fără succes (Luca 4:10,11 ).
- Imitare: Augustin l-a numit pe bună dreptate pe diavolul „simius die“, adică imitatorul prostesc al lui Dumnezeu. El imită ceea ce este divin pentru a ne irita. El a făcut posibil ca vrăjitorii din Egipt să poată imita minunile lui Moise; el este acela care a semănat o buruiană asemănătoare seminţei bune pentru a strica recolta (Exod 7:22 ; Matei 13:25,39 ). Este nevoie de discernământ pentru a recunoaşte imitarea.
- Ispită: Diavolul va încerca mereu să-i ispitească pe credincioşi la rău şi independenţă. El a fost acela care a încercat să-i cearnă pe ucenici ca grâul (Luca 22:31 ). El cunoaşte punctele noastre slabe şi ştie foarte bine unde găseşte mijloacele cele mai potrivite (de exemplu ispita sexulă ca în 1. Corinteni 7:5 ). Deseori, diavolul are succes cu aceasta, pentru că nu suntem destul de veghetori.
- Distrugere: Unul din scopurile diavolului este de a da la o parte efectele Cuvântului lui Dumnezeu. El nu doreşte ca în viaţa noastră să existe rod pentru Dumnezeu. Când nu suntem veghetori şi nu primim Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod corect, diavolul răpeşte sămânţa pusă în inimile noastre prin auzirea şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu (Matei 13:19 ).
- Zădărnicire: Pavel şi colaboratorii săi au experimentat într-o anumită situaţie cum Dumnezeu a permis ca diavolul să împiedice lucrarea Domnului, ba chiar să o zădărnicească (1. Tesaloniceni 2:18 ). Deşi intenţiile misionarilor erau bune şi motivele lor erau sincere, diavolul i-a împiedicat să meargă la Tesalonic. Şi noi trebuie să avem în vedere faptul că diavolul încearcă şi astăzi să împiedice lucrarea Domnului într-un fel sau altul.
- Prigonire: Biblia ni-l arată pe diavolul nu numai ca cel care atacă în ascuns şi subtil, ci el este prezentat şi ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (1. Petru 5:8 ). În acest caracter l-au cunoscut credincioşii din Smirna când a aruncat pe unii în închisoare (Apocalipsa 2:10 ). Numărul mare al martirilor despre care relatează istoria bisericii vorbeşte clar despre aceasta.
- Suferinţă: Istoria lui Iov ne arată cum diavolul îl atacă direct pe un credincios şi îi cauzează mari suferinţe trupeşti. Şi Pavel a cunoscut astfel de atacuri directe ale diavolului, pentru că un sol al satanei l-a pălmuit (2. Corinteni 12:7 ). Totuşi, diavolul nu poate face nimic dacă Dumnezeu nu-i permite. Dumnezeu stă deasupra tuturor. Şi acest lucru se vede clar în istoria lui Iov. Dumnezeu hotărăşte măsura şi perioada.
Pavel le scrie corintenilor că nouă nu ne sunt necunoscute planurile diavolului (2. Corinteni 2:11 ). Ştim cu ce fel de duşman avem a face. Cunoaştem intenţiile şi metodele sale şi nu trebuie să-l subapreciem.
În încheierea acestei teme negative, dar totuşi necesare, dorim să ne îmbărbătăm prin două gânduri:
- Diavolul este un duşman biruit. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat pentru a nimici lucrările diavolului (1. Ioan 3:8 ). Domnul Isus i-a luat prin moarte puterea morţii (Evrei 2:14 ). Acest lucru s-a petrecut la Golgota. Lucrarea Sa acolo a fost un triumf asupra diavolului şi asupra tuturor puterilor răutăţii (Coloseni 2:15 ).
- Victoria dobândită la cruce asupra diavolului va deveni în curând vizibilă. Pavel le scrie romanilor: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre“ (Romani 16:20 ). În curând va fi legat şi aruncat în adânc. După aceea va fi eliberat pentru o perioadă scurtă, înainte ca soarta lui să fie în iazul de foc şi pucioasă (Apocalipsa 20:7,10 ). Atunci, acţiunea diavolului va lua sfârşit pentru totdeauna. Ce timp minunat va fi atunci!
https://comori.org/viata-de-credinta/privind-spre-tinta/siretlicurile-diavolului/
///////////////////////////////////////
Biruind duhul minciunii
scris de : Zac Poonen
Isus a spus în Ioan 8:44: „Diavolul de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr.” Iată o caracteristică a lui Satan: în el nu este deloc adevăr și el nu stă în adevăr. Apoi Isus a continuat să spună: „Ori de câte ori Satan spune o minciună, vorbește din ale lui (din propria lui natură), căci este mincinos și tatăl minciunii.” Vedem că Dumnezeu este dragoste, iar Satan este ură. În același fel, vedem că Isus a spus: „Eu sunt adevărul” și diavolul este un mincinos. Diavolul nu stă în adevăr și în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, el vorbește din propria lui natură. Adică, natura lui este să spună o minciună, căci el este mincinos și tatăl minciunii. Toate minciunile își au originea de la Satan ca tată. Dacă spui o minciună, această minciună este un copil născut prin Satan ca tată și tu ca mamă. Ți-ai dat inima și limba lui Satan în acel moment, pentru a produce un copil numit minciună. Dumnezeu nu dă naștere niciodată la minciuni. De aceea este atât de important să învățăm, odată ce devenim creștini (credincioși), să spunem întotdeauna adevărul.
Isus a spus, referitor la această chestiune: „Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” (Mat. 5:37). De asemenea, a spus: „Să nu jurați nicidecum” (Mat. 5:34). Nu trebuie să juri, fiindcă, atunci când un om face un jurământ, își pune mâna pe Biblie sau jură pe Dumnezeu sau pe cer sau ceva de genul acesta. Ce spune el de fapt? „Ei bine, de cele mai multe ori spun minciuni, dar acum spun adevărul pentru că jur.” Dar Isus a spus: „Nu trebuie să fiți așa. Trebuie să spuneți adevărul tot timpul, așa încât să nu trebuiască să jurați deloc.” Nicio afirmație făcută sub jurământ nu trebuie să fie mai adevărată decât o afirmație făcută fără jurământ. Ar trebui să fie la fel. Ce trece peste acestea vine de la cel rău.
Care este primul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi când venim la El? Nu este perfecțiune, nici curăție, nici bunătate, nici dragoste, nu este niciuna din aceste lucruri. Există un singur lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi când venim la El, și acesta este: sinceritate.
Raiul nu este făcut pentru oameni perfecți, ci pentru oameni sinceri. Este făcut pentru oameni care sunt dispuși să vorbească adevărul. Primul păcat menționat în Biblie este minciuna. Citim în Geneza 3 despre primul păcat menționat în Biblie, și acesta nu este păcatul pe care l-a comis Eva atunci când a mâncat din pomul interzis de Dumnezeu. Există un păcat menționat în Geneza 3 chiar înainte de acest lucru, comis nu de om ci de Satan. Când Satan a venit la Eva și a întrebat-o: „A zis Dumnezeu: ‘Să nu mâncați din niciunul dintre acești pomi?'”, și femeia a spus: „Ei bine, Dumnezeu a spus: ‘Dacă mâncați din pomul care este în mijlocul grădinii, veți muri'”, șarpele a spus în Geneza 3:4: „Hotărât că nu veți muri.” Asta era o minciună. Aceasta e prima minciună și primul păcat menționat în Scriptură: nu vei muri; poți să fii neascultător față de Dumnezeu, dar nu vei fi pedepsit pentru asta, nu vei merge în iad. Păcatul nu are pedeapsă. Aceasta a fost minciuna cu care Satan a înșelat-o pe Eva și, de atunci, a înșelat întreaga rasă umană timp de mii de ani, chiar până în ziua de azi. Există predicatori care-i consolează pe păcătoși în păcatele lor. Există predicatori care-i consolează pe credincioși în păcatul lor, spunând: „L-ai acceptat pe Domnul. Vei merge în cer, indiferent cât de mult păcătuiești.”
Biblia spune în Eclesiastul 8:11: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” Din cauza faptului că Dumnezeu nu pedepsește imediat, oamenii continuă să trăiască în păcat. Prin urmare, diavolul spune: „Nu vei fi pedepsit. Uită-te la toți ceilalți din jurul tău. Uită-te la păcatele pe care le comit ei. Uită-te la credincioșii care fac atât de multe lucruri greșite și nu pățesc nimic.” N-au scăpat. Pedeapsa lui Dumnezeu, judecata Lui nu a venit încă. Asta e tot. Deci, există o minciună cu care Satan îi păcălește pe oameni pretutindeni: poți să păcătuiești și nu vei suferi. Biblia spune că: „dacă trăiți după îndemnurile firii pământești, veți muri” (Rom. 8:13) . Dar Satan spune: „Nu, nu vei muri. Dumnezeu este milostiv. Dumnezeu este îndurător. L-ai rugat pe Isus să vină în viața ta. Deci, chiar dacă trăiești după îndemnurile firii, nu vei muri.” Aceasta este o înșelăciune. Dacă trăiești după îndemnurile firii pământești, vei muri. Nu există nicio îndoială cu privire la asta. Dacă Satan este un mincinos, el caută să transmită această natură copiilor săi. Și este foarte ușor ca un credincios să fie infectat și el cu aceasta. Ori de câte ori spui o minciună, te oferi lui Satan pentru a da naștere la încă un copil.
Ultimul păcat menționat în Biblie este în Apocalipsa 22:15. Acolo vorbește despre cei care vor fi în afara cetății lui Dumnezeu în ziua din urmă: „Oricine iubește minciuna și trăiește în minciună va fi în afara împărăției.” Ai observat vreodată acest lucru înainte, că primul și ultimul păcat menționat în Biblie este a spune o minciună? A minți este un lucru foarte grav. A-L minți pe Dumnezeu, pe oameni, și orice minciună, are ca tată pe Satan. Petru i-a zis lui Anania: „Pentru ce L-ai mințit pe Duhul Sfânt?” De aceea a fost omorât acesta. Primul păcat pedepsit în biserica primară a fost minciuna. Este extrem de grav. Și de aceea, ca părinți, unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să-i învățăm pe copiii noștri este să nu mai spună minciuni. Copiii noștri se nasc cu natura noastră. Ei spun minciuni de când se nasc. Dacă nu le arătăm cât de grav e acest lucru, dacă nu văd asta în viața noastră, nu vor învăța. Ei trebuie să vadă că, noi ca părinți, luăm foarte serios a vorbi adevărul, că dacă spunem ceva, vom face acel lucru. Dacă am promis să facem ceva pentru copiii noștri, trebuie să ne ținem de cuvânt sau să le explicăm dacă s-au ivit alte circumstanțe care ne-au împiedicat să facem acel lucru.
A spune adevărul este o calitate, o virtute. Trebuie să ne luptăm din toată inima, dacă vrem să o dobândim. Duhul Sfânt este Duhul adevărului. Dacă vrei să fii adevărat, trebuie să-I ceri Duhului Sfânt să te umple și să distrugă din toată vorbirea ta acest obicei de a minți. Dacă facem asta, vom descoperi că Dumnezeu ne dă discernământ cu privire la minciunile cu care Satan încearcă să ne înșele.
https://romanian.cfcindia.com/ro/wftw/overcoming-the-spirit-of-lying
///////////////////////////////////////////////
Despre Anticrist, acel om al fărădelegii
Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos. Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.
Despre Anticrist sunt scrise 27 de capitole din Biblie. Dumnezeu ne arată că trebuie să luăm în serios misiunea diabolică a acestui om. Dar ce știm despre el?
Anticristul este fiul Diavolului
Despre Anticrist știm că este fiul Diavolului deoarece chiar Dumnezeu ne atrage atenția asupra acestui lucru încă din al treilea capitol al Bibliei, Geneza, capitolul trei. Venirea lui în lume a fost prezisă la căderea omului în păcat, după ce Adam și Eva au mâncat din fructul oprit.
Dumnezeu a zis Șarpelui: […] Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
(Geneza 3:15)
Dumnezeu vorbește despre două semințe: sămânța Diavolului și sămânța femeii. Iisus Hristos s-a născut miraculos dintr-o fecioară, fără intervenția vreunui bărbat. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria și a rămas însărcinată.
Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
(Luca 1:34-35)
Sămânța femeii contra seminței Diavolului
Iisus Hristos este „sămânța femeii” din capitolul trei al Genezei. Înseamnă că Anticristul este „sămânța Diavolului”. Așa cum Hristos este născut din femeie, Anticristul este născut din Diavol. Iar cei doi se află în vrăjmășie, Fiul lui Dumnezeu cu fiul Diavolului. Fiul lui Dumnezeu îl va distruge pe Fiul Diavolului cu suflarea gurii Lui și arătarea Venirii Sale (2 Tes. 2:8).
Știm că Diavolul îl imită pe Dumnezeu, așadar concepția Anticristului este menționată în Biblie ca o naștere cu ajutorul puterilor întunericului.
Arătarea lui se va face prin puterea Satanei.
(2 Tesaloniceni 2:9)
Ca o supoziție: probabil atât de miraculoasă este nașterea Anticristului încât va fi dificil de dovedit în acte că s-a născut vreodată, cine îi sunt părinții sau că are vreun loc natal. Anticristul nu este fiul Diavolului doar la corp, ci și la duh, alături de toți cei care adoptă caracterul Tatălui Minciunii:
Voi aveți de tată pe Diavolul.
(Ioan 8:44)
Așchia nu sare departe de trunchi
La înfățișare, Anticristul arată ca oricare alt om. Însă are o viclenie absolut ieșită din comun, fiind susținut de puteri demonice, încât oamenii ajung să se întrebe „Cine se poate asemăna cu Fiara?” (Apoc. 13:4).
Tatăl Anticristului, Diavolul, este descris ca având șapte capete și zece coarne, iar Anticristul seamănă cu acesta, având (simbolic) tot atâtea capete și tot atâtea coarne.
Iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete.
(Apocalipsa 12:3)
Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Balaurul i-a dat puterea lui.
(Apocalipsa 13:1-2)
Balaurul îi dă Anticristului puterea lui. Despre Anticrist ni se spune că are cu trei cununi mai mult decât tatăl său. Față de Diavol, el are avantajul de a putea umbla printre oameni, în chip de om, să înșele lumea. Știm că, spiritual, Anticristul are înfățișarea descrisă în citatul de mai sus, însă în plan material, acesta arată ca oricare alt om. Însă numai el îi va putea omorî pe cei doi martori (Citește AICI articol despre cei doi martori!). Deși este susținut de puteri demonice, despre Anticrist știm că este doar un om:
Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei. Căci este un număr de om.
(Apocalipsa 13:18)
Misiunea diabolică a Anticristului
Anticristul are în vedere 5 obiective principale în misiunea sa diabolică:
- Să anuleze mântuirea spirituală a creștinilor
Sunt oameni care cred că, odată ce ai fost născut din apă și din Duh, adică odată ce ai fost mântuit, nu îți mai poți pierde mântuirea, orice ai face. Însă Biblia ne învață că oricine va primi Semnul Fiarei pe mâna dreaptă sau pe frunte, va fi condamnat la focul veșnic (Apoc. 14:9-10). Vezi AICI articol despre Semnul Fiarei.
Semnul Fiarei este un pact cu Diavolul. E absurd să susții că nu îți poți pierde mântuirea sufletului nici dacă faci pact cu Diavolul. Iar pactul acesta nu va fi unul care promite bogății, ci dacă nu-l faci, nu mai poți cumpăra sau vinde (Apoc. 13:17). Iar dacă supraviețuiești în afara sistemului comercial, vei fi decapitat din ordinul lui Anticrist (Apoc. 20:4), adică devii un martir.
- Să determine întreaga lume să se închine Diavolului
Asta este ce și-a dorit dintotdeauna Diavolul: să fie venerat ca Dumnezeu, ba încă L-a ispitit și pe Hristos să i se închine (Luca 4:7).
Și au început să se închine Balaurului pentru că dăduse puterea lui Fiarei.(Apocalipsa 13:3)
Oamenii se vor închina, într-un fel sau altul, Diavolului. Știm că Anticristul primește putere de la Diavol (Apoc. 13:2), iar această putere se extinde peste orice seminție, orice norod, orice limbă și orice neam (Apoc. 13:7). Așadar, puterea lui va fi globală, el va fi liderul planetei.
- Să facă din fărădelege lege și invers
În Cartea lui Daniel, Anticristul este înfățișat simbolic ca un corn mic care are o gură ce spune blasfemii.
El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.
(Daniel 7:25)
Ce putem înțelege prin faptul că „va schimba legea”? Despre Anticrist știm că este numit și omul fărădelegii (2 Tes. 2:3). Așadar, legea nu o va schimba în așa fel încât să îi placă mai mult lui Dumnezeu, ci Diavolului. Cu siguranță, printre acele schimbări legislative pe care le va face va fi și căsătoria între persoanele de același sex. Acest lucru este considerat o abominație de către Dumnezeu (Lev. 18:22). Poate Anticristul este deja printre noi pentru că aceste schimbări s-au întâmplat deja.
- Să distrugă evreii și Israelul
Diavolul urăște evreii deoarece Dumnezeu i-a ales prin legământul cu Avraam (Geneza 17). Despre Anticrist știm că are caracterul tatălui său, Diavolul, așadar și el urăște evreii. De ce ar face asta? Pentru că Dumnezeu le-a promis evreilor că vor fi un popor veșnic în țara lor (Deut. 4:40), iar Diavolul vrea să distrugă această promisiune.
În zilele de apoi, te voi aduce împotriva țării Mele, ca să Mă cunoască neamurile când voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog! (Ezec. 38:16)
Același lucru este scris și-n Apocalipsa 20:9, că armatele lui Gog (Anticristul) vor înconjura Ierusalimul.
Anticristul este numit Gog în Vechiul Testament
Evreii știu că venirea lui Mesia (ei nu cred că Iisus este Mesia și încă îl așteaptă) este strâns legată de venirea lui Gog. Mesia îi va salva de Gog și armatele lui. Despre acest lucru vorbesc capitolele 38 și 39 din Cartea lui Ezechiel.
Gog este identificat ca având (simbolic) un arc (Ezec. 39:3), la fel ca primul călăreț, cel alb, al Apocalipsei (Apoc. 6:2). Acel prim călăreț al Apocalipsei este Anticristul, Gog. Hristos îl va învinge pe Gog la A Doua Venire și îi va da trupului său un loc de înmormântare în Israel (Ezec. 39:11), iar duhul îi va fiaruncat în iazul cu foc (Apoc. 19:20). Citește AICI mai multe despre sfârșitul lumii.
- Să se războiască cu Fiul lui Dumnezeu (care, de fapt, este Dumnezeu)
Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui. (Apocalipsa 17:13-14)
Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Cu siguranță că fiul Diavolului crede că îl va învinge pe Fiul lui Dumnezeu, altminteri nu ar mai porni la războiul Dumnezeul celui Atotputernic (Apoc. 16:14). Dar Hristos îl va învinge.
Anticristul a fost deja judecat de către Dumnezeu
Diavolul a fost judecat de către Dumnezeu, iar sentința acestuia este focul veșnic. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a pedepsei.
Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.
(Apocalipsa 12:12)
Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”
(Matei 25:41)
Însă știm că și fiul Diavolului, Anticristul, a fost deja judecat (Ioan 3:18), iar păcatul lui nu va fi unul din greșeală, precum a fost neascultarea lui Adam, ci se va da drept Dumnezeu și se va răscula împotriva lui Dumnezeu la A Doua Venire.
Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
(Apocalipsa 17:14)
Așadar, păcatul lui Anticrist este egal cu păcatul tatălui său de corp și duh, Diavolul, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 12:7). Știm că Anticristul a fost judecat deoarece, după ce este înfrânt de Însuși Hristos, îi va fi îngropat trupul în Israel (Ezechiel 39:11), iar duhul îi va fi aruncat direct în focul veșnic, fără să mai treacă pe la Judecata de Apoi:
Și Fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […]. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
(Apocalipsa 19:19-20)
Stăpânitorul lumii acesteia, Diavolul, a fost judecat. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a sentinței. Iar sentința a fost dată când Hristos n-a mai fost văzut, adică S-a înălțat. El le explică ucenicilor ce se va întâmpla când se va înălța: va trimite Duhul Său, iar Diavolul își va primi sentința.
Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.
(Ioan 16:11)
Anticristul știe ce s-a scris despre el în Biblie
Anticristul are la dispoziție Cartea Apocalipsei în vremurile din urmă și știe ce este scris despre el și care este pedeapsa lui dacă se răscoală împotriva lui Dumnezeu.
Nu ești tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile că te voi aduce împotriva lor?
(Ezechiel 38:17)
Da, Anticristul va ști tot ce s-a scris în Biblie despre el. Și totuși alege să se răscoale împotriva lui Dumnezeu.
Despre Anticrist știm că este comparat cu Iuda Iscarioteanul
Expresia fiul pierzării este amintită pentru prima dată de către Însuși Domnul Iisus, la rugăciunea de la Cina cea de Taină.
Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
(Ioan 17:12)
Aceeași expresie, fiul pierzării, mai este amintită de către Apostolul Pavel când vorbește despre Anticrist:
Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.
Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.
(2 Tesaloniceni 2:3-4, 8)
A fost Iuda Iscarioteanul obligat să îl vândă pe Iisus? Desigur că nu. A fost alegerea pe care a făcut-o, iar Satana a intrat în el:
Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. (Ioan 13:27)
La fel se va întâmpla și cu Anticristul: în momentul în care se hotărăște să se războiască cu Dumnezeu, va fi posedat de însuși Diavolul. (Citește AICI articol despre motivele pentru care oamenii devin demonizați!) Unii spun că Anticristul este chiar Iuda Iscarioteanul, ridicat din lumea cealaltă. Teoria e bazată pe faptul că îngerul îi explică lui Ioan că Fiara se va ridica din Adânc (Apoc. 11:7). Nu știm; cert este că Anticristul este sămânța Diavolului.
Așezarea Anticristului în Templu
„Așezarea în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3) poate însemna o declarație publică a Anticristului într-un viitor Templu Iudaic reconstruit. Însă, în abordarea noastră, tindem să credem că această „așezare” înseamnă impunerea Semnului Fiarei pe trupurile creștinilor, care sunt considerate Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19).
Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt.
(1 Corinteni 3:16)
Anticristul, făcând acest sacrilegiu în Templul lui Dumnezeu, va fi nimicit de Dumnezeu. Probabil ar fi (prea) evident să fie vorba de un templu iudaic, o clădire reală cu ziduri și un altar, or știm că Diavolul e viclean, nu lucrează fățiș. Despre Anticrist și acest sacrilegiu mai este amintit în Biblie ca urâciune a pustiirii:
De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.
(Matei 24:15)
În pasajul de mai sus, observăm că Însuși Hristos ne invită să înțelegem despre care urâciune este vorba.
Interesant lucru e că în același fel suntem invitați să pricepem Semnul Fiarei din Apocalipsa:
Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei.
(Apocalipsa 13:18)
Este oare doar o coincidență că în ambele pasaje suntem invitați să înțelegem ceva anume despre sfârșitul vremurilor? În plus, ar fi un lucru neobișnuit ca Domnul Iisus Hristos să nu pomenească nimic despre un lucru atât de important, precum Semnul Fiarei, nu-i așa?
Urâciunea pustiirii, Anticristul, se va așeza în Locul Sfânt. Ca Locul să fie Sfânt, Templul ar trebui să fie Sfânt, iar ca să fie Sfânt, Dumnezeu ar trebui să locuiască în el. Dar după Învierea lui Iisus, Dumnezeu nu mai locuiește în temple făcute de mâini omenești.
Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti.
(Faptele Apostolilor 7:48)
Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.
(Evrei 8:1-2)
Oare Adam a fost făcut de mâini omenești? Nu. De aceea trupul creștinului este corespondentul Templului din Cer la fel cum a fost Cortul Întâlnirii „ambasadă” a Templului din Cer. Iar Al Treilea Templu, cum i se mai spune, (dar e al patrulea, că trupul creștinului e un templu) va veni din cer. Acesta vine odată cu Noul Ierusalim. Iar acolo nu are cum să se așeze Anticristul, că nimic spurcat nu va intra acolo.
În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. […]
Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.
(Apocalipsa 21:22,27)
(Citește AICI articol despre Nimrod, prima prefigurare a Anticristului!)
La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist
Anticristul va fi greu de reperat de cei care au caracterul lui (iar întreaga lume va avea caracterul lui). Așa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea lui Hristos, Proorocul Mincinos pregătește calea venirii Anticristului, aducând lumea la un caracter după placul Diavolului. (Citește AICI articol despre 5 credințe periculoase pentru creștin!)
Iată ce spune apostolul Pavel despre oamenii din zilele din urmă:
Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.
(2 Timotei 3:1-5)
Ce caracterizează această generație, față de alte generații, dacă nu iubirea de sine? E ca o molimă, ba încă e încurajată prin intermediul rețelelor sociale. Oamenii (chiar și bătrânii!) își fac sute de selfie-uri. Există chiar și o mulțime de cursuri de iubire de sine!
De aceea, Anticristul este greu de identificat din moment ce întreaga lume are caracterul său. Acesta este caracterul Anticristului și acesta este și al celui care se închină Diavolului. Nu doar sataniștii înrăiți se află sub puterea întunericului, ci și oamenii care au caracterul descris în pasajul de mai sus.
https://tainebiblice.eu/despre-anticrist-acel-om-al-faradelegii/
//////////////////////////////////////////
Originea Lui Satan, “Tatăl Minciunii”
|
Când veți înțelege că Satana poziția dorită lui Dumnezeu, multe întrebări rămân tăcut. Dar când se înțelege că Satana a căutat să realizeze asemănarea Celui Atotputernic, multe întrebări apar. Care este asemănarea Celui Atotputernic? Ce este în asemănarea Celui Atotputernic ar permite heruvim ocrotitor uns avea o poziție superioară față de îngeri? “Eu voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14); “Atunci Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …” (Geneza 1:26) .Trebuie că ceea ce a adus Satan atinge, Dumnezeu a dat omului: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră “!
Originea Lui Satan, “Tatăl Minciunii”
Analizând generic, situată acolo, în lumina adevărului, că este, ea apare într-o încercare de a reduce la tăcere adevărul.
Dar chiar și faptul că o minciună-a spus de multe ori să nu devină un fapt ea a spus de multe se transformă în consens.
Un consens se observă în acest exemplu a spune că cineva a lăsat scris pe ușa unei biserici: “Fiecare om vrea să fie rege, și fiecare rege vrea să fie Dumnezeu …”.
Întrebarea rămâne: Toata lumea vrea un regat? Toți regii vor să fie un zeu? Știm că generalizare este un risc care afectează ceea ce este adevărat, și de aceea, nu putem generaliza propuneri noastre.
Cu toate acestea, acest proverb, care urmează să fie repetate de către mulți, sa dovedit a deveni un consens, aceasta nu corespunde realității obiective.
Intenția lui Satan
Deja obișnuiți să aud că Satan a vrut să fie ca Dumnezeu. Longtime a fost răspândit despre îngerul căzut care a dus la căderea mândrie lui, acest lucru se datorează faptului că, în inimă, adus pentru a fi egal cu Dumnezeu.
În acest fel linie de gândire cu privire la ceea ce a dus la căderea lui Satan, există unele variante: a vrut să ia locul lui Dumnezeu; a vrut pentru sine închinarea care aparține lui Dumnezeu; el a căutat o împărăție în sine; a vrut să înalțe se lua în toată puterea existente, uzurparea Tronului bază divinitate.
Este adevărat? Ar fi posibil acest lucru? Este posibil de a realiza creatură fie egal cu Creatorul? A existat vreo șansă de Satana ia locul lui Dumnezeu? Ne confruntăm cu o adevărată sau un concert?
Satana a vrut să fie egal cu Dumnezeu este un consens, precum și mai multe cereri. Rămâne pentru a verifica dacă consensul adevărat.
Satan a fost creat de Dumnezeu ca toate celelalte ființe din Univers. A fost creat și pus în poziția cea mai înaltă în ordinea ceresc: el a fost uns pază heruvim, desăvârșit în căile Lui, frumos și înțelept. În decizia ceresc, el a fost la partea de sus a ierarhiei (Ez 28:12).
abisul
În ciuda poziției ridicat de heruvim tutore uns fost o prăpastie de netrecut între el și Creator, astfel încât în inima lui el a recunoscut că Dumnezeu este de neatins și de neegalat prin numirea lui ca Cel Prea Înalt.
Creatura nu poate meci de până la Creator. Deși Satana a fost la partea de sus a ierarhiei ceresc, distanța dintre creator și creatură este de netrecut. Același diferența de netrecut care previne oamenii ca creaturi să poarte starea Creator, este prăpastia care există între îngeri și Dumnezeu.
Biblia arată că numai Dumnezeu este Creator. Acesta este un centru care numai Dumnezeu este și va fi pentru eternitate. La cealaltă extremă, creaturile, care conțineau nenumărate gazde cerești și terenuri. Pentru superior este creatura, rămâne creatură, și nu ar putea depăși bariera care există între Creator și creatura.
Nu trebuie să confundăm ierarhia din univers: Dumnezeu, îngeri, oameni și animale, cu poziții: Creator și creaturi. Despre acest fapt Biblia spune:
“Pentru cine în cer poate fi comparat DOMNULUI? Cine dintre fiii lui puternic poate fi asemănat Domnului “(Psalmul 89: 6).
Aceste întrebări sunt relevante pentru subiectul la indemana: acolo cineva în cer, care ar putea meci de până la Dumnezeu? Dacă luăm în considerare fiii lui puternici, nu ar fi cineva care doar ar fi ca Dumnezeu? Răspunsul la aceste întrebări este nu!
Cea mai simpla Omul știe că este imposibil ca creatura se potrivesc, sau de a lua liftul, mai degrabă decât Creatorului.
Dar de la ascultarea pe care Satana a vrut să fie egal cu Dumnezeu, a creat un consens, și mulți își permit să fie de acord cu un astfel de argument, chiar dacă inconștient, că posibilitatea de Satan să fie ca Dumnezeu exista.
E ciudat omul, care are cunoștințe limitate, de stat că este posibil ca cineva să devină Creatorul, si este cumulo absurd că o ființă creată plin de înțelepciune a adus fi Însuși Creatorul.
Mai mult decât atât, cum Satana a reușit să convingă o treime din îngeri ar fi posibil să prospere într-o încercare de a alçarem poziția Creatorului?
Pretenția
Lăsând partea de consens, Biblia ne spune că Satana a adus să fie ca Dumnezeu. Isaia prezintă intenția de inima Satan: “Tu ai spus în inima ta,”
“Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14).
Există o mare diferență între pretind a fi ca Cel Prea Înalt și uzurpa locul său. Satana chiar “deținută” de mândrie, a fost pe deplin conștient de poziția de neatins de Creatorul său: Prea Înalt. Deși păcatul a stabilit în natură, Satana era conștient că poziția lui Dumnezeu este de neatins.
Atingerea inaccesibil? Cum să se potrivească la Peerless? Rețineți că nu este posibil, de exemplu, este imposibil de a efectua orice plan de a uzurpa poziția Creatorului.
Pe baza acestor dovezi, este imposibil ca creatura ajunge la poziția Creatorului, sunt întrebările: ce a motivat ideea că Satan a vrut să fie Dumnezeu? Cui interes că răspândirea un astfel de consens? Cine este în favoarea unei astfel de minciună?
Una dintre cele mai mari minciuni de astăzi este că Satan a adus pentru a fi egal cu Dumnezeu. Această minciună a dat naștere la dualitate: binele și răul; Dumnezeu și Satan. Această abordare în spatele o echivalență între Dumnezeu, Creatorul, și diavolul, creatura. Cine este benefic faptul că această minciună se propagă?
Adevărul despre tatăl minciunii
“Voi aveți de tată pe diavolul, și poftele tatălui vostru. El a fost un ucigaș de la început, și nu în rămas adevărul, pentru că nu este adevăr în el. Când spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii “(Ioan 8:44).
Vorbind la religioasă a timpului său, Isus a descris unele caracteristici dușman al sufletelor noastre:
- El a fost un ucigaș de la început;
- nu a semnat și nu există nici un adevăr în el;
- Când el se află, este ceva de natura sa.
