Pentru ca nici preoţi (i) nu se nasc din nou, cum ne învaţă Dumnezeu în Ioan, cap. 3 şi Rom. Cap.6 şi, nici nu se pocăiesc, ne mint, manipulează, exploatează, ne păcălesc, să ne cheltuim pentru pomeni, taxe, acatiste, moaşterii iconate, făcătoare de bani şi de sărăntoci… Ei ne duc cu preşu ca să facem fapte bune, pentru a ajunge în Cer! Dar noi ştim din Rom. cap. 7/17-18 ca nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou din Sămânţa Bunătăţii şi Învăţăturii lui Dumnezeu (Luca 8/11); Dacă nu-l basculăm pe Satan de pe tronul inimii (pe care a transformat-o într-o toaletă-Marcu 7/14-23) deznădăjduit de rea (Ier. 17/9), ca să ne umplem cu Plinătatea Bunătăţilor Cereşti şi, dacă nu devenim Una cu El (Ioan 15/5), nu putem face nimic bun, despărţit de el –Cap, nu coadă… Să-l căutăm cu înfocare pe Duhul Sfânt, căci se lasă găsit (Mat.7/7) şi să-i dăm lui conducerea, decizia, controlul omului înnoit, pentru ca împreună, să-i dăm întâietate în tot ce făptuim, fiindcă el face totul Dumnezeieşte (Gen.1/31) şi pentru veşnicie (Ecl.3/11-14); Doar dacă bem Apa vie şi dacă mâncăm Pâinea vieţii veşnice, (pâine plămădită din bunătăţi şi sfinţenii Dumnezeieşti), putem iradia mireasma bunătăţii Sale (2 Cor.2/14/17); Dacă Duhul Adevărului este lăsat să locuiască în inima îndumnezeită (dimpreună cu Roadele Duhovniceşti din Gal. 5/21-23), pulsează în omul cu inima circumcisă şi bunătate, credinţă, iertare, iubire şi… Dragostea Sfântă (1 Cor. cap.13), fiindcă Dumnezeu este şi Dragoste, nu razboi- iar Mesia este Pace şi Plinătatea care împlineşte totul în toţi:” Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n’aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n’aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n’aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci… (1 Cor. cap.13)

Publicat la: Februarie 9, 2023   Nici un comentariu
Pe cand Andropov a „”spart „” Komunismul- adica Satanismul, ca sa se infiltreze aschiile peste tot- inclusiv in partidele de dreapta, Gorbaciov l-a fecundat, l-a globalizat-si …ASTFEL  a scris  RICHARD WURMBRAND-  MARX ŞI SATAN; Numărul estimat de victime =Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceauşescu …Mirela Roznoveanu  —    Din nou despre “Cartea Neagra a Comunismului”; publicat in saptamanalul Lumea Libera din New York…Tortura pe înțelesul tuturor…Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950…Epistola către Evrei -Hermanus Cornelis Voorhoeve…Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan…De ce nu trebuie să ascultăm de Satana? De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Să câştigăm războiul împotriva răului… Ce a însemnat Crucea pentru Satan… Este Ceasul de pe UrmăOprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin ;Este Isus Hristos sursa bucuriei tale? Isus Hristos este totul, de Jesse Barrington; Te Va Costa Totul, de Steve Lawson; Biserica persecutata – Sergiu Grossu; Obârşia răului; Carti care corespund criteriilor de cautare pentru ‘SPERMA (samanta)DIAVOLULUI’: Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI- Autor: Wilkinson, Tracy; Presa elvețiană: (MILIARDARUL)„Kirill a făcut parte din KGB”; Exorciştii Vaticanului; Lupii lui Satan , partea a 2-a Demonologie de bază; Eliberați-vă de Domnul rău; Lupii diavolului DEMONOLOGIE DE BAZĂ Aaron Hackett;Secretele Vaticanului, de Lecomte, Bernard;Ce inseamna sa fii “nascut din nou”?Este Isus singura cale spre cer? Nașterea din nou, Pierre Oddon; Ce înseamnă a fi născut din nou conform Bibliei? NAŞTEREA DIN NOU,de DAVID SERVANT; 1 Corinteni- Epistola întâi către Corinteni -Capitolul 13, de  J. N. Darby; ,,Imnul dragostei”- Dragostea în 1 Corinteni 13;Dragostea din Dumnezeu (1 Corinteni 13:4-7); 1 CORINTENI, de Daniel Branzei… Despartirea de Lume;Lupta cea buna; Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia; Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei… Caracterul dușmanului; Satan. Există? Cine este el? Fiindcă toată lumea zace în cel rău, în păcat-in întuneric, să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămânem sarea pământului şi lumina lumii (Mat.5/13-16); Noi lucrăm în această lume, dar vieţile noastre sunt ascunse cu Iisuss în Dumnezeu, unde… Ioan 16;33. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine; Din împărăţia întunericului în împărăţia lui Dumnezeu, cum ?Rutina, putreziciune sau trezire;Omul: sălaşul lui Dumnezeu; De ce întârzie trezirea?  Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mb.jpgPentru că sunt miliarde de creştini care cred în Dumnezeu, dar se încred şi votează cu scavii satanei comunisto-globaliste, vă scriu, ca să nu ziceţi, la judecata de apoi -ca nu aţi ştiut: Dumnezeu este Creator, dar satan este nimicitor, uzurpator, minciunitor, viclean, certăreţ, cârtitor, defăimător, preacurvar, egoist, răzbunător etc (Gal.5/20) De câte ori i se întâmplă omului un rău, satan cel globalist se duce la Tatăl Atotputernic, îl pâraşte că a greşit şi-i cere să i-l dea pe mâna lui, să-l cearnă ca pe grâu (Luca, 22/31,32) şi Iov, cap.1 şi 2! Pentru că omul cade (prin nelegiuirea lui), naşteţi-vă din nou, (Ioan, cap.3) din Sămânţa Învăţăturilor Dumnezeieşti şi faceţi, dimpreună cu Iisuss, Voia Domnului, nu a omului/demonului şi… „Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi Îţi vom aduce în loc de tauri, lauda buzelor noastre.” (Osea 14/2)Femeia care (con)duce lumea (la rapa) dintr-un studio TV; Zelenski: Planul secret al Rusiei de a „distruge” Republica Moldova a fost „interceptat de spionii ucraineni”; Ungurii fac legea în România! Budapesta ne dă lovitura finală: Trebuie să acceptăm; UNGARIA ACUZĂ SUA CĂ A ÎNCERCAT SĂ INFLUENȚEZE ALEGERILE POLITICE INTERNE; SUNT ABSOLUT CONVINS CĂ ȘI AZI INFORMAȚIILE AJUNG LA FEL DE REPEDE LA MOSCOVA CA PE VREMEA LUI CEAUȘESCU; Rechizitoriul Revoluției Române. Episodul 1: Dovada implicării Rusiei în evenimentele din decembrie 1989 / Filosovietismul lui Iliescu și acoliților săi; Dosarul Revoluției, în instanță. Virgil Măgureanu: Nu a fost nicio „revoluție”, ci lovitură de stat; Decembrie 1989 – Dezvăluiri în premieră;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este zzzz-739x1024.jpgÎntrebări despre un rechizitoriu care știe tot; Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu; (Dupa INGROPAREA Adevarului…) SRI desecretizează o mulțime de documente despre decembrie 1989;Presa românească 1989-1990; ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU; Manipulatorii memoriei, falsificatorii istoriei; Cei mai mari falsificatori de artă din toate timpurile;Obsesiile maghiare referitoare la ţinuturile vecinilor;Cu acesti bani mulsi din munca iobagilor s-ar putea dubla pensile speciale…Câți bani publici au primit partidele parlamentare anul trecut și pe ce i-au cheltuit; „Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei; Eroii Tighinei- Martiri necunosuți ai Basarabiei (I); “Drum fără pulbere” sau pecetea infamiei,de Ioan Stanomir; Lionel Terray- Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna (5); ȘOSTAKOVICI: Uriașul compozitor al Rusiei sovietice, de două ori repudiat de Stalin; Borges în 5 scene de viață;Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”;12 ani fără Monica Lovinescu: pagini necenzurate din jurnal’; Teodosie, avocatul „diavolului” – Reacția Patriarhiei! „Prelucrări” și demonologie;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 08-1.jpg Tratamente interne cu dovleac; Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA; Sfaturi pentru o noapte odihnitoare; Simptome care nu trebuie ignorate; Zahărul hrăneşte cancerul; Remedii naturiste pentru acne; Alimente nesanatoase ; Sucul verde care scapa ficatul de toxine etc 

 

 

vt

 

Pentru că sunt miliarde de creştini care cred în Dumnezeu, dar se încred şi votează cu scavii satanei comunisto-globaliste, vă scriu, ca să nu ziceţi, la judecata de apoi -ca nu aţi ştiut: Dumnezeu este Creator, dar satan este nimicitor, uzurpator, minciunitor, viclean, certăreţ, cârtitor, defăimător, preacurvar, egoist, răzbunător etc (Gal.5/20) De câte ori i se întâmplă omului un rău, satan cel globalist se duce la Tatăl Atotputernic, îl pâraşte că a greşit şi-i cere să i-l dea pe mâna lui, să-l cearnă ca pe grâu (Luca, 22/31,32) şi Iov, cap.1 şi 2! Pentru că omul cade (prin nelegiuirea lui), naşteţi-vă din nou, (Ioan, cap.3) din Sămânţa Învăţăturilor Dumnezeieşti şi faceţi, dimpreună cu Iisuss, Voia Domnului, nu a omului/demonului şi… „Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi Îţi vom aduce în loc de tauri, lauda buzelor noastre.” (Osea 14/2)

Demonologie – Tipuri de demoni din diverse surse. Demonologie – totul despre demoni, scopul și originea lor care sunt astfel de demoni

 

În fiecare mitologie, există o listă proprie a celor mai puternice creații, ambele reprezentând forțele luminii și forțele întunericului.

 

În unele religii, ele sunt mai structurate, în unele mai puțin. În creștinism, care a avut o mulțime de influență și despre opiniile oculte, există câteva opinii contradictorii asupra demonilor esenței lor, imaginii, puterii și ierarhiei.

Dar, totuși, puteți șterge cei mai puternici demonicare, fără îndoială, ocupă locuri cheie în ierarhia iadului.

Numele și puterea lui Demon

Prin informații diferite cei mai puternici demoni Există cantități diferite. Aici, aceia dintre ei vor fi evidențiați, care sunt considerați cea mai puternică, în funcție de majoritatea învățăturilor religioase ale creștinismului și religiei, aproape de ea.

 

 

Și, de asemenea, în funcție de majoritatea misticii și ocultiștii. Cele mai puternice sunt considerate:

Diavolul, Satana, Lucifer – Cel mai puternic demon al focului de foc, Vladyka din Hell se concentrează asupra răului universului. Are un număr mare de nume și aspect. Și în diferite religii de abraziune și în diferite epoci în descrierea sa există diferențe. Este desemnat ca inger decazutcare sa răzvrătit împotriva Domnului. În același timp, în Evul Mediu, diavolul a fost corectat cu ventilația, deși acest demon este atât o ființă independentă.

 

Este posibil ca Satana să fie un concept mai larg decât un nume sau un titlu și include o imagine colectivă a demonilor mai mari. Dar această afirmație este controversată.

Mâna dreaptă a iadului vladyka

 

Ultimul monstru uriaș de mare, care este considerat de unele versiuni ale celor mai înalți demoni, potrivit unei alte incarnări ale lui Satana. Extrem de ambiguu este poziția lui Lilith.

 

Dar ea ocupă cu siguranță o poziție înaltă și are o forță uriașă.

Pentru o serie de diviziuni, patru supreme, ceea ce înseamnă cei mai puternici demoni sunt Lucifer, Leviathan, Satana și Beliel.

Alte poziții

O diviziune separată este oferită de Sataniști cu o structură mai clară. Dar poate fi criticat ca biserici și ocultiști.

 

Mysticii și ocultiștii înșiși nu au un consens în materie de puterea demonilor.

Există cazuri în care reprezentanții diferitelor direcții susțin despre semnificația și relicvele demonilor individuali.

O privire complet separată la power Demons. este o declarație care rareori iese rar din cercul unor mistici despre asta demoni d.Hr. Suntem împărțiți pe specii.

 
 

Și reprezentanți ai unei specii, fiind legați în mod inextricabil, au o forță egală. Astfel, o ierarhie complet diferită este evaporată.

Detalii, care sunt necunoscute. Deoarece susținătorii acestei clasificări a demonilor nu sunt practic împărtășite de aceste informații.

 

Forțele întunecate sunt reprezentate de demoni diferiți, iar fiecare entitate are propriile sale funcții, deci unul este responsabil de frică, iar celălalt pentru beție. Pentru a se apăra, oamenii din timp imemorial utilizează diferite amulete. Există o listă de „răufăcători” majori, care se distinge în istorie.

Ce este demonologia?

Știința paranormală, care este angajată în studiul demonilor, se numește demonologie. Cu ajutorul său, nu numai că veți învăța povestea existenței unuia sau a unui alt reprezentant al forțelor întunecate, ci și pentru a înțelege cum puteți merge cu ei cu ajutorul ritualului și controlului. Demonologia creștină nu este un basm și să studieze că este necesar să se apropie de cea mai responsabilă posibilă. Nu se recomandă contactarea cu forțele întunecate la persoanele care au probleme cu psihicul.

 

Cine sunt demonii?

Există definiții diferite ale demonilor, de exemplu, luați în considerare spiritele intermediare între Pământ și lumea din lumea întreagă. Slavii îi numesc încă demoni, și demonologii creștine – îngerii căzuți care sunt o barieră între oameni și Dumnezeu. Mulți vor surprinde faptul că ele pot fi ca bune (Zemesmon) și rău (caudmona). Cuvântul „demon” este „plin de înțelepciune”. În demonologia evreiască, forțele întunecate sunt împărțite în anumite clase. Aderanții numesc demoni, astfel încât ei să le sprijine și au ajutat la dorința.

 

Demonologie – Totul despre demoni

În vechime, oamenii nu au fost leneși și au creat o anumită clasificare. Specialiștii de distribuție creștină s-au concentrat asupra ierarhiei existente în iad, ceea ce a făcut posibilă concentrarea asupra responsabilităților lor. Cel mai important demon căzut este Satana, care este capul armatei demonice. Merită să spunem că demonologul este angajat în studierea forțelor întunecate – un ocultist care știe totul despre demoni și spirite rele.

 

Demon Czechodia.

Imminarea și lăcomia în alimente care distrug o persoană, este obișnuită să fie numită vigoare. Responsabil pentru acest viciu este un demon al Hippo.

  1. Există referințe la el în Biblie, unde, împreună cu Leviathan, Dumnezeu demonstrează cel neprihănit pentru a-și dovedi puterea.
  2. Traducerea acestui demon înseamnă „animale”, care este indicată direct de magnitudinea acestui demon.
  3. În legendele evreiești, hipopotamul este numit regele animalelor.
  4. Demonologia consideră că acest demon poate lua forma unor animale mari.
  5. Hippo a considerat datoria sa de a provoca înclinații pe om la om, încurajând dorința de a blasfem și a scuipa.
  6. Imaginați-o cu un cap de elefant și o burtă uriașă. De asemenea, este reprezentat cu o față suplimentară pe piept. Acest lucru se explică prin legenda că hipopotamul de la ființele indiene au avut loc.
 

 

Demon behemot

Demon de beție

Esența demonică a celui mai mic plan, care se alătură persoanei când dorințele sale (vicii), încep să distrugă energia, este larvă. După ceva timp, ea este mai puternică, iar persoana slăbește și apoi le poate gestiona cu ușurință.

 
  1. Mulți cred că Larva este un demon zilnic, dar poate gestiona alte dependențe ale oamenilor, exacerbând situația.
  2. Atașarea esenței unei persoane, începe să împingă o persoană la dependență vicioasă. În același timp, el va simți euforia de la utilizarea alcoolului și a altor vicii.
  3. De-a lungul timpului, Larva pătrunde în corpul fizic al victimei sale, ceea ce provoacă multe boli.
  4. Există rituri speciale care vă permit să eliminați esența, dar fără o dorință uriașă pentru ca o persoană să nu facă față ei.
 

Demon Lyarva.

Demon frica

Unul dintre cei mai puternici demoni, care personifică puterea distrugerii și a oroarei, este Abaddon. Unele surse evreiești moderne, consideră că este un înger, iar caracteristicile sale demonice sunt atribuite numai datorită unei esențe dure.

 
  1. Numele acestui demon cu limba evreiască este tradus ca moarte.
  2. Majoritatea oamenilor de știință asigură că Abaddon este un demon care a efectuat inițial funcțiile distrugătorului în timp ce se află în serviciul divin. Dragostea uciderilor la făcut din cer în iad, unde este principalul războinic.
  3. În revelația lui Ioan, este descris modul în care Abaddon conduce împotriva umanității, a hoardei lăcustei, sub care sunt înțelese demonii speciali.
 

Demon Abbadon.

Demon invidie

Unul dintre vicii mortale ale omenirii este controlat de monstrul lui Leviafan. Menționarea acesteia poate fi găsită în Vechiul Testament și alte surse religioase. Descrierea demonilor diverșilor demonologi este diferită, iar invidia patronului Siete este considerată a fi un demon, prinț Hellish și chiar Supremul Divin.

 
  1. Leviatan este o fiară marină care are o forță și o magnitudine uriașă.
  2. În carte, am fost explicat în detaliu ideea lui Dumnezeu de a crea această creatură.
  3. Ei îl reprezintă o fiară imensă care are două fălci, acoperite cu scale și respiră focul, datorită căruia el evaporează marea.
  4. Oamenii de stiinta cred ca in Evul Mediu a fost adesea asociat cu fiare marine mari, de exemplu, prin balena sau canapeaua.

Demon Leviathan.

Demon minciună.

 

Cel mai important dintre demoni este Satana, care administrează toate viciile unei persoane, forțându-l să înșele, să facă acțiuni păcătoase și mânie domnilor. Se crede că el a fost inițial asistentul principal al lui Dumnezeu și apoi, pentru lucrurile sale păcătoase, Dumnezeu la aruncat în iad.

 
  1. Demonul Satana este reprezentat în mod tradițional de un om negru de mare creștere. Unele surse descriu capacitatea de timp comun și aspectul preferat este șarpele, care a forțat Eva să păcătuiască.
  2. Creștinii cred că Satana este capul iadului care ia păcătoșii, inventarea pedepsei pentru ei.
  3. În cărțile creștine, multe evenimente negative le sunt atribuite, de exemplu, din cauza lui primii oameni au fost păcăliți, se așeză la uciderea fratelui său și a încercat să strângă chivotul, după ce a lansat mouse-ul în el, care a înghețat partea de jos a navei. De asemenea, el a creat toate bolile.
  4. Sinuciderea este, de asemenea, considerată a fi un deviativ la navația diavolului.
 

Demon Satana.

Demon lăcomie

În lumea modernă, bogăția și luxul fac o persoană să facă acțiuni păcătoase. Se crede că daemonul daemon va patrona. De fapt, prezentarea nu este întotdeauna corectă.

 
  1. Dacă o persoană din viața sa consideră bunăstarea financiară în viața sa, ei spun că este obsedat de spiritul Mamonului. În același timp, unii miniștri asigură că entitatea poate ajuta să facă față sărăciei.
  2. Potrivit legendei, diavolul a fost cel care a alunecat la oameni ca pe Dumnezeul fericirii materiale a demonului, astfel încât să puteți găsi mențiunea că strămoșii i-au adus un sacrificiu al copiilor lor pentru a le da bogăție.

Mamon Demon.

Demon Bluda.

În ierarhia Hellish a uneia dintre primele poziții ocupă un demon ASMODE. Se crede că intră în al patrulea dintre cei mai apropiați de demonii lui Lucifer.

 
  1. Demon Asmodein are trei fețe: Bullish, uman și măgar. Are membrane de gâscă pe picioare și se mișcă pe dragon.
  2. Scopul său principal este distrugerea familiilor, pentru care îl împinge pe bărbați și femei la trădare.
  3. El este considerat sfântul patron al războinicilor, deoarece gestionează elementele de distrugere.
  4. Atribut la puterea ASMODAU asupra jocurilor de noroc, deci este un manager al instituțiilor de jocuri de noroc din iad.
  5. Lumea demonilor este plină de declarații contradictorii diferite, de exemplu, există o versiune pe care ASMODER nu a fost niciodată un înger căzut și el este descendent al relațiilor lui Adam și Lilith.
 

Demon ASMTERE

Deon Disperare

Unul dintre cei mai frecvent menționați Lorzi din lumea interlopă este demonul astarot. O atenție deosebită este plătită lui Kabbalah, unde este inclus în lista de zece arhivali.

 
  1. Astarot Demon are o putere enormă, așa că secretele secrete ale tuturor oamenilor de pe pământ sunt deschise. Cunoștințele sale sunt imense, de exemplu, el este cunoscut pentru adevăratele cauze ale motivului pentru care fiecare dintre îngerii căzuți a trădat pe Dumnezeu. Acest lucru reflectă direct imaginile sale, unde demonul este prezentat cu o carte în mâini.
  2. El este considerat unul dintre cei mai loiali demoni. Reprezintă-o de patronul oamenilor care se angajează să găsească adevărul.
  3. În unele surse de asstarota, ei descriu un membru al Ordinului Cavaler al zborului.
  4. Expulzarea astarota a fost o măsură forțată și protestă împotriva nedreptății sociale.
  5. Principalul adversar din forțele bune ale demonului este Warfolomew Sfânt.
  6. Există mai multe versiuni privind descrierea aspectului său. Există o opțiune pe care o mișcă pe dragon și aspectul său este urât. Respirația demonului are o duhoare incredibilă. Un alt demonolog este crezut că Astarota era un tânăr minunat care avea o aripă înger în spatele lui.
  7. Pentru a vă proteja de demon, este necesar să utilizați un inel magic special care ar trebui păstrat în apropierea feței.
 

 

Demon astarot.

Demon Despondența

Mulți oameni sunt familiarizați cu starea depresiei și apatiei, ceea ce poate duce la probleme serioase. Gestionează Belphegorul Mighty Demon. Ei îl numesc, de asemenea, Waal-Feregru, Velfegore și Waalfegore.

 

Există diferite tipuri de demoni – clasificarea a fost compilată la momente diferite cu diferiți autori de numărul de călugări, ocultiști și filosofi. Aflați ce demoni există decât diferă între ei și ce atitudine față de conturul angelic.

In articol:

Tipuri de demoni – Ranguri în demonologie

În demonologia modernă, tipurile de demoni – care nu au dezvăluit pe deplin subiectul. Dar se știe că fiecare reprezentant al puterii necurate are un cerc strict reglementat de responsabilități, dincolo de care este destul de rar. La momente diferite, demonologia medievală, modernă, clasică și autorii de conducere care studiază această știință au creat diferite modalități de clasificare a forțelor iadului.

 

Toți demonii au fost odată îngeri. Unii autori, de exemplu, I. Vier și R. Burton Se crede că dacă există o ierarhie înger, atunci demonicul a fost creat de imaginea și asemănarea ei. Îngerii căzuți au profitat de modul obișnuit de a construi o ierarhie fără a crea nimic nou. Există, de asemenea, rangurile demonice la fel de mult.

Nouă ninov lui Demon

Primul rang este Pseudobogo, demoni care se remarcă pentru zei. Acestea sunt zeitățile păgâne, precum și toate celelalte, cu excepția Domnului unificat. Au poruncit.

 
 

Al doilea rang este o minciună demoni. Sarcina lor este de a înșela oamenii cu ajutorul profețiilor și predicțiilor. Ei patronează Gadels, Psihice, Fiioși. Dintre acești reprezentanți ai ierarhiei demonice, conducătorul este un poneif.

 

Cea de-a treia clasă – luptători cu legile și poruncile lui Dumnezeu. Ei au inventat toate actele rele, tipurile vicioase de clase și arte. Prințul demonilor de nelegiuire este.

Al patrulea rang – răzbunători și pedepse. Ei inspiră gânduri despre răzbunare și atrocități față de alte persoane care se presupune că o merită. .

 

Cea de-a cincea clasă este înșelătorii, care seducă oameni cu pseudochudes. Ei sunt capabili să se prezinte nimănui – ca o persoană obișnuită care are un cadou și mesagerul lui Dumnezeu. Domnul deșerilor -.

Caracterul al șaselea sunt reguli asupra elementelor de aer, cu ajutorul căruia reprezentanții săi sugerează bolile și epidemiile asupra oamenilor, precum și a dezastrelor naturale. Șeful rangului al șaselea este MEREZIN.

 

Clasa a șaptea – Furi, care să ardă războaie și discordie. Influența lor poate fi văzută la scară largă atunci când vine vorba de conflicte militare sau de ciocniri urbane majore. Furiul afectează persoanele individuale, forțându-le în conflict. .

Cea de-a opta rânduri sunt procurori și au cerșit. Ei urmăresc oamenii, observând cele mai mici păcate și gânduri păcătoase. În același timp, acești reprezentanți ai forțelor necurate nu pierd niciodată șansa de a face o cameră bună. De obicei, efectul lor se manifestă în acuzații false, calomnie, certuri cu colegii și aproape din cauza neînțelegerilor. Întregul procurorilor „compromite” îi dau Domnului.

 
 

Al nouălea rânduri sunt oameni tentați care au împins o persoană în păcat. Cea mai mare plăcere pentru ei dă transformarea celor neprihăniți într-un păcătos avid. Cel mai adesea, acești demoni care sunt oameni, este mai ușor de apelat, dar rețineți că nu beneficiați de comunicarea dvs. și spiritele rele. Îl conduce pe mamon.

 

Există o altă clasificare a demonilor legați. Înainte de cădere, toți demonii și-au ocupat locurile în ea. Pe înregistrările medievale care au fost obținute în timpul exilul demonului Balberyite de la fată numită MadeleineDemonii după ce am desfășurat în iad au luat loc într-o ierarhie nouă, întunecată, în conformitate cu acele locuri care au ocupat în ceruri. Cu alte cuvinte, heruvii căzuți printre demoni ocupă aceeași poziție ca heruvimii din ceruri.

Belzebut

Demon ierarhie

Primul nivel

Primul nivel al ierarhiei demonice corespunde angelicului, constând din serialiști, heruvimi și tronuri. Deasupra lor – numai:

  • Seraphim Velzevul se situează pe locul al doilea după Lucifer, la fel ca. El înclinat oamenii lui Gordin. Seraphim Leviafan împinge oamenii de la credința creștină, învață erezia și înclinată să păcălească care contrazice moralitatea creștină. Seraphim Asmodez seduce avantajele de lux și materiale.
  • Cherubi Balbery, care a comunicat cu un exorcist, dacă credeți legenda, împinge oamenii la sinucidere. El contribuie, de asemenea, la certuri și Squabbles, incite scandalurile și învață crusta.
  • Tronul astrotului se îndreaptă cu lenea, deznădejde și inactivitate. Credințele tronului îi face pe oameni să se involunta unii pe alții, îi învață egoism. Tronul lui Gressin este responsabil pentru tendința de pantă, conduce noroiul în sensul ei fizic. Tronul Sonnellon este întotdeauna gata să aprindă ura pentru inamic și să se răzbune.
 

Al doilea nivel

Cel de-al doilea nivel al ierarhiei demonilor corespunde rangului de dominație, putere și putere într-o ierarhie angelică:

  • Dominația lui Elle Inniterează să încalce jurământul sărăciei. Dominația lui Rosier – demon demon și BLUDA.
  • Prințul puterii lui Faurier este capabil să facă perturbarea ascultării.
  • Puterea Carro insuff în inima oamenilor cruzime și lupte cu compasiune și mila. Puterea Carnivanului negociază și lipsa de sentimente de vinovăție pentru păcatele perfecte, incapacitatea de a se pocăi și de a obține iertarea lui Dumnezeu.
 

Al treilea nivel

 

Cel de-al treilea nivel este început, arhangheli și îngeri:

  • Începutul Marelui este înclinat de a aroganta. El a fost cel care a creat moda și conceptul de frumusețe, deoarece diferențele în aparență sunt strâns legate de o opinie ridicată a ei înșiși. Marele profesori vorbesc și distras în timpul serviciilor de cult. Cea mai mare parte a tuturor influențează femeile și copiii.
  • Arhanghelul Olivia este responsabil pentru ura de sărăcie. Oamenii care sunt sub influența sa urăsc pe cei care câștigă mai puțin decât ei. Olivia învață să nu servească alimente și se referă la săraci și mizerabili cu toată cruzimea.
 

Clasificarea demonilor pe habitat

Tipurile de demoni pe habitat alocat monk Mihail Pwell.care a trăit cu aproximativ o mie de ani în urmă. El a susținut că nu toți demonii trăiesc în iad. Potrivit acestui autor al operelor istorice, religioase și filosofice, demonii au anumite habitate și sunt rareori alese de ele. Sursa nu a fost păstrată în prezent, dar a fost citat în mod repetat de alți autori, de exemplu, Henry Halluell..

 

Demonii de foc

Conform acestei teorii, demonii de foc trăiesc în straturi de aer mai mari, eter lunar sau la toată luna. Ei nu coboară în lumea oamenilor sau în iad. Potrivit lui Pwell, ei vor intra doar în ziua.

 

Demonii aerieni

 

Demonii aerieni trăiesc în aerul lumii oamenilor. Ei sunt acea putere cea mai necurată, pe care fiecare persoană ar trebui să o privească. Acești demoni știu cum să provoace cataclismul natural, să devină vizibili și afectează viața oamenilor. Din când în când, coboară în iad în afacerile lor. Spiritele răi aeriene sunt menționate în Goethey.

 

Pământ demoni

Pământ demoni, cum ar fi aerul, trăiesc printre oameni. Se pot ascunde în pietre, păduri și munți. Acest tip de putere necurată iubește să dăuneze oamenilor, dar nu toți sunt răi. Unii dintre demonii Pământului trăiesc în secret printre muritori, dându-se oamenilor obișnuiți.

 

Demonii de apă

Demonii de apă trăiesc în surse de apă. Ei dăunează navigatorilor și mijloacele de trai subacvatice. Răul apos este agresiv, nu spune niciodată adevărul și este destul de neliniștit. Cel mai adesea este în stilul femeilor.

 
 

Demonii subterani

Demonii subterani locuiesc în peșteri și cleștele de munte. Ei dăunează mineriilor și reprezentanților altor profesii care lucrează sub pământ. Spiritele răi subterane sunt, de asemenea, atribuite distrugerii fundațiilor caselor și cutremurelor.

 

Demonii câinilor, heliofobii sau Lucifugi trăiesc în iad și nu merg niciodată dincolo de limitele sale. Pwell, sunt incomprehensibilă și de neatins pentru muritori. Când se întâlnește cu o persoană, Lucifug îl va ucide cu siguranță, strangându-se sau punerea la respirație. Luminile se tem doar de lumină, nici vrăjitoria sau etanșarea magică, provocând sau protejarea împotriva lor este imposibilă. Ei se confruntă cu oameni și nu răspund niciodată la diferite provocări.

Pwell, puteți apela numai aerul, demonul pământesc, apă și subteran. Acest lucru se poate face în locul corespunzător entității sale. De exemplu, cu forță necurată apoasă, este mai bine să comunici pe malul rezervorului, cu Pământul din pădure, cu subteran – în peșteră. Pentru a apela un demon de aer, această condiție nu este necesară, aerul este atât de în jurul dvs.

 

Tipuri de demoni în demonologie – separare prin natura claselor

Atribuțiile entității demonice își dezvăluie puterea. Cu cât demonul este mai puternic, cu atât este mai mare influența pe care o are pe persoană în special și în întreaga lume. Clasificarea demonilor prin natura claselor lor și a nivelului de putere a fost introdusă pentru prima dată Alphonse de backina. În secolul al XV-lea. Ea este deseori criticată, deoarece multe dintre îndatoririle forțelor necurate, această sursă nu menționează și majoritatea demonilor bine-cunoscuți se potrivesc în cadrul acestei clasificări.

 

 

Parcuri – zeițe romane de soartă, aproape coincide cu Moira greacă. (Imagine „Trei Moira”, Marco Bijo, 1525)

Parcurile au numit zeițele care au umblat de soarta umană în mitologia romană. Astfel de caractere sunt disponibile în majoritatea panteonilor păgâni ai lumii. De Spin ia numit demoni, în care sunt destinele umane.

 

Demonii curați sunt creaturi puternice din iad, care atacă doar sfinții. Demonii-înșelători sunt doar oameni, de obicei în aspectul uman. Scopul lor este să înșele, să introducă o persoană neprihănit în păcat, să-l aducă sufletul. Există încă demoni de vis, sau demoni de coșmar care satisfac visuri teribile și hrăni cu energia de dormit.

Două tipuri de reprezentanți ai trupelor Hellish sunt atașate la vrăjitoare și vrăjitori. Pentru înapoi, fiecare vrăjitoare are un asistent care este aproape întotdeauna în apariția unui animal mic. Un tip separat de demoni îi inspiră amintiri false ale șabloanelor – sursa îi numește pe Suma în lumea reală din lumea reală.

 

Despre cine sunt astfel de incubații și Sukkubs știu aproape toată lumea. Acestea sunt entități demonice care seducă o persoană și se hrănesc cu energia sa. De spin adăugat la aceste două specii, alții – demoni care sunt interesați de sămânța masculină. Potrivit credințelor creștine, demonii și demonii se nasc din ea.

 

Demonismul Stephanie Connolly.

 

Deja în timpul nostru a existat o altă încercare de a evidenția soiurile demonilor prin natura claselor lor și de domeniul de responsabilitate. Clasificare demonologie modernă și preoteasă demonstraria Stephanie Connolly Mai aproape de ideile tradiționale despre nașterea puterii necurate a diferitelor rânduri și niveluri de influență. Este atât mai convenabil pentru practicanții care sunt angajați să numească reprezentanți ai forțelor urbane și lucrează cu ei.

 

Fiecare demon are propria zonă de responsabilitate, iar fiecare demon are în subordinea sa demonilor inferiori, demoni, diavoli și alți reprezentanți ai trupelor Hello. Desigur, este puțin probabil ca să fie posibilă provocarea unui demon puternic, dar poate trimite pe cineva la ajutorul rangului lui Magu.

Dragostea, pasiunea și sexul sunt în domeniul responsabilității, Asmodeus și Astarota. Acestea pot fi adresate pentru a crea vraja de dragoste sau legarea sexuală, precum și obținerea de atractivitate și căutări pentru iubiți.

 

Ura, vigilența, furia și războiul sunt gestionate de Andras, Abadon și Agaliarept. Acești demoni și slujitorii lor sunt tratați pentru a vă deteriora, răzbunarea cu ajutorul magiei dușmanului, precum și pentru a obține asistență în confruntarea unui adversar puternic.

Demonii pot lua viața și pot da-o. Pentru sănătate și vindecare, virin, verier și velin, sunt responsabile. Aceștia pot cere ajutor în combaterea bolii severe dacă sunteți angajați în magia neagră pentru vindecare.

 

Demonii morții – Evrin, Walberit și Babbael. Ele sunt tratate pentru a evita moartea sau pentru a ucide inamicul cu magia. Aceiași demoni sunt fericiți necromancy.

 

Lucifer, Leviathan și Dagon și Dagon. Acestea pot cere ajutor pentru a facilita contactul cu sursele naturale de energie, precum și consolidarea ritualului în care elementele joacă un rol important.

 

Bogăția, norocul și toate componentele materiale ale vieții unei persoane sunt influențate de Belfehegor, Veelzevulus și Mamon. Ei pot pune noroc în orice caz, îmbogățirea – și fără restricții privind metodele de câștiguri, precum și ruina inamicului.

Cunoașterea secretă a vrăjitorilor și a magicienilor dau demoni ai ponei, rongle și dealerului. Ele sunt adresate Consiliului Sorcererilor care lucrează exclusiv cu forțele întunericului. Pentru magicienii albi, această cale este închisă.

 

Clasificarea demonilor în demonologia Cornelliei Agrippa – conformitatea planetară

În demonologie, clasificarea demonilor poate fi legată de planete. Multe surse antice afirmă despre unele spirite ale planetelor. De exemplu, acestea sunt descrise în detaliu în „Cheia Solomon”. Este greu de spus exact cine este descris în această sursă – parfum sau demoni, deoarece demonii creștine au fost tratate reprezentanților puterii necurate, în general, tuturor personajelor mitologice, cu excepția celor care sunt direct legate de Dumnezeu.

 

 

Ocult filosofie. Cartea 4.

Clasificarea planetară a demonilor iadului a fost elaborată Cornelius Agrippoy.. Este descris în detaliu în cel de-al patrulea volum al filozofiei oculte a acestui autor. Fiecare dintre aceste creaturi corespunde unei anumite aspecte, comportamentului, precum și unui număr de probleme cu care le puteți contacta. Acesta din urmă corespund valorii planetelor în sens general acceptat, de exemplu, demonii lui Venus pot ajuta cu o vrajă sau de a câștiga atractivitate.

 
 

Deci, există demoni sau spirite de Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur și Lună. Toți vin în diverși gardieni, iar aspectul lor însoțește fenomenele fizice în jurul cercului magic – de exemplu, demonii lunari provoacă ploaie, iar Mercurienii îi transformă pe toți cei prezenți în groază. Pentru a comunica cu ei, este necesar să se respecte în mod clar toate meciurile. Fiecare planetă corespunde unui anumit timp de zi, metal, culoare, piatră și alte componente importante ale apelului demonilor.

 

Demonologie creștină – Clasificare în conformitate cu păcatele

Demonologiile creștine sunt respinse împotriva legăturii dintre capacitatea unei persoane la păcat și demoni care sunt direct legați de transformarea dreptăților către păcătoși. Pentru prima dată au conectat demoni și vicii umane demonologul P. Binsfeld În secolul al XVI-lea, în acest fel:

 

Lucifer – mândrie;
Mamon – lăcomia;
Asmodein – pofta;
Satana – furie;
Velzevul – Cehia;
Leviatan – invidie;
Belfegor – lenea.

 

În secolul 19 ocultiștii din Londra F. Barrett A schimbat clasificarea într-una din cărțile sale. Mamonul a devenit patronul sfântului de seducție și ispită, nu lăcomie și sete de profit. Cu toate acestea, beneficiile materiale sunt una dintre ispitele unei persoane. Asmodein, conform lui Barreta, comenzi nu pofte, răzbunare și furie. Satana este un înșelător celebru care nu are nimic de-a face cu mânia și esențialitatea. Velzevul este numit în această sursă de către Domnul zeilor falsi, care sunt de fapt demoni. Barrett’s Garrette „Pass” Mamon ca Domnul ispitei.

 

Pipon – Prințul de parfumuri de minciună;
Velisal – Capacitatea viceului;
Merichim – liderul spiritelor care provoacă boli contagioase;
Abaddon – Demon Wars;
Astrot – procurorii și inchizitorii demoni;
Azazel – țapul ispășitor.

Demonologie rusă și caracteristicile sale

Demonologia rusă a provenit chiar înainte de venirea credinței ortodoxe pe țara vechilor slavi. În puterea necurată, strămoșii noștri au crezut întotdeauna. Oarecum schimbat sub influența creștinului. Dar informațiile despre puterea necurată a slavilor au rămas bine, deoarece creștinismul a adăugat doar personaje noi, fără a afecta cele existente.

 
 

Multe personaje ale demonologiei rusești în trecut erau oameni. De exemplu, este sirenele ,. Slavii au încercat să scadă spiritele rele, astfel încât să nu fi fost rănite. Unele dintre ele nu sunt bune pentru oameni, de exemplu, casele cu care până în ziua de azi este obișnuit să fie prieteni.

 

Pentru fiecare defect uman există un demon …

Prefaţă

Ce este acest lucru, dar nu să trăiți, să vedeți, ci să nu vă simțiți, să vă dați seama, dar nu înțelegeți? Mulți numesc demoni ai dezastrului dezastrului de viață și cel mai rău coșmar din toate. Cu toate acestea, este posibil să numim adevăratul rău al oricui care dorește să simtă doar plăcerile vieții și cel puțin pentru o clipă pentru a fi cu adevărat viu? Este puțin probabil ca această întrebare să aibă răspunsul corect, în special privind zeci de oameni care au plecat să putrezească pe pământ următorul demon care a intrat în tedas din umbre …

 
Inchisitorul primei nota: Informații generale

În oamenii de știință, cărțile scrise cu mult înainte de mine, demonii sunt determinați ca spirite teribile care au venit în lumea noastră din umbre și întruchipeau cele mai negative emoții ale ființelor vii, cum ar fi furia, dorința și foamea. Dacă credeți că cercetarea lui Solax, atunci spiritul devine demon când își refuză destinația inițială. Ele pot fi distorsionate, forțând puterea de a face ceva de neimaginabil de teribil și complet opus naturii lor curate. Cu cât este mai greu emoția în care demonul este încorporat, cu atât mai puternic și mai inteligent.

 

Mulți cercetători au făcut încercări de a elabora clasificarea demonilor și a ierarhiei lor, dar nu toți s-au încheiat bine, iar cel mai adesea observatorul pur și simplu nu a trăit până în momentul de a scrie văzut. Pentru timpul curentă există o clasificare mai mult sau mai puțin dezvoltată, care, totuși, nu este completă în minte apariția unor noi tipuri de demoni, care nu au fost văzute anterior de oameni.

Conform clasificării clasice, furia este cea mai simplă emoție care absoarbe demonii mânieDeci, ele sunt aproape la cel mai mic pas din ierarhia demonilor. Următorul lucru demonii de foamecare sunt în afara umbrei sunt prezentate sub formă de schelete slabe. Deasupra lor demoni idlenesscare sunt adevărate măști de deghizare și sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a induce în eroare victima.

 

Notă: Potrivit notelor istorice, a fost demonul unei febră care ar putea încheia parțial un gardian gri, eroul lui Ferlanden, în umbră, când a încercat să salveze Turnul de Magicieni de la trădătorul Uldred. Prin urmare, este necesar să fii extrem de proeminent și să nu-i cedezi trucurilor.

 

Demonii mai puternici ai idleness demonii Desire.. Ei sunt adversari incredibil de periculoși capabili să gestioneze oamenii chiar și fără cunoștințele lor. Cea mai puternică, în funcție de clasificarea clasică, sunt luate în considerare demonii de mândrie. Aceste creaturi terifiante sunt cunoscute pentru hetochimia și inteligența lor.

 

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

Cu toate acestea, după un studiu mai atent al problemei, am aflat că demonii nu sunt strâns legați de această ierarhie. De exemplu, un demon de furie, al cărui transportator se concentrează asupra represalii și răzbunare, este mult mai puternic decât demonul obișnuit al acestei clase, deoarece puterea sa se bazează pe o emoție mult mai complexă. Sau, de exemplu, un demon de dorință, concentrat singur, practic nimic nu se poate opune demonului a cărui putere se bazează pe dorința unei persoane de a avea propria familie sau viața normală.

 

În plus, în timpul călătoriei mele printr-o tedas, am întâlnit anterior speciile complet necunoscute de creaturi din umbră, și anume: invidia demonului, groaza, disperarea și teama. Am reușit doar să urmăresc legătura dintre demonii de groază și frică – primele sunt subordonate celui de-al doilea, și necontestat. Vom vorbi despre fiecare dintre ele în detaliu în capitolul „Caracteristicile distinctive ale demonilor și cele mai renumite reprezentanți” la pagina 67.

Demonii nu au diferențe sexuale. La umbra, ei sunt capabili să-și schimbe forma și devin singurele dorințe. Deoarece acestea sunt creaturi dintr-o altă realitate, atunci aspectul lor real poate conduce muritorii obișnuiți la nebunie, astfel încât adesea întruchipează adesea ideile oamenilor despre ei înșiși. Din acest motiv, demonii aceleiași clase sunt foarte asemănătoare unul cu celălalt.

 

Demonii nu au sentimentele familiare și, prin urmare, nu sunt capabili să distingă pe cei morți de cei vii. Uneori duce la situații distractive – de exemplu, demonii se pot confunda în cadavru sau chiar un copac. Cel mai probabil, a devenit principalul motiv pentru faptul că ritualurile funerare Biserici include arzătorul corpului decedat.

A doua notă a Inchizorului: Obsession

Demonii nu ar fi la fel de teribili dacă nu ar fi pentru existența obsesiei. De câte ori am văzut vreodată cum un tată iubitor este obsedat de demonul să-și omoare întreaga familie și apoi îndepărtează pustia pentru a-și termina lucrurile întunecate sau ca un copil nevinovat care nu avea nevoie să-și controleze darul magic, începe să-și terorizeze Părinții care, în cele din urmă, trebuie să-ți omori propriul copil. Toate acestea sunt inimaginabil de teribile, dar demonii au motive proprii pentru acest lucru.

 
 

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

Ca și cele mai multe alte spirite, demonii nu sunt capabili să supraviețuiască în lumea muritorilor fără mass-media. În prezent, există doar o singură cale de a scoate un demon din corpul unui nevinovat – de a pătrunde în umbră și de a lupta direct de demon. Dar chiar și în acest caz, există riscuri semnificative, deoarece demonul poate fi incredibil de puternic și apoi toate încercările de a-l câștiga pur și simplu căderi. Când ucizi transportatorul, demonul nu moare, ci se întoarce la umbra complet nevătămat. Magiile sunt cel mai adesea obsedate, deoarece sunt capabile să influențeze voalul.

 

Cu toate acestea, după cum am înregistrat deja în vechile mele lucrări, demonii sunt capabili să insufle nu numai în ființele vii. Când mândria demonului preia controlul asupra cadavrului magicianului, născut Wasp Horror.. Are aproape toate abilitățile vrăjitorilor vii și se pot vindeca și de a conduce alte cadavre reînviate. Un alt mort puternic poate deveni A înviat din morțiAplicând când un demon de dorință sau mândrie este insuflat în cadavru.

În ciuda existenței unui set de modalități de a lua în posesia transportatorului, unii demoni reușesc să trăiască în lumea muritorilor și fără interior în alte ființe. În timp, vor afla că puteți suge pur și simplu vitalitatea din creaturile vii. După acumularea unei energii suficiente, aceste demoni se materializează în TEDAX și sunt fantome.. Ei nu vor să instaleze pe nimeni, pentru că puteți bea putere din duș și așa.

 

Uneori, uitându-se la acești monștri, obsedat de dorința de a trăi, încep să arate milă pentru ei și, uneori, chiar și simpatie. Dar de ce doar lipsesc alte vieți? Poate că demonii nu au intrat niciodată în planul Creatorului și sunt doar un efect secundar al acțiunilor sale. Mă tem că nu știm niciodată asta cu siguranță …

A treia notă a Inchizitorului: trăsături distinctive ale demonilor

Fiecare clasă de demoni diferă semnificativ atât din formă, cât și de rezistență. În plus, Teds a întâlnit adesea reprezentanți unici ai acestor creaturi teribile, dintre care unele nu au putut fi atribuite nici unui tip studiat pentru noi. Datele de înregistrare conțin toate informațiile cunoscute despre fiecare tip de demoni. În cartea mea, voi lua în considerare cele mai rare și unice ale acestora.

 

Demon invidie

 

Acesta este un fel de demoni puțin studiați și extrem de rari, care a fost practic practic. Ceva despre ei cunosc templele, dar nu se vor aplica puternic la ea. Natura acestor demoni este de a găsi un transportator care ocupă o poziție înaltă sau este un lider al oricărei fracții. Ei îl stăpânesc pe deplin prin copierea personalității și a formei fizice. După aceea, devine aproape imposibil să se determine cine este un transportator și cine este un demon. Poate chiar demonul însuși uneori nu își dă seama că este doar o copie, o clonă a unei anumite ființe. Aș vrea să știu.

 

Apoi, voi vorbi despre întâlnirea mea personală cu această creație cu adevărat teribilă. Dacă nu doriți să vă stricați impresia înainte de a citi colecția de cărți „Inchisitor-salvator Tedas”, unde descriu în detaliu călătoria mea incredibil de interesantă, atunci această parte a cărții este mai bine să vă lipsească.

Lordul căutător Lucius Corin. A folosit un demon de invidie ca un pion, care la mascat pentru el și a condus ordinea templelor, în timp ce el însuși a condus căutatorii de adevăr la moarte. Demonul a venit la Val Ruayo să declare oficial că Biserica nu mai avea putere asupra templelor. El a sugerat că eu sindicat.

 

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

Firește, am fost de acord. Cu toate acestea, mai târziu sa dovedit că această întâlnire a fost doar o capcană mare: invidia demonului a vrut să curețe ordinea din templele care nu au fost rănite din Lariumul roșu și apoi ucide și înlocuiește Inchizitorul, adică eu. Pentru aceasta, demonul a început să colecteze informații despre mine, punându-mi să-mi lupt cu subordonații cu mine.

 

Apoi demonul poate fi topit și trageți în umbră. Acolo a continuat tortura, forțând să omoare iluzii ale aliaților săi și să arate că va deveni cu Inchiziția după ce va captura puterea asupra ei. Din fericire, un spirit bun a venit la salvare Cole.Cine mi-a ajutat să-mi șterg corpul de demon.

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

După aceea, eu și mai multe temple, care nu puteau lua posesia demonului, au luptat cu temple răsucite. Din păcate, a trebuit să le ucidem. Aceasta a rupt bariera și am intrat într-o întâlnire directă cu demonul de conversie. La grupul meu sa alăturat lui Cole, care a primit o formă materială. Ca rezultat, am reușit încă să distrugem demonul. Templele rămase au intrat în Inchiziție.

 

Terory Demons.

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

Ele sunt creaturi teribile care apar în lumea noastră în două forme: mici și mari. Demonii de groază ascultă demonii de frică. M-am întâlnit personal practic la începutul călătoriei mele. Aceste creaturi au atacat grupul meu la distanța apropiată. Uneori acești demoni au îngropat subteran și au atacat în secret, încercând să mă bată pe mine și pe tovarășii mei. Acesta este oponenții destul de puternici care pot crea o mulțime de necazuri atunci când atacă grupul.

 

Demon disperare

Demons disperare Acest lucru este mai devreme decât oricine necunoscut tipuri de demoni care aparțin unor tipuri rare de demoni. Ei preferă să-și atace adversarul de departe cu sulițe de gheață. Aceste creaturi apar atunci când defectele apar la umbra. Nivelul lor variază de la a douăsprezecea până la a treizecea. Ele sunt vulnerabile la foc și, în același timp, au rezistență la frig.

 

Demonul disperat al demonului arată destul de neobișnuit, dacă îl comparați cu alți demoni. El este îmbrăcat într-o capotă de capotă neagră. Pielea lui are o umbră gri și atârnă de corp, făcând un demon similar cu șobolanul urât fără lână. Demonul demonului reamintește calusului – toate din cauza dinților puternic proeminent înainte. În general, aspectul său mă face doar dezgust.

Demon frica

Un demon neobișnuit de puternic și extrem de periculos, care comandă demonii de groază. Această creatură întruchipează esența fricii în sine și, după cum știți, este aproape imposibil să învingeți frica, pentru că se simte absolut totul. Despre acest demon este cunoscut extrem de puține informații. Sper că nu îl veți întâlni niciodată și dacă se va întâmpla, veți trebui doar să vă rugați creatorului.

 
Necăsătorit

Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas


Demonii în Vârsta Dragonului: Inchisiție – Horror Tedas

În textele antice, se spune că atunci când primii magicieni au mers adânc în umbră pentru a învăța secretele universului și a obține o forță incredibilă, au găsit neautorizați: gaksking de nesecurează, Zibenkek, Halle și fără formă. Ca rezultat, magicienii au primit putere și au știut magia de sânge. Adevărat, acesta este sau nu, totuși, acești demoni există într-adevăr și poate că sunt veche nu numai originea întunericului, ci și Imperiul Tevinter.

 

Gakskan non-adoptat – Rău vechi capabil să schimbe aspectul. Cel mai probabil, el a fost demonul puternic al mândriei, unită într-o spălare de mage, ca, judecând după descrierile lăsate de eroul Ferlden, el știa cum să se reîncarnească în diferite entități. Din păcate, doar forma sa pământească a fost distrusă, demonul însuși sa întors la umbră, așa că poate fi întotdeauna o amenințare la adresa locuitorilor din Tedas.

Zibenkek. – O dorință demonică incredibil de puternică, poate chiar una dintre primele. A fost distrus de Hawk, Defender Kirkwall. Adevărat, nu sa cunoscut dacă esența demonului sau numai forma sa materială a fost ucisă. În viitor, se poate întoarce și la tedas.

 

Imehel. – așa-numitul „spirit de alegere”. Întâlnește-l personal și și-a distrus forma pământească. Un adversar neobișnuit de puternic cu care n-aș vrea să mă lupt din nou.

Fără formă – Poate șeful grupului de umbra demonică neautorizată și cea mai puternică. Este posibil ca acesta să fie egal cu creatorul. Parohia lui din Tedas amenință să distrugă toate viețile.

 
Inchizitorul de note finală

Uneori, aș vrea ca toți oamenii să se întoarcă Ciocancare nu au absolut nici o emoție. Ei nu sunt niciodată supărați, nu fuzionați, nu invidiați și nici măcar nu vă temeți de moarte. Ei nu pot capta demoni să se hrănească cu emoțiile negative ale oamenilor. Dar, pe de altă parte, nu vom transforma în demoni fără suflet în acest caz, cu timpul existent în lume, dar nu simt gustul vieții?

 

https://iia-rf.ru/ro/men/demonologiya-vidy-demonov-iz-razlichnyh-istochnikov-demonologiya—vse-o-demonah/

 

Pe cand Andropov a „”spart „” Komunismul- adica Satanismul, ca sa se infiltreze aschiile peste tot- inclusiv in partidele de dreapta, Gorbaciov l-a fecundat, l-a globalizat-si …ASTFEL  a scris  RICHARD WURMBRAND-
MARX ŞI SATAN

 

Traducător Traian Călin Uba
Editura Stephanus
Bucureşti
1994
ISBN 973-9174-06-X
Ediţie digitală
(Fragment)
APOLOGETICUM
2005

Richard Wurmbrand
2
Marx şi Satan
3
PREFAŢA

(https://bucovinaprofunda.files.wordpress.com/2018/05/marx-si-satan-richard-wurmbrand-marx-si-satan-pdf.pdf)  si  https://www.youtube.com/watch?v=o4iXSJs4fAc

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele
sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost
foarte precaut.
Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu
ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă
comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele
sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele
cinci miliarde de locuitori ai planetei).
Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au
aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se
foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini
ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa
se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu
cele noi, mai avantajoase.
În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se
perimează mai greu.
Iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca
microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi dovezi, e posibil să nu reuşeşti să-i
convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţilor. Eu voi aduce,
însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu
atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în
rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în
mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.
De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a
atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care
a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul
vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre
legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână
nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care
o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de
ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să
parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile
care urmează.
Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră
cu marxismul.
Richard Wurmbrand
4
Capitolul I
SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a
găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.
Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii
dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de
neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea:
cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi,
săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină
în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.
Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a
proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în
fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.
Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici
revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este
însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.
Marx scrie:
„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire
iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la
condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare,
critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar
impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă
pentru problemele acestei lumi.
Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai
Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia)
a afirmat:
„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de
eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic,
biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.
Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi
rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un
instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până
la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia.
Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca
mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare
datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2
Marx şi Satan
5
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu
trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât
adevărul cât şi minciuna.
Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai
adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de
succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de
credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.
Prima sa lucrare se numeşte „Unirea credinciosului cu Hristos”.
În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:
„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt
legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”
Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată
fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.
El continua:
„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească
şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi
nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la
alegerea carierei sale”:
„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi
pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales
postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de
greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele
tuturor. ” 4
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de
absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine
asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine 5
Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori
cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în
decursul acestui examen.
De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.
Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”,
afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de
astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Richard Wurmbrand


6


Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în
viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se
contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte
deasupra tuturor.” 6
Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl
dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei
sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.
Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se
cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui
Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se
pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui
deznădăjduit):
„Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,
în blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.
Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,
vârful lui va fi rece şi înspăimântător.
Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.
Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.
Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,
se va întoarce palid ca moartea şi mut,
cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.
Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:
„Atunci voi fi în stare să merg triumfător,
ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.
Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.
Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8
Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă
pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer:
„Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”
(Isaia 14: 43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
Marx şi Satan


7
„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca
să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9
Biserica lui Satan şi Ulanem
De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,
intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este
necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al
Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.)
poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.
El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la
început.
Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de
sus în jos sau este călcat în picioare.
Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe
care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul
acestei slujbe negre se arde o Biblie.
Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt
enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în
aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au
abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu,
regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul
şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei
inevitabile.
Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă
modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al
Diavolului însuşi.
El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a
substituit energiei unificatoare.
În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel –
un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.
Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune
făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:
„Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,
Richard Wurmbrand


8
până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.
Vezi această sabie?
Prinţul întunericului mi-a vândut-o.
Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,
Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10
Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri
mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură
succesul.
Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ
conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt
nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune:
„crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil
Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”,
„Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi
scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui
îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să
bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama Ulanem:
„Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.
Numele răsună ca moartea.
Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.
Opreşte-te, acum îl ţin!
El se ridică în sufletul meu.
Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11
Şi totuşi am putere în braţele mele tinere
Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)
În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.
Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.
Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o
cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat
în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)
Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol
şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi
facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului
(„întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor
pe care i-a abătut de la credinţă?
Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai
înalt grad al bisericii satanice.
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:
Marx şi Satan


9
„Pierdut, pierdut.
Timpul meu a trecut ca nimica.
Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.
În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând
Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie
distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…
Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.
In „Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui
Marx.
El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din
Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului
sistem politic”.(15)
Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin
care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până
la paroxism.
Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi
reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).
Marx are aceeaşi obsesie:
„Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,
O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.
Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi
Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,
întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,
Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)
Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri
creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.
Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi
că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.
Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.
Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte
realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan,
atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul
„Strigătul unui deznădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei Ulanem:
Richard Wurmbrand


10
„Daca există Ceva care devorează,
Mă voi arunca înăuntrul său,
chiar dacă ar fi să ruinez lumea,
Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,
Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,
îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,
Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,
Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,
Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi
procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să
distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin
toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…
Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim
de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în
ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc
morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care
le citesc.
Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte,
provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile
scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)
El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din
discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi
mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente
de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt
slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi,
damnaţi.
Marx şi Satan


11
NOTE BIBLIOGRAFICE
Abrevierile folosite în aceste note includ:
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori –
pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main:
Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele
MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974)
menţionată sub numele CW.
Capitolul I
1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique
ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.
2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278-
280.
3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (The Union of the Faithful with
Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.
4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a
Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New
York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.
5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung”
(Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182,
183.
6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.
7. Ibid.. pp. 30, 31.
8. Quoted în „Deutsche Tagespost”. West Germany, December 31, 1982.
9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.
10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.
11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.
12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.
13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.
14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.
15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.
16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.
17. Op. cit.. Marx, Oulanem.
18. Ibid.
19. MEW, XXX, p. 359.
20. Paul Goma, Piteşti
Richard Wurmbrand
12


Capitolul II
ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR
Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu
precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi
de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.
Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.
Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi
tatal său. Fiul scrie:
„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie
aduşi zei noi.”1
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci
pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu
mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi
părea destul de dubioasă.” 2
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat
până acum înţelesul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi
bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.
Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi
făcut fericit.
Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi
să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele
demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?
Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării
vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:
Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,
încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
“Pentru că am descoperit cel mai înalt
Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;
Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.5
Marx şi Satan
13


În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,
O ştiu prea bine.
Sufletul meu, odinioară credincios
lui Dumnezeu este sortit infernului”.6
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită
importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu
s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un
Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului
german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,
nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui
Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
“În nopţile tulburi, mă duc uneori
în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,
Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.
În lumina lunii se ivesc runele.
Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei
Devin mici înaintea formulei magice”.7
„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele
grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx,
renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui
Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele
deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris
lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a
cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor” 8,
declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de
sine a omului ca supremă divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului
său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge
toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?
Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe
când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans
Röckle.
„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai
termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării
şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani.
Richard Wurmbrand

 


14
De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase
jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi,
auzindu-l, ţi se facea părul măciucă. 9
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai
scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte
cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut
jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu
Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter
autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea
conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11
Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte
despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.
Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung,
care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând
la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările
maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se
poate răspunde cu tunul…”12
Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer
După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care
a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul
socialist.
Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi
politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui
Marx, nicidecum socialismul.
Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în
acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da
în judecată.
Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este
de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le
mâncaseră carnea.
Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu
există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta
omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această
cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.
Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de
domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte
de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe
muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.
Marx şi Satan
15
În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine
însăşi. El scrie:
„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu
este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în
favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi…
Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”
Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci
şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu
predică nici un fel de morală”.
Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe
capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească
moştenirea lăsată de Karl Marx.
Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este
inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui
Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.
Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte
intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii,
critica armelor.15
Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:
„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în
adevaratul evreu” l6
„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.
El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” l7
Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul
tipic satanic.
Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau
părul lung.
Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei
secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18
Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul
Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după
terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei,
dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19
Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale
în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I,
a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:
„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care
vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.
Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o
mare nedreptate».
Richard Wurmbrand

 


16
Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi eliberator al omenirii.
El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează,
pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună
şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20
Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă
nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.
El scrie:
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm
patimile cele mai josnice”21
Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest
program ciudat.
În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi
religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.”
Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă,
prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22
Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul
celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.
Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.
„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui.
Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23
El exclamă:
„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi
laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie;
Dumnezeu este rău.
Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a
preoţilor, va fi condamnată…
Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un
executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”
Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24
Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel
de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul
satanic.
Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din
cartea acestuia, Filozofia mizeriei.
Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o
obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.
Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui
Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:
Marx şi Satan

 


17
“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este
hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25
Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde
şi intime.26
De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:
„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă
fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din
duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.
După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au
făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i
vedea spânzuraţi.
Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă
fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te
răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”
Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul
acesta?
Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.
Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în
revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în
schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.
Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi,
deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de
astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un
Dumnezeu în care totuşi credeau.
Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia
la Paris, în 1871, comunardul Flourens a declarat: „Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă
de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27
Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură
are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?
Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop:
desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un
astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi
pagodele au fost închise.
Poeziile satanice ale lui Marx
Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui
deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru
preamărirea lui însuşi.
Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă
cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.
Richard Wurmbrand

 


18
Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,
Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.
Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind
inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul
poetului.
„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne
aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:
„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie
greu de învins” 29
În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma
sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge,
bucurându-se de distrugerea ei:
“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa
Drept în faţa lumii,
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.
Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor
Printre ruinele lumii
Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30
Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să
scrie poezii în perioadă în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se
dezlănţuise în inima lui.
În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi
facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31
Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o
scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea
proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:
„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă
teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi
să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.32
Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu
ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care
deţin manuscrisele sale.
În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels
nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au
nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.
După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie
celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a
scriitorului francez este adevărată.
Am primit un răspuns.
Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus
minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume
planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.
Marx şi Satan

 


19
Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte
volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani
după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule
fonduri…
Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele
necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai
treisprezece.
Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt
tăinuite în mod deliberat.
Viaţa răvăşită a lui Marx
Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.
Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx,
referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au
murit din cauză subnutriţiei.
Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii
ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit,
iar el s-a răzgândit în ultimul moment.
Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor
datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească
de la Engels.
A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit
paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.
Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din
Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi
revoluţionarul”34.
Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy
sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de
existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.
În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun
după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi
de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.
Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.
Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul
austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice,
manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că
aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i
spiona pe revoluţionari.
Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx,
în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind
pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la
revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.
Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă
scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.
Richard Wurmbrand


20
Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui
Marx:
„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an
bani de buzunar”35
Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din
populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a
primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx
– Engels.
Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.
În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare
câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a
îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se
întâmple chiar acum.”37
„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:
„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în
vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate
chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei
care-i administra casa”38
Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate
decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui
Engels:
„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a
vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în
împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier
pentru moştenire.” 39
Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.
Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar
s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.
Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el –
marele economist – nu ştia decât să piardă.
Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor
abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.
Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură
scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.
Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre
posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.
Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor
aduse până acum.
Note
1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170
2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.
3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.
Marx şi Satan
21
4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.
5. Quoted în Deutsche Tagespost. West Germany, December 31, 1982.
6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.
7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.
8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und
Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and
Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.
9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The
Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964),
pp. 273, 274.
10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.
12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die
Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper),
MEGA, I, i (1), p. 263.
13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.
14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.
15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the
Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.
16. MEW, I, p. 372.
17. Ibid., p. 386.
18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and
Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.
19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics.
Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.
20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.
21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.
22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.
23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere”
(The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.
24. Ibid.. pp. 200, 201.
25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek, N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..
26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.
27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism
by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.
28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.
29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.
30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.
31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.
32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.
33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic”
(Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).
34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker,
Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).
35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann
Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.
36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.
37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.
38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.
39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.
Richard Wurmbrand

 


22
Capitolul III
CREDINŢA NĂRUITĂ
Apostazia lui Engels
Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi
la el.
Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii
creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:
„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de naştere al lui
Marx), un adevărat monstru.
El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să
apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.
El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de
parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. ” 1
Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de
un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.
În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:
„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua.
Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în
timp ce scriu aceste rânduri.„ 2
Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu,
alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de
draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.
Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în
distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale
anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?
Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său
a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.
Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului
creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui
Dumnezeu.
La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care
era totodata prieten cu Marx şi Engels:
„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.
Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.
Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.
În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei
Scripturi şi a Apocalipsei.
În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la
pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…
Marx şi Satan
23
Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în
mod oficial ca profesor.” 4
Omul care l-a convins pe Engels să devina co-munist a fost acelasi Moses Hess, care îl
convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, la Koln, Hess
scrie:
„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta
este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5
A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta
este şi scopul lui Lucifer.
Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.
În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”,
numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6 Engels s-a
mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.
Tragedia vieţii lui Engcls este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a
vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai
târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:
Doamne Iisuse Hristoase,
singurul Fiu al lui Dumnezeu,
o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul. Coboara în toată
binecuvântarea Ta,
Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.
Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.
Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră
este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare
şi va trebui să sufăr chinurile morţii,
ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;
Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,
şi când inima mea va înceta să mai bată,
să-mi pot da duhul în braţele Tale.
Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor, deoarece el se
odihneşte în Tine.
O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei
când din pieptul Tău plin de dragoste
voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.
Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,
îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi
pentru totdeauna.
Trăind în vecii vecilor,
într-o continuă contemplare a Ta,
viaţa mea se va desfăşura din nou.
Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,
ca să poată exista
Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.
Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,
totul se va schimba;
Richard Wurmbrand
 

24
Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.7
Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:
„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi
măcar o umbra de adevăr.
Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.
Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care,
dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în
ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».
În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar
cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul
meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi
cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca
sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8
Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling –
filozoful întru Hristos, Engels a scris:
„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou,
a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta
neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar
acum.
Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.
Domnul spune în Matei 24:11 – 13:
«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va
fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».
Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face
semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei
aleşi».
Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă
amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi
de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus
de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…
Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării,
pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.
Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună:
pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie
osândiţi.»”
Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de
căpătâi este Biblia. El continuă:
„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul,
declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi
vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…
Ei călătoresc în toata Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc
învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul,
Marx şi Satan
 

25
înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a
mortii.”
Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:
“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9
Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de
satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut
că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în
lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei
morale…„10
Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi
Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.
Marx urăşte naţiuni întregi
După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau
de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema
evreiască.
În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat
„împrumutul rusesc”, în care putem citi:
„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură
bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma
războaielor provocate de capitalişti.
Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la
Ierusalim.
Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.
Majoritatea lor e formată din evrei.
Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa
lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât
duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din
întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”
A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?
(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul
„Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui
Iehova.”)
Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.
Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a
parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în
picioare.”11
De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.
Richard Wurmbrand

26
Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc
de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”
El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare
intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu
negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12
Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate
„gunoaie etnice.”14
El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.
Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte
ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în
furtuna revoluţiei.
„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi
dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui
un progres.”
„Până şi numele lor va dispărea.” 15
Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx
scria:
„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie
căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui
cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a
face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. „
Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi
distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.
Engels scria în acelaşi spirit:
„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele
reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16
„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.
Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 16
Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă
socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea
acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata
comunistă nu ne vor iubi vreodată.”
În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod
constant despre ei în termeni peiorativi.
Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet
depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.
„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său –
el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama
Marx şi Satan
 

27
sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui
individ este tot tipic negrilor.”
Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.
Marx îi răspunde acestuia:
„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţară într-un stat
patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie –
declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge
America de pe harta naţiunilor.” 18
Marx a mai scris: „da-i dracului de englezi.”19
În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o
multime de marxisti englezi şi americani.
Satan în familie
Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei
– cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.
(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui
Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl
descriu ca fiind rău.)
Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar
încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.
El apăra dreptul de a profera blasfemii.20
Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:
Către tine se vor înălţa versurile mele
dezlănţuite şi cutezătoare,
O, Satano, rege al banchetului!
În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu
bolboroselile tale!
Căci niciodată, preotule, Satan
nu va sta înapoia ta.
Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile
când din tot sufletul meu desfid zeii.
Al regilor pontificali, al regilor inumani,
al lor este fulgerul care zdruncină minţile.
O, suflete ce pribegeşti departe
de calea cea dreaptă!
Satan este îndurător. Iată, Heloise!
Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,
o, voi oameni!
Te salut, mare răzbunător al raţiunii!
Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!
Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului. 21
Richard Wurmbrand

28
Note
1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life)
(Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.
2. Ibid. p. 97.
3. Ibid., p. 100.
4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.
5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za
Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.
6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction).
MEW, X, p. 312.
7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837.
MEGA, I, ii, p. 465.
8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the
Graber brothers, p. 531.
9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung”
(Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.
10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works
(London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.
11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany
in the Weimar Republic (OiTenbach, 1948).
12. Op. cit., Kunzli, p. 187.
13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The
Dial Press, 1965), p. 32.
14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace to Europe (Glencoe: The Free
Press, 1952), p. 63.
15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.
16. Engels, MEW, VI, p. 176.
17. Deutschland Magazine, February 1985.
18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New
Rochelle, N.Y.: Arlington House).
19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.
20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.
21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony
Movement, 1967).
Marx şi Satan
 
 

29
Capitolul IV
PREA TÂRZIU
Dezvăluirile unei servitoare
Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.
Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise
mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta
de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii
surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în
camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în
jurul frunţii.” l
Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de
dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată
iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.
El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce
însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?
Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici
un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?
Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru
un bust al lui Zeus.
În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o
fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.
(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este
singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)
Scrisori de familie
Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar,
la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2
Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?
Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul
lui Marx în misterele satanismului?
Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o
scrisoare din august 1844:
„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale
oi pacea şi odihna sufletească.” 3
Richard Wurmbrand
 

30
În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea
ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare
preot şi episcop44.
Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.
Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea?
Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.
Documente biografice
Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar
neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.
Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.
Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:
„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani,
se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu
al său…” 4
„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta
cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului
de care se temea.” 5
Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.
La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi
cât de mult o dorim!”6
Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn,
filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.
Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.
Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.
Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris:
„După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7
Secretul din viata lui Lenin
Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.
Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare
personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.
Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi
colaborator al lui Lenin.
El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea
şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica
citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14
noiembrie 1913:
Marx şi Satan
 

31
„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi
de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu
spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8
În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.
Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:
„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu
ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina
nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9
Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa
conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar
care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?
Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:
„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va
întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară.
Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” l0
Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru
cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.
Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi
executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza
proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.
Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!”
Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar
putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât
să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:
„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă,
încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. „11
Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul
vieţii sale, scria:
“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul
cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”
(2 Timotei 4: 7 – 8).
Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.
Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra
acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de
moarte, spunea:
Richard Wurmbrand

32
„Am făcut o mare greseală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm
înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc
d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.
NOTE
1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.
2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.
3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V
4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.
5. Op. cit., Mehring, p. 32.
6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.
7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.
8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în
Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.
9. ibid., Vol. 45, p. 86.
10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.
11. „Budilnik”, Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review, New York: 140/1980,
p. 276.
Marx şi Satan
 

33
Capitolul V
CUMPLITA FALSIFICARE
Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.
Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.
Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii
de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce
a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi
seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a
insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.
Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1
Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia
sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:
„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism
diabolic..”2
El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de
oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în
iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.
Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie
despre acesta în jurnalul său:
„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are
nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea
parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi
care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o
bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic
omenesc în el…”
Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată,
numai cu şosetele în picioare.
„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea.
Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi
eu?”
Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite
religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept,
pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa
pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.
El i-a spus lui Kaganovici:
Richard Wurmbrand
 

34
„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel
reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie
să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui
cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare
rău de omul acela.
Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl
sterg din inima mea.”
Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să
vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri
ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a
pregătit pentru sufletele credincioase.
Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:
„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El
urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi
periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin
unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.
Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el
faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La
început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea
ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când
venea vorba despre acest subiect.
De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în
aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda
şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că
Dumnezeu nu ar exista…
În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl
admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa
deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea
numai lui Dumnezeu.”
A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc.
Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o
repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3
De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie
este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe
pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4
Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii
săi cu ale căror opinii nu era de acord:
„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când
vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5
Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca
despre un posedat.
Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe
Stalin, scria:
Marx şi Satan

35
„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea
comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată
construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6
Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:
„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără
clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea
organizată.”7
Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului,
scria:
„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie
printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit
pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”
Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca
fiind cele mai mari fărădelegi.8
Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care
comandă actele de terorism din întreaga lume.
Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi
piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată.
Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard.
Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea
acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.
Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit
de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să
devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri.
Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.
Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în
această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.
A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu,
denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja
astfel pe comunistii mai importanţi.
Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii,
educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce
semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.
(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea
aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit,
l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura
sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece…
Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)
Richard Wurmbrand
 

36
Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii
sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa
Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9
Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.
Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba
georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.
Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica
maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost
împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul
său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.
Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din
cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor –
acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă
„groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.
Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla
„Satanovsky”.
Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai
de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.
La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul
folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului,
împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12
Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.
La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de
inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14
Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la
acest mormânt.
Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în
ocultism.15
Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o
revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa
căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.
În continuare Mao Tse-Tung a scris:
„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu
confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest
templu “16
Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea
propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.
Cultul violenţei
Marx şi Satan
 

37
Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o
absurditate.”
Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de
ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”
Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.
În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:
„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l
înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care
distruge şi ucide cu sânge rece”.
Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi
lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.
Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:
„Comunistii îi detesta pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis
că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale
existente.”
Şi mai departe:
„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi
durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18
Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)
Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de
sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul
obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de
viaţa păcătosului obişnuit.
Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia
ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19
Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această
expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai
numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele
folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului
propus.”20
Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:
„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit
de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre
bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21
Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale
ale comunistilor:
Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară,
patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie
distrusă.”
Richard Wurmbrand
 

38
Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la
părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin
răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de
frica revoluţiei comuniste!”
Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula
de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”
Lenin: „Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este
materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi
al marxismului.
Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi
apoi masele din Asia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor
cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.” 1
Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura
lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte
până când o crevetă va învăţa să fluiere.”
Cruzime satanică
Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui
Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în
pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau
companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei
comuniste.
De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus –
un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă?
(…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca
instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?
În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile
poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la
un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.
Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele
evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:
D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles
că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi
le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.”
După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit
membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.
Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda
nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.
După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a
spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

1
Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.
Marx şi Satan

 


39
„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un
angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am
fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece,
fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de
arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”
Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22
Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din
Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit
corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în
poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.
Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care
bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.
Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la
sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare
un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui
copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă
de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar,
părintele Kowalyk.23
În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului
civil, Lenin scria:
„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care
se sustrag de la mobilizare.
Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24
În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.
Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa
preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe
locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în
seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea
sfântului.
Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omoraţi trei mii
de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese
instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor
copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.
Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care,
însă, nu le poate oferi.
De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se
prefacă mai mult.
Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă
atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.
Richard Wurmbrand

 


40
Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece
şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.
Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.
De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.
Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Pitesti ca şi din altele, au fost
torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la
adresa lui Dumnezeu.
Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt
transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii
lui Dumnezeu.
Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).
Păcatul satanic
Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat,
prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut
un vis care mi-a luminat gândurile.
În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în
momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai
aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în
momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă.
(…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să
se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat,
nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău.
Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”
Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui
Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în
mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.
Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a
pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi
frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru,
la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana
ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.
A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus,
Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este
vinovat, este un păcat satanic.
A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar
dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.
Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe
proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte
poartă pecetea satanismului.
În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei
în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă 44.
Marx şi Satan


41
Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului
Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a
fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”.
Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost
atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25
A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic
depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a
mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale,
spunea:
„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are ăntotdeauna o motivaţie. La noi crima
gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă,
«vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul
«ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”
Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii,
motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că
membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.
Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar
fiul meu – impiedicat de a mai studia.
Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin
modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii
marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.
Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:
„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul
minciunilor sale.”26
Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am
apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este
consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27
Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!
Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e
nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974),
binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:
„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez
pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28
„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi
necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi»..
„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci
blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii
îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29
„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon,
mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul
preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30
Richard Wurmbrand


42
Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet
necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.
Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru”
Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare
dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul
descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea
regimului ţarist.
În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o
adevărată blasfemie:
Tatal nostru, care eşti în Petersburg.
Blestemat fie numele tău.
Sfărâmă-se împărăţia ta.
De nu s-ar mai face voia ta
nici măcar în iad.
Şi dâ- ne pâinea pe care ne-ai furat-o.
Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi
ţi le-am plătit până acum. Şi nu ne mai duce în ispită.
Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)
Si pune capăt guvernării lui blestemate.
Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,
Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31
Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem
social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii
Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele
capitalismului:
Capitalul nostru care eşti în Vest.
Sigure fie investiţiile tale.
Fie ca să obţinem profituri.
Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească
în Wall Street ca şi în Europa.
Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi
şi măreşte-ne creditele,
După cum şi noi le mărim pe cele
ale debitorilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi la faliment
Ci ne izbăveşte de sindicate
Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,
puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.
O, Mamona! 32
Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata
Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă
stigmatul păcatului.
Marx şi Satan

 


43
Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al
împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată
de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui
Iisus.
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent. În
Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:
Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,
Sfintească-se numele tău,
Vie împărăţia ta.
Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi
Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor
după cum nici noi nu le vom ierta.
Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.
Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.
La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este
transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima
Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:
„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca
un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de
clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe
ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea
mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”
În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei
franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub
următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat
cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).
De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a
forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea
salarii mai bune?
Idolatrizarea conducătorilor comunişti
Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.
Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, 10
martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):
Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare
că tu eşti acest soare?
Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.
Albul orbitor al piscurilor munţilor,
Cântă pentru slava lui Stalin.
Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.
La fel şi mesele îmbelşugate.
Cărăbuşii îţi mulţumesc.
Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;
O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.
Richard Wurmbrand
44
Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este
imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:
O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,
Tu care îi faci pe oameni să renască.
Tu care purifici pământul
Tu care reclădeşti veacurile.
Tu care faci ca primăvara să ănflorească.
Tu care faci să vibreze strunele harpelor…
Tu, strălucirea Primăverii mele,
O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.
Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi
ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:
El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.
A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.
Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,
Aşa va fi, precum vrea Stalin…
Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.
O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită
variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:
L-aş fi comparat cu un munte alb –
dar muntele are un vârf.
L-aş fi comparat cu adâncurile mării –
dar marea are un fund.
L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –
dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.
L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –
dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.
Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen,
dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist
din Romania.
Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este
asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi
Abraham.
Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai
este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.
(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a
întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui
congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).
În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din
partea poporului.
Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea
datorită unui miracol.
Marx şi Satan


45
El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra
Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii
Carpaţi.
O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut
ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o
manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33
NOTE
1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.
2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.
3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.
4. Boris Souvarine, Stalin.
5. MEW, XXVII, p. 292.
6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.
7. Ibid.
8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.
9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).
10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev
Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.
11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev
Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.
12. Express, Paris, Oclober 6, 1979.
13. Tempo, Italy, November 1, 1979.
14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).
15. H. Knaust, The Testament of Evil.
16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.
17. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973),
Vol. MI, p. 173.
18. MEW, V,p.457.
19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.
20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.
21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.
22. Russkaia Misi (Russian Thought), Paris, March 13, 1975, în Russian.
23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982,
Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.
24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.
25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.
26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.
28. Alister Crowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.
29. Ibid., pp. 134, 135.
30. Ibid., p. 137.
31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth), Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy
Kingdom Be Destroyed, p. 4.
32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper), Heidelberg, February 5, 1968.
„Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).
33. Paris-Match, December 10, 1982.
Richard Wurmbrand


46
Capitolul VI
UN RĂZBOI SPIRITUAL
Demoni mici şi mari
Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât
un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind
consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi
persecută pe creştini.
Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în
şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.
Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe
cel de „slujitori ai Diavolului”.
Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.
La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi
coadă.1
Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă
în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al
comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.
În localitatea Vitebsk din U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului
comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.
Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva
sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din
organizaţie.
Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.
Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în
internatele speciale ale şcolilor ateiste.
Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii
Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a
trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.
În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la
Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în
care aceştia aveau să fie persecutaţi.
Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei
mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.
El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?”
Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în
mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!”
Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate
că eu însumi sunt Satan”.2
Pravoslavnaia Rus scrie:
Marx şi Satan

 


47
„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa.
atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se
mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”
În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul
Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea
comuniştilor.
Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în
timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.
Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.
Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În
timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în
faţa acestei statui.3
Batjocorirea obscenă a religiei
Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi
de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.
Dar de ce preoţii de la închisoarea din Piteşti au fost siliţi de către marxiştii din
România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?
De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul
elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii?
De ce această obscenă batjocorire a religiei?
De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp
ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost
smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?
Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă
veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi
pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad”
În închisoarea de la Pitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut
foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră
nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice
Botezului.
Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o
imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.
Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze
în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să
rostească o parte din liturghie. 4
Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe
Biblii deschise. 5
Richard Wurmbrand

 


48
Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani
cu deplinul acord al conducerii de partid.
Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt
oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a
blasfemiilor satanice?
Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.
În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului,
dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.
Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie
omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de
sorginte satanică.
În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau
de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6
Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au
mulţumit cu atât.
Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să
blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră
supuşi.
În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii
sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.
De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze
astfel de practici îngrozitoare.
Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:
„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi
meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7
Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce
Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.
Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa
torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.
Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.
În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe
procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8
Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de
domeniul trecutului.
Marx şi Satan
49
În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,
Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare
de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9
În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează
discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat
acolo.
Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui
Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru
pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.”
Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă
din Mozambic (ţară comunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe
Dumnezeul tău.”
Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu
care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca
chiar şi pe El.”10
În Chiasso – un oraş din Angola – comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au
aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care
îi adoraţi”
Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre
enoriaşii săi. 11
Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu
pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12
Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire
involuntară:
„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm
împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13
A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna
Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.
Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.
Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.
Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi
de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.”
Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un
Dumnezeu neexistent.
El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se
descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici
putrezind de vii în inchisoare.
În Albania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un
copil.
Richard Wurmbrand

 


50
În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc
decât în secret.
La procesul intentat Mitropolitului Banjamin din Leningrad, procurorul a spus:
„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui
să fie condamnată la ani de închisoare.”
Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea
Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.
Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga
lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.
În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a
persoanei respective.
Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se
prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor,
trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.
Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în
agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt
nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14
Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au
botezat oameni.
Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune
recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.
Oamenii religioşi din Israel, Pakistan sau Nepal se opun botezului în numele religiei
de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei –
după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme
ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă
comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă
împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”
De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui
Dumnezeu.
„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta
împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. „
Practici oculte
Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din
cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn
Schroder.
Marx şi Satan

 


51
Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul
în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.
Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost
arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat
apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:
Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele
răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.
În Cehoslovacia, Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani
pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.
Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată
în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.
Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care
hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc
următoarele sugestii:
„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti
în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte
eternă…
Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne
strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul
pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut.. „
În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că
anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că
informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.
Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole
provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord
cu ceea ce îi oferă publicului?
Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o
plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.
„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.
În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre
început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.
Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul
doctrinelor care postulează reîncarnarea.
În timp ce oamenii religioşi din India sunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi
încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi
poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu
sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.
Richard Wurmbrand

 

52
Capitolul VII
MARX, DARWIN şi REVOLUŢIA
Marx şi Darwin
În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a
omenirii?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui”
(Geneza 1: 26).
Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a
creaţiei”.
Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul
de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce
la aceste obârşii.
Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.
Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut
permanent.
Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii
reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.
Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de
domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de
necesităţile pântecului.
Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care
reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de
natură divină.
Darwin a susţinui că omul provine din regnul animal.
Omul a fost detronat de către Marx şi Darwin. Nereuşind să-L detroneze pe
Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob
al pântecului.

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea lui Darwin este
foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică
a luptei de clasa.”
Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:
„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut
până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii,
L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”
Marx şi Satan


53
(Scopul iniţial al lui Darwin nu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie
în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe
forme. „
Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,
Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de
către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)
Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi,
reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.
Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian
Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.
Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai
multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”
Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe
diavolul. „
Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui
Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al
emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către
unii dintre preoţi.

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a
desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau
considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.
Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o
ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn
de inteletualizare.
Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile
literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în
termeni morali.
Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit pe Darwin?1
Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor lui
Darwin concepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei
evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.
Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.
Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că
omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă.
Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.
Darwin a scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea
speciilor, fără implicaţii politice sau economice.
Richard Wurmbrand


54
Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi,
n.r.), teoria lui Darwin a dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni
nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.
Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită
influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură
cu cataclismul social din Rusia secolului XX.
În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist
francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.
El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi
dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă
Supremă.”
Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”.
Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de
Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe
cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa
frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.
Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.
Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau
asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?
Falsul naţionalism al lui Moses Hess
Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses
Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.
În Israel se afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses
Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”
Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:
„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în
primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în
numele lui Dumnezeu.
În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi
exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură
cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să
aştepte fericirea din ceruri…
Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei
muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…
Muncitorii care au reuşii să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor
exploataţi din întreaga lume”1
Marx şi Satan

 


55
Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a
Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta,
aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a
câştiga adeziunea credincioşilor.
Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuăprinde şi câteva aprecieri
frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct
de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia
cerurilor se situează în lumea de dincolo.
Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin
constituie o dovadă a feluălui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.
După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la
bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3
(prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl
va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.
El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul
diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.
Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu
din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.
El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862
aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi
lupta dintre clase.”5
În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general,
el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.
Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.
După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul
responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.
Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe
Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:
„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater
Dolorosa.” 6
Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe
Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu
pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.
Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.
Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de
sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului
mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după
cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele
omeneşti şi dintre clasele sociale.
Richard Wurmbrand

 


56
Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei
medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:
„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9
Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am
arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse,
purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în
ritualuri satanice.
Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile.
Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.
În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut
aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul
de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că
acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.
Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea
naţionalismului evreilor! El scrie:
..Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul
religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.
Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor,
atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…
Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10
Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele
străluceşte la fel pentru toată lumea.
Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor,
al ruşilor, al americanilor.
Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice,
spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul
unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.
Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul
celorlalte naţiuni este extrem de suspect.
Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte
popoare împotriva evreilor.
Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess,
tot m-aş opune unei astfel de atitudini.
Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe
care a propagat-o.
Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris
Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.
Marx şi Satan


57
Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.
Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un
evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai
cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12
Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia
socialistă.
Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al
marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare
susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.
Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:
comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.
Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara
Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei”
(Ioan 4: 22).
Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o
violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.
El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor
celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o
înaltă consideraţie.
El scrie:
„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la
apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind
venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai
la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale
întregii omeniri”.
Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei
socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de
revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.
Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El
susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14
Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane
de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.
Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici
guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o
religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.
„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se
împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia
spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.
Richard Wurmbrand
58
Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de
sclavi.”16
Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de
om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels,
organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.
Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess,
pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.
Citez încă o dată cuvintele lui Marx:
„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine
poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”
Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de
descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi
satanism.
Prima carte a lui Hess s-a numit „Sfânta familie a omenirii”.
El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare
că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi
va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a
fost chemat Ioan.”l8
Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal
pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această
carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19
După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă
lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.
În prefaţa cărţii sale, „Judecata din urmă”, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful
german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă
familie.”20
(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut
aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez
cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)
Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l
împiedica însă să vorbească în cartea sa, „Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre
sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei”
şi „viaţa evlavioasă”23.
Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul
diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă
activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii
diabolice”24.
Marx şi Satan


59
Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei
au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.
Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această
privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess.
Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa
intitulată „Despre sistemul monetar”:
„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a
aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această
misiune.
Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.
Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime
se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”
Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins
într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu.
Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de
cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.
Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt
pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:
„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.
„Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.
În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea
rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.
Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. „27
Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?
„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc»,
declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28
Marx va face afirmaţii asemănătoare:
„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei
vechi.” 29
Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice;
de aceea a formulat o doctrină satanică.
Organizaţia Iadul
Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să
demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale
ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor
politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.
Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura
carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale
satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …
Richard Wurmbrand

 


60
Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea
regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.
Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.
Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt
dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev –
care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.
Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul
revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată
aproximativ în anul 1870).
Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:
„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim
cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32
Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori
care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.
Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:
„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate
asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel
de turma.” 33
„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…
Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34
Netceaev scrie în Catehismul său:
„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale
societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”
Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:
„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime
ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali,
sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte
mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35
Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant:
„Liga revoluţionară mondială”. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin –
colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36
La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter
Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:
„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus
menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură
efeminată.
Marx şi Satan


61
Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o
facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»
De când a venit Bakunin în Anglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind
despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi”.
În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul
care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:
„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da,
acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte
curând.”37
Într-o alta proclamaţie, se afirma:
„În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu,
şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…
Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.
Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă
acolo, în case, în sate…
Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine
este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti
duşmani prin orice mijloace.” 38
În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al
cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse
alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei
societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.
Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie
premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani
după înfiinţarea acestei organizaţii.
În „Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:
„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai
împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii
organizaţiei secrete” 39
În „Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii
«Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care
făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.
Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:
„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu
ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei
franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41
Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:
„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe
oameni să facă o revoluţie.
Richard Wurmbrand


62
Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în
mişcare.
Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”
Şi iarăşi:
„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate
personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi
piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42
În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu
reprezentativ este următoarea proclamaţie:
„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e
nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) –
în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să
căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43
De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.
În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că
în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.
Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani,
comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită
«Iadul».
De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru
ajutorul omenirii?
De ce accentul este pus în mod special pe iad?
Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor
demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti
pentru osânda veşnică.
Originoform
Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a
distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua
adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.
În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi
prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.
Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în
fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.
Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile
creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii
comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma
ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.
Marx şi Satan

 


63
Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox
– apostol din stirpea lui Iuda.
Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.
Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.
În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în
ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.
Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei
pentru ţările musulmane la Constanţa (Romania).
În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi
rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei,
pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.
Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a
fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns
secretarul lui Papa Paul al VI-lea.
Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist
şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.
Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme
religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44
NOTE
1. Montgomery Hyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.
2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines:
Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism
for the German People, pp. 71-73.
3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach,MEGA,I, i(2),p.261.
4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/
5. Moses Hess, Rome and Jerusalem (New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.
6. /Mc/, p. 15.
7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works), Rome and Jerusalem (Cologne:
Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.
9. /Mc/., p. 27.
10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.
11. /Mc/., p. 308.
12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.
14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în
Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.
15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The
Philosophy of Action),
16. ibid.. p. 138.
17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.
18./Mc/., p. 32. 19. /Mc/.,p. 121. 20./Md.,p.421.
21. Op. cir., Dudko,p. 53.
22. Op. cil, Silbemer, p. 421.
23. Ibid
Richard Wurmbrand
64
24./Mc/., p 418.
25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen”
(Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag),
1961, p 345
26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.
28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle
(The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.
29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.
30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works.
Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp
Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.
31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House,
1937), Vol 3, p.435.
32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works,
Vol. 12, p. 194.
33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.
34. Ibid., p. 322.
35. Ibid., p. 324.
36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.
37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social
Movements în Russia (London, 1897), p. 94.
38. Op. cit, Volodin, p. 223.
39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground în Russia (Moscow, 1965), p. 398.
40. Volodin, loc. cit.
41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8. 42. „Russkaia Misl”,
November 17, 1983.
180
43. Op. cit., Volodin, p. 155.
44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în
French), Vol. III, pp. 233ff.

 

Alimente nesanatoase; Tratamente interne cu dovleac/ Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA/ Sfaturi pentru o noapte odihnitoare etc

 

Preparate terapeutice din dovleac

9999

Mierea de dovleac

Un dovleac de marime medie se spala bine si i se taie un capac prin care se scot semintele cu o lingura de lemn. Dovleacul se umple cu miere de albine, de preferat de salcam, lasand un loc de doua degete pana la marginea taiata. In loc de miere, dovleacul se poate umple cu zahar, daca este posibil – cu zahar brun. Capacul se aseaza la loc si se lipeste cu aluat sau cu scoci. Asezat intr-un lighean potrivit, dovleacul se lasa intr-un loc intunecat, la temperatura camerei, timp de 10 zile. Se va lasa un lichid care se toarna in borcan, apoi dovleacul se curata atent de coaja si se toaca prin masina de carne sau cu un blender si se amesteca cu sucul. Se consuma cate o lingura de trei ori pe zi, cu 40 minute inainte de masa, timp de 20 de zile. Pentru profilaxie, puteti consuma 1-2 linguri pe zi, in tot timpul anului.
Ce boli vindeca: dureri de stomac, constipatie, colita, in diete pentru copii prea grasi, afectiuni gastro-intestinale, edeme. Li se recomanda si persoanelor care au suferit de hepatita. Este un adevarat balsam pentru ficat, caruia ii restabileste functiile afectate.

 Pe www.informatii-agrorurale.ro  mai puteti citi despre :

 CLISME,   Tinctura de dovleac ,  CODITELE DE DOVLEAC, Tratamente cu  SEMINTELE DE DOVLEAC, Tratamente externe cu dovleac ,Contraindicatiietc 

 

 

Mierea de dovleac se foloseste si sub forma de clisma. Este o metoda de indepartare din intestinul gros a polipilor si a excrescentelor diverse. Daca pe corp aveti multe papiloame, este foarte probabila si prezenta lor in intestinul gros. Dupa procedurile cu clisma, la unii oameni dispar partial si verucile de pe corp. * Se imbunatateste starea bolnavilor de cancer, ciroza, colita, prostatita si hemoroizi.
Metoda de folosire. Se dizolva 300 g de miere de dovleac in 200 ml apa clocotita, se raceste pana la 37-38C. In prealabil, se face neaparat o clisma cu 1,5 litri de apa calduta, amestecata cu 500 ml de ceai de musetel sau rostopasca (altfel e greu de mentinut clisma cu miere, timp de 30 de minute). La clisma cu miere, bolnavul sta culcat pe burta, pe spate, apoi pe partea dreapta si stanga. Dupa eliberarea intestinelor, se repeta inca o data clisma, cu 2 litri de apa. Procedura se face o data pe saptamana, pana la rezolvarea problemei. Cel mai bine fara pauza.

(Medicii antici si calugarii din Tibet au descoperit demult o particularitate importanta a organismului uman: in intestine, absorbtia este mult mai rapida decat in stomac. Aproape 80% din boli erau vindecate cu clisme. Bineinteles, nu putem rezolva toate problemele intestinale numai cu ajutorul irigatorului, dar oferim organismului un mare sprijin in lupta cu diverse afectiuni, imbunatatind nivelul de imunitate).

Tinctura de dovleac

Pentru acei care nu au voie sa consume zahar sau au alergie la produse apicole, propun un alt remediu din dovleac pe baza de alcool, care ajuta si la eliminarea pietrelor din colecist. In partea de sus a unui dovleac de aproximativ 3 kg, se decupeaza un capacel rotund (dupa metoda vanzatorilor de pepeni), de marimea gatului unei sticle. Capacelul se scoate atent si in orificiul obtinut se toarna 500 ml de alcool dublu rafinat. Capacelul se introduce la loc, se lipeste cu leocoplast in 3-4 straturi (ca sa nu se evapore alcoolul) si se lasa la macerat 30 de zile. De 2-3 ori pe zi, bostanul se agita bine. La urma, dovleacul se curata de coaja, lichidul se toarna deoparte, iar miezul se da prin masina de tocat sau storcatorul de suc, se stoarce bine si se amesteca impreuna cu tot lichidul pus deoparte. Se bea cate o lingura, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de masa, timp de 3-4 saptamani.

CODITELE DE DOVLEAC

* Dureri de dinti. In dulapul cu medicamente din fiecare casa trebuie sa avem cateva codite uscate de dovleac. Ele se toaca marunt, se rasnesc in masina de cafea si se confectioneaza o tigara. Se trage fumul in gura, fara sa ajunga in plamani. Se tine cateva secunde, apoi se da afara.
* Preparat diuretic si colagog. (In popor, afectiunii se se spune „bila lenesa”). Se toaca marunt 2 linguri cu codite verzi sau uscate de dovleac, si se fierb 15 minute in 500 ml de apa. Decoctul racit si strecurat se bea in timpul zilei, in 3-4 reprize.
*Afectiuni hepatice cu dureri. Se aduna 30-40 de codite de dovleac, se taie marunt si se usuca intr-un cuptor putin incalzit. Intr-un vas emailat se pun 2 linguri cu varf de codite, se toarna 500 ml apa rece si se aduce pana la punctul de fierbere pe foc mic. Se tine in clocot 2 minute si se infuzeaza acoperit 3 ore. Se beau cate 100 ml, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de masa, timp de 2-3 luni.

SEMINTELE DE DOVLEAC
Semintele de dovleac sunt probabil cel mai cunoscut leac popular pentru eliminarea viermilor intestinali si vindecarea afectiunilor de prostata.
In cazul oxiurilor si al limbricilor, li se recomanda in special copiilor, deoarece nu sunt toxice si nu afecteaza organismele in crestere. Pentru marirea efectului, se consuma in combinatie cu purgative naturale, de exemplu cu ulei de ricin. Pentru adulti se prepara ulei din seminte. Se piseaza bine un paharut de seminte, se amesteca cu 5 paharute (de aceiasi marime) de ulei de floarea-soarelui fierbinte, se toarna intr-un termos unde se lasa 2-3 zile. Se consuma o lingura dimineata si una seara, cu 20-30 de minute inainte de masa.
* Guta, dureri de articulatii. Pentru diminuarea durerilor de guta, stramosii nostri preparau „lapte de bostan”, din 2 linguri de seminte decojite (cu pielita verde pastrata) si un pahar de apa calda. Semintele se lasa in apa ca sa se umfle pe timp de noapte. Dimineata, se trec prin masina de tocat, se amesteca cu apa in care au stat noaptea, pana se obtine o pasta omogena. Cantitatea obtinuta se consuma in timpul zilei. O cura dureaza 10-15 zile. In timpul tratamentului, se renunta la alcool, mancare sarata si iute, condimentata abundent.
* Cistita. 200 g de seminte pisate se infuzeaza in 500 ml de apa clocotita (de preferat in termos) timp de 8-10 ore. Se bea fierbinte, cate 100 ml de patru ori pe zi, intre mese pana la imbunatatirea situatiei.
* Infuzia si decoctul din seminte pisate se folosesc, de asemenea, pentru imbunatatirea digestiei si a lactatiei. Calitatile terapeutice ale semintelor se datoreaza compozitiei bogate in microelemente (fosfor, siliciu, calciu, potasiu, fier, magneziu), vitamine, zaharuri, carotenoizi, o gama mare de acizi.

Contraindicatii

Consumarea dovleacului crud este contraindicata persoanelor cu gastrita, cu aciditatea sucului gastric scazuta, cu ulcer gastric si cu diabet avansat. Persoanele care sufera de balonari si cei care se afla in perioada acutizarii (agravarii) bolilor cronice ale stomacului trebuie sa foloseasca dovleacul cu precautie.

Tribuna medicală

 

Poluarea aerului – mai periculoasă decât se credea

Un studiu recent publicat în Marea Britanie afi­şează o cifră neagră: în fiecare an, pe pământ mor 5,5 milioane de oameni din cauza poluării aerului pe care îl respiră. În marile centre urbane, cu aer foarte murdar din cauza arderii combustibililor şi a disper­sării pulberilor din şantiere, principalele boli care scurtează viaţa sunt alergiile respiratorii, astmul, cancerul pulmonar, infecţiile respiratorii recidivante. Soluţia la poluarea aerului este alegerea unei locuinţe în afara aglomeraţiilor, în zone protejate de spaţii verzi şi perdele forestiere, un remediu „imoral”, având în vedere cât de puţini oameni îşi pot permite acest „lux”. Un studiu american, având ca subiecţi peste 100.000 de femei, demonstrează fără echivoc aceeaşi soluţie: persoanele care locuiesc în spaţii înconjurate de copaci şi verdeaţă au un risc redus cu 34% de a dezvolta afecţiuni respiratorii şi cu 13% mai mic, să facă o formă de cancer. Mai mult, persoanele care locuiesc în zone cu verdeaţă au o mai mare dispoziţie spre socializare şi spre acti­vitate fizică, un risc de depresie şi de nevroze mult mai scăzut. Pe ansamblu, speranţa de viaţă a celor ce locuiesc aproape de natură este cu 12% mai mare!

Suc de lămâie în loc de sare

Multor bolnavi de hiper­ten­siune sau aflaţi sub tratament cu corti­coizi le este foar­te dificil să ţină un re­gim fă­ră sare. Or, un con­sum ri­dicat de sa­re, în ca­zul a­ces­­tora, poa­te produce tulburări gra­ve de sănătate, mergând până la deces. Care este so­luţia pentru a ţine un regim hipo­sodic şi a nu suferi din cauza gustu­lui ali­men­telor? Ei bine, câteva pi­cături dintr-o lămâie proaspătă au darul de a amplifica gustul sărat şi a face mâncarea mult mai agrea­bilă. Acest efect apare în cazul a nouă din zece subiecţi testaţi în acest sens. Mai mult decât atât, lă­mâia în sine este un medi­cament, întrucât scade uşor ten­siunea arte­rială, reduce infla­maţiile, combate alergia, reduce efectele adverse ale derivaţilor de cortizon.

Şi-a ros unghiile şi-a murit

Cazul recent al unui britanic, decedat din cauza… rosului un­ghi­ilor, a adus în actualitate acest tic aparent inofensiv, care afectează în jur de 0,5% din populaţia globului. Britanicul în cauză a făcut infecţii repetate la nivelul degetelor, care au culminat cu o septicemie ce nu a putut fi ţinută sub control cu anti­biotice, cauzând moartea pacientului. Considerat un simplu tic, rosul unghiilor este, cel mai adesea, expre­sia unor emoţii negative puternice, care pot produce daune colaterale importante. Persoanele care îşi rod unghiile sunt caracterizate de porniri autodistructive, cauzate de lipsa de încredere în sine, de autoîn­vi­novăţirea nejustificată sau de un perfecţionism prost înţeles. Tehnicile de relaxare, controlul respiraţiei şi, nu în ultimul rând, şedinţele de psihoterapie sunt cele mai bune remedii împotriva acestui obicei cu potenţial dăunător ridicat.

 

Doar de bine, despre salcie

Tribuna medicală

 

Doctorii germani au demonstrat de curând că administrarea aşa-nu­mitelor aspirine naturale (extracte naturale din scoarţă de salcie, stan­­dardizate în salicilaţi) conduce la creşterea capa­ci­tăţii de luptă în faţa infecţiilor bacteriene. Ex­trac­tul de salcie potenţează acţiunea antibio­ti­celor de sinteză şi a celor naturale, cum ar fi ex­tractul de grepfruit sau uleiul de oregano săl­batic, contra aşa-numitelor bacterii rezistente la tratament. Fie că vorbim de E.Coli, de sta­fi­lococul auriu sau de bacilul tuberculozei, salcia ajută organismul să învingă aceste microor­ga­nisme şi să prevină eventualele recidive.

Amatorii de fast-food consumă plastic!

 
 

O analiză realizată pe un eşantion de peste 6.000 de consumatori de hrană de tip fast-food arată că în sângele acestora există compuşi ai plasticului, în concentraţii cu 20 până la 43% mai mari decât în cazul persoanelor care consumă hrană pregătită casnic. Îngrijorător este că bisfenolul A şi ftalaţii din plastic, odată ajunşi în sânge, produc la femei tulburări de menstruaţie, la bărbaţi efeminare, iar la ambele sexe, tumori benigne şi maligne. Cum ajunge plasticul în hrană? Prin depo­zitarea semipreparatelor în pungi şi containere de plastic, prin încălzirea hranei la microunde, în recipiente de plastic, prin păstrarea şi servirea băuturilor carbogazoase (şi nu numai) în sticle şi pahare de plastic. Concluzia: reduceţi consumul sau chiar eliminaţi complet fast-food-ul din hrana dvs., oricât de tentant ar fi. Veţi împiedica astfel introducerea unor substanţe toxice în organism, care sunt foarte greu de eliminat şi produc efecte nocive pe termene lungi sau foarte lungi.

Atenţie la băile fierbinţi

Tribuna medicală

 

Se ştie că o baie la 39-40 de grade Celsius, cu o durată de 15 minute, activează puternic imunitatea, relaxează muscu­la­tura şi psihicul, fiind un remediu rapid contra gripei, stresului, ne­­vral­giilor şi crampelor mus­culare. Totuşi, medicii aver­tizează că aceste băi tre­buie făcute foarte rar, de­oa­rece deshi­dratează şi con­duc la pier­derea elas­ti­cităţii pielii, pro­duc va­ria­ţii excesive ale ten­siunii arteriale, iar la bărbaţi sunt vinovate de scăderea ferti­li­tăţii. Băile fierbinţi dere­glează, pe moment, activi­tatea sistemului nervos, producând mai ales tul­bu­rări de echilibru, soldate cu căzături pe cimentul ud, cu consecinţe imprevizibile.

Anti-acidele afectează rinichii

Utilizarea vreme îndelungată a unor me­dicamente folosite contra arsurilor gastrice, a refluxului esofagian şi a ulcerului gastric produce leziuni la nivelul rinichilor. „Jurnalul American de Nefrologie” afirmă că mai ales substanţele care inhibă (nu şi cele care tam­ponează) secreţia de acizi gas­trici afectează, în timp, capaci­tatea de filtrare a rinichilor, pu­tându-se ajunge până la insu­ficienţă renală. Ca ata­re, o te­rapie mai sigură îm­­potriva afecţiunilor pro­duse de hi­peraciditate este folosirea remediilor natu­rale, cum ar fi cărbunele activ, chito­sa­nul, obligea­na şi muşeţelul.

Cannabisul – cod portocaliu

Tribuna medicală

 

În plină campanie de legiferare a acestui drog, considerat uşor şi nevinovat, un studiu american vine să arate că, la consumatorii sistematici ai celebrelor joint-uri, scade secreţia unui neuro-transmiţător foarte important, numit dopamină. Această scădere conduce, în timp, la depresie, la incapaci­tatea consu­ma­torilor de a se mo­biliza pen­tru a-şi înde­plini în­datoririle, la pierderi de me­­morie şi la tul­bu­rări de raţio­nament. Din spirit de drep­tate, cercetările arată, totuşi, că aceste efecte sunt con­si­derabil mai reduse de­cât în cazul co­cainei, heroinei şi chiar al al­coolu­lui, acesta fiind şi el un drog, mai puternic decât se crede de obicei.

MammaPrint – chimioterapia la control

La întâlnirea „Asociaţiei Americane de Studiu al Cance­ru­lui”, care a avut loc zilele tre­cute, o echipă de me­dici new­yorkezi a prezen­tat o metodă re­vo­luţionară de analiză gene­tică a celu­le­lor canceroase de la sân, nu­mită MammaPrint. Con­form cer­ce­tăto­ri­lor, această me­to­dă arată cu maximă precizie dacă o pacientă are sau nu ne­voie, după operaţia de can­­cer la sân, de invazivul tra­tament prin chimio­te­rapie. Ei bine, în urma unui stu­diu impresionant, care a im­plicat 6.700 de paciente din 110 centre medicale, s-a dovedit că bolnavele că­ro­ra analiza genetică le-a arătat că NU au nevoie de chi­miote­rapie au avut un procent impresionant de su­pravieţuire, de peste 95%! Intere­sant şi totodată ex­trem de îngrijorător este faptul că, dacă recomandarea de chimioterapie ar fi fost fă­cută conform protocoa­lelor clasice (folosite în toate lumea, în prezent), pro­centul de supravieţuire al pa­cientelor ar fi fost de câteva ori mai mic.

Zahărul hrăneşte cancerul

Tribuna medicală

 

Un studiu de medicină experi­men­tală arată că o dietă cu conţi­nut foarte scăzut de zahăr şi ami­don, dar bogată în grăsimi sănă­toa­se, obţinute din uleiuri presate la rece şi din seminţe neprăjite, face ca o formă foarte agresivă de cancer cerebral (glioblastom) să stagneze sau chiar să intre în remisie. Cercetătorii de la Univer­sitatea texană Arlington susţin că o cantitate mărită de glucoză în sânge hrăneşte cu predilecţie celulele canceroase, motiv pentru care alimentele cu indice glicemic mare, cum ar fi dulciurile, făina albă, ore­zul decorticat, cartofii procesaţi, trebuie evitate. În schimb, grăsimile din măsline, susan, alune, ara­hide, nuci de caju neprăjite ajută la ţinerea glucozei sub control şi împiedică dezvoltarea tumorilor.

Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA

 

– Hrana înaintaşilor noştri conţinea o mare cantitate de fibre şi, de aceea, ei aveau un intestin sănătos. Însă de la începutul secolului 20, populaţia din ţările cu economie avansată s-a orientat tot mai mult spre alimentele procesate industrial, astfel încât consumul de fibre s-a redus drastic şi prevenirea tulburărilor digestive, printre care se numără şi diverticulita, este tot mai dificilă –

Prin diverticuloză se înţelege o afecţiune a colonului, întâlnită frecvent la persoanele vârst­nice, mai exact la circa 50% dintre oa­menii trecuţi de 70 de ani. Ea se manifestă prin con­stituirea unor diverticuli: nişte cavităţi de forma unor săculeţi sau degete de mănuşă, un fel de „buzunăraşe” de mucoasă ieşite în exterior, prin peretele intesti­nului. În ele se pot aduna resturi de alimente digerate ori seminţe mărunte. Când înăuntrul acestor cavităţi apar inflamaţii sau chiar o infecţie, avem de-a face cu cel de-al doilea stadiu al bolii, şi anume diverticulita. Spre deosebire de diverticuloză, care poate trece mult timp neobservată şi e descoperită de obicei întâmplă­tor, de exemplu cu ocazia unei colonoscopii, diverti­cu­lita provoacă o serie întreagă de simptome neplă­cute, care obligă pacientul să se prezinte la medic: pri­ntre altele, dureri cronice în abdomenul inferior, balonări, crampe şi o alternanţă de constipaţie şi dia­ree. Merită reţinut faptul că această boală – prezentă frecvent în ţările europene şi mai ales în vestul conti­nentului, se întâlneşte rarisim în acele regiuni ale glo­bului unde oamenii continuă să consume alimente bo­gate în fibre, aşa cum se întâmplă în Africa şi Asia.

Buzunăraşele cu dureri

Cum se ajunge la formarea acestor săculeţi în mucoasa intestinală? Medicii acuză fără drept de apel deprinderile alimentare greşite ale pacienţilor. Dr. Andrew Weil, profesor la „College of Medicine” din cadrul Universităţii Arizona din Tucson, este de pă­rere că majoritatea suferinzilor de diverticulită au un stil de viaţă nesănătos. Ei ingerează de regulă prea pu­ţine fibre, suferă deseori de constipaţie, deci au probleme cu defecaţia, scaunul lor fiind uscat şi dur. Efortul şi „presiunea” la care sunt supuşi pe scaunul de toaletă slăbesc, în cele din urmă, pereţii intesti­nului gros. Apar diverticulii, în interiorul cărora se depozitează resturi de alimente care fermentează, se descompun şi creează probleme pe tubul digestiv.
Vestea bună este că diverticulita poate fi evitată relativ uşor, pur şi simplu adoptând o alimentaţie corectă. Secretul unui intestin sănătos îl reprezintă hrana cu un conţinut ridicat de fibre. Tot ce aveţi de făcut este să mâncaţi cât mai multe legume, fructe, legu­minoase, cereale integrale şi pâine din făină inte­grală. Apoi, este nevoie să beţi suficiente lichide, pen­tru ca fibrele să poată aluneca fără dificultate prin intes­tin. Nu uitaţi: combătând constipaţia, preveniţi şi diverticulita. Dar atenţie! La o diverticulită acută va fi necesar, dimpotrivă, să micşoraţi cantitatea de fibre, astfel încât să daţi intestinului răgazul de a se vindeca. Timp de câteva zile, încercaţi să vă rezumaţi la mâncăruri sărace în fibre şi să beţi lichide care nu au aspect tulbure. Apoi reintroduceţi progresiv fibrele în meniu, suplimentându-le aportul cu câte 5-15 grame zilnic. În acest mod, veţi permite intestinului să se obişnuiască din nou cu ele.

Alimente cu valoare terapeutică împotriva diverticulitei

** Merele

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

Un măr mâncat în fiecare zi ar putea să vă scu­tească de o vizită la doctor. Consumul de fibre solu­bile şi insolubile (un măr de mărime medie cuprinde aproximativ 3 grame de fibre) asigură o desfăşurare normală a procesului digestiei, prevenind atât con­stipaţia, cât şi consecinţele ei, inclusiv diverticulita. În cartea sa „The Color Code” („Codul culo­rilor”), medicul american James Joseph ne sfătuieşte să alegem mere de diverse culori.

** Seminţele de cânepă
Cantitatea recomandată zilnic, de 2 linguri de se­minţe decorticate de cânepă (19 grame), conţine 5.360 miligrame de acizi graşi Omega-6, 1.500 mili­grame de acizi graşi Omega-3 şi 3 miligrame de acid gamma-linolenic. Seminţele de cânepă dau gust bun diferitelor combinaţii de musli, ca şi salatelor şi su­pelor. Chiar dacă nu sunt foarte ieftine, ele rămân, to­tuşi, o sursă de Omega-3 mai convenabilă ca preţ de­cât capsulele cu ulei de somon, de pildă. Le găsiţi în magazinele naturiste, ca şi pe internet, la diverşi dis­tri­buitori.

** Muşeţelul

 
Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În limba spaniolă, muşeţelului i se mai spune şi „manzanilla”, adică „măr mic”. Într-adevăr, el degajă o aromă de măr şi s-ar putea să vă fie de tot atâta folos ca şi fructul. Fitotera­peuţii Simon Mills şi Kerry Bone îl recomandă în lucrarea lor „Prin­ciples and Prac­tices of Phytotherapy” („Prin­cipii şi prac­tici de fito­terapie”), însă, mai curând, în scop profilactic, de­cât cu­rativ.
Terapeutul ame­rican Da­vid Hoffman, care a stu­diat metodele de trata­ment natural cu plante în Marea Bri­tanie, propune ca re­mediu antiinflamator pentru problemele in­testinale ceaiuri de muşeţel sau mentă, băute pe întreaga du­rată a zilei, precizând totodată că menta are şi un efect de neutra­lizare a acidului gas­tric (antiacid). S-ar crede că salicilaţii din muşeţel (similari cu cei din tabletele de aspirină) ar fi con­traindicaţi la diverticulită, dar Hoff­man afirmă că această plantă medicinală este deosebit de eficientă la afecţiunile intestinale în general, iar la diverticulita acută în special, fiindcă poate ameliora durerile datorită apigeninei (un puternic inhibitor al enzimei COX-2) şi mai multor compuşi cu acţiune calmantă pe care îi conţine. Odată ajuns în intestin, cea­iul eliberează uleiuri cu efect antiinflamator. Reţeta lui David Hoffman arată astfel: se toarnă apă clocotită peste 2 linguriţe de muşeţel, se lasă la infu­zat 5-10 minute, apoi se strecoară şi se bea la sfârşitul meselor.