- Dar nu a fost întotdeauna așa.
Satana a fost un înger de ordinul a heruvimi. Cu alte cuvinte, Satan a fost un înger de poziție înaltă în fața semenilor săi. El a fost numit ca purtător de lumină (în ebraică, Heilel Ben Shachar, הילל בן שחר, în greacă în LXX, heosphoros).
Biblia descrie pe Satan, înainte de căderea ca sigiliul de perfecțiune, plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. El a fost în Grădina Eden Garden lui Dumnezeu, iar când a fost creat, a fost preparat, de asemenea, ornamente lor (haine).
El ar trebui să fie muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, care exercită funcția de pentru care a fost comandat: uns pază. El a luat cea mai mare poziția ierarhiei ceresc, pentru că Dumnezeu a stabilit heruvimul uns această poziție.
Cu toate acestea, pentru că ei găsesc păcat în heruvimul uns, Dumnezeu să-l dezbrăcat de poziția sa, aruncând profanat din lot, iar Satan a fost dat pedeapsa cu: moartea!
Înainte de toamna
Când Dumnezeu a creat ființele cerești, heruvimul uns spus, “Tu ești pecetea perfecțiunii, plin de înțelepciune, și desăvârșit în frumusețe” (Ezechiel 28:12).
Pe locul unde a fost pus heruvim, am “fost în Eden, grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:13). Descrierea heruvimii care deține hainele pe care le purta, ea fiind creat în ziua în care a fost adus în ființă “ai împodobit tot felul de pietre prețioase (…) în ziua în care au fost create au fost preparate” (Ez 28: 13).
Pentru a fi găsit în nelegiuire uns heruvim, el este descris ca: “Tu ai fost fără prihană în căile tale, din ziua în care ai fost creat …” (Ezechiel 28:15).
Misiunea lui a fost: “Ai fost paznicul heruvim uns …” Ezechiel 28: 14. Dar toate stabilit de Dumnezeu “… și eu te-am pus” (v. 14). Rutina era sa mergi pe deal protectoare el: “Ai fost pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu a umblat printre pietrele de foc” (v. 14).
După căderea
Satana a adus evalua un fel de misiune profit care a jucat, și a căzut în păcat (Ezechiel 28:16). Din cauza nelegiuirea lui Satan, Dumnezeu a îndepărtat heruvimul uns. A fost eliberat muntele sfânt, devenind profan. Prin abuzează de poziția sa în căutarea un avantaj (comerț), el profanat.
În afară de a fi îndepărtat din funcție pentru care a fost comandat și lansat din muntele lui Dumnezeu, heruvimul uns pierit. Este prima referire la plata păcatului din univers: pieri, sau poate fi separat de viața care este în Dumnezeu: Moarte!
“Din ceea ce exprimate profanat din muntele lui Dumnezeu, și vă voi nimici, scut O heruvim, între pietre de foc” (Ezechiel 28:16).
Avem că Satan este un ucigaș de la început, că este, ea a condus 1/3 din îngeri la moarte. Apoi, el a condus omenirea la aceeași stare: fiind străini de viața care este în Dumnezeu. Toată omenirea a fost lipsită de slava lui Dumnezeu prin căderea primului Adam.
El nu locuit în adevăr, pentru că Dumnezeu este adevărat. Toți cei care nu sunt Dumnezeu, nu sunt adevărate, și așa sunt copii ai diavolului.
Intenția heruvim
Satan este un mincinos de la început, cu toate acestea, profeția lui Isaia, a dezvăluit adevărata intenția de inima, care corespunde adevărului: “Tu ai zis în inima ta, voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14 : 14).
Dumnezeu subliniază intenția de a uns inimii tutore heruvim prin profetul Isaia. Se arată că cererea a fost apărătoarea heruvim uns (I va fi ca), metoda (Mă voi sui deasupra stelelor (îngeri).
“Tu ai spus în inima ta, Mă voi sui la cer; mai presus de stelele lui Dumnezeu vor ridica scaunul de domnie;muntele adunării voi sta în nord măsura “(Is 14:13).
Care a fost intenția reală a heruvim uns? El a dorit în înalță inima lui la cer (deoarece a fost stabilit pe pământ, în special în Eden), mai presus de stelele lui Dumnezeu, înalță tronul său.
Știm că stelele sunt în ceruri. Cu toate acestea, stelele din care foștii arhanghelul menționate spune că îngerii lui Dumnezeu. În “stelele lui Dumnezeu”, spune întreaga ordine angelice: heruvim, Arhanghelul și îngerii. Deși un heruvim avea un rang mai mare decât un înger, el rămâne înger. Deși un heruvim este ierarhic superioară un arhanghel, atât heruvim, ca arhangheli rămân îngeri.
Toate ordinea angelic era în cer, iar heruvimul uns de garda, care a fost înființat pentru a salva muntele cel sfânt al lui Dumnezeu în Eden, a adus la cer, dar a vrut să intre în posesia a cerului într-o poziție superioară pe Angel.
De ce el “ar ridica la cer”? Pentru că el a fost în Eden realizarea misiunii pentru care a fost stabilit: salva muntele sfânt plimba pe pietrele de foc.
Dar scopul lui a fost de a obține posesia cer într-o poziție superioară față de stelele lui Dumnezeu (îngeri). A vrut să fie într-o poziție mai sus (ridica scaunul de domnie), mai presus de stelele lui Dumnezeu.
Cum pentru a obține o poziție mai înaltă dintre îngeri? Pentru a realiza o poziție mai înaltă dintre îngeri, în primul rând ar trebui să nu mai fie înger, și trece la o altă categorie de “a fi” sau “existență”. Dacă el sa înălțat la cer și să continue să fie heruvim, nu s-ar fi “crescut” sau înălțat scaunul lui de domnie, poziția sa în ordinea cerească.
În ceea ce el intenționează să ridice o nouă poziție în ordinea cerească? El a vrut pentru a obține o poziție superioară față de stelele lui Dumnezeu (îngeri) așezat pe muntele adunării, noi capete de nord. Ce a fost comandat pentru heruvim ocrotitor uns proteja (cu excepția), a vrut să realizeze.
În nici un moment vom vedea Satana încearcă să găsească poziția cea mai înaltă, deoarece această intenție nu este posibil la orice creatură.
El a vrut să se ridice deasupra celor mai înalte norilor, poziția de asemănare a Celui Atotputernic.
Vedem că el a vrut să fie similare și nu este egal cu Dumnezeu. Fie egal cu Dumnezeu nu este fezabilă, dar pentru heruvimul uns, să fie similar cu Creatorul părea complet posibil.
Similitudinea Prea Înalt
Când veți înțelege că Satana poziția dorită lui Dumnezeu, multe întrebări rămân tăcut. Dar când se înțelege că Satana a căutat să realizeze asemănarea Celui Atotputernic, multe întrebări apar.
Care este asemănarea Celui Atotputernic? Ce este în asemănarea Celui Atotputernic ar permite heruvim ocrotitor uns avea o poziție superioară față de îngeri?
“Eu voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14).
“Atunci Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră …” (Geneza 1:26).
Rețineți că ceea ce a adus Satan atinge, Dumnezeu ia dat omului, Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră!
Cui îi pasă să mintă?
Privind mai atent la faptul că Satana biblic adus să fie ca Dumnezeu, putem identifica ceea ce este în spatele minciuna care a fost dezvăluit, că Satana a adus pentru a lua slava lui Dumnezeu, și să facă clar adevărul, pentru că adevărul va fi întotdeauna adevărat indiferent de ceea ce este stabilit prin consens.
Ce spune Biblia? Satana a vrut sa ia locul lui Dumnezeu?
Vă Rugăm Să Rețineți:
“Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14).
Când se propagă ideea că Satana a adus pentru a fi egal cu Dumnezeu, omul încetează să se întrebe: ce este de a fi ca Dumnezeu? Este inamicul interesului sufletelor noastre că omul nu afla ce trebuie să fie ca Cel Prea Înalt.
Biblia arată că este imposibil creatură fi ca Cel Prea Înalt:
“Pentru cine în cer poate fi comparat DOMNULUI? Cine dintre fiii lui puternic poate fi asemănat Domnului “(Psalmul 89: 6).
Răspunsul este simplu: nimeni nu poate meci de până la Dumnezeu. Acest verset singur arată că Satana nu a adus fie egal cu Dumnezeu, așa cum este cunoașterea tuturor creaturilor lui Dumnezeu că El este de neegalat.
Satana a adus pentru a fi ca Dumnezeu, și să efectueze intenția sa, a avut în inima lui un plan de “bun” elaborat. El a crezut că a fost destul de sui în cer mai presus de stelele lui Dumnezeu, care ajung la asemănarea Creatorului. Ledo greșeală! El a fost aruncat în iad.
“Tu ziceai în inima ta, Mă voi sui în cer mai presus de stelele lui Dumnezeu vor ridica scaunul de domnie, și muntele adunării voi sta departe de nord. Eu voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt “(Isaia 14:13 -14).
Ceea ce nu este surpriza tuturor forțelor spirituale când Dumnezeu a spus:
“Și Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; și stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, și peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ “(Geneza 1:26).
Ce Lucifer a adus atinge, Dumnezeu a dat omului elegant. El a creat pe Adam imaginea și asemănarea ta.
Când ne întrebăm ce este de a fi ca Dumnezeu, începem să vedem înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu care se revelează domniile și stăpânirile din locurile cerești prin biserica (Efeseni 3:10)!
Noi știm că este imposibil pentru creaturile lui Dumnezeu toate sunt egale cu El în putere și măreție, cu toate acestea, Dumnezeu a stabilit că omul va primi asemănarea Lui.
Acest plan etern părea frustrat atunci când cad omenirea în Adam, cu toate acestea, prin persoana Fiului Său, Isus, ultimul Adam, Dumnezeu a acorda similitudinea lor pentru cei care cred în El.
“Cu toate acestea, moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră după asemănarea călcării lui Adam, care este figura celui ce avea să vină” (Romani 5:14).
Adam a fost figura lui Hristos (cel care avea să vină), iar Hristos chipul lui Dumnezeu. Prin om Hristos ajunge la plinătatea lui Dumnezeu CI 2: 9 10, și sunt ridicate poziția copii ai lui Dumnezeu.
Poziția pe care omul atinge în Hristos este mai mare decât îngerii, arhanghelii, serafimii și heruvimii, deoarece aceasta va fi o chestiune de îngeri judecător salvate, indiferent de categoria din care fac parte (1 Corinteni 6: 3).
Pentru cei care sunt în Hristos trebuie să fie ca El, poziție foarte mare în comparație cu îngerii (1 Ioan 3: 2).
“Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și aceasta nu sa arătat încă ce vom fi. Dar știm că atunci când apare vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este “(1 Ioan 3: 2).
Poziția superioară a lui Dumnezeu
EH Bancroft stânga înregistrat cu următorul text: “… ca rezultat al mândrie în propria lor superioritate, el a căutat să distragă să se închinarea cuvenită doar lui Dumnezeu” elementar Teologie, Emery H. Nancroft, Ed EBR 2001, pagina 302, II. . (sublinierea noastră). Este corect să spunem că Satan a dorit închinarea datorată lui Dumnezeu, așa cum am spus Bancroft?
Satan a dorit o poziție mai presus de stelele lui Dumnezeu, și l-au adus însușindu asemănarea lui Dumnezeu. Pentru a efectua efectul său plan intenționa să stea pe muntele adunării, în partea de nord departe. A vrut să facă rost de cel pentru care a fost înființat pentru a salva.
Pentru el, a fi într-o poziție superioară față de tovarășii săi suficient în sus, sau urca o poziție nouă. Dar Dumnezeu surprinde toate gazdele angelice să vină și să asemănarea lui oamenilor.
Astfel, se pare că este o minciună să spun că Lucifer a adus pentru a fi egal cu Dumnezeu. Mândria că a mers la inima lui Satana l-au facut nu ține de poziția lor inițială (principat), și va încerca să ajungă la o poziție nouă, divinul.
Satana a vrut pentru a obține o poziție mai înaltă, deoarece mândria a intrat in posesia a inimii lui. Ca unul creat perfect în toate căile sale, reprezintă perfecțiunea lui Dumnezeu (etanșare perfectă), plin de înțelepciune, desăvârșit în frumusețe și au o rochie care-l distinge de toate celelalte îngeri, a fost atras de a realiza ceea ce a fost comandat pentru a proteja.
El a găsit o mare datorita frumusetii sale. După axat strălucirea care a avut înțelepciunea să nu livrat toamna. El a respins primul lor (poziția stabilită de Dumnezeu) pentru a încerca să facă uz de o poziție necunoscută pentru el.
Heruvim uns, din cauza mândriei, nu a vazut ceilalți îngeri ca tovarăși, înainte uitându-se la partea de sus a rangul lor. Inima ta a fost înălțat datorită frumuseții sale, și înțelepciunea care ar trebui să-l scoate din mândrie, a fost corupt de dorința de poziție mai mare.
Scopul Eternal
Ființele angelice au fost create prin puterea și cuvântul lui Dumnezeu, Să fie, și au venit în existență “Când stelele dimineții cântau împreună fericit, și toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” (Iov 38: 7); “Lăudați Numele Domnului, el a poruncit și au fost făcute” (Ps 148: 5).
Îngerii știau puterea și măreția lui Dumnezeu, cu toate acestea, acestea au fost constienti de înțelepciunea lor multiple.
Ei au fost constienti de scopul etern al lui Dumnezeu revelat în Evanghelie numai să conveargă în Hristos toate lucrurile “De s-ar putea aduna în Hristos toate lucrurile în administrarea plinătății timpurilor, ambele care sunt în ceruri și că sunt pe pământ” (Efeseni 1:10).
Ei au fost constienti de scopul etern al lui Dumnezeu în Hristos face întâiul născut din toată creația “El este chipul Dumnezeului nevăzut, întâiul născut din toată creația” (Col 1:15); “Și el este capul trupului, al Bisericii; este începutul și primogênitodentre cei morți, că în tot ceea ce poate avea întâietatea “(Coloseni 1:18); “Și pentru a face tuturor care este isprăvnicia acestei taine pe care de veacuri a fost ascuns în Dumnezeu, care a creat toate lucrurile prin Isus Hristos; Pentru moment, biserica, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu poate fi cunoscut la domniile și puterile din ceruri, În conformitate cu scopul etern pe care a făcut-o în Isus Hristos, Domnul nostru “(Efeseni 3: 9 -11).
Pentru a duce la scop sa scop etern, Dumnezeu a crea pământul să fie locuit “Căci așa vorbește Domnul care a creat cerurile, Dumnezeu însuși care a format pământul și a făcut-o, el a confirmat, nu a creat o gol, dar format ca să fie locuit: eu sunt Domnul și nu este altul “(Isaia 45:18).
Pe pământ Dumnezeu a creat Eden, în cazul în care misterul care a fost ascuns de la veacurile veșnice s-ar fi dezvăluit (Efeseni 3: 9).
Cu toate acestea, pentru a realiza că a existat o poziție superioară în poziția de îngeri, care este asemănarea Celui Atotputernic, Satana dorește pentru sine.
A plecat principat balonul, pozitia pentru care a fost înființată și lansat în lucrările stea pe muntele asamblare în nordul îndepărtat. Planul părea posibil datorită mândria heruvim care acoperă, care a reușit să înșele și să atragă 1/3 din ordinul angelic “Și coada lui a atras a treia parte din stelele cerului, și le arunca pe pământ: și balaurul stătea în fața femeia care a dat nastere, astfel încât, atunci când ea a dat naștere, înghiți fiul său “(Apocalipsa 12: 4).
Dar plăcut lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri, în funcție de sfatul său va da oameni imaginea lor.
Primul Om
Omul a fost creat într-o poziție inferioară a îngerilor Ps 8: 4 Dar, în Hristos Isus, ultimul Adam, omul merge într-o poziție mai mare decât îngerii.
Omul a fost creat de Dumnezeu din lut. Acesta a fost primul om, creat suflet viu, fiind desemnat omul firesc și a terenurilor. Toți ceilalți oameni ca primul om, naturale și pământ.
Datorită căderea lui Adam, toți oamenii se nasc sub o condamnare moștenit de la primul om. Toată omenirea aduce imaginea la sol.
Ultimul om
Adam este Hristos. Este duh dătător de viață, care este, dă viață celor care s-au făcut astfel un suflet viu în Adam.
Om Isus Hristos a fost generată de Duhul veșnic, întâiul născut peste toată creația (primul născut al lui Dumnezeu). În timp ce Adam a fost creat, Isus este născut din Dumnezeu. În timp ce Adam a fost creatură, Isus este Fiul.
Prin Hristos, ultimul om (omul spiritual și ceresc), toți oamenii de terenuri care cred ca sunt născuți din nou de semințe incoruptibil, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acestea sunt în viață și să devină ca ultimul Adam (1 Corinteni 15:45 -49).
“Așa este scris :. primul om, Adam, a fost făcut un suflet viu, ultimul Adam a fost făcut un duh dătător de viață, dar nu în primul rând, care este spiritual, ci ce este firesc, apoi spiritual primul om este din pământ, pământesc;. al doilea om, Domnul din cer este pământesc, cum sunt, de asemenea, terenul;. și cum este cel ceresc, așa sînt și cei cerești Și după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta și chipul Celui ceresc. “(1 Corinteni 15:45 -49).
Un mult râvnit
Satana râvnit similitudinea cel mai ridicat de poziție, însă, fără să știe că Dumnezeu însuși va dezbrace de slava Lui, devenind trup.
Ca heruvimul uns vrut să urce în posesia cerului poziție mai mare decât Dumnezeu, Cuvântul Sa făcut trup, și-a asumat forma unui rob și a locuit printre oameni (Filipeni 2: 6 -11).
Cu toate acestea, după ce se demisionat pentru a lua forma unui rob, făcându-se egal cu bărbații, Dumnezeu a ridicat Hristos suveran. Chiar și după luarea “mai puțin decât” îngerii poziție, Isus chiar mai umilit, și a devenit ascultător până la moarte, și moartea pe cruce.
Rețineți că Hristos poziția funcționar nu trebuia apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, fiind în același timp Dumnezeu (Filipeni 2: 7). Rețineți că starea preot a fost dat de către Tatăl, care este, El a dat nici mână această funcție “Tot așa și Hristos nu sa slava de a fi Mare Preot, dar cel ce ia spus: Tu ești Fiul Meu, astăzi te născut “(Evr 5: 5).
Pentru a fi glorificat de Tatăl cu slava a avut înainte lume există, Isus dobândește numele de rezervă care este mai presus de orice nume “Și acum proslăvește-Mă, Tată, cu te, cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de lumea era “(Ioan 17: 5). La întoarcerea în slavă, Hristos conduce printre oameni mulți copii lui Dumnezeu “Căci el a devenit, pentru care sunt toate lucrurile, și prin care sunt toate, să ducă pe mulți fii la slavă, să suferințelor căpitanul mântuirii lor” (Evr 02:10).
Scopul etern este îndeplinită atunci când Hristos se întoarce la gloria ducă pe mulți fii la Dumnezeu, așa cum Hristos devine primul născut între mulți frați și condiție întâiul născut din morți.
Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a trecut pe la copiii lor, care sunt generate de sămânță incoruptibil, care este Cuvântul lui Dumnezeu. “Și așa pentru acum, biserica, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu poate fi cunoscut de domniile și stăpânirile din locurile cerești” (EF 02:10).
Poziția el dorea, este irelevant pentru creatura, și da, Fiul, ultimul Adam, prin care a ajuns la starea de copii. Numai cei care au fost întâmpinați de copii beneficiază de poziția ridicat de a fi ca Cel Prea Înalt (1 Ioan 3: 2; Evrei 2:10 -13; Romani 8:16 -17).
Muntele al Congregației
“În muntele adunării voi sta în nord măsura” (Is 14:13).
Satana a dorit a obține o poziție mai înaltă (va fi ca Cel Prea Înalt), pentru a stabili mai presus de stelele lui Dumnezeu. Pentru aceasta el a adus rezolva până în nordul îndepărtat, muntele adunării lui Dumnezeu.
Care a fost muntele adunării? Sau, ceea ce a fost muntele cel sfânt al lui Dumnezeu? De ce a fost acolo nevoie de o gardă de protecție performant?
Slava lui Dumnezeu a fost prezent în Eden, muntele de asamblare, în partea de nord departe. Nu a fost mediul congregației, cu toate acestea, adunarea care a fost înființată în muntele cel sfânt nu aparținea de stelele lui Dumnezeu.
Rețineți că s-au prezentat “copiii lui Dumnezeu” înaintea Domnului din când în când (Iov 1: 6; Iov 2: 1), cu toate acestea, muntele adunării care era în Eden a fost respins ele. Dumnezeu a fost protectorul heruvim uns, astfel încât îngerii nu avea acces la acest mister în muntele adunării.
Muntele adunării a fost slava lui Dumnezeu, la fel ca preotul Ezechiel a văzut în vedenie se îndepărteze de la templu. Slava era pe heruvimi și sa retras la intrarea în templu (Ezechiel 9: 3 și Ezekiel 10: 4); intrarea în templu, slava sa dus la oraș, și în cele din urmă, slava sa dus la Muntele Măslinilor (Ezechiel 11:23).
Aceeași slavă va fi revenirea la Milenară templu (Ezechiel 43: 2 -7). Când Domnul ieși la luptă, picioarele lui vor sta pe Muntele Măslinilor, care va fi împărțită în jumătate (Zaharia 14: 4). Rețineți că prezența lui Dumnezeu a fost întotdeauna învăluită în mister, “Atunci Solomon a zis, Domnul a declarat că vrea să locuiască într-un nor întunecat” (1 Regi 8:12).
Noi nu știm detalii cu privire la ceea ce a fost tratat în muntele cel sfânt al adunării, totuși, știu că a fost locul în care ședința a fost dat pentru a aborda misterul care a fost întotdeauna ascuns în Dumnezeu, și că această “adunare” a fost stabilit fără prezența îngerilor din moment ce heruvimul uns fost stabilit pentru a preveni abordarea ființelor cerești.
Se observă că garda heruvim uns, care a fost înființat pentru a proteja misterul, el a fost tentat să uite și a văzut că era pe cale de a se dezvolta.
Conjectura lui Satana l-au condus să scadă, odată asemănare dorit Celui Atotputernic, pentru a fi într-o poziție superioară față de ființele cerești.
Când Dumnezeu a creat cerurile și pământul, a fost necesar să se stabilească heruvimul uns acoperire în Eden pentru a preveni accesul oștilor îngerești Sfântul Munte. Mai târziu, Dumnezeu a pus heruvimi, pentru a preveni accesul omului eliberat de prezența sa, pentru a le împiedica să aibă acces la pomul vieții (Genesa 3:24).
Est heruvimi de Grădina Edenului și sabia de foc păzit drumul spre pomul vieții omului în păcat. Deja heruvimul uns, protejat muntele accesului adunare de ființe cerești, care nu au acces la mister ascuns.
Satana sa dovedit a presupuneri că dacă ar fi fost pe muntele asamblare, loc accesibil numai lui Dumnezeu, el va obține o poziție superioară față de curati (stele ale lui Dumnezeu). De ce să nu fie în căutare de cea mai înaltă poziție, dar într-o poziție mai înaltă de stelele lui Dumnezeu, nu am văzut violența cu privire la intenția sa de a aduce profan sanctuarul lui Creator Ezechiel 28: 16.
El a fost deja într-o poziție privilegiată, scutul, și a fost învestit cu putere și autoritate asupra altora (Zaharia 3: 1 -2, Iuda 1: 9).
Dar mândria l-au facut aspiră să profite de poziția sa de protecție (înmulțirea comerțul) (Ez 28:16), și a fost lansat de poluat Eden, să vrea să aibă acces la locul de slava lui Dumnezeu (Isaia 48:11).
Două Cifre ilustrează intenția de Uns heruvim
Haman
“Când Haman a intrat, regele la întrebat: Ce se va face omului pe care vrea împăratul să -l cinstească Acum Haman a spus el,? Pentru cine ar vrea împăratul să-și onoreze mai mult decât mine” (Et 6: 6).
Haman agaghitul, a fost mărit peste toate căpeteniile împărăției lui Ahașveroș (Xerxes). Toți funcționarii împăratului plecat când Haman a trecut, ca regele va dispune (Et 3: 1 -3). Dar Mardoheu nu plecat, nici nu i sa închinat.
Oficialul a protestat la Mardoheu, iar el nu le-a auzit. Acestea, la rândul lor, au știut Haman de atitudine Mardoheu.
Haman a cunoaște comportamentul Mardoheu, regele a propus o modalitate de a ridica 10.000 de talanți de argint, extermina poporul lui Mardoheu, sub pretextul de a nu întâlni legilor regelui (Et 3: 9).
Ce Haman a oferit regele a fost conceput ca doar o satisfacție personală. El a fost zadar, arogant și egoist. Când regele a propus să-și onoreze Mardoheu, Haman putea vedea doar ca unul care merita onoarea regelui.
Ca Haman, polițistul de heruvim uns fost orb din cauza frumuseții sale, și a vrut pentru sine onoarea și poziția pe care Dumnezeu vă rugăm să vă copiii: o asemănare a Celui Atotputernic.
Ozia
“Dar el a fost puternic, a ridicat inima lui să fie corupt, iar încălcat legea împotriva Domnului, Dumnezeului său, și a intrat templul Domnului să ardă tămâie pe altarul” (2 Cronici 26:16).
Regele Ozia a fost unul dintre regii lui Iuda și au făcut ceea ce era drept în ochii Domnului (2 Cronici 26: 4).
Cu toate acestea, după ce fortificat regatul său cu războinici, mașini, sulițe și săgeți, inima lui a fost corupt. El a fost infidel de a aduce oferta tămâie pe altarul tămâierii în templul Domnului (2 Cronici 26:16).
Rețineți că a fost împiedicată de către preoții, descrise ca oameni curajoși. Acestea rezistat Ozia, și a zis: “Pentru tine, Ozia, nu pentru arderea tămâie înaintea Domnului, dar preoții, fiii lui Aaron, care sunt consacrați să ardă tămâie” II Cr 26: 18.
Preoții stabilit că Ozia a ieșit din Templu, fiind infidel. Alerta și plin “, sau este aceasta pentru tine onoarea ta de la Domnul Dumnezeu.” Hristos a devenit un preot după rânduiala lui Melchisedec, Dumnezeu da aceasta onoare (Evrei 5: 5). Ozia a adus oferta tămâie, onoare dat fiilor lui Aaron, care a devenit infidel.
Orbirea ajuns la punctul de ea supărat cu preoții, care erau alerte despre eroare tău. Apoi, lepra încolțite pe frunte. Preoții s-au grabit la retragerea sa din templu, iar el sa grăbit atunci când a dat seama că Dumnezeu îl (2 Cronici 26:20) a rănit.
În mod similar, atunci când doresc să se așeze pe muntele cel sfânt să adopte o poziție care nu a fost dat, Satana a devenit profan. El nu a profanat locul de slava lui Dumnezeu, deoarece, atunci când a găsit răutatea în el, Dumnezeu la pus profanat muntele lui Dumnezeu și lipsit de principat său (Ezechiel 28:16).
https://estudobiblico.org/ro/originea-lui-satan-tatal-minciunii/?print=print
///////////////////////////////////
Mincinoşi fiind, nu aveţi ca tată pe diavolul?
Autor: Lucaci Laura-Otilia
„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună , vorbeşte din ale lui , căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Evanghelia după Ioan 8:44)
Într-un document Excel nou, calculez minciunile, adevăr spus parţial (intenţionat, pentru a ascunde adevărul). Recunosc că am învăţat să mint cu mult timp în urmă, pe când vaza de culoare verde aflată pe masa din camera ce dă spre stradă s-a spart şi am dat vina pe pisicuţele mele (care au ajuns să spargă jumătate din setul de pahare preferate ale mamei mele, şi asta nu este o minciună).
O minciună ieri, scuză pentru faptul că din nou am băut ceai şi am lăsat cana pe birou timp de câteva zile fără să o spăl, atât de multe că plicul a rămas lipit de fundul cănii. Tata m-a privit sceptic când i-am spus că am băut ceai ieri, la care i-am răspuns: ai pus aseară pe foc foarte mult, a fost foarte cald. A zâmbit şi m-a strâns în braţe, amuzat de cât de repede am găsit o ieşire de incendiu.
O minciună vineri, şi alte câteva astăzi, probabil spuse fără să îmi dau seama. Deci, cine e tatăl meu.
‚Chiar aşa Saga, cine e tatăl tău?’
Replică la care găsesc o scuză pentru minciuna spusă tatei, era atât de utopic ceea ce am spus încât era imposibil să mă creadă, era mai degrabă o glumă. ‚Da, dar dacă te credea, rectificai? Menţionai că ai glumit?’… Cel mai probabil nu.
Deci, diavolul şi Dumnezeu se bat pentru custodia mea.
Încotro? La un moment dat am ales, momentul în care am intrat în apa botezului, a fost momentul când în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi mi-am luat catrafusele (văzute şi nevăzute – sufletul – şi ele) şi m-am mutat. Dar diavolul mă mai vizitează câteodată, încearcă să mă cumpere cu bombonele ca pe un copil mic, încearcă să mă facă să îl supăr pe Tata.
Ce Tatăl meu îmi oferă, diavolul încearcă să discrediteze. Deloc interesat de buna mea stare, diavolul ştie care sunt punctele mele slabe şi atacă, dar habar nu are că Dumnezeu m-a întărit ca pe-o cetate puternică, mă zideşte pe stâncă şi deşi în mijlocul cerului ce se cutremură de tunete, şi valurile izbesc, nu am să mă dărâm căci mâna Tatălui meu mă ţine.
Viaţa de creştin, o poţi asemăna cu copil ce învaţă să meargă cu bicicleta, la început cu roţi ajutătoare, echipat până în dinţi, casca, cotiere, genunchiere, şi mâna Tatălui ce ţine bicicleta şi o împinge încet. La început, chiar dacă merge doar puţin mai repede ne agităm asemeni unor copii fricoşi şi vrem să coborâm, plângem. Dar mâna Lui ne dă putere şi ne încredem în El. La un moment dat renunţăm la cotiere, apoi la genunchiere, şi evident că urmează o căzătură, o rană deschisă şi fiindcă ne-am avântat prea repede, luăm iarăşi genunchierele. Dar timpul trece, căpătăm experienţă şi în final renunţăm şi la cască. Cel mai greu este să renunţăm la roţile ajutătoare, însă ajunge să se întâmple şi asta. Dar niciodată să nu renunţăm la mâna Domnului, ea ne va ghida, şi se va tine de noi indiferent ce viteză o să luăm.
Diavolul vede asta, pândeşte şi prinde momentul oportun când Dumnezeu ne dă drumul pentru câteva clipe nu fiindcă El ar vrea asta, ci fiindcă intervine mândria, credinţa în propriile puteri. Şi fiindcă diavolul ne e familiar ( fiindcă toţi am trăit cândva, puţin ori mai mult în păcat) în timp ce ne ţine de vorbă mâna lui prinde bicicleta şi şoptindu-ţi cuvinte dulci, hrănindu-ţi egoul te face să te avânţi. Dar el nu este ca Dumnezeu, el nu ţine de bicicleta ta ca să nu cazi, şi dacă ţine de ea, ţine doar pentru a se asigura că porneşti spre prăpastie, ca ai să cazi. Şi uite aşa, agitaţi, cu frânele nefuncţionale coborâm în goană în prăpastie urlând ca din gură de şarpe după Dumnezeu. Şi la un moment dat, simţi că te opreşti brusc, şi o voce blândă se aude: Parcă ţi-am zis să mă aştepţi cuminte.
Însă greul nu se încheie aici, fiindcă fiecare abatere de la cale are consecinţe. Parcă distanţa nu părea chiar aşa mare când coboram, dar acum vedem cât de mult am decâzut, când împingem de bicicletă pe colina abruptă, dar dacă nu ar fi Dumnezeu alături de noi, care ne ajută şi El când vede că într-adevăr nu mai reuşim, sigur ne-am urca pe bicicletă şi am întoarce-o invers si am striga: diavole, îmi faci având ori mă avânt eu? Dar Dumnezeu nu ne lasă.