** Curcuma
Oricât ar părea de ciudată ideea că mâncărurile indiene iuţi vă pot fi de ajutor în diverticulită, ea co­res­punde, totuşi, adevărului. Curcuma este principalul ingredient din pulberea de curry, are o puternică ac­ţiune antiinflamatoare şi şi-a cucerit locul în medicina tradiţională, deja cu milenii în urmă. Terapeuţii in­dieni ayurveda o întrebuinţau contra inflamaţiilor de orice fel. Ea are multiple indicaţii terapeutice pentru problemele aparatului digestiv şi poate, printre altele, să reducă inflamaţia la nivelul diverticulilor.
Cea mai importantă substanţă bioactivă din curcu­ma este curcuminul, care posedă proprietăţi tămădui­toare ieşite din comun. Dr. Jonny Bowden, specialist în nutriţie, autorul volumului „The Most Effective Na­tural Cures on Earth” („Cele mai eficiente trata­men­te naturiste din lume”) elogiază extraordinarele efecte antiinflamatoare ale curcumei, recomandând-o ca pe un remediu salvator pentru diverticulii inflamaţi şi infectaţi. Dacă suferiţi de diverticulită, aţi putea încer­ca să preluaţi în meniul dvs. feluri de mâncare asezo­nate cu curry. O soluţie mai blândă ar fi să presăraţi pulbere de curcuma peste legumele fierte din farfurie. Sau să luaţi capsule cu curcumin.

** Seminţele de in

 
 
Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În cartea lor superb ilustrată „Natural Geogra­phic Desk Reference to Nature’s Medicine”, Steven Foster şi Rebecca L. Johnson recomandă seminţele de in ca pe un laxativ neagresiv şi lipsit de riscuri, util în constipaţia cronică, diverticulită şi sindro­mul colo­nului iritabil. Pentru tra­tarea di­ver­ticulitei este indi­cat să se ia una, până la trei lin­guri de semin­ţe de in măcinate, de 2-3 ori pe zi, cu multă apă. Nu înghiţiţi semin­ţele întregi, fiindcă vă pot rămâne în diver­ticuli. Seminţele de in sunt foar­te bogate în fibre, iar aces­tea reprezintă condiţia de bază pen­tru a avea un intestin să­nătos. Totodată, mai conţin şi acid alfa-linolenic, unul din acizii graşi nesaturaţi Omega-3.
În cartea doctorului Donald O. Ru­din, intitulată „The Ome­ga-3 Phe­nomenon” („Feno­me­nul O­me­ga-3”), ca şi într-o serie de articole publicate ulte­rior, se arată că, atunci când se află într-o proporţie corectă cu Omega-6, acizii graşi Omega-3 pot fi de ajutor în peste cincizeci de afec­ţiuni, printre care şi diverti­culita. Din păcate, în organismul majo­rităţii oamenilor, Omega-3 şi Omega-6 sunt prezenţi într-o pro­porţie nefavorabilă. Când echilibrul se re­sta­bileşte, Omega-3 are un efect antiin­flamator dovedit, aşadar poate contribui la evitarea apariţiei unor complicaţii de natură inflamatorie sau infecţi­oasă la diverticuli. Alte surse bune de acid alfa-lino­lenic sunt cânepa, chia şi nucile.

** Menta
Nu există până în prezent un studiu care să confirme acţiunea benefică a mentei la diverticulită, însă ea este un remediu clasic, întrebuinţat cu rezul­tate excelente la felurite tulburări digestive. Frunzele ei conţin câteva substanţe carminative (care favori­zea­ză evacuarea gazelor din intestin) şi peste o duzină de compuşi cu efect antiinflamator, calmant şi analge­zic. Acest conţinut de substanţe vegetale secundare o recomandă de la sine. Iar unii terapeuţi – ca de pildă David Hoffman, pe care l-am menţionat anterior – consideră că infuzia de mentă este foarte utilă contra diverticulitei.

** Cimbrul
Cimbrul este o sursă bună de fibre şi, pe lângă ele, mai cuprinde un mare număr de compuşi cu rol anti­spastic, antiinflamator şi analgezic. Îl puteţi include cu încredere, ca pe o armă eficientă, în arsenalul dvs. de luptă contra diverticulitei. Folosiţi-l pentru a îm­bunătăţi gustul sosurilor, al supelor şi salatelor.

** Prunele uscate
Sunt foarte bogate în fibre şi au fost privite dintotdeauna ca remediul cel mai eficient împotriva constipaţiei, care este principalul factor de risc al di­verticulitei. De asemenea, conţin dihidroxifenil-isatin, o substanţă care stimulează contracţiile intes­tinului, necesare pentru a avea scaune regulate. În prunele uscate se mai găseşte şi sorbitol, un zahăr na­tural care, asemenea fibrelor, atrage mari cantităţi de apă în tubul digestiv, făcând astfel posibilă deplasarea con­tinuă a conţinutului intestinal.

** Tărâţele de grâu

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În opinia medicilor şi a nutriţioniştilor, tărâţele de grâu sunt cea mai sigură, mai eficace şi mai ieftină modalitate de evitare şi combatere a constipaţiei – deci, implicit, şi a diverticulitei. Medicul britanic Neil Painter a fost cel dintâi care a afirmat, în concluziile îndrăzneţului său studiu din anul 1972, că diver­ticulita ar putea fi cauzată de cantitatea insuficientă de fibre din alimentaţie. Potrivit estimărilor sale, în tărâţele de grâu se găsesc de cinci ori mai multe fibre decât în pâinea integrală, ceea ce face din ele o ade­vărată „bombă” de fibre. Cu tărâţele de grâu n-aveţi cum să daţi greş.
Vă putem sugera o combinaţie care va fi şi foarte bună la gust. Puneţi într-un vas un pumn de scoarţă de ulm roşu şi doi pumni de frunze proaspete de mentă, turnând deasupra atâta apă, cât este nevoie ca să le acopere. Fierbeţi-le puţin la foc mic, apoi luaţi vasul deoparte şi îngroşaţi amestecul cu miere, aşa încât să capete consistenţa unui sirop. Păstraţi-l la rece. Luaţi din el cât doriţi să mâncaţi, adăugându-i tărâţe sau fulgi de grâu.

O formulă specială

La o diverticulită acută, vă puteţi ameliora simp­tomele folosind câteva plante emoliente. Ele căptu­şesc pereţii colonului cu un strat protector, îl cal­mează şi ajută la vindecarea ţesutului inflamat şi iritat. În America, se întrebuinţează în asemenea cazuri un amestec de plante cunoscut sub denumirea „Robert’s Formula” („Formula lui Robert”). El se compune din ulm-roşu, nalbă-mare şi pălăria-cu­cului. Uneori se mai adaugă echinacea şi genţiană, pentru întărirea sistemului imunitar.

Alimente de consumat cu prudenţă

Seminţele, ca şi fructele şi legumele care au se­minţe şi sâmburi riscă să provoace mari neplăceri pa­cienţilor cu diverticulită, în special în faza acută a bolii. Ele pot rămâne în diverticuli, iritând intestinul. De aceea, ar fi indicat să evitaţi următoarele alimente.
Seminţe: mac, susan, floarea soarelui.
Fructe şi legume cu sâmburi: căpşuni, rodii, zmeură, roşii.
Pop-corn-ul poate să creeze aceleaşi probleme, de aceea ar fi mai bine să renunţaţi la el.

Din cămara cu ierburi de leac

 

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

Rădăcina de ignamă sălbatică reduce infla­maţia şi ameliorează spasmele dureroase, fiind din acest motiv un remediu foarte util în tratarea afecţiunilor gastrointestinale, deci şi a diverti­culitei. Efectul ei calmant la sindromul colonului iritabil este de asemenea susţinut cu dovezi ştiin­ţifice.
Vorbim aici despre o plantă perenă din flora spon­tană a Americii Centrale şi de Sud, care creşte în zone umede şi împădurite. Nu trebuie confun­dată cu ignama vândută uneori în supermarketuri, care face parte din familia cartofilor dulci. Diosco­rea villosa, ignama sălbatică, se comercializează numai prin magazinele naturiste.
Fitoterapeuta californiană Kathi Kevill, autoa­rea cărţii „The Illustrated Herb Ency­clo­pedia” („Enciclopedia ilustrată a plantelor”) ne pro­pune o re­ţetă ce merită încer­cată: 2 părţi rădăcină de igna­mă sălbatică (antispastică şi an­tiinfla­matoa­re), 1 parte valeria­nă (relaxează şi linişteşte tubul digestiv), 1 parte călin ame­rican – Vibur­num pru­nifolium (antispastic), 1 parte mentă (antispastică şi anti­inflama­toare).
Suferinzilor de diverticulită li se recomandă să dea într-un clocot un litru de apă cu câteva linguri din acest amestec de plante.

 
 

Sfaturi pentru o noapte odihnitoare

 

Sfaturi pentru o noapte odihnitoare

 

Respectând următoarele reguli, veţi putea preveni tulburările de somn sau vă veţi îmbunătăţi simţitor odihna nocturnă – fără niciun fel de efecte secundare nedorite.

1 Cu trei sau patru ore înainte de a vă băga în pat, renunţaţi la băuturile energizante, cum sunt ca­fea­ua, cola şi ceaiul negru. Şi nicotina creează probleme somnului.
2 Consumaţi cât mai puţin alcool. Ce-i drept, un pahar de vin sau de bere, seara, vă poate ajuta să ador­miţi mai uşor. Însă cantităţile mai mari vă pot pro­voca întreruperi ale somnului sau coşmaruri în a doua parte a nopţii. Pe termen lung, consumul frec­vent de alcool are drept consecinţă un somn agitat şi superficial.
3 Mulţumiţi-vă cu o cină uşoară. Mesele grele, seara, stimulează activitatea stomacului şi a intes­tinului, făcând ca somnul să devină neliniştit. Şi ciu­gulitul la ore târzii e tabu, deoarece din cauza lui vă poate apărea la scurt timp o senzaţie de foame, care tulbură somnul.
4 Aveţi grijă să faceţi mişcare în mod regulat. Astfel reduceţi hormonii stresului, vă obosiţi fizic şi vă relaxaţi mental. Toate acestea îmbunătăţesc calitatea somnului.
5 Încheiaţi-vă ziua în linişte. Sportul practicat seara, târziu, aduce corpul într-o stare de disponibilitate pentru efort, iar filmele sau discuţiile pasionante ţin min­tea trează. Mai bine citiţi. Premisa principală a som­nului este destinderea. Simpla oboseală nu e suficientă.
6 Evitaţi să aţipiţi seara în faţa televizorului, fiindcă astfel riscaţi să adormiţi mai greu apoi. Şi siesta le este rezervată exclusiv persoa­nelor care n-au proble­me cu somnul.
7 Compuneţi-vă un ritual de culcare, ca să vă pre­gă­tiţi corpul pentru odihna nocturnă. De pildă, faceţi anumite lucruri mereu în aceeaşi ordine: schimba­ţi-vă îmbrăcămintea pentru noapte, spălaţi-vă pe dinţi, ci­tiţi câteva pagini, stingeţi lumina. Întregul ritual n-ar trebui să dureze mai mult de jumătate de oră.
8 Asiguraţi-vă că aveţi o atmosferă plăcută în dormi­tor şi că încăperea este ferită de zgomot şi de lumină, deoarece ele per­turbă ceasul interior. Nu sunt de dorit nici veiozele cu becuri prea puternice.
9 Nu vă uitaţi la ceas în timpul nopţii – verificarea per­manentă şi tensiunea generată de ea vă vor îm­piedica să adormiţi. Aşadar, întoarceţi deşteptătorul şi aşezaţi ceasul de mână în aşa fel încât să nu le puteţi vedea cadranele.
10 Menţineţi un ritm somn-veghe cât mai regulat. Treziţi-vă zilnic în jurul aceleiaşi ore – inclusiv la sfârşitul săptămânii şi în concediu.

 

11 Aveţi grijă ca picioarele dvs. să fie mereu calde.
12 Culcarea şi trezirea la ore fixe susţin funcţio­narea corectă a ceasului interior, contribuind la un bun repaos nocturn. E adevărat că uneori simţim nevoia să ne prelungim puţin somnul. Totuşi, pentru a-i imprima un ritm sănătos, se recomandă să punem deşteptătorul să sune în fiecare zi la aceeaşi oră, chiar dacă în noaptea respectivă am dormit mai puţin.
13 Cine îşi doreşte mai mult somn trebuie să-şi rezerve destul timp pentru el, deci, fie să se culce mai devreme, fie să se scoale mai târziu. „Cei care îşi planifică numai şase ore şi jumătate şi vor să adoar­mă instantaneu, ca la o apăsare de buton, se vor su­pune singuri la o încordare ce îi va ţine treji”, atrag atenţia psihologii.
14 Pentru a ne întreţine ritmul cronobiologic zi-noapte, e bine să nu mergem la culcare prea târziu. În orele de după miezul nopţii se reduc, de exemplu, tensiunea arterială, temperatura corpului şi metabo­lismul, iar hormonii stresului sunt în repaos. Cine se află în pat în această parte a nopţii va avea parte de un somn profund şi odihnitor.
15 O atitudine mai relaxată combate adesea cu suc­ces tulburările de somn. În loc să ne răsucim în aşter­nut, este de preferat să ne ridicăm şi să găsim o în­deletnicire plăcută, cu care să ne ocupăm timpul, până când va reveni senzaţia de oboseală.

16 Experimentele efectuate în laboratoarele de som­nologie au pus în evidenţă o dilemă pe care cuplurile trebuie s-o rezolve aşa cum cred de cu­viin­ţă: bărbaţii dorm mai bine împreună cu partenera, pe când fe­meile au un somn mai odihnitor fiind sin­gure în pat. Dar dacă unul din parteneri sforăie, din care motiv celălalt rămâne treaz, nu mai există alt remediu decât dormitoarele separate.

Persoane care trebuie sa fie atente la consumul de portocale

 
Imagini pentru portocale


Nu cred ca exista o persoana care sa nu adore portocalele. Sunt la indemana, gustoase si nelipsite din magazine, mai ales in sezonul rece. Alaturi de lamai, portocalele sunt si ele o sursa importanta de vitamina C, absolut necesara daca vrei sa ai o imunitate de fier. Problema este ca portocalele contin anumite substante care ingreuneaza simptomele altor afectiuni de sanatate.

Atunci cand nu vrei sa ai carente de vitamine si minerale si sa beneficiezi de o sursa importanta de antioxidanti puternici, portocalele par sa fie cea mai simpla alegere. Exista numeroase smoothie-uri de slabire si detoxifiere pe baza de portocale, asa ca poate fi destul de greu sa le eviti. Stiu ca iti plac si poate nu dai importanta sfaturilor noastre, dar este de ajuns sa testezi si sa vezi ca afectiunea de care suferi iti poate da batai mai mari de cap decat de obicei.
Beneficiile portocalelor nu pot fi trecute cu vederea in prevenirea si tratarea unor afectiuni, dar in cazul altora cum este reumatismul pot face mai mult rau decat bine. Portocalele ar face ca durerile sa fie si mai mari si sunt sigura ca nu-ti doresti acest lucru.
Pericolul din coaja citricelor! Ce se intampla daca mananci coaja de portocala
Sa nu uitam ca portocalele fac parte din familia citricelor la fel ca si lamaile, lime-ul, pomelo, grapefruit, mandarinele si clementinele, asa ca au si rol astringent, fapt care nu le recomanda pentru cei care sufera de probleme ale stomacului. Ele pot irita mucoasa stomacala, dand inflamatii, usturime, balonare si chiar dureri abdominale. Daca stii ca suferi de gastrite, ulcere sau reflux gastro-esofagian, nu ti se recomanda sub nici o forma portocalele.
 Ce afectiuni trateaza portocalele?
Cea mai mare calitate a portocalelor este ca sunt foarte bogate in antioxidanti puternici, respectiv flavonoizi care protejeaza organismul de radicalii liberi, de stresul oxidativ si fortifica sistemul imunitar. Ele pot fi consumate regulat atat pentru tratare cat si prevenire in cazul unor afectiuni precum:
Diverse tipuri de cancer gratie rolului antiinflamator ( in special, cancerul de colon sau rectal, cancerul de prostata)
Previn leucemia daca sunt consumate inca din primii ani de viata
Boli ale sistemulului nervos – vitaminele si mineralele din continut stimuleaza buna functionare a creierului
Boli ale inimii
Infectii de orice fel
Tin sub control diabetul
Reduce pietrele de la rinichi – dar trebuie consumate cu grija pentru a nu agrava problema
Imbunatatesc vederea
Afectiunile dermatologice ( acnee, piele imbatranita, riduri, pete pigmentare)
Trateaza carentele de vitamine
Cei care vor sa vada beneficii trebuie sa consume zilnic 2-3 pahare de suc de portocale. Desigur, nu trebuie sa te bazezi doar pe proprietatile lor. Daca prezinti boli in stadii avansate este neaparat nevoie de un control medical de specialitate, iar monitorizarea permanneta de catre un medic este absolut necesara.
Ce alte substante mai contin portocalele?
Portocalele contin un numar prea redus de calorii asa ca nu are rost sa-l mai mentionam. Cert este ca pot fi consumate atat cat se doreste fara a pune in pericol silueta. Dimpotriva, portocalele favorizeaza pierderea kilogramelor pentru ca accelereaza metabolismul si curata organismul de toxinele alimentare. Iata ce substante contin:
1 gram de proteine
1 gram de grasime
19 grame de carbohidrati
14 grame zahar natural
3 grame de fibre 
Acid citric
Vitamina C – 130% din necesarul zilnic
Vitamina A – 2% din necesarul zilnic recomandat
Potasiu 
Calciu – 6% din necesarul zilnic
Magneziu
Beta-caroten – la fel ca si morcovii
Mangan
Fosfor
Seleniu
Cupru
Acid pantotenic
Vitamine din complexul B-urilor
60 de antioxidanti ( riboflavina, niacina, tiamina, flavonoizi, etc)
170 de substante fitochimice – absolut necesare pentru buna functionare a organismului
Portocalele sunt fructe exotice deosebite asa ca este greu sa ne abtinem sa nu le consumam, asa ca secretul este cumpatarea in cazul celor care sufera de boli precum:
Reumatism
Artrite si artroze ( boli cardiovasculare)
Probleme cu rinichii
Reflux gastro-esofagian
Gastrita
Ulcer gastric

Portocalele pot fi consumate, dar maxim 1 pahar la 1-2 zile, dar nu inainte de a manca ceva consistent.

Trandafirul are grija de plamanii nostri

 
Imagini pentru trandafiri


Cele mai raspandite soiuri de trandafiri, Rosa centifolia si Rosa damascena, au multiple virtuti terapeutice. Din ele se prepara remedii cu efecte tonice, antiseptice, dezinfectante, antihemoragice si descongestionante. Preparatele obtinute din petalele de trandafir – infuzia, otetul aromatic, maceratul, mierea de trandafiri si tinctura – contin substante active precum ulei eteric, taninuri, zaharuri, acid galic, ceara si derivati flavonici.

Fitoterapeutul Eugen Giurgiu, doctor in biochimie, recomanda terapia cu preparate din trandafiri pentru o gama larga de afectiuni: pulmonare (astm bronsic si tuberculoza), digestive (dizenterie, indigestii, hemoragii interne), cardiace (aritmii si angina pectorala) si oculare. Otetul aromatic si siropul de trandafiri sunt foarte eficiente in tratamentul astmului bronsic, in viroze pulmonare si in afectiunile bucale, cum sunt aftele, stomatitele si amigdalitele.
Puterea tamaduitoare a trandafirului sta în parfum si petalele bogate în acid citric, flavonoide, saponozide, steroli, cianina, fructoza, acid malic, sucroza, tanin, vitaminele A, B, C, D, E, P si K, precum si calciu, fosfor, fier, ulei volatil, geraniol si citonelol.
Cu siguranta va place parfumul trandafirilor de gradina. Dar stiati ca acest parfum atenueaza starile de anxietate, durerile de cap, va ajuta sa va concentrati mai bine si chiar alunga stresul?
În plus, uleiurile esentiale de trandafir, parfumurile si lumanarile de camera confera o stare de armonie, combat insomnia si stimuleaza buna dispozitie. Petalele de trandafir nu sunt utilizate doar pentru realizarea de creme, sapunuri, lotiuni, geluri de dus si rujuri, ci si pentru realizarea de parfumuri. Veti întalni ulei de trandafir în parfumurile de la Nina Ricci, Chanel, Christian Dior,  Kenzo, Givenchy sau Gucci.

5 trucuri care te ajuta sa scapi de retentia de apa

 
Imagini pentru retentia de apa


Retentia de apa poate fi o povara pentru multe persoane, dar mai ales pentru femeile, care stau foarte mult timp in picioare sau poarta des tocuri mult prea inalte. Nimic nu este mai neplacut decat sa-ti doresti sa te incalti cu perechea favorita de pantofi si sa nu-ti incapa picioarele.

Cauzele retentiei de apa pot fi multe si variaza de la o persoana la alta, astfel ca poate fi dificil sa prevezi ziua in care te vei trezi cu picioarele umflate. Problema retentiei de apa nu este specifica doar femeilor gravide. Iata ce alte cauze mai sunt:
Persoanele sedentare
Persoanele obeze
Predispozitia genetica
Excesele alimentare si mancarea nesanatoasa
Deshidratarea
Dereglari hormonale
Un alt aspect negativ legat de retentia de apa este lezarea pielii si a articulatiilor. Atunci cand apa este retinuta la nivelul tesuturilor se lasa o greutate mare pe articulatii, iar pielea este mult prea stresata datorita intinderii. In timp te poti trezi cu dureri articulare, probleme de mobilitate si chiar vergeturi.
Cum poti scapa de retentia de apa de la picioare? 
Retentia de apa poate afecta orice zona a corpului din pacate, dar picioarele sunt cele mai afectate pentru ca le folosim zilnic ca sa ne ducem la bun sfarsit activitatile cotidiene. De asemenea, si cele mai intalnite probleme cu articulatiile si vergeturile sunt intalnite tot la picioare. Iata ce masuri trebuie sa iei:
Hidrateaza-te
Exista o controversa in ceea ce priveste retentia de apa din organim. Unii ar spune ca nu este bine sa consumam prea multa apa daca suntem predispusi la retentie, altii spun ca este bine pentru ca facilitam eliminarea toxinelor, care ar combate retentia. Cert este ca hidratarea ne poate ajuta in tratarea si prevenirea multor probleme comune, asa ca trebuie sa consuma zilnic cel putin 2 litri de apa sau mai mult in functie de greutate, efortul depus si anotimp.
Un alt lucru de mentionat este ca exista foarte multe persoane, care nu se hidrateaza corect, iar cel mai comun motiv este faptul ca le vine greu sa consume apa ca atare. Solutia noastra este sa nu consumi apa simpla, ci prepara-ti apa aromatizata cu legume si fructe. Veti aduce organismului un aport ridicat de vitamine, minerale si fibre solubile.
Limitati cantitatea de sare
Sarea este importanta pentru organism, dar ca orice aliment sanatos, poate dauna in cantitati mari. Importanta este cumpatarea. Retentia este favorizata si mai mult cand consumati multa sare si nu va hidratati corespunzator. Evitati sarea din comert plina de chimicale si alimentele bogate in sare cum sunt crenvustii, carnatii, soia si mezelurile. Alegeti varianta naturala din fiecare aliment.
Cea mai buna sare pe care o puteti consuma este sarea de Himalaya, sarea de mare si sarea kosher, pe care sa o folositi la legume si supe de legume.
Suplimente cu magneziu
Organismul nu poate functiona fara doza zilnica necesara de magneziu. Nu este functie in corp care sa nu aiba nevoie de acest mineral pentru a functiona la capacitate maxima, asa ca nu ezita sa-ti cumperi suplimente pe baza de magneziu si alimente bogate in magneziu precum: 
Spanac
Avocado
Sparanghel
Mazare
Fasole
Orice leguma verde
Cereale integrale ( fulgii de ovaz si taratele de ovaz sunt cele mai recomandate pentru consum, pentru ca nu contin sodiu sau zaharuri rafinate)
Iaurt cu putine grasimi
*Sfatul meu este sa imbinati alimentatia cu suplimentele de magneziu, dar aveti grija ca acele suplimente sa nu fie pe baza si de alte minerale sau vitamine. Persoanele care se confrunta cu retentia de apa au nevoie de o cantitate mai mare de magneziu decat de alte minerale.
Detoxifiere periodica
Cel mai probabil sunt niste acumulari mari de sodiu in organism si deschidratare daca retineti apa, asa ca sunt foarte recomandate curile de detoxifiere. Se pot face saptamanal sau la 2 saptamani, timp in care trebuie sa consumi supe, smoothie-uri si multe salate de cruditati.
Exercitii pentru picioare
Orice fel de miscare conteaza, chiar si o simpla plimbare in parc sau urcatul si coboratul scarilor, dar mult mai puternice sunt exercitiile simple pe care le puteti face acasa timp de 20-30 de minute. Pot fi:
Fandari
Genuflexiuni
Ridicari de picioare
Exercitiile de stat pe varfuri pentru gambe si glezne
Oricare metoda aplicata dintre cele enumerate sunt de ajutor, dar daca tot nu ajuta cu nimic este cazul sa faceti un control de specialitate pentru a vedea care este cauza. 

Remedii naturiste pentru acnee

 
Imagini pentru acnee


Pentru a obtine efectele dorite este important sa folosim uleiuri esentiale si nu produse cosmetice care contin esente de plante sau inlocuitori ai acestora. Chiar daca este mult mai usor sa cumperi astfel de produse, femeia moderna va spune nu substantelor toxice si va incerca sa prepare singura produse cosmetice naturale avand ca baza plante, fructe si legume usor de cultivat sau de procurat. 

Acnee
Acneea este cauzata de probleme hormonale, deficiente de vitamine, de un regim alimentar neadecvat sau chiar de stress. Iata cateva uleiuri esentaile si plante care ajuta la prevenirea si la tratarea acneei.
Aloe Vera
Seva de aloe vera hidateaza pielea, fiind recomandata in cazul tratarii arsurilor. Cremele cu aloe vera protejeaza pielea de radiatiile ultraviolete, fiind recomandate inaintea expunerii indelungate la soare.
Ienupar
Din ienupar poate fi preparat un ceai aromatic care curata si tonifica pielea. Fructele ienuparului trebuie recoltate toamna devreme si puse la uscat. Din ele se prepara ceai, adaugand aproximativ o lingurita de fructe uscate la o cana de apa fierbinte. Se lasa 20 de minute dupa care se aplica pe piele sub forma de comprese. Ienuparul stimuleaza circulatia sangelui si dezinfecteaza ranile fiind recomandat pentru tratarea deramtitei, a eczemelor si a psoriazisului.
Suc de lamaie
Sucul de lamaie aplicat direct pe zona afectata de acnee da rezultate dar poate usca pielea, asadar este recomandat sa se foloseasca in amestec cu seva de aloe vera sau cu infuzie de calendula care se prepara fierband 100 grame de muguri proaspat culesi de calendula in 300 ml lapte.

Trucuri naturiste care alina durerea de dinti

 
Imagini pentru dureri de dinti


Cum durerile de dinti sunt greu de suportat, medicii stomatologi recomanda cateva trucuri pentru a ameliora aceasta stare de disconfort fara a apela la medicamente. 

Astfel, sucul de ceapa va reduce considerabil durerea in doar catva minute, daca se vor picura cativa stropi de suc pe dintele care doare. 
Sucul de lime contine acid citric, care ucide cu eficienta germenii. Potrivit specialistilor, acest suc va curata locul infectiei cu eficienta. In plus, daca durerea apare dupa ce am mancat, atunci se recomanda amestecarea sucului de lime cu bicarbonat de sodiu, pentru a elimina resturile ramase intre dinti. 
Semintele de marar combinate cu sucul de lamaie, bogat in acid citric, ajuta si ele la calmarea durerii. Amestecul rezultat se incalzeste putin si se aplica pe zona cu probleme cu ajutorul unui betisor din bumbac si durerea dispare instantaneu scrie Gandul.
Prevenirea durerilor de dinti :
Cel mai important lucru în preventie este pastrarea unei bune igiene orale. Acest lucru include periajul dentar de cel putin doua ori pe zi si utilizarea atei dentare cel putin o data pe zi – ata dentara Oral B Satin floss are o structura satinata ce ajuta la o mai buna curatare a spatiilor interdentare. Utile sunt si apele de gura antiseptice, care ucid bacteriile raspunzatoare pentru respiratia urat mirositoare, carii si gingivita – apa de gura care contine un agent antibacterian ce reduce semnificativ placa bacteriana.
Mentinerea unei diete echilibrate, reducand alimentele cu zahar si amidon, ce produc carii dentare.
Evitati gustarile dintre mese. Acest obicei predispune dantura la carii, deoarece nu permite normalizarea aciditatii pH-ului din gura.
Evitati bauturile energizante si acidulate – acestea contin acid fosforic, citric si organic, ce dauneaza dintilor. Pentru a limita actiunea acestor bauturi puteti bea cu un pai.
Nu fumati – pe langa faptul ca pateaza dintii, fumatul afecteaza gingiile, reducand    aportul de sange. Alt efect este respiratia urat mirositoare.
Mestecati guma fara zahar – aceasta previne respiratia urat mirositoare si stimuleaza productia salivara, ajutand la combaterea placii bacteriene.
Vizitati periodic medicul stomatolog, o data la 3 – 6 luni. Acesta poate observa afectiunile dentare din timp, care altfel ar progresa fara simptome.
Piercing-urile orale (în limba sau în buze) pot produce reactii alergice, infectii, lezarea nervilor din limba si boli gingivale.

Cat e normal sa se modifice greutatea corpului iarna

 
Imagini pentru greutatea corpului iarna


Greutatea normala e punctul la care organismul se simte bine. Pentru a pastra un echilibru trebuie sa avem un stil alimentar care sa implice toate sursele de proteine, minerale si vitamine, nutrientii de care corpul nostru are acuta nevoie. Cand crestem în greutate dintr-odata, apar o serie de probleme: se instaleaza afectiunile cardiovasculare, apar dezechibrele hormonale, problemele cu articulatiile si diabetul de tip II.

Medicii spun ca iarna avem nevoie de mai multa energie, fapt pentru care suntem tentati sa mancam mai mult. Tocmai de aceea, daca avem cu pana la 3 kilograme în plus în timpul iernii fata de greutatea normala pentru constitutia fiecaruia nu este ceva grav. O cercetare recenta demonstreaza ca femeile cantaresc cu aproximativ sase kilograme mai mult fata de acum 22 de ani, cand se instalase moda 90-60-90. Indicii greutatii ideale s-au schimbat de-a lungul timpului. 
O alta tema controversata: E adevarat ca te îngrasi dupa ce te lasi de fumat?
In momentul in care cineva se lasa de fumat, apare automat ingrasarea si nu pentru ca ar fi neaparat un proces fiziologic care se poate explica ci din cauza vietii pe care o duc multi dintre fumatori. Acestia consuma, pe langa tigarile care afecteaza plamanii, si mancare de tip fast food care te ajuta sa iei in proportii foarte usor.
Cum sa mananci dulciuri fara sa te ingrasi
Motivul pentru care persoanele se ingrasa dupa ce se lasa de fumat este renuntarea la nicotina. Este bine cunoscut de catre specialisti ca nicotina este un stimulent si un sedativ totodata deoarece omoara pofta de mancare insa hraneste pe termen lung depresia. Potrivit datelor oficiale ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii, 90% dintre cazurile de cancer la plamani implica dependenta de drogul numit nicotina.
Cel mai ideal, pentru a avea o viata sanatoasa lasandu-te de fumat, este sa te apuci de consumat alimente care iti aduc elemente pozitive intarindu-ti organismul. Consuma legume organice si alimente care contine Omega 3 si complexul vitaminic B intrucat acestea ajuta la eliminarea anxietatii si alinarea depresiei. Consuma legume verzi, alege in fiecare zi cate o leguma proaspata. Poti sa faci rotatie si sa iei la rand spanacul, varza, frunzele de mustar sau mazarea (fara prea multe sosuri si ulei).

Cum tratam naturist refluxul gastric

 
Imagini pentru refluxul gastric


Refluxul gastric este o problema destul de des intalnita in prezent si asta pentru ca mancam multe alimente nesanatoase si tot timpul pe fuga. Mai sunt si alte cauze la baza pe care urmeaza sa le dezbatem in randurile urmatoare. O sa ramaneti surprinsi sa aflati ca refluxul gastric NU este cauzat de o aciditate prea mare la stomac.

Cine se confrunta cu aceasta problema, va sesiza ca nu exista o pozitie anume ca sa o impiedice. Poti avea probleme stand linistit in pat si cu fata in sus sau facand putina miscare. Simptomele sunt destul de suparatoare. Sa nu uitam ca acidul gastric arde orice mucoasa in cale, asa ca nu mai este un secret ca poate da usturime in gat sau la nivelul plamanilor.
Trebuie sa tii cont de faptul ca refluxul gastric este mai mult o problema ce tine de stilul de viata, iar rezolvarea problemei vine de la tine. Nici un medicament nu te va ajuta sa combati afectiunea, ci doar sa o ascunzi si sa o tii sub control, devenind dependent. 
Iata ce remedii naturiste si la indemana poti incerca:
Evitarea medicamentelor pline de chimicale, care nu trateaza refluxul gastric in mod natural
Ajuta organismul sa produca acid gastric, pentru ca putinul de care dispui sa nu ajunga in esofag cauzand arsuri – o solutie in acest sens este consumul de sare, pentru ca este cunoscuta pentru favorizarea aciditatii stomacale, dar sarea de Himalaya este cea mai recomandata pentru ca este sanatoasa si este bogata in diverse minerale si substante nutritive care ar ajuta digestia si ar proteja mucoasa stomacala
Suplimente pe baza de betaina/acid clorhidric care ar combate infectiile stomacale cu Heliobacter si ar favoriza productia de acid gastric – acestea se dau la recomandarea unui medic
Rezolvarea carentelor de vitamine si minerale din organism, iar asta se poate face tot cu ajutorul supliemntelor. Organismul are nevoie in special de vitamina D, deoarece combate si previne infectiile cu Heliobacter din stomac
Abordarea unei diete sanatoase – trebuie sa mentionez ca in special alimentele prelucrate ce contin cantitati mari de zahar rafinat si sare prelucrata distrug bacteriile bune din stomac si favorizeaza aparitia infectiilor, care ar duce la reflux gastric

Vrei aparat dentar? Iata ce riscuri exista si ce alte detalii trebuie sa stii

 
Imagini pentru aparat dentar


In ultimii ani aparatul dentar a capatat o tot mai mare popularitate, astfel ca cei mai multi dintre noi stim deja ce presupune si care sunt rolurile sale: acela de a indrepta dintii, de a stimula cresterea corespunzatoare a lor si de a preveni complicatii ulterioare in dezvoltarea danturii.

Cu toate acestea, exista intrebari la care multi oameni asteapta raspuns inainte de a incepe tratamentul ortodontic. Mihaela Dan, specialist ortodont, a raspuns pentru ziare.com la cele mai frecvente dintre ele:
Ce riscuri exista la purtarea aparatului dentar?
Riscul de aparitie a cariei este mic, insa gingivita (sangerarea gingivala) poate aparea frecvent. In paralel, un periaj dentar agresiv si cu o tehnica incorecta pot favoriza retractia gingivala. Toate riscurile si dezavantajele tratamentului ortodontic sunt, insa, net inferioare avantajelor acestuia: un zambet frumos si sanatos, reducerea riscului de parodontoza, carie si probleme articulare, imbunatatirea masticatiei si a digestiei, cresterea increderii in sine etc.
De ce trebuie purtat aparat de contentie (retentie) dupa terminarea tratamentului cu aparat dentar?
Aparatul de contentie este necesar dupa incheierea tratamentului ortodontic, deoarece la orice varsta, dar mai ales la varsta adulta, dintii au tendinta de recidiva (de a reveni la pozitia initiala). Acest risc exista pana cand se formeaza os dur in jurul dintelui in noua pozitie, proces care dureaza mult.
Astfel, dintele este mentinut in os de niste fibre elastice in forma de spirala, care se intind cand acesta se deplaseaza si apoi spirala tinde sa se stranga la loc, tragand dintele inapoi.
La ce varsta este prea tarziu pentru tratamentul ortodontic?
Tratamentul ortodontic poate fi inceput la orice varsta, fiind insa recomandat ca cei mici sa faca prima vizita la medicul ortodont la varsta de 7 ani.
Detectarea timpurie a oricarei probleme ortodontice este esentiala pentru a lua masuri corective anticipate si pentru a evita mai tarziu un tratament mai dificil pentru medic si pacient deopotriva.
Chiar daca tratamentul ortodontic nu este inceput la o varsta frageda, acest lucru nu inseamna ca adultii nu se pot bucura de beneficiile aparatului dentar. Multe persoane decid sa poarte aparatul dentar chiar si dupa 40 de ani, fie pentru ca nu si l-au permis mai devreme, fie din cauza ca dantura li s-a schimbat odata cu varsta.
Aproximativ 25% dintre pacientii ortodontici de astazi sunt adulti, dornici sa trateze probleme care nu au fost rezolvate mai devreme pentru a se bucura de un zambet perfect.
Mai este necesar controlul stomatologic?
Da, vizita regulata la medicul dentist este foarte importanta, indiferent ca purtam sau nu aparat dentar. Ba mai mult, in timpul tratamentului ortodontic sunt recomandate vizite mai frecvente la doctorul stomatolog pentru curatarea danturii: cel putin o data la patru luni.

Simptome care nu trebuie ignorate

 
Imagini pentru simptome


Organismul functioneaza complex, iar mesajele pe care le transmite in permanenta te pot salva, daca stii cum sa le interpretezi. Iti prezentam 7 simptome pe care e bine sa nu le ignori si ce inseamna acestea. Unele manifestari ale corpului sunt cauzate de intoleranta la anumite alimente, insa nu intotdeauna e vorba de asta. Mancarimea pielii poate fi asociata cu intoleranta la gluten, mai ales daca este insotita de dureri de cap care apar la aproximativ o jumatate de ora dupa masa.

Oboseala si disfunctia cognitiva este asociata de multe ori cu fibromialgia. Fibromialgia este o afectiune non-inflamatorie care consta in durere cronica resimtita in tot corpul. Durerea este accentuata mai ales daca se pune presiune asupra anumitor organe.
Sindromul intestinului iritabil este o alta boala care se manifesta ciudat. Printre simptome se numara dismenoreea, migrenele si sensibilitatea crescuta la atingere, mai ales in zona stomacului.
Diareea, flatulenta, durerile abdominale si balonarea pot fi semne ale intolerantei la lactoza. Aceste simptome apar din cauza lactozei nedigerate care ramane in stomac.
Oboseala cronica apare in special din cauza alimentatiei deficitare, sarace in vitamine, proteine si fibre. Daca dormi 8 sau 9 ore pe noapte si a doua zi te simti extrem de obosit, trebuie sa faci o schimbare radicala in dieta. Trebuie sa renunti la sucurile acidulate, la prajeli si dulciuri cremoase, pline de chimicale.
Schimbarile bruste ale starii de spirit sunt asociate de cele mai multe ori cu anxietatea sau depresia. Nu intotdeauna este vorba despre asta. Multe persoane au astfel de probleme din cauza lipsei de calciu si magneziu in organism.
Durerile de stomac insotite de febra sunt principalele semne ale prezentei unei infectii in intestine. Atunci cand corpul se lupta cu bacteriile, apare febra.
Transpiratia excesiva, durerile la nivelul degetelor si a genunchilor sunt alte simptome ale intolerantei la gluten. Copiii care au aceasta problema nu se dezvolta cum trebuie, iar cu timpul devin anxiosi. 

Alimente nesanatoase 

 
Imagini pentru paste


Nutritionistii sunt acele persoane experte in ce priveste alimentatia sanatoasa. ii poti remarca servind, printre altele, o salata de cruditati sau un smoothie din iaurt si fructe. Probabil ai fi surprins de anumite mancaruri pe care ei le aleg. Despre unele din alegerile lor n-ai zice ca sunt sanatoase (desi sunt), in timp ce altele reprezinta un mic rasfat, facute cu cap si fara vinovatie. Conform Southern Living, iata 12 dintre alegerile putin mai controversate ale nutritionistilor:

Cafea
Cafeaua are reputatia de a fi nesanatoasa. dar bauta cu moderatie si in combinatia potrivita, aceasta poate fi o super bautura. Cafeaua contine antioxidanti, de aceea ea contribuie la scaderea riscului de a face diabet de tipul 2. Daca vrei sa te bucuri de beneficiile cafelei, sugestia este sa bei o singura ceasca dimineata, pentru restul zilei alegand apa sau ceaiul verde. Evita indulcirea cafelei si daca preferi cafeaua cu lapte, alege laptele de cocos sau de migdale.
Bacon
Daca iti place sa mananci bacon, recomandarea aceasta te va face fericit. Gustul sarat si afumat al suncii da un plus de savoare atunci cand este folosita in cantitati mici impreuna cu legumele. Ba chiar te va face sa iubesti legumele si mai mult. Cheia este sa o folosesti in cantitati mici.
Oua
Un ou are 70 de calorii, avand 6 grame de proteine de foarte buna calitate. Ouale sunt bune atunci cand vrei sa slabesti. Cei care au ales oua la micul dejun au slabit cu 65% mai mult decat cei care au ales un covrig cu tot atatea calorii ca si oul. Sugestia este sa alegi oua organice – gainile sunt hranite mai sanatos, fara hormoni sau antibiotice. Unii nutritionisti aleg sa manance oua de cateva ori pe saptamana, fie sub forma unei omlete cu legume, fie cu salata verde langa.
Lactate grase
Poate ca esti unul din acei oameni care aleg intotdeauna iaurt dietetic. Multi nutritionisti aleg la fel. Sunt unii care prefera lactatele grase, datorita gustului mai bun si al faptului ca se satura mai repede. Potrivit unui studiu suedez, femeile care au o greutate normala si consuma lactate grase au sanse mai mici sa se ingrase odata cu inaintarea in varsta. Ai insa grija la cantitatea consumata. O ceasca de iaurt gras are 160 de calorii, in timp ce o ceasca de iaurt dietetic are 110 calorii. Laptele gras contine mai multe grasimi saturate – 5 grame la o ceasca, un sfert din cat se recomanda a consuma pe zi.
Cartofi
Oamenii tind sa se teama de cartofi deoarece au reputatia de a se depune pe talie. Acestia insa pot fi perceputi diferit. Ei asigura nutrienti importanti cum ar fi vitamina B, fier, vitamina C, calciu, potasiu si fibre. Ei sunt si o sursa de carbohidrati care ard grasimile, fiind cunoscuta sub numele de amidon rezistent. Acesta ajuta corpul sa arda grasimile. Poti activa amidonul rezistent alegand o salata rece de cartofi.
Ghee sau untul clarefiat
Daca ai mancat vreodata la un restaurant indian, atunci ai mancat si ghee, unt clarefiat. Vestea buna este ca datorita gustului atat de intens, ai nevoie doar de cateva picaturi pentru a da savoare oricarei mancari. Face ca legumele sa fie mai interesante. in plus, o lingurita de ghee are doar 45 de calorii (o lingurita de ulei de masline are 40 de calorii.) Puteti folosi o lingurita de ulei de masline impreuna cu o jumatate de lingurita de ghee pentru a sota legume.
Paste
Puteti face ca anumite care sunt pe placul vostru sa fie si hranitoare. Alegeti paste care sunt proaspat facute impreuna cu proteina slaba, cum e pestele sau puiul, grasimi sanatoase – ca uleiul de masline si o gramada de legume bogate in fibre.
Cartofii prajiti
Acestia sunt facuti in general din cartofi. Dar puteti lua in considerare si legume prajite. Ideea sa fie ceva ocazional. Nu sunt o mancare sanatoasa, dar va puteti bucura de ea moderat. Asociati cartofii prajiti cu o salata de pui. Aveti grija la cat de mare e portia. Mancati jumatate din portia servita la restaurant, sarind peste sos, cum ar fi maioneza. Alegeti cartofii care sunt proaspat facuti.
Stafide
Spre deosebire de alte fructe comfiate stafidele nu sunt pline de zahar. Acestea sunt boabe de struguri uscate, care nu au nevoie sa li se adauge zahar sau suc de fructe. Aveti nevoie sa tineti cont de cat de multe mancati. O stafida are tot atatea calorii cat un bob de strugure, numai ca e mai mica decat unul. E destul de usor sa nu te limitezi la o ceasca de stafide, desi la struguri nu ai avea nicio problema.
Paine neagra
Este mai sanatoasa decat painea alba si asta datorita acidului lactic care este fermentat si care afecteaza amidonul painii. Din nou, este recomandat consumul cu moderatie.
Ciocolata calda
Majoritatea oamenilor cred ca ciocolata nu este buna, insa multi nutritionisti o recomanda. Ciocolata este plina de polinefoli. La fel si ciocolata calda.
Recomandarea este de a va prepara singuri ciocolata calda in detrimentul celei la plic, din cauza continutului  mare de zahar. intr-o ceasca amestecati cacao cu o lingurita de miere neagra sau sirop de artar pur si lapte neindulcit de cocos sau migdale.
Gogosi
Gogosile, torturile si prajiturile nu vor fi niciodata bune pentru noi, dar un desert ocazional nu iti va da peste cap dieta si mai ales, nu te va face sa te simti ca te privezi de ceva. Puteti manca o data sau de doua ori pe an, la micul dejun, o gogoasa foarte buna impreuna cu un smoothie verde
 
 

 

Sucul verde care scapa ficatul de toxine

 
Imagini pentru ficat sanatos


72 de ore. Atat dureaza ca bautura aceasta sa isi faca efectul complet. Aceasta promite ca iti va curata ficatul de toxine si te vei simti mult mai bine.

Ficatul este un organ important pentru noi, asa ca ne revine datoria de a-l ingriji corespunzator. Atunci cand acesta nu mai da randament tot corpul are de suferit caci, atunci cand este incarcat de toxine, caloriile sunt arse mult mai lent si ingrasarea este aproape inevitabila.
Sucul care promite ca iti va curata ficatul de toxine poate fi facut foarte usor, cu ajutorul urmatoarelor ingrediente:
trei lamai
o cana de frunze de patrunjel (tocate bine in prealabil)
cinci tulpini de telina (gatite la abur)
sase cani de apa
Cum se prepara? Foarte simplu: amesteci toate ingredientele intr-un blender, apoi consuma cate doua pahare din acest suc, de trei ori pe zi, inainte de mesele principale ale zilei. Dupa cele trei zile de cura se face o pauza de 7-10 zile, dupa care se poate repeta tratamentul. Sucul ce iti curata ficatul in doar 3 zile este unul bogat in nutrienti, datorita telinei si a patrunjelului, insa contine si antioxidanti, clorofila, enzime si uleiuri. Acesta nu doar ca te va ajuta sa elimini toxinele, insa cu ajutorul lamailor acesta va dizolva si depozitele de minerale ce duc in timp la formarea pietrelor. Totodata, se pare ca acest suc nu doar ca iti curata ficatul, dar poate reduce si riscul de cancer, imbunatateste functiile sistemului imunitar si protejeaza vasele de sange.
 
 

 

Memorial » Din „marea de amar” » Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand

 

(24 martie 1909-17 februarie 2001)

 
S-a născut în 1909 într-o familie de evrei bucureşteni. În 1938 se converteşte la creştinism, la scurt timp convertindu-se şi soţia sa, Sabina. Wurmbrand devine secretarul Misiunii Bisericii Anglicane pentru evrei din Bucureşti.
 
fam Wurmbrand
Richard şi Sabina Wurmbrand (Arhiva CISAC)
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
A fost arestat de mai multe ori pentru perioade scurte de timp în timpul regimului antonescian. Tot în această perioadă, ca urmare a măsurilor cu caracter antisemit, familia soţiei sale a fost deportată într-un lagăr din Transnistria unde a şi dispărut. Însă mulţi alţi evrei au fost ajutaţi de către Wurmbrand, sprijinit de unii preoţi romano-catolici şi chiar de Patriarhia ortodoxă, să scape de muncile obligatorii sau de internarea în lagăre.
 
La 29 februarie 1948, Wurmbrand era arestat pentru prima dată în perioada comunistă. Condamnat la 20 de ani sub acuzaţia de “înaltă trădare” a fost eliberat după opt ani şi jumătate, în 1956. Soţia sa, Sabina a fost şi ea arestată în 1951 şi trimisă pentru trei ani în închisoare fără să fi avut parte de un proces, perioadă urmată de alţi ani de arest la domiciliu. La 16 februarie 1959 Wurmbrand este din nou arestat fiind eliberat abia în 1964.
 
Datorită restricţiilor şi presiunilor la care este supus după eliberare (în cele din urmă i se anulează şi autorizaţia de a predica) este nevoit, împreună cu familia, să părăsească ţara în decembrie 1965. Răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană pentru suma de 10.000 de dolari, achitată statului român, şi ajuns în lumea liberă, şi-a făcut o datorie de onoare din a arăta faţa monstruoasă a comunismului. Astfel, la 6 mai 1966 a fost audiat de un Comitet al Senatului Statelor Unite ale Americii, în calitate de martor al tratamentului aplicat deţinuţilor politici în România. Textul mărturiei lui a fost cel mai bine vândut document al guvernului american timp de trei ani. Această audiere a fost urmată de numeroase interviuri, conferinţe sau emisiuni televizate, în multe dintre oraşele americane.
În 1967, înfiinţează organizaţia “Vocea martirilor” pentru a ajuta cu aceeaşi energie şi consacrare până la sfârşitul vieţii (17 februarie 2001) pe creştinii persecutaţi din întreaga lume comunistă.
 
 

Memorial»Din „marea de amar”» Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

 

Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui.

În urma unui control medical făcut de un felcer obraznic – halat alb peste uniformă militară – ni s-a înapoiat îmbrăcămintea de la arestare și, cu ajutorul pumnilor acelorași gardieni, am fost băgați în câteva dube, atât de înghesuit, încât simțeam că ne dăm duhul.

Lipit de mine, scăldat în sudoare, era Doru Dumitrescu, un licean frumos și străveziu, îmbrăcat în costum bleumarin de gală. Fusese arestat la o petrecere școlară. Se sufoca de căldură și lipsă de aer, credea că moare și mi-a dat adresa părinților săi, rugându-mă să le spun în ce condiții triste și-a încheiat el viața. I-am promis că o să le duc vestea acasă, însă adresa am uitat-o pe loc, întrucât eram sigur că voi muri înaintea lui.

Am coborât din dube în stația de triaj a Gării de Nord. Gardienii s-au strâns împrejurul nostru, iar noi ne-am așezat, la ordin, pe pietrișul unor linii de cale ferată dezafectate. Dincolo de cercul caraliilor se vedeau două cordoane de ostași, înarmați cu pistoale automate și însoțiți de câini-lupi. Erau tineri, aleși pe sprânceană, înrolați în trupele de securitate și îndoctrinați cu mult înainte de a se fi maturizat. Am rămas acolo până la căderea serii, când a apărut garnitura noastră de tren.

Am fost instalați în vagoane zăbrelite, cu ferestre oarbe, paznicii demonstrând aceeași pricepere, ca la urcarea în dube, de a dubla ori tripla capacitatea oricărei încăperi, doar prin împingere și lovituri de picior. Din cauza înghesuielii, ca să ajungi la gaura din podea ce ținea loc de closet, trebuia să țopăi sau să calci peste trupurile celorlalți; alegerea îți aparținea. Nici nu a plecat bine trenul din stație și au început să se audă glasurile însetaților. Imprudenții care își mâncaseră porția de slănină, în două cu sare – hrana rece pentru trei zile –, alcătuiau un cor asurzitor. Nu se auzea decât strigătul „Apă, apă!”, urmat de răspunsul pe care-l cunoșteam încă din arestul de pe strada Uranus: „Așteaptă!”. Ni s-a dat apă abia a doua zi, după ce trenul a oprit pe o linie moartă. E de presupus că paznicii nu aveau voie să-și adape vitele în timpul mersului. După o vreme ne-am pus din nou în mișcare, iar spre seară am ajuns la Galați.

 

Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011

Memorial»Din „marea de amar”» Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950

Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950

 

Ilie POSMAGIU  și fiul său Toader POSMAGIU, ambii țărani din Bârsești (Vrancea), membri în organizaţia „Vlad Ţepeş II” au fost împușcați mortal în 24 iulie 1950 de trupele de Securitate care au intervenit pentru a pune capăt răscoalei împotriva colectivizării

Țăran executat în timpul revoltelor împotriva colectivizării Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc, fotografia #NA028

În noaptea de 23/24 iulie 1950 a fost declanşată revolta în satul Bârseşti (unde s-a tras clopotul de la biserica satului, au fost arestaţi miliţienii, activiştii PMR şi UTM, au fost ocupate sediile consiliului popular, miliţiei şi poştei).Și în alte localităţi au existat grupuri de ţărani revoltaţi. Autorităţile au intervenit rapid, cu o extremă duritate.

Mai mulţi ţărani au fost executaţi pe loc (Ilie şi Toader Posmagiu, tată şi fiu din Bârseşti, Radu Hurjui din Nereju), iar în perioada imediat următoare au fost arestate sute de persoane.

Ţăranii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.  308 persoane au fost judecate în 18 loturi de către Tribunalele Militare Galaţi şi Stalin [Braşov], între iunie şi noiembrie 1951, fiind pronunţate şi multe condamnări la moarte.

În 1951 a fost executat Gheorghiţă Bălan (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 694/25 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 30 ianuarie 1952 au fost executaţi în penitenciarul Galaţi Constantin Manoliu (tată), Victor Manoliu (fiu), Vasile V. Cojocaru (toţi condamnaţi la moarte prin sentinţa nr. 725/18 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 17 august 1952 a fost executat în penitenciarul Galaţi Ion Strâmbei (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 935/15 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi).

Memorial»Evenimente» In memoriam Mihai Creangă

In memoriam Mihai Creangă

 

Preluăm acest text In memoriam Mihai Creangă scris de colegii de la Asociația Ziariştilor Independenți din România

A plecat dintre noi un mare ziarist…

Ne-a părăsit azi, în prima zi de Crăciun, reputatul ziarist Mihai Creangă (n. 1942), unul dintre cei cinci membri fondatori ai Asociației noastre de Ziariști Independenți din România. Au existat mai mulți mari ziariști ai noștri bucuroși să ne dea girul. Dar a fost singurul dintre ei, a cărui căldură și simplitate ne-a determinat să îndrăznim (atunci când, la îndemnul Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles, existând din 1961, am pornit să ne legalizăm apartenența, înființând filiala ei românească), să-i cerem și să înfrunte alături de noi opreliști, bețe în roate, tergiversări, cozi pe la foruri circumspecte, organe juridice, unde trebuia să ne punem semnăturile toți odată și în prezență. A făcut-o cu generozitate, naturalețe, modestie.
Se întâmpla în 2004.
Mihai Creangă avea pentru noi prestigiul ziaristului care lucrase înainte de 1989 la România liberă, singurul ziar digerabil din Republica Socialistă România, grație unui colectiv redacțional cu care orice ziarist demn de acest nume ar face bucuros echipă și azi. Sau mai ales azi: fusese, de-a lungul îndelungatei sale cariere, coleg cu Tia Șerbănescu, Florica Ichim, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Gabriel-Florin Mărculescu, Garoafa Iuga, Mirela Rosnoveanu.
Avea, mai mult de atât, faima legendară a celui care împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier și Alexandru Chivoiu, aceștia din urmă, unul informatician, iar celălalt tipograf, hotărâseră, ca membri ai unei grupări anticeaușiste, evident ilegale, imposibilul: tipărirea unui ziar clandestin. Aceasta se întâmpla în anul 1988. (Mihai Creangă lucra în acel moment la România pitorească.)
După ce au încercat mai multe variante tehnice, complotiștii au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”. Au rezultat patru pagini suficient de explozive ca să le pună libertatea în primejdie și să ducă la anchete extinse în toată redacția și chiar în tot bastionul presei controlate care era Casa Scânteii. Ceea ce a provocat destituiri, retrogradări, expedieri la munca de jos ale unor colegi.
Ei cinci au fost arestați în urma unui denunț, la 25 ianuarie 1989, şi, după o anchetă dură, în arestul Securității – Direcția a 6-a cercetări penale – care a durat 93 de zile, Mihai Creangă a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care scăpat după 22 decembrie 1989. Despre această experiență Mihai Creangă n-a vorbit mult, de aceea, una dintre puținele lui mărturii mai legate, cea făcută cu prilejul unui simpozion anual la Memorialul Sighet, este prețioasă. Aici ziaristul arată că încadrarea inițială în articolul Codului Penal privind „propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu mai are deținuți politici:
„Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în pușcărie şi în condiții infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparație, detenția noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînțeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o știre dinafară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Paștilor, fiind încă iarnă, întunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiță acolo, până trebuia să trag obloanele. Știam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiță, pe care o vedeam noaptea.”
A fost cu toate astea o anchetă dură, ca de sfârșit de regim, despre care Mihai Creangă povestește: „Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului «rău», celălalt al anchetatorului «bun»; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalității. Şi atunci, erai ca într-un duș cald-rece”.
(Vezi Mihai Creangă, În numele libertății presei în Romulus Rusan, editor, Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.)
Aproape imediat după Revoluție, Mihai Creangă a condus suplimentul „Aldine” al României libere, care a urmărit tot ce era efort de memorie și consemnare a represiunii în timpul regimului comunist, reflectând activitățile instituțiilor: Asociația Foștilor Deținuți Politici, Memorialul Sighet, Alianța Civică, Editura Humanitas etc, prin pagina/ paginile intitulate „Procesul comunismului”.
Prima acțiune de anvergură a proaspăt înființatei noastre asociații – Asociația Ziariștilor Independenți din România (AZIR) –, al cărei membru fondator devenise cu un devotament tineresc ieșit din comun, expoziția „Înscrisuri dușmănoase/Scripta Hostilia”, 2005, a oglindit, la rându-i, cu documente detaliate, singulara și riscanta sa acțiune clandestină din perioada de agonie a regimului comunist.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1238479-inscrisuri-dusmanoase.htm
Ne-a reprezentat și în alte acțiuni de mare impact, printre altele, întâlnirea cu studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea București, conduse de Antonio Momoc, cunoscute sub numele de „Serile FJSC”, la care trimit de asemenea numeroase linkuri pe internet.
Pentru AZIR, Mihai Creangă, devenit în ultimii ani membru de onoare, a fost un reper, un imbold, un etalon profesional și un prieten de care ne despărțim îndurerați.
Plecat în prima zi de Crăciun, ca un om de o discretă pietate creștină ce era, cu toată întristarea, ne rugăm să-i fie drumul lin, în lumină.