Uneori sigur nu ne dăm seama ce greutate are una bucată crudă minciună, indiferent că are o sută grame ori cinci grame. Dar aceasta împreună cu alte ‚condimente’ speciale de’ale diavolului combinate, ne trezim cu o reţetă ce nu ne cade greu la stomac, ci greu la suflet.
Într-un suflet se pun treizeci grame minciună, se adaugă mândrie o sută grame pudră, se amestecă şi se adaugă necurăţie după gust, apoi se toarnă patimă din belşug, cât să acopere, se amestecâ până obţinem un aluat omogen, apoi se pune într-o tavă şi se lasă în mâinile diavolului un minut. Ştiţi ce aţi obţinut? Curvie. Şi uite aşa, diavolul este un adevărat gurmand, pofteşte la sufletele noastre, care pentru el sunt o adevărată delicatesă. Şi astfel, în fiecare zi, găteste. Dar să nu crezi că dacă toate aceste ingrediente nu sunt puse în tine într-o singură zi, nu se întâmplă nimic. Diavolul adaugă astăzi minciuna, peste câteva luni mândria, apoi necuratia… peste câtiva ani adaugă patima până ajungi ceea ce el doreşte să fi, până în momentul în care la o temperatură potrivită, ai putea fi ‚gătit’, până circumstanţele potrivite te-ar face să cazi în păcat. Crede-mă, este foarte răbdător şi pofticios.
Uneori acesta se întrece pe el însuşi şi ne transformă într-un adevărat festin când după mulţi ani în care subtil a strecurat în noi diferite păcate cădem, şi cădem rău de tot: curvie, dependenţă de pornografie, de droguri, de alcool. Imaginează-ţi-l lingându-şi degetele după un astfel de suflet. Dar spre bucuria mea şi slava Domnului un astfel de suflet a fost salvat, e un cunoscut de al meu. În mintea mea parcă îl văd pe diavol pregătindu-se să înfulece acest suflet dar Dumnezeu în marea lui Îndurare i-a luat farfuria din faţa ochilor, şi a salvat această persoană.
În fiecare zi diavolul strecoară lucruri în noi, însă în fiecare seară (ori chiar momentul în care conştientizăm păcatul) îi putem lua dreptul diavolului asupra noastră. Mărturisindu-ne greşelile Dumnezeu scoate toate acele lucruri din compoziţia noastră. ‚Ah, îţi pare rău că ai minţit, hai să scot mizeriile astea de aici, oh, regreţi că ai poftit pe cineva, stai puţin că aici avem cantităţi mai mari de îndepărtat fiindcă ai făcut asta în ultimul timp în mod constant.’ şi uite şa îi refuzăm diavolului dreptul asupra noastră.
Deci, tatăl vostru cine este?
http://www.rulerofmyheart.wordpress.com
.//////////////////////////////////////////////////////////////////////
…si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta…
Apocalipsa 13
- Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte,
- si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei.
- Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.
Astazi, poti sa deschizi usa de la casa ori masina cu un mic inel, dotat cu un cip NFC. Poti sa stochezi pe el cartea ta de vizita. Ori ti-l poti ascunde sub piele….
https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/10/09/si-nimeni-sa-nu-poata-cumpara-sau-vinde-fara-sa-aiba-semnul-acesta/
///////////////////////////////////////////////
Prizonierul din celula a treia- Gene Edwards
https://elly4god.wordpress.com/category/filme-crestine/
Gânduri printre rânduri
Personajul principal al cărții nu este nimeni altul decât Ioan Botezătorul.
Autorul surprinde cu atâta măiestrie istoria de viață a personajului nostru, care este întemnițat de Irod și își așteaptă sfârșitul.
Cartea de față este o consolare pentru toți aceia care trec prin circumstanțele vieții deloc plăcute și neînțelese.
Mare parte din viața sa, Ioan Botezătorul a petrecut- o în post și rugăciune, pregătindu- se pentru ceea ce urma să facă. În tot acest timp, el niciodată nu a atins vinul, părul i- a crescut fiind netăiat de la naștere. Petrecea zile și nopți în rugăciune neîntreruptă.
Să facem un exercițiu de imaginație. După moartea părinților, el alege să trăiască în pustiu. Soarele arde puternic. Compania lui sunt vântul șuierător, soarele dogoritor și nisipul tăios. În acest context și- a petrecut mare parte din viață.
Oare, câți suntem gata să renunțăm la confortul nostru în dorința de a- L căuta și cunoaște pe Domnul?
Dedicarea lui Ioan față de Dumnezeu este absolută. Viața îi era goală de orice altceva, în afară de chemarea lui. Chair dacă înfățișarea lui nu era una plăcută la privit, ele era convins că avea un mandat de împlinit.
” În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.’” Ioan purta o haină de păr de cămilă și la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.”
Matei 3:1–4 VDC
Toți îl ascultau. Mulți plângeau și cădeau cu toată convingerea în genunchi implorând iertarea nemeritată. Oameni din toate categoriile se întorceau la Dumnezeu și erau botezați în apele Iordanului.
Dumnezeu i- a dat autoritate și fără să se teamă, a mustrat pe față mai marii bisericii, spunându- le:
” Dar când a văzut pe mulţi din farisei și din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Și să nu credeţi că puteţi zice în voi înșivă: ‘Avem ca tată pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc.”
Matei 3:7–10 VDC
Șoc!!! Liderii religioși s- au oprit înmărmuriți. Apoi, au plecat.
Apare în scenă verișorul lui, Domnul Isus, care este botezat de el.
” De îndată ce a fost botezat, Isus a ieșit din apă. Și, în clipa aceea, cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
Matei 3: 16,17
Ceea ce nu știa Ioan, era că zilele ușoare ale slujbei lui trecuseră. Urmau să vină cele mai grele zile din viața sa.
” Celula trei.” Aici a fost adus personajul nostru. Însă, chiar și în închisoare, Dumnezeu i- a dat favoare:
” Ascultați! În măsura în care celula aceea groaznică permite, faceți că acest om să se simtă confortabil; dați- i mâncare, apă și orice altceva are nevoie… “
( pg.41)
////////////////////////
Încrederea în Dumnezeu chiar și când viața aduce suferință- de Jerry Bridges
De-a lungul vieții, cu toții trecem prin diverse necazuri, în diferite moduri. Și tocmai prin aceste necazuri, Dumnezeu dorește să avem încredere în El, chiar dacă este un proces anevoios. Și care nu se va termina.
El dorește să învățăm că este Stăpân peste orice situație.
Suntem bombardați cu tot felul de gânduri, întrebări etc. Căci, dacă nu am pune întrebări, atunci nu vom putea primi răspunsuri, nu- i așa?
El știe dinainte prin ce experiențe vom trece, ce încercări avem de trecut sau prin ce vale ajungem… El știe TOTUL și nimic nu îl ia prin surprindere. Pe noi, în schimb, da, ne ia pe nepregătite.
Timpul meu și al tău sunt în Mâinile Lui. Iar fiecare suflare a noastră, este un dar pe care l- am primit din partea Lui. Fiecare zi, cu provocările ei, pe care o trăim este hotărâtă de El.
” Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, toți vă sunt numărați . Deci să nu va temeți, voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.
Matei 10: 29- 31
În aceste versete vedem exercitată Suveranitatea Domnului Isus, atunci când trecem prin evenimente. Suferința noastră are sens și rost în planul veșnic al lui Dumnezeu. El permite în viața noastră numai ceea ce este spre slava Sa și spre binele nostru.
El îngăduie să cunoaștem durerea trecând prin ea. Durerea este reală. Suferim. Însă, în mijlocul suferinței trebuie să credem că Dumnezeu este Stăpân pe situație.
” Suveranitatea lui Dumnezeu este singura stâncă invincibilă de care trebuie să se agațe inima umană în suferință. Împrejurările vieții noastre nu sunt defel întâmplătoare: poate că sunt lucrarea răului, dar răul acela este ținut bine în mâna cea tare a Dumnezeului nostru suveran. “
Margaret Clarkson
De reținut este faptul că Dumnezeu orchestrează în mod suveran toate evenimentele din viața noastră pentru un și mai mare bine pentru noi, copiii Lui. Și nu se confirmă aceasta în cartea Romani 8: 28 :
” De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. “
Dumnezeu nu este doar suveran, ci este și desăvârșit în dragoste și infinit în înțelepciune.
Dumnezeu are un plan pentru tine. Pentru mine. Nimeni nu poate zădărnicii acest plan, chiar dacă vedem viața marcată de un șir de evenimente și întâmplări neprevăzute. Putem avea încredere în El, pentru că este vrednic de încredere.
https://elly4god.wordpress.com/
///////////////////////
Detoxifierea sufletului – scapă de reziduurile distructive – Dr. R. Heard
” Ni- i nașterea doar somn, doar o uitare,
Iar sufletul – al vieții astru-
S- a stins altunde, și apare
Din hău albastru…
Venim, pășind pe nori de slavă,
De la Dumnezeu, căminul nostru…”
( William Wordsworth ” Odă semnelor nemuririi” )
Să nu uităm că Satan este dușmanul sufletului nostru. În fiecare zi, sufletele noastre sunt țintele atacurilor lor. El ne otrăvește mintea cu gânduri toxice care nu fac altceva decât să producă emoții toxice, iar acestea, în cele din urmă, duc la relații toxice.
Ce este frumos la Dumnezeu este faptul că nu ne- a lăsat singuri, nu ne- a lăsat sufletul fără apărare și speranță, ci, El ne oferă antidotul specific fiecărei toxine pe care o întâlnim în călătoria noastră pe acest pământ. Îmbărbătează- te !
Oh, cât de mult îmi doresc ca inima mea să fie goală de supărare, pesimism, neîncredere sau de orice altceva .. Cheia detoxifierii este capacitatea de a recunoaște semnalele toxicității.
” El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să se arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. “
( Efeseni 2:6- 7)
Știm că tot ce face Dumnezeu este motivat de dragostea Sa pentru noi. O dragoste incomparabilă și necondiționată.
” Înviat împreună cu Hristos “, ne arată harul și bunătatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre mine și tine, ci despre El. Cea mai mare dovadă a bunătății Lui nu este ceea ce spunem, ci trăirea unei vieți binecuvântate.
Cea mai mare nevoie a noastră este detoxifierea sufletului. Pentru că, de starea sufletului depinde felul în care ne trăim viața.
” Dacă sufletul tău este infectat di cauza unor gânduri, emoții, cuvinte, relații sau chiar a unei religii otrăvitoare, nu vei experimenta niciodată cu adevărat viața pe care Dumnezeu ți- a pregătit- o.”
( pag. 13)
Așa cum spune apostolul Pavel, este importantă ” înnoirea minții noastre”, pentru a reflecta voia bună și perfectă a lui Dumnezeu pentru noi.
Rolul toxinei este de a distruge. Toxina este ca o săgeată otrăvitoare îndreptată spre o țintă precisă – inima mea și a ta. De aceea suntem încurajați ca în fiecare zi să ne protejăm inima cu scutul credinței, să le ținem lipite de corp. Fiecare țintă a vrăjmașului ne epuizează sufletele. Toxinele sufletului lucrează pe ascuns pentru a- ți distruge destinul înainte să pășești cu adevărat în el.
” Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău.”
( Efeseni 6:16)
Cuvântul lui Dumnezeu conține antidotul potrivit pentru fiecare toxină care contaminează sufletul.
Draga mea, dragul meu, tu, cel/ cea care citești aceste gânduri, dacă și tu te identifici cu aceste rânduri, haideți împreună cu mine să identificăm toxinele din inima noastră. Acele toxine care ne transformă imaginea de sine, care ne împiedică să funcționăm bine și să împlinim scopul lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Pentru că, identitatea noastră nu este determinată de câți bani avem , de diplomele noastre, de statutul social, de educație sau faimă. Identitatea noastră a fost stabilită de Dumnezeu.
https://elly4god.wordpress.com/
////////////////////////
IERTAREA DUMNEZEIASCA – CA ACT SUPREM AL IUBIRII
Iertarea este poarta catre lumina,iubire,sanatate,fericire
Iertarea este raspunsul final la toate bolile.Iertarea te vindeca pe tine dar si pe cel pe care il ierti.
Iertarea este un act al iubirii de sine pentru ca noi prin iertare ne aducem in primul rand noua,pace interioara,liniste sufleteasca si acceptare.Cei care ne-au suparat poate nu mai sunt langa noi sau nu mai sunt in viata deci nu sunt afectati de neiertarea noastra,singurii care suntem incarcati de toxine emotionale noi suntem, nu ei,de aceea este bine sa iertam intai pentru noi apoi pentru ceilalti.
Avand in vedere ca toti suntem interconectati la nivel spiritual vibratia iertarii apoi a linistei interioare, a sentimentelor de iubire si acceptare care decurg din iertarile noastre contribuie la binele tuturor pentru ca toti vor beneficia de aceste energii inalte si de lumina sufletului nostru.
Lipsa iertarii blocheaza dezvoltarea spirituala, neiertarea preia controlul asupra unei parti din inimile noastre si acea parte nu mai este accesibila dragostei divine sau luminii pana cand nu o eliberam.
Trebuie sa ii iertam pe cei din jurul nostru chiar daca nu este usor.Iertandu-I nu insemna ca trebuie sa reprimim acei oameni care ne-au facut sa suferim in vietile voastre sau ca iertandu-i ne vom aseza fata de ei iarasi intr-o pozitie care ne va face iar sa suferim.
Resentimentele fata de cei care ti-au gresit pot deveni o povara care te impiedica sa iei cele mai bune decizii pentru tine si sa evoluezi in planul personal.
Durerea provocata de cei care te-au ranit continua sa faca parte din viata ta, daca nu ierti. Aceste sentimente au un impact mai mare decat vrem si pot influenta deciziile importante din viata noastra si relatiile cu cei apropiati. Dupa ce iertam, putem descoperi ca suntem mai deschisi catre intelegere, acceptare si iubire in relatiile cu cei din jur.
Cand ai o experienta neplacuta, iti aduci aminte fara sa vrei de alte experiente dureroase din trecut.Cand nu iertam ne sabotam prezentul prin faptul ca emitem judecati care au legatura cu trecutul dureros.Si atunci ,plini de resentimente,proiectam asupra acelei situatii din prezent energia toxica din trecut si finalul sigur este iar o dezamagire,suparare,durere ….
Iertarea de sine si iertarea celorlalti intotdeauna ne elibereaza de trecut si ne da startul catre o viata fericita.
In” Curs de miracole” se afirma ca iertarea este raspunsul la aproape toate problemele noastre , de cate ori ne simtim blocati sa stim ca avem de iertat ceva sau pe cineva.
Daca acum nu ne putem bucura de fiecare moment din present inseamna ca ceva din trecut ,o emotie toxica ne stapaneste.Poate fi vorba de un regret,de tristete,de teama,de o rana sufleteasca,de vinovatie ,de o acuzatie,de un resentiment,de manie sau chiar de razbunare.
Toate aceste vin din neiertare.
Iertarea dizolva toate resentimentele,blocajele,este grabnic vindecatoare.
Cresterea vibratiei inimilor noastre prin iertare se va extinde in afara noastra si niciodata nu se vor mai opri,o inima iertartoare va vindeca intreaga lume,intreaga planeta…
Incapacitatea de a ierta ne impiedica sa comunicam cu ingerii.Ingerii afirma ca prin refuzul de a ierta noi ne intunecam lumina divina a sufletelor noastre.
Ea are o vibratie extreme de inalta ,ne-o putem imagina ca lumina unui far in bezna,atunci cand ne cramponam de incapacitatea de a ierta noi ne acoperim aceasta lumina cu un nor gros de intuneric.Lumina noastra interioara continua sa straluceasca dar fiind acoperita cu energii de frecventa joasa noi nu ne vom mai conecta asa usor la sinele nostrum divin.In afara de aceasta in Univers ceea ce se aseamana se aduna,cu alte cuvinte cu cat vom emite mai multa lumina in jurul nostrum si cu cat gandurile noastre vor fi mai pline de iubire si acceptare cu atat ceea ce vom primi si atrage catre noi va fi o viata mai plina de lumina si iubire.
Ingerii ne spun ca atunci cand avem neiertari practic noi punem un baraj care opreste curgerea naturala a energiei vindecatoare a corpului nostru.
Unii oameni sunt in viata noastra pt a fi persoana rea astfel incat sa ne putem invata lectiile despre iertare si valoare.Persoanele stabilite pt acest rol sunt prin contract intre suflete,cu mult inainte de a veni pe lume. Nici noi nu suntem intotdeauna personajul pozitiv,sa constientizam asta si sa ne aducem aminte de cuvintele lui Iisus: „Sa arunce cu piatra primul cel fara pacat”
Iertarea adevarata vine din inima.
Daca auzind ceva de bine despre cineva din trecutul nostru care ne-a aprovocat suferinta ne vom bucura pt el,atunci vom sti ca l-am iertat cu inima.
Putem sa iertam prin diferite metode,sa ii chemam in ajutor pe ingeri ,pe arhangheli sau sa constientizam ca ceea ce am atras in vietile noastre a fost datorita nevoilor sufletelor noastre de a invata si atunci noi am creat toate aceste manifestari.
O tehnica cu care eu personal am rezonat foarte mult este urmatoarea:
Intai faceti o lista cu toate persoanele din viata voastra pe care doriti sa le iertati,nu uitati sa-i notati si pe parintii vostrii iar la sfarsitul listei sa va treceti si pe dvstra.
Vizualizati cu ochii mintii cum stati intr-un tzarc,usa este inchisa,si in tzarc,alaturi de dvstra sunt toate persoanele pe care vreti sa le iertati.
Stati langa prima persoana,uitati-va in ochii acelei persoane si spuneti-i:
Te iert si te eliberez ! te iubesc..oferiti-I o imbratisare si uitati-va apoi cum usa tzarcului se deschide si acea persoana fericita pleaca ,continuati cu a doua persoana,a treia,.si tot asa.
La sfarsit veti ramane singur in tzarc,zambiti plin de pacea care v-a fost daruita odata cu iertarile care le-ati facut si spuneti” Ma iubesc,ma iert si ma accept,sunt libera” si vedeti cum usa se deschise si realizati ca aceasta usa a deschis calea catre fericirea voastra..
Va relaxati respirati si deschideti ochii.
sa va fie de folos,va urma…
https://vindecaviata.wordpress.com/2014/09/02/iertarea-ca-act-suprem-al-iubirii/
///////////////////////
Iertarea — Cea mai mare putere vindecătoare
» Coperta Cartea explică de ce atât de mulţi oameni consideră că este atât de greu să ierte şi de ce cramponarea de durerea provocată de ceilalţi reprezintă de fapt o decizie de a suferi.
Autor: Gerald G. Jampolsky
Editura: Adevăr Divin
Colecţia: Vindecare spirituală
Descriere
Cartea Iertarea: cea mai mare putere vindecătoare este scrisă într-un limbaj simplu şi accesibil. Ea explică de ce atât de mulţi oameni consideră că este atât de greu să ierte şi de ce cramponarea de durerea provocată de ceilalţi reprezintă de fapt o decizie de a suferi. Cartea analizează factorii care ne fac să refuzăm iertarea şi felul în care justifică mintea noastră acest lucru. În continuare, ea prezintă efectele secundare toxice ale incapacităţii de a ierta şi dezastrul pe care îl provoacă aceasta asupra corpului nostru şi în viaţa noastră. Dar mai presus de orice, cartea prezintă beneficiile incredibile ale acestui act simplu care este iertarea.
Autorul relatează numeroase întâmplări care au darul de a ne deschide inimile în faţa miracolelor care se pot petrece atunci când acceptăm faptul că nimeni nu merită să fie exclus de la iubirea noastră. De-a lungul cărţii sunt citate diferite aforisme care ne reamintesc de virtutea iertării şi care pot fi folosite ca afirmaţii pozitive. Repetate zilnic, ele ne pot ajuta să ne schimbăm radical viaţa, eliberându-ne de suferinţele trecutului dureros.
„Iubirea poate vindeca lumea, iar iertarea este catalizatorul care permite acest lucru. Cartea lui Gerald Jampolsky reprezintă o lectură obligatorie pentru toţi cei interesaţi de transformarea personală şi globală a acestei lumi”.
John Gray, autor al lucrării
BARBAŢII SUNT DE PE MARTE, FEMEILE SUNT DE PE VENUS
„Nu te limita doar să citeşti această carte. Inspiră şi expiră înţelepciunea ei în fiecare zi. Este o carte cu adevărat înălţătoare”.
Dr. Wayne W. Dyer, autor al lucrării
PUTEREA INTENŢIEI
„Lumea conflictuală în care trăim are astăzi mai multă nevoie de iertare ca oricând, căci fără iertare nu se poate vorbi de o vindecare autentică. Aşa cum explică pe larg Jampolsky, destinul nostru depinde adeseori de măsura în care ştim să iertăm”.
Larry Dossey, autor al lucrărilor
REINVENTAREA MEDICINII şi CUVINTE CARE VINDECĂ
„Jerry este un promotor al păcii. Opera lui de o viaţă referitoare la iertare reprezintă fundamentul atingerii stării de pace interioară, dar şi al păcii planetare. Această carte simplă, ilustrată cu numeroase poveşti inspirate şi capabile să îţi transforme viaţa, prezintă paşii concreţi prin care ne putem dezvolta capacitatea de a ierta. Dacă vom fi dispuşi să facem aceşti paşi, spiritul nostru va renaşte, desăvârşind miracolul vindecării”.
Joan Borysenko, autoarea lucrărilor
ŞAPTE CĂI CĂTRE DUMNEZEU şi CARTEA VIEŢII PENTRU FEMEI
https://www.divin.ro/?53t4l&v7f2k=2993
/////////////////////
Matricea divină- Legătura dintre timp, spaţiu, miracole şi credinţă
» Coperta Ce ar însemna pentru tine să descoperi că puterea de a crea bucurie, de a vindeca suferinţa şi de a aduce pacea în lume trăieşte în interiorul tău? Cât de diferit ai trăi dacă ai şti să foloseşti această putere în fiecare zi a vieţii tale?
Autor: Gregg Braden
Editura: For You
Afişat de 18433 ori.
Cotaţie articol: excelent (4.8/5; 17 voturi)
Neinspirat Mediocru Mediu Bun Excelent
Acest produs nu este disponibil •Preţ raft: 38.00 RON
- Reducere: 25%
- Preţ site: 28.50 RON *
Momentan indisponibil(ă)!
În prezent nu cunoaştem dacă şi când acest produs va fi în stocul nostru.
Puteţi însă să faceţi precomandă şi astfel veţi fi anunţat(ă) atunci când acesta devine disponibil.
Pentru aceasta trebuie să fiţi autentificat(ă).
Contact
Descriere Cuprins Fragmente Condiţii de livrare
Descriere
Ce ar însemna pentru tine să descoperi că puterea de a crea bucurie, de a vindeca suferința și de a aduce pacea în lume trăiește în interiorul tău? Cât de diferit ai trăi dacă ai ști să folosești această putere în fiecare zi a vieții tale?
Numeroase experimente revoluționare ne prezintă dovezi spectaculoase despre existența unei rețele de energie care leagă totul în viața și în lumea noastră: Matricea Divină. De la vindecarea corpului până la succesul în carieră, de la relațiile intime până la relațiile dintre națiuni, Matricea Divină reprezintă dovada că fiecare om are puterea de a comunica direct cu forța care leagă întreaga creație.
Cartea Matricea Divină îți prezintă toate aceste dovezi provenite din cercetări științifice de ultimă oră, dar și din înțelepciunea milenară. Alătură-te reputatului Gregg Braden în această călătorie extraordinară care leagă știința, spiritualitatea și minunile prin limbajul Matricei Divine!
„Matricea Divină este lumea noastră. În același timp, este și tot ce există în lumea noastră. Ea suntem noi și tot ce iubim, urâm, creăm și trăim ca experiență. În Matricea Divină, suntem sămânța miracolului – precum și miracolul însuși.
Cel mai important lucru e că relația noastră cu această esență cuantică ce ne conectează cu tot ce ne înconjoară ne reamintește că noi înșine suntem creatori. Prin urmare, putem să ne exprimăm cele mai profunde dorințe ce vizează vindecarea, prosperitatea, bucuria și pacea, care să cuprindă totul, de la corpul nostru și viața noastră până la relațiile noastre. Putem face acest lucru în mod conștient, la momentul și în maniera alese de noi.
Această carte este scrisă pentru aceia care doresc să-și trezească puterea dată de cele mai mari pasiuni și de cele mai profunde aspirații.“
- Gregg Braden
Oare miracolele pe care le vedem în lumea cuantică ne arată, de fapt, posibilităţile noastre cele mai măreţe, mai degrabă decât limitările de natură ştiinţifică? Oare vindecarea spontană a unei boli, conectarea instantanee cu toată lumea şi cu tot ce există şi chiar şi călătoria în timp să reprezinte adevărată noastră moştenire în acest univers?
Există un loc unde încep toate lucrurile, locul de energie pură care „este”, pur şi simplu. În acest incubator cuantic al realităţii, totul este posibil. În 1944, Max Planck, părintele teoriei cuantice, a şocat lumea, spunând că această „matrice” este locul în care îşi au începutul ADN-ul vieţii, naşterea stelelor şi tot ce se află între acestea. Descoperirile recente ne aduc dovezi dramatice că matricea lui Planck – Matricea Divină – este adevărată. Această verigă ce lipseşte din cunoaşterea noastră este cea care oferă recipientul ce conţine universul, puntea dintre imaginaţia şi realitatea noastră şi oglinda – în lumea noastră – a ceea ce creăm în contextul credinţelor noastre.
Pentru a dezlănţui puterea acestei matrice în vieţile noastre, trebuie să înţelegem cum funcţionează ea şi să vorbim limbă pe care ea o recunoaşte. Timp de peste douăzeci de ani, Gregg Braden, fost proiectant de sisteme de calculatoare în industria aerospaţială, a căutat să înţeleagă cum să facă tocmai acest lucru. De la mănăstirile îndepărtate ale Egiptului, cele din Peru şi Tibet, şi până la textele uitate, care au fost editate de biserică creştină timpurie, secretul Matricei Divine ne-a fost lăsat în limbajul codificat al celor mai de preţ tradiţii ale noastre, iar astăzi, el este validat de descoperirile ştiinţei.
În această carte, care spulberă orice paradigmă, Gregg ne împărtăşeşte ceea ce a aflat. Prin douăzeci de chei ale creaţiei conştiente, ni se arată cum să transpunem miracolele din imaginaţia noastră, în ceea ce este real în vieţile noastre. Prin explicaţii ştiinţifice uşor de înţeles şi poveşti bazate pe fapte reale, Gregg ne arată că suntem limitaţi doar de credinţele noastre – şi că ceea ce am crezut odată, este pe cale să se schimbe!
https://www.divin.ro/?53t4l&v7f2k=2897
/////////////////////////
Nicolae Breban: Izgonirea din paradis
Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 02 / Februarie 2018 19 februarie 2018
Adolescenţa mea, ceea ce în mod general numim astfel, mie mi-ar fi greu să o periodizez, deoarece habar nu am când a început, adică nu pot certifica cu certitudine limita a ceea ce numim pubertate şi începuturile adolescenţei
Cum am mai amintit, la vârsta de 17 ani am fost izgonit din acest paradis – al aerului şi spiritului de colegialitate şi de studiu, al veselei nepăsări, al dezordinii logice, dar şi al visărilor fără frâu, hrănit, îndopat, mai bine zis, cu lecturi amestecate, de-o înfiorătoare diversitate şi valoare, deoarece nu avusei norocul unui magistru care să-mi îndrume lecturile! – de o hotărâre luată de ministerul învăţământului, în complicitate şi la instigarea organizaţiei locale de UTM, dar şi cu asentimentul conducerii liceului, aceea ca eu, împreună cu un coleg, Gheorghe I., fiu de ţăran chiabur, să fim exmatriculaţi în plin semestru al doilea al clasei a X-a, în absenţa celui mai obscur motiv, cu posibilitatea de a ne da examenele de sfârşit de an în vară, dacă îndeplineam condiţia de a ne angaja, până atunci, undeva, în câmpul muncii. Eu în calitate de fiu de exploatator, e vorba se înţelege de acea amintită uleiniţă unde trebăluiau vreo cinci-şase muncitori, dar probabil şi de faptul că eram cotat drept fiu de preot al Bisericii Greco-catolice interzisă, desfiinţată de noul stat comunist.
Cu un an sau un an şi jumătate înainte de această surprinzătoare decizie fusesem, e drept, criticat în nu puţine şedinţe de UTM ce se ţineau, pe vremea aceea, la vreun an de la înfiinţarea organizaţiei sub mare presiuni şi luări de sarcini, comandamente şi dezvăluiri, organizaţie în care fuseseră acceptaţi în bloc aproape toţi colegii mei, cu excepţia doar a câtorva, se înţelege, eu şi Gheorhe I. Eram acuzat, printre altele, în şedinţe plenare ale cursului superior al liceului Brediceanu, având în primele rânduri postaţi profesorii noştri, bieţii de ei, tăcuţi ca peştii, că citesc şi difuzez cărţi interzise şi duşmănoase, Sigmund Freud, printre altele! Mi se interzicea să particip în calitate activă, ca actor sau creator de texte, la înscenările teatrale pe care le organizam cu colegele noastre de la liceele de fete, să conduc corul liceului, cum făceam uneori, colegilor mei li se interzicea să-mi adreseze cuvântul chiar şi în pauzele de recreaţie, în timpul programului, să fiu acceptat la chermezele dansante ce aveau loc uneori sâmbăta, la diverse cluburi, ba, în final mi se notificase că nu aveam voie să păşesc pe trotuarul din faţa Sediului Partidului Comunist local!
Regimul nou şi viguros, năvalnic cum se auto-caracteriza, avea după cum se vede nevoie urgentă de victime, de duşmani hotărâţi contra noii ordini, şi îi căuta până şi în mediile nevârstnice, şcolăreşti, dar cu această ocazie am luat pentru prima oară contact cu lumea muncitorească, deoarece, într-adevăr, m-am angajat ca ucenic la o mică fabrică locală de calapoade, de şanuri de lemn pentru fabricile de pantofi, vreo lună sau o lună şi jumătate, când m-a surprins o altă hotărâre a Ministerului care stipula că nu se aprobă eliminarea elevilor înainte de susţinerea tezelor finale. Colegii mei, cei pe care îi întâlneam după-amiezile în jurul orei patru sau cinci, când mă întorceam obosit de la fabrică şi care se prefăceau că nu mă cunosc, în timp ce curtau pe Corso tinerele fete şi domnişoare, îşi dăduseră deja tezele celui de-al doilea semestru, aşa că eu, împreună cu colegul Gheorghe, am fost convocaţi să ne dăm în două-trei zile tezele restante. Unul singur, însă, dintre profesorii noştri, deşi ştiau că în ultimele luni fuseserăm ocupaţi în câmpul muncii, a avut bunăvoinţa de a ne chema în privat şi de a ne anunţa ce ne va da a doua zi la teză, Traian Simu, vajnic profesor de istorie care, bietul de el, n-a scăpat nici el de mânia dreaptă a proletariatului şi, probabil, denunţat de unii dintre colegii noştri, cam tolomaci la învăţătură, dar vizitând asiduu sediul din liceu şi din oraş al organizaţiei UTM, unde furnizau probabil informaţii despre aerul politic din şcoală; „Tata Simu” şi-a „serbat” sfârşitul carierei de dascăl şi de excelent îndrumător moral al atâtor generaţii de tineri ca arestat şi trimis la Canalul Dunărea-Marea Neagră.
Nu, după câte mi-amintesc eu nu am făcut o prea mare dramă din aceste vexaţiuni, interdicţii, dezvăluiri, excluderi, acuzaţii etc., singura mea reacţie, ultimă, a fost aceea că la terminarea clasei a X-a, în condiţiile arătate mai sus, i-am declarat autorului zilelor mele că nu mai am chef să continuu liceul şi clasa a XI-a în localitate şi nici colegialitatea cu colegii mei, deşi, cu câteva zile mai înainte, directorul adjunct al liceului, profesorul de muzică Octavian Bacău îl informase pe tatăl meu că nimeni nu se opunea, de data aceasta, ca eu să-mi continuu studiile. Poate, în ciuda aerului consternant al familiei şi al câtorva prieteni ai noştri, tinerelul care eram hrănea în acea vară a lui ’51 şi o satisfacţie ascunsă pe care nu cred că a împărtăşit-o cuiva – aceea de a scăpa, de a se depărta, de a ieşi din raza excesiv de autoritară a tatălui meu, el însuşi contrariat adânc de cele ce se întâmplau în societatea românească, de neaşteptata şi brutala desfiinţare a cultului Bisericii noastre, poate din regretul niciodată mărturisit de a nu fi dat curs sfatului Mamei mele şi unei invitaţii care îi fusese trimisă de un vechi prieten şi coleg, preot în oraşul Detroit, din SUA, pastor al bogatei comunităţi româneşti de acolo, care îl invitase să emigreze şi să i se alăture. În vara aceluiaşi an, ’46, când încă se mai putea fugi peste graniţa ce nu era departe, în jurul Aradului, ai mei făcuseră toate pregătirile de plecare, de fugă, plătiseră pe cel care urma să ne treacă graniţa încă nu foarte păzită în acea vreme, bagajele erau făcute, însă în seara dinaintea plecării, tatăl meu s-a dus să facă o vizită de rămas-bun fratelui său, mai în vârstă, Anton Breban, care se refugiase şi el în Banat ca mulţi ardeleni şi se afla funcţionar în localitate. După spusele repetate şi regretele mereu reiterate peste ani ale Mamei mele, tata s-a întors târziu de la întâlnirea cu fratele său, cam băut, şi a anunţat că Toni l-a sfătuit să nu facă „prostia să asculte de o gură de muiere” şi să rămână în ţară. Deoarece, nu-i aşa, Toni-bácsi care era unul din fervenţii ascultători ai sacrosanctului post Radio Londra ne asigura pe toţi că desantul american se afla în ultimele faze ale pregătirii şi foarte curând toţi „derbedeii şi techergheii ăştia care ne conduc” vor da socoteală, aspră, categorică, iar vechii demnitari vor fi repuşi în posturile lor, nu e posibil ca America să ne uite, să ofere Europa Ruşilor pe tavă, există o dreptate pe lumea asta!
… Iată două sau trei variante ale adolescenţei mele, deşi în deceniile care s-au scurs eu –, dar cine mai e acest eu?! – am refăcut-o, reamintit-o, redecupat-o şi, cu siguranţă, reinventat-o de zeci şi zeci de ori, la început, cu naiva credinţă, cum spuneam, de a o înţelege aşa cum facem cu toţii în existenţă, derulând la nesfâşit mai degrabă o întâmplare profund negativă, un accident care-ţi schimbă cursul vieţii, o catastrofă ce te aruncă pe un mal al înţelegerii, de unde totul se arată în cu totul alte culori şi sub unghiuri neverosimile, de parcă ar fi fost trăite de un altul! E singura perioadă a existenţei mele, aflată atunci încă la marginile lucidităţii de mai târziu, în care nu cred în sensul nu numai că nu mă convinge, dar pentru simplul şi brutalul fapt că ar putea fi, ar putea aparţine pur şi simplu, oricui.
Adolescenţa mea, ceea ce în mod general numim astfel, mie mi-ar fi greu să o periodizez, deoarece habar nu am când a început, adică nu pot certifica cu certitudine limita a ceea ce numim pubertate şi începuturile adolescenţei. De altfel, cum s-a văzut deja mai sus, eu acord importanţă acestui moment şi o formulez adesea, distinct, vorbesc mai ales despre ceea ce se numeşte foarte vag şi este rareori consemnat de autori drept pubertate; zona, cum o categoriseam, a „despicării sexelor”, a apariţiei, a naşterii lor într-o zi, un ceas, un an, poate un deceniu fără ca nimic să ne pregătească, să ne anunţe. Am revizitat, cu siguranţă, această adolescenţă în anii care au pecetluit maturitatea mea psihică şi socială de zeci şi zeci de ori – cum am făcut-o, aproape didactic, în paginile de mai sus! –, acest lucru a fost şi s-a întâmplat prin faptul că pur şi simplu nu am crezut în ea! Poate, mai ştii, şi mi s-a năzărit acest lucru nu de puţine ori în ceasuri târzii şi în locuri străine şi departe de ţară, că ceea ce eu numesc în grabă şi ca un automat adolescenţa mea, cine ştie, poate că nu s-a întâmplat niciodată – totul a fost probabil neant, nimic sau doar o dureroasă prelungire a unei uimiri sau nelinişti care însă nu erau ale mele, acei ani lungi şi chinuitor labirintici care au urmat după acea stupoare a mea profundă, catastrofică în faţa apariţiei în faţa mea a unor alte fiinţe, despre care mi se spunea doar că au un sex diferit; dar înlăuntrul meu, tot mai distinct, apăruse un fel de… nesiguranţă deloc familiară, o ciudată, zvâcnită tresărire întreruptă iute de fapte anodine, aproape o teamă, una din acele frici pe care le trăiesc intens uneori copiii în faţa unui lucru ce pare şi care este evident ameninţător – sau nu! –, dar care… te pofteşte, te atrage, ţi se arată deodată sub chipul cuiva aproape cunoscut şi teribil de îmbietor. Nu puţine basme, mai ales nordice, germane, folosesc această întâmplare, această teamă ciudată a copiilor şi care uneori e un simplu avertisment, dar alteori e, cert, o vie promisiune a unei existenţe fermecate, posibile, sticloase, ciudate, înecăcioase şi supraumane! Ameninţătoare, cu siguranţă, dar cine ar putea spune, atunci şi altădată, pentru cine şi în ce scop; dar… mai există oare în asemenea cazuri cuvintele, ele şi percepţiile îşi mai păstrează oare vechiul conţinut, sensul lor ce altfel ne este atât de la îndemână?!…
■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom
https://www.contemporanul.ro/editorial/nicolae-breban-izgonirea-din-paradis.html
////////////////////////
Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc
Scris de Conte în Clubul Ideea Europeană, Educație Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie
Cu prilejul aniversării a trei ani de la înfiinţare, Platforma Civică „Împreună” a organizat în Bucureşti, pe data de 3 octombrie 2020, în colaborare cu Editura Ideea Europeană şi cu revista Contemporanul, un eveniment destinat acelor conştiinţe preocupate de evoluţia îngrijorătoare, din ultimii treizeci de ani, a unuia dintre pilonii cei mai importanţi – poate chiar cel esenţial – al României moderne: învăţământul românesc.
Evenimentul a constat în lansarea cărţii intitulate Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc, scrisă de Mircea Platon, istoric, redactor‑şef al revistei Convorbiri literare şi unul dintre membrii fondatori ai Platformei „Împreună”. Analiza amplă şi deosebit de lucidă pe care o realizează acesta în lucrarea mai sus citată oferă – după cum au subliniat toţi vorbitorii din cadrul întâlnirii, între care s‑a numărat şi un invitat special, respectiv scriitoarea Aura Christi, redactor‑şef al revistei Contemporanul – o imagine de ansamblu, de un realism profund, a modului în care a fost operată reforma dramatică a şcolii româneşti în perioada postdecembristă, imagine care evidenţiază miza acestui proces, actorii (mai vizibili sau mai puţin vizibili) implicaţi, precum şi scopurile urmărite de aceştia.
Evenimentul a fost moderat de preşedintele Platformei „Împreună”, scriitorul Mihai Gheorghiu, care, în deschidere, a punctat cadrul aniversar în care s‑a desfăşurat întâlnirea, amintind succint activitatea organizaţiei: „Au fost trei ani şi lungi şi intenşi de campanii, de solidaritate, în încercarea măririi cercului celor care privesc cu atenţie ce se întâmplă în jurul lor în societate, a oamenilor care ies din egoismul lor şi se îndreaptă spre ceilalţi”. Ulterior, a adresat un cuvânt introductiv şi vicepreşedintele Platformei „Împreună”, Ana‑Corina Săcrieru, care a subliniat că „suntem ultima generaţie care mai putem transmite copiilor noştri conştiinţa naţională, iar, după părerea mea, Mircea Platon are această calitate esenţială de a fi cel mai bun specialist în ceea ce priveşte dovedirea conştiinţei naţionale, a mecanismului ei de formare, a mecanismului în care poate fi păstrată şi transmisă către generaţiile următoare”.
Scriitoarea Aura Christi, autoarea prefeţei cărţii Deşcolarizarea României, a realizat o radiografie esenţializată a lucrării lui Mircea Platon, afirmând că acesta „aşază în oglindă uriaşa tradiţie a învăţământului românesc (reformat, repus pe o şină de prim rang de Spiru Haret, respectiv învăţământul interbelic şi învăţământul aşa‑zis comunist) şi învăţământul postdecembrist. Reiese un tablou dezolant. Mircea Platon arată, piesă cu piesă, cum a fost făcut praf şi pulbere învăţământul românesc, reţeaua de şcoli de elită construită timp de mai bine de două secole”. Aşa cum însuşi Mircea Platon a afirmat cu alte ocazii, analiza făcută de el este atât diacronică (învăţământul de tip haretian reprezintă modelul de referinţă pentru evoluţia şcolii postdecembriste), cât şi sincronică (această evoluţiei este privită, în acelaşi timp, în raport cu evoluţia altor sisteme de învăţământ contemporane).
Scriitorul Mihai Gheorghiu, vorbind despre starea nefastă în care se află învăţământul românesc astăzi, a plasat‑o pe aceasta în contextul unei crize mai largi a civilizaţiei. În acest sens, d‑sa a subliniat că „marea tradiţie a umanismului european a intrat în criză, pentru că există această tehnologizare şi retehnologizare pe care Mircea Platon o descrie foarte bine în carte. Noii experţi în educaţie afirmă că tot ceea ce este legat de umanistică trebuie să rămână o pasiune, astfel încât elevii la şcoală să înveţe doar lucruri tehnice, utile. În aceste condiţii, poziţionându‑se critic în raport cu această nouă concepţie asupra învăţământului, „cartea pune o întrebare gravă. Toţi ne trimitem copiii la şcoală; dar ce mai este şcoala astăzi? Problema aceasta este vitală. Din acest motiv e important să scriem cărţi prin care să trimitem idei către conştiinţe. O carte extraordinară, felicitări domnului Mircea Platon”.
În final, autorul a facut câteva aprecieri cu privire la subiectul cărţii sale. Cercetând o serie largă de documente oficiale, scriitorul a observat că reforma învăţământului a fost atent planificată încă de la începutul anilor ‘90 de organizaţii internaţionale, fiind însă implementată de „experţi” autohtoni şi finanţată din banii contribuabililor români. Această reformă s‑a dovedit a fi una sistematizată şi sistemică, provocând consecinţe din cele mai îngrijorătoare: „Rădăcinile răului în învăţământul românesc stă în redefinirea scopului său. Conform legii învăţământului scopul este generarea de resursă umană pentru piaţa globală a muncii. S‑au croit noile planuri cadru, noile programe, noile manuale, noile metode de examinare. S‑a lucrat cu „mersul trenurilor în mână”. Rezultatul? Analfabeţi funcţionali, abandon şcolar, distrugerea învăţământului profesional, reducerea corpului profesoral. Învăţământul românesc a devenit o sursă de venituri pentru edituri, experţi, formatori, formatori de formatori, ong‑uri. Şcoala, care era mult mai ieftină, a devenit o instituţie care costă enorm.
În trecut, sistemul clasic de învăţământ a asigurat accesul tuturor la educaţie, a existat posibilitatea apariţiei unor elite naţionale. România modernă a fost creată astfel. Elita pe care o deplângem, distrusă de comunişti, a fost creată de sistemul clasic de învăţământ. Am împrumutat bani ca să facem reformă. Am comis un suicid statal. Ne‑am spânzurat pe banii noştri. Ce e de făcut? Să ţinem cu dinţii de elementele sistemului clasic, să redefinim scopul şi să refacem sistemul. Să discutăm de scopul sistemului de învăţământ, plecând de la sentimentul naţional, de la necesitatea pregătirii de conştiinţe, de la transmiterea cunoştinţelor între generaţii, de la pregătirea intelectului. Să creăm oameni, generaţii care să stea pe propriile picioare”.
■ Publicist, dramaturg, student la Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti
Nicolae Săcrieru
https://www.contemporanul.ro/clubul-ideea-europeana/descolarizarea-romaniei-scopurile-cartitele-si-arhitectii-reformei-invatamantului-romanesc-3.html
/////////////////////////
Enigma vizitei lui Ceauşescu la Teheran
Autor Lavinia Betea
Ion Stoian, ultimul ministru de Externe comunist, l-a însoţit pe Ceauşescu în ultima sa vizită în străinătate. El explică pentru „Adevărul“ de ce în 18-20 decembrie 1989, când Timişoara era în fierbere, preşedintele României s-a dus în Iran.
În 18-20 decembrie 1989, când la Timişoara se murea pe străzi, Nicolae Ceauşescu a făcut ultima sa vizită în străinătate. În capitala Iranului, la Teheran, la invitaţia preşedintelui iranian Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Având în vedere enigmele evenimentelor în curs, presa atribuie încă acelei vizite cauze şi efecte fantastice. Ce-a fost aşa de extraordinar acolo încât n-a amânat-o Ceauşescu?
Ion Stoian:Să ştiţi că nu am adus niciun terorist de acolo, cum s-a scris. Toţi cei din avion au fost sub semnătura mea, a lui Nicolcioiu (şeful Protocolului-n.red.) şi a lui Neagoe (şeful Direcţiei a V-a-n red.). Eu sunt autorul vizitei lui Ceauşescu în Iran, mă aveţi în faţă.
De când şi pentru ce fusese antamată?
Fusesem trimis de Ceauşescu cu un mesaj la Rafsanjani, preşedintele Iranului, în septembrie 1989. De ce? Fusese la noi Najibullah, preşedintele Afganistanului, omul ruşilor. În 25 august participase la o conferinţă internaţională pe tema nealiniaţilor, la Belgrad. De-acolo, Najibullah s-a oprit la Bucureşti. Am luat masa împreună cu el şi cu Nicolae Ceauşescu.
Najibullah i-a cerut bunele oficii pe lângă guvernul sau preşedintele iranian pentru contactarea unor grupări de afgani din Iran şi Pakistan. Iar Nicolae Ceauşescu m-a desemnat ca trimis special al lui la preşedintele Iranului. Şi m-am dus în 4-5 septembrie 1989. Îl cunoscusem întâmplător pe ministrul de externe al Iranului. Era un medic pediatru. Cum s-au derulat lucrurile? Am înmânat mesajul, l-a citit şi am adus o chestiune nouă în discuţie. Că în dezvoltarea economică pe noi ne-ar interesa o cantitate mai mare de ţiţei, gaze naturale… M-a lăsat în seama primului său adjunct, Vaiazi, consilier pe probleme internaţionale al lui Rafsanjani. Am ieşit de la ministrul de Externe, însoţit de Vaiazi, care mi-a spus:„Domnule Stoian, vă rog luaţi aici loc, eu mai am încă treabă cu domnul preşedinte…“ L-am aşteptat cam o oră şi am plecat să mâncăm. Eu cu el. Nu l-am luat la discuţii şi pe ambasadorul nostru.
În restaurant, Vaiazi zice să ne retragem pe terasă doar cu translatorul meu de limbă farsi-română. M-a întrebat cum ar privi Ceauşescu o eventuală invitaţie de-a face o vizită în Iran?, mi-a zis acolo. Ştiam că ar aproba, dar am zis că„nu pot să mă angajez, dar dacă vrei o părere…“ Şi l-am lăsat să înţeleagă acordul. A rămas să discutăm că, în acest caz, să trimit o telegramă ambasadorului nostru;iar el, Vaiazi, va veni să stabilim amănuntele vizitei şi cu propuneri. Nu i-am spus nimic ambasadorului nostru în Iran de teamă să nu clămpănească în cercuri diplomatice. Dar i-am trimis o telegramă lui Ceauşescu. O chestie bună – îmi zice la sosire. Şi ia calendarul să stabilim. Înainte de Congres avem treabă multă, aşa că mai bine pentru 17-20 decembrie. Foarte bine, am dat telegrama iar ambasadorul nostru a rămas tâmpit când a văzut-o.
De ce n-a fost şi Elena Ceauşescu în Iran?
Pentru că ei nu aveau o femeie în protocol. Cu ea nu am vorbit o iotă despre vizita aceasta. După ce am stabilit cu Nicolae Ceauşescu ce discuţii să facem, o săptămână înainte de vizita la Teheran, s-a întâlnit comisia mixtă româno-iraniană de colaborare economico-ştiinţifică. Am dat un comunicat de vreo patru pagini cu ce convenisem… Mai aveam însă două probleme de soluţionat. În privinţa Afganistanului, noi vorbeam despre concesii reciproce pentru formarea unui stat democratic, independent. Iar ei, de un stat democratic, islamic… Nu voiau să scoată cuvântul islamic. M-am dus la Nicolae Ceauşescu pe 17, chiar înainte de şedinţa cu nenorocirea. Iar el zice că rezolvăm pe avion, că avem patru ore de mers. Dar în avion nu a ieşit din camera sa de odihnă.
Ceva deosebit în asta?!
De regulă, după decolare îşi scotea haina în cabina lui de odihnă. Apoi venea cu noi în salon, unde erau canapele. Atunci, abia cu un sfert de oră înainte de aterizarea avionului, a ieşit din cabina lui. Zice – să-mi arăţi şi mie care e preşedintele. Şi atât.
GRÂU CONTRA ŢIŢEI
Despre demonstraţiile de la Timişoara n-a vorbit, înţeleg, decât în şedinţele CPEx sau în biroul lui din CC… De ce era atât de importantă vizita în Iran?
După discuţiile comisiei mixte urma să fie stabilit cât ţiţei şi câte gaze să ne dea Iranul. Dar nu voiam să fim prea dependenţi nici de ei, pentru că erau capricioşi… În discuţii, la un moment dat, Rafsanjani zice:Domnule Ceauşescu, aveţi greutăţi, şi noi avem greutăţi;nu suntem o ţară agricolă, avem nevoie de grâu. Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România. Ce cantitate vreţi?-întreabă Ceauşescu. Orice cantitate, zice acela. Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie, zice Ceauşescu. Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz. Iar ăla zice, şi el, da. Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze — 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS.
Cum aţi comentat, partea română, rezultatele vizitei?
Ceauşescu a fost foarte încântat. Dar aveam noi 3 milioane tone de grâu?! Vin în ţară şi-l sun pe Zamfir, directorul nostru general peste rezervele de cereale:Spune-mi şi mie ce-avem noi în depozitul statului. 10, 5 milioane tone de cereale, a zis el. Atât aveam în 20 decembrie 1989.
Şi-atunci, de ce „se dădea“ pâinea pe cartelă?
N-am înţeles.
De ce nu l-aţi întrebat pe „mai marele“ peste toţi?
N-am avut curaj. La întrebări, mai ales soaţa ar fi sărit imediat cu „nepricepuţii ăştia“… Asta a fost vizita în Iran.
Timişoara, subiect tabu
Ce-a făcut el în timpul vizitei? Eraţi ministru de Externe, iar el învinuia agenturile străine de manifestaţiile din Timişoara… N-aţi discutat despre ce era în ţară?
La Teheran nu am stat în aceeaşi reşedinţă. Ceva s-a întâmplat însă. De regulă, când eram plecat în străinătate, primeam zilnic informaţii din minister. Era normal — ca să ştiu răspunde la posibile întrebări. De data aceasta n-am primit decât o singură telegramă pe chestiuni minore. Când am venit, Duma (ministru secretar de stat la MAE, n.red.) avea un dosar cu mai mult de 20 de telegrame reţinute pentru mine. Îl întreb de ce nu mi le-a trimis. Iar el răspunde că a primit dispoziţie de la Tovarăşa să nu-mi trimită mie nimic. Că trimite dânsa pe calea ce-o are.
Ce cale avea Elena Ceauşescu?
Nicolae Ceauşescu avea telefon direct şi în avion. Dar eu am fost trei zile fără radio, fără informaţii. În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.
Ce anume?
Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România. La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei. Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declară că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.
Serviciile speciale informau că în ziua de 19 decembrie a avut loc întâlnirea şefilor adjuncţi ai Statelor Majore din ţările Tratatului de la Varşovia, la Kiev, pentru a discuta situaţia din România. România nu a fost invitată. Se mai informa şi că la Ungheni, pe râul Prut, se pusese podul de vase până la jumătatea apei. I le-am dus lui Nicolae Ceauşescu, în 20 seara, la biroul lui din CC. Am avut impresia că ştia deja câte ceva. A spus:«Da, urmărim atent această chestiune, avem informaţii că sovieticii or să intre în România, că se pregătesc… Invită ambasadorii ţărilor socialiste şi pe ceilalţi şi comunică-le că Guvernul român… ştii tu ce să le spui.» M-am dus în acceaşi seară şi am invitat ambasadorii. Întâi din ţările socialiste, apoi pe cei ai Pakistanului, Indiei… Au luat notă şi gata.
Până la 2 noaptea am stat pe baricadă. Urma ca a doua zi să-i chem şi pe ambasadorii ţărilor din NATO. Dar a doua zi s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Bucureşti. Am fost chemat şi eu să merg la miting. S-a întâmplat busculada şi mi-am dat seama că e pierdută cauza. Am ajuns la minister pe la 16-17 seara. Şi m-a întrebat Nicolae Ceauşescu dacă am chemat ambasadorii. Am spus că n-am putut. Şi s-a terminat… S-a terminat.
Dar el pe ce se baza că poate continua încă?… Tot momentul ’68?
A avut şi el o judecată… Dar nu mai erau aceleaşi guverne în ţările socialiste. El era singurul dintre vechii conducători. Se schimbase şi orientarea, şi gândirea… Am fost foarte supărat pe Securitate. Am avut discuţii dure cu Vlad (Iulian Vlad, şeful Securităţii, n. red).
Cum a sfârşit pentru dvs. „epoca Ceauşescu“?
Am stat în Ministerul de Externe până în 28 decembrie. Am răspuns la telegramele tuturor celor care ne trimiseseră. În 21 decembrie, Bucur, ambasadorul nostru de la Moscova, a fost chemat la adjunctul ministrului de Externe sovietic. Acela i-a zis că a fost informat că, la nivel înalt, se spune la Bucureşti că URSS se pregăteşte să intervină cu trupele în România. Asta e o chestiune foarte serioasă, o să studiem cu mare atenţie, zicea sovieticul… I-am zis lui Bucur:„Ce-ai făcut? Ai tăcut?!“ Se speriase şi el… Am ţinut piept acestor chestiuni. Şi am fost arestat pe 19 ianuarie 1990. Pentru subminarea economiei naţionale şi genocid. Pe mine mă frământă şi acum acea umilinţă şi nedreptate. De ce ne-au arestat? De ce ne-au făcut percheziţie acasă? Sunt sătul de umilinţe nemeritate. M-au arestat pe 19 ianuarie şi şi-au dat seama că n-au mandat abia în 25-26 martie. Armata l-a trădat pe Ceauşescu, Armata a tras, Armata a omorât oameni, Armata m-a condamnat. Slavă Armatei Române!
Cine e Ion Stoian
Ion Stoian s-a născut în 1927 la Telega (Prahova). A intrat în Partidul Comunist în 1945. A fost promovat încă din 1959 în structurile centrale politice. Printre funcţiile însemnate pe care le-a îndeplinit au fost:şef secţie Literatură şi artă a CC al PCR (1965-1968);rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (1968-1971);prim-secretar al Judeţenei de Partid Constanţa (1979-1983);membru al CC al PCR (1965-1989) şi secretar al CC al PCR (1984-noiembrie 1989), ministrul Afacerilor Externe (4 noiembrie-22 decembrie 1989).
Sursa:www.adevarul.ro
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/enigma-vizitei-lui-ceausescu-la-teheran?utm_source=recomandari
/////////////////////////
Cele mai bune cărți interzise din istoria literaturii
Cărțile, de-a lungul istoriei, au avut în dese rânduri de suferit de pe urma cenzurii. Fie că era vorba de politică, religie sau sex, oameni împinși de un exces de zel al ipocriziei au întors spatele unor romane care urmau să devină unele dintre cele mai importante capodopere literare ale lumii și care reprezintă azi lecturi obligatorii, în ciuda etichetelor primite în diverse perioade.
Astăzi, în Europa cel puțin, putem să citim orice fără teama că există cineva care o să ne bage la închisoare. Lucrurile nu au stat tot timpul așa. Ne amintim că și în România până în 1989 erau cărți la secret și volume pentru care ai fi putut face puscărie pentru că le dețineai. Nu ne vom referi la cazul românesc, ci vom încerca să aducem în fața dumneavoastră titluri celebre care au avut de suferit.
1 Împăratul muştelor-William Golding
Interzisă în mai multe state americane de-a lungul anilor ’80, pentru că a fost considerată violentă, obscenă şi rasistă, această carte spune povestea unui grup de băieţi britanici care rămân blocaţi pe o insulă nelocuită şi se organizează singuri. Rezultatele sunt dezastruoase şi nu fac decât să releve marile scăpări ale naturii umane. Nu demult romanul a fost inclus pe lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză publicate între 1923-2005, clasamentul fiind întocmit de revista „Time”. „Împăratul muştelor” este primul roman al lui Golding, publicat în 1954.
2 Lolita – Vladimir Nabokov
Publicată în 1955, lucrarea a stârnit vii controverse de la început. Editorul Sunday Express a numit-o ”cea mai murdară carte pe care am citit-o vreodată”, apoi autoritățile au fost sesizate și au retras toate exemplarele de pe piață, sub pretextul că în carte era vorba despre pornografie. Francezii au interzis-o anul următor, însă a fost publicată fără probleme în America. După ce Marea Britanie a decis s-o interzică, a fost urmată de Argentina în 1959, Noua Zeelandă, care a numit cartea ”o lucrare indecentă”, apoi în 1974, Lolitaa fost interzisă și în Africa de Sud. Cartea a rămas sub acest statut mulți ani până în 1982.
3 Originea speciilor-Charles Darwin
Cartea a fost interzisă în Marea Britanie în 1859, Iugoslavia în 1935, Grecia în 1937. Documentarea a durat cinci ani, petrecuţi de Darwin pe mare. Potrivit teoriei lui, selecția naturală este mecanismul fundamental al evoluției speciilor de plante și de animale, constând în eliminarea (prin lupta pentru existență), a indivizilor cu însușiri necorespunzătoare și păstrarea indivizilor cu însușiri avantajoase din punct de vedere biologic.
4 Metamorfoza– Franz Kafka
În primul rând toate lucrările lui Kafka au avut de suferit din cauza originii sale evreiești și au fost interzise sub regimul nazist și sovietic. Lucrarea Metamorfoza, publicată în 1915, a fost interzisă pentru că era considerată atât decadentă, cât și ”plină de deznădejde.” Mai mult, era un pericol și un atac la adresa conceptului de familie pe care îl aveau sovieticii.
În Cehoslovacia au fost interzise pentru că autorul a refuzat ….să scrie cartea (și) în cehă.
5 O lume se destramă– Chinua Achebe
Este una dintre cele mai celebrate cărți ale culturii africane. Aceasta a apărut în 1958. Totuși, motivul acesta nu a fost suficient de bun pentru biserică și instituțiile religioase. Argumentele cu care aceste instituții au obținut interzicerea cărții au fost descrierile inadecvate ale vieții de apoi și criticile aduse bisericii.
6 Amantul doamnei Chatterly-D. H. Lawrence
Interzisă în Marea Britanie şi în Statele Unite între 1929-1959/1960 şi în Australia între 1929-1960, pentru că a fost considerată obscenă, cartea a fost publicată prima dată în Florenţa, în 1928. De-abia în 1960 a fost tipărită şi în Marea Britanie. Romanul cuprinde povestea de dragoste dintre o doamna Chatterly, o reprezentantă a clasei nobiliare, şi un pădurar şi conţine câteva scene erotice pentru care a fost considerat indecent.
7 Versetele Satanice – Salman Rushdie
Comunitatea islamică a considerat că această carte este o blasfemie. A fost interzis imediat după apariție în 1988 în multe state islamice:Bangladesh, Egipt, India, Iran, Kenya, Kuweit, Liberia, Malaezia, Papua Noua Guinee, Pakistan, Senegal, Singapore, Sri Lanka, Tanzania şi Thailanda. În Venezuela, vei primi 15 luni de închisoare dacă ești prins citind cartea, în Japonia primești amendă dacă vinzi versiunea ei în engleză, iar în America, două mari librării au refuzat să vândă cartea după ce au primit amenințări cu moartea. Iranul, în 1999, a pus pe capul lui Rushdie o recompensă record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabilă și în prezent. Din fericire, Serviciile Secrete Britanice și FBI au reușit să-l protejeze pe romancier.
8 Ulise-James Joyce
Interzisă în anii ’30 în Marea Britanie, Statele Unite şi Australia din cauza conţinutului sexual, cartea lui Joyce descrie o zi din viaţa lui Leopold Bloom, existând numeroase aluzii la opera latină Odiseea. Acţiunea se petrece în data de 16 iunie 1904 – ziua în care Joyce a cunoscut-o pe partenera sa, Nora Barnacle – zi ce astăzi este cunoscută drept Bloomsday. De la apariţie, cartea a atras controversă şi furie şi a fost supusă mai multor procese, fiind considerată obscenă.
9 1984-George Orwell
Romanul a fost interzis în 1950 de Uniunea Sovietică, Stalin interpretând cartea drept o satiră la adresa regimului său. De-abia din 1990 volumul a fost republicat în Rusia. Şi Statele Unite şi Marea Britanie au fost pe punctul de a interzice cartea în anii ’60. „1984” este o distopie plasată în Oceania, unde societatea se află sub tirania partidului şi a ideologiei totalitare. Provincia Airstrip One se află în conflict perpetuu şi sub controlul dictat de un cerc privilegiat al partidului, care persecută individualismul şi gândirea independentă.
10 Frankenstein-Mary Shelley
Romanul a apărut prima dată în 1818, fiind publicat anonim. Numele autoarei a apărut de-abia pe coperta celei de-a doua ediţii, publicate în Franţa, în 1823. Cartea spune povestea unui monstru creat în urma unui experiment ştiinţific. Volumul a fost interzis în Africa de Sud în 1955, pentru că a fost considerat obscen şi indecent.
- Abatorul Cinci– Kurt Vonnegut
Pentru că este vorba despre război și despre viziunile pe care le are un soldat în timp ce este ținut prizonier într-un abator, America a decis că ar fi mai bine să nu-și lase copiii expuși unor astfel de subiecte, ceea ce a propulsat cartea în listele celor mai controversate cărți.
12 Arhipelagul Gulag-Aleksandr Soljeniţîn
De la apariţia cărţii şi până după căderea comunismului, opera lui Aleksandr Soljeniţîn a fost interzisă în Rusia pentru că tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic. Este o narațiune bazată pe relatările martorilor și pe propriile experiențe ale autorului ca prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cartea a fost scrisă între 1958 și 1968 și publicată în 1973 în Occident. În URSS, a fost publicată în 1990, când politica glasnost al lui Mihail Gorbaciov a permis acest lucru.
13.Tropicul Cancerului-Henry Miller
Ambele lucrări ale lui Henry Miller au avut de suferit persecutii. Imediat ce fusese scoasă pe piață, în 1934, reprezentantul Curții Supreme din Pennsylvania, Michael Musmanno, a afirmat despre carte că este ”o cloacă, un canal, o groapă a putreziciunilor, locul unde s-a adunat toată depravarea umană.”Se pare că oamenii nu au fost pregătiți pentru ceea ce George Orwell avea să numească mai târziu ”cea mai importantă carte a anilor 30”.