 

Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceauşescu

Autor Lavinia Betea

Excluderea lui Alexandru Drăghici din partid a fost precedată de şedinţe critice şi statistici. Demonstrând abuzurile din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a curăţat terenul pentru instalarea lui în istoria partidului.

În analiza „primăverii de la Praga” s-a vorbit prea puţin despre efectele condamnării crimelor stalinismului. La vârfurile Partidului Comunist Cehoslovac (PCC) se cerea adevărul despre execuţia celor 280 de cominternişti după procesele trucate din anii ’50. În vreme ce Antonín Novotný, liderul PCC în 1953, se afla la putere, Gustav Husák (preşedintele Cehoslovaciei în 1968) ispăşise nouă ani de închisoare. Pe acest fond, la începutul anului 1968, Novotný a fost înlocuit cu Alexander Dubček.
Aceste mişcări n-aveau cum scăpa observaţiei liderilor comunişti din Bucureşti.

Tatonări preliminare 

Cu disensiunile şi interpretările derivate din procesele staliniste postbelice, abuzurile luptei de clasă şi cultului personalităţii, Ceauşescu fusese într-una la curent. Curând după luarea puterii se pronunţase, în cercurile înalte ale partidului, pentru condamnarea publică a predecesorului sub acuzaţia de cult al personalităţii. Testa astfel reacţiile veteranilor Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, după cum i s-a părut martorului Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997). Dac-a văzut că niciunul dintre cei doi nu este de acord, a renunţat, temporar, la idee. Oricât s-ar fi grăbit cu proiectul  scrierii unei istorii a partidului, îl vor fi sfătuit aceştia, trebuia încă ţinut seama de concluziile Plenarei Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Căci pregătirea şi regizarea evenimentelor interne de  partid intraseră, ca totdeauna, în sarcinile secretarului cu organizatoricul.

Omagiu lui Dej

Iar Ceauşescu enunţase atunci, în aplauzele participanţilor, alegaţii ca acestea:„Mulţi se întreabă acum, zicând:«Dar de la voi nu aveţi de reabilitat pe nimeni?» Nu avem de reabilitat, ce să facem. N-avem pentru că nu am luat măsuri, nu ne-am lăsat învinşi de acest lucru, pentru că în partidul nostru prim-secretar am avut pe Gheorghiu-Dej care, cu toate greutăţile, a ştiut să strângă în jurul lui activul şi să împiedice această politică duşmănoasă. Pentru aceasta partidul nostru, Comitetul Central, trebuie să-i fie recunoscător tovarăşului Gheorghiu-Dej”. Se hazardase, încă, să combată învăţăturile Congresului al XXII-lea al PCUS (17-31 octombrie 1961) de unde s-au inspirat cu scenariul mega-producţiei bucureştene. În partid trebuie „cultivată” dragostea pentru conducători, recomandase Ceauşescu, nominalizându-l pe Dej ca meritând-o din plin.

Victimele Securităţii

Discuţiile din conducerea partidului, începute în vara lui 1967, s-au soldat şi cu statistici ale Consiliului Securităţii Statului (CSS) privind victimele Securităţii Poporului din 1950 până-n 1968, întocmite pentru Ceauşescu. Ca şi cum instituţia creată de Ceauşescu n-ar fi avut legătură cu vechile organe, documentele apar ca o veritabilă carte neagră a comunismului.
Într-un prim document, datat aprilie 1968, s-a menţionat cifra de 91.333 arestaţi politici în acea perioadă. Cu valori maxime în 1952 (24.826 arestaţi) şi 1951 (19.236 arestaţi). Reiese însă din el şi că în ultimii doi ani ai regimului Dej s-au operat mai puţine arestări pe considerente  politice (223 în 1963 şi 240 în 1964) decât în primii doi ani de putere ai lui Ceauşescu (294 în 1966 şi 312 în 1967). Din totalul perioadei 1950-martie 1968, peste 70.000 de români au fost trimişi în justiţie şi condamnaţi. Dar 16.942 au fost puşi în libertate din anchetă sau achitaţi în justiţie ca nevinovaţi. Alţi 25.740 de cetăţeni au suferit „internări administrative” în anii 1950-1954 şi 1958-1963. Vârful acestui gen de represiune a fost atins în 1952 (11.913 persoane), iar minimul s-a înregistrat în 1963 (18 persoane). Pentru 60.000 de oameni s-a decis pedeapsa la domiciliu obligatoriu. Dintre aceştia, sunt menţionaţi circa 44.000 ca „dislocaţi” din zona de frontieră cu Iugoslavia, în 1951.

Diferenţe de perspectivă

În primăvara lui 1968, din birourile CSS lucrurile se vedeau altfel decât în urmă cu numai un cincinal. „Restricţiile domiciliare” din 1949 suportate de „cca 3.000 moşieri” erau taxate acum ca „ilegale” deoarece nu se concepuseră încă actele normative. Şi  „internările administrative” fuseseră ilegale în majoritatea cazurilor, fapt dovedit la desfiinţarea  „unităţilor de muncă” din 1954. Din 20.477 de deţinuţi eliberaţi atunci din coloniile şi lagărele de muncă, doar 509 au fost trimişi în judecată, celorlalţi fiindu-le clasate dosarele.
În mod neobişnuit şi fără explicaţii scrise, aceeaşi instituţie a întocmit, în aceeaşi lună, o „notă” cu cifre deosebite. De la cei  70.000 de arestaţi şi condamnaţi în perioada 1950-1968, efectivele au scăzut la 31.505 persoane. 85% dintre acestea sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale” (taxată acum ca abuz) şi doar 15% ca făcând parte din grupuri organizate şi bande teroriste (reprezentând, adică, o reală infracţiune). În categoria acestor din urmă, ponderea o deţin legionarii.

Şapte milioane de suspecţi

În 1961 însă, acuzându-i pe „deviatorii de dreapta” însuşi Ceauşescu vorbise de 89.000 ţărani arestaţi în perioada 1950-1952, din care 37.000 mijlocaşi şi 7.000 săraci. Şi tocmai Alexandru Drăghici jucase atunci rolul ministrului de Interne justiţiar care-a eliberat şi repus în drepturi 34.000 de nevinovaţi. În primăvara anului 1968 însă, printre multele învinuiri aduse lui Drăghici era şi aceea că, în 1965, Securitatea ţinea în evidenţe, ca suspecţi, 7 milioane de români.
Din documentele aflate la dispoziţie şi mărturiile foştilor demnitari se înţelege că nici primul, nici al doilea bilanţ al victimelor Securităţii n-a fost pus în discuţia conducerii  partidului. După 1968, de altfel, nu s-au mai analizat niciodată activităţilor Internelor şi Armatei, Ceauşescu asumându-şi puterea deplină de control şi decizie asupra acestor sectoare.

Culisele reabilitării lui Pătrăşcanu

În dezbaterile din vara anului 1967-toamna anului 1968, chestiunea reabilitării s-a pus exclusiv pentru comunişti. Dintru-început Ceauşescu hotărâse că partidul „nu-şi va pune poalele în cap”. Astfel că, sub eticheta de victime ale luptei pentru putere, doar Ştefan Foriş (secretar general al PCR între 1940 şi 1944, ucis de comunişti în 1946) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (lider comunist, ministru al Justiţiei în perioada 1944-1948, executat în 1954) au fost reabilitaţi public. S-a decis şi că nu mai pot fi traşi la răspundere anchetatorii, judecătorii şi procurorii din toate procesele incriminate. Căci faptele lor penale au fost prescrise prin depăşirea termenelor legale în care ar fi putut fi urmăriţi şi judecaţi. „Ispăşirea” lor consta în a-i pune în discuţia organizaţiile de bază unde sancţiune supremă putea fi excluderea din partid.

Maşinaţii secrete

În ceea ce priveşte mecanismele interioare reiese că Nicolae Ceauşescu acţionase mai de demult prin Vasile Patilineţ, secretarul responsabil în CC cu „probleme speciale”. El i s-a adresat, în primăvara lui 1966, subalternului său direct, colonelul Grigore Răduică. În cel mai strict secret, aşa cum i se ordonase, Răduică a constituit un colectiv din adjuncţii secţiilor de control ale CC asupra justiţiei, procuraturii şi Ministerului Afacerilor Interne. Le-a interzis să-şi informeze superiorii despre misiunea, pe termen nelimitat, de cercetare a cazului Pătrăşcanu (Lavinia Betea, „Lucreţiu Pătrăşcanu, moartea unui lider comunist”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011).
Abia  în toamna lui 1967 a apărut şi comisia alcătuită din membrii CC:Gheorghe Stoica (şeful comisiei), Vasile Patilineţ, Ion Popescu-¬Puţuri, Nicolae Guină şi Ion Stănescu. L¬-au ataşat acestora şi pe Grigore Răduică, singurul documentat asupra cazului Pătrăşcanu din cercetările vechii comisii de investigaţie.
În aprilie 1968, Patilineţ nu s-a sfiit să declare că primise sarcina elucidării cazului Pătrăşcanu din 1965. Şi că abia în decembrie 1967, Prezidiul Permanent al CC al PCR a decis formarea comisiei care studia deja de doi ani documentele anchetei.

Cu mult mai rău ca-n vremea burgheziei

După aceea, foştii anchetatori, judecători, procurori, ofiţeri cu funcţii de comandă din Securitate şi unii lideri comunişti au fost chemaţi în faţa comisiei de partid. Li s-au cerut declaraţii verbale şi scrise pentru stabilirea circumstanţelor morţii lui Foriş şi Pătrăşcanu şi torturilor suportate de foşti ilegalişti.
Pe baza acestor declaraţii, Maurer a făcut următoarele aprecieri:„Părerea mea este că presiunile la care au fost supuşi oamenii aceştia de oameni care reprezentau acolo regimul nostru, depăşesc cu mult presiunile făcute pe vremea burgheziei asupra oamenilor noştri. Eu am pledat multe procese în acele timpuri, am stat de vorbă cu oameni pe care îi apăram, am stat de vorbă cu foarte mulţi tovarăşi care au avut de suferit în timpul închisorilor şi a anchetelor, nu pot să spun că aceştia  nu au fost bătuţi, însă ceea ce s-a făcut cu oamenii aceştia pentru a-i determina să mărturisească aceste lucruri, este ceva care depăşeşte cu mult ceea ce am cunoscut eu şi sunt convins că o serie dintre noi care au trecut prin puşcărie îşi dau seama de aceasta”.

„Atitudine corespunzătoare”:Pamfil Şeicaru şi Harry Brauner

Fără dezbateri în conducerea partidului, Ceauşescu făcuse anterior reabilitări.
În decembrie 1966, prin decret unic al Consiliului de Stat, a fost graţiat ziaristul Pamfil Şeicaru de condamnarea la moarte pronunţată, în contumacie, în 1945. Motivaţia menţiona prescrierea pedepsei cu moartea dar şi faptul că emigrantul avea „atitudine corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării noastre”.
Tot în 1966, folcloristul Harry Brauner călătorea în străinătate, pe cheltuia statului român, la expoziţiile celebrului său frate, pictorul suprarealist Victor Brauner.
Pentru că, împreună cu Lena Constante, intrase în cercul soţilor Pătrăşcanu, întreţinând relaţii mai mult decât apropiate cu aceştia, Brauner ispăşise o condamnare de 12 ani de închisoare şi alţi doi de domiciliu forţat. Încrezător în Ceauşescu şi în spiritul unor vremuri noi,   peste hotare, inocentul Brauner făcea regimului imense servicii de imagine.
Într-o scrisoare trimisă Lenei Constante din străinătate, Harry Brauner relata asemenea discuţii cu personalităţi artistice mondiale:„Mulţi mi-au pus problema antisemitismului din ţară. Le-am răspuns:«Sunt evreu, trimis de statul meu să văd expoziţia fratelui meu, judecaţi şi dvs». Tuturor le-a produs satisfacţie răspunsul meu, toţi îşi pun încrederea în România şi desigur că argumentele mele sunt în favoarea simţămintelor lor. Sunt tare bucuros că pot influenţa cercurile cele mai închise şi mai însemnate până la urmă, în favoarea ţării mele”. (Irina Nicolau, Carmen Huluţă, „Surâsul lui Harry”, Ars Docendi, Bucureşti, 2010).

sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/cartea-neagra-comunismului-scrisa-ceausescu-1_50ca14b0596d720091f8ebd5/index.html

Cartea neagră a comunismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 
 

Jump to navigationJump to searchCartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune este o carte care descrie istoria represiunilor politice și civile din statele comuniste incluzând genocidurile, execuțiile extrajudiciare, deportările și stările de foamete provocate. Cartea a fost publicată în 1997 în Franța cu titlul Le Livre noir du communisme: Crimes, terreur, répression. Cartea a fost scrisă de mai multe cadre universitare europene și editată de Stéphane Courtois.


Cuprins

Introducerea formulată de Stéphane Courtois afirmă că „…Regimurile comuniste…au transformat crimele în masă în sistem de guvernare în plină floare.” El citează un număr total de 94 de milioane de morți fără să fie numărate și „decesele în exces” (scăderea populației cauzată de scăderea natalității). Numărul de decese dat de Courtois este urmatorul:

Courtois susține că regimurile comuniste sunt responsabile pentru un număr de decese mai mare decât oricare altă ideologie sau mișcare politică, inclusiv Nazismul. Statisticile victimelor fac referire la execuții, distrugerea intenționată a populației prin foamete, și decesele cauzate de deportări, muncă forțată, etc

Represiunile sovietice 

Represiunile și foametea care au avut loc în Uniunea Sovietică în cadrul regimurilor lui Lenin și Stalin descrise în carte sunt:

Compararea comunismului și nazismului

 

Courtois consideră Comunismul și Nazismul nu foarte diferite ca sisteme totalitare. El susține că regimurile comuniste au omorât „aproximativ 100 de milioane de oameni față de cele 25 de milioane săvârșite de Nazism”.[2] Courts susținea că metodele de exterminare în masă au fost preluate după metodele sovietice. Ca exemplu, el îl citează pe oficialul statului nazist Rudolf Höss care a organizat faimosul lagăr de concentrare de la Auschwitz. Potrivit lui Höss:[2]

Courtois susține că genocidurile sovieticilor asupra popoarelor care locuiau în Caucaz și exterminarea unui număr mare de grupuri sociale în Rusia nu erau foarte diferite de cele executate de naziști. Ambele sisteme comuniste și naziste consideră o parte a umanității nedemne de existență. Diferența este că modelul comunist se bazează pe sistemul de clase, în timp ce modelul nazist pe considerente de rasă și teritoriu.[2] Courtois susținea că:[3]

 

 

Mirela Roznoveanu  —    Din nou despre “Cartea Neagra a Comunismului”; publicat in saptamanalul Lumea Libera din New York,  19 Septembrie 1998

Traducerea in limba romana si publicarea de catre editura Humanitas si Fundatia Academia Civica a “Cartii Negre a Comunismului. Crime, Teroare, Represiune”de Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin aparuta anul trecut la Paris, si despre care am scris in numarul 508 din 27 Iunie al “Lumii Libere”,a provocat o ampla polemica, ca un recul al amplei confruntari de idei ce a avut si are inca loc  in numeroase capitale europene.   Astfel, “Romania Literara”, “Sfera Politicii”, “Revista 22″  – ca sa le mentionez numai pe acestea – au devenit  platforme ale  dezbaterii in jurul ideii de holocaust si a faptului ca atit fascismul rosu cit si fascismul negru se fac in mod egal vinovate de crime impotriva umanitatii, dar ca atrocitatile nazismului le intrec cu mult pe cele ale comunismului.  Totul porneste in fond de la o afirmatie a lui Courtois, sustinuta cu cifre contestate de foarte multi ,  conform careia  in acest secol  holocaustul comunist ( care a insemnat peste 100 milioane de victime)  a fost confiscat sau “ocultat” de cel nazist (numarul victimelor fiind in jur de 25 de milioane) si in special de genocidul evreilor ( in jur de sase milioane) .  “Dupa 1945 – scria Courtois in capitolul “Crimele Comunismului” din cartea la care ma refer  – genocidul evreilor a aparut ca o paradigma a barbariei moderne, ajungind sa ocupe aproape intregul spatiu rezervat terorii in masa in secolul XX.”(p.27)

Nu am de gind sa analizez  aceasta polemica ce a inceput, intr-un anumit sens, odata cu publicarea in 1966 la editura Humanitas a  Jurnalului lui Mihail Sebastian. Suplimentul Revistei “Sfera Politicii” nr.1, septembrie 1998, avind ca supratitlu “Cronologia unei neintelegeri” aduna toate articolele  publicate pe aceasta tema, astfel incit cititorii din Statele Unite care vor sa cunoasca cine ce a spus le vor putea citi  in Internet, atunci cind Suplimentul va fi accesibil in forma electronica (http://www.dntb.ro/sfera/). Vreau doar sa atrag atentia ca aici se  amesteca doua lucruri care merita fiecare o discutie separata : mai intii, revizuirea termenului de “holocaust”, care nu se circumscrie doar evreilor, deoarece in istorie au fost mai multe holocausturi, fie incepind numai si cu cel armean; iar in al doilea rind, ca genocidul comunist, este in mod eronat  contraopus celui evreu. Adevarul  ca evreii au fost atit de destepti incit au stiut sa stringa dovezi si sa vorbeasca intregii lumi despre tragedia prin care au trecut in timpul nazismului, ar trebui sa fie un exemplu pentru victimele genocidului comunist si nu o ofensa.  Nu evreii au “ocultat”, “confiscat”,  impiedicat pe romani sa adune date, pe care sa le expuna public, despre genocidul comunist din Romania sau sa-i actioneze in judecata pe tortionarii comunisti,  ci de vina sint autohtonii romani , adica Serviciile Secrete romanesti care nici pina azi nu dau voie nimanui  (Mihai Pelin e, desigur o exceptie!) sa se atinga de arhivele perioadei comuniste.  Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu a ramas pe hirtie datorita conspiratiei evreilor si nici rusinosul tratament in Parlamentul Romaniei a  Legii Deconspirarii Securitatii. Nu evreii i-au impiedicat pe  istoricii romani sa scrie despre genocidul comunist din Romania. Cele patruzeci si cinci de pagini ale Addendei publicate la sfirsitul versiunii romanesti a “Cartii Negre a Comunismului”, un adaos despre teroarea comunista din Romania, reflecta  acest adevar. In “Argumentul” editiei romanesti, Romulus Rusan exprima public acesta frustrare, din nefericire necomentata de nimeni. Dimensiunile Gulagului romanesc sint inca necunoscute la aproape zece ani  ani de la Decembrie 1989 si vor ramine ca atare cita vreme accesul la arhive nu va fi liberalizat ca in Polonia si Cehia.     Astfel, mi se pare  simptomatic ca 17 din cele 45 de pagini ale Addendei sunt semnate de un istoric englez, Dennis Deletant,  restul impartindu-se intre Gh. Onisoru, Marius Oprea, Stefan Maritiu (in medie 9 pagini de persoana), ceea ce arata dintr-un condei ca deocamdata cea mai serioasa contributie la istoria holocaustului romanesc o are un profesor de la London University si nu unul de la Universitatea Bucuresti sau Iasi sau Cluj. Daca cele patru pagini intitulate “Proteste in Epoca de Aur”  – nesemnate, lasate anonime, poate tocmai pentru ca nu cuprind nici pe departe ceea ce ar fi trebuit sa cuprinda – sunt  opera colectiva a Fundatiei Academia Civica, atunci istoricilor romani le revine cite 8 pagini de persoana.   Constienti de omisiuni, editorii au anexat acestui volum o foaie volanta prin care “Editura Humanitas isi exprima public regretul ca in textul “O Cronologie a Societatii Civile” … (parte integranta a capitolului “Proteste in Epoca deAur”n.n.)  sint omise numele unor personalitati care au marcat intr-un fel sau altul (subl.n) istoria rezistentei anticomuniste in perioada Ceausescu”. Sint mentionati, intr-un adevarat mixtum compozitum, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Mihai Botez, Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Silviu Brucan, Paul Goma,  Dan Petrescu, Gabriel Andreescu (in cazul ultimilor trei se deplinge ca nu li s-a acordat cuvenita pondere), dar nu veti gasi acolo mentionate si numele Tiei Serbanescu, Dorel Dorian sau Mirelei Roznoveanu pentru ca listele cu personalitatile ce au marcat istoria rezistentei aniticomuniste au fost facute de Academia Civica, si deci prin parti-pris-urile ei (lucru pe care il voi discuta ceva mai incolo) iar cei care conduc respectiva insitutie civica nu  plac pe multi.  Cu alte cuvinte, acestora nu li se da dreptul nici macar la istorie. Ceea ce ridica semne de intrebare referitor la morala informatiei furnizate.

Izbeste mai intii nivelarea actelor de disidenta romaneasca. Logica conform careia  nimeni nu trebuie sa iasa mai mult in evidenta decit altul, ba eventual sa distorsioneze datele, e prezenta. Paul Goma, cel mai important disident roman, cea mai puternica constiinta anticomunista pe care au dat-o romanii, abia este mentionat intr-o paranteza. Alti disidenti romani care s-au remarcat prin acte de curaj extraordinare (Doina Cornea, Dorin Tudoran, Liviu Cangeopol, preotul Calciu-Dumitreasa ) sint doar mentionati iar faptele lor lasate inafara. Alteori, numele sint pur si simplu omise, ca in cazul  scriitorilor  judecati pentru ca au fost implicati in editarea publicatiei ilegale Romania .  Daca Ana Blandiana este disidenta pentru publicarea “Motanului Arpagic” (titlul este mentionat printr-un  eufemism: “pamflet impotriva lui Ceausescu continut intr-o carte pentru copii”),  dupa care “cartile poetei sunt scoase din biblioteci, iar in fata casei este plasata o masina de supraveghere” (lucruri absolut neverificabile) atunci ma intreb de ce este omis de pe lista dramaturgul Dorel Dorian caruia i se interzice dreptul de semnatura in presa centrala in aprilie 1989, este  anchetat de securitate, dat afara din presa centrala si pus sub supravegherea securitatii, transferat disciplinar la o revista departamentala; de ce este omisa Mirela Roznoveanu, critic literar si prozator, anchetata de securitate, data afara din presa centrala in aprilie 1989, mutata disciplinar la o revista departamentala pentru a fi reeducata in spirit comunist, cu interzicerea dreptului de semnatura si a numelui in general in presa centrala si literara,  oprirea unui manuscris de critica in editura, punerea sub supravegherea permanenta a securitatii, interzicerea pina si a dreptului de a intra in Casa Scinteii? De ce nu este mentionata Tia Serbanescu, critic literar, data afara din presa centrala in acelasi aprilie 1989, mutata disciplinar si retrogadata corector la Tipografia 13 Decembrie pentru a fi reeducata in spirit comunist, cu interzicerea dreptului de semnatura in presa centrala si literara, punerea sub permanenta supraveghere a securitatii? Poate pentru ca Dorel Dorian este un fost scriitor proletcultist? Dar nu a fost si Dan Desliu? Ori poate pentru ca este directorul celei mai importante reviste a evreilor din Romania?  Poate pentru ca Mirela Roznoveanu a fost prea critica cu Ana Blandiana, ori pentru ca a “dezertat”  din lupta cu efecte politice dezastruoase condusa de aceasta?  Poate pentru ca Tia Serbanescu, unul din cele mai bune condeie ale ziaristicii actuale, fosta prietena la catarama a Anei, a intrat din 1993 intr-un conflict cu ea (citeste aici implicit Petre Mihai Bacanu), conflict in urma caruia si-a pierdut postul de redactor sef la Romania Libera ?

Fundatia Academia Civica manipuleaza informatia istorica pentru a-si pune in evidenta propriile ei nume. Nu am nimic personal cu Ana Blandiana, ba dimpotriva, noi am fost de aceeasi parte a baricadei in anul greu 1990. Stimez deasemenea tot ce a facut dupa decembrie 1989, chiar daca actele ei in viata politica romaneasca au avut urmari catastrofale, de la demisia din CPUN si  lamentabila incercare de impacare cu Miron Cozma in septembrie 1990, pina la impunerea drept candidat la presedintia Romaniei a lui Emil Constantinescu. Dar nu putem uita ca Ana Blandiana a fost unul din cei mai rasfatati scriitori ai perioadei Ceausescu.  Frecventind si frecventata de nomenklatura epocii, “obosita” de calatorii in strainatate si burse, publicindu-i-se in tiraje apreciabile orice manuscris, ea nu a avut nici o problema cu comunismul, ci doar una personala cu Adrian Paunescu: intorcindu-se dintr-o bursa din strainatate, Ana Blandiana si-a gasit postul de redactor de la “Amfiteatru” ocupat de poeta Constanta Buzea, sotia bardului national.

Publicarea “Cartii Negre a Comunismului” intr-o traducere excelenta , vinduta pe piata romaneasca din pacate la un pret extrem de piparat, greu de platit de buzunarele romanilor, este fara indoiala un eveniment prestigios din punct de vedere editorial si  cultural, dar mai cu seama politic. Capitolele Addendei — O clasificare a represiunii, Securitatea si represiunea comunista, Rezistenta armata, Legislatia represiunii, Colectivizarea, Represiunea comunista din Romania si dimensiunile ei oficiale, Invatamintul si cultele, Metode de reeducare (Fenomenul Pitesti), Proteste in “Epoca de Aur” – sunt puncte de pornire ale viitoarelor exegeze.  “Cartea Neagra a Comunismului”  va constitui, fara indoiala, un impuls in cercetarea si dezvaluirea, chiar pedepsirea crimelor comunismului si in consemnarea pe plan international a tributului greu pe care l-a platit poporul roman in anii terorii comuniste. La numele lui Virgil Ierunca, Dumitru Bacu, Vladimir Tismaneanu care au scris despre epoca comunista (singurii citati de editia franceza) se vor adauga desigur altele. Istoria europeana are nevoie, pentru a consemna tragedia comunismului din Romania, de sinteze pe aceasta tema publicate in limbile de circulatie internationala. Cred ca misiunea de a traduce aceste studii documentate  le revine de urgenta atit Academiei Civice si editurii Humanitas, cit si Fundatiei Culturale Romane.

Articolul in pdf poate fi citit @ https://files.nyu.edu/mr24/public/CarteaNeagra2.pdf

 

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

 

Iosif Dragomir

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

 

 

 

Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.

  1. A biruit Isus pe Satan?
  2. A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
  3. Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
  4. În ce a constat această biruinţă?
  5. Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
  6. Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
  7. Care este statutul actual al combatanţilor?

 

„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)

Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.

Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!

Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

 

Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11; Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.

 

Exemple din V.T. ale acestei metafore

 

Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H20. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”

Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2; Apo. 17: 1)

 

  1. Legarea

 

Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.

Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:

 

  1. Scoaterea demonilor.

 

Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;

 

Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.

 

1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!

 

Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”

 

Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20; Mc. 1: 23-27; Luc. 4: 33-36; Luc.10: 17-19.

 

Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:

 

Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”

Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”

 

Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.

 

  1. A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.

– vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19

 

  1. Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos– Apoc. 12: 9;

 

  1. Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 31; 2.Pet. 2: 4; Apoc. 11: 7; Apoc. 20: 3

Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.

 

  1. Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8

 

Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22) Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).

 

Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.

Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 4; 10: 26; 2.Pet. 2: 20-22).

Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).

Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45, Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.

Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.

 

James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.

 

„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).

… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)

„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.

Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).

* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.

 

Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38

 

„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”

Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).

„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”

Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).

Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-3; 2.Cor. 11: 2; Apo. 14: 1-5; Apo. 21: 2).

Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?

 

Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!

Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?

 

Epilog

Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).

Don K. Preston întreabă retoric:

„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?

Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?

Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?

Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?

Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?

Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?

Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?

Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?

Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”

În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!

 

Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!

Epistola către Evrei capitolul 13
 

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Îndemnurile din acest capitol sunt foarte importante. Ele se referă la drumul pe care sfinţii îl au de mers ca străini în lumea aceasta şi drept urmare nu ajung la înălţimea îndemnurilor din epistola către Efeseni, unde ne este prezentată chemarea cerească a Adunării.

Evrei 13.1: Dragostea frăţească să rămână.

Cine este născut din Dumnezeu iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dar în lumea aceasta se pot petrece multe care distrug dragostea. De aceea Pavel îndeamnă ca dragostea frăţească să rămână activă în ciuda tuturor obstacolelor. Şi dacă un frate este un străin,

Evrei 13.2a: nu uitaţi primirea de oaspeţi, …

gândiţi-vă că Avraam prin faptul că a fost ospitalier a găzduit îngeri, fără să ştie (versetul 2). Însă nu numai aceasta. Sunt fraţi care suferă în închisori şi sunt maltrataţi; nu îi uitaţi, ci gândiţi-vă la ei aşa ca şi cum voi înşivă aţi fi închişi. Aşezaţi-vă în situaţia lor, suferiţi împreună cu ei şi gândiţi-vă că voi înşivă sunteţi într-un trup. Atunci vom simţi cu un sentiment adânc, cum trebuie să se simtă aceia care sunt rău trataţi şi deseori suferă de foame, de frig şi prigoane (Evrei 13.3).

Demn de luat în seamă şi deosebit de serios este îndemnul următor:

Evrei 13.4: Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate, şi patul neîntinat, pentru că pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu;

demn de luat în seamă pentru aceia care afirmă că Pavel în epistola către Corinteni s-a declarat împotriva căsătoriei, sau cel puţin a prezentat căsătoria ca fiind profană. Cine citeşte atent 1 Corinteni 7 va ajunge la o cu totul altă concluzie şi va recunoaşte că numai din pricina Domnului Pavel sfătuieşte să nu se căsătorească, ca să se poată dedica în totalitate în slujba pentru Domnul, adăugând însă categoric, că fiecare a primit darul său propriu de la Dumnezeu, şi deci trebuie să acţioneze corespunzător. Şi din atenţionarea din versetul 4 de aici vedem că apostolul nu se gândeşte să desconsidere căsătoria; din contra, el vrea ca în toate privinţele căsnicia, ca rânduială a lui Dumnezeu, trebuie ţinută în onoare, atât de către cei necăsătoriţi, cât şi de aceia care sunt deja căsătoriţi. Comuniunea în afara căsniciei şi comuniunea cu alt bărbat sau altă femeie, în cazul celor căsătoriţi, va fi judecată de Dumnezeu. Curvarii şi adulterii nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Evrei 13.5a: Purtarea să fie fără iubire de bani,

aşa sună îndemnul următor,

Evrei 13.5b: mulţumiţi-vă cu ce aveţi.

Noi suntem străini aici jos şi călătorim spre patria cerească. De aceea nu avem nevoie nici de bogăţie şi nici de onoare; dacă primim ce avem nevoie pentru călătorie, putem fi mulţumiţi. Desigur vom avea parte de greutăţi şi de împotrivire; aceasta nu poate fi altfel în lumea aceasta; copiii lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi, batjocoriţi şi trataţi rău; dar nici o frică: Cel care este pentru noi este mai tare decât cel care este împotriva noastră. Domnul a spus:

Evrei 13.5c: Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi,

aşa că prin credinţă putem spune cu îndrăzneală:

Evrei 13.6: Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?

În versetele 7 şi 17 evreilor li se aminteşte de conducătorii lor. În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducători care au plecat deja acasă:

Evrei 13.7: Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind atent la sfârşitul modului lor de viaţă, imitaţi-le credinţa.

Ei şi-au jertfit viaţa pentru Numele lui Isus şi în moartea lor au confirmat credinţa şi au pecetluit predica lor. Dacă ne gândim la Ştefan, primul martir creştin, atunci vedem ce poate face credinţa şi cum privirea la Domnul gloriei îl face pe un credincios asemenea Domnului şi Stăpânului său, chiar şi în moartea sa. Minunat şi potrivit model! Amintiţi-vă de ei şi urmaţi-le credinţa. Şi cu toate că noi acum nu avem astfel de modele potrivite, totuşi se poate spune despre fiecare care prin cuvântul său şi viaţa sa a dat mărturie despre harul Domnului, şi cu bucurie a părăsit pământul acesta, că el este un conducător la care trebuie să ne gândim şi a cărui credinţă trebuie s-o urmăm.

În versetul 17 apostolul vorbeşte despre conducătorii care lucrau încă în mijlocul lor.

Evrei 13.17: Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală; pentru ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, pentru că aceasta ar fi nefolositor pentru voi.

Îndemn deosebit de important şi pentru timpul nostru. Un conducător este fiecare, care merge înainte, oricine ar fi el. În ultimul capitol al epistolei către Romani este numită o serie lungă de conducători, şi printre aceştia se află şi diferite femei. Aici însă sunt numiţi în primul rând aceia care lucrează ca păstori în Adunare. Aceasta rezultă din context. Ei veghează asupra sufletelor încredinţate lor, ca unii care vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de lucrarea lor, pe care o fac pentru sufletele sfinţilor. Dacă credincioşii ascultă de ei, se lasă atenţionaţi, îndemnaţi şi mustraţi de ei şi le sunt supuşi, prin aceea că se comportă conform îndrumărilor lor, atunci ei pot să-şi facă lucrarea cu bucurie. În cazul contrar ei îşi vor face lucrarea suspinând, prin aceasta se vor descuraja şi treptat vor renunţa să mai dea îndemnuri, şi aceasta ar fi foarte dezavantajos pentru starea spirituală a credincioşilor. Să ne gândim cu seriozitate la aceasta, iubite cititor; nu este vorba de persoane care ocupă un post, ci de fiecare care într-un fel oarecare merge înainte în cuvânt, în păstorirea turmei sau în fapte bune. Pe aceştia să-i onorăm şi să-i iubim din pricina lucrării lor şi să le fim ascultători ca unii care veghează asupra sufletelor noastre.

În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducătorii care au plecat din mijlocul lor, şi după aceea spune în versetul 8:

Evrei 13.8: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.

Minunată mângâiere! Oricine ne-ar părăsi, Isus rămâne. Dar în acelaşi timp: orice s-ar schimba, orice rătăciri s-ar strecura, orice învăţături străine s-ar predica, Isus rămâne totdeauna acelaşi. El nu Se schimbă; El şi numai El este calea, adevărul şi viaţa; noi trebuie să ne întoarcem permanent de la toate învăţăturile şi instituirile omeneşti la ce era de la început. (vezi 1 Ioan 2.18-27) De aceea apostolul după această asigurare minunată: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci, dă avertismentul serios:

Evrei 13.9: Nu vă lăsaţi abătuţi de învăţături felurite şi străine; pentru că este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, de la care n-au avut folos cei care au umblat după ele.

Cine se lasă atras şi înşelat prin învăţături felurite şi străine, arată prin aceasta clar că nu este mulţumit şi nu are suficient în Isus. Este imposibil să-L savurezi pe El şi să nu afli că El este totul pentru noi, că El ne satisface deplin şi de aceea noi nu avem nevoie de altceva.

Scriitorul acestei epistole revine încă o dată la diferenţa dintre serviciul divin iudaic şi creştin şi arată prin cuvinte demne de luat în seamă urmarea, că adevăratul serviciu divin nu mai este la iudei, care aveau o slujbă privilegiată, la care nimeni în afară de ei nu era admis, ci că adevărata închinare este acum privilegiul tuturor credincioşilor. Ei au un altar dumnezeiesc, de care au voie să se apropie.

Evrei 13.10-14: Noi avem un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei care slujesc în cort; pentru că trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, »sunt arse afară din tabără«. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui: pentru că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare.

Jertfa mare şi a tot suficientă pentru păcat a fost adusă. Isus, care a suferit în afara porţii, a intrat în cer; El a dus sângele Său propriu, care ne curăţă de toate păcatele, în Locul Preasfânt ceresc şi prin aceasta a sfinţit pe poporul Său şi l-a făcut în stare să intre cu deplină îndrăzneală în acest Loc Preasfânt ceresc. De aceea un serviciu divin pământesc, în care nu există nici o intrare înapoia perdelei, unde drumul spre Locul Preasfânt este închis şi nu eşti admis în prezenţa lui Dumnezeu, nu mai poate dura mult. Adevărata adorare, dorită de Dumnezeu şi plăcută Lui este înapoia perdelei, în Locul Preasfânt ceresc, unde Isus a intrat ca Înaintemergător al nostru. Serviciul divin, care avea o glorie pământească, care era alcătuit după elementele religioase ale lumii, şi care îşi avea locul în lumea aceasta, a trecut şi slujba în duh şi adevăr trece în locul lui. Toţi care cred în Hristos, sunt preoţi ai lui Dumnezeu şi intră acolo unde nici un preot al vechii perioade de timp nu avea intrare. Adevăr important! Sfinţit prin sângele lui Hristos, despărţit de păcat şi de lume, poporul lui Dumnezeu are un serviciu divin ceresc, cu toate că el călătoreşte încă pe pământ. El poate sluji lui Dumnezeu în mod plăcut numai atunci când slujba lui este în concordanţă cu locul pe care îl ocupă şi cu relaţia în care stă faţă de Domnul.

Dar Isus, care a fost luat de Dumnezeu în cer şi acolo a fost încununat cu glorie şi cinste, a fost lepădat de lume. El a suferit în afara porţii. Deci dacă locul creştinilor este în Locul Preasfânt, atunci el este şi în afara taberei. Lumea L-a lepădat pe Isus; de aceea noi trebuie să ieşim afară la El, în afara taberei, purtând ocara Lui. Prin „tabără” se înţelege aici sistemul iudaic, slujba în ceremonii şi umbre, care au fost date la o parte de Dumnezeu, deoarece s-au împlinit în Hristos şi prin Hristos. Deci dacă serviciul divin, dat de Dumnezeu lui Israel, a decăzut şi este numit: primele elemente (principii) ale lumii, aşa că Dumnezeu nu mai putea avea plăcere de acest serviciu divin, atunci cu cât mai mult orice serviciu divin, care nu a fost dat de Dumnezeu, ci a fost instituit după voia omului şi după principiile lumii, este în contradicţie cu voia şi cu gândurile Domnului. Da, putem spune liniştiţi, că orice serviciu divin, care constituie un sistem, care se face una cu lumea şi se orientează după gândurile oamenilor, este o negare şi o punere deoparte a creştinismului.

Prin faptul că părăsim acest cult lumesc, nu poate fi altfel, decât că ocara, de care Isus a avut parte aici jos pe pământ, va fi şi partea noastră. Dar sfinţii nu au aici o cetate stătătoare; noi căutăm pe cea viitoare. Prin faptul că aici jos avem parte de ocara Mântuitorului nostru, noi primim, ca şi El, gloria cerească, veşnică. Cu privire la această glorie noi mergem bucuroşi pe drumul nostru şi lăudăm şi preamărim pe Dumnezeul nostru, care ne-a eliberat din lume, ne-a curăţit de păcatele noastre şi ne-a deschis intrarea în Sfânta Sfintelor cerească.

De aceea Pavel spune:

Vrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Noi suntem preoţi, dar preoţi spirituali; de aceea noi nu aducem tămâie şi smirnă, ci jertfe spirituale – jertfe de laudă. Admişi ca preoţi în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu, noi aducem acolo lui Dumnezeu o jertfă de laudă adoratoare. Aceste jertfe le aducem nu pe baza demnităţii noastre, ci prin Hristos, în care am fost făcuţi plăcuţi înaintea feţei lui Dumnezeu, şi, atâta timp cât noi călătorim aici jos pe pământ şi jertfele noastre sunt sărăcăcioase şi slabe, El le face plăcute înaintea lui Dumnezeu, aşa că ele se înalţă ca o mireasmă plăcută înaintea Lui.

Sunt şi alte jertfe – jertfe de binefacere şi dărnicie.

Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

Purtarea de grijă faţă de săraci şi ajutorul dat slujitorilor Cuvântului este numit de Dumnezeu o jertfă, de care El are plăcere. Cât de potrivită este în acest sens istoria căpitanului Corneliu, ale cărui rugăciuni şi binefaceri s-au înălţat spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută, aşa că Domnul l-a făcut să aibă parte de cea mai bogată binecuvântare, dintre toate binecuvântările spirituale. Şi ce frumoase sunt cuvintele apostolului Pavel adresate credincioşilor din Filipi, care i-au trimis darurile lor pentru întreţinerea sa. „Sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.18-19).

După ce Pavel a rugat pe evrei să se roage pentru el, conştient fiind că el ca slujitor al lui Hristos a umblat cu o conştiinţă bună şi de aceea putea aştepta binecuvântarea Domnului pentru lucrul său, el încheie epistola cu cuvinte frumoase şi importante:

Evrei 13.20,21: Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, să vă desăvârşească în orice lucrare bună, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin.

De mai multe ori Dumnezeu, Domnul, este numit de Pavel „Dumnezeul păcii”, de fiecare dată într-o altă privinţă.[1] Aici acest titlu are un înţeles minunat. În mijlocul încercărilor, cărora evreii erau expuşi, în toate încercările lui satan de ai abate de pe cale, în mijlocul ispitelor şi descurajărilor era într-adevăr mângâietor şi întăritor să ţi se îndrepte atenţia spre Dumnezeul păcii. Dumnezeu este Dumnezeul care are pace şi care face pace. El este în linişte desăvârşită, măreţ peste toate împrejurările care ne neliniştesc, şi El vrea să ne călăuzească în căile Sale şi în facerea voii Sale.

Acest Dumnezeu al păcii a întemeiat pacea pentru noi şi a asigurat-o prin moartea lui Hristos, şi El a dat dovada pentru aceasta în învierea lui Hristos dintre morţi. El a adus dinte morţi pe Domnul nostru Isus, care este Marele Păstor al oilor, în baza sângelui, prin care legământul este veşnic asigurat, şi acest legământ – deoarece el este numai din partea lui Dumnezeu – nu poate fi rupt sau anulat. Nu erau făgăduinţe condiţionate prin ascultare ca la Sinai, ci făgăduinţe pe baza ispăşirii înfăptuite, a anulării vinei şi nedreptăţilor lor, şi de aceea era neschimbabil şi durează veşnic. De aceea în aceste cuvinte este prezentat încă o dată credincioşilor adevărul de bază şi preamărit al caracterul său ales, despre care este vorba în această epistolă, şi baza noii perioade de timp, a credinţei creştine, prin care îşi pierd valabilitatea toate umbrele şi serviciul divin iudaic devine inutil.

Din ultimele versete ale epistolei noastre se poate ajunge la concluzia că era Pavel, cel care a scris epistola. El însuşi a fost eliberat mai înainte din temniţă, căci el nu se mai afla în Roma. Timotei a fost nu demult eliberat şi apostolul spera ca împreună cu acesta să vadă pe destinatarii epistolei, dacă el va veni în curând la ei. Cu toate că pentru inspirarea prin Duhul Sfânt nu contează cine este scriitorul, este totuşi important să găsim dovada în epistolă atât prin detaliile din ea cât şi prin felul prezentării adevărului, că nimeni altul nu poate fi autorul decât Pavel, şi prin aceasta, aşa cum am amintit în introducere, avem aici ultima perlă a şiragului preţios, pe care apostolul prin harul lui Dumnezeu, prin puterea şi inspiraţia Duhului Sfânt l-a dat Eclessiei (Adunarea lui Dumnezeu) Domnului.

Evrei 13.25: Harul fie cu voi toţi! Amin.

 

Epistola către Evrei capitolul 1
 

Hermanus Cornelis Voorhoeve

 

Introducere

Epistola către Evrei ocupă un loc deosebit între epistolele apostolului Pavel. Chiar dacă epistola nu poartă numele scriitorului, totuşi biserica creştină presupune pe drept că apostolul Pavel este scriitorul acesteia. Conţinutul, felul deosebit de scriere, salutările de la sfârşitul epistolei, precum şi poziţia pe care ea o ocupă în rândul epistolelor confirmă această presupunere.

Ordinea celor paisprezece epistole ale lui Pavel este o dovadă clară despre inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt. Nouă din aceste epistole sunt adresate diferitelor adunări, patru sunt adresate la persoane individuale şi una este adresată credincioşilor din Israel. Din primele nouă scrieri, epistola către Efeseni constituie centrul lor; patru epistole sunt înainte de ea, şi patru după ea. Aceasta este foarte remarcabil, deoarece în epistola către Efeseni este descrisă poziţia cea mai înaltă pe care credinciosul o ocupă prin harul lui Dumnezeu.

După ce Pavel a prezentat în epistola către Romani învăţătura referitoare la mântuire, el tratează în epistolele către Corinteni organizarea, ordinea şi disciplinarea în Adunare. În epistola către Galateni el apără adevărul mântuirii împotriva învăţăturii false, pe care învăţătorii iudei cu duh legalist încercau s-o introducă în Galatia, pentru ca apoi în epistola către Efeseni să trateze poziţia cerească a Ekklesiei, a Adunării lui Dumnezeu. După aceasta urmează, în epistola către Filipeni, prezentarea umblării cereşti a creştinului; în epistola către Coloseni descrierea mărimii şi gloriei lui Hristos, care locuieşte în cei credincioşi ca nădejde a slavei, pentru ca ei, eliberaţi de toate poruncile şi învăţăturile omeneşti, să se gândească la lucrurile de sus, unde este Hristos. În epistolele către Tesaloniceni este prezentată învăţătura referitoare la revenirea Domnului pentru Biserică şi pentru lume.

După epistolele către Timotei, Tit şi Filimon urmează epistola către Evrei, în care se spune clar şi precis cum prin creştinism se termină epoca Legii şi a umbrelor simbolice. Toate poruncile şi jertfele vechiului legământ îşi găsesc împlinirea minunată în Hristos, care a intrat în glorie ca şi Conducătorul suprem şi împlinitorul credinţei, pentru ca acolo să pregătească un loc pentru toţi ai Săi şi să le facă parte de gloria Sa. Epistola lui Iacov se adresează poporului iudeu în totalitatea lui. Scrierea lui Petru şi a lui Pavel dimpotrivă se adresează credincioşilor din Israel, care se aflau împrăştiaţi în adunările din Palestina şi în toată lumea. Pericolul mare, în care se afla biserica creştină, acela de a renunţa la privilegiile ei şi să se reîntoarcă la iudaism, l-a determinat pe Pavel să scrie această epistolă. Creştinii dintre iudei au avut nespus de mult de suferit chiar de la început. Atât în Palestina, cât şi în celelalte localităţi, erau expuşi urii înverşunate a iudeilor împotriva lui Isus din Nazaret, Domnul şi Mântuitorul lor, şi incitaţi de aceştia s-a revărsat şi furia popoarelor păgâne asupra iudeilor credincioşi.

Cartea Faptele apostolilor ne relatează astfel de exemple. Cu bucuria şi curajul credinţei au suportat aceste prigoane şi aceste suferinţe. Cu toate că prin batjocură şi necazuri au devenit o privelişte pentru lume, ei au rămas nu numai statornici, ci şi ei s-au făcut una cu aceia care au fost trataţi la fel. Au suportat cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre o avere mai bună în cer, care rămâne (Evrei 10). Însă durata lungă a prigoanelor i-a descurajat. Mâinile lor au adormit şi genunchii au slăbit. Ei erau în pericol să cadă de oboseală în sufletele lor (Evrei 12).

Diavolul s-a folosit în mod viclean de această stare de adormire. El le-a prezentat, că prigoanele ar înceta de îndată ce ei nu ar mai ţine cu atâta tărie la principiile lor. Ei ar putea foarte bine să rămână creştini, fără să se despartă de ceilalţi iudei. Respectarea rânduielilor iudaice, care erau totuşi date de Dumnezeu Însuşi, nu le-ar pricinui pagubă, ci dimpotrivă, i-ar elibera de ura şi împotrivirea din partea iudeilor, aşa că ei ar putea să rămână mai departe în posesiunea libertăţii lor şi a averilor lor. Ei şi-au plecat urechea la aceste ispite ale lui satan, fără să vadă pericolul mare. Dacă ar fi urmat acest sfat, ei ar fi renunţat la creştinism, ar fi respins învăţătura creştină, ar fi considerat sângele lui Hristos ca fiind ne curat şi ar fi dispreţuit Duhul harului. Însă aceasta nu însemna nimic altceva, decât respingerea singurei jertfe pentru păcat, aşa că pentru ei nu mai rămânea nici o jertfă pentru păcat şi drept urmare pe ei nu-i va aştepta nimic altceva decât judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu şi văpaia focului care va mistui pe împotrivitori.

Pavel, care cunoştea vicleniile lui satan şi slăbiciunea cărnii, a văzut prin lumina Duhului urmările îngrozitoare ale abaterii de la adevăr. El s-a văzut obligat să-i atenţioneze şi să-i roage să nu lepede îndrăzneala lor, ci mai degrabă să întărească genunchii epuizaţi şi să croiască cărare dreaptă pentru picioarele lor, pentru ca cel slab să nu se abată de pe cale, ci mai degrabă să fie vindecat.

Felul în care el a făcut aceasta este o nouă dovadă a inspiraţiei şi călăuzirii Duhului Sfânt. Aşa cum apostolul în epistola către Coloseni faţă de filozofia iudaică şi păgână a pus înaintea ochilor lor frumuseţea şi mărimea lui Hristos, a Domnului şi a Capului gloriei, tot aşa el arată aici caracterul ales şi gloria lui Hristos faţă de multele jertfe ale serviciului divin mozaic. Preoţia iudaică s-a sfârşit, preoţia după rânduiala lui Melhisedec rămâne în veac. Privilegiile pământeşti au trebuit să dea înapoi dinaintea binecuvântărilor cereşti.

Să redăm aici o scurtă privire de ansamblu a conţinutului acestei epistole importante. Gloria divină a lui Hristos este baza funcţiei Sale de apostol; natura Sa umană suferindă, dar apoi glorificată, stă la baza funcţiei Sale de Preot. Acesta este fundamentul învăţăturii prezentate în această epistolă. În capitolul 1 este prezentată gloria divină şi în capitolul 2 este prezentată natura umană glorificată a lui Hristos, care însă, înainte ca El să fie glorificat, a luat asupra Sa toate suferinţele şi toate ispitele, cărora erau expuşi aceia pentru care El a venit, ca să-i salveze. Deci El este Apostol şi Mare Preot al poporului Său. La această glorie dublă se adaugă a treia glorie. Mesia este ca Fiu Cap peste casa Sa. Această casă este constituită din credincioşii cărora scriitorul se adresează prin epistolă, în măsura în care ei păstrează cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda nădejdii. Această considerare conduce la atenţionările din capitolul 3.7 până la capitolul 4.13, prin care ei sunt îndemnaţi să asculte de glasul Domnului şi să nu se împietrească, pentru ca să intre în odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. De la capitolul 4.14 şi până la capitolul 10.18 apostolul Pavel tratează slujba marelui preot, ca şi consecinţă necesară schimbării preoţiei şi legământului. El descrie valoarea şi suficienţa deplină a jertfei lui Isus în contrast cu umbrele vechiului legământ. Atenţionările bazate pe această învăţătură conduc la marele principiu al răbdării credinţei, care ne este prezentat în capitolul 11 în norul de martori din vechiul legământ. Această serie de eroi ai credinţei este încununată de modelul lui Isus Însuşi, care cu toate obstacolele a încheiat alergarea credinţei şi ne lasă să vedem încotro conduce acest drum plin de greutăţi, dar minunat. Începând cu capitolul 12.3, Pavel vorbeşte detaliat despre încercările pe care le întâmpinăm pe drumul credinţei, şi leagă de aceasta atenţionări serioase şi mângâieri preţioase pentru cei care umblă pe calea credinţei şi care prin harul lui Dumnezeu au fost aşezaţi în aşa de multe relaţii minunate, dar şi obligaţii. În capitolul 13, Pavel atenţionează sub diferite forme pe credincioşi cu privire la unele aspecte deosebite şi în final insistă cu toată seriozitatea, că ei ar trebui să ocupe cu fermitate sub cruce punctul de vedere creştin, deoarece numai creştinii posedă adevăratul serviciu divin, la care nu au nici un drept să ia parte cei care vor să rămână în iudaism. Cu un cuvânt, Duhul Sfânt vrea ca credincioşii să se despartă total şi pentru totdeauna de iudaism, care era deja condamnat şi era aproape de dispariţie, şi că ei ar trebui să apuce cu bucurie chemarea cerească, care era pusă înaintea ochilor lor.

 

Capitolul 1

Spre deosebire de celelalte epistole, epistola aceasta nu face cunoscut nici numele şi nici vreo informaţie despre persoana scriitorului ei. Aceasta este deosebit de remarcabil şi ne oferă o dovadă precisă despre adevărul că nu un om, care este călăuzit de propriile gânduri, ci Duhul Sfânt, care călăuzeşte în tot adevărul, este Scriitorul propriu-zis al acestei epistole. Deoarece Isus Hristos Însuşi este prezentat ca Apostol în această epistolă, ar fi fost total nepotrivit dacă Pavel, ca în cele mai multe din epistolele sale, s-ar fi prezentat ca apostol. Deoarece el a fost chemat în mod deosebit ca să lucreze printre naţiuni, iudeii l-au făcut să simtă în mod deosebit ura lor faţă de el; de aceea se înţelege că numele lui, care ar fi putut uşor să dea prilej de necaz, nu este numit. Scrierea sa era însă aşa fel că orice cititor putea să recunoască că aici nu a scris un om în aroganţă şi vrăjmăşie, ci unul dintre ei, care se putea transpune în situaţia şi în încercările lor.

Începutul acestei epistole este minunat şi sublim. Gloria lui Hristos, care ca Fiu al lui Dumnezeu a fost înălţat mai presus de îngeri şi ca Om a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii, prin ascultarea Sa a primit un Nume mult mai superior decât al lor, este prezentată privirii noastre. Cine poate fi comparat cu El? Moise şi Aaron, bărbaţii vechiului legământ, nu pot ajunge nici la degetul Lui mic. În El S-a arătat Dumnezeu Însuşi pe pământ şi El a revelat gândurile inimii Sale nu numai prin robii Săi, ci cu propria voce.

Evrei 1.1: Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi,la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul.

Ca să se poată înţelege corect puterea şi însemnătatea acestor cuvinte, trebuie să ţinem seama că în textul original nu stă „prin Fiul”, ci „în Fiul”. În limba greacă diferenţa între „vorbit prin profeţi” şi „vorbit în Fiul” are înţeles mare. Profeţii erau uneltele lui Dumnezeu; Dumnezeu a vorbit prin profeţi, prin aceea că El i-a folosit ca gură a Sa; însă Fiul nu era o unealtă, ci era Dumnezeu Însuşi. Expresia Dumnezeu „vorbeşte în Fiul” vrea să spună: Dumnezeu vorbeşte „ca Fiu”. Dumnezeu Însuşi vorbeşte, nu prin mijlocirea altuia, aşa cum au fost profeţii, ci El Însuşi vorbeşte, ca Persoană divină, şi această Persoană este Fiul. Cuvântul care era la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi prin care au fost create toate lucrurile, a devenit carne şi a locuit printre noi.

Acesta este sfârşitul căilor lui Dumnezeu cu omul. În multe rânduri şi în multe feluri, de fiecare dată prezentând tot mai clar planul Său de salvare, Dumnezeu a vorbit „din vechime”, în toate perioadele, „părinţilor”, prin profeţi, însă acum, la sfârşitul zilelor profeţilor, deci la sfârşitul perioadei vechi, Dumnezeu Însuşi a venit la noi în Persoana Fiului şi ne-a vorbit. După robi a venit Fiul, Dumnezeu Însuşi. O revelare mai înaltă nu era posibilă. Un profet după altul au venit, după Moise David, după David Isaia. Deoarece acum a venit Fiul Însuşi, nu mai poate urma nimeni altcineva. În El Dumnezeu S-a revelat pe deplin. Dacă cineva se opreşte la profeţi, sau se reîntoarce la profeţi, atunci el părăseşte pe Domnul şi Stăpânul. Cel mai mare dintre profeţi, Ioan Botezătorul, a zis: „El trebuie să crească iar eu să mă micşorez”; şi pe muntele transfigurării, unde Petru a vrut să pună pe Isus pe aceeaşi treaptă cu Moise şi Ilie, aceştia au dispărut şi un glas a venit din nor şi a zis: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de El să ascultaţi” [Matei 17.5]

Deci perioada Vechiului Testament a trecut, nu pentru că ea nu a fost bună, o, nu, ci pentru că ceva mai bun şi mai minunat a venit. Perioada veche a fost pregătirea şi în unele privinţe umbra împlinirii. Dumnezeu a vorbit în această perioadă prin profeţi. Şi fiecăruia care a auzit şi a crezut Cuvântul Său, credinţa lui i-a fost socotită dreptate. Acum S-a arătat Fiul Însuşi pe pământ şi ne-a făcut să auzim cuvinte şi să vedem lucruri, pe care El le-a auzit şi le-a văzut la Tatăl. Dar să nu uităm, Fiul nu era un rob care rostea cuvintele încredinţate lui de stăpânul său, ci El era Dumnezeu Însuşi. Gândurile Sale, pe care El le-a făcut cunoscut, şi voia Sa, pe care El a revelat-o, erau dumnezeieşti. El era Fiul, dar El putea spune: „Eu şi Tatăl una suntem.”

El, Cel care din veşnicie a fost în cer, a venit la noi pe pământ. Minunat har! Pe drept Pavel putea exclama: „Taina evlaviei este mare: Dumnezeu revelat în carne.”

„Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul”, spune scriitorul inspirat al acestei epistole. Şi cine este acest Fiu? El este Acela „pe care El L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2b). Este planul lui Dumnezeu ca Hristos ca Fiu să posede în glorie tot ce există. În epistola către Efeseni se spune că Dumnezeu Şi-a propus ca tot ce este în cer şi pe pământ să le aducă împreună în Hristos, El fiind Capul lor. Împărăţia lumii este a Domnului nostru şi a Hristosului Său, şi El va domni în veşnicie.

În continuare se spune: El este Creatorul. „Prin care a făcut şi lumile” (Evrei 1.2b). Toate lumile necunoscute, care se mişcă în spaţiul nesfârşit, revelează gloria Creatorului, lucrarea Aceluia care ne-a vorbit, Hristosul lui Dumnezeu. Ioan spune în evanghelia sa că prin Cuvântul, care a devenit carne şi a locuit printre noi, au luat fiinţă toate lucrurile; şi în scrisoarea sa către Coloseni Pavel mărturiseşte că prin El au fost create toate lucrurile, care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute.