14 Tropicul Capricornului-Henry Miller
Câțiva ani mai târziu la apariția acestei lucrări povestea s-a repetat. Cartea a fost interzisă în Statele Unite, timp de 30 de ani, până când Curtea Supremă a dat un verdict că nu este un roman obscen. A fost interzisă şi în Turcia în 1986. Acţiunea se petrece în 1920, în New York şi, deşi ficţiune, există elemente din biografia lui Miller care se regăsesc în roman. Povestea cuprinde anii de tensiune cu soţia sa, June Miller şi încercarea de a-şi găsi propria voce ca scriitor.
15.Fructele Mâniei-John Steinbeck
Deși a câștigat Premiul Pullitzer și în ciuda faptului că a fost aplaudată de mediul literar, cartea a fost interzisă în America, iar populația a pus-o pe foc. Oamenii s-au declarat șocați de descrierile celor sărmani și marginali, descrieri despre care Steinbeck avea să declare mai târziu că au fost niște versiuni ”aseptizate” față de ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste pături sociale.
- 1001 de nopţi. Poveşti arabe
Poveştile au fost interzise în SUA în 1873, fiind considerate imorale. În 2010, mai mulţi avocaţi din Egipt au cerut interzicerea antologiei, tot pe considerente imorale, dar Uniunea Scriitorilor a reuşit să respingă această idee.
- Decameronul-Giovanni Boccaccio
Și lucrări destul de vechi au avut de suferit până recent. În secolul XIX, cartea a fost interzisă în Statele Unite, sub o lege anti-obscenitate, fiind considerată obscenă, nepotrivită şi indecentă. „Decameronul” este o colecție de 100 de povestiri, scrisă în secolul al XIV-lea, de italianul Giovanni Boccaccio. Volumul este o alegorie medievală, tema esenţială fiind iubirea, cu toate nuanţele ei, de la comedie la tragedie.
18.Minunata Lume Nouă-Aldous Huxley
Cartea lui Huxley a apărut în 1932. Din cauza controversatei abordări a temei nașterii copiilor, Irlanda a decis că e mai bine s-o scoată de pe rafturi, înainte de inițiativa mai multor state americane de a o tăia din programa școlară. Cauza:”tema negativă” ce răzbate din acest volum.
19 Madame Bovary-Gustave Flaubert
Din 1856 (anul apariţiei) şi până spre finalul secolului al XIX-lea, cartea a fost interzisă pentru „ofensă adusă moralei publice”. Romanul este povestea Emmei Bovary, soţia unui doctor, care are o relaţie în afara căsniciei. Flaubert, cunoscut pentru pornirea sa de a găsi „le mot juste” creează, fără intenţie, un concept – bovarismul – care înseamnă dorinţa de a scăpa din golul vieţii de provincie.
- De veghe în lanul de secară-J.D. Salinger
Poate una dintre cele mai controversate lucrări, azi ea apare în toate bibliografiile obligatorii. La începutafost interzisă în majoritatea bibliotecilor școlare din America și nu numai din cauza faptului că părinții consideră că limbajul folosit este ofensator și de natură sexuală, și pentru că descrie alienarea, prostituția și depresia. De la publicarea sa în 1951 şi până la finalul anilor ’90 cartea a fost interzisă în mai multe state americane, detractorii lui Salinger susţinând că romanul este imoral şi sexist. Romanul a devenit popular în rândul cititorilor adolescenţi pentru discursul despre confuzie, teamă, alienare şi revoltă. A fost tradus în toate limbile importante şi vinde anual 250.000 de copii. Protagonistul cărţii, Holden Caulfield, a devenit simbolul revoltei adolescentine.
21 Moarte la Veneţia-Thomas Mann
Interzisă în Germania nazistă, cartea, care este foarte intertextuală, spune povestea unui scriitor ce suferă de blocajul scriitorului şi se eliberează de-abia când vizitează Veneţia, unde devine obsedat de frumuseţea unui adolescent. Deşi nu intră în legătură cu acesta, imaginea lui îl urmăreşte. Scriitorul se îmbolnăveşte de holeră şi moare la Veneţia.
- Aventurile lui Huckleberry Finn-Mark Twain
Lucrarea, azi extrem de populară în bibliografiile școlare, a fost interzisă din cauza limbajului argotic și pentru că în carte, negrii erau numiți ”cioroi”. ”Un gunoi dintre cele mai veritabile…..o carte mai potrivită pentru marginali și proscriși decât pentru oamenii inteligenți și respectabili.”Mark Twain a fost sfătuit să se lase de scris ”dacă nu are ceva mai bun de oferit copiilor noștri cu minte inocentă”. Twain a ripostat spunând:”Cenzura e ca și cum i-ai spune unui om că nu are voie să mănânce friptură doar pentru că un bebeluș nu o poate mesteca.”În 1998, niște părinți din Tempe, Arizona, au dat în judecată școala acelui oraș pentru că a pus pe lista de lecturi obligatorii această carte. Cazul a ajuns până la curtea supremă. Părinții au pierdut.
23 Hamlet-William Shakespeare
Hamlet este cu siguranță una dintre cele mai cunoscute piese de teatru din lume și cu siguranță cea mai cunoscută piesă a lui William Shakespeare. Ea prezintă răzbunarea prinţului Hamlet, care află că unchiul său, Claudiu, l-a omorât pe tatăl său pentru a-i lua tronul şi soţia. Piesa explorează şi trădarea, incestul, corupţia şi nebunia, fiind cea mai influentă tragedie din literatura engleză. Cu toate acestea piesa a fost interzisă în Rusia stalinistă (1922-1953), drama lui Hamlet fiind considerată incompatibilă cu regimul stalinist. În 1989, Israelul a interzis piesa în taberele de detenţie palestiniene. Pasaje din piesă au fost cenzurate de-a lungul timpului şi în Marea Britanie.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cele-mai-bune-carti-interzise-din-istoria-literaturii
///////////////////////////
(Pentru ca i-au intors spatele lui Dumnezeu…)Soţii Ceauşescu s-ar fi întrebat între ei, înainte de execuţia de la 25 decembrie 1989: “Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”. Cine era “misteriosul Marcel”? Adevăr sau fake news?
În articolul din 21 decembrie 2020 – La dărâmarea lui Ceauşescu, a pus umărul şi George Soros? Ce rol a avut organizaţia sa, “International Management Center”, de la Budapesta? – vorbeam despre posibila implicare a miliardarului George Soros la răsturnarea regimului Ceauşescu, prin intermediul lui International Management Center, una din instituţiile sale.
În articolul de faţă, vorbi despre un mic text, găsit pe scribd.com, şi în care se discută următorul scenariul halucinant: Ceauşescu ar fi dat vina, după 22 decembrie 1989, pe George Soros pentru răsturnarea sa de pe eşichierul politic. Să fie această informaţie un fake news sau una adevărată? Habar n-am, aşa că vă las pe voi să o judecaţi!
Citez din text: “În 1973, cînd Ceauşescu a plecat în vizită la Washington, hotărât să găsească calea finanţării şi tehnologizării, necesară dezvoltării industriale a României. Prin canalele serviciilor de informaţii, Ceauşescu reuşise să obţină un mediator care să-i deschidă larg porţile reprezentanţilor cercurilor financiare din America. Acest mediator, cunoscut sub codul de agent „Marcel”, se numea în realitate George Soros.
Cu ajutorul lui Marcel, România a primit clauza naţiunii celei mai favorizate şi a avut posibilitatea de a accesa credite nelimitate, cu o dobândă preferenţială de 2%.
După evacuarea cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central, soţii Ceauşescu au fost capturaţi şi ţinuţi sub pază militară, din 22 până pe 25 decembrie 1989, într-o cazarmă militară din Târgovişte. Ofiţerii care-i păzeau i-au auzit de mai multe ori întrebându-se cu reproş: “Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”
///////
///////////////// Lumea se îndreaptă ori spre “Marea Trezire” ori spre “Marea (MORTALA)Resetare” (Editorial) Foarte bun editorialul lui Bob Shillingstad de pe site-ul redoubtnews.com. Citez din el:
* Revoluțiile franceză (1789) și americană (1776) s-au petrecut la o distanţă de ani una de cealaltă, dar s-au concentrat în jurul a două concepte foarte diferite de libertate individuală. Pentru francezi, scopul era asigurarea egalității politice. Pentru americani, a fost vorba de independența personală. Această distincție explică de ce rezultatele celor două revoluții să fie atât de diferite.
* Pentru a înțelege Revoluția Americană, trebuie să ne întoarcem la perioada dintre 1730 – 1750, când a avut loc o renaștere religioasă care s-a răspândit în colonii. A început cu Johnathon Edwards, John și Charles Wesley și un evanghelist uimitor, numele lui George Whitfield. Whitfield a ținut 18.000 de predici și s-a estimat că peste 80% dintre coloniști l-au auzit pe Whitfield predicând. Alți pastori au fost implicați în această mișcare și mulți istorici admit că nu ar fi existat o revoluție fără această “Mare Trezire”.
* Pastorii americani au vorbit în predici despre libertatea individuală, despre drepturile acordate de Dumnezeu (legea naturală) și, de fapt, puteți găsi fraze în Declarația Americană de Independență preluate direct din predicile ținute în acea perioadă de timp. Britanicii i-au numit pe acești pastori “Regimentul Negru”, ştiind faptul că ei sunt inamicii, nefiind organizați și neaparţinând niciunei armate, dar ei erau uniți în predicarea libertății religioase. Bisericile au fost arse și pastorii închiși pentru că au spus că drepturile lor nu vin de la un rege sau guvern, ci doar de la Dumnezeu.
* Revoluția Franceză a fost total diferită. În perioada sa despotică de conducere, Robespierre a mers până la crearea unui cult al “Ființei Supreme”, o religie de stat bazată pe secularism. Aceasta a făcut parte din programul revoluționar al lui Robespierre de a distruge complet tradiția romano-catolică a Franței, în căutarea unei „egalități politice” ambigue în rândul maselor. În loc să încerce să lupte pentru principii bazate pe libertate, așa cum au făcut-o părinții fondatori ai SUA, Robespierre a fost mai preocupat de distrugerea tuturor trăsăturilor societății civice franceze în numele progresului.
* Într-o ironie crudă, Robespierre și comitetul său de siguranță publică s-au comportat mai violent ca monarhia franceză anterioară, odată ce comitetul a preluat controlul statului. Din acest motiv, Revoluția Franceză s-a transformat într-un regim de crime haotice, care a văzut zeci de mii de oameni executați la ghilotină pentru pur și simplu că s-au opus viziunii lui Robespierre. Sute de preoți și călugărițe au fost uciși în acea perioadă neagră de despotism al lui Robespierre.
* Marele regizor american Woody Allen spunea: “Istoria trebuie să se repete, pentru că nimeni nu a ascultat de prima dată”. Sau, altfel spus, singurul lucru pe care îl putem învăța din istorie este că nu învățăm nimic din istorie! Am văzut cum guvernele tiranice au înrobit oamenii și au cerut ascultarea. Stalin, Hitler, Mao Zedong, Castro, Pol Pot și mulți alți dictatori care au preluat puterea, au interzis orice supunere față de Dumnezeu și au proscris Biserica. Ei trebuie să aibă control total și să nu aibă vreo concurență.
* Unii sunt familiarizați cu Dietrich Bonhoeffer, un pastor curajos care a trăit în Germania sub Hitler. Pe vremea lui Bonhoeffer, în fața ochilor săi, o națiune puternic creștină a fost secularizată rapid de un guvern puternic. Biserica era împărțită și nu a răspuns așa cum ar fi trebuit. Așa că biserica a fost copleșită de stat și, în cele din urmă, a încetat să mai existe. În Germania hitleristă, peste 700 de preoți și pastori au fost trimiși în lagărele de concentrare nazistă.
* Acum, revenind la zilele noastre… Marea Resetare anunţată de globalistul Klaus Schwab în anul 2020, vine peste noi. Ceea ce a fost odată o “teorie a conspirației” marginală este acum expusă, în mod public. Elitele economice, politice, academice și mass-media din întreaga lume profită de haosul, confuzia și restricțiile asupra libertății, cauzate de blocajele Covid-19, și le folosesc pentru a modifica radical societatea din întreaga lume. Atacurile religioase sunt evidente, cum ar fi închiderea bisericilor în timpul lock-down-urilor, “permiterea” continuării serviciilor de cult, condiţionarea participării la slujbele religioase de existenţa unui “certificat”, etc.
* Lumea se află acum într-un moment 1776 sau 1789? Avem pastori și lideri creștini care au curajul să vorbească și să fie numiți „Regimentul robelor negre”? Care este puterea statului asupra vieții noastre? Nu este o hiperbolă să afirmăm că ne aflăm în cel mai critic moment din istoria recentă a omenirii…
https://www.lovendal.ro/wp52/lumea-se-indreapta-ori-spre-marea-trezire-ori-spre-marea-resetare-editorial/
////////////////
( Sa nu ne mai acoperim cu frunze si scuze…) Nu există o ”genă gay”, a confirmat cel mai mare studiu …
Atracţia unei persoane faţă de femei sau faţă de bărbaţi nu este o chestiune ce poate fi definită de o singură genă, ci de multiple regiuni ale genomului şi, ca orice caracteristică umană complexă, de numeroşi factori non-genetici, informează AFP.
Aceasta este concluzia unei analize realizate pe 500.000 de profiluri ADN de un grup de cercetători din Europa şi Statele Unite, ale căror concluzii, publicate joi în prestigioasa revistă Science, infirmă definitiv o ipoteză apărută în anii 1990, conform căreia ar exista o „genă gay” ce ar fi la fel de previzibilă ca aceea care influenţează culoarea ochilor.
„Este de facto imposibil să prezici orientarea sexuală a unei persoane după genomul ei”, a declarat Ben Neale, membru al Institutului Broad, asociat cu Universitătea Harvard şi Massachusetts Institute of Technology (MIT), una dintre numeroasele instituţii din care provin autorii studiului.
Orientarea sexuală are într-adevăr o componentă genetică, spun cercetătorii, confirmând studii precedente de mai mică amploare, realizate în special pe gemeni. Însă această componentă depinde de o mulţime de gene. „Nu există o genă gay unică, ci numeroase mici efecte genetice repartizate în genom”, a explicat Ben Neale.
Acestor lucruri li se adaugă un factor esenţial: mediul în care o persoană creşte şi trăieşte.
Pentru a explica mai bine concluziile cercetării, oamenii de ştiinţă au făcut comparaţii cu înălţimea oamenilor: efectul genetic este indiscutabil, deoarece înălţimea unei persoane este legată de aceea a părinţilor ei. Însă genetica nu explică totul: alimentaţia din timpul copilăriei are la rândul ei un impact puternic asupra înălţimii. Aceste detalii sunt denumite de oamenii de ştiinţă „factori de mediu”.
La fel, pentru riscul cardiac: genele creează predispoziţii, însă stilul de viaţă şi alimentaţia au un rol încă şi mai mare.
Influenţă limitată
Noua analiză statistică a permis descoperirea a cinci poziţionări precise pe cromozomii umani, denumite „locus”, ce par a fi categoric asociate cu orientarea sexuală, deşi fiecare dintre ele are doar o influenţă „foarte mică”.
Din punct de vedere biologic, dacă un marker este asociat cu căderea părului, atunci acest fapt sugerează o legătură a markerului în cauză cu regularizarea hormonilor sexuali.
În mod asemănător, există sute sau mii de alţi markeri, pe care viitoare analize ce vor fi realizate pe bănci mai mari de ADN vor putea să îi descopere într-o bună zi.
„Este un comportament complex, în care genetica joacă un rol, dar probabil într-o manieră minoritară. Efectul factorilor de mediu există, dar nu am reuşit să îl măsurăm cu exactitate”, a adăugat Fah Sathirapongsasuti, cercetător care publică articole pe 23andme.com, un site dedicat testelor ADN, şi care a contribuit la realizarea noului studiu furnizând profilurile genetice ale clienţilor (voluntari).
Partea principală a analizei a fost realizată pe bărbaţi şi femei incluşi în banca britanică UK Biobank, în majoritate de origine europeană, care au răspuns la întrebarea: „Aţi avut deja o relaţie sexuală cu o persoană de acelaşi sex?”.
Complexitate
Autorii sunt conştienţi că acesta este un subiect delicat, iar cei doi cercetători menţionaţi au reamintit, într-o conferinţă telefonică purtată marţi cu mai mulţi jurnalişti, că sunt ei înşişi gay.
Dorind să evite orice interpretare eronată, ei au mers până într-acolo încât au consultat asociaţii LGBT în privinţa modului în care ar trebui să comunice rezultatele studiului, pe care le-au rezumat pe un site special – geneticsexbehavior.info.
Asociaţia americană GLAAD a salutat acest studiu ce a confirmat că „a fi gay sau lesbiană este o parte naturală a vieţii umane”.
În debutul geneticii moderne ultraperformante, în anul 1993, autorii unui studiu realizat pe 40 de familii au crezut că au identificat o legătură unică, gena Xq28, ce ar defini orientarea sexuală. Noua analiză a respinsă însă acel model simplist.
O cifră produsă de acest studiu este susceptibilă să creeze confuzie. Cercetătorii estimează că „între 8 şi 25%” din diferenţele de orientare sexuală din populaţia testată se datorează variaţiilor genetice.
Însă această cifră este un concept statistic ce vizează o populaţie şi nu înseamnă că 25% din orientarea unei persoane depinde de genele sale.
Un alt rezultat pune sub semnul întrebării ideea că orientarea sexuală ar fi un continuum, potrivit Scării Kinsey, după numele biologului american care a definit-o în 1948: de la 100% homosexual la 100% heterosexual, trecând prin bisexual.
„Presupunerea conform căreia cu cât eşti mai atras de cineva de acelaşi sex, cu atât eşti mai puţin atras de celălalt sex este o simplificare excesivă”, afirmă cercetătorii, după ce au comparat markerii genetici ce influenţează numărul partenerilor de acelaşi sex. AGERPRES/(AS – autor: Florin Bădescu; editor: Mihaela Nicolaescu, editor online: Adrian Dãdârlat)
https://www.agerpres.ro/stiintatehnica/2019/08/30/nu-exista-o-gena-gay-a-confirmat-cel-mai-mare-studiu-realizat-vreodata-pe-adn-ul-uman–362152
/////////////////////
Inteligenta artificiala, cea mai mare amenintare la adresa umanitatii
inteligenta artificiala- Elon Musk, CEO al Tesla și fondator al SpaceX, a declarat de curând că inteligența artificială este, probabil, cea mai mare amenințare la adresa umanității. Musk, care ținea un discurs în fața departamentului de aeronautică și astronautică al Massachusetts Institute of Technology, a insistat asupra faptului că lumea trebuie să fie foarte atentă pentru a nu face ceva „foarte, foarte prostesc“.
Prin inteligența artificială, trezim demonul la viață.
Toate acele povești în care personajul stă liniștit, știind că are pentagrama și apa sfințită și poate controla demonul, se termină întotdeauna prost. Trebuie să fim extrem de atenți atunci când vine vorba de inteligența artificială. Dacă m-ați pune să ghicesc care este cea mai mare amenințare la adresa umanității, aș spune că este aceasta. Din ce în ce mai mulți oameni de știință ajung la concluzia că este nevoie de o serie de măsuri care să reglementeze dezvoltarea inteligenței artificiale, atât la nivel local, cât și la nivel global”, a spus Musk, citat de businessmagazin.ro. Elon Musk a mai avertizat, în trecut, despre pericolul inteligenței artificiale, postând pe Twitter mesajul că aceasta poate fi chiar mai periculoasă decât bombele atomice. Întrebat de ce a investit totuși în anumite companii care cercetează inteligența artificială, Musk a răspuns, zâmbind: „Vreau să fiu cu ochii pe ele.“
El a dezvoltat apoi, spunând că vrea să urmărească evoluția acestor companii și să se asigure că se iau toate măsurile de precauție necesare. Inteligența artificială se definește ca inteligența exprimată de mașini sau programe, reprezentând o zonă de studiu ce are ca scop crearea unei inteligențe similare cu cea a creierului uman. O altă definiție, folosită de unii cercetători, se referă la „un sistem care percepe condițiile exterioare și ia măsurile necesare pentru a-și maximiza șansele de succes”. Termenul a fost creat de John McCarthy în 1955.
https://green-report.ro/inteligenta-artificiala-cea-mai-mare-amenintare-la-adresa-umanitatii/
//////////////////
Bill Gates, creatorul Microsoft, este terifiat de pericolul inteligenţei artificiale
Alexandru Puiu
Bill Gates este cea mai recentă personalitate cu cunoştinţe avansate în domeniul tehnologiei care şi-a manifestat îngrijorarea vizavi de viitorul inteligenţei artificiale. În ultimii ani, în mai multe rânduri, atât omul de ştiinţă Stephen Hawking, cât şi Elon Musk, fondatorul Tesla, au încercat să ne prevină vizavi de pericolul evoluţiei necontrolate a inteligenţei artificiale. În principiu, amândoi se tem că manifestările AI foarte inteligente ar avea potenţialul să transforme în realitate un scenariu fatidic precum cel din filmele Terminator.
Cea mai nouă personalitate care empatizează cu o astfel de viziune dramatică este Bill Gates, fondatorul Microsoft. Într-o sesiune de întrebări şi răspunsuri desfăşurată zilele trecute pe Reddit, Gates a spus foarte clar că este de acord cu cuvintele lui Musk pe marginea acestui subiect şi că ar trebui să fim foarte atenţi în legătură cu modul în care dezvoltăm maşini inteligente. ,,Sunt în tabăra îngrijorată de super inteligenţă. În primul rând, maşinile vor îndeplini foarte multe sarcini pentru noi şi nu vor fi foarte inteligente. Acest aspect ar trebui să fie pozitiv dacă îl organizăm cu se cuvine. După câteva decenii însă, inteligenţa este suficient de avansată încât să devină îngrijorătoare. Sunt de acord cu Elon Musk şi alţi câţiva pe acest subiect şi nu înţeleg de ce unii oameni nu sunt îngrijoraţi.”
Într-un interviu acordat ulterior pe marginea aceluiaşi subiect, fostul CEO a clarificat faptul că nu încearcă să oprească evoluţia sau să o încetinească. În schimb, el vrea doar să atragă atenţia asupra unor potenţiale probleme, faptul că manifestările de inteligenţă artificială pot lua locurile de muncă ale oamenilor – ,,acele joburi care îţi oferă un sentiment de scop şi valoare” şi că AI-ul mai avansat putea ca în final să intre în conflict cu ,,obiectivele sistemelor umane”.
În definitiv, astfel de scenarii detaliate de Bill Gates şi alte persoane foarte inteligente ale secolului 21 sunt cât se poate de reale şi ţine doar de noi să încurajăm sau descurajăm direcţia spre care se îndreaptă astfel de creaţii bazate pe inteligenţă artificială.
https://playtech.ro/2015/creatorul-microsoft-bill-gates-este-terifiat-de-pericolul-inteligentei-artificiale-avansate/
///////////////////////
Dupa cum era de asteptat,incepe razbunarea globalizarii- Adrian Năstase, reabilitat de instanță. Fostul premier are voie să revină în politică
de Ionescu Ioana
Fostul premier Adrian Năstase a fost reabilitat de instanţă. Decizia instanței de fond, privitoare la cererea sa de reabilitare judecatorească, a rămas definitivă, nefiind contestată de procurori. De acum, fostul președinte al PSD poate să aleagă și să fie ales.
Decizia instanței a rămas definitivă după ce procurorii nu au mai contestat o hotărâre luată în primă instanță la Curtea Supremă în urmă cu două săptămâni, o hotărâre prin care se constata realibilitarea, practic ștergerea cazierului fostului premier, condamnat definitiv în două dosare, în 2012 și 2014, la o pedeapsă totală de 4 ani și 6 luni de închisoare, transmite Digi 24.
Adrian Năstase a fost eliberat condiționat pentru că întrunea toate condițiile legale, însă a rămas să curgă termenul pentru interdicțiile impuse ca urmare a condamnării sale – interdicția de a alege, sau de a fi ales. Toate acestea au încetat, după ce instanța a constatat, prin decizia rămasă definitivă astăzi, că termenii impuși prin hotărârea de condamnare s-au scurs.
Este o hotărâre după care fostul premier poate reveni în politică, dacă va dori acest lucru. Într-o postare publicată pe blogul personal, Adrian Năstase scrie că „niciodată nu trebuie să spui NU”, și că rămâne de văzut ce îi va rezerva viitorul.
https://psnews.ro/adrian-nastase-reabilitat-de-instanta-fostul-premier-are-voie-sa-revina-in-politica-607759/
////////////////////
Cum vor ajunge roboţii să îi înlocuiască treptat pe cei care lucrează în call centere: situaţia nu este atât de gravă, pentru că inteligenţa artificială mai are o cale lungă de bătut până la a înlocui oamenii pentru apeluri de voce sau chaturi mai complicate
Autor: Bogdan Cojocaru
Înainte de pandemie, clienţii care apelau la servicii de call-center vorbeau cu roboţi mai puţin de 10% din timp, însă ponderea este acum de 25% şi va ajunge, probabil, la 35% până la sfârşitul anului. Creşterea arată că roboţii pot fi la fel de eficienţi şi empatici ca oamenii în rezolvarea multor probleme simple.Inca cifrele reflectă mai întâi de toate realitatea din Filipine, capitala mondială a industriei call-center-urilor. Însă arată şi o tendinţă generală în sectorul de profil, expunând în acelaşi timp o chestiune de etică şi morală – inteligenţa artificială care poate simula empatia, un element important în relaţiile şi comunicarea dintre oameni. Pandemia de Covid-19 a fost dură pentru industria globală a call-centerurilor şi nicăieri n-a fost mai rău ca în Filipine, liderul mondial în domeniu, scrie Bloomberg. De obicei, sute de mii de angajaţi din fosta colonie americană discută sau dau răspunsuri din cealaltă parte a planetei. În ultimul an, mulţi dintre ei au fost nevoiţi să lucreze singuri de acasă toată noaptea, luptându-se cu frecvente pene de curent, cu izolarea de prieteni şi cu sforăiturile părinţilor, ale partenerilor, fraţilor sau copiilor înghesuiţi în spaţii strâmte. Ceea ce vine după COVID-19 va fi probabil şi mai rău.
Lockdownurile de anul trecut au accelerat trecerea la o mai mare automatizare în serviciile de call-center pentru orice, de la creditori şi asigurători la operatori de telecomunicaţii. Apelanţii care caută asistenţă pentru o factură sau un extras bancar comunică din ce în ce mai mult cu roboţii animaţi de inteligenţă artificială. Şi atunci când reuşesc să ia legătura cu un om, este foarte probabil ca acesta să fie implicat în mai multe conversaţii simultan.
Înainte de pandemie, clienţii vorbeau cu roboţi mai puţin de 10% din timp, însă ponderea a ajuns la 25% şi va urca, probabil, la 35% până la sfârşitul anului, spune Mike Small, executivul responsabil pentru clienţii corporativi din SUA şi Canada pentru Grupul Sitel din Miami, un operator de call-centeruri care domină piaţa de profil din Filipine. „Din cauza Covid, planuri care ar fi durat patru până la cinci ani pentru a fi implementate au fost puse în practică în doar câteva luni”, spune Small, care nu a majorat personalul din 2019. Tendinţa de renunţare la operatorii de voce ameninţă locurile de muncă a multe dintre cele 1,3 milioane de persoane angajate în centrele de externalizare din Filipine, aproximativ jumătate dintre acestea fiind operatori de call-center. Pe măsură ce companiile au profitat de salariile reduse din ţară, de afinitatea culturală cu SUA şi de utilizarea larg răspândită a limbii engleze, sectorul a crescut până la 9% din Produsul Intern Brut, potrivit Oxford Business Group, generând venituri de 26 miliarde de dolari în 2019.
Citiţi continuarea pe www.businessmagazin.ro
https://www.zf.ro/profesii/business-magazin-vor-ajunge-robotii-ii-inlocuiasca-treptat-cei-20032520
//////////////////////////
Parintele tradarii,haosului,demolarilor,mineriadelor,privati-hotiei,preacurviei pesediei-iscarioteariei=demoniei graieste cu TUPEU
Fostul preşedinte Ion Iliescu afirmă, într-o postare la 32 de ani de la Revoluţie, că anii care au urmat despărţirii de ceauşism au fost ani de sacrificii, lipsuri, de schimbări economice dureroase, chiar de eşecuri, dar că autorităţile de la acel moment au reuşit ceea ce şi-au propus ca obiectiv strategic, integrarea în UE şi în NATO, pentru că au reuşit să fie solidare în promovarea intereselor ţării şi au păstrat dialogul politic şi social.
El afirmă că a ales ca metodă de guvernare consensul şi îşi exprimă regretul că, de la o vreme, confruntarea a devenit instrumentul rezolvării tuturor crizelor, unele inevitabile, subliniind că adversarii politici nu sunt duşmani care trebuie distruşi, iar dialogul şi negocierea nu sunt semne de slăbiciune.
”Dragi compatrioţi,
Cei treizeci şi doi de ani scurşi de la momentul începerii Revoluţiei Române, act de curaj şi de demnitate al naţiunii române, au cunoscut schimbări radicale în sistemul politic, în societate, în statutul României în Europa şi în lume. Asta nu înseamnă că am epuizat agenda Revoluţiei, agendă schiţată de revoluţionarii din Timişoara, după 15 decembrie 1989, şi definitivată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în Comunicatul său pentru ţară, din seara zilei de 22 decembrie 1989.
O revoluţie este, poate părea paradoxal unora, un act din perspectiva timpului lung. Nu am avut o baghetă magică, care să ne permită schimbarea lucrurilor peste noapte. Anii care au urmat despărţirii de ceauşism au fost ani de sacrificii, lipsuri, de schimbări economice dureroase, chiar de eşecuri. Mergeam pe un drum pe care nimeni nu mai mersese până atunci. Am reuşit ceea ce ne-am propus ca obiectiv strategic, integrarea în UE şi în NATO, pentru că am reuşit să fim solidari în promovarea intereselor noastre, şi am păstrat dialogul politic şi social. Am ales ca metodă de guvernare consensul, deşi nu au lipsit momentele de confruntare, în stradă, dar şi pe scena politică. Au învins raţiunea şi responsabilitatea faţă de viitorul României.
Regret să constat că, de la o vreme, confruntarea a devenit instrumentul rezolvării tuturor crizelor, inevitabile, cele mai multe, pentru că nu suntem izolaţi de ceea ce se petrece în lume. Nu, adversarii politici nu sunt duşmani, care trebuie distruşi. Dialogul şi negocierea nu sunt semne de slăbiciune. Ar fi fost bine să fi depăşit criza politică şi socială din decembrie 1989, care a dus la schimbarea de regim politic, prin dialog şi negociere. Dar regimul ceauşist a ales confruntarea cu societatea, şi din această cauză am avut atâtea victime nevinovate în acele zile. Dar am învăţat, atunci, o lecţie: libertatea, demnitatea, democraţia, sunt lucruri pentru care merită să lupţi, indiferent de circumstanţe.
Aduc omagiul meu tuturor celor care s-au jertfit, civili şi militari, pentru a fi liberi. Regret dispariţia dintre noi a doi oameni care au reprezentat, etic şi moral, un exemplu pentru ceea ce a însemnat Revoluţia Română: Claudiu Iordache şi Vasile Marcu.
România va reuşi să-şi depăşească problemele dacă societatea va rămâne solidară, iar democraţia nu va fi golită de conţinut. România este un proiect al tuturor, pentru toţi. Numai aşa Revoluţia Română are un sens şi o finalitate. Merită să ne gândim la asta, şi să acţionăm în consecinţă”, scrie pe blog fostul preşedinte.
///////////////////////////////
Vaccinarea – Eroarea medicala a secolului – Dr. Louis de Brouwer
Louis Pasteur, „inventatorul” vaccinului, un geniu al trisarii si plagiatului
In cartea „Vaccinarea: eroarea medicala a secolului” este vorba despre dogma vaccinarii, adica despre credinta in principiile nedemonstrate stiintific ale imunologiei si ridicate la rang de religie de catre doi „profeti”: Jenner si Louis Pasteur. Conform acestei dogme, daca se realizeaza preventiv o agresiune, sistemul imunitar o inregistreaza, o memoreaza si ia masurile necesare pentru a contracara o alta agresiune. De unde axioma: „Fara vaccinuri nu exista salvare! Fara vaccinuri, raultriumfa”. In ceea ce priveste „profetii”, unul este Jenner, medic fara a fi biolog, si celalalt, Pasteur, chimist mediocru, fals biolog si catusi de putin medic. Acesti fondatori ai noii religii nu poseda, de fapt, nicio notiune de imunologie. Jenner aplica un principiu stabilit empiric, iar Pasteur falsifica experimentele: intre altele, inocularea la Pouilly-le-Fort a unui vaccin impotriva antraxului, diferit de cel pe care il anuntase, apoi inocularea tanarului Meister cu un vaccin impotriva turbarii, fara ca pacientul sa fi contractat aceasta boala. Pasteur a avut apostolii si discipolii sai ignoranti, precum Roux si Chamberland, Calmette si Guerin etc. si s-a preocupat de formarea „marilor preoti”. Institutul Pasteur a devenit sediul „bisericii vaccinarii”. Afaceristii, marii „preoti”, au inceput sa formeze noi „preoti” si „misionari” si sa-i invete noua dogma. Corpul medical s-a „convertit” imediat si fara sa comenteze la aceasta noua religie din prostie, ignoranta sau spirit de turma, cu exceptia unei minoritati de medici si profesori inteligenti, de pilda A. Béchamp, Tissot, Deloge, Carrel etc. care au opus rezistenta. Au fost infiintate „biserici” pretutindeni in lume, adica alte laboratoare si institute Pasteur atat in Franta, cat si in alte tari.
Producatorii de vaccinuri, ajutati de corpul medical care a acceptat fara niciun fel de rezerva sau comentarii principiul vaccinarii, au atins adevarate culmi in ce priveste dezinformarea si minciuna. Un fapt fara precedent in istoria umanitatii: sa faci oamenii sa creada in eficacitatea si inocuitatea acestui principiu inventat de Jenner si insusit de Pasteur, desi nu are niciun fundament stiintific serios. Imunologia moderna demonstreaza, dimpotriva, ca actul vaccinal constituie o lezare grava a integritatii sistemului imunitar al persoanelor vaccinate, facand din acestea veritabile rezervoare de virusuri. Virusuri si retrovirusuri devenite pasive de-a lungul evolutiei se gasesc in stare latenta in toate organismele animale si umane, pierzandu-si o parte din capitalul lor genetic sau enzimatic. Introducerea in organism (prin vaccinare) a virusurilor vii sau atenuate ii permit acestuia sa reconstituie acest capital si sa dobandeasca deci o virulenta noua sau sa creeze din bucati un virus sau un retrovirus hibrid. Procesul se numeste recombinare genetica. (HIV este fara indoiala rezultatul unei astfel de recombinari.) Desi accidentele provocate de vaccinuri sunt nenumarate, ele sunt tinute in secret.
Se stie astazi, la 100 de ani dupa moartea sa, ca Pasteur a fost un geniu al trisarii, al plagiatului, al trucarii statisticilor, al traficului de influenta, al publicitatii bine regizate, iar diversele sale experiente vaccinale erau trucate, dupa cum marturisesc chiar colaboratorii sai. Aceasta carte stabileste adevarul despre acest personaj si demonstreaza, prin studiul principalelor vaccinuri, inutilitatea si pericolul lor.
In sfarsit, cititorul va afla despre cardasia farmaco-medico-politica ce dezinformeaza publicul si predica vaccinarea doar pentru a profita financiar. De asemenea, va afla de ce vaccinarea a devenit un fel de act de credinta intr-o religie ale carei dogme sunt false si ai carei mari preoti sunt producatorii de vaccinuri si corpul medical.
///////////////////////////
Bill Gates, anunț despre despre microcipare: Trebuie să spunem adevărul
de Valentina Drăgoi
Bill Gates rupe tăcerea. Ies la iveală noi dezvăluiri despre microciparea și implicarea acestuia în pandemia de coronavirus. Este vestea momentului la nivel mondial.
Miliardarul american Bill Gates s-a declarat șocat de teoriile conspirației apărute în spațiul public cu privire la implicarea sa în pandemia de coronavirus.
Acesta a vorbit deschis despre teoriile conspirației apărute în plină pandemie de coronavirus, în timpul unei conferințe a cotidianului The New York Times. Se pare că cele mai multe teorii ale conspirației, care spun că miliardarul s-ar afla în spatele pandemiei, au la bază faptul că miliardarul a tot avertizat în ultimii ani că omenirea nu va putea gestiona o pandemie.
În ciuda tuturor acestor afirmații, miliardarul american a mai precizat că nu se aștepta ca atâtea teorii ale conspirației să se răspândească cu privire la situația prin care trecem acum. Totodată, acesta a evitat să răspundă dacă mesajele împotriva științei ale administrației Trump au afectat măsurile luate împotriva virusului.
În aceași conferință de presă a fost prezent și Anthony Fauci, principalul expert american în boli infecţioase. Cei doi au dezbătut toate întrebările legate de teoriile conspirației, printre care și microciparea.
Adevărul despre microcipare
”Aceste teorii ale conspirației – Care este scopul vaccinului? Este microcipare, este controlul populației? – au venit atât de neașteptat încât nici eu, nici Tony (Anthony Fauci, n.red.) nu cred că avem vreun sfat de dat pentru celălalt, poate acela că trebuie să dăm în continuare răspunsuri bazate pe fapte”, a spus Bill Gates, potrivit Mashable.
Cercetarea realizată de Harvard Kennedy (școala de politici publice a Universității Harvard) a mai relevat că 25% dintre oamenii din SUA cred că pandemia de coronavirus este folosită pentru a provoca ”o periculoasă și nenecesară vaccinare a americanilor”.
Totodată, el a vorbit și despre teoria potrivit căreia microciparea oamenilor va fi realizată cu ajutorul vaccinului.
”Trebuie să demontăm această teorie. Sper să dispară cât mai repede. Cred că trebuie să spunem adevărul. Trebuie să le explicăm oamenilor care sunt valorile noastre, astfel încât toată lumea să înţeleagă de ce suntem implicaţi în acest proiect şi de ce suntem dispuşi să cheltuim miliarde de dolari pentru a accelera progresul unui vaccin”, spunea Bill Gates.
https://www.capital.ro/adevarul-despre-coronavirus-bill-gates-a-spus-totul-despre-microcipare.html
////////////////////////////////////
Biserica din R. Moldova, mesaj anti-vaccinare halucinant: Sistemul antihristic mondialist vrea să introducă microcipuri în corpurile oamenilor pentru a-i controla prin tehnologia 5G, creată de Bill Gates
Sinodul Mitropoliei din Republica Moldova a adoptat marți o declarație prin care cere guvernului să nu introducă obligativitatea vaccinării împotriva Covid-19, atunci când va fi cazul, invocând la modul cel mai serios conspirații care vizează microciparea populației globului, acțiune coordonată de Bill Gates cu scopul de a controla oamenii de la distanță. Astfel, într-o scrisoare adresată guvernului Rep. Moldova şi citată de HotNews.ro, se precizează că ”sistemul antihristic mondialist dorește să introducă în corpurile oamenilor microcipuri cu ajutorul cărora să-i poată controla, prin intermediul tehnologiei 5G”.
Mitropolia Moldovei mai amenință guvernul că demnitarii vor fi excluși din rugăciunile preoților dacă nu revin asupra deciziilor privind desfășurarea slujbelor religioase.
”Este obligatoriu de a enunța și ideea că vaccinarea reprezintă și un pericol de microcipare sau introducere în organismul uman a altor dispozitive străine lui. Opinia publică din multe state europene, protestează contra obligativității vaccinurilor, mai ales a vaccinului contra COVID-19, deoarece le consideră o cale prin care sistemul antihristic mondialist dorește să introducă în corpurile oamenilor microcipuri cu ajutorul cărora să-i poată controla, prin intermediul tehnologiei 5G. (…) Bill Gates este considerat principalul responsabil pentru crearea tehnologiei de microcipare a populației, prin intermediul unui vaccin care să introducă în trup nanoparticule care reacționează la undele transmise de tehnologia 5G și permit sistemului să îl controleze pe om de la distanță”, se arată în document.
Conducerea Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova invocă faptul că în Parlamentul Italiei a fost formulată de către o deputată, cererea de arestare a ”infractorului internațional Bill Gates, care este acuzat de faptul că este un criminal împotriva umanității, că a provocat prin vaccinuri moartea a 500.000 de copii în India, că susține ideea de genocid pentru reducerea populației planetei”.
Se consideră că tehnologia 5G în combinație cu anumite vaccinuri administrate în China și Italia au și stat la baza apariției acestui virus care a întors pe dos întreaga planetă, mai susțin autorii documentului, afirmând și că a început microciparea în masă a populației din Europa.
În baza acestor teorii și așa-zise argumente, Mitropolia Moldovei cere guvernului de la Chișinău:
- Vaccinarea populației (anti-COVID-19, etc), precum și orice intervenție medicală să fie efectuată pe principii benevole, doar cu consimțământul și informarea corectă a pacientului (inclusiv și transparența componenței vaccinului și a posibilelor efecte adverse), cu respectarea prevederilor Convenției pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinei, de altfel, ratificată de către Republica Moldova.
- Asigurarea tuturor drepturilor fundamentale ale oamenilor care ar refuza vaccinarea obligatorie, exceptând eventualele discriminări și\sau restricționări.
- Asigurarea dreptului omului de a nu i se introduce/implanta orice dispozitiv/cip străin corpului uman, luând în considerație informația prezentată de către oamenii de știință despre pericolul acestora, precum și îngrijorarea întemeiată pe baza Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul și a proorociilor Sfinților Părinți.
https://brasovmetropolitan.ro/2020/05/biserica-din-r-moldova-mesaj-anti-vaccinare-halucinant-sistemul-antihristic-mondialist-vrea-sa-introduca-microcipuri-in-corpurile-oamenilor-pentru-a-i-controla-prin-tehnologia-5g-creata-de-bill-ga/
///////////////////////////
Bulgaria: 40% din populaţie crede că noul coronavirus este o armă biologică – sondaj
Patruzeci la sută dintre bulgari sunt de părere că virusul SARS-CoV-2 este o armă biologică creată pentru a reduce populaţia lumii, conform unui sondaj care şi-a propus să investigheze atitudinile faţă de teoriile conspiraţiei care înconjoară pandemia de COVID-19, transmite marţi BTA.
Studiul a fost realizat de compania Trend la comanda cotidianului 24 Ceasa, în intervalul 2-10 noiembrie, pe un eşantion de 1.001 de persoane de vârstă adultă, prin metoda interviului faţă în faţă.
Dacă în aprilie 53% dintre cei intervievaţi credeau că noul coronavirus este o armă biologică destinată să reducă populaţia globului, în noiembrie procentul lor a fost de 40%, acelaşi din luna iunie.
De remarcat că sondajul din noiembrie a arătat o creştere a proporţiei celor care nu sunt de acord cu această afirmaţie, comparativ cu anchetele anterioare, au comentat analiştii Trend.
Conform aceluiaşi sondaj, 33% dintre respondenţi cred că infecţia cu coronavirus nu este mai gravă decât gripa sezonieră. Pe măsură ce vârsta respondenţilor creşte, scade procentul celor care sunt de acord cu această afirmaţie.
Faţă de 22% în iunie, în noiembrie 16% sunt de părere că vaccinul împotriva coronavirusului va fi folosit pentru microciparea oamenilor pentru a-i controla.
De asemenea, 52% dintre bulgari cred că SARS-CoV-2 a fost creat în laborator (în iunie erau 43%), iar un sfert dintre ei nu sunt de acord cu această teorie.
Patruzeci şi patru la sută consideră că virusul a fost fabricat de companii farmaceutice pentru a obţine profit.
În noiembrie, 25% dintre bulgari (39% în aprilie) credeau că există deja un vaccin, dar acesta este ţinut secret pentru ca virusul să se răspândească şi mai mult, iar companiile farmaceutice să încaseze profituri şi mai mari.
Şaptesprezece la sută dintre bulgari au fost de acord cu aserţiunea că noul coronavirus nu există şi că totul este o înşelătorie la nivel mondial. În luna iunie, procentul lor era de 23%.
În mod firesc, procentul celor care nu au fost de acord cu această afirmaţie a crescut în noiembrie – la 65% faţă de 56% în iunie -, o evoluţie explicată de analişti prin creşterea numărului de infectări şi de decese, precum şi prin faptul că tot mai multe persoane cunosc pe cineva care este sau a fost bolnav.
O altă teorie a conspiraţiei în legătură cu care au fost testate opiniile în noiembrie susţine că în spatele pandemiei se află Bill Gates pentru a-i controla pe oameni prin intermediul unor microcipuri ce le vor fi administrate odată cu vaccinul. În jur de 14% dintre respondenţi au fost de acord cu această teorie, în scădere faţă de 21% în iunie.
Sondajul mai arată că 53% dintre bulgari nu cred că noul coronavirus este răspândit prin intermediul tehnologiei 5G, însă 10% sunt de acord cu această afirmaţie (în iunie procentul era de 12%).
//////////////////////////////
Maia Sandu cere sprijin internațional în aducerea marilor corupți în fața justiției
Președintele moldovean Maia Sandu a cerut sprijinul comunității internaționale în aducerea în fața justiției a marilor corupți, care au jefut Moldova și au fugit din țară.
„Țara mea, Republica Moldova, merge înainte. Suntem hotărâți să investigăm politicienii corupți care au jefuit oamenii noștri în trecut. Dar nu o putem face singuri. În numele multor democrații fragile, vă cer sprijinul pentru aducerea oficialilor corupți în fața justiției și restituirea activelor care nu le aparțin”, a declarat Maia Sandu la Summitul pentru Democrație 2021, organizat la inițiativa președintelui SUA, Joe Biden.
Istoria unui deceniu de corupție și desfrâu
În iunie 2019, regimul cleptocratic, condus de oligarhul Vladimir Plahotniuc, a capitulat politic la limita unei tentative de lovitură de stat. Ca să evite pușcăria, principalii figuranți în marile fraude bancare din perioada guvernării PDM, Vladimir Plahotniuc și Ilan Șor (dar și alții care i-au deservit), au fugit din țară. Majoritatea s-au adăpostit și se adăpostesc în țări cu care Moldova nu are semnate acorduri de extrădare a infractorilor, inclusiv în SUA. Unii se ascund în Marea Britanie.
Abia în ianuarie 2020, SUA i-a declarat pe Plahotniuc și pe membrii familiei sale „neeligibili pentru obținerea vizelor de intrare în SUA (din cauza implicării „în acte semnificative de corupție”). Potrivit Departamentului de Stat al SUA, „Plahotniuc a fost implicat în acte de corupție care au subminat statul de drept și au compromis grav independența instituțiilor democratice în Moldova”. Prin urmare, Plahotniuc a fost nevoit să-și caute o altă țară-gazdă. În 2020, avizitat România, ajungând până la Iași, având și cetățenie română, dar s-a oprit, pentru o perioadă, în Turcia, unde i s-ar fi oferit și cetățenie turcă, iar conform informațiilor neoficiale, acum s-ar afla în partea Ciprului controlată de Turcia.
Ilan Șor, s-a oprit în Israel, având și cetățenia acestui stat, iar Israelul nu-și extrădează cetățenii. În perioada care a urmat, sub regimul preluat de la Plahotniuc de către ex-președintele Igor Dodon, dar și în 2021, când Procuratura Republicii Moldova a continuat (până recent) să fie condusă de un procuror general învestit de Dodon (acum cercetat pentru corupție), din Moldova au continuat să fugă coordonatorii marelor scheme de corupție, unii fiind eliberați din pușcării înainte de termen.
Maia Sandu: Procuratura nu a făcut nici un demers către jurisdicțiile străine, pentru a afla unde-i miliardul furat
Abia în octombrie 2021, procurorul general Alexandr Stoianoglo, acuzat de noua guvernare PAS de inacțiune în dosarele de corupție mare și de eliberarea dubioșilor din pușcării, a fost suspendat și reținut, aflându-se acum sub control judiciar. A fost învestit un procuror general interimar și, aparent, au fost pornite și reluate unele dosare importante, iar unii apropiați ai lui Plahotniuc au ajuns în izolator.
Chișinăul a cerut sprijinul României – o Românie care a colaborat cu Plahotniuc
Principalii beneficiari ai marilor jafuri din perioada 2014-2020 sunt însă departe de procurorii moldoveni, iar demersurile timide făcute până acum de aceștia, pentru extrădarea hoților de miliarde, nu au fost suficient de convingătoare pentru autoritățile țărilor în care aceștia se ascund.
În plus, calitatea lor de foști și actuali politicieni crește reticența Interpol de a-i da în căutare internațională.
Prin urmare, noua putere de la Chișinău, controlată în totalitate de Partidul Acțiune și Solidaritate (creat de Maia Sandu) cere, la orice reuniune internațională sau întâlnire bilaterală cu omologii din alte state, sprijin în recuperarea banilor furați de la cetățeni și în aducerea hoților acasă.
Maia Sandu a cerut sprijin din partea preşedintelui Klaus Iohannis
În condițiile în care justiția și sistemul procuraturii din Moldova sunt încă bântuite de persoane fidele fostelor regimuri cleptocratice, care se opun schimbărilor, Maia Sandu a cerut săptămâna trecută ajutorul României în recuperarea banilor din frauda bancară de un miliard de dolari din 2014: „Și această fraudă, și altele de proporții sunt prea dificile pentru sistemul nostru. E nevoie de sprijinul mai multor țări, de sprijinul unor organizații internaționale, pentru ca banii care au fost scoși din Republica Moldova să fie identificați și aduși acasă împreună cu autorii acestor fraude”, a menționat șefa statului. „Există cereri din partea instituțiilor noastre de drept către autoritățile din România pentru a crea comisii comune așa încât să avem șanse mai mari în demersurile noastre către alte țări, pentru a obține informații despre averi ilegale, despre bani, despre conturile în care se țin banii care au fost furați. Credem că dacă aceste demersuri vor fi susținute și de instituțiile din România, lucrurile se vor întâmpla mai repede”, susține Maia Sandu.
Maia Sandu: „Doar voința noastră nu este suficientă”
În discursul ținut la Summitul Democrației, președintele moldovean a vorbit despre amploarea corupției cu care s-a confruntat Moldova doar în ultimii zece ani, menționând în acest sens frauda bancară din 2014 în valoare de 12% din PIB și spălarea a 22 de miliarde de dolari prin sistemul bancar moldovenesc. „Doar voința noastră de a lupta împotriva corupției nu este suficientă. Acest efort trebuie să fie unul global, de colaborare, pentru că noi cu toții împărtășim opinia că corupția este singurul lucru care poate submina democrația, indiferent de locul în care trăim. Ea subminează instituțiile, slăbește statele și dezamăgește cetățenii care cred în democrație, ceea ce servește intereselor liderilor autoritari și ale grupurilor criminale transfrontaliere”, a conchis președintele Maia Sandu.
https://www.dw.com/ro/maia-sandu-cere-sprijin-interna%C8%9Bional-%C3%AEn-aducerea-marilor-corup%C8%9Bi-%C3%AEn-fa%C8%9Ba-justi%C8%9Biei/a-60088984?maca=rum-rss-rom-moldova-4125-xml-mrss
///////////////////
Egis, firma franceză gestionată de Clotilde Armand, câștigă contracte pe bandă rulantă în mandatul lui Drulă
de Alin Șerbănescu
Ministerul Transporturilor, prin CNAIR, a semnat încă un contract de peste 20 de milioane de lei cu Asocierea condusă de Egis Romania SA, firma de suflet a lui Clotilde Armand, actualmente primar USR al sectorului 1. Ca să nu se supere nimeni, din Asociere face parte și Search Corporation SRL, firma româno-americanului Michael Stanciu.
Nu vă gândiți însă că această Asociere va construi vreun drum. Nici pe departe.
Prin contractul semnat, CNAIR se obligă să plătească celor două firme peste 20 de milioane de lei, pentru un studiu de fezabilitate și un proiect tehnic, documente necesare construcției Drumului Expres Craiova – Târgu Jiu.
Adică pentru niște hârtii care se vor adăuga sutelor de kilograme de maculatură asemănătoare, plătită de CNAIR în ultimii ani și care până la urmă nu a dus la construcția nici unui drum real.
Cei care sunt familiarizați cu domeniul infrastructurii rutiere știu că după ce aceste studii de fezabilitate sunt livrate, se constată că sunt lacunare, motiv pentru care se scoate din nou la licitație un contract pentru completarea lor, care mai înghite niște bani și mai duce la pierderea unor ani în care românii nu pot circula de fapt pe drumuri moderne.
O să spuneți că actualul contract este diferit, pentru că prevede și livrarea unui proiect tehnic. Nu vă bucurați prea tare!
Pentru că este foarte posibil ca în momentul în care se va ajunge la faza de construcție propriu-zisă, firma care va câștiga contractul pentru execuție să constate că proiectul este prost făcut și să ceară tot felul de modificări și de optimizări. Ceea ce va duce din nou la timp pierdut și bani cheltuiți în plus.
Deocamdată suntem însă în faza în care oamenii nu știu care sunt dedesubturile acestei afaceri, iar anumite firme pot câștiga fără emoții bani mulți, profitând de o conjunctură favorabilă.
Cine este Egis Romania?
Este subsidiara Grupului francez de proiectare, inginerie și consultanță în construcții Egis și care până în martie 2017 a fost condusă de actualul primar USR al sectorului 1, Clotilde Armand.
Ani de zile Egis România a încasat bani buni pentru supervizarea lucrărilor la autostrada Transilvania, deși pe această autostrada nu se mai făcea nimic, după plecarea americanilor de la Bechtell.
După un întreg scandal în urma căruia opinia publică românească a aflat cum se pot lua bani degeaba în România, Clotilde Armand, a părasit Egis Romania și a preluat supervizarea subsidiarei din Serbia a Egis. Bineînțeles că aceasta și-a păstrat și postul de membru în Consiliul de Administrație al Egis Bulgaria.
Cel care a preluat funcția de director general al Egis Romania la momentul respectiv, Alain de Penfentenyo, fusese înainte director de proiect al Egis în Algeria, unde din 2014, s-a ocupat de lucrările la autostrada algeriană Est-Vest. Proiectul autostrăzii, care urma să lege Marocul de Tunisia, a fost marcat și de un mare scandal de corupție, iar un an mai tărziu, 14 persoane, oficiali guvernamentali și oameni de afaceri algerieni, au fost condamnate la închisoare pentru luare de mită și trafic de influență în legătură cu lucrările. Tot în acest caz, 7 companii din China, Canada, Spania, Elveția și Japonia, au fost amendate.
Egis Romania SA și Search Corporation SRL abonate la contracte cu Ministerul transporturilor?
Așa pare, dacă ne uităm la multitudinea de contracte câștigate de aceaste două firme, în ultimii doi ani.
Încă de la începutul anului trecut, Search Corporation și Egis România au câștigat un contract de aproape 9 milioane de lei pentru realizarea studiului de fezabilitate al Drumului Expres Bacau-Piatra Neamt.
Tot anul trecut, în luna mai, Search Corporation împreună cu Primacons, semna un contract de 20 de milioane de lei pentru studiul de fezabilitate si proiectul tehnic păentru autostrada Brașov – Bacău.
Search Corporation și Mega Muhendislik Musavirlik se mai ocupă de studiul de fezabilitate și de proiectul tehnic pentru Drumul Expres Găești-Ploiești, contra sumei de15,8 milioane de lei.
La inceputul lunii septembrie 2020, firma lui Michael Stanciu împreună cu Egis România, firmă care a fost condusă în trecut de actualul primar al Sectorului 1, Clotilde Armand, semna contractul de 11 milioane de lei pentru realizarea studiilor de fezabilitate și proiectelor tehnice pentru Drumul Expres Pașcani-Suceava , în valoare de 11,7 milioane de lei și Suceava-Siret, în valoare de10 milioane de lei.
Tot în septembrie 2020, Search Corporation semna contractul pentru studiul de fezabilitate si proiectul tehnic pentru nodul rutier Cumpăna de pe A4, în valoare de peste 674 mii de lei.
În noiembrie, Asocierea Search Corporation – Egis International – Egis Romania – Formin, a obținut contractul de 15,2 milioane de lei pentru elaborarea studiului de fezabilitate pentru primul lot din drumul de mare viteza Baia Mare – Suceava, segmentul Baia Mare-Bistrița.
Și tot Asocierea Search Corporation- Egis Romania a câștigat contractul de 17,8 milioane de lei pentru studiul de fezabilitate al Drumului Expres Constanta – Tulcea.
Aceleiași asocieri i-a mai fost atribuit contractul de 11 milioane de lei pentru elaborarea studiului de fezabilitate pentru Drumul Expres Tișita-Albita, la care se adaugă contractul de 3,6 milioane de lei pentru studiul de fezabilitate al drumului expres care leagă centura orașului Satu Mare de Oar, la granița cu Ungaria, pe care Search Corporation l-a câștigat singură.
Este interesant că la preluarea mandatului, actualul ministru al transporturilor, Cătălin Drulă s-a grăbit să accepte rezilierea unor contracte cu firme care nu îi conveneau și să anuleze licitații din diverse diverse motive cusute cu ață alba. În schimb, același ministru nu a zis nici pâs despre hemoragia de contracte bănoase pe care cele două firme le-au câștigat pentru a face de fapt niște hărtii.
Ba mai mult, pare că nici în continuare nu observă aceste lucruri, care pentru oricine altcineva arată cel puțin straniu.
//////////////////////////////
Globaliştii îşi dau arama pe faţă: preşedintele comunist al Chinei vrea cod de bare QR universal pentru a putea călători în lume, în condiţiile actuale de pandemie
Președintele comunist chinez, Xi Jinping, îşi doreşte un sistem global de urmărire a Covid-19, prin folosirea de coduri QR (coduri de bare electronice), pentru a ajuta călătoriile și afacerile internaționale rapide în timpul pandemiei de coronavirus, scrie CNN.com.
China foloseşte pe scară largă certificatele de sănătate bazate pe QR încă la începutul acestui an (2020). Sistemul, care utilizează un cod de bare electronic pentru a stoca istoricul de călătorie și de sănătate al unei persoane, a fost gândit pentru a reduce răspândirea virusului. Codul emite utilizatorilor un cod de culoare bazat pe expunerea lor potențială la noul coronavirus. Culorile sunt ca la semafoare: verde este cel mai sigur, apoi urmează galben (avertisment) și, în cele din urmă, roșu (pericol).
Vorbind la întâlnirea virtuală a liderilor G20 ce a avut loc pe 21 noiembrie 2020, preşedintele comunist a spus că pentru a asigura “buna funcționare” a economiei mondiale în timpul pandemiei, țările trebuie să coordoneze un set uniform de politici și standarde.
“China a propus un mecanism global privind recunoașterea reciprocă a certificatelor de sănătate pe baza rezultatelor testelor de acid nucleic, sub formă de coduri de bare QR acceptate la nivel internațional. Sperăm că mai multe țări se vor alătura acestui mecanism”, a spus Xi Jinping.
Xi nu a precizat însă, în mod explicit, ce tip de aplicație sau sistem de cod QR ar sugera. Mai multe țări au introdus aplicaţii pentru a monitoriza potențialul de expunere a oamenilor la Covid-19, ca de exemplu Australia, Japonia sau Singapore, dar nu există nicio coordonare între aceste sisteme, care au avut diferite grade de succes.
Allison Gardner, specialist în informatică la Universitatea Keele, a declarat că cetăţenii din Marea Britanie și Franța au fost reticenţi în utilizarea aplicațiilor de coronavirus, pentru că informațiile lor personale au fost stocate extern, şi nu pe telefonul propriu. Și, având în vedere îngrijorarea crescândă a țărilor din Occident cu privire la utilizarea tehnologiei chineze în industriile sensibile, probabil că ar exista întrebări serioase despre modul în care ar funcționa un sistem QR coordonat cu Beijing-ul. Se ştie că guvernul SUA, împreună cu aliații apropiați din Europa şi din alte ţări din lume, au interzis tehnologia chineză 5G furnizată de gigantul de comunicații Huawei, în timp ce aplicația populară chineză TikTok s-a confruntat cu interdicții în India și SUA.
Stuart Hargreaves, profesor asociat la Facultatea de Drept a Universității Chineze din Hong Kong, a spus că, deși nu există nimic invaziv cu privire la un cod QR, dacă acesta ar fi folosit pentru a stoca informații sensibile despre sănătatea cetăţenilor, atunci întrebările legate de confidențialitate devin “deosebit de importante”. E important de ştiut unde sunt stocate aceste informaţii şi cine are acces la ele.
https://www.lovendal.ro/wp52/globalistii-isi-dau-arama-pe-fata-presedintele-comunist-al-chinei-vrea-cod-de-bare-qr-universal-pentru-a-putea-calatori-in-lume-in-conditiile-actuale-de-pandemie/
Cresterea caprelor; Contentia ovinelor; TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE SI CAPRINE; Tehnici de castrare la berbeci si tapi; Tehnologii moderne pentru cresterea ovinelor si caprinelor si …etc
Cresterea caprelor extensiv, pe pasune
Planificarea si organizarea pasunatului
Dupa o prima sarja de pasunat primavara, la care se adauga cositul, însilozatul sau trecerea altor animale parcelele intra pe rand în repaus pentru refacerea ierbii. Caprele sunt lasate mai multe saptamani pe aceeasi pasune (30-45 zile) si mananca iarba precoce, scurta apoi pe masura ce iarba va creste parcelele se micsoreaza: de exemplu la 100 capre sunt necesare 10 ha în martie si numai 3 ha în aprilie.
Pasunatul poate fi facut pe parcele evitandu-se mai mult de 3 treceri pe aceiasi parcela (pasunat rotativ) sau se poate pasuna timp de 70 zile pe aceeasi pasune (pasunat continuu). Este greu de apreciat numarul de capre la hectar pentru o anumita perioada, aceasta depinzand de tipul de sol, fertilizare , climat. În perioada de crestere maxima a ierbii, încarcatura pe pasune variaza între 20-40 capre /ha. Decizia în estimare este data de datele oferite în urma masurarii ierbii si aspectului covorului vegetal. În general pe pasuni naturale (preerii) sau artificiale se practica urmatoarea încarcatura:
-pasuni cu un potential foarte mare, fertilizate cu azot, 50-100 unitati la ha primavara: 15 capre/ha cand iarba este mica si 35-45 capre /ha în timpul perioadei de crestere masiva a ierbii (aprilie- mai);
-pasuni de pe terenuri slabe sau fertilizate putin: 8-10 capre/ha la început si 25 capre/ha în apogeul pasunatului.
Trecerea de la stabulatie la pasune cu respectarea tranzitiei alimentare
Iesirea la pasune dupa perioada de stabulatie reprezinta pentru capre o dubla bulversare: schimbarea habitatului si schimbarea regimului alimentar.
Trecerea de la un regim hibernal pe baza de furaje uscate (80-90% substanta uscata) la iarba foarte apoasa (85% apa), bogata în azot solubil, determina o schimbarea a florei ruminale. Pentru adaptarea florei ruminale este necesara integrarea progresiva a noii ratii. Astfel, o tranzitie prea rapida conduce la o accelerare a tranzitului digestiv si cresterea riscurilor sanitare (diaree, tetania de ierba).
În prima zi caprele nu vor pasuna decat cateva ore în mijlocul zilei, apoi ziua întreaga si abia mai tarziu si noaptea. Caprele sunt sensibile la umiditate dar nu sunt sensibile la frig uscat, în masura în care pot dispune de un refugiu pentru apararea împotriva ploii.
Iarba tanara de pe pasune, bogata în apa, azot si potasiu este saraca în celuloza si magneziu; tranzitul digestiv este accelerat limitand absorbtia magneziului în intestin. Solutia ar fi de a se administra complementar furaje grosiere la jgheab.
O buna tranzitie alimentara dureaza aproximativ 3 saptamani, timp în care papilele si populatia microbiana din rumen se adapteaza noilor conditii de alimentatie.
Aceeasi recomandare este valabila si cand caprele sunt scoase la pasune mai tarziu. Se va creste progresiv ratia de masa verde: în prima saptamana o treime iarba si doua treimi din ratia veche, în a doua saptamana ratii egale, în a treia saptamana doua treimi masa verde si o treime ratia veche.