El este strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei 1.3a), o adevărată Persoană divină, în Fiinţă şi natură una cu Tatăl. Despre nimeni altcineva nu se poate spune aceasta. De aceea în El vedem pe Dumnezeu în tot ce El spune şi face. Gloria lui Dumnezeu se vede în El; Fiinţa lui Dumnezeu se arată în El, aşa că El putea spune: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Ioan spune: viaţa veşnică, care era la Tatăl, ne-a fost revelată. Şi Pavel spune: El este chipul Dumnezeului nevăzut, Cel întâi născut, Capul întregii creaţii. Drept urmare El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale (Evrei 1.3b). El este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul întregului univers. El a creat toate lucrurile, şi toate lucrurile se menţin prin El.

Aşa este deci Fiul, în care Dumnezeu ne-a vorbit şi în care El S-a revelat. Prin Cuvântul Său El menţine şi poartă toate lucrurile. Minunată revelare! Dar mult mai minunat este ceea ce urmează. Să citim în întregime:

Evrei 1.3: Care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte.

Creatorul a devenit Om, şi acesta este Salvatorul nostru. El a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate şi după aceea S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în înălţime. Aceasta este gloria Sa; o glorie divină, dar revelată în natura umană. Cine altcineva decât o Persoană divină, cine altcineva decât Fiul, ar fi fost în stare prin propria putere să reveleze o astfel de glorie? Spre gloria Sa proprie El a făcut curăţirea de păcate, ca apoi, în baza gloriei proprii şi a drepturilor câştigate, să Se aşeze la dreapta Maiestăţii în înălţime. Lucrarea, pe care Hristos a făcut-o, dăruirea de Sine Însuşi chiar până la moarte, ca să realizeze curăţirea de păcate, nu este privită aici în necesitatea ei pentru noi, ci ca revelare a gloriei Sale ca Fiu. De aceea nu se spune că Dumnezeu L-a înălţat în glorie şi I-a dat un loc la dreapta Sa, aşa cum citim în alte locuri, ci că El Însuşi a ocupat acest loc în putere şi autoritate.

Prezentarea unei astfel de glorii personale şi oficiale a lui Mesia trebuia în mod necesar să facă pe fiecare, care credea în această glorie, să părăsească iudaismul şi să renunţe la el. Mesia este Dumnezeu; El a venit din cer şi, după ce a făcut curăţirea de păcate, El S-a reîntors în cer. Noi, cei care credem, suntem uniţi cu El. Străini şi fără drept de cetăţenie pe pământ, noi avem o chemare cerească. Atâta timp cât noi umblăm pe pământ, suntem sprijiniţi de El, Cel glorificat în cer, în mijlocul tuturor vicisitudinilor călătoriei, şi prin compasiunea Sa desăvârşită ca Om este susţinută părtăşia noastră cu cerul. În curând vom merge acolo unde este El acum deja; El a mers înainte, noi Îl vom urma.

În timp ce apostolul continuă cu descrierea gloriei lui Mesia, el spune că Hristos a devenit

Evrei 1.4: cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un Nume mult mai ales (mai excelent) decât ei.

Prin aceasta toţi cei care sunt legaţi cu El sunt aduşi într-o poziţie cu mult mai sublimă decât sistemul iudaic. Acest sistem a fost instituit prin îngeri în mâna unui mijlocitor. Dar Omul Isus Hristos ocupă un loc mai măreţ decât îngerii; El a moştenit un Nume mult mai excelent decât ei – şi Numele Lui este revelarea a ceea ce este El. Pavel citează aici diferite locuri din Vechiul Testament, care pun clar în lumină natura şi poziţia lui Mesia în contrast cu cea a îngerilor, şi arată că lui Hristos Îi revine un loc mult mai excelent şi mai sublim decât îngerilor, după drepturile care I se cuvin în baza naturii Sale şi după planurile lui Dumnezeu. Drept urmare, toţi cei care sunt uniţi cu El au fost aduşi în legătură cu o glorie care eclipsează total gloria Legii. Gloria perioadei iudaice era, dacă am voie să mă exprim aşa, o glorie „îngerească”; aceea a creştinismului dimpotrivă era gloria Fiului, aşa că nu ne putem gândi la o legătură a acestor două glorii între ele.

Citatele din Vechiul Testament încep cu un cuvânt din Psalmul al doilea:

Evrei 1.5a: Deoarece, căruia dintre îngeri i-a spus vreodată: »Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut?«.

(versetul 5: vezi şi  Psalmul 2.7). Cu toate că în sens general se spune despre Adam şi despre toţi oamenii că sunt din neamul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a însuflat suflarea de viaţă în nasul lui Adam şi cu toate că îngerii sunt numiţi creaturi ale lui Dumnezeu, chiar copii ai lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeu nu a spus niciodată nici unui înger şi nici unui om: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”. El a spus aceasta numai despre Hristos pe pământ, despre El, în Cel care El ne-a vorbit, şi Cel care a făcut curăţirea de păcate prin Sine Însuşi. Căci cu toate că era posibil să se vorbească despre El în Felul acesta, deoarece din veşnicie El este Fiul Tatălui, aici nu se vorbeşte despre filiaţiunea Sa veşnică, ci despre întruparea Sa ca Om. Lui, ca Fiu veşnic al Tatălui, nu I se putea spune: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”; căci în veşnicie nu există astăzi, acest astăzi există numai în timp. Nimeni nu va pune la îndoială că Fiul lui Dumnezeu în Fiinţa Lui veşnică este mai mult decât îngerii. Dar că El, atunci când era un Copilaş pe pământ, născut din fecioară, este mai sublim decât toţi îngerii, aceasta trebuia să trezească uimirea iudeilor şi a provocat admiraţia îngerilor şi a sfinţilor.

Citatul al doilea dovedeşte aceasta mai îndeaproape:

Evrei 1.5b: „Eu Îi voi fi [sau: Eu vreau să-I fiu] Tată şi El Îmi va fi Fiu”.

Este destul de clar că aici nu este vorba de relaţia Sa veşnică cu Tatăl, ci de relaţia în care El stă ca Om cu Dumnezeu, în care Dumnezeu Îl primeşte şi mărturiseşte: „Eu Îi voi fi (sau: Eu vreau să-I fiu) Tată şi El Îmi va fi Fiu”. Ca şi în Psalmul 2, aceste cuvinte sunt adresate lui Mesia, Împăratul peste Sion, Fiul lui David, înaintea căruia toţi împăraţii pământului se vor pleca. Adresate iniţial lui Solomon, aici ele sunt folosite de Duhul Sfânt cu privire la Mesia, adevăratul Fiu al lui David, aşa cum pare să fie înţelesul în 1 Cronici 17.13.

Mesia, Fiul lui Dumnezeu, stă prin aceasta într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu, o poziţie pe care îngerii nu o pot ocupa. Prin referire la Psalmul 97.7 apostolul scrie în continuare: „Şi iarăşi, când Îl aduce pe Cel Întâi-născut în lumea locuită zice: »Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!«” (versetul 6). Dumnezeu prezintă lumii pe Mesia, şi toţi îngerii trebuie să I se închine. Cei mai sublimi dintre creaturile lui Dumnezeu, care înconjoară tronul Său, trebuie să se plece înaintea Întâiului-născut şi să-I aducă omagiere şi adorare. Cât de frumos ne este prezentat aceasta în evanghelii. Îngerii lui Dumnezeu au coborât pe câmpiile Betleemului ca să vestească lauda Împăratului născut al iudeilor, şi ca să călăuzească pe păstori spre grajd şi spre iesle, ca ei să se închine Copilaşului învelit în scutece. Îngerii lui Dumnezeu au venit pe pământ ca să slujească Fiului Omului şi să-L întărească. Potrivit cuvintelor lui Isus adresate lui Natanael, el trebuia „să vadă cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului” (Ioan 1.51).

Expresia „Întâiul născut” este foarte ciudată. Că în privinţa aceasta noi nu trebuie să ne gândim la derularea în timp, ci la rang, este clar, aşa cum rezultă clar şi din Psalmul 89.27, unde se spune despre Solomon şi ca profeţie despre Fiul mare al lui David, Domnul nostru Isus Hristos:

Evrei 1.6a: Şi Eu Îl voi face cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului.

Pavel spune în epistola către Coloseni 1.15, că Fiul dragostei lui Dumnezeu este Întâiul-născut din toată creaţia, deoarece prin El au fost create toate lucrurile. În continuare Domnul nostru este numit „Întâiul-născut dintre morţi”, deoarece El ocupă locul întâi atât între fraţi cât şi în tot universul. Deci Dumnezeu a trimis în lume, aşa ne învaţă Pavel aici – pe Întâiul-născut, Cel care este expresia desăvârşită a dreptului şi gloriei lui Dumnezeu. El a venit într-adevăr pe pământ nu numai ca Fiu al lui David, ca şi Cap al poporului Său, şi nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum Îl cunoaştem din Psalmul 2, ci ca Întâiul-născut, ca şi Cap al întregului univers, aşa că sfinţii îngeri, unelte ale puterii şi autorităţii lui Dumnezeu, trebuiau să se închine Fiului în această demnitate a Sa.

Dar închinarea ar fi total nepotrivită, da, nepermisă, dacă gloria, pe care Hristos o posedă, nu ar fi personală a Lui şi nu ar fi urmarea naturii Lui divine. De aceea prin citatele din psalmi care urmează se arată că Dumnezeu recunoaşte pe Mesia ca Dumnezeu, şi aceasta nu numai în sens obişnuit, aşa cum judecătorii şi autorităţile din Israel, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ, erau numiţi dumnezei, ci în sensul cu totul deosebit al cuvântului, ca Iehova al vechiului Legământ, ca Cel care rămâne veşnic, ca Cel neschimbător.

Contrastul este remarcabil.

Evrei 1.7-9: Şi despre îngeri zice: »Cel care-i face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi, flacără de foc«; iar către Fiul: »Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale; Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi«.

Dumnezeu face pe îngeri vânturi şi pe slujitorii Săi flacără de foc; dar pe Fiul nu-L face aşa, ci Îl recunoaşte în demnitatea Sa divină, proprie; căci având Chipul lui Dumnezeu n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, conform cuvintelor Sale: „Eu şi Tatăl suntem una”.

„Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”. Mesia are un tron pământesc şi o Împărăţie pe pământ. Această Împărăţie va fi de asemenea dată în mâinile Tatălui, aşa după cum El a primit-o din mâinile Tatălui[1][1], şi încetează deci să mai existe (vezi 1 Corinteni 15.24-28), ca să facă loc Împărăţiei veşnice a Fiului, despre care este vorba aici. „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului.” Minunată mărturie pentru Dumnezeirea lui Hristos!

Să observăm cât de minunată este legătura. El, Cel care ca Dumnezeu are un tron în veacul veacului, a devenit Om. Umblând pe pământ, El a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, şi din cauza aceasta Dumnezeu L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Lui. Ca Dumnezeu El nu putea avea tovarăşi, dar ca Om, potrivit harului lui Dumnezeu, care alege, mica rămăşiţă a lui Israel – şi, aşa cum vom vedea mai târziu: toţi cei care cred – a devenit tovarăşii Lui, dar peste care El este cu mult mai presus, pretutindeni şi în toate timpurile, aşa că El ocupă un loc cu totul deosebit. Minunat har al lui Dumnezeu! El, Cel care ca Omul smerit, împotriva căruia Domnul oştirilor a scos sabia, ca să-L lovească, este recunoscut de Iehova ca tovarăş al Său (vezi Zaharia 13), are aici, unde Dumnezeirea Lui este scoasă în evidenţă, tovarăşi ai Săi în cei credincioşi.

Însă Mesia este nu numai Dumnezeu, şi alţii sunt numiţi pe pământ dumnezei, ci El este Iehova Însuşi, Dumnezeul legământului veşnic credincios. Aceasta este spus de Iehova Însuşi în deosebit de frumosul Psalmul 102. Acest Psalm conţine expresia cea mai mare a ceea ce Isus în smerirea şi în suferinţa Lui aici jos pe pământ a simţit, şi totodată ne arată dependenţa Sa adâncă de Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşii Lui Îl batjocoreau toată ziua. În mijlocul acestei nenorociri ochiul Lui este îndreptat plin de încredere spre bunătatea neschimbabilă a lui Iehova, care Se va îndura cândva de Sion şi în har îşi va aduce aminte de poporul Său, atunci când El va apărea cu putere şi mare slavă ca Împărat al lor în mijlocul lor. Mesia însă a fost luat de pe pământ la jumătatea zilelor Sale; Iehova I-a frânt puterea pe drum şi I-a scurtat zilele. Cum va putea El să apară în glorie şi să lase să coboare binecuvântarea? Enigme de nerezolvat de către izraeliţi! Cuvintele, pe care Pavel le citează aici, sunt răspunsul la această întrebare arzătoare. Mesia, oricât de umilit ar fi fost El, a cărui viaţă a fost tăiată şi al cărui loc nu s-a mai găsit pe pământ, era Iehova Însuşi, Creatorul cerului şi pământului, Cel care nu Se schimbă, Cel veşnic, cu un cuvânt, „Eu sunt Cel ce sunt”.

Evrei 1.10-12: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.

Deci aşa este mărturia lui Mesia, dată prin propriile scrieri ale iudeilor. El este Fiul lui Dumnezeu; zămislit de Dumnezeu Însuşi în timpul acesta şi în lumea aceasta. El stă într-o relaţie cu totul deosebită cu Dumnezeu Tatăl – Solomon este numai o imagine, Fiul tâmplarului este Hristosul. El este adorat de îngeri, este recunoscut de Dumnezeu ca Dumnezeu şi de Iehova ca Iehova. Lipsea numai o verigă în lanţul minunat al acestor glorii, – o verigă care leagă gloria divină a lui Hristos cu locul pe care El îl ocupă acum. Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi I-a indicat locul acesta.

Evrei 1.13: Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: »Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale«?

În versetul 3 se spune că Fiul S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti pe baza gloriei Sale proprii şi a drepturilor Sale câştigate; însă aici din cauza gloriei divine a Persoanei Sale, pe de altă parte din cauza lucrării pe care a făcut-o, aşa cum se va dovedi detaliat mai târziu.

„Şezi la dreapta Mea” – aşa I-a zis Dumnezeu – „până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale.” Faptul că Mesia stă acum la dreapta lui Dumnezeu este dovada cea mai clară că El a fost lepădat de poporul Său şi că toţi, care se tem de Dumnezeu şi vor să-I slujească, trebuie să fie ataşaţi de acest Hristos şi să-L urmeze pe Cel care a fost lepădat de oameni, dar pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa. Ei ocupă acelaşi loc de ruşine şi batjocură, dar au privirea îndreptată spre patria cerească, ea fiind nădejdea lor. El va sta la dreapta lui Dumnezeu atâta timp, până când va veni ceasul răzbunării, când toţi vrăjmaşii lui Mesia vor fi puşi de Dumnezeu ca aşternut al picioarelor Sale şi atunci va începe pe pământ Împărăţia Sa de slavă.

Căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea”? Nici unuia dintre ei, şi tot aşa nici unuia dintre ei nu i-a zis: „Tu eşti Fiul meu”.

Evrei 1.14: Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?”,

întreabă apostolul. Aşa cum Fiul ocupă un loc de onoare şi glorie la dreapta lui Dumnezeu, ei sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu, nu numai ca să împlinească planurile Sale pe pământ, ci să slujească acelora care vor moşteni mântuirea – tovarăşilor lui Mesia. Minunat har! Aşa cum îngerii au fost trimişi să slujească Fiului lui Dumnezeu şi să-L întărească, tot aşa ei sunt trimişi acum să slujească acelora de care El nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

Epistola către Evrei capitolul 2 

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Primele patru versete ale capitolului al doilea se aliniază direct la cele prezentate în primul capitol. Ele conţin atenţionarea severă, că credincioşii izraeliţi – şi în rândul acestora se socoteşte şi Pavel pe sine – cu nici un chip să nu se abată de la Cuvântul pe care L-au auzit prin Fiul.

Evrei 2.1: De aceea, trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături.

Acest pericol a fost motivul propriu-zis al acestei epistole. Dumnezeu Însuşi a venit la ei în Fiul. Cuvintele Lui erau cuvintele lui Dumnezeu Însuşi. Dacă ei acum îşi vor îndrepta privirea spre gloria lui Mesia, cu siguranţă ei vor asculta de El şi nu se vor abate de la adevăr. Totodată vor înţelege, că dacă neascultarea faţă de Lege, care a venit la ei prin mijlocirea îngerilor, a făcut să vină o pedeapsă aşa de grea peste poporul iudeu, lepădarea Fiului va trebui atunci să aibă urmări mult mai grave.

Evrei 2.2,3: Pentru că, dacă a fost neclintit Cuvântul vestit prin îngeri şi orice călcare de Lege şi neascultare au primit dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?”

Este impresionant cum Pavel se aşează aici în totul pe aceeaşi treaptă cu izraeliţii credincioşi, îşi ocupă locul printre ei şi vorbeşte cu ei ca unul de o seamă cu ei. El era apostolul naţiunilor, avea o chemare deosebită pentru aceasta şi pentru aceasta a fost pus deoparte atât din poporul iudaic cât şi dintre naţiuni (Faptele apostolilor 26.17). Domnul i-a dat revelaţii deosebite; lui i-a fost încredinţată taina despre un singur trup. În această epistolă se aşează, sub călăuzirea Duhului Sfânt, în mijlocul credincioşilor izraeliţi şi în expunerile sale nu merge mai departe de adevărul referitor la mântuire, care, după ce ei au primit începutul vestirii, făcut de Domnul, şi a fost confirmată de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu „mărturisea împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri (sau: împărţiri) ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere” [Evrei 2.3,4].

După acest prim avertisment, Pavel vorbeşte despre o altă parte foarte importantă a gloriei lui Hristos. El este nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul Omului. Ambele însuşiri sunt absolut necesare, atât pentru gloria lui Dumnezeu cât şi pentru mântuirea noastră. Dacă Hristos este lezat în Dumnezeirea Lui sau în caracterul Său omenesc, atunci gloria lui Dumnezeu este umbrită şi mântuirea noastră este imposibilă. Numai o Persoană divină – Dumnezeu Însuşi – era în stare să ocupe acest loc corespunzător gloriei lui Dumnezeu, şi să facă lucrarea care I-a fost încredinţată. Dar această Persoană divină a trebuit să devină Om cu adevărat, dacă ea trebuia să fie capabilă să facă ispăşire potrivit dreptăţii şi dragostei lui Dumnezeu şi mântuire pentru oamenii păcătoşi. De aceea negarea adevăratei naturi umane a lui Isus are urmări tot aşa de catastrofale ca şi tăgăduirea Dumnezeirii Sale. Acest adevăr important este pus clar de scriitorul inspirat înaintea ochilor evreilor. Isus ca Om era tot aşa de real Dumnezeu, precum El ca Dumnezeu era Om adevărat, şi în ambele naturi mai sublim decât îngerii.

Legea a fost pusă prin îngeri în mâinile mijlocitorului; îngerii sunt duhuri slujitoare pentru moştenitorii mântuirii lui Dumnezeu, însă ei nu domnesc; pentru că nu îngerilor a supus El „lumea locuită care va veni, despre care vorbim” [Evrei 2.5]. Când Biserica va fi răpită în cer, tot Israelul va fi mântuit şi Dumnezeu va face o nouă ordine a lucrurilor aici pe pământ: lumea locuită viitoare, făgăduită prin profeţi, îşi va avea atunci începutul. Aceasta nu este supus îngerilor, ci omului, şi în mod deosebit Fiului Omului. Căci, spune Pavel:

Evrei 2.6-8: Cineva a mărturisit undeva, spunând: »Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu glorie şi onoare şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai supus sub picioarele lui.«

Aceste cuvinte sunt citate din Psalmul 8, care ne prezintă locul şi domnia lui Hristos în sens mai larg decât în Psalmul 2. În Psalmul 1 găsim pe Cel drept primit de Dumnezeu şi considerat fericit. În Psalmul 2 sunt prezentate planurile lui Dumnezeu cu privire la Mesia al Său spre mâhnirea împăraţilor şi judecătorilor pământului. Dumnezeu unge pe Împăratul Său pe Sion, pe muntele sfinţeniei Sale, şi cheamă pe toţi împăraţii să se plece înaintea Lui şi să-I aducă adorare, Celui pe care El L-a trimis pe pământ ca Fiu al Său şi L-a recunoscut. În psalmii următori este prezentată lepădarea lui Mesia. Rămăşiţa credincioasă a lui Israel suferă, şi împăraţii pământului se revoltă. În Psalmul 8 se spune apoi, că această lepădare a lui Mesia a slujit numai să facă gloria Sa şi mai mare. Hristos ocupă locul Său ca Om, primeşte titlul de Fiu al Omului şi savurează drepturile şi demnitatea Sa potrivit planurilor lui Dumnezeu. Făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, El este încununat cu glorie şi onoare; şi nu numai toţi împăraţii pământului vor fi supuşi picioarelor Sale, ci toate lucrurile, fără excepţie. Spre aceasta îndreaptă Pavel atenţia noastră în mod deosebit. El adaugă citatul din Psalmul 8: „pentru că, supunându-I toate, nu I-a lăsat nimic nesupus” (Evrei 2.8).

Cu toate acestea nu toate lucrurile, care sunt enumerate în psalmul acesta, s-au împlinit deja. „Dar acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”[Evrei 2.8b], spune Pavel. Hristos a fost lepădat, şi instaurarea Împărăţiei Sale a fost drept urmare amânată pentru mai târziu. Însă o parte a acestui Psalm a fost deja împlinită şi pentru credincioşi este garanţia pentru împlinirea completă a acestei prorocii. Fiul Omului, care a fost coborât numai cu puţin mai prejos decât îngerii, a fost încununat de Dumnezeu cu glorie la dreapta Sa în ceruri. Prin credinţă Îl vedem acolo, deci nu pe pământ ca Împărat în glorie; nu în Ierusalim, pe tronul lui David, unde El va apărea mai târziu, ci ca Cel care a fost luat de Dumnezeu în cer. Deoarece Israel şi lumea L-au lepădat, noi Îl vedem prin credinţă încununat cu glorie şi onoare, şezând la dreapta lui Dumnezeu.

Evrei 2.8b,9: Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot.

Se pare că cuvintele „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” stau în context cu „astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot”, în timp ce cuvintele: „datorită morţii” aparţin împreună cu „încununat cu glorie şi onoare”. Aceasta este în concordanţă deplină cu alte locuri din Sfânta Scriptură şi în mod deosebit cu ce se spune în versetul 14 al capitolului nostru. Fiul lui Dumnezeu a devenit Om; prin aceasta a fost cu puţin mai prejos decât îngerii, căci îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu mai superioare decât sunt oamenii. El a devenit Om, pentru ca prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi. Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate. Fără moartea unei jertfe de tăiere primită de Dumnezeu nu este împăcare. Fiul lui Dumnezeu, singurul care a fost capabil pentru aceasta, S-a pus la dispoziţie ca jertfă. Dar pentru aceasta era necesar ca El să devină Om. El nu putea să moară fără a deveni Om. Însă El a devenit Om; El S-a dat suferinţelor morţii şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare. Aşa cum apostolul Pavel spune în epistola către Filipeni: „Care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2.6-9) Să observăm că Pavel nu spune: „pentru ca El pentru toţi”, ci „astfel încât El să guste moartea pentru tot”. În „tot” este inclus „toţi”; dar „tot” cuprinde întreaga creaţie, care prin păcat a ajuns sub blestem şi judecată. Ea poate fie eliberată de acestea prin aceeaşi moarte prin care noi, cei care credem, am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Apostolul spune în epistola către Coloseni 1 că nu numai noi, cei care credem, am fost împăcaţi prin moartea lui Hristos, ci că toate lucrurile, care sunt pe pământ şi în ceruri, au fost împăcate prin aceeaşi moarte. Să observăm totodată expresia ciudată „a gustat moartea”, care într-un mod impresionant pune înaintea ochilor noştri suferinţele îngrozitoare ale Domnului nostru. El nu numai „a murit”, ci El „a gustat” toată grozăvia acestei morţi ca plată a păcatului, ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcătoşilor. De aceea sufletul Lui era aşa de zguduit şi groaza inimii Sale aşa de mare, atunci când paharul suferinţelor a fost pus înaintea Lui. Mântuitor demn de adorare, cât de mult Te-a costat să ne salvezi! Cât nemărginit de mare era dragostea Ta, care Te-a adus în această situaţie, să înfăptuieşti pentru noi marea lucrare!

Minunată siguranţă pentru toţi care cred! Noi vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare şi ştim prin aceasta că nu numai toate prorociile despre gloria Sa viitoare ca Fiu al Omului vor fi împlinite, ci şi – şi aceasta este pentru noi aşa de important – că suferinţa morţii, pe care El prin har a îndurat-o pentru noi, a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu şi pe noi ne-a salvat pentru veşnicie.

În versetele următoare este explicat aceasta mai detaliat:

Evrei 2.10: Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe căpetenia mântuirii lor.

Cuvinte minunate, măreţe! Hristos a luat asupra Sa să rezolve problema acelora pe care Dumnezeu voia să-i ducă ca fii la slavă. Astfel în mod necesar El trebuia să trăiască în împrejurările în care aceştia se aflau, să poarte urmările acestei poziţii şi să fie tratat corespunzător. Se cuvenea lui Dumnezeu, din pricina căruia există toate lucrurile, şi care a creat toate lucrurile, să confirme drepturile gloriei Sale faţă de aceia care L-au dezonorat şi pe Acela, care a luat situaţia lor asupra Sa şi S-a aşezat în locul lor, să-L trateze aşa fel cum El ar fi trebuit să-i trateze pe aceia. Dacă Dumnezeu voia ca dintre oamenii păcătoşi să ducă mulţi fii la glorie, atunci El trebuia să facă desăvârşit prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor, aceasta înseamnă, pe Acela care îi va duce la mântuire. Dumnezeu nu ne putea duce la glorie, noi fiind în păcatele noastre. De aceea Căpetenia mântuirii noastre trebuia să ia asupra Sa toată responsabilitatea şi să îndure toate urmările stării în care eram noi. El trebuia să sufere şi să guste moartea, pentru ca prin aceasta să ne elibereze de păcat şi de moarte şi, înviat dintre morţi, să devină pricina unei mântuiri veşnice pentru toţi care cred în El. Nu este posibil să se vorbească în mod mai precis şi mai clar despre necesitatea suferinţelor şi morţii lui Isus pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru satisfacerea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, decât are loc prin aceste cuvinte. Isus a suferit şi a murit ca Martir pentru dreptate şi din dragoste pentru noi, de aceea prin aceasta El ne poate ajuta şi poate fi un model în suferinţele noastre. Dar oricât de importante şi de minunate ar fi aceste suferinţe, acestea nu ne puteau duce ca fii în glorie. Pentru aceasta se cuvenea lui Dumnezeu să-L facă desăvârşit prin suferinţe. Nu omul, ci Dumnezeu trebuia să-L zdrobească, din pricina păcatelor noastre. Judecătorul sfânt şi drept a trebuit să-L aşeze în ţărâna morţii. Dumnezeu L-a dat morţii pentru păcatele noastre. Gloria lui Dumnezeu cerea aceasta. Cel care trebuia să ne conducă pe noi la glorie a trebuit să sufere pedeapsa noastră, să poarte judecata care ni se cuvenea, să moară de moartea de care trebuia să murim noi. Cine nu primeşte aceasta, acela dovedeşte că nu înţelege nici grozăvia păcatului şi nici sfinţenia lui Dumnezeu.

Deoarece Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut desăvârşit prin suferinţe, se poate spune:

Evrei 2.11: Pentru că şi Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-Unul; pentru aceasta, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.

„A sfinţi” înseamnă a pune deoparte, a separa. Aici înseamnă: despărţire de păcat şi de lume pentru Dumnezeu. El, Cel care sfinţeşte, este Hristosul; ei, cei sfinţiţi, sunt rămăşiţa, pusă deoparte prin Duhul Sfânt pentru Dumnezeu. Toţi aceştia sunt dintr-Unul. Hristosul, Cel care sfinţeşte, şi ei, cei care sunt sfinţiţi, ei toţi sunt una şi aceeaşi familie, în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi. Ce har nespus de mare! Cine este în stare să înţeleagă această slavă şi s-o exprime prin cuvinte? Putem numai s-o admirăm şi s-o adorăm.

Dar să observăm, că numai despre cei sfinţiţi se spune, că ei dintr-Unul sunt cu Hristos. Nu prin întruparea Sa ca Om – cu toate că aceasta era necesară în acest scop – Hristos S-a unit cu noi, aşa cum afirmă o învăţătură greşită larg răspândită; ci prin faptul că El ne-a despărţit de păcat şi de lume şi ne-a adus la Dumnezeu, pentru aceasta El ca şi Căpetenie a mântuirii noastre a trebuit să fie făcut desăvârşit prin suferinţe. Dacă unirea ar fi avut loc prin întruparea Sa ca Om, atunci El ar trebui să numească pe toţi oamenii fraţi ai Săi. Însă El nu face aceasta. El nu Se ruşinează să numească fraţi ai Săi pe copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, pe cei sfinţiţi.

Şi cu toate că aceşti copii I-au fost daţi Lui mai dinainte, ei nu erau însă în această poziţie, şi El i-a numit fraţii abia după ce a înfăptuit lucrarea de împăcare şi mântuire şi a înviat dintre morţi. Desigur în timpul umblării Sale pe pământ şi în mod deosebit în ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ El a făcut cunoscut ucenicilor Săi Numele Tatălui; dar legătura între ei şi Tatăl nu putea fi stabilită, şi El nu putea să-i prezinte Tatălui ca şi copii, atâta timp cât bobul de grâu nu a căzut în pământ şi nu a murit. Până atunci El a rămas singur. Dar de îndată ce lucrarea a fost înfăptuită şi El a înviat dintre morţi, El a zis Mariei Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17).

Ca să dovedească toate acestea, Pavel citează trei locuri din Vechiul Testament. Domnul spune în Psalmul 22, după cele trei ore de suferinţe ale întunericului şi părăsirii de către Dumnezeu: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor. Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” După împlinirea lucrării de împăcare apare după înviere o familie în fruntea căreia stă Căpetenia mântuirii noastre. Cei sfinţiţi sunt fraţii Lui; ei constituie Adunarea, în mijlocul căreia El umblă, ca să laude şi să preamărească pe Dumnezeu pentru harul Său nespus de mare. Să ne gândim că cântările noastre de laudă trebuie să fie în concordanţă cu ale Sale, dacă ele trebuie să fie spre glorificarea lui Dumnezeu şi să fie primite de El. Nesiguranţa şi îndoiala, în loc de bucurie şi mulţumire pentru mântuirea înfăptuită, nu ar fi în armonie, ci în contradicţie cu cerul.

Locul al doilea, pe care Pavel îl aminteşte, îl găsim în Psalmul 16. Domnul nostru demn de adorare este prezentat ca Robul lui Dumnezeu aici pe pământ, care zice lui Iehova: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine”, şi celor sfinţi, care sunt pe pământ, şi celor minunaţi, zice: „Toată plăcerea mea este în ei”. În mijlocul acestor minunaţi El „Îşi pune încrederea în Domnul”. Cu toate că El este Fiul, Creatorul, Cel atotputernic, în înviere El i-a legat cu Sine şi nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

În continuare sunt citate cuvintele din Isaia 8.18: „Iată, Ei şi copiii pe care Mi i-a dat Domnul”. Sunt copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, şi cu care El Se declară una: o familie, un întreg. Aşa cum Isus a zis Tatălui: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. … pentru că sunt ai Tăi … şi Eu sunt glorificat în ei” (Ioan 17.6,9,10).

Deci dacă Domnul voia să ocupe acest loc în fruntea familiei celor aleşi, potrivit planului lui Dumnezeu, atunci El trebuia să fie ca ei, şi Domnul a devenit ca ei. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, erau părtaşi sângelui şi cărnii, şi El a luat parte la ele.

Evrei 2.14a: Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele,

spune Pavel în versetul 14. El a devenit Om cu adevărat, însă un Om fără păcat, care de la început a fost „Cel sfânt”, şi care nici nu a cunoscut păcatul şi nici nu a făcut păcat. El a fost conceput prin puterea Celui Preaînalt, însă era Om adevărat, născut de o fecioară şi sub Lege. El nu era o apariţie, aşa cum găsim uneori în Vechiul Testament, ci un Om adevărat, în acelaşi fel ca şi copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, părtaşi sângelui şi cărnii. Şi El a luat parte la ele,

Evrei 2.14b: ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Ca să poată muri, El a trebuit să devină Om; şi dacă El voia să elibereze pe om de moarte, care era supus morţii, atunci El trebuia să moară. Numai prin moarte El putea să nimicească pe cel care avea puterea morţii şi să elibereze pe aceia care erau supuşi robiei. Păcatul a venit în lume prin diavolul, şi prin păcat a venit moartea; de aceea diavolul are puterea morţii şi de aceea toţi oamenii sunt supuşi fricii morţii toată viaţa lor. Dar Isus nu era supus morţii, căci în El nu era nici un păcat. El S-a dat pe Sine la moarte pentru copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, a luat locul lor în judecată, a făcut tot ce era necesar pentru ei şi prin aceasta în mod legal, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu, i-a eliberat de sclavia diavolului şi a morţii. Prin faptul că El a gustat moartea pentru aceia care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor, El a biruit pe diavol, care stăpâneşte asupra oamenilor prin moarte, i-a luat puterea şi l-a nimicit. Prin faptul că a dezbrăcat căpeteniile şi autorităţile, El le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce. (vezi Coloseni 2.13-15).

Ciudată este expresia „care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Aceasta este starea omului. În aceasta constă deja acum nenorocirea lui. Toată viaţa lui este prins captiv în frica de moarte. Oricât de necredincios s-ar manifesta el şi oricât de mari ar fi cuvintele care ies de pe buzele lui: inima lui tremură la gândul morţii; căci conştient sau inconştient, glasul conştiinţei îi spune că după moarte urmează judecata. Nu te lăsa bătut pe câmpul de luptă prin cutezanţa necredinţei, ci foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu ca sabie cu două tăişuri, prin care conştiinţa este atinsă şi este pusă în lumina lui Dumnezeu.

„Pentru că, în adevăr,” – continuă Pavel – „nu de îngeri Se îngrijeşte El, ci de sămânţa lui Avraam Se îngrijeşte” (Evrei 2.16). Hristos nu a venit să lucreze mântuirea îngerilor, ci mântuirea seminţii lui Avraam; şi pentru aceasta „El a trebuit în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi” (Evrei 2.17), şi El Însuşi să se aşeze în starea şi împrejurările în care se aflau aceştia. Este permanent aceeaşi familie, recunoscută de Dumnezeu, care este subiectul sentimentelor şi purtării de grijă a Salvatorului. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, sunt copiii lui Avraam, atât după carne, dacă ei corespund stării în care ar trebui să se afle adevărata sămânţă a lui Avraam, aşa cum Domnul Însuşi o descrie în evanghelia după Ioan 8.37,39, cât şi după duh, dacă ei prin har au obţinut acest titlu de „copii ai lui Avraam”, aşa cum arată apostolul în epistola către Galateni, capitolul 3.

Aceste adevăruri ne aduc de la sine la preoţie. Ca Fiu al Omului Isus a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii; acum însă este deja încununat cu glorie şi onoare, mai târziu Îi vor fi supuse toate lucrurile la picioarele Sale; aceasta va avea loc abia în lumea viitoare. Dar El a luat acest loc al smereniei, ca să guste moartea pentru toată creaţia, care s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi să-Şi câştige drepturile celui de-al doilea Adam, prin aceea că a glorificat pe Dumnezeu acolo unde omul L-a dezonorat. Totodată El are intenţia deosebită să salveze pe copiii, pe care Dumnezeu voia să-i ducă la glorie, şi, prin faptul că El a luat natura lor, să-i unească cu Sine ca unii care sunt sfinţiţi, prin aceea că El nu S-a ruşinat să-i numească fraţii Săi. Dacă voia să-i ducă la glorie, El trebuia să-i reprezinte înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot, potrivit lucrării absolut suficientă, pe care El a făcut-o pentru ei.

Evrei 2.17,18: De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşirea pentru păcatele poporului: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aşa cum marele preot în Israel o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului, tot aşa şi Hristos a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, înaintea Feţei lui Dumnezeu, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului Său. Acum toţi, care cred în El, pot apărea cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu. Tema aceasta va fi tratată detaliat şi dovedită pe parcursul acestei epistole. Aici se adaugă numai adevărul important, că El, Cel care este Marele Preot al nostru la Dumnezeu, poate simţi împreună cu noi în toate luptele noastre şi în toată truda noastră. El, ispitit ca şi noi, a suferit, şi poate să ajute celor care sunt ispitiţi. Să ne gândim că firea pământească (carnea) călăuzită de pofte, niciodată nu suferă. Dimpotrivă, când ea este ispitită, ea savurează lucrurile prin care este ispitită. Dar când duhul potrivit luminii lui Dumnezeu în credincioşie şi ascultare se împotriveşte atacurilor vrăjmaşului, atunci el suferă. Domnul a suferit, atunci când a fost ispitit. El niciodată nu a făcut altceva, decât a suferit, căci în El nu era carnea; El era „Cel sfânt”; El nu a „cunoscut” nici un păcat; diavolul nu a găsit nimic în El. De aceea orice ispită, fie din partea oamenilor, fie din partea diavolului, era suferinţă pentru El. Orice ispită era în totală contradicţie cu tot ce era în El, cu sfinţenia, credincioşia şi dragostea Sa, şi L-a făcut să ofteze de toată nedreptatea care era în lume, şi de răutatea lui satan, care ţinea pe oameni în puterea sa îngrozitoare. Aceste suferinţe ne sunt şi nouă rânduite. Noi aparţinem familiei lui Dumnezeu; noi suntem copii, care vor fi conduşi la glorie, noi suntem oameni noi. Dar noi suntem încă pe pământ, şi în noi este carnea. De aceea avem nevoie de ajutor. Nu carnea are nevoie de ajutor, ci omul nou împotriva cărnii, ca să omoare mădularele omului vechi – ajutor în multele greutăţi, pe care le întâmpinăm, dacă dorim să împlinim cu credincioşie şi sinceritatea inimii voia Domnului. Isus este Cel care a suferit în ispite aici jos pe pământ, şi deci cu inimă umană poate lua parte la toate sentimentele sufletului nostru, şi vine în ajutor, atunci când suntem ispitiţi.

Epistola către Evrei capitolul 3
Evrei 3

Hermanus Cornelis Voorhoeve

La citirea şi studierea acestei părţi din această epistolă către Evrei este deosebit de important să păstrăm înaintea ochilor noştri cui a fost adresată această scrisoare, căci altfel nu vom înţelege expunerea de dovezi a scriitorului şi vom folosi greşit ceea ce el învaţă. Pavel scrie rămăşiţei iudeilor, care au crezut în Hristos şi prin aceasta s-au separat de restul poporului, şi au fost urâţi şi prigoniţi de acest popor. Această rămăşiţă este privită ca popor binecuvântat de Dumnezeu pe pământ, cu toate că prin înălţarea lui Mesia la dreapta lui Dumnezeu ei sunt părtaşi ai unei chemări cereşti. Drept urmare atenţionările şi mângâierile din această epistolă vor sluji şi izraeliţilor credincioşi din zilele lui antihrist. Noi cei dintre naţiuni, care am fost altoiţi ca mlădiţe sălbatice în măslin, avem parte de privilegiile şi binecuvântările, despre care se vorbeşte aici.

Evrei 3.1,2: De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus, care este credincios Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui.

Aceste cuvinte de încheiere ale temei tratate până acum arată o altă demnitate a lui Hristos, care este nu numai Apostol şi Mare Preot, ci şi „Fiu peste casa Sa”.

Izraeliţii care credeau în Hristos era fraţi sfinţi, aceasta înseamnă fraţi, care ca şi familie a lui Dumnezeu au fost puşi deoparte de ceilalţi, deci erau copiii, pe care Dumnezeu i-a dat lui Isus: adevărata sămânţă a lui Avraam. Dar totodată ei erau ca atare şi tovarăşi ai chemării cereşti. Ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la acest pământ. Patria lor nu era aici jos, ci acolo sus. Ei nu erau în călătorie spre Ierusalim şi Canaan, ci spre cer. Dumnezeu voia să-i conducă la glorie ca fii; şi Căpetenia mântuirii lor a fost făcută desăvârşită prin suferinţe şi acum stătea la dreapta lui Dumnezeu încununată cu glorie şi cinste, unde El a mers înaintea lor şi unde ei Îl vor însoţi în curând.

Acestor fraţi sfinţi, tovarăşi ai chemării cereşti, Pavel le spune: „Luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.” Ca Apostol, Isus a fost trimis de Dumnezeu la noi, şi ca Mare Preot El S-a dus la Dumnezeu pentru noi. De ambele avem noi nevoie. Ca să cunoaştem pe Dumnezeu în dragostea Sa şi harul Său, potrivit naturii Sale sfinte, şi ca să înţelegem gândurile Lui de pace şi mântuire pentru noi, Fiul trebuia trimis de Dumnezeu pe pământ. Dar dacă era vorba ca noi păcătoşii vinovaţi să putem avea părtăşie cu acest Dumnezeu, atunci acest Apostol trebuia să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să păşească înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, să ducă sângele Său în Locul Preasfânt, şi să fie primit de Dumnezeu ca atare. În primul capitol Isus este prezentat ca Apostol, şi în capitolul al doilea ca Mare Preot. Ce Apostol! Ce Mare Preot! Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Domnul şi Împăratul îngerilor, recunoscut şi salutat de Dumnezeu ca Dumnezeu, ne-a făcut cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ne-a revelat inima plină de dragoste a lui Dumnezeu şi ne-a vorbit despre lucruri, pe care El le-a văzut şi le-a auzit la Tatăl. Şi El este Marele Preot al nostru, care, după ce prin puterea Sa proprie a făcut curăţirea de păcate, în baza drepturilor Sale câştigate S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti – El, Cel care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare la dreapta Sa. „Luaţi aminte” (contemplaţi), spune Pavel, atunci veţi vedea cât de nespus de superior este El în comparaţie cu Moise, şi nu vă veţi gândi să preferaţi pe marele preot al vechiului aşezământ în locul Apostolului şi Marelui Preot al mărturisirii noastre.

„Fiu peste casa Sa”, aceasta este a treia demnitate a lui Hristos. Moise a fost credincios ca slujitor în toată casa lui Dumnezeu şi anume ca mărturie profetică; Hristos dimpotrivă stă peste propria Sa casă, şi El stă nu ca slujitor, ci ca Fiu. Dumnezeu Însuşi L-a aşezat în această poziţie. El Însuşi a clădit casa: El este Dumnezeu. Moise s-a făcut prin credinţă una cu această casă şi în această poziţie a fost în toate credincios; dar Hristos este mult mai măreţ decât Moise,

Evrei 3.3-5: … cu atât mai mult cu cât cel care zideşte are mai multă onoare decât casa însăşi. … Dar Cel care a zidit toate este Dumnezeu.

Casa, Cortul întâlnirii în pustie, era realmente un model al universului. Curtea din faţă reprezenta pământul, locul sfânt reprezenta cerul, şi Locul Preasfânt reprezenta cerul al treilea sau locuinţa lui Dumnezeu. Hristos, aşa cum marele preot mergea prin curtea din faţă şi locul sfânt în Locul Preasfânt, a mers prin ceruri, ca să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Acest Cort al întâlnirii, cu tot ce avea el, era curăţit prin sânge, aşa cum Dumnezeu toate lucrurile din cer şi de pe pământ le va împăca prin Hristos. Într-un anumit sens acest univers este casa lui Dumnezeu; Dumnezeu Se coboară să locuiască în el, şi Hristos l-a creat. Dar este o casă, care aparţine în mod mult mai deosebit lui Hristos, şi această casă suntem noi, spune Pavel; noi, cei care credem în Hristos, care ca „fraţi sfinţii” suntem tovarăşi ai chemării cereşti.

Evrei 3.6: … dacă, într-adevăr” – adaugă el – „păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.

Erau multe greutăţi pentru aceşti credincioşi din Israel. Ei erau prin acestea expuşi ispitei, după ce au primit cu bucurie adevărul, să renunţe la îndrăzneala de a veni înaintea lui Dumnezeu şi la lauda speranţei. Nu era un lucru uşor de înţeles pentru un iudeu, că Mesia venise şi a fost luat în glorie şi cu toate acestea poporul care s-a legat de acest Mesia şi Îi aparţinea, trebuia să rătăcească încoace şi încolo, dispreţuit, suferind şi ocărât. Pentru aceasta ei trebuiau să trăiască prin credinţa care le îndrepta privirea de la lucrurile vizibile la cele invizibile şi cereşti.

Deci aceşti credincioşi izraeliţi erau în pericol – aşa cum am văzut mai înainte – să piardă îndrăzneala şi lauda speranţei. De aceea Pavel le prezintă urmările acestui fapt, şi pentru aceasta foloseşte cuvintele lui David din Psalmul 95: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii în pustiu, unde părinţii voştri M-au ispitit, încercându-Mă, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani. De aceea, M-am mâniat pe generaţia aceasta şi am spus: »Ei întotdeauna rătăcesc cu inima şi n-au cunoscut căile Mele!« Astfel am jurat în mânia Mea: »Nu vor intra în odihna Mea!«” (Evrei 3.7-11; Psalmul 95.7-11). Poporul lui Dumnezeu era acum pe drumul credinţei, aşa cum au umblat părinţii lor înainte de a fi trecut Iordanul. Acest drum al credinţei le-a adus multă osteneală; ei au fost prigoniţi şi exploataţi; dar ei trebuiau să rămână pe poziţie, ca să devină părtaşi odihnei lui Dumnezeu. Părinţii lor însă s-au răzvrătit, în ziua ispitirii în pustiu, au ispitit pe Dumnezeu. Şi care a fost urmarea? Dumnezeu S-a mâniat pe ei, aşa că ei nu au putut intra în odihna Lui. În aceasta ei trebuiau să vadă urmările pe care le aduce cu sine părăsirea lui Hristos şi renunţarea la credinţa creştină. De aceea Pavel spune:

Evrei 3.12-13: Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, atâta timp cât se spune »Astăzi!«, ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.

Să întorci spatele lui Isus, ca să te alipeşti de Moise, era acum acelaşi lucru pe care părinţii l-au făcut în pustiu, care cu o inimă rea, necredincioasă s-au răzvrătit împotriva Domnului. Aceasta nu ar fi altceva decât cădere de la Dumnezeul cel viu; de la Acela care pe muntele transfigurării a spus despre Fiul Său, după ce Moise şi Ilie au dispărut: „De El să ascultaţi!” Remarcabilă solicitare! Ca şi în altă parte, şi aici Pavel prezintă consecinţele din învăţătura care a fost predicată.

„Îndemnaţi-vă unii pe alţii … ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului”, le spune Pavel. Păcatul întrerupe părtăşia cu Dumnezeu; noi nu mai avem aceeaşi conştienţă despre dragostea şi puterea Sa şi despre interesul pe care El îl are pentru noi. Încrederea dispare; nădejdea şi valoarea lucrurilor care nu se văd se micşorează şi lucrurile care se văd încep să umple inima. În felul acesta conştiinţa devine pătată; odihna în Hristos se pierde, drumul pare aspru şi obositor. Voinţa proprie se înalţă şi treptat te îndepărtezi de Domnul, în cele din urmă devii împietrit şi în final eşti în stare să cazi total de la Dumnezeul cel viu.

Este clar, că aici noi vorbim numai despre responsabilitatea noastră şi despre pericolul la care ne expunem când într-un fel oarecare ne abatem de la Dumnezeu. Nicidecum nu este vorba de credincioşia lui Dumnezeu. Aceasta rămâne permanent şi niciodată ea nu va permite să piară vreunul din ai Săi. Cine posedă viaţă din Dumnezeu, va fi corectat prin atenţionările cuprinse în această epistolă şi prin disciplinări, atunci când el s-a abătut. Dacă părtăşia este numai una exterioară, fără viaţă şi fără adevărata credinţă, atunci conştiinţa nu este atinsă, şi în cele din urmă Dumnezeu este părăsit.

Însă Pavel nu se gândeşte că aceşti credincioşi vor cădea cu adevărat de la Dumnezeul cel viu, dar prin felul cum vorbeşte îi face să înţeleagă ce urmări îngrozitoare are ascultarea de ispitele lui satan. El îi încurajează să se îndemne unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca niciunul din ei să nu pornească pe acest drum greşit. El le spune:

Evrei 3.14: Pentru că avem parte de Hristos…

(sau: căci noi am devenit tovarăşi ai lui Hristos), ca şi cum ar vrea să le spună: Cum să ne abatem noi, care am avut parte de o mântuire aşa nespus de mare, şi să ne reîntoarcem la umbre!

Noi suntem tovarăşi ai lui Hristos? Ai cărui Hristos? Ai lui Hristos, aşa cum a umblat El aici pe pământ? Ai lui Hristos atârnat pe cruce? Nu, noi suntem tovarăşi ai lui Hristos înviat şi glorificat. De aceea noi suntem părtaşi ai chemării cereşti. Nu pe pământ, ci în cer, nu în Canaan, ci în casa lui Dumnezeu sus este patria noastră, căminul nostru, odihna noastră. Într-un mod minunat este arătat şi descris aceasta în capitolul următor.

Dar noi trebuie să fim statornici până la sfârşit. Numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. Noi trebuie să răbdăm până la sfârşit pe pista de alergare, ca să obţinem premiul. Nimeni, care vrea să ajungă la ţintă, nu se opreşte sau se întoarce înapoi. Siguranţa că suntem pe drumul bun ne face să mergem până la sfârşit pe acest drum. De îndată ce nesiguranţa întunecă sufletul nostru, încetăm să mergem mai departe. Prin necredinţă izraeliţii care au ieşit din Egipt cu Moise, au pierit în pustie, în loc să intre în Canaan. În privinţa aceasta trebuie să ne verificăm, pentru ca încrederea de la început, atunci când prin predarea noastră lui Hristos am păşit pe drumul spre Canaanul ceresc, s-o ţinem cu tărie nezguduită până la sfârşit, căci se spune: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.”

Remarcabil este cuvântul „astăzi”, care se întâlneşte de mai multe ori în această epistolă. El este expresia îndelungii răbdări şi a harului lui Dumnezeu faţă de poporul Său până la sfârşit. Acest „astăzi” cuprinde tot timpul, în care trăim, de la lepădarea lui Hristos prin Israel şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu până la revenirea Sa – pentru noi, până când noi vom fi luaţi în cer; pentru rămăşiţa credincioasă în ultimele zile, până când Isus Se va arăta pe pământ cu putere mare şi glorie. Israel ca popor era necredincios; s-a împietrit şi se va împietri mai departe până la judecată. Cu toate acestea, Dumnezeu continuă să strige: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu sunt mari. De aproape două mii de ani El lasă să se audă glasul Său şi strigă: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Cine este ca El? Fie ca noi să fim urmaşii Lui şi să fim desăvârşiţi aşa cum este desăvârşit Tatăl nostru, care locuieşte în ceruri! Totodată, atâta timp cât se spune „astăzi”, să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca nimeni dintre noi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului şi prin aceasta să cadă de la Dumnezeul cel viu!

Epistola către Evrei capitolul 4
Evrei 4

Hermanus Cornelis Voorhoeve

În capitolul 4 se tratează în continuare tema referitoare la odihna lui Dumnezeu. Când izraeliţii în pustie au ajuns la graniţele ţării făgăduite, prin necredinţă au refuzat să intre în Canaan, Dumnezeu a jurat în mânia Sa: „Nu vor intra în odihna Mea!”, şi toţi au căzut în pustie. „Să ne temem”, spune Pavel în versetul 1,

Evrei 4.1b: …ca nu cumva cineva dintre voi să pară că a rămas în urmă.

În acest context este clar despre ce odihnă este vorba aici. Aici nu este vorba de odihna, pe care conştiinţa noastră a găsit-o prin sângele lui Hristos; şi nici de odihna, care este partea noastră în timpul călătoriei noaste aici pe pământ prin încrederea noastră în dragostea şi puterea lui Dumnezeu, ci de odihna în care a intrat Hristos glorificat, şi care ne aşteaptă în locuinţele veşnice la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. Noi am fost eliberaţi din Egipt (lume) şi ne aflăm în călătorie spre Canaan (cer). Pericolul nu constă în aceea, că sângele nu ar fi înaintea tronului de har (şi pentru că el este acolo, aceasta dă conştiinţei noastre odihnă în prezenţa lui Dumnezeu); ci în aceea, că noi pierim pe drum, aşa cum mulţi au pierit în pustie prin necredinţă. „Cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit, negăsind credinţă în cei care au auzit (literar: nefiind amestecat cu credinţă)” (Evrei 4.2). Numai, „noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă” (Evrei 4.3); căci şi nouă ni s-a vestit o veste bună, ca şi acelora. Vestea bună aici nu este vestea despre iertarea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos, ci predica despre Hristos glorificat, prin care noi am devenit părtaşi ai chemării cereşti şi tovarăşi ai Acestuia. De aceea nu se vorbeşte despre odihna pe care noi am găsit-o pentru conştiinţa noastră prin credinţa în Hristos şi prin încrederea noastră în jertfa Sa şi în sângele Său, ci despre odihna care ne aşteaptă când noi la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie am ajuns în Canaanul ceresc.

Exact şi frumos ne este prezentată această odihnă. Dumnezeu Şi-a pregătit El Însuşi o odihnă după terminarea lucrării creaţiei. Şi după ce El a condus poporul Său prin pustie, El a făgăduit o odihnă în Canaan. Dar ce s-a petrecut? Vai, omul a deranjat această odihnă. Să Se poată odihni Creatorul, când ceea ce El a creat a fost stricat prin păcat? Cu siguranţă, nu! Din acest moment a început din nou lucrarea Sa. Ce har! „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez”, a spus Mântuitorul nostru. Şi Israel a deranjat odihna în Canaan prin necredinţa Sa, prin păcatele sale şi prin încăpăţânarea sa. Căci, spune Pavel, dacă Iosua ar fi dus poporul la odihnă, atunci David n-ar fi vorbit după atâta timp despre o altă odihnă.

Evrei 4.9: Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu,

aceasta înseamnă, pentru aceia care cred şi perseverează până la sfârşit (Evrei 4.6-9).

Şi care este această odihnă? Este odihna lui Dumnezeu Însuşi. „Cei neascultători nu vor intra în odihna Mea”, zice Domnul. Gând nespus de minunat! Adam a deranjat odihna lui Dumnezeu după creaţie. Israel a deranjat odihna în ţara făgăduită. Nu mai rămâne nici o odihnă? Ba da, Dumnezeu a găsit-o în Hristos. Hristos a nimicit păcatul şi a făcut o ispăşire veşnică. El va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi împăcate şi curăţite prin El. Va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea, şi unde totul va fi adus în ordine conform planului veşnic al lui Dumnezeu, spre glorificarea Sa. Nu va mai rămâne nimic care va trebui curăţit şi împăcat; şi nici un vrăjmaş nu se va mai ridica împotriva lui Dumnezeu. El Se va putea bucura de lucrarea mâinilor Sale cu o bucurie care niciodată nu va mai putea fi distrusă, ci ea va rămâne veşnic. Noi, cei care credem, avem voie să avem parte cândva de această odihnă.

Evrei 4.10: Pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale.

Ce fericire va fi, să ai parte de această odihnă! Este o odihnă desăvârşită. Orice lucrare, toate încercările credinţei în pustie, orice luptă, toate faptele, pe care noi le facem aici pe pământ, vor înceta. Noi vom fi nu numai eliberaţi de puterea păcatului, care locuieşte în noi, şi din orice ispită, ci orice lucrare, orice osteneală şi toată lupta omului nou vor înceta. Dumnezeu Se odihneşte de lucrările Sale, şi cu adevărat, ele sunt bune. Astfel şi noi ne vom odihni atunci împreună cu El. Acum noi suntem în pustie, cu toate grijile ei, cu toate ostenelile ei şi cu toate vicisitudinile ei; noi avem şi de luptat cu răutăţile spirituale din locurile cereşti, dar atunci ne vom odihni de lucrul nostru, ne vom odihni la inima lui Dumnezeu, ne vom odihni în locaşul Lui cel veşnic, şi nimic nu va mai tulbura vreodată această odihnă. Atât odihna din creaţie cât şi odihna din Canaan au fost deranjate, dar această odihnă, odihna creaţiei noi, va dura până în veşnicie netulburată. Ce perspectivă nespus de minunată!

De aceea să depunem tot efortul, ca să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă, potrivit cu acel exemplu de neascultare, de care izraeliţii în pustie s-au făcut vinovaţi. Să ne îndreptăm privirea spre finalul călătoriei noastre, spre locuinţa cerească, spre ţara odihnei veşnice, unde va fi plinătate de bucurie înaintea Domnului. Atunci vom merge cu îndrăzneală pe drumul nostru, până va veni Domnul, ca să ne ducă în multele locuinţe ale casei Tatălui. La sfârşitul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustie, Caleb, ai cărui ochi au fost permanent îndreptaţi spre ţara minunată, putea adeveri, că puterea lui era la fel de mare ca la ieşirea din Egipt; şi Pavel putea spune plin de bucurie la sfârşitul călătoriei sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător în ziua aceea!”

În mod ciudat aici nu se aminteşte că pentru noi creştinii odihna este în cer. Prin aceasta rămâne deschisă uşa şi pentru o odihnă pe pământ, pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, în concordanţă cu făgăduinţele date acestui popor.

La sfârşitul capitolului nostru, Pavel arată cele două mijloace, pe care Dumnezeu le-a dat şi pe care El le foloseşte, ca să ne păzească şi să ne mângâie pe drum, pentru ca noi la sfârşitul călătoriei să ajungem în siguranţă la ţintă şi să putem intra în ţara odihnei veşnice. Aceste două mijloace sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi slujba de Mare Preot a lui Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu, ca revelaţie a lui Dumnezeu şi expresie a Fiinţei şi voii Sale, în mijlocul împrejurărilor, în care ne aflăm noi, îndreaptă tot ce în inima noastră nu este în concordanţă cu El. El este

Evrei 4.12b: … viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei.