SEMIINTENSIV-IITENSIV-intretinerea se realizeaza in adaposturi prevazute cu distribuitor automat de furaje, care alimenteaza caprele de 4 ori /zi la orele 9, 11, 14 si 19
MULSUL mecanizat la conducta cu tanc de racire a laptelui
FURAJE
In general caprele nu sunt pretentioase la furajare in alimentatia lor intrand o gama variata de furaje asigurand un grad ridicat de valorificare ale acestora
FURAJE GROSIERE: fanuri
FURAJE SUCULENTE: iarba, frunze, lucerna, trifoi,
CONCENTRATELE: porumb, grau, orz, secara, mazare furajera, reprezentate fie ca amestecuri de graunte sau brichete furajere
APA: la discretie
Specii de capre
CARPATINA
Descriere:talie medie; culori diferite; par lung; coarnele sunt prezente la ambele sexe dar se intalnesc si exemplare fara coarne; uger slab; este de talie medie cu o mare variabilitate a conformatiei si taliei in functie de zona in care se gaseste; mare variabilitate de culori; rasa foarte rezistenta la conditiile de mediu,nepretentioasa la intretinere.
Greutate medie: kg F si kg M
Precocitate: prima fatare la 2 ani
Prolificitate: buna 1-2 iezi
Productivitate: 200 – 250 l, cu maxima de 800 l si un procent de grasime situat intre 4,5 – 6,5%, cu maxima de 10%
ALBA DE BANAT
Descriere:talie; culoare; par scurt; fara coarne; uger;
Greutate medie: kg F si kg M
Precocitate:
Prolificitate: buna 1-3 iezi
Productivitate: 500l cu maxima de 900 l, si un procent de grasime situat intre 3,5 – 5,5%, cu maxima de 8%
SAANEN
Descriere: talie; culoare; par scurt; coarne; uger bine dezvoltat simetric cu aptitudini pentru muls mecanic; talie medie spre mare; culoare alba; fara coarne:
Greutate medie: 65kg F si kg M
Precocitate:
Prolificitate: foarte buna 2-3 iezi
Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %
ALPINA FRANCEZA
Descriere:talie; culoare; par; coarne; uger;
Greutate medie: 55-60kg F si kg M
Precocitate:
Prolificitate:
Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %
ANGORA
Descriere:
talie mica;
culoare alba;
principala productie este parul foarte fin din care se face MOHAIRUL;
coarne prezente la ambele sexe; uger salb dezvoltat; rasa sensibila;
Greutate medie: kg F si kg M
Precocitate:
Prolificitate: 100% slaba 1 rareori 2 iezi
Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %
TOGGENBURG
Descriere: talie medie; culoare; par scurt sau mediu; coarne; uger;
Greutate medie: 55kg F si kg M
Precocitate:
Prolificitate:
Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de 3,7% grasime
Reproductia caprelor – Monta naturala
Pregatirea tapilor si caprelor în vederea campaniei de reproductie
TAPII – trebuie sa fie în stare de întretinere foarte buna, realizata în urma unei alimentari suplimentata cantitativ si calitativ cu doua luni înainte de începerea montei (sau colectarea de material seminal), altfel, în perioada de monta apetitul lor sexual (libidoul) se diminueaza.
Este necesara o examinare prealabila a testiculelor prin palpare de catre un specialist, pentru detectarea unor eventuale defecte, tare si eliminarea de la reproductie a tapilor respectivi sau folosirea lor pentru detectarea caldurilor la capre, dupa ce sunt castrati sau prevazuti cu un sort abdominal (tapi încercatori)
CAPRELE. Exista o corelatie înte greutatea corporala si fertilitatea caprelor: o supralimentatie temporara înainte de monta da rezultate bune.
IEDUTELE trebuie sa aiba 50-60% din greutatea unei capre adulte (din rasa respectiva) pentru a fi date la monta, altfel cresterea lor este curmta si întreaga viata a caprelor este compromisa.
Înainte cu trei saptamîni de începerea campaniei de reproductie este bine sa se procedeze la o deparazitare a animalelor si sa li se administreze un aport de vitamine A, D3, E.
Sezonalitatea reproductiei
Reproductia caprinelor este determinata de interactiunea genotip/ mediu (în spedial fotoperioada-durata zilei, de asemenea si alimentatia, temperatura, factori sociali). Sezonul sexual al caprelor în zona noastra este septembrie-martie (în zile scurte) în restul timpului caprele fiind in anestru si anovulatie (în zile lungi).
Durata normala a ciclului sexual la capra de 21 zile, este acompaniat de ovulatia care intervine la 30-36 ore dupa debutul estrului. La rasele sezoniere întoarcerea în ciclu (calduri) nu se produce decat în sezonul sexual.
DETECTAREA CALDURILOR: Comportamentul caprelor se modifica la intrarea în calduri: devin nervoase, se agita, behaie, îsi misca frecvent coda, vulva se congestioneaza si se observa o scurgere de mucus, încaleca alte capre si accepta sa fie încalecate, apetitul alimentar scade, se imobilizeaza într-o postura caracteristica. Introducerea unui tap cu sort abdominal sau vasectomizat este cea mai buna metoda de detectare a caprelor în calduri cu conditia ca ele sa fie imediat însemnate.
Tipuri de monta naturala
Metoda libera, fara control este cea mai raspandita si consta în mentinerea în permanenta în turma de capre a unui numar de tapi, i se mai spune si metoda „în harem”.
Avantaje: se obtine un procent bun de fertilitate si este foarte comoda pentru crescatori.
Numarul inconvenientelor este mai mare:
-daca în turma sunt si iedute, acestea vor fi montate chiar daca sunt subponderale, (nu au 50-60% din greutatea de adulta) deoarece la 5-6 luni ele sunt practic active sexual;
-sunt riscuri de consancvinizare (tapul îsi monteaza propriile fiice, mama);
-imposibilitatea realizarii unui program de ameliorare si selectie din lipsa împerecherilor dirijate;
-nu se va sti data montelor si deci, nici a fatarilor.
Monta libera dar controlata: consta în lotizarea caprelor si repartizarea unui anumit tap la 20-25 capre identificate dupa numarul matricol; în acest caz iezii rezultati si crotaliati vor avea o origine precisa. Este o metoda foarte buna de reproductie dirijata care raspunde unui program de selectie si ameliorare, dar este greu de realizat, necesita spatiu pentru lotizarea animalelor, forta de munca. Se poate practica în sistemele intensive de crestere a caprelor, numai în stabulatie fiind excluse din sistemul extensiv sau semi-intensiv.
Monta la mana – consta în împerecherea separata a unui tap cu o capra; în acest fel se înregistreaza exact nu doar numarul matricol dar si data montei si deci a fatarii, permitand o mai buna organizare a muncii.
DESEZONAREA REPRODUCTIEI CAPRINELOR FÃRÃ TRATAMENTE HORMONALE
In Franta, livrarea laptelui catre unitatile procesatoare are loc numai în perioada primavara-vara, toamna fiind sezon mort pentru procesatori. Acestia din urma însa au nevoie de materie prima (lapte) pe tot parcursul anului pentru eficientizarea activitatii lor si pastrarea fortei de munca fapt pentru care sunt dispusi sa ofere un pret mai bun pe litrul de lapte în extra sezon, care sa-i stimuleze pe producatori. La randul lor, crescatorii de capre sunt obligati sa produca lapte non stop , fara sa tina seama de sezonalitatea stricta, naturala a reproductiei caprinelor, care au sezonul de monta toamna. Rezolvarea problemei consta în desezonarea reproductiei. Acest lucru se poate realiza prin tratamente hormonale dar exista si o metoda care nu foloseste aport hormonal . Stimularea secretiei interne proprii de hormoni se face prin controlul duratei luminii în adapostul caprinelor .Fotoperiodismul este metoda care desezoneaza reproductia la capre.
Ce legatura exista între lumina si reproductia la capre si tapi?
Referitor la capre, s-a constat ca activitatea lor sexuala demareaza cand începe scaderea duratei zilei lumina, adica din iulie si se continua din ce în ce mai intens odata cu descresterea duratei zilelor. Cele doua curbe ale variatiei anuale a duratei zilei si caldurilor la capre evolueaza în sens invers, caldurile caprelor demarand cand fotoperioada diminueaza toamna dupa zilele lungi din timpul verii; activitatea sexuala se întrerupe cand incepe cresterea vertiginoasa a zilei lumina, adica primavara. Acelasi fenomen are loc si la tapi: activitatea sexuala are evolutie inversa fata de durata zilei, tapii avand un libidou crescut si o productie maxima spermatica de buna calitate toamna pana la începutul sau chiar în mijocul iernii. Cauza este secretia de melatonina, hormonul care stimuleaza activitatea sexuala la toate mamiferele, secretie care are loc numai noaptea. Melatonina provine din transformarea enzimatica a aminoacidului triptofan ,se gaseste în sange si alte tesuturi sau fluide , inclusiv în lapte, fiind degradata în ficat si rinichi. Desi secretia ei are loc numai noaptea, eliberarea ei în sange este intermitenta cu un varf între orele 1-2 noaptea si altul între orele 5-6, nivelul ei în sange variind între 50-150 pg/ml.
În cursul anului, primavara cand noptile sunt scurte secretia de melatonina este scazuta, iar toamna cantitatea de melatonina circulanta în sange este mare durata secretiei fiind mai lunga ca si durata noptilor, fapt pentru care în acest sezon functia de reproductie este stimulata la maxim. O metoda de stimulare a reproductiei primavara este tocmai suplimentarea cantitatii de melatonina prin implanturi artificiale, dar acesta fiind hormon, nu se foloseste pentru cresterea biologica a caprelor ci este înlocuit de alte metode de exemplu fotoperiodismul.
Controlul reproductiei prin fotoperiodism
Informatia fotoperiodica (lumina sau obscuritate) este captata de ochi prin retina, transmisa pe cale nervoasa pana la glanda pineala (epifiza) care secreta hormonul melatonina. Prin intermediul hipotalamusului si al hipofizei, durata secretiei si deci cantitatea de melatonina secretata functie de lungimea noptii, influenteaza elaborarea de hormoni sexuali FSH si LH.
Bazat pe acesta constatare stiintifica, protocolul de desezonare a reproductiei prin lumina-întuneric, are urmatoarele etape:
1. Simularea zilelor lungi; zi lunga fiind considerata cea cu mai mult de 12 ore lumina. Între 15 martie si 1 octombrie se constituie perioada naturala de zile lungi cu maximum în ziua solstitiului din iunie-16 ore.
Pana în 15 mai se actioneaza cu perioade luminoase (flesuri); s-a constatat ca în cursul unei zile (24 ore) exista o perioada la care animalele sunt sensibile la lumina, numita faza fotosensibila situata la 16-17 ore dupa rasarit (punctul de reper al ritmului circadian). Prima fractie luminoasa (fles) de aproximativ 3 ore este un rasarit artificial si are loc pe la orele 5-6 prin aprinderea luminii artificiale pana la orele 8-9 cand lumina naturala devine destul de puternica.
A doua fractie luminoasa (fles) începe la 16 ore dupa prima, în acest caz la orele 21-22 si dureaza 2 ore. Aceasta simulare a zilelor lungi va avea loc timp de 75 de zile (decembrie, ienuarie, februarie). Între cele doua flesuri luminoase caprele pot sta la lumina sau obsuritate, neavand nici o consecinta asupra animalului.
2. Stimularea zilelor scurte: notiunea de zi scurta implica o perioada de lumina de mai putin de 12 ore din 24. Cea mai scurta zi este la solstitiul de iarna pe 22 decembrie cu 8 ore de lumina din 24; se poate considera ca între 1 octombrie si 15 martie sunt zilele scurte naturale. Realizarea artificiala practica a perioadei de zi scurta implica 2 variante:
a) daca tratamentul luminos se termina înainte de 15 martie (de exemplu are loc în decembrie-ianuarie pana la 15 februarie ) se vor întretine în continuare caprele în adapost sau afara la lumina naturala care pana pe 15 martie este de zi scurta.
b) daca s-a început tratamentul fotoperiodic cu zi lunga mai tarziu si se termina dupa 15 martie atunci este necesara simularea artificiala a zilelor scurte prin crearea obscuritatii adapostului, nelasand caprele sa stea în lumina decat 8-10 ore pe zi. Acest lucru se realizeaza prin astupatrea ferestrelor si lucarnelor cu folie de plastic.
Deschiderea ferestrelor si usilor trebuie sa aiba loc între 7-16 sau 8-17, în rest adapostul ramane în obscuritate timp de 70-90 zile (15 martie-1 iunie). Daca se respecta programul alternantei lumina-întuneric, caprele pot fi mulse sau scoase la pasune în periada de lumina. Acelasi tratament cu fotoperioada se aplica si tapilor pentru stimularea libidoului si a productiei spermatice. Tapii trebuie tinuti în boxa separata dar în acelasi adapost cu caprele, intrvenind astfel la inducerea ovulatiei si prin efectul mascul.
Dupa terminarea tratamentului fotoperiodic caprele sunt inseminate artificial sau montate natural la sfarsitul lunii mai începutul lunii iunie, cusperma congelata sau cu tapii care au suportat acelasi tratament. Caprele care se întorc în estru sunt montate cu tapi dupa 21 de zile de la prima monta. Tapii pot fi folositi si pentru colectare de sperma în vederea refrigerarii sau congelarii.
Aplicand si respectand strict protocolul metodei de desezonare a reproductiei prin fotoperiodism, caprele vor fata la sfarsitul lui octombrie- începutul lui noiembrie. Alimentand artificial iezii, caprele se pot mulge iar laptele se livreaza începand din 15 noiembrie.
Nu toate caprele vor raspunde la tratamentul fotoperiodic si vor fata toamna; de aceea se va împarti turma de capre în 2 grupuri: unul cu capre ce vor fata primavara (montate în octombrie -noiembrie) si alt grup cu capre care vor fata în octombrie-noiembrie (montate în mai-iunie).
Animalele rezultate în urma încrucisarii beneficiaza de un potential genetic superior rasei locale. În conditii de mediu favorabil, încrucisarea permite accelerarea progresului genetic.
La realizarea unui program de ameliorare trebuie sa se tina cont de faptul ca nu toate caracteristicile se transmit (heritabilitate) în mod egal la descendenti si de faptul ca pot exista si corelatii negative între caractere. De exemplu: între cantitatea de lapte si compozitia lui exista o corelatie negativa
SELECTIA IN TURMA consta în a retine în turma animalele care poseda caracteristicile dorite si eliminarea de la reproductie a animalelor purtatoare de tare (defecte);
SELECTIA DUPA ASCENDENTA se realizeaza pentru reproducatori, dupa performantele pe care le-au avut parintii lor;
SELECTIA DUPA DESCENDENTA consta în alegerea masculilor pentru reproductie, dupa performantele obtinute de produsii lor.
INCRUCISAREA DE ABSORBTIEreprezinta înlocuirea unei rase A cu rasa B utilizand, generatie dupa ganeratie doar genitori (masculi) din rara B (amelioratoare). Se considera ca absorbtia a fost realizata dupa patru generatii (93,7 % gene din rasa B) sau cinci generatii (96,8%).
Încrucisarea de ameliorare a unui anumit caracter consta în utilizarea masculilor unei rase ameliorate asupra femelelor rasei locale; se introduc astfel gene favorabile. Cand asupra unui grup de femele care au fost matisate se introduc masculi din rasa A locala, se cheama ca s-a efectuat o încrucisare de întoarcere.
INCRUCISARE SIMPLA SAU DE PRIMA GENERATIEÎncrucisare simpla sau de prima generatie (hibridare). Se efectueaza doar o singura data. Se obtine generati 1 de metisi sau hibrizi între rasa locala A si rasa amelioratoare B.
HIBRIDARE INTRE UNA SAU MAI MULTE RASE
Comportamentul sexual
În zonele tropicale si subtropicale, unde vegeta tia se gase ste din abunden ta, estrul (caldurile) se manifesta la capre pe tot parcursul anului. Nu acelasi si lucru se întampla în regiunile cu clima temperata, cum este si cazul tarii noastre, unde activitatea de reproduc tie se împarte în doua sezoane strans legate de durata zilei lumina. Sezonul principal este cel de toamna, cand lumina descre ste pana la atingerea raportului de 1:1 între zi si noapte, iar cel secundar este primavara cand lumina cre ste ca durata pentru a ajunge la acela si raport.
Durata ciclului estral este de aproximativ 20-22 de zile la caprele din Europa si mult mai variabila, 18-24 zile, la cele din Africa. Ciclul scurt de 5-7 zile poate sa apara (foarte rar) la tineret si la caprele supraovulate în vederea producerii si recoltarii de embrioni..
Estrul sau caldurile propriu-zise se manifesta într-o perioada de timp ce variaza între 24 si 72 ore (3 zile) la caprele mature. Principalele semne sunt: voce „plangacioasa”; scade pofta de mancare; scade drastic produc tia de lapte; urinari frecvente; salt pe alte capre; se plimba nelini stite prin tarc si cauta o cale de a ajunge la tap sau raman langa gardul despar titor; mi sca viguros coada pentru a împra stia hormonii produ si de tractusul reproductiv al caror principal rol este de a atrage tapul; din vulva tumefiata (marita în volum si de culoare ro siatica) se scurge un lichid limpede care catre sfar situl estrului devine albicios si mai opac. Ovula tia are loc cu pu tin timp înainte de sfar situl estrului.
Pentru depistarea caprelor în calduri se poate utiliza un tap încercator sau se poate recurge la un truc. Pregatim din timp o bucata de material absorbant cu care stergem bine gatul unui tap pentru a imprima mirosul acestuia. Cand presupunem ca o capra ar fi în calduri îi asiguram accesul într-un spa tiu în care plasam materialul pregatit anterior (îl putem înfa sura în jurul unui copac). În cazul în care capra manifesta interes pentru mascul, ea va cauta materialul dupa miros si va pufai pe nari.
Comportamentul sexual al tapilor este strans legat de cel al caprelor. Astfel, în afara sezonului de monta, libidoul si calitatea spermei sunt mai reduse în timp ce prezen ta caprelor în calduri stimuleaza tapul care în scurt tip va fi gata sa efectueze monta.
Comportamentul si mirosul de tap în timpul sezonului de monta este un alt aspect „notoriu” ce caracterizeaza specia caprina. Mirosul este determinat în principal de urina si glandele sebacee:
• cand este starnit (deranjat) tapul urineaza repetat stropindu- si botul, gatul si membrele anterioare dupa care ridica capul, casca gura si încre te ste buzele si nasul într-un „ranjet” specific;
• glandele sebacee situate la baza coarnelor sau a cozii, produc în timpul sezonului de monta o substan ta identificata ca fiind 6 trans nonenal cu miros foarte puternic. Aceste glande con tin feromoni al caror principal scop este de a- si marca prezen ta si de a induce estrul la capre. Mirosul de tap nu va sta tiona numai în adapost ci “va pluti” în toata ferma, se va impregna în haine si chiar în lemnul mobilierului sau al altor obiecte din casa, daca aceasta este foarte apropiata de ferma.
În timpul sezonului de monta tapii sunt foarte activi si pot ataca persoanele cu care vin în contact. Un tap adult poate lovi practic din orice pozi tie (nu este nevoie de avant), producand rani grave. Trebuie avut în vedere faptul ca for ta loviturii este foarte mare mai ales daca se ridica pe membrele posterioare, iar în cadere împinge cu toata greutatea corpului (100-130 kg). Mul ti crescatori începatori vor fi cu adevarat soca ti cand iedul jucau s cre ste rapid si se transforma într-o „bestie” care va pune botul si limba sub jetul de urina provenit de la femele sau va urina pe propria barba si membrele anterioare. Acesta este de fapt un comportament natural, dificil de acceptat de cei care vin în contact cu masculul. Se poate afirma ca un ied mult îndragit pierde mul ti prieteni cand depa se ste acest stadiu.
De obicei, tapii care monteaza într-o turma sunt selecta ti dupa criterii ca: varsta, marime si prezen ta coarnelor, pentru a le acorda tuturor sanse egale în luptele care vor aparea curand între ei. Un tap poate fi utilizat restrictionat pentru reproduc tie chiar înainte de varsta de un an, distribuindu-i-se 10-12 capre. Un tap matur poate monta peste 100 de capre pe an, prin monta naturala libera si mult mai multe prin însaman tare artificiala.
La apropierea de o capra în calduri tapul se orienteaza spre trenul posterior, miroase urina, dupa care se pozi tioneaza oblic cu pieptul spre trenul anterior al caprei. Þine capul si gatul drept sau îl întinde pana la pamant, loveste solul cu membrele anterioare, eviden tiaza limba si scoate sunete caracteristice. Rareori o loveste.
Daca capra accepta, în scurt timp tapul efectueaza saltul si monta propriu-zisa. Actul copulator are o durata de cca. 10 secunde. Un tap adult poate efectua 10-15 monte/zi.
CALENDAR PENTRU CRESTEREA CAPRELOR
ACTIUNI ZOOTEHNICE SI SANITAR – VETERINARE
Pentru o buna desfasurare a activitatii de crestere si întretinere a caprelor este necesara cunoasterea principalelor activitati zootehnice si sanitar- veterinare care trebuiesc urmarite si respectate în diferitele faze ale anului.
IANUARIE: se iau masuri pentru campania de fatari la capre, se amenajeaza maternitatea cu boxele individuale, pentru caprele fatate cu iezi si boxe individuale separate pentru caprele gestante în ultimele zile dinaintea fatarii. Se amenajeaza spatii ferite de curentii de aer si mai calduroase pentru iezii nou-nascuti. Se face bonitarea iezilor nascuti timpuriu, se face clasarea iezilor proveniti din inseminari artificiale cu material seminal de la tapi de rasa curata si cu performante deosebite si se retin iezii pentru îngrasare. Din punct de vedere sanitar- veterinar se urnmareste starea de curatenie a adaposturilor.
FEBRUARIE: se continua urmarirea campaniei de fatari si bonitarea iezilor. Se fac dehelmintizari la cainii care vin în contact cu turma de capre, pentru combaterea echinococozei si cenurozei, de doua ori pe an, stiut fiind faptul ca acesti caini sunt intermediarii acestor boli parazitare care apar la caprine. Se efectueaza tratamente de deparazitare interna (strongilatoza gastro-intestinala, moniezioza, si în mod obligatoriu contra fasciolozei) si podotehnie.
MARTIE: se continua campania de fatari la capre si se creaza conditii pentru cresterea iezilor. Se continua bonitarea si clasarea iezilor. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinerea de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Ca actiune sanitar- veterinara ce se efectueaza obligatoriu în aceasta luna este vaccinarea profilactica anticarbunoasa.
APRILIE: se supravegheaza fatarile si se continua bonitarea si clasarea iezilor. Se organizeaza stanele si se delimiteaza zonele de pasunat. Se acorda o îngrijire deosebita iezilor în scopul retinerii femelelor pentru reproductie. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinera de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Caprele se vor vaccina cu vaccinul antiagalactic. Se va continua dehelmintizarea pentru fascioloza si moniezioza (la iezi). Se vor examina pasunile pentru identificarea parazitismului, în special cu Fasciola si se aplica tratamente si lucrari de asanare. De asemenea, cainii ciobanesti vor fi dehelmintizati pentru combaterea echinococozei si cenurozei.
MAI: Se boniteaza întregul efectiv de tineret caprin femel si mascul nascut în anul precedent, în vederea trecerii la turma de baza în acest an a animalelor bonitate. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinera de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Animalele sunt tratate pentru raie, prin îmbaieri profilactice sau prin injectarea de ivermectine. De asemenea se vor face tratamentele antiparazitare pentru dictiocauloza, strongilatoze gastro-intestinale si moniezioza.
IUNIE: se urmareste starea de sanatate, apreciindu-se performantele zootehnice în vederea bonitarii fenotipice si clasarii lor înainte de a intra în stabulatie cand se vor stabili si cardurile pentru prasila. În aceasta perioada se urmareste întarcarea iezilor si se organizeaza turme de iezi ce vor iesi la pasune. Se fac îmbaieri antiscabioase si tratamentele antiparazitare pentru dictiocauloza, strongilatoze gastro-intestinale si moniezioza.
IULIE: Se fac tratamente pentru dictiocauloza. Lucrari de podotehnie.
AUGUST: se pregateste campania de monta, prin suplimentarea ratiei la tapi cu concentrate si administrarea de premixuri, precum si de oua care au efect benefic asupra calitatii spermei. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în martie. Se întocmeste planul de monta în cazul în care se doreste sincronizarea caldurilor si inseminarea artificiala a caprelor cu material seminal congelat de la tapi locali sau cu sperma de la rase din import. Se stabileste numarul de tapi necesar pentru monta efectivului de capre.
SEPTEMBRIE: se încep actiunile de sincronizare si inducere a caldurilor la capre în functie de perioda în care crescatorul doreste sa aiba grupate fatarile. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în aprilie. Ca actiuni sanitar- veterinar de prevenire se executa vaccinarea anticarbunoasa si tratamentele generale antiscabioase, contra monieziozei.
OCTOMBRIE: începe campania de monta naturala si se continua sincronizarile pentru inseminarea artificiala a caprelor. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în mai. Se pregatesc adaposturile pentru perioada de stabulatie, se fac deratizari, dezinsectii si dezinfectii. Ca actiuni sanitar- veterinare de preventie se face vaccinarea anticarbunoasa si deparazitarile înainte de perioada de stabulatie.
NOIEMBRIE: se continua actiunea de inseminare artificiala si monta naturala. Se organizeaza turmele de capre pentru iernat si perioada de stabulatie. Se izoleaza ferestrele, se completeaza geamurile astfel încat sa se asigure adaposturi confortabile, fara curenti de aer. Lucrari de podotehnie.
DECEMBRIE: se fac verificari ale efectivelor de capre si se începe compartimentarea saivanelor, pregatindu-se pentru etapele urmatoare, respectiv boxe pentru caprele inseminate în august ce vor fata în cursul lunii ianuarie
BOLIILE CAPRELOR
- MEDICALE
- INDIGESTII
- PNEUMONII
- INFECTIOASE
- AGALAXIA CONTAGIOASA (Rasfug alb)
- BRUCELOZA CAPRINA
- LEPTOSPIROZA
- NECROBACILOZA
- MAMITA GANGRENOASA (Rasfugul negru)
- SCRAPIA
- ARTERITA INFECTIOASA CAPRINA
- AVORTUL
TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE SI CAPRINE
Întocmai ca la om, unghiile ovinelor si caprinelor au o cre stere continua si din acest motiv trebuie taiate periodic. Neglijarea acestui lucru poate duce la infirmitate si la imposibilitatea animalelor de se deplasa si de a se hrani.
Viteza de cre stere a unghiilor este diferita si influen teaza direct durata dintre doua ajustari. Astfel, la oile si caprele între tinute pe o pardoseala moale (pamant, nisip etc.) verificarea copitelor se face mai des decat la cele care pa suneaza pe terenuri accidentate si pietroase. Pe de alta parte regimul alimentar influen teaza calitatea cornului, iar unghiile de culoare închisa sunt mai rezistente. Datorita multitudinii factorilor de influen ta, verificarea copitelor se face dupa un interval de timp stabilit de crescator, în func tie de rasa animalelor si de condi tiile de hranire si între tinere existente în ferma. În mod obi snuit aceasta ac tiune se efectueaza periodic, la un interval de 3-5 luni. La capre, cre sterea unghiilor poate fi controlata, într-o oarecare masura, prin aducerea unor bolovani mari în padoc. Acestea se vor ca tara frecvent (le place la înal time) ceea ce v-a duce la tocirea copitelor în contact cu suprafa ta abraziva a pietrei.
Uneltele necesare pot fi achizi tionate din magazinele de specialitate si sunt reprezentate de: cu tit bine ascu tit, cu unul sau doua margini taioase; cle ste ac tionat manual sau pneumatic; pila sau disc abraziv, (pentru o cura tire superficiala sau finisare); perie aspra; manu si din piele pentru protec tia mainilor împotriva taieturilor. Alegerea materialelor necesare se face u sor prin consultarea unor cataloage de specialitate elaborate de catre firmele care comercializeaza aceste produse.
Daca caprele sunt docile, iar operatorul este destul de robust pentru a le conten tiona, ajustarea unghiilor se desfa soara fara probleme si poate fi efectuata de o singura persoana. În caz contrar, este nevoie de înca o persoana care sa ajute la imobilizare sau de echipament pentru limitarea mi scarii animalelor.
Modul de lucru presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
• Dupa ce animalul a fost prins se adopta o pozi tie ca cea prezentata în figura alaturata. Operatorul va sta cu spatele spre trenul anterior al animalului si cu picioarele de o parte si de alta a corpului caprei astfel încat sa poata controla, prin presare cu genunchii, mi scarile acesteia. Cu mana stanga va ridica si va tine membrul posterior, mana dreapta fiind utilizata pentru manuirea uneltelor. Fa ta de ovine, caprele sunt mult mai agile, mai sperioase si pot reac tiona violent ceea ce face, ca în anumite situa tii, aceasta opera tie sa devina un calvar. Pentru a evita accidentarea caprei si a muncitorului se va apuca ferm membrul animalului astfel încat acesta sa nu poata fi împins în spate si sa loveasca mana în care se tine cu titul sau cle stele. Datorita temperamentului vioi al acestor animale mul ti crescatori prefera folosirea cle stelui în schimbul cu titului care poate provoca taieturi adanci atunci cand mi scarile caprei sunt greu de controlat.
La membrele la anterioare se adopta pozi tia ghemuit langa corpul animalului cu aducerea piciorului acestuia pana deasupra genunchilor operatorului pentru a lucra mai u sor.
Conten tia ovinelor se face în pozi tia sezand sau în decubit dorsal toate membrele ramanand libere la dispozi tia celui care efectueaza ajustarea.
• În etapa a doua se va cura ta interiorul unghiei de balegar sau de pamant cu varful cu titului sau al cle stelui si cu o perie aspra. Daca toaleta ongloanelor nu s-a efectuat de mult timp cornul copitei poate cre ste astfel încat sa acopere cavitatea formata unde s-a strans murdaria, creand condi tii pentru apari tia necrobacilozei. Aceasta afec tiune mai apare în situa tia în care unghiile cresc si nu se îndoaie formand un gol mare în interior unde se va tasa pamant si balegar.
• Pasul urmator îl reprezinta îndepartarea prin taiere a cornului copitei crescut în exces. Se va acorda deosebita aten tie unghiului de taiere astfel încat suprafa ta unghiei sa îi permita animalului ca calce uniform pe un teren plan. Pentru a verifica acest lucru se lasa jos, din cand în cand, membrul la care se lucreaza si se apreciaza daca acesta calca corect si daca ajustarea a fost facuta uniform.
Uneori cornul poate fi foarte tare. În acest caz, este indicata utilizarea uneltelor cu maner, adica a cle stilor, asupra carora se poate exercita mai multa for ta “controlata” decat asupra cu titului. Unghiile prea deformate sau prea tari se taie pe o por tiune mai mica opera tiunea reluandu-se dupa cateva zile. Copitele sunt mai moi daca animalele s-au plimbat prin iarba umeda anterior ajustarii.
Cele mai multe gre seli au loc la ajustarea varfului unghiei. Daca cavitatea din interiorul cornului este mai mare într-o parte operatorul este tentat sa taie mai mult pentru a o elimina facand mai dificila men tinerea la nivel a ambelor par ti. Ajustarea calcaiului se face mai u sor.
• Pasul final este netezirea cornului cu ajutorul pilei abrazive. În acest scop poate fi utilizat cu succes un aparat tip flex pe a carei suprafa ta mobila poate fi aplicat un disc abraziv. Se va finisa pana cand, prin por tiunea alba a copitei, se poate zari un tesut de culoare roz. Aceasta e vascularizat si daca este taiat se produc hemoragii.
Forma unghiei si modul în care calca un ied sau un miel de cateva saptamani reprezinta modelul ideal dupa care operatorul se poate ghida, atat la ajustare cat si la finisare.