El taie totul, oricât de tare ar fi legat în gândurile noastre. Acolo unde natura (sufletul) şi sentimentele ei se combină cu ceea ce este spiritual, el taie şi desparte ca sabia cu două tăişuri a adevărului divin, ceea ce este de la noi şi ceea ce este de la Dumnezeu. El este un judecător „al gândurilor şi intenţiilor inimii”. Dar, venind de la Dumnezeu, el are şi un alt caracter. El este ochiul Său, deschis peste conştiinţa noastră; el ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu şi revelează toate lucrurile din noi.

Evrei 12.13: Nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.

Aşa de puternică este Unealta, pe care Dumnezeu o foloseşte, ca să judece în noi tot ce ar putea să ne împiedice, ca bucuroşi, cu inimi fericite, întăriţi prin credinţa şi încrederea în Dumnezeu, să continuăm călătoria noastră prin pustie şi s-o ducem până la capăt. Tot ce este în contradicţie cu voia lui Dumnezeu; tot ce este din carne şi ar putea să ne ademenească la necredinţă şi lipsă de curaj, este un obstacol pe calea noastră şi ar putea să ne amăgească la poticnire şi cădere, la oprire pe cale sau întoarcere înapoi. În credincioşia Sa Dumnezeu lucrează prin Cuvântul Său în noi şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. O inimă sinceră recunoaşte în aceasta un har nespus de mare. Desigur este greu şi uneori chinuitor în lucrarea Sa, dar în aceasta este inclusă o binecuvântare nespus de mare şi deosebit de preţioasă. Cine vrea ca la sfârşitul călătoriei sale să intre în odihna cerească, se bucură când i se arată obstacole pe drum. Dacă voinţa proprie este zdrobită, atunci poftele cărnii sunt stăpânite şi ispitele şi pericolele care rezultă din ele sunt înlăturate. Cine se judecă pe sine însuşi în lumina lui Dumnezeu, acela primeşte putere şi energie ca să meargă cu bucurie pe drumul său şi la sfârşit să intre în odihna veşnică.

Însă noi nu avem nevoie numai de judecarea permanentă de sine însuşi prin Cuvântul lui Dumnezeu, ci în lumea aceasta plină de ispite şi nevoi avem nevoie şi de mângâiere. Aceasta o găsim în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, despre care Pavel vorbeşte aici şi în capitolul următor.

Evrei 4.14-16: Având deci un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Noi avem un Mare Preot, care a străbătut cerurile. Aşa cum Aaron a mers din tabăra izraelită prin curtea din faţă, prin locul sfânt şi a intrat în Locul Preasfânt, tot aşa şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat de pe pământul acesta şi a trecut prin cerul norilor, ca să intre în cerul al treilea, în locul sfânt ceresc, al locuinţei lui Dumnezeu şi să-Şi ocupe locul la dreapta lui Dumnezeu. El este acolo în glorie; nici o suferinţă nu-L mai poate lovi, nici o încercare nu mai poate veni asupra Sa; El este mai presus de toate. Dar aici jos El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi. De aceea El poate avea milă şi compasiune cu slăbiciunile noastre. Ca să poţi avea milă, trebuie să fi fost în aceleaşi situaţii. Marele nostru Preot Isus, Fiul lui Dumnezeu, a intrat ca Om în cer şi poate deci să simtă împreună cu noi oamenii; şi deoarece, atunci când El a fost pe pământ, a avut parte de toate suferinţele şi durerile, de care noi avem parte, El poate avea milă de noi şi se poate transpune în toate situaţiile, în care noi ne aflăm aici jos.

În acelaşi timp noi trebuie să mărturisim, că este vorba de slăbiciuni, şi nicidecum de păcate. Cuvintele lui Pavel sunt deseori fals interpretate şi prin aceasta fals aplicate. De îndată ce păcatele sunt numite slăbiciuni, păcatul îşi pierde urâciunea şi oroarea; dar dacă slăbiciunile sunt numite păcate, atunci ne lăsăm jefuiţi de mângâierea pe care ne-o făgăduieşte mila lui Isus. Este clar, că Domnul nu poate avea milă cu păcatele. Mila, aşa cum se înţelege aici acest cuvânt, nu este îndurare, ci sentiment de compasiune, simpatie. Domnul poate desigur privi cu compătimire spre un păcătos, dar El niciodată nu poate avea milă cu păcatul. Dimpotrivă, El condamnă păcatul, are oroare faţă de el şi l-a nimicit la cruce. De aceea Pavel spune, că Isus a fost ispitit în toate în acelaşi fel ca noi, în afară de păcat. Hristos n-a cunoscut nici un păcat; El nu a avut dorinţe nestăpânite; în toate ispitirile de care a avut parte, păcatul a fost exclus. „Prinţul lumii acesteia”, spune Domnul, „nu are nimic în Mine”. Satan nu a găsit nici un punct de legătură în El. Este blasfemie să aplici la Hristos ceea ce spune Pavel despre sine însuşi şi ce fiecare dintre noi poate mărturisi despre sine însuşi: „Ştiu, că nimic bun nu locuieşte în mine, aceasta este carnea mea”.

Dar Domnul nostru a fost ispitit aici jos în toate privinţele. El era sărac; I-a fost foame şi sete; a fost dispreţuit, batjocorit, lepădat; a fost urmărit şi maltratat de vrăjmaşii Săi, neînţeles de prietenii Săi, dezamăgit de ucenicii Săi. El a trebuit să îndure toate urmările păcatului. El nu a fost niciodată bolnav, (nu putea să fie bolnav, căci în El nu era nici un păcat şi deci El nu avea un trup muritor şi expus putrezirii, deşi putea să moară, şi El a murit chiar); dar când El a vindecat pe cei suferinzi, El a luat bolile lor asupra Sa şi a simţit durerile lor, aşa cum citim în evanghelia după Matei 8.17; aşa cum o mamă lângă leagănul copilului ei bolnav sufere mai mult decât copilul. Nu există nici o suferinţă omenească, de care El să nu fi avut parte, nici o durere, pe care El să nu o fi simţit, nici o luptă, pe care El să nu o fi luptat, nici o dezamăgire, de care să nu fi avut parte. Deci în toate acestea El poate simţi împreună cu noi. El ne poate spune: ştiu ce suferiţi voi; cunosc durerile voastre, Eu Însumi am avut parte de ele şi le-am simţit. Noi toţi ştim din experienţă ce mângâiere este dacă putem spune suferinţa noastră unui prieten despre care ştim, că el însuşi a fost în această suferinţă şi a suportat aceleaşi dureri. Un astfel de Prieten este Isus. El este Marele Preot al nostru, care are milă. El a fost ispitit în toate, ca şi noi, şi de aceea poate avea milă cu toate slăbiciunile noastre.

Deoarece noi avem un astfel de Mare Preot în cer, care se preocupă cu toate necazurile şi slăbiciunile noastre, potrivit cu cunoştinţa pe care El Însuşi o are despre acestea şi după puterea harului, noi putem păşi cu îndrăzneală înaintea tronului harului. În baza funcţiei Sale de Mare Preot, tronul harului stă deschis pentru noi. Nimic nu ne stă în drum, nimic nu ne împiedică, să ne apropiem cu îndrăzneală, pentru ca în toate slăbiciunile să primim îndurare şi în fiecare luptă să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca Mare Preot al nostru nu numai ne-a deschis accesul la tronul lui Dumnezeu, ci El Se preocupă acolo cu noi, simte împreună cu noi în toate slăbiciunile noastre de aici de pe pământ şi este cauza pentru care Dumnezeu, Domnul, ne face să avem parte de îndurarea Sa şi de harul Său, aşa că prin aceasta noi suntem făcuţi capabili să ţinem cu tărie mărturisirea şi să răbdăm până la sfârşit.

Epistola către Evrei capitolul 5
Evrei 5

Hermanus Cornelis Voorhoeve

După ce Pavel la sfârşitul capitolului al doilea ne-a prezentat pe Hristos ca Mare Preot al nostru, care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului potrivit sfinţeniei lui Dumnezeu, şi la sfârşitul capitolului patru ca Marele Preot al nostru plin de milă, care a deschis pentru noi drumul spre tronul harului, el se preocupă acum cu descrierea mai detaliată a funcţiei de Mare Preot a lui Hristos. El o compară cu slujba de mare preot a lui Aaron, care în multe privinţe era modelul slujbei de Mare Preot a lui Hristos, cu toate că Pavel arată mai mult diferenţa decât concordanţa dintre ele. Această comparaţie începe cu capitolul cinci, este însă întreruptă în versetul unsprezece prin diferite avertismente, care stau în legătură cu starea în care se aflau credincioşii iudei, ca să se continue apoi în capitolul şapte şi să fie încheiată în capitolul zece.

La începutul capitolului cinci găsim o antiteză:

Evrei 5.1-3: Pentru că orice mare preot, luat dintre oameni, este aşezat pentru oameni în cele privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, putând fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi, din cauza acesteia, este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine.

Acestea sunt valabile pentru Aaron, dar nu pentru Hristos. El nu era cuprins de slăbiciune şi de aceea nu era necesar să aducă jertfă pentru Sine Însuşi. El nu a cunoscut nici un păcat şi de aceea Se putea da pe Sine Însuşi ca ispăşire pentru păcatele poporului Său. Dacă El ar fi fost cuprins de slăbiciune, ca Aaron, ar fi trebuit să aducă jertfă pentru Sine Însuşi; dar atunci nu ar fi putut să sufere pentru păcatele altora şi nu ar fi avut loc nici o ispăşire. Este de cea mai mare importanţă să se înţeleagă corect aceasta, căci mântuirea şi fericirea noastră depinde în totul de aceasta, stă în picioare sau cade.

Însă cu toate că Hristos în această privinţă stătea în opoziţie cu Aaron, totuşi Aaron era în altă privinţă un model al lui Hristos. Aaron nu s-a făcut singur pe sine însuşi mare preot, ci el a fost chemat de Dumnezeu la aceasta. Şi Hristos nu S-a glorificat pe Sine Însuşi, ca să devină Mare Preot, ci Dumnezeu L-a aşezat ca Mare Preot (Evrei 5.4-6). În Psalmi Dumnezeu, Domnul, depune mărturie atât despre gloria Persoanei Sale, cât şi despre superioritatea funcţiei Sale. Dumnezeu spune despre Persoana Sa: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”; şi despre funcţia Sa: „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” (vezi Psalmul 2.7 şi Psalmul 110.4). Aşa era Marele Preot, care a intrat în cer pentru noi şi a făcut o ispăşire veşnică. În gloria Sa personală El era Fiul lui Dumnezeu, care, aşa cum s-a arătat în capitolul 1, a primit un loc mai presus decât îngerii; şi în gloria funcţiei Sale El este Mare Preot până în eternitate, fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii. Prin aceasta El era în stare să reprezinte interesele poporului Său, să intervină pentru ei şi să-i aducă în părtăşie cu Dumnezeu, aşa că ei pot intra prin El în Locul Preasfânt ceresc.

Istoria vieţii pe pământ a Marelui Preot al nostru arată clar cât de mult este El apt să ia parte la toate slăbiciunile noastre. El a venit pe pământ, ca să facă voia Tatălui Său ceresc. Întruparea Sa ca Om a fost renunţarea la gloria Sa, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Deoarece El era Dumnezeu Însuşi, El nu avea nevoie să moştenească Dumnezeirea, ci El S-a smerit pe Sine Însuşi; şi ca Om pe pământ El S-a smerit încă o dată; căci în loc să fie un Împărat în putere şi glorie, El a devenit Rob, sărac şi suferind şi ascultător în toate, chiar până la moarte de cruce (vezi Filipeni 2.7,8). Acest loc al dependenţei de Dumnezeu ca Rob era pentru El, Cel care avea toată puterea în cer şi pe pământ, Cel care ca Fiu veşnic şi Creator al universului era Stăpân peste toate, Domn şi Împărat al îngerilor, acest loc era o stare cu totul nouă pe care El a trebuit mai întâi s-o cunoască şi să i se supună. De aceea spune Pavel, că El, cu toate că era Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a suferit. Ascultarea era pentru El, Cel care era Stăpânul, ceva străin; şi ceea ce cineva niciodată nu a făcut, el trebuie să înveţe acel ceva. În fiecare zi avea o lecţie nouă de învăţat, căci în fiecare zi erau situaţii noi, prin care El trebuia să treacă, şi pe care El mai înainte nu le-a cunoscut. El a stat ca copilaş în iesle; ca tânăr a fost supus părinţilor Săi; cu mâinile proprii Şi-a câştigat pâinea zilnică; ca cetăţean uitat a trăit mulţi ani în Nazaretul neînsemnat, dispreţuit; ca Învăţător în Israel El a fost neînţeles, dispreţuit, batjocorit, lepădat; şi în toate aceste împrejurări ale vieţii El a fost Robul lui Dumnezeu desăvârşit de ascultător. Întruparea Sa ca Om era deja ascultare; şi din prima clipă a vieţii Sale pe pământ şi până la moartea Sa pe cruce totul a fost lepădare de Sine, jertfire de Sine şi ascultare deplină. Niciodată El nu a făcut voia Lui proprie, ci permanent în toate a făcut voia Aceluia care L-a trimis.

El a învăţat ascultarea în ceea ce a suferit: căci totul de pe pământ era suferinţe pentru El. Întruparea Sa ca Om era suferinţă; locuirea Sa printre oameni, supunerea Sa la toate urmările rezultate prin venirea păcatului în lume, trăirea intensă a vrăjmăşiei din partea oamenilor, care L-au lepădat şi L-au răstignit pe cruce, erau o sursă permanentă de suferinţe pentru El, Cel care din veşnicie a fost în prezenţa Tatălui, de a cărui glorie a avut parte şi a savurat-o. Şi cu toate acestea era o diferenţă în această suferinţă. Una era mai grea şi mai chinuitoare decât cealaltă. Dar mai grea dintre toate a fost suferinţa crucii, nu numai din cauza grozăviei şi ruşinii legate de ea, ci pentru că purta un caracter cu totul deosebit decât celelalte suferinţe. Privit sub un anumit punct de vedere, se cuvenea suferinţa pentru dreptate, deoarece Isus a fost lepădat de oamenii păcătoşi şi a fost dus la moarte, totuşi pe de altă parte era suferinţa din partea lui Dumnezeu, deoarece El era făcut păcat pentru noi şi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. De aceea suspinul Lui Isus au crescut, pe măsură ce această suferinţă se apropia. În ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ S-a înfiorat profund în sufletul Lui (vezi Ioan 11.33), şi în cele din urmă, când diavolul, care a fost învins de El în pustie şi pentru un timp a plecat de la El, s-a reîntors cu groaza morţii, L-a cuprins o teamă aşa de mare că sudoarea Lui cădea pe pământ ca nişte picături mari de sânge. Duhul Sfânt ne descrie aceasta aici în cuvinte minunate:

Evrei 5.7-10: El, în zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte (şi fiind ascultat, datorită evlaviei Lui), deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit; şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.

Aşa cum am remarcat deja, vedem în Ghetsimani punctul culminant al suferinţei Sale. Scumpul nostru Domn a îndurat acolo în sufletul Său toată teama şi toate durerile morţii, care trebuiau să vină asupra Sa la cruce din cauza păcatului, spre glorificarea lui Dumnezeu şi spre satisfacerea dreptăţii Sale. Paharul mâniei lui Dumnezeu asupra păcatului a fost pus înaintea Lui; şi despre acest pahar El spune ceea ce El niciodată nu a spus despre un alt pahar: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Însă El era ascultător în toate, ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce. „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Voia lui Isus nu era, să moară. Nu putea să fie altfel. Să moară însemna pentru El să fie părăsit de Dumnezeu şi să fie predat judecăţii. Dar în deplină ascultare a luat paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său. Aceasta era teama Sa de Dumnezeu. Şi din pricina acestei temeri faţă de Dumnezeu El a fost ascultat. A venit un înger să-L întărească. În putere divină şi maiestate a ieşit în întâmpinarea copoilor, îi face să cadă la pământ şi Se predă de bună voie lor, ca să fie dus la cruce. Şi după ce El a făcut voia Tatălui şi a înfăptuit lucrarea, El „I-a răspuns dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22.21), a fost înviat de Dumnezeu dintre morţi şi a fost luat în cer la dreapta Sa. Şi astfel, „fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.”

Pavel întrerupe aici expunerea sa de dovezi. Acolo unde el începe să vorbească despre Melhisedec, despre care el are multe de spus, şi greu de explicat, el se gândeşte la slăbiciunea şi scepticismul în care au căzut credincioşii evrei. În ceea ce priveşte timpul, de când ei s-au întors la Dumnezeu, ei trebuiau să fie învăţători, dar deoarece ei au devenit greoi la auzire, ei trebuiau să fie învăţaţi din nou care sunt principiile începutului cuvintelor lui Dumnezeu; şi ei, care ar fi trebuit hrăniţi cu hrană tare, au acum nevoie de lapte, ca şi copiii mici (versetele 11-12). Ce ruşine!

Evrei 5.13-14: Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.

Epistola către Evrei capitolul 6
Evrei 6

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Din începutul acestui capitol rezultă ce înţelege Pavel prin prunci, care trebuiau hrăniţi cu lapte, şi prin maturi, care puteau suporta hrana tare. Prunci erau aceia care se aflau sub rânduielile şi ceremonialurile Legii (vezi Galateni 4); în timp ce cei maturi au înţeles şi au ocupat poziţia creştină potrivit revelării depline a gloriei lui Hristos, aşezat la dreapta Măriri în locurile preaînalte. Cuvântul despre începutul lui Hristos era învăţătura, care aparţinea acelui timp, când Hristos încă nu era arătat.

Evrei 6.1,2: … neaşezând o temelie a pocăinţei de fapte moarte şi a credinţei în Dumnezeu, a învăţăturii despre spălări şi despre punerea mâinilor şi despre învierea morţilor şi despre judecata eternă,

despre care vorbesc versetele 1 şi 2, sunt principii care erau cunoscute şi crezute deja înainte de venirea lui Hristos. El voia să vorbească despre acestea dacă va îngădui Dumnezeu [Evrei 6.3], dar prin Hristos au fost aduse la lumină alte adevăruri, mai măreţe, şi de aceea era regres să pierzi din vedere aceste adevăruri sublime şi să te reîntorci la primele principii.

Evreii erau în pericol să facă aceasta. Prigoanele grele şi permanente din partea iudeilor, căror ei erau expuşi, au oferit prilej diavolului să-i ispitească. El le-a prezentat, că dacă ei nu ţin cu severitate la despărţirea lor, şi reluau şi respectau din nou obiceiurile şi orânduielile iudaice, ei vor fi scutiţi de prigoane şi puteau avea o viaţă liniştită. Pentru aceia care vedeau în ceremonialurile Legii instituirii ale Domnului, această ispită era periculoasă şi înşelătoare. Dacă ascultau de ele, atunci ei s-ar fi reîntors treptat la iudaism şi astfel ar fi ajuns de la sine la lepădarea creştinismului. Aceasta ar aduce cu sine urmările cele mai îngrozitoare. Ca să-i păzească de aceasta, Pavel le vorbeşte în modul cel mai sever şi le prezintă clar şi precis urmările ascultării de ispita lui satan.

Evrei 6.4-6: Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat Darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut (textual: s-au lepădat de credinţă = în greacă, apostazie), să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, răstignindu-L pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi dându-L batjocurii.

Aceste cuvinte au devenit, prin înţelegere greşită, pentru multe suflete sincere un obstacol, şi este chemarea noastră, potrivit Scripturii, să îndepărtăm aceste obstacole. Rezolvarea problemei constă în cuvintele „au căzut”. Pavel nu spune, „ei, cei care au căzut”, ci ei, „care au căzut de la credinţă”, nu mai pot fi readuşi la pocăinţă. Aceasta este o diferenţă ca de la cer la pământ, cum poate constata orice cititor, dacă meditează la aceasta. A cădea înseamnă să te faci vinovat de un păcat sau altul; a cădea de la credinţă înseamnă să lepezi credinţa creştină şi să te desparţi de Hristos. Dacă Pavel ar fi spus că cel care a căzut nu mai poate fi adus din nou la pocăinţă, atunci aceasta ar fi fost foarte trist pentru fiecare dintre noi, căci cine dintre noi, cine dintre credincioşii de pe pământ, din toate timpurile, nu a căzut într-un păcat sau altul (la Dumnezeu păcatul nu este mare sau mic)? Dar din fericire Pavel nu a spus aceasta, ci a spus categoric, cine a căzut de la credinţă, cine leapădă pe Hristos şi tăgăduieşte creştinismul, acela nu mai poate fi reînnoit spre pocăinţă. Prin aceasta, iubit suflete îngrijorat, această încurcătură a fost îndepărtată dinaintea ta. Căci în tot ce tu te învinovăţeşti şi te acuzi, nici pe departe nu te gândeşti la lepădarea lui Hristos şi la tăgăduirea creştinismului; dimpotrivă, tu doreşti fierbinte mai multă părtăşie cu Hristos; doreşti mai multă credinţă şi mai multă dragoste; tu regreţi păcatele tale şi strigi după iertare. Gândeşte-te şi la faptul că ei, cei care au căzut de la credinţă şi de aceea nu mai pot fi reînnoiţi spre pocăinţă, sunt foarte împietriţi şi drept urmare la ei nu mai poate fi vorba de nelinişte din cauza păcatelor lor, de frică din cauza necredinţei şi remuşcare din cauza necredincioşiei lor. Judecata Domnului asupra căderii lor de la credinţă este dreaptă, în sufletul lor nu mai poate avea loc nici o lucrare a Duhului Sfânt.

În afară de aceasta, este important să se ţină seama că tot ce se spune despre aceia care pot cădea de la credinţă poate fi prezent, fără ca cineva să fie născut din Dumnezeu şi să fie părtaş vieţii. Să ne gândim numai la Iuda şi Simon, vrăjitorul, ca să ştim că un om, fără să fie născut din Dumnezeu şi fără să fie părtaş vieţii veşnice, poate fi luminat, poate să guste darul ceresc, Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor. Iuda de exemplu a vestit Evanghelia, a făcut minuni şi a alungat chiar pe diavolul. Astfel cuvintele lui Pavel nu oferă nici o bază pentru învăţătura greşită, că există o cădere de la credinţă a sfinţilor, dacă prin sfinţi se înţelege copiii lui Dumnezeu, cei născuţi din Dumnezeu. De fapt cuvintele Domnului din Ioan 10.27-30 sunt decisive în această privinţă. „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”

Exemplul, pe care Pavel îl foloseşte aici, ca să prezinte clar părerea sa, ne lasă să vedem, că el nu se gândeşte la aceia care au fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt şi prin credinţa în Hristos au devenit părtaşi vieţii veşnice, ci exclusiv la aceia care au primit aceste privilegii ale creştinismului, care pot fi partea unuia care a primit creştinismul fără să primească viaţa lui Dumnezeu. El spune într-adevăr: „Pentru că pământul, care absoarbe ploaia care vine deseori peste el şi care rodeşte ierburi folositoare acelora pentru care şi este lucrat, are parte de binecuvântare de la Dumnezeu; dar cel care dă spini şi mărăcini este lepădat şi aproape de blestem, al cărui sfârşit este să fie ars.” (versetele 7-8). Cauza că un pământ rodeşte ierburi folositoare şi celălalt pământ dă spini şi mărăcini constă în starea terenului. Un pământ este roditor, şi celălalt neroditor. Cu toate că ambele primesc ploaie, unul aduce ierburi folositoare iar celălalt dă spini şi mărăcini. Tot aşa doi oameni pot veni sub influenţa Evangheliei, să aibă parte de privilegiile creştinismului şi un timp să nu se deosebească unul de altul la exterior; dar unul, care este născut din Dumnezeu, aduce roadă, în timp ce celălalt nu aduce roadă, poate cădea de la credinţă.

Deci evreii, cărora Pavel le scrie, aparţineau primei categorii de oameni. Ei erau născuţi din Dumnezeu, căci au adus rod. Pavel este sigur de aceasta. El le spune:

Evrei 6.9-10: Dar despre voi, preaiubiţilor, suntem încredinţaţi de lucruri mai bune şi care ţin de mântuire, chiar dacă vorbim altfel. Pentru că Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său, întrucât aţi slujit şi slujiţi sfinţilor.

Avertismentele severe, pe care el li le dă, nu trebuiau să slujească în a exprima îndoiala lui cu privire la părtăşia lor cu Hristos, ci să le arate urmările îngrozitoare ale ascultării de ispita lui satan şi să-i reţină de la mersul pe o cărare al cărei sfârşit va fi decăderea şi pierzarea veşnică.

S-ar putea acum pune întrebarea, dacă şi astăzi sunt din aceia care au căzut, despre care vorbeşte Pavel. Dacă luăm cuvintele sale literalmente, atunci cu siguranţă nu. Apostolul vorbeşte despre evreii care au părăsit iudaismul şi au primit pe Hristos ca Mântuitor şi Domn al lor, şi aceia, dacă ar cădea, ar răstigni pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi L-ar da batjocurii (versetul 6). Prin faptul că au părăsit iudaismul şi au primit creştinismul, ei s-au declarat vinovaţi de lepădarea şi de moartea lui Hristos. Prin faptul că au tăgăduit creştinismul şi s-au reîntors la iudaism, ei ar declara moartea lui Hristos îndreptăţită şi de aceea ar răstigni pe Fiul lui Dumnezeu pentru ei înşişi şi L-ar da batjocurii, căci atunci ei L-ar considera un blasfemator şi înşelător. Cu toate că aceasta nu este valabil în situaţia noastră actuală, totuşi oricine care tăgăduieşte creştinismul şi leapădă public pe Hristos, este în principiu vinovat de cădere; şi în ultimele zile ale bisericii creştine pe pământ vor fi mii de oameni care, prin faptul că se aruncă în braţele lui antihrist, se vor face vinovaţi de acest păcat îngrozitor, peste care apoi va veni judecata împietririi şi în cele din urmă răzbunarea lui Dumnezeu. (vezi 2 Tesaloniceni 2.11,12; 1.7-9) Credincioşii iudei au dovedit dragostea lor pentru Numele lui Isus prin slujba lor făcută sfinţilor şi prin faptele lor de dragoste; de aceea Pavel îi îndeamnă să nu slăbească ci să continue pe acelaşi drum până la sfârşit.

Evrei 6.11,12: Dar dorim fierbinte ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi stăruinţă în încrederea deplină a speranţei, până la sfârşit, ca să nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.

Aceasta îl conduce de la sine la amintirea principiilor după care a umblat tatăl credincioşilor şi al poporului iudeu, şi de îndurarea nespus de mare a lui Dumnezeu, care în chip minunat a întărit credinţa lui. Dumnezeu a dat lui Avraam făgăduinţa şi în îndurarea Sa binevoitoare a întărit făgăduinţa cu un jurământ. Şi Avraam a crezut făgăduinţa, cu toate că a trebuit să aştepte 25 de ani împlinirea ei şi prin faptul că a dovedit o aşa de mare îndelungă răbdare, el a primit făgăduinţa. Evreii se aflau în aceeaşi stare cu privire la odihna cerească şi la gloria cerească.

Evrei 6.17,18: În aceasta, Dumnezeu, voind să arate şi mai mult moştenitorilor promisiunii nestrămutarea planului Său, a intervenit cu un jurământ, ca, prin două lucruri de nestrămutat, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem mângâiere puternică.

Aceste două lucruri neschimbătoare sunt: făgăduinţa şi jurământul. Dacă Dumnezeu, care nu poate să mintă, făgăduieşte ceva, atunci aceasta ar trebui să fie suficient pentru credinţă; dar Dumnezeu, Domnul, care cunoaşte slăbiciunea credinţei, în bunătatea Sa binevoitoare a întărit făgăduinţa Sa cu un jurământ, căci deja între oameni jurământul este sfârşitul oricărei neînţelegeri spre confirmare. Deci această bunătate a lui Dumnezeu este pentru noi, cei care suntem moştenitorii făgăduinţei, o mângâiere puternică. Făgăduinţele lui Dumnezeu, oricât de mult ar părea că sunt amânate, nu eşuează. Noi ne putem baza pe împlinirea lor, deoarece Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi, că făgăduinţele Lui se vor împlini cu siguranţă. Dacă facem aşa cum a făcut Avraam, atunci nu ne vom îndoi de făgăduinţele lui Dumnezeu prin necredinţă, ci prin credinţă şi răbdare vom moşteni făgăduinţele.

Dar această siguranţă a credincioşilor cu privire la infailibilitatea făgăduinţelor lui Dumnezeu mai are şi o altă confirmare mai mare. Noi, moştenitorii făgăduinţei,

Evrei 6.18-20: … am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi tare, şi care intră în cele de dincolo de perdea, unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător, fiind făcut pentru eternitate Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

Isus a intrat în partea lăuntrică a perdelei, în Locul Preasfânt ceresc ca Înainte-mergător. Din aceasta rezultă că Locul Preasfânt ceresc este locul destinaţiei noastre. Căci acolo unde este un înainte-mergător, acolo trebuie să fie şi aceia care îl urmează. Dacă Isus a devenit Înainte-mergătorul nostru în Locul Preasfânt ceresc, atunci şi noi Îl vom urma acolo. Aceasta este nădejdea care stă înaintea noastră, pe care noi am apucat-o. Această nădejde este ca o ancoră a sufletului. Un vapor, care stă pe apă, este ţinut stabil prin ancoră. Această ancoră trebuie să stea sigură pe teren tare, nu în nisip mişcător, căci altfel atât ancora cât şi vaporul vor fi luate de curentul de apă. Ancora noastră, nădejdea care ne stă pusă înainte, stă sigură şi tare în partea dinăuntru a perdelei, în Sfânta Sfintelor cerească. Nădejdea care ne este pusă înainte este ancora sufletului nostru; sufletul nostru intră în partea dinăuntru a perdelei şi vede acolo pe Isus ca Înainte-mergător al nostru. Deci credinţa noastră are nu numai făgăduinţa lui Dumnezeu şi jurământul lui Dumnezeu, ci pe deasupra are în Isus Garantul pentru împlinirea acestor făgăduinţe.

Să observăm totodată că dublul caracter al binecuvântării, spre care arată această epistolă, este prezentat aici în legătură cu Mesia. Isus a intrat ca Înainte-mergător pentru noi  în cer, şi El este acolo, pentru timpul actual, Marele Preot al nostru. Deci noi aparţinem cerului şi avem acolo un Mare Preot. Dar este o preoţie după rânduiala lui Melhisedec, prin care preoţia aaronită a fost pusă total la o parte, însă aceasta îndreaptă totodată privirea noastră spre viitorul Israelului şi la Împărăţia lui Hristos, care încă nu a fost revelată. Binecuvântările cereşti ale moştenitorilor făgăduinţei, care au o chemare cerească, şi binecuvântările pământeşti pentru poporul Israel, făgăduite de proroci, sunt ambele legate cu credinţa în Isus, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Epistola către Evrei capitolul 7
Evrei 7

Hermanus Cornelis Voorhoeve

La sfârşitul capitolului şase Pavel s-a reîntors la tema pe care a început s-o trateze în capitolul cinci, dar pe care a întrerupt-o, deoarece starea tristă, în care se aflau credincioşii evrei, stătea înaintea privirii sale. Dumnezeu a salutat pe Hristos, care a intrat în Sfânta Sfintelor din cer, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pavel are multe de spus şi de explicat cu privire la acest Melhisedec. Dar era greu la astfel de credincioşi, care deveniseră greoi la ascultare; însă el trece la aceasta, după ce i-a atenţionat insistent cu privire la pericolul la care erau expuşi şi le-a îndreptat privirea spre făgăduinţa minunată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Potrivit cu Psalmul 110 trebuia să se ridice un alt Preot, care nu a fost numit „după rânduiala lui Aaron”, ci Preotul va fi „după rânduiala lui Melhisedec”. Acest Preot este Domnul nostru Isus Hristos. Dumnezeu I-a zis nu numai: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”, ci şi: „Tu eşti Preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” [Psalmul 110.4]. Pavel s-a referit deja de mai multe ori la aceasta. Dar acum era necesar să dovedească caracterul deosebit al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec faţă de preoţia lui Aaron.

Pentru aceasta Pavel conduce pe cititorul său la relatarea cunoscută din Geneza 14. Avraam, care se despărţise total de lume şi aştepta binecuvântările sale numai de la Dumnezeu, Cel Atotputernic, care se comporta ca un străin aici jos pe pământ şi avea privirea îndreptată spre patria cerească, se reîntoarce acolo biruitor de la măcelul împăraţilor, care luaseră cu ei pe neprihănitul, dar cu gânduri lumeşti, Lot. El întâlneşte pe Melhisedec, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care a adus luptătorului obosit, după victoria obţinută, pâine şi vin şi i-a îndreptat privirea spre Dumnezeu, Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. O imagine potrivită a ceea ce în curând va avea loc, când Mesia, Împăratul-Preot, Domnul nostru Isus Hristos, va veni pe norii cerului cu putere şi glorie mare, pentru ca potrivit cu voia lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu să pună pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. El va binecuvânta atunci pe poporul Său, care Îl aşteaptă, şi îl va înviora cu ceea ce întăreşte şi bucură inima; pâinea şi vinul fiind simboluri ale acestora.

Însă nu aceasta este esenţialul spre care Pavel îndreaptă în mod deosebit atenţia cititorului său, cu toate că prin felul prezentării sale, nouă ni se aminteşte de aceasta. Înainte de toate pe el îl preocupă aici preoţia lui Hristos, aşa cum ea este anunţată în Psalmul 110, şi drept urmare el ne prezintă gloria, frumuseţea şi caracterul ales al lui Hristos ca Preot.

Melhisedec este un model al lui Hristos. El nu era fiul lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum este presupus şi mulţi învaţă aşa, pentru justificarea părerii lor referindu-se la felul tainic în care el apare în istorie, şi tot aşa de repede dispare şi nu mai este numit. Pavel contrazice energic această părere, spunând, că acest Melhisedec „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7.3). Deci Melhisedec nu era o apariţie a Fiului lui Dumnezeu, aşa cum întâlnim de mai multe ori în Vechiul Testament, ci el era o persoană reală, care a trăit pe pământ, care este comparată cu Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat locul lui şi i-a dăruit slujba sa şi după măcelul împăraţilor l-a trimis în întâmpinarea lui Avraam, pentru ca el să devină un model al Fiului Său, al Împăratului lui Israel, al Marelui Preot al nostru. Dovadă ciudată a intenţiei pe care Dumnezeu o avea nu numai la relatarea întâmplării din Vechiul Testament, ci şi în cârmuirea evenimentelor. Domnul, Hristos, este subiectul întregii administrări a Vechiului Testament – atât a ceremonialurilor şi umbrelor, cât şi a istoriei. Cu privire la El, ca să-L prezinte, să-L înfăţişeze, să-L glorifice, să arate frumuseţea Lui multiplă şi caracterul Său ales, Dumnezeu, Domnul, a lăsat să se rânduiască şi să aibă loc toate.

Evrei 7.1-3: Pentru că acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a împărţit şi zeciuială din toate, înseamnă mai întâi »Împărat al dreptăţii« şi apoi şi »Împărat al Salemului«, adică »Împărat al păcii«, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna.

Ce tablou frumos, minunat, al Domnului nostru Isus Hristos! Numele Melhisedec înseamnă: „Împărat al dreptăţii”, şi el era împărat al cetăţii Salem (mai târziu Ierusalim), care înseamnă „pace”; el aera astfel împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Dar în acelaşi timp el era preot al lui Dumnezeu, Cel Preaînalt, recunoscut şi onorat de Avraam; şi ca atare el era fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii. Ca om el avea tată şi mamă, o genealogie, început şi sfârşit al vieţii, dar ca preot nu. În neamul lui el era singurul preot. Tatăl lui nu era preot, şi nici urmaşii lui nu erau preoţi, aşa că el a rămas singurul preot în neamul lui. În toate acestea el a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Împărat şi Preot – Împărat al dreptăţii şi Împărat al păcii, şi Preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Cu toate că El ca Om avea o mamă şi o genealogie, El era singurul Preot în neamul Lui. Ca Preot neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii, El rămâne Preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec.

Ciudat este Numele lui Dumnezeu, pe care Melhisedec Îl face cunoscut lui Avraam. Avraam cunoştea pe Dumnezeu ca „Cel Atotputernic”, El-Şadai, şi el şi-a pus toată încrederea în El. Însă după ce el a obţinut biruinţa asupra împăraţilor, Dumnezeu îi este revelat ce Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. Nebucadneţar, a cărui putere a fost coborâtă, L-a recunoscut şi adorat pe Dumnezeu ca Cel Preaînalt. Şi ca Cel Preaînalt Se va revela Dumnezeu în Împărăţia minunată a lui Hristos, când puterea popoarelor va fi distrusă şi scaunele de domnie ale împăraţilor pământului acesta vor fi răsturnate. De aceea în psalmii, în care este cântată gloria Împărăţiei lui Hristos, Dumnezeu este numit de cele mai multe ori Cel Preaînalt, însă se merită să se ţină seama şi de faptul că Moştenitorul făgăduinţelor lui Dumnezeu este marele Biruitor peste toţi vrăjmaşii Săi (vezi Psalmul 91), căci potrivit planului lui Dumnezeu la împlinirea timpurilor toate care sunt în cer şi pe pământ trebuie aduse împreună sub un Cap. (vezi Efeseni 1).

Evrei 7.4: Vedeţi dar cât de mare a fost acesta!

Chiar şi Avraam, patriarhul, a dat lui Mehisedec zeciuială din pradă. În coapsele lui Avraam era Levi. În felul acesta Levi, care potrivit Legii primea zeciuială de la popor, a dat prin Avraam zeciuială. Şi Melhisedec, care nu era din genealogia lui Levi, a primit de la Avraam zeciuiala, şi pe lângă aceasta ca preot al Celui Preaînalt a binecuvântat pe Avraam, care avea făgăduinţa. Fără nici o împotrivire, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi astfel Avraam recunoaşte în două privinţe supremaţia lui Melhisedec. Deoarece Hristos a fost salutat de Dumnezeu ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, prin aceasta caracterul ales şi superioritatea preoţiei Sale faţă de cea a lui Aaron a fost dovedită în modul cel mai clar.

Deci este o schimbare a preoţiei, şi prin aceasta se arată în lumină nedesăvârşirea preoţiei levitice; căci, spune Pavel,

Evrei 7.11: atunci, dacă, în adevăr, perfecţiunea ar fi fost prin preoţia levitică, pentru că în temeiul ei a primit poporul Legea, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Mehisedec, şi care nu este numit după rânduiala lui Aaron?

Şi deoarece poporul a primit Legea în legătură cu preoţia levitică, în mod necesar are loc şi o schimbare a Legii, dacă preoţia se schimbă (Evrei 7.12). Aceasta rezultă în primul rând din aceea că Domnul nostru a venit din Iuda, seminţie despre care Moise nu a spus nimic cu privire la preoţie, şi din care nimeni nu a slujit la altar. Şi în al doilea rând este mult mai evident dacă, după asemănarea cu Melhisedec, se ridică un alt Preot, care nu este după legea unei porunci carnale -, ca Aaron, ai cărui fii erau preoţi şi pe lângă aceasta în descendenţă neîntreruptă -, ci în puterea unei vieţi nepieritoare. Căci despre El se spune în Psalmul 110: „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec.”

În această expunere de dovezi să ne gândim că Pavel scrie creştinilor care au recunoscut și au primit pe Hristos ca adevăratul Mesia, dar care erau în pericol să se reîntoarcă la rânduielile iudaice.

Cât de mult ar pierde ei, dacă ar face aceasta! Desființarea poruncii date mai înainte a avut loc din cauza slăbiciunii ei și a inutilităţii ei, căci cu toate că Legea era bună şi era expresia voii lui Dumnezeu pentru omul de aici de pe pământ, totuşi această Lege nu a dus nimic la desăvârşire. Aceasta nici nu putea fi altfel. Dacă El nu ar fi făcut nimic, El ar fi încetat să mai fie Dumnezeu. Dar deoarece păcatul era prezent, Legea nu putea fi de ajutor, ci numai spre condamnare. Prescripţiile şi ceremonialurile Legii erau ori umbre ale lucrurilor viitoare ori un jug greu, pe care nici părinţii noştri şi nici noi nu-l putem purta, aşa cum Petru spune sinodului din Ierusalim. Prin preoţia lui Hristos noi avem „introducerea unei speranţe mai bune, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7.18-19). Sub Lege omul rămânea permanent departe de Dumnezeu, şi conştiinţa niciodată nu a fost desăvârşită înaintea lui Dumnezeu. Însă sub har sufletul este adus la Dumnezeu, care S-a revelat în dragoste şi dreptate. A avut loc o ispăşire desăvârşită; perdeaua a fost sfâşiată, Marele Preot al nostru este în cer, şi când El vine, atunci vom veni şi noi cu El.

Însă era nu numai o nădejde mai bună, prin care noi ne apropiem deja acum de Dumnezeu, ci trebuia să vină şi un legământ mai bun, pe care păcatele lui Israel l-au întrerupt. Preoţia lui Aaron nu era însoţită de jurământ; preoţia lui Hristos dimpotrivă, era însoţită de jurământ. Aceasta se spune categoric în Psalmul 110. Din aceasta rezultă clar, că legământul, pe care Dumnezeu îl va face în ultimele zile cu poporul Său, va fi un legământ mai bun.

Evrei 7.20-22: Şi, întrucât aceasta nu se face fără jurământ, cu atât mai mult Isus a devenit garantul unui legământ mai bun.

Isus, Preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec, a devenit garantul unui legământ mai bun. Ca Mare Preot în cer, şezând la dreapta lui Dumnezeu, girează ca legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel şi despre care Pavel scrie detaliat în capitolul următor, să vină.

Cuvântul în limba greacă, care a fost tradus prin „garant”, se întâlneşte numai aici, şi anume în legătură cu legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel. Sensul cuvintelor lui Pavel aici nicidecum nu este că Hristos a devenit garantul nostru înaintea lui Dumnezeu, deoarece El a luat asupra Sa suplinitor (oricât de adevărat este aceasta) vina pe care noi trebuia s-o plătim; ci sensul este că Hristos, care a făcut lucrarea de ispăşire şi este ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu în Locul Preasfânt din cer, ne garantează că legământul nou cu Israel va fi cândva instaurat.

Însă preoţia lui Hristos era şi în alt sens mai preţioasă decât preoţia lui Aaron. Ea era neschimbătoare.

Evrei 7.23-24: Şi erau, în adevăr, mulţi preoţi, pentru că prin moarte erau împiedicaţi să dăinuiască; dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se schimbă.

Aaron a murit, Isus nu moare; El trăieşte în eternitate. Aaron avea urmaşi; Isus era după rânduiala lui Melhisedec fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii.

Evrei 7.25: De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururi ca să mijlocească pentru ei.

Deoarece Marele Preot al nostru trăieşte pentru eternitate în Locul Preasfânt ceresc, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, El poate să păzească pe deplin până la sfârşit pe drumul lor, prin toate greutăţile, pericolele şi ispitele pe cei care prin El, prin jertfa Sa şi prin preoţia Sa se apropie de Dumnezeu, şi apar cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu şi au părtăşie cu Dumnezeu.

După această prezentare a caracterului ales al slujbei de Mare Preot a lui Hristos, Pavel exclamă plin de admiraţie şi bucurie:

Evrei 7.26-28: Pentru că un astfel de mare preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi făcut mai presus decât cerurile, care nu are nevoie, în fiecare zi, ca marii preoţi, să aducă jertfe întâi pentru propriile păcate, apoi pentru cele ale poporului, pentru că a făcut aceasta odată pentru totdeauna, oferindu-Se pe Sine Însuşi jertfă (sau: jertfindu-Se pe Sine Însuşi). Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate.

Cuvinte minunate şi ciudate! Cu atât mai ciudate cu cât Pavel la începutul acestei epistole a zis, că Se cuvenea lui Dumnezeu să lase pe Hristos să sufere, în timp ce aici el spune, că ni se cuvenea nouă să avem un astfel de Mare Preot. Se cuvenea lui Dumnezeu ca Hristos să coboare în părţile cele mai de jos ale pământului; ni se cuvenea nouă, ca Hristos să fie înălţat mai presus de ceruri. De ce? Deoarece creştinii sunt un popor ceresc şi nimic altceva mai puţin decât un Preot ceresc putea să-i reprezinte. Se cuvenea lui Dumnezeu, dacă El voia să ne salveze, să dea pe Hristos la moarte; căci prin păcat noi zăceam în moarte, şi numai moartea ispăşitoare a Domnului putea să ne salveze. Dar după ce lucrarea de salvare a fost înfăptuită, El voia să ne dea un loc în Locul Preasfânt ceresc, şi de aceea noi trebuia să avem acolo un Mare Preot. În înţelesul deplin al cuvântului, Isus S-a sfinţit pe Sine pentru noi, atunci când S-a dus la cer (Ioan 17.19). În loc de un preot, care se uneşte cu noi aici pe pământ, unde se găseşte păcatul şi urmările lui, noi avem în Hristos un Preot, care înalţă inimile noastre din lumea aceasta rea în Locul Preasfânt ceresc, unde El stă la dreapta lui Dumnezeu.

Pe pământ El nu Se putea uni cu noi, căci El era sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi. Omul sfânt Hristos Isus Se putea desigur îndura de păcătoşi şi să-i salveze de la pierzare; dar să Se unească cu păcătoşii, era imposibil pentru El. Între El şi noi oamenii păcătoşi nu putea exista nici o părtăşie. Să gândeşti că prin întruparea Sa ca om ar fi avut loc o unire a lui Hristos cu omenirea, este o mare rătăcire, prin care nu se cunoaşte stricăciunea şi starea de pierzare a omului şi gloria lui Hristos este întunecată. Dar după ce El a purtat păcatele noastre şi le-a ispăşit la cruce, şi a înviat dintre morţi şi S-a ridicat mai presus de ceruri, El a putut să ne atragă la Sine (vezi Ioan 12.32). Perdeaua a fost ruptă, cerul a fost deschis. Marele Preot al nostru a ispăşit odată pentru totdeauna păcatele poporului Său şi le-a nimicit, prin aceea că S-a jertfit pe Sine Însuşi.

Deci nicidecum nu este vorba de o reînnoire a jertfei şi o aplicare repetată a sângelui. Adevărata însuşire a preoţiei lui Hristos este, că ea este pentru totdeauna. Jertfa nu mai poate fi repetată şi nici nu trebuie repetată, căci ea este pe deplin suficientă; ea a satisfăcut toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu; ea a glorificat pe Dumnezeu în toate privinţele şi a făcut o ispăşire desăvârşită şi veşnică. Prin această jertfă au fost ispăşite toate păcatele noastre. Dacă nu ar fi aşa, atunci ele nu ar mai putea fi îndepărtate, căci El nu Se mai jertfeşte a doua oară. El nu mai moare, ci El trăieşte pentru eternitate, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu. Cine vorbeşte despre o repetare a jertfei, sau despre o folosire permanentă a sângelui, acela nu cunoaşte valabilitatea deplină a jertfei pe care a adus-o Hristos şi pe care Dumnezeu a primit-o, şi suficienţa deplină a puterii sângelui Său. Nu este de mirare că un astfel de om merge neliniştit şi nefericit pe drumul său şi nu are îndrăzneală să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Având încredere în această jertfă şi sprijinindu-ne pe acest sânge, noi umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu este în lumină. Şi curând şi noi vom locui acolo unde Marele Preot a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

„Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate” (Evrei 7.28). Hristos a fost aici jos ca Om adevărat, dar sfânt şi desăvârşit. El putea să atingă pe leproşi şi să-i vindece, fără ca El Însuşi să devină lepros. Cu toate acestea El ca Om sfânt nu Se putea uni cu noi păcătoşii; toată părtăşia poate avea loc numai pe baza lucrării de ispăşire. Acum după ce lucrarea a fost terminată, Hristos poate atrage la Sine pe toţi. El este acum Marele Preot al nostru – după modelele Vechiului Testament acolo sus în Locul Preasfânt ceresc. Numai Fiul putea deveni Mare Preot; cuvântul jurământului L-a pus pentru noi. Nu este aceasta o garanţie preţioasă pentru noi, că noi trebuie să rămânem veşnic în savurarea tuturor privilegiilor minunate, care au devenit partea noastră prin Hristos?

Epistola către Evrei capitolul 8
Evrei 8

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Evrei 8.1,2: Iar punctul cel mai însemnat (sau: suma) al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri; slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul.

Faptul despre care este vorba şi pe care se bazează pacea noastră este, că Marele Preot al nostru stă la dreapta tronului Măreţiei în ceruri. Nu a mai rămas nimic de făcut. Lucrarea de ispăşire şi salvarea de păcate a fost terminată. Păcatele au fost ispăşite şi păcatul a fost nimicit. Domnul nostru a fost pe cruce jertfa pentru păcatele noastre. Acolo El a purtat păcatele noastre, şi acolo El a fost făcut păcat. El S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu şi S-a predat Lui, ca să fie pedepsit şi judecat în locul nostru. Ca urmare, El a fost părăsit de Dumnezeu şi a suferit moartea ca plată a păcatului. Dumnezeu a fost glorificat pe deplin prin El şi dreptatea Lui a fost satisfăcută în toate privinţele. De aceea Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi noi am fost aduşi la viaţă împreună cu El. Dar acum El trebuia să devină Marele Preot al nostru. Pe pământ El nu putea fi aceasta, căci acolo erau preoţi după Lege. El S-a înălţat la cer, a dus sângele ispăşirii, propriul Său sânge – vorbind simbolic – în Locul Preasfânt ceresc înaintea tronului Dumnezeului Cel drept. Dumnezeu L-a primit şi a dat Marelui Preot al nostru un loc la dreapta Sa. Acolo şede El, până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Sale.

Să observăm diferenţa între cuvintele de aici şi cele din primul capitol: „după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte”, aşa citim acolo în versetul 3. Unuia ca El nu I se cuvenea alt loc. El, Cel care prin propria putere a făcut curăţirea de păcate, Se putea aşeza la dreapta lui Dumnezeu în baza drepturilor Sale şi a gloriei Sale. Dar în capitolul de faţă vedem pe Isus şezând la dreapta lui Dumnezeu nu ca dovadă a desăvârşirii Sale personale şi a gloriei Sale, ci ca Marele Preot al nostru; şi de aceea nu se spune: „în cele înalte”, ci „în ceruri”. El a fost dovedit ca fiind Persoană divină şi adevăratul Împărat-Preot, al cărui model nu era Aaron, ci Melhisedec. Marele Preot al nostru se află în Locul Preasfânt, aşa că noi avem siguranţa că prin El totul a fost adus în ordine, deoarece lucrarea Sa pentru împăcarea noastră a fost terminată. Şi acest Loc Preasfânt nu este pe pământ, ci în ceruri, unde noi avem intrare liberă. Ce privilegiu! Ce poziţie sublimă! Cine dintre sfinţii vechiului legământ ar fi considerat aceasta posibil? Ei nu aveau voie să intre nici măcar în Locul Preasfânt pământesc; perdeaua împiedica aceasta; însă noi avem voie să intrăm în Locul Preasfânt ceresc, locuinţa proprie a lui Dumnezeu. Moise şi Ilie pe muntele transfigurării au intrat în norul în care locuia Dumnezeu, Domnul, căci din nor a venit glasul: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi!”, şi ucenicii s-au temut, când au văzut pe Moise şi Ilie intrând în nor. Aceasta este diferenţa între starea sub Lege şi acum, după ce lucrarea de ispăşire a fost înfăptuită.

Ai înţeles tu aceasta, iubite cititor? Se odihneşte inima ta pe această jertfă pe deplin suficientă? Vezi tu pe Marele Preot al tău în Locul Preasfânt la dreapta lui Dumnezeu? Umple aceasta sufletul tău cu pace şi bucurie, faptul că fără frică poţi apărea înaintea feţei lui Dumnezeu? Ce spun eu: fără frică? Nu, cu bucurie şi mulţumire. Căci o mare fericire şi mulţumire trebuie să umple inima noastră, deoarece noi putem păşi cu toată îndrăzneala înaintea Lui, Cel care ca Judecător ar fi trebuit să ne condamne şi pentru totdeauna să ne alunge dinaintea feţei Sale sfinte, dar care a dat pe Fiul Său la moarte, pentru ca El prin suferirea pedepsei să facă o ispăşire desăvârşită şi să ne poată primi în părtăşia Sa.

Deci noi avem un Mare Preot, care şade la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri; şi El este acolo un slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort. Cortul întâlnirii din pustie nu era adevăratul cort; el a fost într-adevăr făcut după modelul care a fost arătat lui Moise pe munte de către Dumnezeu, Domnul, însă el era construit şi echipat de om. Adevăratul cort este în cer, şi preoţii, care aduceau darurile conform Legii, slujeau ca model şi umbre ale lucrurilor cereşti (Evrei 8.3-5). Acest cort l-a echipat Domnul, nu un om. În el Marele Preot al nostru a fost aşezat la dreapta tronului Maiestăţii, şi în acest Loc Preasfânt ceresc El este slujitorul care trăieşte pentru totdeauna acolo, ca să mijlocească pentru noi, să ne poarte pe pieptul şi pe umerii Lui, să intervină pentru noi prin rugăciune şi să ne vină în ajutor în toate slăbiciunile noastre.

În locul unui mare preot luat dintre oameni după rânduiala lui Aaron, noi avem un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, pe Fiul lui Dumnezeu. În locul unui preot, care trebuie în fiecare an să jertfească din nou, noi avem un Mare Preot care a intrat o singură dată în Locul Preasfânt, şi deoarece El a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită, a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu. În locul cortului pământesc noi avem Locul Preasfânt ceresc, în care putem intra cu toată îndrăzneala. Şi tot aşa, spune Pavel, în locul legământului vechi va fi făcut un legământ nou. Moise, căruia „i s-a poruncit divin să ridice cortul”, era mijlocitorul legământului vechi; dar Hristos, care ca slujitor al Locului Preasfânt ceresc a primit o slujbă mult mai aleasă, „a devenit Mijlocitorul unui legământ mai bun, care este întemeiat pe promisiuni mai bune” (Evrei 8.6). În Ieremia 31.31-34, de unde sunt citate complet aceste versete de către Pavel, este făgăduit acest legământ mai bun, din care rezultă că primul legământ trebuia să dispară; căci dacă primul legământ ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat niciodată loc pentru un al doilea (Evrei 8.7). Pe baza prorociilor şi promisiunilor date lui Israel de către Dumnezeu, primul legământ cu toate umbrele şi ceremonialurile lui trebuia să dispară şi să facă loc unui legământ mai bun, al cărui Mijlocitor este Marele Preot ceresc al nostru.

Învăţătura despre legământ este de mulţi neînţeleasă corect; de aceea este necesar să ne ocupăm aici pe scurt cu ea. Cu toate că în Scriptură este vorba de diferite legăminte, aşa cum este printre altele legământul cu Noe şi Avraam, când este vorba de învăţătura despre legământ avem a face numai cu legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel în pustie, şi cu legământul care va fi încheiat în ultimele zile cu poporul Israel. Căci acolo unde se vorbeşte de primul sau vechiul legământ, este vorba de legământul pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu Israel în pustie; şi acolo unde este vorba de legământul al doilea sau de noul legământ, acest legământ este legământul care conform prorociei lui Ieremia se va face în ultimele zile cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda. Cuvintele lui Ieremia sunt foarte clare în această privinţă.

Evrei 8.8,9: Pentru că, mustrându-i, spune: »Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ; nu după legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua în care i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului; pentru că ei n-au stăruit în legământul Meu, nici Eu nu M-am uitat la ei, zice Domnul.

Foarte clar stă aici legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel în pustie, faţă în faţă cu legământul pe care El l-a făgăduit să-l facă cu Israel în ultimele zile. Ei nu au rămas în primul legământ, şi din cauza aceasta Domnul i-a lepădat; legământul al doilea trebuie încă să fie făcut, căci aşa continuă Dumnezeu să vorbească în Ieremia,

Evrei 8.10-12: Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: dând legile Mele în mintea lor, le voi înscrie şi pe inimile lor; şi le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe fratele său, spunând: ‚Cunoaşte-L pe Domnul!’; pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare dintre ei. Pentru că voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor.

Ştim că această promisiune încă nu s-a împlinit. Poporul Israel persistă până în zilele noastre în necredinţa lui; el are încă un înveliş peste inima lui şi încă se află sub judecata Domnului. Abia după ce plinătatea popoarelor, aceasta înseamnă numărul deplin al aleşilor lui Dumnezeu dintre naţiuni vor fi intrat în locuinţa cerească, abia atunci tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.25,26). Reîntorşi în ţara lor, ei vor fi toţi întorşi la Domnul, şi vor umbla în căile Lui.

Dimpotrivă se spune, că noi nu trebuie să ne gândim la poporul Israel, ci la Israelul spiritual, despre care se vorbeşte în epistola către Galateni; însă opus acesteia stă prorocia lui Ieremia. El spune mai întâi: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ” (Evrei 7.8). Dacă prin casa lui Israel ar trebui să înţelegem Israelul spiritual, ce este atunci cu casa lui Iuda? Deci această interpretare nu este corectă. Prorocul face o diferenţiere clară între cele zece seminţii şi cele două seminţii, care secole la rând au fost despărţite una de alta, dar care trebuie să fie iarăşi reunite, şi cu care Domnul va face un legământ nou. În al doilea rând se spune categoric, că Iehova va face un legământ nou cu acelaşi popor, cu care El a făcut un legământ atunci când El i-a scos din Egipt. Şi în al treilea rând, rezultă clar din cuvintele: „Şi nu vor mai învăţa fiecare pe fratele său, spunând: ‚Cunoaşte-L pe Domnul!’; pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare dintre ei” (Evrei 8.11), că este vorba de poporul Israel şi nicidecum de Israelul spiritual. Pentru „Israelul spiritual” aceste cuvinte nu ar fi avut nici un sens. Rezultă în continuare din expunerea de dovezi a lui Pavel, că el vorbeşte despre diferenţa între legământul dintâi şi legământul al doilea, între legământul vechi şi legământul nou, pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu Israel şi îl va face, pentru a cărui instaurare garantul este Isus glorificat, aşa cum se spune în capitolul 7, versetul 22. De îndată ce o datorie este plătită, dispare chezăşia. Deoarece Isus a devenit Garantul unui legământ mai bun, prin aceasta s-a dovedit că acest legământ nu era încă încheiat.

Dar care este diferenţa dintre legământul vechi şi legământul nou? Ca să se poată răspunde corect la această întrebare, trebuie mai întâi să constatăm ce este un legământ. Un legământ este o înţelegere între două grupări pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele grupe şi sunt acceptate de ambele grupe. Un astfel de legământ a fost acela pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu poporul Său, în ziua în care El i-a scos cu braţ puternic din Egipt. Domnul a zis lui Israel: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele.” Sub semnele maiestăţii şi sfinţeniei Sale – tunete, fulgere, sunet de trâmbiţă şi foc – El le-a dat Legea, cele zece porunci; şi cu toate că poporul s-a temut şi credea că trebuie să moară, ei au zis totuşi de trei ori: „Tot ce a zis Domnul vom face”. (vezi Exodul 19.20,24). Iată un legământ în adevăratul înţeles al cuvântului. Dumnezeu a promis binecuvântările Sale cu condiţia respectării poruncilor Sale; şi Israel a făgăduit ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ca prin aceasta să stea în graţia lui Dumnezeu şi să devină părtaşi binecuvântărilor Sale. Condiţiile au fost puse şi acceptate şi astfel legământul a fost încheiat. Dar acest legământ a fost încălcat de Israel. Poate oare omul, care este mort în păcate şi fărădelegi, care nu este capabil să facă ceva bun, să câştige viaţa prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi să se facă demn de harul lui Dumnezeu? Imposibil. Căci deja înainte ca această Lege, scrisă pe table de piatră de degetul lui Dumnezeu, să fie adusă în tabără, această Lege a fost încălcată de Israel în porunca ei cea mai înaltă. „Pentru că ei n-au stăruit în legământul Meu, nici Eu nu M-am uitat la ei.” Dar nu a ştiut Dumnezeu, că aceasta va fi urmarea firească a încheierii unui legământ cu Israel? Desigur, da! Şi de ce a încheiat El acest legământ? De ce a dat El Legea? Ca să ofere omului, care se credea capabil că poate să împlinească poruncile lui Dumnezeu”, dovada că nu îi este posibil să le împlinească. „Prin Lege vine cunoştinţa păcatului. Legea a intervenit ca să prisosească greşeala. Dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. (vezi Romani 3.20; 5.13,20).

Prin ceea ce s-a petrecut cu Israel în pustie s-a dovedit deci clar, că nici un om nu poate rămâne într-un astfel de legământ cu Dumnezeu. Cu orice popor sau cu orice om Domnul ar fi încheiat un astfel de „legământ al faptelor”, aşa cum am putea să-l numim, acest legământ ar fi fost permanent încălcat. Domnul de partea Lui a rămas credincios, însă omul s-a dovedit necredincios şi prin aceasta ajunge sub judecată şi blestem. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii.”

Dar Domnul este îndurător şi cu mare bunătate. El făgăduieşte în Ieremia, că El va face un legământ nou cu poporul Său. Acesta este un legământ de o cu totul altă natură. El este, aşa spune Domnul Însuşi, „nu după legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în pustie; căci ei n-au rămas în acest legământ, şi Eu nu M-am interesat de ei.” Dacă Domnul ar face cu ei un legământ nou după aceleaşi principii şi în acelaşi fel în care a fost făcut primul legământ, atunci şi acesta ar fi din nou încălcat. Dar în contrast cu legământul faptelor, în care ei nu au rămas şi nu puteau rămâne, El face un legământ al harului, în care nu este vorba de nici o condiţie, în care nu se aşteaptă şi nu se cere nimic de la om, ci unde totul vine de la Dumnezeu, şi care deci, deoarece Domnul Îşi ţine credincioşia pentru veşnicie, va exista pentru totdeauna. Domnul va fi îndurător faţă de greşelile lor făcute sub legământul dintâi, El nu Îşi va mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor. Prin sângele lui Hristos, prin „sângele legământului veşnic”, aşa cum el este numit în capitolul 13 al acestei epistole, El le-a ispăşit pe toate şi le-a îndepărtat pentru totdeauna, aşa că ei pot sta înaintea Lui ca popor curăţit şi pot apărea în prezenţa Sa, fără perdea. Şi ei, complet înnoiţi prin El Însuşi, vor fi făcuţi capabili să umble în căile Sale; căci Domnul va pune legile Sale în mintea lor şi le va scrie pe inima lor. El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Lui. Toţi, fără nici o excepţie, de la cel mai neînsemnat dintre ei şi până la cel mai mare, Îl vor cunoaşte.

Acest legământ, pe care Dumnezeu, Domnul, îl va face în ultimele zile cu Israel, este de aceea un legământ cu totul altul decât legământul încheiat la Sinai. În adevăratul sens al cuvântului nu este legământ, deoarece el nu este o înţelegere între două grupări, ci este revărsarea harului lui Dumnezeu spre aceia care nu au fost în stare să împlinească condiţiile pe care le-au acceptat. Numai pentru prezentarea contrastului el este numit legământ. Prin aceasta se aseamănă cu legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, care de asemenea nu era o înţelegere între Dumnezeu şi Avraam, ci făgăduinţa binecuvântării şi îndreptăţirii din partea lui Dumnezeu fără nici o condiţie, de aceea Pavel în epistola către Galateni, când vorbeşte despre acesta, vorbeşte despre făgăduinţă în loc de legământ. (vezi Galateni 3). Legământ în sensul general este deci în Scriptură orice legătură, în care Îi place lui Dumnezeu să Se prezinte pe Sine, tot la ce El Se obligă.

Un frate scump a zis: „Acest legământ cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda este făcut literalmente, dar el este har”. Dumnezeu nu spune: „Nu Mă voi mai gândi la ei”, ci „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Acestea au fost îndepărtate dinaintea feţei Lui. Acesta este locul nostru. Un legământ făcut cu omul ca om conduce în mod necesar la condamnarea omului, deoarece de la el se cere dreptate. Dar aici Dumnezeu zice: „voi da legile Mele în mintea lor”. Dacă omul stă sub legământul vechi, atunci el stă sub un „dacă”. Dacă el este sub noul legământ, atunci nu există nici un „dacă”. Acest legământ potrivit literei va fi făcut cu Israel, nu cu noi; însă noi primim binecuvântările lui. „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Deoarece Israel nu a acceptat binecuvântarea, Dumnezeu a chemat Adunarea, şi Mijlocitorul legământului nou a intrat în cer. Noi suntem uniţi cu acest Mijlocitor. În ultimele zile legământul va fi încheiat cu Israel. Pavel era un slujitor al legământului nou, nu al literei, ci al duhului. Israel nu are nevoie de slujitori ai noului legământ, deoarece toţi vor vedea că Dumnezeu Însuşi va scrie legile Sale pe inima lor. Noi nu avem Legea potrivit literei, ci potrivit duhului. Toate binecuvântările spirituale ale noului legământ sunt partea noastră, deoarece Mijlocitorul a devenit viaţa noastră şi noi suntem uniţi cu El. Noi avem iertarea păcatelor noastre, şi noi intrăm în partea lăuntrică a Locului Preasfânt. Noi savurăm toate binecuvântările spirituale ale acestui legământ nou, deoarece el nu a fost încă făcut cu poporul, pentru care a fost destinat.

După citarea prorociei lui Ieremia, Pavel spune: „Prin aceea că zice »nou«, a făcut vechi pe cel dintâi; iar ce este învechit şi îmbătrânit este aproape de dispariţie”. Prin lepădarea lui Hristos de către ei, iudeii ţineau cu tărie la primul legământ, şi instituirea Legii şi au continuat să existe ceremonialurile serviciilor de jertfire; dar Dumnezeu a declarat legământul cel dintâi ca fiind învechit, şi de aceea curând Templul cu serviciul divin din el vor dispărea, şi Israel va rătăci încoace şi încolo pe pământ fără preoţi şi fără altar, lepădaţi de Dumnezeu. Cine avea înţelegere spirituală, acela se despărţea de iudaism, părăsea ceremonialurile Legii şi se îndrepta spre Mijlocitorul noului legământ în Locul Preasfânt ceresc, spre mai Marele Preot, şezând la dreapta Măririi lui Dumnezeu.

Epistola către Evrei capitolul 9
Evrei 9

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Dacă desăvârşirea ar fi venit prin preoţia levitică, atunci nu ar mai fi fost necesară o altă preoţie după rânduiala lui Melhisedec; dacă ar fi fost păstrat legământul dintâi, atunci nu mai era nevoie să vină un al doilea legământ, un legământ nou; aşa ar fi spus Pavel. Dacă exista o preoţie după rânduiala lui Mehisedec, atunci preoţia levitică decădea, şi dacă a venit un legământ nou, atunci primul este îmbătrânit şi aproape de dispariţie. Aceasta era clar şi precis; însă acum se merită să se arate din ce motive nu putea să rămână vechea perioadă. Aceasta este ceea ce scriitorul epistolei prezintă în acest capitol 9. El arată că sub legământul dintâi nimeni nu avea acces în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu era ascuns în spatele perdelei; nu putea fi vorba de o conştiinţă curăţită, deoarece sângele taurilor şi ţapilor nu puteau îndepărta păcatele; şi deoarece nu avusese loc o eliberare desăvârşită.

Dar înainte ca el să se ocupe ce aceasta, Pavel se preocupă de descrierea cu reverenţă a cortului întâlnirii şi echipamentului lui. Cei drept, el spune că acum nu doreşte să vorbească în detaliu despre aceste lucruri, este însă remarcabil că el enumeră toate acestea aici. Este ca şi cum el ar vrea să prezinte cititorilor săi frumuseţea şi gloria cortului întâlnirii, dat şi dotat de Dumnezeu Însuşi, pentru ca apoi să le creeze o impresie mai profundă despre frumuseţea şi gloria lucrurilor cereşti, al căror simbol erau aceste echipamente. Şi totodată el vrea să convingă pe cititorii săi de faptul că oricât de frumos era acest cort al întâlnirii şi oricât de minunate erau lucrurile din el, acum ele nu mai aveau nici o însemnătate, după ce realitatea simbolizată de toate acestea a venit în Hristos, şi că cine va rămâne la ele şi va ţine cu tărie la ele, acela nu mai avea un Loc Preasfânt voit şi dat de Dumnezeu, ci un Loc Preasfânt lumesc. Căci dacă Dumnezeu consideră Locul Preasfânt dat de El ca fiind învechit şi este dat dispariţiei, atunci acesta nu se mai deosebeşte cu nimic de locurile sfinte făcute de oameni. În acelaşi fel vorbeşte Pavel, printre altele, în epistola către Coloseni, despre Lege – elementele (principiile) lumii – care, dată fiind de Dumnezeu, a fost totuşi scoasă din centru de Hristos.

Remarcabil este faptul că aici, cu toate că în capitolul anterior este vorba de Templu, care curând va dispare, Pavel vorbeşte nu despre Templu, ci despre cortul întâlnirii. Motivul este, că Templul lui Solomon ne aminteşte de Împărăţia de o mie de ani, în timp ce cortul întâlnirii ne face să ne gândim la călătoria lui Israel prin pustie. Şi poziţia creştinilor se aseamănă cu poziţia lui Israel în pustie. Poporul lui Dumnezeu nu a intrat încă în ţara făgăduită, ci umblă încă ca pelerin şi străin pe pământ; şi epistola către Evrei priveşte, aşa cum am remarcat de mai multe ori, poporul lui Dumnezeu exclusiv ca pelerini prin lumea aceasta şi prin pustie spre Canaanul ceresc. Cu toate că cortul întâlnirii dispăruse deja de mult şi Pavel numeşte chiar lucruri care aparţin Templului, el vorbeşte totuşi intenţionat despre cortul întâlnirii, căci altfel ţelul, pe care Duhul Sfânt îl urmăreşte în această epistolă, s-ar pierde, căci noi ca creştini nu suntem ca Israel în ţară, ci ca Israel în pustie.

După descrierea frumuseţii şi caracterului ales al cortului întâlnirii şi a celor aflate în cort (Evrei 9.1-5), Pavel prezintă mai întâi, că atâta timp cât a existat cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis. Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor. În cortul din faţă, şi anume Locul sfânt, intrau preoţii în orice timp, ca să facă slujba (Evrei 9.6); dar în Sfânta Sfintelor nu avea voie să intre nimeni. Numai marele preot trebuia să intre odată pe an, în marea zi a ispăşirii, în Sfânta Sfintelor, dar nu ca să venereze pe Dumnezeu, ci ca să facă ispăşire cu sângele animalelor, pe care el le jertfea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului. Poporul nu avea voie să meargă mai departe decât curtea din faţă; preoţii aveau voie să intre în Locul sfânt, şi marele preot nu mai mult decât o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor (Evrei 9.7). Deci nici un om de pe pământ nu avea acces la Dumnezeu. Atâta timp cât păcatul nu a fost desfiinţat şi păcatele nu erau ispăşite, nimeni nu putea exista înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi marele preot trebuia, ca să nu moară, să acopere cu un nor de tămâie chivotul legământului, unde Dumnezeu Îşi avea tronul între heruvimi. Pavel spune:

Evrei 9.8: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea spre Sfânta Sfintelor nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort.

Dar acum drumul spre Sfânta Sfintelor este deschis, perdeaua ruptă, cerul este deschis.

Evrei 9.11-12: Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta sfintelor, după ce a obţinut o răscumpărare eternă.

Orice obstacol a fost îndepărtat şi fiecare credincios este admis în prezenţa lui Dumnezeu. El are acces la Dumnezeu, în lumina în care El Însuşi este. Desăvârşită mântuire! Căci cum am putea noi păşi în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, dacă nu ar fi în chip desăvârşit îndepărtat tot ce ne despărţea de El? Cu toate că aici noi nu suntem învăţaţi, ca în epistola către Efeseni, că noi am fost aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti şi unirea noastră cu Hristos nu este tratată în această epistolă, totuşi se constată realitatea minunată, că noi avem acces la Dumnezeu în Sfânta Sfintelor şi putem intra cu îndrăzneală în locuinţa sfântă a lui Dumnezeu, unde nimic nu poate intra care este în contradicţie cu El.

Însă mai mult chiar. Noi nu numai avem acces în Sfânta Sfintelor cerească, ci noi, pe baza lucrării înfăptuite de Hristos, am fost aduşi într-o poziţie care ne face apţi să ne folosim cu bucurie de acest privilegiu al nostru. Hristos ne-a făcut desăvârşiţi în ceea ce priveşte conştiinţa, aşa că noi putem intra în Sfânta Sfintelor fără să avem vreo teamă, sau altceva care să ne reţină sau să ne împovăreze. Să ne gândim că o conştiinţă desăvârşită este cu totul altceva decât o conştiinţă nevinovată, care, fericită în nevinovăţia ei, nu cunoaşte răul, dar la fel de puţin ştie ce este Dumnezeu în sfinţenia Sa. O conştiinţă desăvârşită cunoaşte pe Dumnezeu; ea este curăţită; ea are cunoştinţa binelui şi răului în concordanţă cu lumina lui Dumnezeu şi ştie că a fost curăţită de toate păcatele corespunzător sfinţeniei lui Dumnezeu Însuşi. Sângele de ţapi şi de viţei nu putea face desăvârşiţi, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cei care făceau slujba; şi tot aşa de puţin era în stare să facă toate ceremonialurile şi prescripţiile Legi şi diferitele spălări; acestea puteau curăţii numai carnea, aşa că în exterior se puteau apropia de Dumnezeu. O curăţire adevărată de păcat, prin care sufletul poate fi în lumină în prezenţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care nu acuză, deoarece păcatul a fost nimicit, nu putea fi realizată prin aceste jertfe şi spălări (Evrei 9.9-10). Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru harul Său!

Hristos a făcut lucrarea. El este, după ce El a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor cerească şi veşnică, acolo Martorul pentru îndepărtarea păcatului, aşa că conştiinţa este eliberată de păcat, căci ştim, că El, Cel care a purtat păcatele noastre, este în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a făcut o ispăşire desăvârşită pentru păcate. De aceea noi avem nu numai curăţirea de păcatele noastre, ci şi curăţirea conştiinţei noastre, aşa că noi în libertate deplină şi cu bucuria inimii putem apărea înaintea Lui, înaintea Aceluia care ne iubeşte aşa de mult.

Dar nu numai aceasta. Hristos, care a intrat odată pentru totdeauna în cer, rămâne acolo pentru totdeauna; El a intrat în Sfânta Sfintelor cerească pe baza unei răscumpărări veşnice, pe baza sângelui Său, care îşi păstrează pentru totdeauna valoarea sa şi eficacitatea sa. Lucrarea a fost înfăptuită pe deplin şi niciodată nu-şi pierde valabilitatea ei veşnică. Dacă păcatul a fost înlăturat, dacă Dumnezeu a fost glorificat şi dreptatea Lui a fost satisfăcută, atunci valoarea acestei lucrări şi puterea ei niciodată nu se pot schimba. Răscumpărarea nu este una temporală sau de moment, ci una veşnică.

Aici ne sunt prezentate trei urmări ale lucrării înfăptuite de Hristos: intrare liberă în prezenţa lui Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o răscumpărare veşnică.

În afară de aceasta în aceste versete mai sunt tratate alte trei puncte importante. Întâi:

Evrei 9.11: Hristos este Mare Preot al bunurilor viitoare.

Dacă Duhul Sfânt vorbeşte aici despre „bunurile viitoare”, atunci punctul de plecare este Israel înainte de venirea lui Hristos.

Aceste bunuri viitoare vor fi dăruite lui Israel, când Mesia va veni în Împărăţia Sa. Dacă noi am avea deja aceste bunuri, acum după ce creştinismul a venit, atunci nu ar mai putea fi vorba de bunuri viitoare, ci atunci ar trebui să spunem: noi le posedăm. Relaţia noastră actuală cu Hristos este una cerească; El este Mare Preot într-un cort al întâlnirii mai bun şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, aceasta înseamnă, nu aparţine creaţiei acesteia; El este în cer, şi noi avem acolo locul nostru.

Mai important şi cu urmări mult mai vaste este punctul al doilea.

Evrei 9.13,14: Hristos prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu. „Pentru că, dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa unei viţele, stropindu-i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte pentru curăţia cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de fapte moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui viu!

Ce revelaţie minunată cu privire la jertfa preţioasă a lui Hristos. El S-a jertfit pe Sine Însuşi de bună voie lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu L-a trimis în lumea aceasta, ca să fie înălţat pe cruce pentru noi. Dumnezeu L-a făcut păcat şi a lăsat păcatele noastre să fie asupra Lui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat şi L-a părăsit, L-a pus în ţărâna pământului şi L-a zdrobit. Dumnezeu nu a cruţat pe singurul Lui Fiu preaiubit, ci L-a dat la moarte pentru noi. Deoarece Hristos pe cruce a ocupat locul nostru de păcătoşi responsabili, pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu trebuiau să vină asupra Lui; El trebuia să moară. De îndată ce El a fost făcut păcat, Dumnezeul sfânt a trebuit să-L condamne potrivit dreptăţii Sale. În aceasta Dumnezeu a revelat dragostea Sa nespus de mare pentru păcătoşi. Însă jertfa lui Hristos nu este privită aici din acest punct de vedere. El nu ne este prezentat aici ca jertfă pentru păcat şi jertfă pentru vină, ci ca jertfă de ardere de tot. Jertfa arderii de tot era o jertfă de bună voie. Aşa S-a jertfit El pe Sine Însuşi. Dumnezeu L-a trimis; dar El a venit pe pământul acesta şi prin hotărârea proprie a inimii Lui, în concordanţă cu voia Tatălui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat, şi L-a lăsat să moară; dar El S-a dat la moarte prin propria Sa voie. El S-a jertfit pe Sine Însuşi prin Duhul veşnic fără pată lui Dumnezeu.

Despărţit total de păcat începând de la naşterea Sa, Domnul nostru prin puterea Duhului Sfânt nu numai că nu a cunoscut nici un păcat şi nu a făcut nici un păcat, aşa că El în toate a fost sfânt şi fără pată; ci El S-a dat pe Sine Însuşi în chip desăvârşit, ca să facă voia Tatălui Său. El a fost ascultător până la moarte, da, chiar moarte de cruce. Deoarece Tatăl voia, şi nu era altă posibilitate de salvare, El a băut paharul mâniei lui Dumnezeu şi S-a dat pe Sine să fie făcut păcat şi să fie un blestem pentru noi. Fără rezerve, fără să Se sustragă de la ceea ce era cel mai îngrozitor pentru El – să fie despărţit de Dumnezeu şi să moară – El S-a dat pe Sine la moarte. Orice pornire a voii Sale era curată în totul; în toate gândurile Sale, precum şi în faptele Sale El era fără cusur. Tatăl putea să-L cerceteze lăuntric şi în afară; El a găsit totul în El în deplină concordanţă cu sfinţenia Sa şi cu dragostea Sa, cu dreptatea Sa şi cu harul Său. Toate faptele Sale şi toate motivaţiile Sale erau desăvârşite în chip divin. El S-a dat pe Sine Însuşi ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. Desigur, El a fost făcut păcat de către Dumnezeu; dar şi El S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie să fie făcut păcat. Era o faptă o voii Sale libere. „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, aşa a zis El în grădina Ghetsimani; şi El a primit paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său, S-a lăsat condus ca un miel la locul de tăiere, S-a predat pedepsei şi judecăţii pentru păcatul nostru şi S-a jertfit lui Dumnezeu. De aceea jertfa Sa era de un bun-miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Cât de minunată este crucea! Este total imposibil pentru noi să înţelegem adâncimea ei şi să cuprindem gloria ei. Ce a avut loc acolo între Mântuitorul nostru scump şi Dumnezeu depăşeşte mult capacitatea noastră de pricepere. În ceasurile de întuneric şi în moartea Sa El era o jertfă pentru păcat şi o jertfă pentru vină, care a fost adusă pentru păcătoşi şi a fost sacrificată în afara taberei. Dar totodată în aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi moarte El era o jertfă de ardere de tot, care se ridica spre tronul lui Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Părăsit de Dumnezeu, deoarece a fost făcut păcat pentru noi, El era în acelaşi timp plăcerea lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată.

Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit prin această jertfă. Ea era o jertfă desăvârşită, fără cusur, plăcută lui Dumnezeu. De aceea conştiinţa aceluia care se apropie de Dumnezeu prin această jertfă este curăţită de faptele moarte, ca să slujească Dumnezeului celui viu. Acolo unde sângele de ţapi şi de viţei şi cenuşa unei viţele tinere, stropite pe cei necuraţi, nu puteau să facă mai mult decât sfinţirea pentru curăţirea cărnii, sângele lui Hristos, care prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu, a curăţit conştiinţele noastre, deoarece faptele moarte au fost şterse şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.

Ciudată este amintirea de modelele vechiului legământ, din care aici sunt amintite două: marea zi a ispăşirii, în care erau jertfiţi ţapi şi viţei, şi viţeaua roşie, a cărei cenuşă servea la curăţirea zilnică, că să poată avea loc părtăşia cu Dumnezeu. Odată pe an sângele jertfelor de tăiere era dus în Sfânta Sfintelor şi trupul era ars în afara taberei. Aceasta avea loc an de an. Ispăşirea nu era înfăptuită, conştiinţa nu era curăţită. Păcatele nu erau îndepărtate. Dar prin sângele lui Hristos a avut loc o răscumpărare veşnică şi o ispăşire desăvârşită a păcatelor, aşa că toţi, care cred în El, pot păşi cu conştiinţa curăţită înapoia perdelei în prezenţa lui Dumnezeu. Viţeaua roşie însă servea pentru stropirea celor necuraţi, nu cu sânge, ci cu apă, care era amestecată cu cenuşa acestei viţele. În cartea Numeri, unde ne este relatată călătoria lui Israel prin pustie, găsim în capitolul 19 (Numeri 19) legea referitoare la viţeaua roşie. O viţea roşie, tânără, fără defecte, care încă nu a purtat nici un jug, trebuia tăiată în afara taberei şi din sângele ei trebuia stropit de şapte ori spre partea din faţă a cortului întâlnirii, aşa că sângele ei era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. După ce viţeaua tânără era arsă, cenuşa trebuia adunată şi păstrată pentru apa de curăţire, şi fiecare, care devenea necurat prin atingerea unui mort, şi aşa mai departe, trebuia stropit cu această apă de curăţire. Un model frumos şi potrivit pentru curăţirea noastră practică! Hristos a murit odată pentru păcat, şi sângele Lui are valoare veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Toţi, care cred în El, au fost curăţiţi şi împăcaţi pentru totdeauna în sângele Lui şi stau în părtăşie cu Dumnezeu. Dar dacă ei au păcătuit, Duhul Sfânt pune înaintea conştiinţei adevărul grav, că păcatul înfăptuit a dus pe Hristos la cruce şi I-au pricinuit aceste suferinţe îngrozitoare şi moartea sub judecata lui Dumnezeu. Aceasta conduce la adevărată smerire şi mărturisire a vinei şi ne face să cunoaştem că prin jertfa Sa totul a fost pus în ordine cu privire la păcat.

Punctul al treilea, care este tratat în aceste versete, se referă la poziţia noastră, care ne face capabili să slujim Dumnezeului celui viu. Curăţiţi pe deplin în conştiinţa noastră de tot ce dă la iveală omul în natura sa păcătoasă – şi care de aceea nu poate fi primit de Dumnezeu -, oricât de îmbucurător ar fi în ochii oamenilor, dacă suntem aduşi în lumina lui Dumnezeu, putem sluji Dumnezeului cel viu. Aceasta nu putea avea loc în iudaism. Existau desigur rânduieli şi prescripţii, prin care relaţia cu Dumnezeu putea fi menţinută în exterior, dar sub Lege nu era nicidecum vorba despre o conştiinţă desăvârşită şi despre o slujbă pentru Dumnezeu din dragoste, potrivit voii Sale. Acesta este privilegiul minunat şi fericit al creştinului. Prin Hristos el are o conştiinţă desăvârşită, în concordanţă cu natura proprie lui Dumnezeu. El slujeşte lui Dumnezeu în libertatea dragostei. Sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. Hristos a făcut curăţirea păcatelor noastre prin dăruire de Sine Însuşi, şi prin aceasta El a glorificat pe Dumnezeu, aşa că în Hristos noi am devenit dreptatea lui Dumnezeu şi prin aceasta corespunzător acestei naturi în stare să slujim lui Dumnezeu şi să-L glorificăm.

Dacă rezumăm ce suntem învăţaţi în aceste versete, atunci găsim că Hristos Însuşi a intrat ca Mare Preot al bunurilor viitoare în Sfânta Sfintelor cerească, ca să asigure posedarea acestor lucruri tuturor acelora care se încred în El. Noi avem acum acces la Dumnezeu în lumină, pe baza prezenţei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu; avem pentru totdeauna o conştiinţă curată, aşa că putem apărea cu toată îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; şi putem sluji Dumnezeului cel viu în libertatea adevărată a dragostei.

Evrei 9.15a:Şi pentru aceasta este El Mijlocitorul unui legământ nou,

aşa continuă Pavel –

Evrei 9.15b: pentru ca, având loc moartea pentru răscumpărare din încălcările de sub întâiul legământ, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii eterne.

Nu vom reveni acum să vorbim despre învăţătura referitoare la legăminte, deoarece am vorbit detaliat despre aceasta în capitolul anterior. Dar să observăm cum scriitorul inspirat şi aici evită orice aplicare directă a noului legământ. Hristos este Mijlocitorul noului legământ, pentru ca cei chemaţi să primească făgăduinţa moştenirii veşnice. Prin aceasta se lasă loc atât pentru Israel şi Iuda, cu care se va încheia literalmente noul legământ, cât şi pentru noi, care trebuie să devenim, şi suntem, părtaşi la binecuvântările spirituale şi privilegiile acestui legământ.

Esenţialul, despre care este vorba aici, este, că noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, se bazează pe sângele Său. Moartea Mijlocitorului era necesară, fără vărsare de sânge nu este iertare. Atâta timp cât încălcările, care au avut loc sub legământul dintâi, nu erau iertate şi ispăşite, nu putea fi vorba de instituirea unui legământ nou. Însă prin moartea lui Hristos a avut loc ispăşirea încălcărilor de sub legământul dintâi. Să observăm că aici se vorbeşte despre încălcări şi nu despre păcate. Păcatul era în lume înainte să existe Legea, dar prin Lege păcatul a condus la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. De la Adam şi până la Moise oamenii erau păcătoşi, dar nu călcători de Lege (vezi Romani 5.14); însă atunci când a venit Legea, oamenii, care erau păcătoşi şi din cauza aceasta erau pierduţi, au devenit contravenienţi ai poruncii lui Dumnezeu, prin care păcatul a devenit mai mare şi starea omului a ieşit la lumină.

Necesitatea morţii lui Hristos este arătată de Pavel printr-un exemplu. Cei chemaţi, a spus el, primesc făgăduinţa moştenirii veşnice. Deci, continuă el, dacă este vorba de o moştenire, atunci trebuie să se petreacă aşa cum are loc cu toate moştenirile.

Evrei 9.16,17: Pentru că, unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut. Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât trăieşte cel care l-a făcut.

Aşa cum este necesar ca un testator trebuie să moară, pentru ca testamentul făcut de el să intre în vigoare, tot aşa Hristos trebuia să moară, pentru ca cei chemaţi să poată primi moştenirea făgăduită. Moartea este plata păcatului. Prin păcat a venit judecata morţii; de aceea Hristos, dacă voia să ne elibereze de această judecată şi să ne dăruiască făgăduinţa moştenirii veşnice, trebuia să moară în locul nostru. Dreptatea lui Dumnezeu cerea aceasta. Hristos a murit. Prin moartea Sa El a făcut ispăşirea păcatelor noastre, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu. El a ocupat deci un loc total despărţit de păcat, aşa că toţi cei care cred în El, scăpaţi de păcat, pot fi eliberaţi de moarte şi pot deveni părtaşi moştenirii veşnice.

Mai este important să ţinem seama că în limbajul original este numai un cuvânt pentru legământ şi testament, care în traducerea noastră a fost redat pretutindeni cu „legământ”, şi numai în versetele 16 şi 17 este tradus cu „testament”. Cuvântul în limba greacă are ambele înţelesuri. În primul caz se înţelege o legătură între două părţi pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele părţi şi au fost acceptate de ambele părţi. În cazul al doilea înseamnă o dispunere prin acela care are dreptul să lase ceva prin testament.

Noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, este deci întemeiat pe sângele Său. Necesitatea încheierii unui legământ bazat pe sângele jertfei de tăiere rezultă clar din legământul dintâi. Dumnezeu a prezentat aceasta clar în modelele serviciului divin mozaic.

Evrei 9.18-22: De aceea, nici cel dintâi legământ n-a fost sfinţit fără sânge. Pentru că, după ce fiecare poruncă potrivit Legii a fost rostită de Moise către tot poporul, după ce a luat sângele viţeilor şi al ţapilor, cu apă şi lână stacojie şi isop, el a stropit şi cartea însăşi şi tot poporul, zicând: »Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu«. Şi a stropit în acelaşi fel, cu sânge, şi cortul şi toate vasele slujirii; şi aproape toate sunt curăţite cu sânge, potrivit Legii, şi fără vărsare de sânge nu este iertare.

În aceste versete ne sunt prezentate trei aplicări ale sângelui:

  1. Legământul este întemeiat pe sânge;
  2. Curăţirea păcatelor se face prin sânge;
  3. Vina este îndepărtată prin iertarea care se obţine pe baza sângelui vărsat.

Aceste trei lucruri sunt necesare pentru a putea intra în relaţie cu Dumnezeu.

  1. Căile lui Dumnezeu spre mântuirea noastră şi binecuvântarea noastră trebuie în mod necesar să stea în legătură cu dreptatea Sa, căci Dumnezeu, Domnul, nu poate încheia cu poporul Său un legământ nou şi veşnic, dacă încălcările de sub legământul dintâi nu au fost anulate, şi aceasta nu poate avea loc în nici un alt fel decât prin sângele lui Hristos.
  2. Curăţirea păcatelor, prin care noi am fost întinaţi şi prin care toate lucrurile, care de fapt nu au nimic a face cu păcatul, au fost infectate, are loc prin jertfa lui Hristos. Pavel spune: aproape toate lucrurile sunt curăţite cu sânge după Lege; căci există şi o curăţire cu apă. Curăţirea cu apă este un simbol al curăţirii morale şi practice a sufletelor noastre, care are loc prin aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima noastră – a Cuvântului divin, care condamnă răul şi revelează binele. Dar această curăţire prin apă este tot aşa de mult urmarea morţii lui Hristos ca şi curăţirea prin sânge. Din coasta Jertfei de tăiere sfântă, care a murit cu adevărat, a ieşit sânge şi apă. Apostolul Ioan, care ne prezintă viaţa în originea ei şi în urmările ei, se referă la acest lucru important atât în evanghelia sa cât şi în prima sa epistolă, punând un accent deosebit. Fără moartea lui Hristos nu era posibilă nici anularea vinei şi nici curăţirea inimii şi drept urmare nimănui nu i se putea dărui viaţa, şi nici să i se arate viaţa.
  3. Iertarea de păcate nu este posibilă fără vărsare de sânge. Să observăm că nu se spune, fără aplicarea sângelui, ci se spune categoric fără vărsare de sânge. Şi prin vărsare de sânge Scriptura înţelege moarte. Sângele, care a curs din capul Mântuitorului nostru scump, atunci când I-au apăsat cununa de spini, sau când a fost chinuit cu lovituri de bici, nu putea îndepărta păcatele noastre. Trebuia să moară o viaţă în locul vieţii noastre. Aşa cum în ultima noapte a lui Israel în Egipt sângele unui miel sacrificat, uns pe stâlpii uşilor, a păzit pe Israel de judecată, tot aşa păcatele noastre pot fi iertate şi judecata lui Dumnezeu poate fi îndepărtată de pe capul nostru numai prin moartea lui Hristos, al cărui sânge, ca al unui miel sacrificat, curăţă de toate păcatele. Cuvintele prorocului Isaia: „şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”, dacă vom înţelege corect acest adevăr, nu le vom mai aplica la biciuire, ci la loviturile pe care Mielului de jertfă nevinovat le-a primit la cruce în locul nostru din partea lui Dumnezeu. La citirea atentă a locului acela vom vedea că nu poate fi vorba de altceva. Cuvintele: „prin rănile Lui suntem vindecaţi” urmează după cuvintele: „El era străpuns (sau: rănit) pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui.” Dacă s-ar referi la biciuire, cuvinte „prin rănile Lui suntem vindecaţi” ar fi trebuit să stea înainte. Orice îndoială este înlăturată prin folosirea acestor cuvinte în 1 Petru 2.24, unde citim: „El Însuşi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale cărui răni aţi fost vindecaţi.”

Aceste adevăruri au două urmări. Era necesară o jertfă de tăiere mai bună, o jertfă mai aleasă decât jertfele de tăiere care se aduceau în timpul vechiului legământ, căci nu era vorba de curăţirea modelelor lucrurilor care sunt în cer, ci de curăţirea a însăşi lucrurilor cereşti. Hristos a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, ca să se arate acolo pentru noi (Evrei 9.23-24). Diavolul şi îngerii lui sunt încă în locurile creşti, şi de aceea lucrurile acestea trebuie curăţite. Prin sângele crucii Sale sunt împăcate atât lucrurile care sunt pe pământ, cât şi cele din ceruri (vezi Coloseni 1); şi când diavolul şi îngerii lui vor fi aruncaţi cândva din cer pe pământ, atunci sfinţii din cer vor mărturisii: „A fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12).

Dar în al doilea rând: Hristos nu a trebuit

Evrei 9.25,26: să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an cu sânge care nu este al său, fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii.

În marea zi a ispăşirii erau puse păcatele poporului pe ţapul care era alungat în pustiu. Aceasta este suplinirea. Hristos a purtat toate păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. El a suferit pedeapsa, pe care noi am fi meritat-o. Mânia lui Dumnezeu a fost revărsată peste El. În groaza sufletului Său a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aceasta era mai îngrozitor decât despărţirea sufletului de trup în moarte. Dar moartea era plata păcatului; şi de aceea moartea lui Hristos nu era o trecere din trup în gloria paradisului, ci era judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta nu poate avea loc a doua oară, şi nici nu trebuie să aibă loc, căci El a suferit o singură dată şi a murit o singură dată pentru păcat. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” Prin jertfa Sa s-a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită. Nu mai poate fi vorba de o repetare a acestei jertfe. Dacă ar fi aşa, atunci El ar fi trebuit să sufere de mai multe ori începând de la întemeierea lumii. Dar acum, deoarece El a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa proprie, în armonie cu gloria lui Dumnezeu, El niciodată nu mai trebuie să sufere şi niciodată nu mai trebuie să moară. El a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, unde El şade în veşnicie la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru.

Evrei 9.26: Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.

Această explicaţie ar putea să ne pară ciudată, deoarece istoria lumii a continuat după venirea lui Hristos aşa cum a fost şi înainte de venirea Lui. Dar să ne gândim, că nu este vorba în sensul socotirii timpului, ci diferitele perioade de timp ale lui Dumnezeu, în care El a pus la probă pe oameni sub diferite forme, au luat sfârşit prin revelarea lui Hristos. În secolele care au trecut omul a avut timp să arate ce este el. Toate probele din partea lui Dumnezeu au servit să aducă la lumină, că omul este total stricat şi de neîmbunătăţit în natura şi voia lui. Fără Lege, sub Lege, prin făgăduinţe, prin venirea şi prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ s-a arătat tot mai mult, că omul este un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu, ca să facă pe om să renunţe la vrăjmăşia lui, a servit numai să reveleze tot mai mult vrăjmăşia, deoarece omul a respins ostenelile lui Dumnezeu de a-l aduce la sine. „Îl vor respecta pe Fiul Meu”, a spus Dumnezeu; dar când ei au văzut pe Fiul, au zis: „veniţi, să-L omorâm”. „Nu vrem ca acesta să fie Împărat peste noi, răstigneşte-L, răstigneşte-L!”, aşa au strigat în orbirea şi vrăjmăşia lor. De aceea Domnul spune despre smochin, care reprezintă naţiunea iudaică, în care Dumnezeu a aşezat pe om în împrejurările cele mai favorabile: „Să nu mai fie rod din tine niciodată!” Omul s-a dovedit a fi vinovat, pierdut, ostil, pierdut fără speranţă. Dar istoria omului vechi a fost încheiată prin Hristos în moartea sa pe cruce.

Însă ceea ce omul a gândit să facă rău, Dumnezeu a schimbat în bine. Planurile veşnice ale lui Dumnezeu sunt împlinite în lepădarea lui Hristos. „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât.” (Faptele apostolilor 2.23) Hristos, care a fost lepădat de oameni, a venit să desfiinţeze păcatul prin jertfirea Sa de Sine. Rezultatele acestei lucrări şi ale puterii lui Dumnezeu încă nu au fost revelate; ele vor fi revelate, când păcatul va dispare din cer şi de pe pământ şi toate lucrurile vor fi împăcate. Pentru credinţă însă, totul a avut deja loc. Hristos a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa; conştiinţa noastră curăţită dă mărturie despre aceasta, şi credinţa zice: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29)

Rezultatul acestei desfiinţări a păcatului prin jertfa lui Hristos pentru cel credincios, pentru aceia care aşteaptă revenirea Domnului, este vestit în mod minunat în ultimele două versete ale capitolului nostru.

Evrei 9.27,28: Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă (textual: fiind jertfit), ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat (adică: deosebit de venirea pentru păcat, neavând a face cu păcatul), pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.

Soarta tuturor oamenilor, ca şi copii ai lui Adam, care sunt păcătoşi, este moartea şi judecata. Dar pentru noi, credincioşii, păcatul a fost desfiinţat şi păcatele noastre au fost iertate. Prima dată, când Hristos S-a arătat pentru noi, El a venit ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. La cruce El a fost încărcat cu aceste păcate, şi deoarece El a suportat judecata, păcatele tuturor celor care Îl aşteaptă au fost în totalitate îndepărtate. Când Hristos Se va arăta a doua oară, atunci El nu va mai avea nimic a face cu păcatul acelora care cred, căci El a desfiinţat păcatul la prima Sa venire. El va veni a doua oară ca să elibereze pe ai Săi de toate urmările păcatului. El nu Se va arăta pentru judecată, ci pentru mântuirea lor deplină. Păcatul a fost desfiinţat în chip aşa de desăvârşit, păcatele credincioşilor au fost ispăşite şi iertate aşa de complet, că Domnul la revenirea Sa nu mai are nimic a face cu păcatul. El Se va arăta „fără păcat”. Aceasta vrea aici să spună nu numai că El va fi fără păcat în propria Sa Persoană, căci întotdeauna El a fost aşa, chiar şi atunci când umbla aici jos pe pământ, aşa cum se mărturiseşte despre El: „El nu a cunoscut păcat şi nu a făcut păcat”; ci ne spune că, după ce El la cruce a fost făcut păcat, a purtat acolo păcatele noastre pe trupul Său şi drept urmare a fost judecat de Dumnezeu în locul nostru şi prin aceasta a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu şi a obţinut o victorie deplină, El Se va arăta a doua oară, fără să aibă ceva a face cu păcatul acelora care Îl aşteaptă.

Har nespus de mare! Minunată poziţie, care ne-a fost dată de Dumnezeu! Noi nicidecum nu aşteptăm ziua judecăţii, oricât de sigur este că ea va veni; ci noi Îl aşteptăm pe El spre mântuirea noastră, pe Cel care a fost jertfit o singură dată, ca să îndepărteze păcatele noastre. Pentru noi nu mai este vorba de judecată, deoarece Hristos a îndurat judecata în locul nostru. Prin Hristos noi suntem deja acum în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece El prin jertfa Sa a desfiinţat păcatul şi a purtat păcatele noastre, noi putem apărea cu toată îndrăzneala înaintea Feţei lui Dumnezeu; şi la revenirea Domnului noi vom avea parte şi vom savura toate urmările minunate ale lucrării Sale terminate.

Trebuie să ne mai îndreptăm atenţia la două puncte importante din aceste versete.

Întâi la cuvintele: „S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Pavel nu spune: S-a jertfit ca să poarte păcatele, ci să poarte păcatele multora. Este vorba despre păcatele credincioşilor. Aşa spune şi Petru: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn”. Niciunde în toată Scriptura nu se spune, că Hristos a suferit pentru păcate în general. Dacă Hristos ar fi purtat păcatele tuturor oamenilor, atunci toţi oamenii ar fi mântuiţi. Însă aceste versete învaţă contrariul: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Peste toţi, care leapădă pe Hristos, va veni odată judecata.

În al doilea rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre cuvintele: „care Îl aşteaptă”. Acesta este semnul caracteristic al creştinilor adevăraţi. Ei aşteaptă pe Domnul şi Mântuitorul lor din cer, spre mântuirea lor deplină. Nu pentru mântuirea sufletului lor, ci pentru răscumpărarea trupului lor. Hristos nu S-a reîntors în cer înainte ca păcatul să fie îndepărtat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi înainte ca sufletul nostru să fie mântuit. În cer El nu face nimic, pentru ca păcatul să fie nimicit. Şi când El va reveni, El nu Se va mai preocupa cu problema păcatului, deoarece el a fost desfiinţat. El va veni atunci ca să ne elibereze de toate urmările păcatului şi ca să ne dea un trup fără păcat, asemenea trupului Său de slavă. Pentru aceasta Îl aşteptăm noi. De la lume, de la pământul acesta nu aşteptăm nimic; aici noi suntem numai străini în călătorie. Viitorul nostru este în cer, unde Hristos S-a dus înaintea noastră.

Epistola către Evrei capitolul 10
Evrei 10

Hermanus Cornelis Voorhoeve

În capitolul acesta Pavel expune tema tratată de el – a-tot-suficienţa şi valoarea jertfei unice a lui Isus Hristos – în legătură cu starea actuală a credincioşilor. El ne-a prezentat lucrarea lui Hristos şi a vorbit despre revenirea Sa şi despre gloria Sa. Dar ce se petrece în acest timp intermediar? Este timpul creştinismului, la care se aplică jertfa lui Hristos. Creştinul se află între cruce şi revenirea lui Hristos în glorie. El se odihneşte plin de încredere sub cruce; numai acolo el găseşte baza stabilă, morală, ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte gloria, care trebuie să fie revelată.

Evrei 10.1,2: Pentru că Legea, având umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea reală a lucrurilor, nu poate niciodată, cu aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i desăvârşească pe aceia care se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele să fie aduse dacă cei care slujesc, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut nici o cunoştinţă de păcate?

Legea cu multele ei jertfe de tăiere nu a dus la desăvârşire pe cei care se închinau; căci dacă ei ar fi ajuns la desăvârşire, nu ar fi trebuit să se mai aducă mereu jertfe de tăiere noi. Repetarea jertfelor dovedeşte că ei, cei care se apropiau, adică închinătorii (adoratorii), nu erau desăvârşiţi. Jertfele de tăiere nicidecum nu puteau face desăvârşiţi, ci dimpotrivă ele erau o amintire de păcate. Jertfele de tăiere repetate anual arătau poporului că păcatul era încă prezent; ele ilustrau clar şi precis, că el exista încă înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos însă a adus numai o singură jertfă de tăiere pentru păcat. Dumnezeu a primit această jertfă. Ea nu se repetă. Prin această jertfă păcatele au fost îndepărtate şi adoratorii au o conştiinţă curată în prezenţa lui Dumnezeu.

Legea era desigur o umbră, dar nicidecum nu era chipul bunurilor viitoare. Sub Lege erau jertfe de tăiere, care se repetau – acum însă este o singură jertfă de tăiere, care este pe deplin suficientă. Sub Lege era un mare preot, care era muritor şi funcţia lui era preluată de altul, un mare preot care o singură dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, dar pe care de fiecare dată trebuia s-o părăsească, în timp ce Dumnezeu rămânea ascuns după perdea de ochii adoratorului, deoarece lucrarea nu era înfăptuită – acum perdeaua este ruptă şi Marele Preot şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Orice acţiune făcută sub Lege lăsa să se vadă că ispăşirea nu era desăvârşită; acum însă starea Marelui Preot şi a închinătorilor dovedesc că lucrarea a fost făcută şi că închinătorii au fost făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu. Repetarea jertfelor de tăiere arăta clar că sub Lege păcatul era încă prezent, şi faptul că jertfa lui Hristos a fost adusă numai o singură dată revelează clar valabilitatea ei veşnică.

Deci după ce păcatul a fost ispăşit şi conştiinţa a fost curăţită, închinătorii, împuterniciţi prin jertfă, se apropie cu îndrăzneală. Sensul serviciului divin iudaic consta în aceea, că păcatele nu erau îndepărtate; sensul serviciului divin creştin constă dimpotrivă în aceea, că păcatele au fost îndepărtate. De aceea închinătorii acum nu mai au nici o conştiinţă încărcată de păcate. Să observăm, că aici nu este vorba de poziţia noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de umblarea noastră ca atare. Dacă noi ca copii am păcătuit, avem nevoie de iertare din partea Tatălui şi nu putem fi fericiţi în prezenţa Sa atâta timp cât nu am primit iertarea. Aici este vorba de poziţia noastră ca păcătoşi, şi ca păcătoşi noi am primit prin jertfa lui Hristos iertarea desăvârşită a tuturor păcatelor noastre, aşa că noi cu conştiinţa curată şi liberă, curăţită prin sângele lui Hristos, putem intra în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, în locul cel lăuntric al Sfintei Sfintelor. Dacă un singur păcat ar fi rămas neispăşit, atunci noi nu am putea exista în prezenţa lui Dumnezeu, căci ochii Lui sunt prea curaţi ca să poată privi răul.

Sub Lege s-a amintit permanent de păcate, căci sângele de tauri şi de ţapi nu era în stare să îndepărteze păcatele. (Evrei 10.3-4) Şi cu toate acestea era voia lui Dumnezeu ca păcatele să fie îndepărtate. În planul Său veşnic a hotărât aceasta şi ea a fost vestită în făgăduinţa Sa dată deja imediat după căderea în păcat. Pentru ca acest plan şi această făgăduinţă să se poată împlini, trebuia tăiată o jertfă al cărei sânge putea să cureţe de toate păcatele şi să poată îndeplini toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Singurul Fiu al lui Dumnezeu S-a dat de bună voie să fie această jertfă.

Evrei 10.5-9: De aceea, intrând în lume, El spune: »N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup. Nu Ţi-au plăcut arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat. Atunci am spus: ‚Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule’«. Spunând mai sus: »N-ai vrut, nici nu Ţi-au plăcut jertfe şi daruri şi arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat« (care sunt aduse potrivit Legii), atunci El a spus: »Iată, Eu vin ca să fac voia Ta«. El desfiinţează ce este întâi, ca să stabilească ce este a doua oară;

Prin aceste cuvinte minunate şi solemne noi am fost socotiţi demni de a auzi ce s-a petrecut între Tatăl şi Fiul, atunci când Fiul S-a hotărât să facă voia Tatălui. Auzim ce a spus El atunci şi care erau planurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care El a venit să le împlinească. Înainte ca El să devină Om, la locul unde s-au discutat planurile veşnice şi gândurile numai între Persoanele Dumnezeirii, Cuvântul S-a oferit, aşa cum El ni S-a revelat în timp, să facă lucrarea stabilită în aceste planuri. Şi în cuvântul profetic, care ne este făcut cunoscut, este ca şi cum perdeaua ar fi ridicată puţin, înapoia căreia este ascunsă marea taină a gândurilor divine. Privilegiu nespus de minunat, pe care harul lui Dumnezeu ni-l dăruieşte!

Deja atunci când Duhul Sfânt a lăsat să se scrie aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu prin pana profeţilor, prin aceasta El a declarat fără valoare toate jertfele vechiului legământ. Aici sunt enumerate toate felurile de jertfe – jertfe de tăiere, jertfe de mâncare, jertfe de ardere de tot şi jertfe pentru păcat. Şi pe toate acestea Dumnezeu nu le-a vrut, ele nici nu I-au plăcut. Niciuna dintre ele şi nici ele toate luate împreună nu puteau curăţa nici măcar o singură conştiinţă sau să ispăşească un singur păcat. De aceea Fiul spune, atunci când vine în lume: „N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup”. În textul ebraic din Psalmul 40 stă: „Tu Mi-ai străpuns urechile”. Însă în traducerea greacă a Vechiului Testament citim: „Tu Mi-ai întocmit un trup”. Şi Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, a citat această traducere, căci prin ea se exprimă adevăratul sens al acestor cuvinte. Cuvântul ureche, folosit în felul acesta, are permanent sensul de primire de porunci şi de obligaţia de a asculta. „El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic”, citim în Isaia 50. După rânduiala, pe care o găsim în Exodul 21, urechea era găurită sau prinsă de tocul uşii cu o sulă, ca semn că acest izraelit era ca sclav legat de casă, şi pentru totdeauna trebuia să slujească stăpânului său şi să asculte de el. Deci, prin primirea unui trup omenesc Domnul nostru a luat statura de sclav; El Şi-a lăsat urechile străpunse de Dumnezeu, aceasta înseamnă, El S-a aşezat în starea în care El trebuia să facă voia Stăpânului Său, oricare ar fi fost această voie.

El a făcut aceasta de bună voie. El Însuşi este Cel care spune: „Mi-ai întocmit un trup. Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. El Se predă pe Sine Însuşi, ca să facă voia lui Dumnezeu. Din dragoste liberă, pentru gloria Tatălui, El se dă pe Sine Însuşi de bună voie ca Unul care era capabil şi avea dreptul să facă aceasta. Era voia lui Dumnezeu; în sulul cărţii, în planurile veşnice ale lui Dumnezeu era deja hotărât aceasta; dar El Se dă de bună voie la moarte, ca să împlinească această voie. Ascultător de planul care era întocmit pentru El, El Se jertfeşte în chip desăvârşit de bună voie, ca să-l împlinească; şi prin faptul că Se dă pe Sine Însuşi, El Se supune pe deplin şi i-a asupra Sa să facă tot ce doreşte Dumnezeu. Remarcabilă revelare a adevărului, pe care Isus l-a rostit o dată: „Eu şi Tatăl suntem una”. Una în gândire şi voinţă, deoarece ei sunt una în Fiinţa lor; căci nimeni altcineva decât o Persoană divină era în stare şi avea dreptul să părăsească locul pe care El l-a ocupat. Realmente, chiar şi în smerirea Lui, Mântuitorul nostru era în mod necesar Dumnezeu, căci numai Dumnezeu putea face lucrarea, pe care El Şi-a propus-o; însă totodată El era permanent şi deplin ascultător de Dumnezeu şi dependent de El. În existenţa Sa pe pământ s-a revelat ce s-a hotărât în locuinţele veşnice.

Să mai observăm şi că Domnul nostru zice lui Dumnezeu: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Cu toate că a fost născut de o fecioară, El a fost conceput de puterea Celui Preaînalt în umbrirea prin Duhul Sfânt. El a avut un trup omenesc real, dar un trup fără păcat şi de aceea nemuritor, cu toate că El l-a luat, ca să poată muri – un trup pregătit de Dumnezeu pentru El.

Urmările smeririi şi jertfirii de Sine a Fiului lui Dumnezeu sunt enumerate de Pavel. Ele sunt trei.

  1. Sfinţirea noastră prin voia lui Dumnezeu;
  2. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna; şi
  3. Mărturia Duhului Sfânt în noi, care confirmă aceasta.

 

  1. Sfinţirea noastră este după voia lui Dumnezeu. „Voie, prin care am fost sfinţiţi” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu, şi nu a noastră, este cauza şi motivul sfinţirii noastre. Cine a înţeles aceasta, acela stă pe on teren de nezguduit. Prin voia Aceluia, care după înţelepciunea Sa proprie a pregătit un trup pentru Fiul Său, pentru ca Acesta să Se poată jertfi pe Sine pentru noi, noi am fost puşi deoparte (sfinţiţi) pentru Dumnezeu şi de aceea am fost mântuiţi. Şi orice s-ar putea schimba acum, dar voia lui Dumnezeu nu se schimbă. Ce a fost stabilit în planul Său veşnic, El a împlinit în timp, şi nimic nu este în stare să schimbe ceva din aceasta. Ce fundament tare şi de nezdruncinat pentru credinţa noastră!

    Să observăm că în epistola noastră nu se tratează facerea cunoscut a vieţii, şi nici sfinţirea practică, lucrată prin Duhul Sfânt. Este adevărat că în capitolul doisprezece se vorbeşte în îndemnurile date despre sfinţirea practică, dar nu în partea doctrinară a epistolei. Sfinţirea, despre care este vorba aici, este punerea deoparte a unui om pentru Dumnezeu, pentru ca el prin voia lui Dumnezeu să-I aparţină; această punere deoparte are loc prin jertfirea lui Isus Hristos şi glorificarea Sa la dreapta lui Dumnezeu.

 

  1. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră a avut loc prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna. „Voie, prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu este baza, şi jertfa lui Isus Hristos mijlocul pentru sfinţirea noastră. Domnul nostru, venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, S-a jertfit prin Duhul Sfânt fără pată lui Dumnezeu; şi prin această jertfă noi am fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi închinaţi lui Dumnezeu. Această jertfă are o putere veşnică; ea a avut loc o singură dată pentru totdeauna; ea nu se va repeta; şi de aceea sfinţirea noastră are natură divină şi nu trebuie repetată. Prin puterea deplin suficientă a acestei jertfe noi suntem sfinţiţi pentru totdeauna pentru Dumnezeu, aşa că sfinţirea noastră, punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu are statornicia voii lui Dumnezeu. Ea este urmarea harului, care s-a arătat în dăruirea lui Hristos. Sfinţirea este desăvârşită, aşa cum este desăvârşită lucrarea prin care ea a devenit posibilă, şi de aceea ea are şi durabilitatea şi puterea suficienţei depline a lucrării minunate a lui Hristos.

    Că jertfirea lui Isus Hristos a avut loc odată pentru totdeauna, recunoaştem prin aceea că El şede la dreapta lui Dumnezeu. Preotul din perioada Vechiului Testament sta, deoarece păcatele lui trebuiau permanent îndepărtate; el trebuia să facă zilnic slujba şi deseori să aducă aceleaşi jertfe de tăiere, deoarece sângele de ţapi şi de viţei nu puteau îndepărta păcatele. Hristos, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (versetul 12). Lucrarea a fost terminată; sângele ispăşirii a fost vărsat; o jertfă deplin suficientă a fost adusă; ca mai mare Mare Preot al nostru Hristos a intrat cu sângele propriu în cer în Sfânta Sfintelor şi acolo, pe baza dreptului Său primit, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui.”

    Căci Hristos, care pentru totdeauna este Mare Preot al nostru, într-adevăr Se va ridica şi va apărea în glorie pe norii cerului, însă nu ca să Se preocupe cu păcatele noastre, ci ca să câştige victoria asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Tronul lui Dumnezeu, la dreapta Căruia S-a aşezat, este pentru noi tronul harului, dar pentru toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu este tronul judecăţii.

    Din ce motiv Hristos S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu? Duhul Sfânt ne explică, când spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (versetul 14). Ce har! Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi prin lucrarea Sa, după dreptate, în urma căreia El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum El este personal acolo. Dumnezeu L-a primit. Sângele Său a desfiinţat păcatul. Prin lucrarea Sa a luat naştere o împăcare desăvârşită şi veşnică; şi toţi, care sunt sfinţiţi, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna.

    Acestea sunt cuvinte ciudate. Nu stă scris: cei care au fost sfinţiţi, ci: cei sfinţiţi. Toţi, cei care sunt sfinţiţi, indiferent când, în timpul secolelor trecute sau acum, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna printr-o jertfă.[1] Toţi, care cred, au parte la aceeaşi împăcare, sunt aduşi în legătură cu aceeaşi lucrare şi prin una şi aceeaşi jertfă au fost făcuţi desăvârşiţi înaintea Feţei sfinte a lui Dumnezeu.

  1. Mărturia Duhului Sfânt, care confirmă sfinţirea şi desăvârşirea noastră. „Dar şi Duhul Sfânt ne mărturiseşte; pentru că, după ce a spus: »Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile«, zice Domnul: »Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie şi în gândurile lor«; şi: »nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor «.”