Orice gre seala se va manifesta în scut timp prin apari tia defectelor de aplomb care, prin stresul produs, va afecta produc tia ob tinuta indiferent de natura ei (lana, lapte sau carne).
Contentia ovinelor
Tehnici de castrare la berbeci si tapi
Castrarea este o actiune care se aplica la varste diferite în func tie de op tiunea crescatorului si destina tia masculilor: îngra sare sau reproduc tie.
Tineretul mascul destinat îngrasarii este castrat în perioada de alaptare, imediat dupa ce testiculele au coborat în scrot, pentru a reduce efectele negative asupra sanata tii si implicit asupra sporului mediu zilnic. Cu cat ac tiunea se desfa soara mai tarziu cu atat stresul este mai mare si cre ste riscul îmbolnavirii animalului. Prin castrarea masculilor destina ti îngra sarii productivitatea muncii cre ste nefiind necesara constituirea unor turme separate pe sexe. Sunt însa si crescatori care pastreaza masculii necastrati pe considerentul ca acestia cresc mai repede sub stimulent hormonal (nivel ridicat de testosteron). În acest caz, castrarea trebuie efectuata anterior sacrificarii pentru a evita “mirosul si gustul neplacut” al carnii.
tapii si berbecii destinati reproductiei vor fi castrati dupa reformare, anterior perioadei de reconditionare.
Indiferent de metoda utilizata este necesara vaccinarea contra tetanusului.
1. CASTRAREA CHIRURGICALÃ
Iedul este conten tionat de membrele posterioare astfel încat spatele animalului sa se afle sprijinit pe pieptul celui care îl tine. Se face o incizie a scrotului, cu un bisturiu ascu tit, se pun în eviden ta testiculele si se smulg fara a taia cordoanele testiculare. Pe rana se aplica un antiseptic.
La masculii adul ti vasele sanguine au un diametru mai mare si nu pot fi smulse fara a provoca hemoragii grave. Pentru a evita astfel de probleme se folosesc pense hemostatice cu care se strange, timp de cateva minute, fiecare cordon testicular, anterior taierii lui. Animalele castrate se introduc într-un tarc curat si vor fi atent supravegheate în primele zile pentru a preveni apari tia infec tiilor.
În SUA, tapii în varsta de pana la o luna sunt castra ti chirurgical fara anestezie. În Anglia, legea stipuleaza ca la tineretul ovin si caprin în varsta de peste 2 luni, opera tia de castrare se efectueaza numai de catre medicul veterinar, dupa anestezia animalului.
2. CASTRAREA CU AJUTORUL CLESTILOR
Se poate utiliza un cle ste special destinat acestui scop (ex. Burdizzo), de forme diferite, cu ajutorul caruia se strivesc cordoanele testiculare.
Daca testiculele au coborat în scrot, se strange puternic cle stele la baza scrotului imediat sub jonc tiunea acestuia cu corpul unde exista o zona mai îngusta. Fiecare cordon testicular v-a fi strans separat.
Testiculele se atrofiaza în aproximativ 30-40 de zile dupa desfa surarea ac tiunii. Nu se provoaca rani deschise care sa atraga mu stele însa strivirea poate fi incompleta si unul sau ambele cordoane sa ramana func tionale. Metoda este recomandata în cazul fatarilor tarzii cand temperatura mediului înconjurator este mai ridicata. Stresul este minim, cre sterea este influen tata foarte pu tin si se elimina riscul apari tiei infec tiilor.
3. CASTRAREA CU AJUTORUL INELELOR DE CAUCIUC
Inelele elastice din cauciuc pot fi folosite la castrarea masculilor începand cu varsta de cel pu tin 10 zile.
Dupa ce ne asiguram ca ambele testicule se simt la palpare se aplica un inel de cauciuc, la baza scrotului, cu ajutorul unui cle ste special. Inelul are un diametru mai mic decat circumferin ta scrotului si va efectua o staza puternica asupra cordoanelor spermatice si arteriale. Testiculele se usuca în 20-30 zile. Nu au loc hemoragii si riscul infec tiilor este redus. Cand apar infec tii, se intervine saptamanal cu iodura de potasiu aplicata local. În cazurile mai grave se administreaza antibiotice.
Cleste pentru aplicarea inelelor de cauciuc
Inelele de cauciuc pot fi utilizate si pentru a induce criptohidia. Pe baza mai multor studii efectuate în Australia s-a demonstrat ca masculii tineri steriliza ti cu ajutorul inelului de cauciuc se dezvolta mai rapid, depun mai pu tina grasime si mai mult tesut muscular, decat masculii castra ti sau necastra ti.
Procedeul consta în împingerea testiculelor înapoi în organism prin orificiile inghinale si aplicarea unui inel de cauciuc la baza scrotului pentru a le împiedica sa coboare în pungile testiculare. Temperatura constanta a corpului are efect negativ asupra maturarii spermatozoizilor si induce sterilitatea par tiala sau totala. Dupa efectuarea acestei ac tiuni testiculele produc înca hormonii care au ca efect cre sterea sporului mediu zilnic si a cantita tii de carne în carcasa. Activitatea sexuala este însa redusa sau inexistenta.
Metoda se aplica la varsta de aproximativ o luna, animalul numindu-se criptorhid (testicule ascunse).
Nu se recomanda a fi utilizata pentru producerea de masculi încercatori. Dupa o perioada mai mare de timp, în testiculele re tinute, unele din celulele lui Sertoli se pot transforma în tumori care produc cantita ti reduse de estrogeni si induc apari tia unor caractere feminine.
Indiferent de metoda de castrare aleasa ac tiunea este motivata prin cre sterea calita tii carnii care poate fi valorificata la pre turi mai mari atat pe pia ta interna cat si pe cea externa.
RETETE DE BRANZETURI DIN LAPTE DE CAPRA
Preparatele din lapte de capra sunt foarte valoroase avand o mare cautare si fiind foarte apreciate in Europa dar la noi in tara acestea nu au vanzare nefiind o educatie gastronomica si traditie in consumul produselor din lapte de capra.
TEHNOLOGIA DE FABRICATIE A BRANZEI DIN PASTA LACTICA
In Franta majoritatea branzeturilor de capra sunt fabricate pe baza unei “paste lactice” si consumate din prima zi de fabricatie si pana dupa mai mult de o luna de maturare. Branzeturile de ferma sunt fabricate din lapte nefiert, un lapte de calitate trebuind sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
– nu trebuie sa contina impuritati vizibile
– nu trebuie sa prezinte miros si gust anormal
– aciditatea sa fie apropiata sau usor superioara laptelui din momentul mulsului, 18o Torner (Dornic)
– nu trebuie sa contina antibiotice, antiseptice, produse de curatat
– nu trebuie sa contina germeni patogeni
ETAPELE tehnologiei de fabricatie a branzei din pasta lactica
FILTRAREA si determinarea aciditatii laptelui (prin titrare cu biureta)
COAGULAREA, adica închegarea laptelui. Se ia temperatura laptelui care trebuie sa fie 20-24oC ; se adauga zer (lactoser) 2-3%, se adauga cheagul în cantitate de 0,6-0,8ml la 10 litri lapte (cu 520 mg chimozina ) cu o seringa sau eprubeta; se amesteca laptele; se mentin vasele cu lapte pentru închegare la 18-23oC timp mediu de 24ore (12-36 ore), notandu-se ora cand s-a adaugat cheagul.
MODELAREA, se verifica laptele prins care trebuie sa fie tare, neted si dezlipit de marginile recipientului, iar daca este moale se fac 2-3 taieturi cu cutitul si se mai lasa 1-3ore. Se face analiza aciditatii zerului care trebuie sa fie 50-65o T. Pentru modelarea pastei sunt necesare forme speciale, adica niste cutii din plastic cu perforatii dese dar mici atat pe fund cat si pe pereti. Se ia laptele închegat cu polonicul, foarte usor ca sa nu se sfarame prea mult si se umplu aceste forme; se pastreaza 20% din lapte pentru adaugarea lui ulterioara, asa încat branza rezultata sa aiba gramajul dorit. Dupa 2-3ore de scurgere se adauga în forme si cantitatea oprita.
SCURGEREA SI SARAREA branzei: formele cu lapte închegat se tin la scurs pe o masa de inox timp de 12-24 ore, la temperatura de 18-23oC. Dupa primele 6-7 ore de scurgere pasta se sareaza, apoi se întoarce în forma si se sareaza din nou. Sararea se efectueaza cu scopul conservarii branzei , formarii crustei, si definitivarii gustului, doza de sare fiind de 1-2gr. la 100 grame cas.
ÎNTARIREA SI USCAREA branzei au ca scop completarea scurgerii zerului, stabilizarea branzei si buna implantare a florei de maturare. Întarirea branzei are loc la temperatura de 16-18oC si umiditatea de 70-80% (în functie de flora dorita), timp de 18-24 ore. Pentru întarire, se scot bucatile de branza din forme, se aseaza pe un gratar în sala de fabricatie si se sareaza fata de deasupra. Uscarea este de preferat sa se faca într-o încapere speciala, uscata, prevazuta cu ventilator, cu temperatura de 12-16oC, umiditatea 70-85%, timp de 24 ore în medie (între 1-3 zile). Se cantareste branza înainte si dupa uscare: dupa tipul de branza, se pierde în greutate cam 10-25%. În timpul uscarii se întorc calupurile de branza zilnic
MATURAREA: se pun gratarele cu bucatile de branza într-o încapere aerisita, dar umeda, ca sa se dezvolte o flora de suprafata (uneori se introduc chiar mucegaiuri sau levuri).Temperatura camerei de maturare trebuie sa fie constanta (8-12oC), umiditatea 80-85% sau chiar 90%, depinzand de flora ce trebuie sa se dezvolte. În timpul maturarii se întorc bucatile de branza la 2-3 zile ; durata maturarii (1 saptamana –1 luna) depinde de stadiul la care se va consuma branza, si anume: proaspata, semiuscata sau uscata
Tehnologii moderne pentru cresterea ovinelor si caprinelor. Rase de oi si capre create sau ameliorate in Romania
A. Tehnologii moderne pentru cresterea ovinelor
In tara noastra, rasele locale de ovine sunt rase mixte si, ca urmare, pentru utilizarea eficienta a conditiilor de mediu trebuie sa se mentina profilarea productiei pe zone geografice, respectiv: pentru zonele de campie rasele de ovine producatoare de lana fina si carne; pentru zonele de deal si de podis rasele producatoare de lana semifina, lapte si carne, precum si rasele de pielicele; pentru zonele de munte rasele de ovine producatoare de lana grosiera, lapte si carne.
Sistemele de crestere si exploatare adecvate pentru rasele locale sunt: extensiv in zona de munte, semiintensiv in zonele de deal si colinare si semiintensiv sau intensiv in zonele de campie, potrivit informatiilor publicate de Reteaua Nationala de Dezvoltare Rurala. In sistemul semiintensiv, animalele sunt intretinute pe perioada de iarna in stabulatie (necesita adaposturi si anexe de depozitare a fanurilor, grosierelor, concentratelor si nutreturilor insilozate), iar in sezonul cald animalele sunt intretinute pe pasuni naturale, pajisti cultivate si ocazionale, care sunt valorificate succesiv, o parte dintre lucrari sunt mecanizate si exista un program concret de ameliorare (pe baza selectiei individuale).
Sistemul intensiv (in stabulatie permanent sau stabulatie combinata cu pasunatul limitat la 3-4 ore/zi) permite integrarea exploatarii ovinelor in sistemul intensiv al sectorului vegetal si, implicit, concentrarea si specializarea productiilor, ameliorarea numerica si calitativa mai rapida a efectivelor, mecanizarea si automatizarea principalelor lucrari curente de exploatare aplicarea unor tehnologii avansate de reproductie, valorificarea resurselor secundare din sectorul vegetal sub forma de amestec unic, precum și aplicarea unor tehnologii adecvate de producere, preparare si administrare a acestora, folosirea adaposturilor la intreaga lor capacitate pe intreg parcursul anului si o productivitate marita asociata cu reducerea efortului fizic al muncitorilor.
Indiferent de sistemul practicat, fermele de ovine trebuie sa fie orientate catre piata si viabile din punct de vedere economic. Efectivul de animale din ferma poate avea o structura formata din 65-75% oi mame, 3-5% berbeci si 20-30% tineret ovin de prasila, cu o reforma la oile adulte de circa 20% si la tineret de 10-15%.
Pentru asigurarea necesarului de furaje, ferma trebuie sa aiba suprafete proprii de teren agricol (arabil, pasuni si fanete), dimensiunea terenului agricol destinat bazei furajere si structura culturilor stabilindu-se in functie de necesarul animalelor pe categorii fiziologice (lactatie, gestatie, monta etc.), greutate, varsta si sistemul de intretinere practicat.
In cadrul sistemului semiintensiv, in cursul unui an calendaristic, intretinerea ovinelor se face in stabulatie 155 zile si pe pasune 210 zile, iar in cadrul sistemului intensiv – in stabulatie permanenta sau combinat. Pentru berbecii de reproductie se acorda o atentie sporita in perioada de pregatire pentru monta și monta, prin nivelul de hranire si miscare practicate și modul de utilizare la monta, iar in perioada de repaus sexual se va urmari asigurarea unei stari de sanatate si intretinere adecvate.
Pentru categoria oi si mioare, in perioada de pregatire pentru monta se recomanda o hranire stimulativa, care are ca scop aducerea acestora la o stare buna de intretinere. Sistemul de reproductie recomandat este monta naturala cu metoda monta dirijata (raport de sexe de 1 mascul la 25-30 oi), pentru cunoasterea ascendentei si posibilitatea realizarii procesului de ameliorare. In perioada de gestatie se asigura o hranire conform stadiului de gestatie, iar animalele vor fi supravegheate permanent. Inainte de fatare, animalele sunt supravegheate ziua si noaptea, se face codinirea oilor (in avans cu 2-3 saptamani de data fatarii) si se pregateste adapostul prin compartimentarea acestuia in compartimente pentru oile gestante (boxe pentru 50-100 oi – 1,5 m2 /cap), maternitate (pregatirea boxelor de fatare: 10% din numarul oilor gestante, cu o suprafata de 1,2 m2 per boxa; boxe commune pentru oi si miei – 25 oi cu miei/boxa – 1,6 m2 /cuplu) si compartimente de intretinere a oilor cu miei zburati (boxe de 50-100 oi cu miei – 1,6-2 m2/cuplu), unde se amenajeaza front de furajare separat pentru miei.
Pentru categoria tineret de prasila se are in vedere separarea pe sexe dupa intarcare, afluirea tineretului mascul excedentar catre ingrasare, iar pentru tineretul de prasila conducerea atenta a cresterii si dezvoltarii acestuia pana la intrarea la reproductie.
Dupa intarcarea mieilor are loc pregatirea oilor pentru pasunat (curatarea si ajustarea ongloanelor, examinarea starii de sanatate etc.), pregatirea si parcelarea pajistilor, precum si pregatirea si organizarea mulsului (amenajarea strungilor si ocoalelor si asigurarea inventarului necesar recoltarii si receptiei laptelui – in cazul mulsului manual). Mulsul se poate face si mecanizat, in sali de muls mobile sau fixe (de tip bradulet, tandem sau rotolactor, prevazute cu stand de muls, sala de masini si sala de asteptare), iar depozitarea laptelui se face in tancuri de racire.
Tunsul animalelor se face electromecanic, intr-un loc amenajat special si dotat adecvat (tarc pentru oi netunse, culoare individuale de trecere catre tuns, puncte de tuns, culoare pentru oi tunse, tarc pentru oi tunse, cantar pentru animale si cojoace de lana, masa de sortare, spatiu de depozitare a lanii sortate etc.).
Adaposturile utilizate pentru ovine sunt constructii simple, de regula, de forma dreptunghiulara, de tip inchis sau semideschis, prevazute pe centru sau pe una din partile laterale cu culoar de furajare, ce permite administrarea mecanizata a hranei, cu ajutorul remorcii tehnologice, recomandata sub forma de amestec unic pe perioada stabulatiei. Intretinerea ovinelor se face liber pe asternut permanent, iar adapostul este compartimentat in boxe de odihna si miscare, care intrunesc toate cerintele tehnologice si de microclimat specifice fiecarei categorii de varsta.
Evacuarea gunoiului se face de 1-2 ori/an, in functie de sistemul de intretinere practicat, cu ajutorul unui tractor echipat cu lama.
Ferma de ovine necesita si anumite spatii sau constructii anexe, precum: filtru sanitar, padoc de miscare pentru animale, parc de contentie sau rascol, baie fixa din ciment pentru deparazitarea ovinelor, camera de serviciu pentru repausul ingrijitorilor si supravegherea de noapte, magazie tampon pentru depozitarea nutreturilor, fanar pentru depozitarea fanurilor si grosierelor, celula de siloz, platforma de dejectii, infirmerie (2,5 m2 /100 de oi), bucatarie furajera (dotata cu tocatoare pentru grosiere si fibroase, moara si amestecator, cu o suprafata de 7m2 /100 oi).
B. Tehnologii de ingrasare a ovinelor
Tehnologia de ingrasare a tineretului ovin in sistem intensiv. In cadrul acestei tehnologii, mieii sunt preluati la greutatea de circa 12 kg și livrati la greutatea de circa 45 kg. Ingrașarea cuprinde trei etape distincte (acomodare, ingrasare propriu-zisa si finisare) și are o durata totala de circa 100 de zile. Hranirea animalelor se face la discretie cu un amestec unic administrat de doua ori pe zi (dimineata si seara), fapt ce permite reducerea pierderilor de furaje cu 15-20%, marirea gradului de consum al furajelor fibroase si grosiere cu 20-45% si mecanizarea tuturor lucrarilor de preparare si administrare. Ingrasarea in sistem intensiv cu durata de 100 de zile se poate aplica si la tineretul caprin, greutatea de valorificare fiind de circa 30 kg.
Tehnologia de ingrasare a tineretului ovin in sistem semiintensiv se plaseaza intermediar intre sistemul intensiv si extensiv, deoarece reclama o cantitate de concentrate de numai circa 400 g/zi/cap si permite folosirea masei verzi de pe pajistile naturale sau cultivate, fapt ce atrage reducerea costurilor ingrasarii. Ingrasarea se face in doua variante, respectiv de 140-150 de zile si de 200 de zile, mieii fiind preluati la greutatea de circa 20 si respectiv circa 12 kg si ingrasati in stabulatie si la pasunat pana la greutatea de circa 45 kg.
Scopul esential al stabilirii secventelor tehnologice este de a obtine produsi care sa prezinte o dezvoltare corporala adecvata pentru productia de carne, iar in urma sacrificarii sa rezulte carcase de calitate superioara si cu randamente ridicate.
Ingrasarea animalelor adulte are loc intr-o perioada de 2-3 luni si se poate face la pasune, in stabulatie sau mixt. Prin aceasta tehnologie, greutatea corporala a animalelor creste cu 15-20%, in special pe seama depunerii de grasime, concomitent cu marirea randamentului la sacrificare cu 20% si imbunatatirea semnificativa a insusirilor calitative ale carnii.
C. Tehnologii moderne pentru cresterea caprinelor
Sistemul intensiv de exploatare a caprinelor pentru productia de lapte este mai putin raspandit in tara noastra, intalnindu-se, totusi, si ferme de capacitati mari, aparute in special in ultimii 10-15 ani, in care se cresc fie rase specializate, fie metiși obtinuti intre rase specializate și rase locale și, in proportie redusa, rase locale (autohtone). Aplicarea acestui sistem se face, de regula, in stabulatie permanenta la caprinele exploatate pentru productia de lapte sau/si pe pajisti cultivate sau pasuni ameliorate pentru caprinele crescute preponderent pentru productia de carne.
Stabulatia caprelor in lactatie se face liber pe asternut permanent (care este evacuat periodic cu un tractor cu lama), in adaposturi special construite, bine compartimentate (prevazute cu alee de furajare si boxe de odihna si miscare, delimitate in functie de specializarea productiei), care intrunesc toate cerintele tehnologice (densitate, front de furajare, front de adapare, luminozitate etc.) si de microclimat (volum de aer, umiditate, temperatura etc.) specifice caprinelor.
Tapii, iezii pana la intarcare si tineretul de prasila se intretin intr-un adapost separat de capre, compartimentat adecvat si prevazut cu echipamente specifice (ex. instalatii de preparare si echipamente de administrare a substituentului de lapte la iezi, adapatori etc.).
Furajele si apa sunt administrate direct in adapost (furajele sunt administrate cu ajutorul remorcilor tehnologice la iesle – care poate fi simpla sau autoblocanta, iar apa prin intermediul adapatorilor cu nivel constant sau cu clapeta). Hranirea animalelor se face cu ratii echilibrate din punct de vedere energetic, proteic, vitaminic si mineral, calculate in functie de greutatea corporala, starea fiziologica si productia animalelor.
Este recomandat ca furajele sa fie administrate sub forma de amestec unic (compus din mai multe tipuri de nutreturi, in functie de sezon – cereale, sroturi, fanuri, masa verde, siloz de porumb, premix vitamino-mineral etc.).
In afara de spatiul destinat pentru miscarea si odihna animalelor (adapostul), fermele de caprine de tip intensiv sunt prevazute si cu alte spatii si constructii anexe specifice, care se refera in primul rand la sala de muls (bradulet, in tandem sau rotolactor), care conduce la cresterea productivitatii muncii (activitatea de muls implica o durata considerabila din timpul efectiv de lucru zilnic), baza furajera proprie (fanar, celula de siloz, magazie, cantar bascula etc.), bucatarie furajera, platforma de dejectii, filtru sanitar, utilitati (apa, curent electric) etc.
Rase de ovine si caprine omologate sau ameliorate de statiunile de cercetare din Romania
Rase omologate de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor (ICDCOC) Palas
Rasa Merinos de Palas
- Anul omologarii – 1965
Fisa tehnica
- rasa mixta pentru lana fina si carne
Productia de lana:
- greutatea cojocului de lana: berbeci – 8-10 kg, oi mame 4-6 kg
- finetea lanii: 20,50-21,50 microni
- lungimea suvitei: 8-11 cm
- randament la spalare: 48-50%
Productia de carne:
- greutatea corporala: berbeci 90-100 kg, oi mame 54-60 kg, miei la nastere 3,80-4,40 kg; greutate la intarcare 18-20 kg, varsta la intarcare 75-85 zile; spor mediu zilnic la ingrasare 220-240 gr., carcase conform grilei SEUROP – 40% clasa R si 60% clasa O
Indici de reproductie: fecunditate 96-98%, prolificitate 122-128%
Productia de lapte – lapte total 124-134 litri/cap, lapte muls 34-45 litri/cap, durata lactatie 150 zile
Rasa de Carne Palas
Anul omologarii – 2012
Fisa tehnica
- rasa specializata pentru productia de carne
Productia de lana:
- greutatea cojocului de lana: berbeci 4-5 kg, oi mame 3-4 kg
- finetea lanii: 22-24 microni
- lungimea suvitei: 7-10 cm
- randament la spalare: 52-54%
Productia de carne:
- greutate corporala – berbeci 95-110 kg, oi mame 60-65 kg, miei la nastere 3,5-4 kg; greutate la intarcare 22-24 kg, varsta la intarcare 75-80 zile; spor mediu zilnic la ingrasare 280-300 gr, randament la sacrificare 50-52%, carcase conform grilei SEUROP – 30% clasa E si 70% clasa U
Indici de reproductie – fecunditate 96-98%, prolificitate 120-130%
Productia de lapte – lapte total 115-125 litri/cap, lapte muls 30-35 litri/cap, durata lactatie 145-150 zile
Rasa de Lapte Palas
Anul omologarii – 2010
Fisa tehnica
- rasa specializata pentru productia de lapte
Productia de lana:
- greutatea cojocului de lana: berbeci 3,9-4,2 kg, oi mame 3,4-3,6 kg
- finetea lanii: 35,25-36,30 microni
- lungimea suvitei: 12,9-13,1 cm
- randament la spalare: 54,9-55,1%
Productia de carne:
- greutate corporala – berbeci 89-92 kg, oi mame 56-58 kg, miei la fatare 3,9-4,5 kg
- greutate la intarcare 17,57-20,45 kg la varsta de 75-80 zile
Productia de lapte:
- lapte total 189,1 litri/cap,
- lapte muls 111 litri/cap,
- durata medie a lactatiei 188,96 zile.
Indici de reproductie:
- fecunditate 96,74%,
- prolificitate 133-138%
Linia Prolifica Palas
Linie genetica in curs de omologare
Fisa tehnica
- ovine cu productie mixta carne-lapte
Productia de lana:
- greutatea cojocului de lana: berbeci 4-4,5 kg, oi mame 3,5-4 kg
- finetea lanii: 38-40 microni
- lungimea suvitei: 12-13 cm
- randament la spalare: 51-53%
Productia de carne:
- greutate corporala – berbeci 85-90 kg, oi mame 50-55 kg, miei la fatare 3,0-3,5 kg
- greutate la intarcare 16-18 kg la varsta de 70-80 zile
Productia de lapte:
- lapte total 160-165 litri/cap,
- lapte muls 70-75 litri/cap,
- durata lactatiei 180 zile
Indici de reproductie:
- fecunditate 95-96%,
- prolificitate 160-170%,
- natalitate 130-140%.
Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor Caransebespoate pune la dispozitia crescatorilor urmatoarele creatii biologice, la speciile ovine si caprine:
Ovine:
Linia de lapte Turcana, ecotipul „Creata de Caransebes”’, productia de lapte muls a femelelor este de 97 litri/cap, mai mare cu 42% fata de media rasei Turcana;
Linia de carne Caransebes se preteaza cresterii semiintensive, realizand sporuri de crestere de 220-250 g/ zi, fata de 150-170 g/zi mieii din rasele si populatiile locale;
Rasa Ratca, rasa puternic amenintata cu extinctia si aflata in programul national de conservare genetica, numita si „Valaha cu coarne in tirbuson”.
Caprine:
- Linia de carne SCDCOC Caransebes realizeaza sporuri de crestere in perioada de ingrasare mai mari cu 20-28% fata de iezii din rasa Carpatina;
- Rasa Alba de Banat, rasa puternic amenintata cu extinctia si inclusa in programul national de conservare genetica, fiind singura rasa indigena de caprine specializata pentru productia de lapte din Romania.
Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Cresterea Ovinelor si Caprinelor Reghin
Ovine
► Populatia de carne Reghin – linie genetica in curs de omologare
Fisa tehnica
- populatie specializata pentru productia de carne
Productia de carne:
- greutate corporala:
- berbeci 80-90 kg, oi mame 60-65 kg, miei la nastere 3,5-4,5 kg
- greutate la intarcare 16,5-18 kg,
- varsta la intarcare 55-60 zile
- spor mediu zilnic la ingrasare 280-300 g, randament la sacrificare 50-52%, carcase conform grilei SEUROP – 30% clasa E si 70% clasa U
- valorifica foarte bine pasunile naturale din zona naturala montana si submontana.
Caprine
► Populatia de caprine pentru productia de lapte cu aptitudini pentru mulsul mecanic rezultata din incrucisarea rasei Saanen cu rasa locala Carpatina. Linie genetica in curs de omologare
Fisa tehnica
- productia medie de lapte este de 320-350 l/cap, fiind superioara cu 30-40% comparativ cu media rasei locale Carpatina;
- durata lactatiei de 250-270 zile.
Linii in conservare genetica
Ovine
► Rasa Tigaie varietatea ruginie, aflata in programul national de conservare genetica.
- se creste in rasa curata, reprezinta o sursa genetica deosebit de valoroasa pentru elaborarea strategiilor integrate pentru ameliorarea productiei de carne la ovine.
Caprine
► Rasa Carpatina aflata in programul de conservare genetica.
In statiune se creste un nucleu de caprine din rasa Carpatina, care reprezinta conservarea rasei in biodiversitatea ei, dar si aplicarea tehnologiilor de crestere pastorale specifice zonei.
Tehnologii de crestere a ovinelor / caprinelor (II) Intarcarea
Se face in functie de obiectivul principal de exploatare – obtinerea unei cantitati mai ridicate de lapte comercializabil sau destinatia iezilor pentru prasila sau sacrificare.
Intarcarea poate fi :
• tardiva la varsta de 2-3 luni si greutatea de 13 -15 Kg la rase neameliorate;
• timpurie la varsta de 1 luna si greutate de 9 – 10 Kg la rase ameliorate pentru productia de lapte;
• foarte precoce la varsta de 4-5 zile, hranirea facandu-se cu inlocuitori de lapte si concentrate pana la atingerea greutatii optime.
Alimentatia caprinelor
O particularitate biologica si implicit economica a speciei o reprezinta valorificarea superioara a tuturor categoriilor de nutreturi :
• Vegetale – masa verde, fainuri, pleava, paie, siloz, radacinoase, frunzare, concentrate, deseuri tehnice, etc.;
• Animale – reziduri lactate, sau de peste, etc.;
• Industriale – tarate, faina furajera, reziduri microbiologice, etc..
Necesarul de furaje depinde de productia de lapte urmarita de starea de intretinere sau fiziologica a animalelor si de calitatea furajelor.
Caprele nu sunt pretentioase insa lacome cu pronuntat simt preferential fata de anumite sortimente de nutreturi si chiar parti din acestea si foarte capricioase fata de starea de igiena a furajelor.
Prefera pasunile montane cu diferiti arbusti, frunzele, lastarisul, muguri de arbori, plante aromate. De asemenea, resturile de bucatarie, de la gradinile de zarzavat, coji de fructe, pepeni, cartofi, varza, salata, pasta de leguminoase, fructe cazute din pomi.
In exploatarea extensiva, in libertate, consumul de ierburi variaza de la 5 la 80%.
In conditii de stabulatie permanenta in adapost, cu furajare dirijata, caprele sunt hranite pe baza de norme si ratii pentru intensificarea productiilor lor. Rasele perfectionate produc in general o cantitate de lapte de 20 de ori mai mare decat greutatea proprie si un numar de peste 155% de iezi.
Alimentatia in perioada de pasunat
Timpul de pasunat este de 10 – 12 ore pe zi, in care intra si cel rezervat pentru mulgere, masa verde ingerata este de 8 – 10 Kg/zi la adulte, 4 – 5 kg la tineret peste sase luni si 2 – 3 Kg/zi la iezi.
In cadrul acestui sistem se mai poate asigura furajarea folosindu-se amestecul unic pe baza de furaje fibroase 65% din care ( 1/2 fan si 1/2 grosiere), siloz, masa verde, radacinoase tocate 20% si 15% stiuleti de porumb, totul tocat, omogenizat si eventual umectat cu solutie slaba de saramura sau melasa.
Producerea si valorificarea pajistilor cultivate
Se fac araturi la 25 – 30 cm cu nivelare prin tavalugire, insamantare la 2 – 3 cm, ierbicidare, administrare de ingrasamant natural 50 to/ha sau chimic N – 50 Kg/ha; P – 50 Kg/ha si K – 50 Kg/ha.
Structura optima a amestecului furajer este de 70% graminee (lolium, dactylis, festuca) si 30% leguminoase ( lucerna, trifoi, ghizdei, etc.), cantitatea totala de samanta fiind de 30 – 35 Kg/ha.
Se impune asigurarea unei surse fixe sau mobile de apa. Terenul se imparte in 5 – 6 parcele pentru fiecare revenind 5-6 zile de pasunat, intrarea in prima parcela facandu-se cand plantele au inaltimea de 12 – 14 cm. Pentru eficientizare, parcelarea se face prin delimitare cu garduri vii, din arbusti de foioase si rasinoase ( soc, salcioara, catina alba, paducel, alun ). In lipsa arbustilor se pot executa garduri permanente sau mobile in scopul delimitarii parcelelor.
Alimentatia caprinelor in stabulatie
Stabulatia dureaza cca. 150 zile in functie de durata sezonului de iarna. In aceasta perioada caprinele se hranesc in mod traditional.
In exploatarea semiintensiva si intensiva hranirea se face pe baza de norme si ratii. Nivelul de consum atinge 3 – 3,5% substanta uscata din greutatea vie si variaza in raport cu starea fiziologica fiind minima la sfarsitul gestantiei si maxima intre 6 si 10 saptamani de lactatie.