Pentru a înţelege bine intenţia scriitorului, trebuie să ne gândim la slujba ceremonială din Israel. Când marele preot în marea zi a ispăşirii ducea sângele înapoia perdelei, ca să-l stropească înaintea capacului ispăşirii şi pe capacul ispăşirii, pe care domnea Dumnezeu, poporul nu putea şti dacă Dumnezeu a primit jertfa decât atunci când marele preot ieşea din Locul Preasfânt şi se arăta poporului. Hristos, Marele Preot al nostru, a intrat în Sfânta Sfintelor cerească şi acolo şade la dreapta lui Dumnezeu. Cum putem noi şti, că jertfa a fost primită de Dumnezeu în cer? Poporul Israel va şti abia atunci când Isus va părăsi cerul şi Se va arăta poporului Său. De aceea iudeii credincioşi în timpul necazului cel mare sub antihrist vor avea o oarecare speranţă, dar nu vor avea siguranţa iertării păcatelor lor. Dar cum să ştim noi? Deci, prin Duhul Sfânt. După ce Isus a intrat în cer şi a fost glorificat de Dumnezeu, El a trimis Duhul Sfânt din cer pe pământ şi L-a dăruit credincioşilor. Acest Duh ne adevereşte, că Dumnezeu a primit sângele ispăşirii; acest Duh ne vorbeşte despre Hristos glorificat, care a fost aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu, şi ne dă asigurarea din partea lui Dumnezeu, că El niciodată nu îşi va mai aminti de păcatele şi fărădelegile noastre, deoarece ele au fost îndepărtate prin sângele lui Isus, care a fost primit de El ca deplin suficient. De aceea apostolii Domnului au trebuit să aştepte în Ierusalim până va fi venit Duhul Sfânt, căci abia după aceea ei puteau da mărturie despre iertarea păcatelor. Şi în evanghelia după Ioan, unde Domnul spune: „Din trupul lui vor curge râuri de apă vie”, se spune „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” [Ioan 7.39].

Starea minunată şi glorioasă, în care se află credincioşii, are de aceea originea în voia lui Dumnezeu, care a unit în sine atât harul cât şi planul lui Dumnezeu; ea îşi are baza şi stabilitatea în lucrarea înfăptuită de Hristos, a cărei desăvârşire a fost dovedită prin şederea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu; şi ea este confirmată prin mărturia Duhului Sfânt, care Şi-a făcut locuinţă în noi şi ne dă asigurarea, că jertfa a fost primită de Dumnezeu şi sângele, care curăţă de toate păcatele, este înaintea tronului Său.

Evrei 10.18: Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat,

aşa încheie Pavel expunerea sa de dovezi. Dacă prin jertfa lui Hristos a luat naştere o iertare desăvârşită, atunci nu mai este necesară nici o jertfă, pentru a primi această iertare. Desigur se poate aminti permanent de această jertfă, dar aducerea unei jertfe noi aparţine imposibilului. Noi ne aflăm pe un teren cu totul nou. Prin jertfa lui Hristos a fost desfiinţat păcatul şi noi, care credem, am fost sfinţiţi. Pentru noi, părtaşi ai chemării cereşti, curăţirea de păcatele noastre a fost făcută pe deplin şi pentru totdeauna, a fost obţinută iertarea desăvârşită a fărădelegilor noastre şi ne-a fost dăruită o mântuire veşnică, aşa că noi, fără păcat în ochii lui Dumnezeu, putem locui acolo unde Hristos şede la dreapta lui Dumnezeu.

Îndemnurile care urmează acum se bazează pe adevărurile minunate prezentate în această epistolă. Sunt patru îndemnuri. Primul este, că noi trebuie să ne folosim de privilegiul nostru minunat să intrăm ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească.

Evrei 10.19-22: Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.

Îndemnul este: să intrăm cu inima curăţită, în deplina siguranţă a credinţei. Ca motiv pentru posibilitatea unei astfel de intrări în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu este dată încă o dată în cuvinte scurte, dar remarcabile şi minunate, cauza îndrăznelii. Atâta timp cât exista cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era deschis; nimeni nu putea apărea în prezenţa lui Dumnezeu; dar prin sângele lui Hristos a fost creat un drum nou şi viu, care ne duce în Sfânta Sfintelor cerească înaintea tronului lui Dumnezeu. Această cale nouă şi vie a fost inaugurată prin perdea. Care este carnea Lui. Când Isus a murit, perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Cerul s-a deschis, tronul lui Dumnezeu era accesibil pentru credincios; el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu cu o conştiinţă curăţită.

Dar nu numai aceasta. Isus S-a înălţat la cer şi S-a aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu. Noi putem nu numai să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele lui Isus; ci, când am ajuns acolo, găsim acolo un „Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”, care pe baza lucrării, pe care El a făcut-o, trăieşte acolo pentru totdeauna, ca să intervină pentru noi şi să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu, aşa că jertfele noastre, oricât ar fi ele de nedesăvârşite şi pătate, totuşi sunt „bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (vezi 1 Petru 2.5).

De aceea noi avem voie să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească. Însă noi nu numai avem voie, ci şi putem intra. Noi avem nu numai libertatea, ci şi îndrăzneala să intrăm. Cerul este nu numai deschis pentru noi, aşa că noi putem intra liberi, ci noi am fost făcuţi apţi pentru Sfânta Sfintelor. Noi am devenit preoţi ai lui Dumnezeu. Fiii lui Aaron, la consacrarea lor ca preoţi, au fost spălaţi complet cu apa ligheanului de aramă, au fost îmbrăcaţi cu îmbrăcămintea preoţească şi au fost stropiţi cu sânge. Tot aşa şi inimile noastre au fost stropite cu sângele lui Isus şi astfel au fost curăţite de o conştiinţă rea; în timp ce noi am fost complet curăţiţi prin Duhul lui Dumnezeu prin Cuvânt. Şi spălarea cu apă este la fel de puţin repetată, precum este stropirea cu sângele lui Hristos. „Cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat”, a spus Domnul lui Petru; aşa că noi am fost aduşi într-o stare care ne face apţi să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească – acum, numai prin credinţă, dar la venirea lui Hristos, când va dispare orice urmă de păcat pe trupul nostru, în realitate.

Această îndrăzneală este pentru toţi credincioşii, căci ei toţi au parte de lucrarea lui Hristos, şi toţi au fost spălaţi cu apă şi au fost stropiţi cu sânge. Dacă toţi se folosesc de acest privilegiu minunat, aceasta este o altă chestiune. „Să intrăm”, spune Pavel; să păşim ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească, ca acolo să aducem jertfele noastre. Dar să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei. Inima noastră trebuie să fie adevărată, sinceră înaintea lui Dumnezeu, şi noi trebuie să umblăm în căile Domnului şi să ne odihnim în jertfa lui Hristos, prin care a fost îndepărtată orice prăpastie între noi şi Dumnezeu şi noi am fost făcuţi apţi pentru prezenţa sfântă a lui Dumnezeu. Însă un credincios, care nu a înţeles răscumpărarea prin Hristos, nu se simte capabil să intre în Sfânta Sfintelor cerească; şi un credincios, care nu umblă corect înaintea lui Dumnezeu, nu va simţi nevoia să adore pe Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească. Dar dacă avem o inimă sinceră şi stăm în deplina siguranţă a credinţei, atunci să ne folosim permanent de privilegiul nostru minunat şi sfânt.

Al doilea îndemn este:

Evrei 10.23: Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite, deoarece credincios este Cel care a promis.

Chiar dacă împlinirea făgăduinţei este amânată mult timp, totuşi Domnul este credincios; El nu uită făgăduinţele Sale; la timpul Său El le va împlini. De aceea noi trebuie să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei, potrivit căreia noi avem parte de chemarea cerească şi vom merge acolo unde Isus a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

Şi aceasta trebuie s-o facă nu numai fiecare pentru sine însuşi, ci, ca aparţinători ai aceleiaşi familii, s-o facem împreună. Noi călătorim împreună spre patria cerească, de aceea noi trebuie şi să ne unim şi să ne zidim şi să ne întărim sufleteşte unii pe alţii. De aceea îndemnurile următoare:

Evrei 10.24: Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

Dacă unul dintre sfinţi este în pericol să se abată, să-l atenţionăm, să-l înconjurăm cu dragoste, să-l sprijinim şi să-l întărim, pentru ca dragostea să nu se răcească şi faptele bune să nu înceteze.

Evrei 10.25: Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm”, să frecventăm cu fidelitate aceste strângeri laolaltă, „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua

lui Hristos, ziua gloriei Sale.

Strângerea noastră laolaltă, aceasta este adunarea copiilor lui Dumnezeu. Este numai o familie a copiilor lui Dumnezeu, şi de aceea numai o strângere laolaltă. A fi prezent în ea este privilegiul nostru sfânt şi chemarea noastră scumpă. Acolo noi suntem întăriţi prin credinţa reciprocă şi prin părtăşia comună; acolo noi glorificăm împreună pe Dumnezeu şi Tatăl nostru şi ne plecăm înaintea Mielului care a fost sacrificat; şi acolo ne bucurăm împreună de viitorul minunat care ne aşteaptă.

Aceste îndemnuri erau deosebit de necesare pentru credincioşii evrei, cărora Pavel le scria. Unii dintre ei aveau deja obiceiul să nu mai frecventeze strângerile laolaltă şi erau în pericol să renunţe la mărturisirea speranţei şi să se reîntoarcă la iudaism. De aceea urmează acum cuvinte severe:

Evrei 10.26,27: Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.

Intenţia lui Pavel este clară. Ca şi în capitolul şase, el vorbeşte aici despre urmările părăsirii  credinţei creştine şi ale întoarcerii la iudaism. Aceasta înţelege el aici prin „păcătuim voit”. Cine a primit cunoştinţa adevărului şi a părăsit iudaismul, ca să primească pe Hristos ca Mântuitor şi Mare Preot al său, păcătuieşte cu voia, dacă el leapădă credinţa creştină şi se reîntoarce la serviciul divin iudaic; şi deoarece el leapădă singura jertfă care are valabilitate înaintea lui Dumnezeu, pentru el nu mai rămâne nici o jertfă de tăiere pentru păcatele sale; şi nu rămâne nimic altceva de aşteptat decât judecata şi văpaia de foc, care va mistui pe vrăjmaşii lui Hristos.

Altceva nu este posibil; căci dacă

Evrei 10.28,29: cine a dispreţuit Legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?

Să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu este mai grav decât să lepezi Legea lui Moise; căci fapta ultimă este neascultare, dar prima este desconsiderarea harului lui Dumnezeu şi a ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos Isus, ca să ne elibereze de urmările acestei neascultări. Cine s-a reîntors la iudaism şi a tăgăduit credinţa creştină, acela a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care el a fost sfinţit, atunci când el a ocupat locul celor puşi deoparte pentru Dumnezeu, şi L-a insultat pe Duhul harului, care i-a deschis ochii pentru adevăr şi i-a arătat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lui.

Însă Pavel avea o părere deosebită despre evreii cărora le scria; căci prin credinţa lor şi prin dăruirea lor au dovedit că ei erau creştini adevăraţi. După ce ei au fost luminaţi prin Evanghelie, au îndurat multe lupte şi suferinţe. Ei au fost prigoniţi sub tot felul de forme, aşa că ei prin insulte şi necazuri au fost expuşi ca privelişte înaintea lumii; şi ei au păstrat părtăşia cu ceilalţi care au fost trataţi în acelaşi fel. Ei au dovedit părtăşia lor cu cei închişi din pricina Numelui Domnului; da, ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat care ne aşteaptă. Ei şi-au luat privirea de la bunul trecător al lumii acesteia şi şi-au îndreptat privirea spre averea mai bună şi statornică din ceruri (Evrei 10.32-34).

Însă ei au trebuit să rămână pe poziţie; căci numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. De făgăduinţa lui Dumnezeu poate avea parte numai acela care rabdă şi face voia lui Dumnezeu. De aceea Pavel le spune:

Evrei 10.35: Nu lepădaţi deci încrederea voastră care are o mare răsplătire![2]

De aceea nu vă lăsaţi descurajaţi; rămâneţi fideli credinţei; ţineţi-vă strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu; gândiţi-vă, că cel drept va trăi prin credinţă, şi că Dumnezeu nu are nici o plăcere de cel care se retrage, de cel care renunţă la credinţă (versetul 38). „Dar noi”, aşa încheie Pavel – voi şi eu –

Evrei 10.39: nu suntem din aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului

Epistola către Evrei capitolul 11
Evrei 11

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.

Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.

Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.

Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.

După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.

Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.

Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.

Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.

Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.

După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.

Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.

Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.

După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.

Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.

Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.10; 1 Tesaloniceni 4.13-18; 1 Corinteni 15.51-54).

Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.

După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.

Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.

Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.

Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.

Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).

Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.

Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.

După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.

Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.

Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.

În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.

Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.

Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.

Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.

Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.

Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).

Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.

Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).

Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.

Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.

Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.

Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.

Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.

Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.

Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).

După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.

Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).

Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.

În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.

Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.

Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.

Epistola către Evrei capitolul 12
Evrei 12

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Evrei 12.1,2: De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori care ne înconjoară, dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu.

Acesta este rezultatul la care Pavel ajunge după descrierea demnă de admiraţie a vieţii de credinţă a eroilor credinţei din Vechiul Testament. Noi suntem înconjuraţi de un nor mare de martori. Ce poate face credinţa, cum ea perseverează până la sfârşit, cu toate că făgăduinţa nu a fost încă împlinită, ne este arătat în mod convingător prin viaţa acestor sfinţi şi trebuie să ne stimuleze să alergăm cu perseverenţă în alergarea care ne stă înainte. Pericolele, în care se aflau iudeii, erau mari. Descurajarea poate duce la cădere, obosirea în credinţă poate conduce la tăgăduirea lui Hristos. Amintirea martorilor din vechiul legământ trebuia să le inspire curaj şi încredere. În comparaţie cu perseverenţa acestor sfinţi credincioşi (fideli), evreii trebuiau să se ruşineze de nestatornicia lor.

Cât de nemărginit de mari sunt privilegiile noastre! Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun – o poziţie mai bună, un loc mai bun, o speranţă mai bună – dar şi, aşa cum spune Pavel aici, un subiect mai bun al credinţei. Fiecare din sfinţii vechiului legământ a gustat ceva din greutăţile drumului de credinţă şi le-au biruit. Domnul şi Mântuitorul nostru însă a mers tot drumul credinţei până la capăt, de la iesle şi până la cruce, şi acum stă la dreapta tronului lui Dumnezeu. El a fost încercat de toate ispitele, cărora natura umană poate fi expusă. El a fost prigonit de oameni, ispitit de satan, părăsit de Dumnezeu. Ucenicii Lui L-au părăsit, atunci când Îl ameninţa pericolul; prietenul Lui apropiat L-a vândut; cei mai iubiţi ucenicii ai Lui nu au putut să suferă cu El, cu toate că El dorea mult compasiunea lor. Părinţii, al căror nume este numit aici cu cinste, s-au încrezut în Dumnezeu şi au fost ascultaţi; dar El nu a fost ascultat; El era un vierme şi nu om (Psalmul 22). El a mers drumul în deplină ascultare. În toate şi peste toate El a ieşit biruitor şi a intrat triumfător în cer, ca acolo ca Om glorificat să-Şi ocupe locul la dreapta tronului lui Dumnezeu.

De aceea El este Căpetenia (sau Iniţiatorul) şi Desăvârşitorul credinţei. El a mers pe drumul credinţei de la început şi până la sfârşit şi acum domneşte încununat cu glorie şi onoare la dreapta lui Dumnezeu. Privind la El în cer, vedem drumul credinţei, perseverenţa credinţei şi desăvârşirea credinţei. În lumea aceasta întunecată vedem o cărare luminoasă care conduce în gloria cerească, pe care Isus ca şi Conducător suprem a mers înainte şi la al cărei capăt El a ajuns ca desăvârşitor al credinţei. Cu toate că avem în jurul nostru un nor aşa mare de martori, ale căror fapte de credinţă minunate pot să ne încurajeze şi să ne întărească, totuşi există pentru noi numai un subiect al credinţei, şi acesta este Isus, şezând la dreapta lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne luăm privirea de la toate celelalte lucruri şi să ne îndreptăm privirea exclusiv spre El şi apoi să-L urmăm pe acest drum al credinţei.

Căci Isus, care a intrat în gloria care I-a fost făgăduită, ne este un model în suferinţa prin care El a trecut, ca să ajungă la această glorie. Din pricina bucuriei, care Îi era pusă înainte: aceea de a intra în glorie ca Iniţiatorul (Căpetenia) şi Desăvârşitorul credinţei, ca Înaintemergător alor Săi, El a îndurat crucea, neluând în seamă ruşinea acestei cruci. Deci, spune Pavel,

Evrei 12.3: uitaţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre,

ci continuaţi-vă până la capăt cu perseverenţă alergarea care vă stă înainte.

Ca să poţi alerga cu perseverenţă alergarea, trebuie să dăm la o parte orice povară a păcatului, care ne înconjoară aşa de uşor. Pavel vorbeşte despre aceasta, ca şi cum nimic n-ar fi mai uşor de făcut decât aceasta. Şi într-adevăr este uşor, dacă privim la Isus. Dacă nu privim la El, atunci este imposibil. Sunt două lucruri care ne împiedică; grijile şi păcatul. Inima omului se preocupă cu greutăţile şi cu suferinţa; şi cu cât te gândeşti mai mult la acestea, cu atât te simţi mai împovărat. Dar şi păcatul este o cursă; poftele cărnii se războiesc cu sufletul. Dar de îndată ce privim la Isus, omul nou devine activ. Noi avem un subiect nou, care ne despovărează şi ne eliberează de toate celelalte lucruri; este viaţa nouă, natura nouă, pe care am primit-o în Hristos, care acum se dezvoltă. Găsim în Isus, dacă ne-am îndreptat privirea spre El, puterea care ne eliberează. Dacă considerăm lucrurile lumii acesteia ca o povară, aşa cum de fapt sunt în realitate, atunci este uşor să le îndepărtăm de la noi. Se renunţă cu plăcere la ceea ce stă în cale şi împiedică.

Dar dacă privirea noastră este îndreptată spre împrejurări şi la suferinţă, atunci devenim descurajaţi şi suntem în pericol să fim înfrânţi. Aşa s-a întâmplat evreilor, şi de aceea Pavel încearcă să-i ridice din descurajarea lor şi să-i umple cu o nouă încredere. Mai întâi prin aceea că el le îndreaptă atenţia spre perseverenţa eroilor credinţei ai vechiului legământ. Apoi, prin aceea că el le îndreaptă privirea spre noul subiect al credinţei în cer. Şi în final, prin aceea că el le arată că disciplinarea din partea lui Dumnezeu este o dovadă a dragostei Sale şi face clar, că noi nu suntem copii nelegitimi, ci suntem fii.

Suferinţa, de care aveau parte credincioşii evrei, era o suferinţă din pricina lui Hristos. Ei au fost prigoniţi din pricina credinţei lor. De aceea Pavel le putea spune:

Evrei 12.4: Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului,

aceasta înseamnă în lupta voastră împotriva păcatului din lume voi nu aţi ajuns aşa departe, că a trebuit să vă jertfiţi viaţa. Această suferinţă pentru Hristos este onoarea noastră şi bucuria noastră. (vezi Filipeni 1.29; 1 Petru 2.19; Iacov 1.2). Cine este socotit vrednic să sufere pentru Hristos şi pentru El să-şi jertfească viaţa, va primi cândva o cunună deosebită. Dar aceleaşi suferinţe sunt folosite totodată de Dumnezeu ca să ne încerce, să ne educe şi să ne sfinţească. Dacă despre această suferinţă se poate spune, că noi trebuie s-o privim ca o mare bucurie, ea ne este prezentată totodată ca o disciplinare din partea Tatălui asupra copiilor Săi. Însă aceasta depinde din ce perspectivă o privim. Ce onoare deosebită şi ce mare bucurie este pentru noi, deoarece noi, suferind pentru dreptate, devenim asemenea lui Hristos; aceasta este în mâna Tatălui nostru un mijloc, ca să ne facă părtaşi gloriei Sale.

Sub acest aspect este privită aici suferinţa de către Pavel. Just şi măreţ este ce spune Pavel în privinţa aceasta. Deoarece destinatarii epistolei sale erau descurajaţi din cauza multelor necazuri, pe care le aveau de suportat, el îi mângâie remarcând că toate aceste suferinţe erau o disciplinare prin mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor, şi de aceea era o dovadă că ei erau fii şi nu copii nelegitimi.

Evrei 12.5: Şi aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: »Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El;

Accentul se pune pe „fii”. Numai fiii sunt disciplinaţi. Dacă vom ţine seama de aceasta, atunci nu vom preţui puţin disciplinarea din partea Domnului, şi nici nu vom fi doborâţi prin ea. Aceasta ar putea să-şi aibă cauza numai în necredinţă: cine desconsideră disciplinarea din partea Domnului, acela nu crede că aceasta vine de la un Tată iubitor, de aceea el este deznădăjduit. Dar dacă credem că Domnul disciplinează pe acela care îl iubeşte, şi că El biciuieşte pe orice fiu pe care îl primeşte (versetul 6), atunci vom înţelege că Domnul nu face nimic în zadar şi niciodată nu trimite ceva, care pentru noi nu ar fi de folos şi necesar. Atunci nu vom suspina sub disciplinare şi nici nu ne vom comporta ca şi cum disciplinarea nu ar însemna nimic. Atunci vom fi păziţi, să nu fim nici indiferenţi, şi nici să nu ne întristăm.

Deci disciplinarea este o dovadă că noi suntem fii şi că Domnul ne iubeşte. Căci „voi înduraţi suferinţa ca disciplinare”, spune Pavel, şi nu ca mânie din partea lui Dumnezeu. Suferinţele nu sunt o judecată a lui Dumnezeu, nu sunt o pedeapsă, ci disciplinare din partea unui Tată iubitor.

Evrei 12.7: Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de nişte fii: căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?

Copiilor străini eu nu le am nimic de zis, eu nu mă preocup cu ei; însă pe copiii mei îi educ, îi ţin sub disciplină şi îi pedepsesc, dacă este nevoie. În călăuzirea Sa prevăzătoare, Dumnezeu Se preocupă cu toţi oamenii, dar numai copiii Lui stau sub disciplină. De aceea lipsa disciplinării divine ar fi o dovadă că noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu, ci am fi copii nelegitimi (bastarzi) (Evrei 12.8). Nicidecum să nu ne lăsăm descurajaţi prin disciplinare, ea trebuie să ne fie spre bucurie şi mângâiere, deoarece prin ea noi aflăm cu câtă dragoste ne iubeşte Domnul.

Pe lângă aceasta, disciplinarea are o intenţie binecuvântată şi ea aduce roade minunate.

Evrei 12.9: Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?

Desigur: căci părinţii noştri după carne ne-au disciplinat pentru puţine zile, aşa cum gândeau ei că este bine, deseori probabil samavolnic; dar El, Dumnezeu şi Tatăl nostru în Hristos, ne disciplinează spre folosul nostru, pentru ca noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale (versetul 10). Tatăl nostru, care ne iubeşte, nu doreşte nimic mai mult decât aceasta. El este Tatăl sfânt şi El vrea să facă pe copiii Lui părtaşi sfinţeniei Sale. Prin disciplinare învăţăm să ne cunoaştem singuri, aşa cum vedem aceasta la Iov; ea ne păzeşte de abateri, aşa cum a fost ţepuşa în carne în cazul lui Pavel. Disciplinarea antrenează şi conştiinţa, aşa cum rezultă din istoria lui David. Prin aceasta răul este judecat şi înlăturat, şi noi ne curăţim, aşa după cum El este curat.

Cine a înţeles aceasta şi doreşte fierbinte după sfinţenia lui Dumnezeu (şi care creştin adevărat nu doreşte aceasta?), se va bucura de disciplinare, nu pentru că disciplinarea în sine ar fi cauza bucuriei, ci din cauza intenţiei şi efectului ei binecuvântat. Căci

Evrei 12.11: orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.

Disciplinarea nu poate fi altfel decât dureroasă şi o pricină de întristare, căci altfel la ce ar sluji ea? -, şi cum ar putea ea altfel să-şi atingă ţinta? Dar dacă suntem exersaţi prin ea, atunci ea dă rodul aducător de pace al dreptăţii, şi această cunoaştere ne face să ne bucurăm în necazuri şi să ne lăudăm în dureri. Pe baza acestui studiu minunat asupra disciplinării, Pavel îndeamnă pe evrei să-şi ridice mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi şi să creeze cărări drepte pentru picioarele lor, pentru ca cel şchiop să nu se abată de pe cale şi astfel să devină tot mai slab, ci mai degrabă să fie vindecat (Evrei 12.12,13).

Evrei 12.14: Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.

De aceea supuneţi-vă disciplinării din partea Domnului, care are loc spre folosul vostru şi spre sfinţirea voastră, şi nu vă lăsaţi abătuţi de la harul lui Dumnezeu, care v-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi vă educă ca pe nişte fii; nu lăsaţi să răsară în sufletele voastre vreo rădăcină de amărăciune cu privire la căile Domnului în disciplinare şi să vă neliniştească, prin care nu numai voi înşivă vă rătăciţi de la harul lui Dumnezeu, ci luaţi şi pe alţii cu voi; şi nu faceţi ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut (Evrei 12,15,16).

Această referire la Esau este ciudată şi în mod deosebit pentru un iudeu este potrivită şi aspră. Dacă veţi cădea de la harul lui Dumnezeu, atunci veţi ajunge, aşa atenţionează Pavel, în poziţia bărbatului care este aşa de dispreţuit şi de urât de poporul vostru. Nu contează ce alegi în locul lui Hristos; prin faptul că Îl părăseşti, ajungi în starea lui Esau cel păcătos. Esau stă înaintea noastră ca prototip al acelora care vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar lacrimile lor vor rămâne fără efect, ca şi ale lui Esau. Esau a venit prea târziu. Cu toate că el a cerut cu lacrimi fierbinţi binecuvântarea din partea tatălui său, el a fost respins (Evrei 12,17). Şi tot aşa aceia care dispreţuiesc harul lui Dumnezeu şi resping pe Hristos, nu vor găsi loc pentru căinţă; uşa se va închide, şi ei sunt excluşi şi tăiaţi de la orice binecuvântare.

În versetele următoare găsim o punere faţă în faţă demnă de admiraţie a Legii şi harului, a vechii perioade şi a noii perioade, a groazei de pe Muntele Sinai şi a binecuvântărilor Muntelui Sionului. Este un loc biblic cu totul deosebit. Citeşte-l cu atenţie, iubite cititor, şi savurează frumuseţea şi gloria lui (Evrei 12.18-24).

Sinai şi Sion – cei doi munţi foarte importanţi, sunt puşi aici faţă în faţă. Groaza Legii şi binecuvântările plăcute ale harului stau înaintea noastră. Când Dumnezeu, Domnul, S-a coborât în dreptatea Sa pe Muntele Sinai, ca să dea Legea Sa poporului Său, atunci semnele judecăţii au înconjurat muntele acesta; nu numai tot poporul se cutremura şi tremura şi a luat-o la fugă, rugându-se ca să nu li se mai vorbească, ci chiar şi Moise, mijlocitorul vechiului legământ, a spus: „Sunt îngrozit şi tremur!” -, aşa de îngrozitoare era apariţia. Cum putea fi altfel? Acolo unde Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa prezintă oamenilor decăzuţi cerinţele Sale drepte, acolo frica şi groaza trebuie să umple inima, căci nu este nimeni care să facă binele, şi de aceea toţi sunt sub blestem şi judecată.

Efectul revelării dreptăţii lui Dumnezeu asupra păcătoşilor nu poate fi altul. Dar când Israel a încălcat toate poruncile lui Dumnezeu şi chivotul legământului a părăsit locul lui; când poporul a păcătuit şi trebuia predat judecăţii, atunci Dumnezeu, Domnul, a intervenit în har, a ales pe David din seminţia lui Iuda, şi David a biruit pe iubusiţi, a cucerit cetatea Sion şi pe Muntele Sion a pus bazele construirii Templului. Pe locul unde a stat îngerul nimicitor, ca să lovească Ierusalimul, David a construit un altar pentru Domnul, şi pe locul acesta s-a ridicat mai târziu Casa Domnului, în care El S-a arătat în glorie în zilele lui Solomon. Când omul a eşuat desăvârşit în responsabilitatea lui, a venit Dumnezeu, Domnul, pentru ca în har să creeze o legătură nouă între Sine şi poporul Său. De aceea Pavel spune aici credincioşilor:

Evrei 12.18-22: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de muntele Sion.

Însă noi nu numai am venit de la Lege la har şi acum stăm în har, ci noi am venit şi de pe pământ în cer şi avem un loc deosebit în cer. Noi am venit la „… cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12.22b). Sion era cetatea Marelui Împărat, unde S-a arătat gloria lui Dumnezeu, dar nu era cetatea Dumnezeului celui viu. Cetatea Dumnezeului celui viu este Ierusalimul ceresc, ca să zicem aşa capitala Împărăţiei Dumnezeului celui viu, cetatea care are temelii al căror ziditor şi creator este Domnul Însuşi. Deci de pe pământ noi mergem în cer – din Sionul pământesc în Ierusalimul ceresc. Dumnezeu Se glorifică într-un fel în care nici îngerii nu s-au gândit.

Dar ajunşi în cer, noi ne aflăm în mijlocul a „zeci de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare”; şi acolo, pe acea scenă demnă de admiraţie, ochii noştri vor fi captivaţi de un subiect deosebit de minunat, despărţit şi mai presus de îngeri: „Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri” (Evrei 12.23).

Aceşti întâi-născuţi nu s-au născut în ceruri, ei nu sunt acolo localnici aşa cum sunt sfinţii îngeri, care au fost păziţi de Dumnezeu de cădere; ci ei sunt subiectul planului veşnic al lui Dumnezeu, aleşi înainte de întemeierea lumii, ca să fie sfinţi şi fără pată înaintea feţei lui Dumnezeu în dragoste. Ei sunt moştenitorii glorificaţi şi întâi-născuţii lui Dumnezeu, înscrişi în ceruri după planul Său veşnic. Ei nu sunt subiecte ale făgăduinţelor, cu toate că ei, cărora le-au fost reţinute pe pământ făgăduinţele, vor savura aceste făgăduinţe în cer; ci ei prin har aparţin cerului. Ei nu au o altă parte, nu au o altă patrie, nu au nici un alt drept de cetăţenie, decât cerul. Dumnezeu Însuşi le-a înscris numele acolo. Această poziţie de întâi-născut este poziţia cea mai sublimă care se găseşte. Adunarea, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu, ocupă în veşnicie poziţia cea mai înaltă.

Aceasta ne conduce de la sine la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acesta este privilegiul nostru minunat şi sfânt. Dumnezeu, judecătorul întregului pământ, este Dumnezeul nostru, în a cărui prezenţă sfântă noi ne simţim desăvârşit de fericiţi. În cartea Apocalipsa, cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii cetei de preoţi cereşti, înconjoară într-o linişte desăvârşită tronul Celui Atotputernic, ale cărui judecăţi fac să se cutremure pământul, şi înaintea scaunului de judecată apar toţi, cei vii şi cei morţi.

Acum ajungem la o altă ceată de fericiţi: „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aceştia sunt sfinţii vechiului legământ, care au fost recunoscuţi de Judecătorul drept ca fiind ai Săi, înainte de revelarea Bisericii; cei care şi-au terminat alergarea şi în luptă au obţinut biruinţa şi acum aşteaptă gloria. Dar nu numai ei vor fi binecuvântaţi; şi sfinţii de pe pământ vor primi binecuvântarea. Dumnezeu va face un legământ nou cu poporul Său Israel, nu în forma legământului pe care El l-a făcut cu părinţii lor, căci ei nu au rămas în acest legământ; ci Legea lui Dumnezeu va scrisă în inima lor şi li se vor ierta păcatele făcute sub legământul dintâi. De aceea noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), Cel care a făcut totul, ca să poată realiza acest legământ nou. Să observăm că nu se spune că noi am venit la un legământ nou, ci noi am venit la Isus, care este Mijlocitorul acestui legământ nou. Şi în sfârşit noi am venit la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel”. Sângele lui Hristos a fost vărsat pe pământ, ca şi sângele lui Abel prin Cain. Însă în loc ca el să strige după răzbunare, prin care Cain a devenit un blestemat şi un fugar pe pământ – un model potrivit al iudeilor, care sunt vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu – harul vorbeşte şi sângele vărsat al lui Hristos strigă după pace şi iertarea celor care L-au omorât. În această succesiune demnă de admiraţie a binecuvântărilor, sângele lui Hristos vine la sfârşit, deoarece el este fundamentul oricărei binecuvântări, atât al binecuvântării Adunării cât şi al binecuvântării sfinţilor Vechiului Testament şi al credincioşilor din Israel şi dintre naţiuni, care vor locui pe pământul nou.

Acolo unde astfel de binecuvântări bogate au devenit partea credincioşilor, ei trebuie să ia seama să nu respingă pe Cel care le vorbeşte. Căci dacă aceia nu au scăpat de judecată, cei care au respins pe Acela care pe pământ a împlinit cerinţele divine, cu cât mai puţin vom scăpa noi dacă ne îndepărtăm de Cel care vorbeşte din ceruri (Evrei 12.25). În perioada veche Domnul a vorbit pe pământ, acum El vorbeşte din cer. Atunci glasul Său a mişcat pământul; dar acum glasul Său „va clătina nu numai pământul, ci şi cerul” (Evrei 12.26). Aceasta este făgăduinţa Domnului. De aceea respingerea creştinismului a fost mult mai fatală decât încălcarea poruncilor Legii. Cine se îndepărtează de creştinism, acela se îndepărtează de singurul care poate face o nouă ordine a lucrurilor, de Împărăţia care nu va dispare şi nu va pieri, ci stă veşnic nemişcată.

Căci acolo unde toate izvoarele, din care au putut curge toate binecuvântările pentru oamenii de pe pământ, au fost otrăvite, şi unde cerul, reşedinţa puterii lui Dumnezeu, a fost murdărit prin căderea diavolului, acolo Dumnezeu, Domnul, va mişca totul şi va face să piară, şi va veni o creaţie nouă, în care locuieşte dreptatea. Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu deja atunci când El a adus pământul în starea lui actuală; căci

Evrei 12.27: lucrurile, care vor fi clătinate, au fost făcute ca să rămână cele neclătinate.

„Lucrurile mişcătoare” nu au fost făcute cu intenţia să rămână totdeauna aşa, ci cu scopul să dispară iarăşi şi în locul lor să vină „lucrurile care nu se mişcă”. Prima creaţie a fost făcută cu planul hotărât ca ea să fie înlocuită cândva de creaţia nouă, care este de neclintit şi rămâne veşnic.

În capitolul al treilea al celei de-a doua epistolă a lui Petru ni se face cunoscut în ce fel va avea loc această schimbare a lucrurilor mişcătoare. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au luat naştere din vechime cerurile şi pământul, constând din apă şi în apă; şi acestea sunt păzite prin cuvântul Său şi sunt păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi nimicirii oamenilor păcătoşi. Atunci cerurile vor pieri cu trosnete mari şi elementele se vor descompune în foc, după care apoi va lua naştere un cer nou şi un pământ nou, unde nu va mai fi apă. Elementele: apă, foc şi aer vor pieri, „şi marea nu mai era”, aşa citim în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 21.1).

Toate lucrurile de jos, tot ce ne atrage şi înşală inima, şi chiar şi toate privilegiile după carne, vor pieri. Noi primim o Împărăţie de nezguduit – o Împărăţie, care nu se schimbă, nu piere, nu se clatină, nu se termină, ci rămâne în veşnicie. De aceea Pavel încheie în felul acesta această serie de îndemnuri,

Evrei 12.28: De aceea, primind o împărăţie neclintită, să avem har, prin care să slujim plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă.

Numai harul ne face capabili să slujim plăcut lui Dumnezeu. Legea a arătat public, că nimeni nu este capabil să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, ci că omul este rău de neîmbunătăţit. Însă harul în Hristos Isus, care ne-a eliberat de blestemul Legii, ne face apţi de a face ce este plăcut lui Dumnezeu şi apţi să-I slujim cu respect şi cu teamă evlavioasă. Să ţinem cu tărie acest har, căci altfel pierdem această Împărăţie, pe care am primit-o, căci „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), care va judeca pe toţi care dispreţuiesc harul Său şi leapădă dragostea Sa.

 

Ce a însemnat Crucea pentru Satan

   Ioan Scheau

REFERINȚE: COLOSENI 2.13-16

Cel mai probabil, cuvintele Domnului Isus Cristos „S-a Sfârșit!” au stârnit bucuria iadului. Bucuria cauzată de moartea lui Isus a fost transformată însă în cea mai mare înfrângere pentru Satan. Dar să vedem ce spune Biblia despre această bătălie spirituală, nevăzută de ochii omenești, să vedem ce a realizat moartea pe cruce a lui Cristos.

1. CAPUL LUI SATAN A FOST ZDROBIT

    Geneza 3.15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată revelarea planului lui Dumnezeu programat în derularea istoriei cu veacuri înainte de a fi dus la îndeplinire. La o primă vedere nu-L regăsim în toate acestea pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, Cristos este sămânța ce avea să zdrobească capul nesupunerii Diavolului. În lucrarea Lui, Isus Cristos a avut parte la rândul Său de suferință (simbolistica zdrobirii călcâiului). În Vinerea Mare Fiul Celui Suveran a primit o lovitură puternică, dar în dimineața învierii, Dumnezeu și-a arătat puterea mareață.

2. LUCRĂRILE DIAVOLULUI AU FOST NIMICITE

Satan este un inamic ce a fost învins și va veni ziua când incapacitatea lui de a face rău va deveni totală. Textul din Romani 1.18-21 vădește faptul că nicio împotrivire în fața Creatorului nu va ramâne nepedepsită.

3. PUTEREA MORȚII A FOST ZDROBITĂ

   Evrei 2.14-15: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbavească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.” Frica de moarte este cea mai mare teamă pe care o au oamenii. Aceasta frică este folosită de către Satan pentru a ne ține sclavi. Moartea lucrează prin intermediul păcatului, întrucât prin el a intrat moartea în lume, dar acesta poate fi lăsat la picioarele Mântuitorului, iar El ne va elibera de ceea ce ne trage înspre iad.

1 Corinteni 15.26 afirmă cu tărie că, în cele din urmă, moartea ce ne este actualmente dușman, va fi nimicită. Pentru credincioșii eliberați de sub puterea păcatului moartea este pasul dintre Pământ și veșnicie: credinciosul închide ochii pe Pamânt și îi deschide în Cer.

4. PRIZONIERII DIAVOLULUI AU FOST ELIBERAȚI

   Luca 4.18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” Cine sunt cei captivi? Cei ce se află sub influența Diavolului, oamenii ce stau departe de prezența lui Dumnezeu.

Efeseni 2.1-7 sintetizează atât de bine ce se întâmplă cu omul ce se întoarce la Dumnezeu, prezintă transformarea ce are loc în inima și persoana omului schimbat. Isus Cristos a venit în lumea noastră pentru a ne elibera.

5. PUTERILE DEMONICE AU FOST DEZARMATE

A dezarma înseamnă a lua toate mijloacele de atac ale celui ce îți poate face rău. Biruința lui Isus a atras rușinea peste legiunile demonice. Aceștia mai au încă putere, însă doar atât cât le mai permite Dumnezeu și în masura în care noi înșine îi reînarmăm prin trăirea noastră în păcat. Romani 1.19-32 ne comunică faptul că omul ce se împotrivește influenței lui Dumnezeu va fi lăsat în cele din urmă în voia pornirilor sale, dar trebuie conștientizat pericolul la care se supune un astfel de om, acela de a se afla pe teritoriul celui necurat.

6. OSÂNDA LUI SATAN ESTE GARANTATĂ

Ioan 12.31: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
   Apocalipsa 20.10: „Și Diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Se ridică întrebarea: dacă Satan a fost deja învins, de ce mai există atâta răutate, de ce impactul Celui Rău este așa de pronunțat? Din punct de vedere juridic, Satan a fost judecat, găsit vinovat și osândit. El se află acum într-o perioadă de cauțiune, perioadă în care mai poate influența prin răutatea lui, mai poate distruge vieți, familii, destine veșnice și totul se realizează pe baza acceptării din partea oamenilor a acestor înșelătorii.

Crucea este locul unde Satan a fost învins:
– Efeseni 6.11-17. Metoda de a evita pericolul infuenței satanice este folosirea armurii lui Dumnezeu.
– Iacov 4.7. Porunca și promisiunea lui Dumnezeu: stați sub autoritatea Domnului, iar Diavolul va fugi de la voi! Nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu.
– Efeseni 6.18. Rugăciunea este necesară pentru o viață de biruință. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunea din grădina Ghetsimane. Repulsia față de păcat L-a condus în prezența Tatălui.
– Matei 10.32-33. Renunță la lucrările lui Satan și mărturisește-L pe Cristos în mod deschis. Frica, păcatul, nelegiuirea ne țin robiți în fața Diavolului.

Există o mare nădejde pentru cei răscumpărați. Dimineața învierii a adus victoria glorioasă. Căpetenia credinței noastre a înviat și l-a biruit pe Satan, iar această biruință ne-o dă și nouă.

(Sintezã a mesajului expus de pastorul Gigi Dobrin, duminică, 21 aprilie 2013)

Să câştigăm războiul împotriva răului…

Vârstnicul James J. Hamula

din Cei Şaptezeci

Vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului.

Elder James J. Hamula

Vorbesc în această seară fraţilor mei din Preoţia aaronică. Dorinţa mea este de a vă ajuta să înţelegeţi mai profund cine sunteţi, care este scopul vostru în viaţă şi cum puteţi avea succes în împlinirea acestui scop.

Aţi venit pe lume în momentul cel mai important. Intrăm în etapele finale ale unui mare război. Acest război a început înainte de crearea lumii şi a fost continuat cu efecte groaznice de-a lungul istoriei lumii. Vorbesc despre războiul dintre discipolii lui Hristos şi toţi aceia care nu Îl recunosc ca Dumnezeul lor.1

Ioan Revelatorul a scris cu privire la acest război:

„Şi în cer s-a făcut un război: Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”.2

Satana a fost cel care a instigat acest război din viaţa premuritoare. El a făcut acest lucru, revoltându-se împotriva planului de salvare al Tatălui nostru pentru copiii Săi şi respingându-L pe Hristos care a fost desemnat să realizeze planul. În mod tragic, o treime dintre copiii Tatălui nostru l-au urmat pe Satana.3 Totuşi, două treimi nu l-au urmat. Voi, dragii mei prieteni, aţi fost printre aceştia şi, împreună cu ei, aţi venit pe pământ să continuaţi planul de fericire al Tatălui.

Din nefericire, războiul Satanei nu a luat sfârşit odată cu alungarea lui din cer. După cum observa Ioan, Satana şi discipolii lui au fost „[aruncaţi] pe pământ”4 şi au venit aici cu „mânie mare”.5 Dovada mâniei lor poate fi văzută în vărsarea de sânge şi ororile care l-au afectat pe om de la începutul timpurilor.

Atât de profunde şi intense au fost rănile făcute oamenilor încât Însuşi Dumnezeu a plâns când a văzut situaţia în care se aflau oamenii.6

Noi ne aflăm, acum, în ultimele zile ale acestei istorii temporale ale pământului. Într-o zi care va veni, Fiul Tatălui nostru se va întoarce pe pământ de unde a fost respins şi îl va revendica ca bunul Său.7 În acea zi, El îi va subjuga pe Satana şi legiunile lui şi va conduce o mie de ani în pace şi neprihănire.8 În aşteptarea acelei zile, Dumnezeu a restaurat împărăţia Sa pe pământ încă o dată pentru ultima oară. Această împărăţie este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.9

Când împărăţia lui Dumnezeu a fost stabilită pe pământ în timpurile trecute, oamenii cărora le-a fost încredinţată anterior nu au reuşit să o menţină. De această dată, totuşi este diferit. Promisiunea profetică arată că, de data aceasta, împărăţia lui Dumnezeu nu va fi pierdută, ci va birui lumea.10

Pentru a asigura succesul ei final, restaurarea finală a împărăţiei lui Dumnezeu a fost începută cu o putere spirituală nemaiîntâlnită,11 şi este susţinută de aceeaşi putere spirituală şi de ceva mai mult. Unii dintre cei mai curajoşi şi nobili fii şi fiice ai Tatălui nostru au fost rezervaţi pentru a veni în aceste ultime zile şi a munci pentru Tatăl nostru şi pentru Fiul Său. Curajul şi nobleţea lor au fost demonstrate în lupta pre-pământeană cu Satana. Acolo, „fiind lăsaţi să aleagă binele sau răul”, ei „au ales binele” şi au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”.12 Acestea sunt trăsăturile care sunt acum necesare pentru a susţine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ şi pentru a salva sufletele oamenilor de la intensificarea mâniei adversarului.

Acum, tinerii mei prieteni din cadrul Preoţiei aaronice, voi sunteţi aceşti fii curajoşi şi nobili ai Tatălui nostru! Voi sunteţi „forţa din casa [Domnului], luptătorii [Săi]”!13 Voi sunteţi acei care au ales binele triumfând asupra răului şi care au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”! Şi datorită istoriei voastre personale, vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului, să daţi dovadă de nespus de mare credinţă şi să realizaţi fapte bune – şi să munciţi în folosul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi al semenilor voştri!

Cu împărăţia lui Dumnezeu restaurată pe pământ şi cu intrarea voastră în lume, Satana ştie că „are puţină vreme”.14 De aceea, Satana strânge toate resursele pe care le are la dispoziţie pentru a vă ademeni să păcătuiţi. El ştie că dacă vă poate vârî în păcat, el ar putea să vă împiedice să slujiţi în misiune cu timp deplin, să vă căsătoriţi în templu şi să vă asiguraţi viitorii voştri copii în credinţă, toate acestea slăbindu-vă nu numai pe voi, ci şi Biserica. El ştie că nimic nu poate înfrânge împărăţia lui Dumnezeu „în afară de păcătoşenia poporului [Său]”.15 Nu faceţi această greşeală – voi sunteţi, acum, centrul atenţiei războiului său – voi, care căutaţi să „[păziţi] poruncile lui Dumnezeu şi [aveţi] mărturia lui Isus Hristos”.16

Acum, tinerii mei prieteni, voi trebuie să înţelegeţi că zilele noastre de acum şi zilele care stau în faţa noastră sunt „grele”.17 Cu privire la aceasta, preşedintele Boyd K. Packer a menţionat:

„Nu cunosc nimic altceva în istoria Bisericii sau în istoria lumii care să se compare cu condiţiile noastre prezente. Nimic din ce s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora nu depăşeşte în ticăloşie şi în depravare ceea ce ne înconjoară acum pe noi”.18

Referindu-se la pericolele din zilele noastre, nu intenţionez să vă inspir teamă, ci multă cumpătare. A fi cumpătat înseamnă să fiţi cinstiţi şi serioşi în evaluarea condiţiilor voastre şi să fiţi atenţi şi prevăzători în evaluarea consecinţelor acţiunilor voastre. De aceea, cumpătarea presupune o bună judecată, ca şi o organizare cumpătată. Nu este de mirare atunci că profeţii îi sfătuiesc pe tinerii băieţi să fie cumpătaţi.19 Amintiţi-vă de remarca lui Mormon prin care arăta că ceea ce i-a făcut pe cei 2.000 de soldaţi tineri să fie foarte eficienţi în luptă nu a fost doar curajul, puterea şi credinţa lor, ci şi „[cumpătarea]” lor.20 Mormon a preţuit o asemenea trăsătură, deoarece el însuşi a fost binecuvântat să o aibă. Mormon a fost acela căruia i s-au încredinţat cronicile sacre ale naţiunii nefite la vârsta de doar 10 ani, deoarece el era un „copil serios” şi „iute în a observa”21. Şi Mormon a fost acela care a menţionat că la vârsta de 15 ani a fost „vizitat de către Domnul” şi „[a] cunoscut din bunătatea lui Isus” deoarece el era „serios”22.

Deci, în timp ce intrăm în etapele finale ale războiului împotriva lui Satana, voi trebuie să fiţi cumpătaţi faţă de căile lumii, tinerii mei prieteni. Înţelegeţi că voi nu puteţi face uz de droguri, alcool sau de tutun. Nu puteţi participa la acte pornografice sau la alte activităţi imorale. Nu puteţi minţi, înşela sau fura. Nu puteţi folosi un limbaj înşelător, înjositor sau nedemn. Nu puteţi să vă pociţi trupul cu tatuaje sau alte perforări. Nu puteţi să faceţi aceste lucruri şi să fiţi victorioşi în lupta pentru propriul suflet, ca să nu mai vorbim de a fi un războinic curajos în marea luptă pentru sufletele tuturor celorlalţi copii ai Tatălui nostru.23

Înţelegeţi dragii mei tineri prieteni, că există o singură cale ca să câştigăm războiul împotriva Satanei şi aceasta este calea de a-l învinge în acelaşi mod în care a fost înfrânt la început. Când victoria a fost în final câştigată în războiul din cer, un glas tare s-a auzit declarând:

„Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui;

pentru că… ei [referindu-se la Mihail şi îngerii lui] l-au biruit [referindu-se la diavol] prin [1] sângele Mielului, şi prin [2] cuvântul mărturisirii lor; deoarece [3] ei nu şi-au iubit viaţa, dar au ţinut mărturia chiar până la moarte”.24 Nu uitaţi importanţa acestei declaraţii. Satana a fost învins la început prin (1) credinţă în Domnul Isus Hristos şi în sacrificiul Său ispăşitor, (2) prin mărturia despre El care a fost ţinută cu statornicie chiar până la sfârşit şi (3) prin dedicarea personală faţă de Domnul şi lucrarea Sa. Dacă acestea au fost mijloacele pentru a-l birui pe Satana la început, voi puteţi fi siguri că aceasta este singura cale sigură de a-l învinge acum.25

Acum, puteţi să vă întrebaţi cum se poate obţine credinţa, mărturia şi spiritul care sunt necesare pentru a-l învinge pe adversar. Permiteţi-mi să vă asigur că aceste calităţi le aveţi deja. Trebuie doar să le redobândiţi. În acest scop, daţi-mi voie să fac trei sugestii.

În primul rând, faceţi la fel cum a făcut tânărul Joseph Smith. Găsiţi un loc liniştit şi rugaţi-vă la Tatăl din Ceruri. Faceţi aceasta în mod regulat şi cu sinceritate. Rugăciunea este o condiţie premergătoare revelaţiei. Cu cât ne rugăm mai regulat şi mai sincer, cu atât mai frecventă este revelaţia.26 Când este primită, revelaţia asigură evidenţa sau asigurarea lucrurilor nevăzute, care reprezintă baza credinţei.27

În al doilea rând, învăţaţi să ascultaţi glasul Domnului aşa cum vă este dat. Glasul Său este slab, liniştit, asemănător unei şoapte.28 Este un glas care mai mult se simte decât se aude. El vine sub formă de gânduri, sentimente şi impresii. Pentru a auzi un asemenea glas, trebuie să fiţi liniştiţi şi calmi în sufletul vostru, alungând departe de voi gândurile fără rost şi râsul excesiv.29 Deşi poate nu vi se va părea uşor să vă disciplinaţi astfel viaţa, ascultarea glasului preţios şi iubitor al Domnului vă va susţine în fiecare circumstanţă şi, de aceea, merită orice efort.

În al treilea rând, supuneţi-vă cuvântul Domului aşa cum vă este dat. Cuvântul Său nu va aduce doar dragoste şi alinare, ci întotdeauna vă va instrui şi vă va corecta. Faceţi aşa cum vă invită să o faceţi, indiferent cât de greu vi se pare, şi faceţi aceasta acum. Respectând voinţa Domnului, acea cunoaştere despre El şi dragostea faţă de El revin în sufletul vostru îndrumându-vă să fiţi totdeauna mai dornici să renunţaţi la viaţa voastră şi să-L urmaţi.30

Dragii mei fraţi din Preoţia aaronică, acestea sunt zilele voastre! Nu le irosiţi! Fiţi cumpătaţi! Luaţi „scutul credinţei, cu care veţi… stinge toate săgeţile arzătoare ale răului”31. Apoi, „[luptaţi-vă] lupta cea bună a credinţei”32. Şi când aţi făcut totul, „[rămâneţi] în picioare”33 şi „veţi vedea salvarea pe care v-o va da Domnul”34. Vă asigur că salvarea Sa va veni, eliberându-vă pe voi şi pe cei ai voştri de fiecare rău. Mărturisesc astfel, în numele Domnului Isus Hristos, amin.

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

De ce nu trebuie să ascultăm de Satana

de Ney Bailey

 

Era un început de ianuarie. Tocmai mă întorsesem acasă de la câteva conferinţe la care fusesem invitat ca vorbitor. În acea dimineaţă m-am trezit trist şi descurajat. Mintea mea era tulburată de gânduri, precum: „Viaţa mea s-a sfârşit. Deja mi-am trăit cei mai buni ani din viaţă. Lucrarea mea s-a sfârşit. Nu prea mai simt că Dumnezeu mă iubeşte.” De ce aveam asemenea gânduri? De unde veneau ele şi cum le puteam alunga? Către sfârşitul zilei eram din nou liniştit. Eram din nou încurajat în duhul meu şi plin de speranţă. Dar ce anume am cunoscut şi ce anume am făcut pentru ca acea schimbare să se producă? Acestea sunt lucrurile pe care doresc să le împărtăşesc în rândurile care urmează, pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi învinge teama sau descurajarea sau altă luptă spirituală care se abate asupra ta..

De-a lungul anilor mei de lucrare, am înţeles că există un duşman al sufletelor noastre. Nu-l vezi, dar el există şi stă la pândă. Textul din 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” Astfel, ne împotrivim lui rămânând tari şi încrezându-ne în ceea ce Dumnezeu spune în Cuvântul Său.

Cine este Satana?

Cine este, de fapt, Satana? El este cel pe care Scriptura îl numeşte „cel rău”. El nu este opusul lui Dumnezeu, ca şi cum Satana şi Dumnezeu s-ar afla la acelaşi nivel, dar în poli opuşi. Dumnezeu nu are rival, iar Fiinţa sa este deasupra oricărei alte existenţe. Satana nu este decât un înger care se află sub judecata lui Dumnezeu. El încearcă să aibă putere asupra creştinilor, dar Biblia spune că „Cel ce este în voi [în cei credincioşi], este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Cu toate acestea, Satana încearcă să îi descurajeze pe creştini. El ne ispiteşte să păcătuim şi încearcă să ne împiedice să-L credem pe Dumnezeu. El este vrăjmaşul nostru. Nu îl vedem, dar el există şi luptă împotriva noastră. Însuşi Iisus, în rugăciunea Sa, l-a rugat pe Tatăl să ne păzească de cel rău (Ioan 17:15).

În Biblie, sunt mai multe moduri în care se face referire la Satana: acuzatorul („pârâşul”), defăimătorul, tatăl minciunilor, ucigaşul, înşelătorul, vrăjmaşul. În Epistola sa către efeseni, apostolul Pavel scrie: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Este o realitate cu care noi suntem în conflict. În 2 Corinteni 2:11, apostolul Pavel afirmă că nu era în neştiinţă faţă de planurile celui rău. Prin urmare, nici noi nu ne putem permite să fim ignoranţi cu privire la aceste planuri.

De asemenea, nu trebuie să ne temem. Niciodată nu vei găsi încurajare, dacă îţi focalizezi atenţia asupra întunericului. Este adevărat, acest întuneric există. Dar îmi doresc ca tu să cunoşti biruinţa pe care o avem în Hristos, adevărul şi siguranţa ce ne sunt oferite.

Dar cum anume acţionează Satana? Ce face el? În primul rând, el urmăreşte să ne înşele, încercând să ne prezinte ceva drept adevăr, când de fapt este o minciună. Aceasta înseamnă înşelare. Dr. Neil Anderson (de la organizaţia „Freedom of Christ Ministries”) a făcut următoarea observaţie, foarte folositoare:

Biblia îl descrie pe Satana în trei moduri principale, numindu-l:

  • ispititorul (Matei 4:3)
  • pârâşul (acuzatorul) fraţilor (Apocalipsa 12:10)
  • tatăl minciunilor (Ioan 8:44)

Dr. Anderson a făcut următoarea remarcă: „Dacă ar fi să te ispitesc, ţi-ai da seama de acest lucru. Dacă te-aş acuza, ai cunoaşte acest lucru. Dar dacă ar fi să te înşel, aş reuşi, pentru că nu ţi-ai da seama. Puterea Diavolului este în minciună. Dacă îndepărtezi minciuna, îndepărtezi însăşi puterea celui rău.”

Cum lupţi împotriva Diavolului?

Cum ne împotrivim minciunilor Satanei? Să privim la ceea ce spune Dumnezeu. Astfel, vor fi momente când te vei simţi nevrednic ca şi creştin, pentru că, de exemplu, nu ai petrecut timp în rugăciune cu Dumnezeu; sau vei simţi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu într-o anumită privinţă şi te vei lupta cu gânduri, precum: „Dumnezeu trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât se prea poate ca El să mă fi abandonat”. Dar oare ce spune Biblia cu privire la aceste lucruri? „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6). Un alt text, la fel de important, este Romani 8:1 – „Acum, deci, nu este nici o osândire [condamnare] pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”

Sau este posibil să te macine următorul gând: „Dumnezeu nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă Dumnezeu m-ar iubi, eu nu m-aş confrunta cu toate aceste probleme”. Acest raţionament ar putea părea justificat, dar oare ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi…” (Ioan 15:9). Textul primei epistole a lui Ioan este foarte important pentru a înţelege ce anume înseamnă dragostea. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…” (1 Ioan 4:10). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).

S-ar putea de asemenea întâmpla să fii descurajat datorită unui păcat, iar Satana să te acuze în permanenţă, spunându-ţi că Dumnezeu nu te va ierta niciodată. Aceasta este o minciună. De unde ştim acest fapt? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Voi mai da încă un exemplu. Să presupunem că eşti atras de o anumită persoană, că se încheagă o relaţie, iar la un moment dat, această persoană îţi spune: „Nu ar fi nici o problemă să ne implicăm sexual în relaţia noastră, de vreme ce ne iubim atât de mult”. Dar ce anume spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la acest aspect? „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nepângărit…” (Evrei 13:4). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu…” (1 Tesaloniceni 4:3-5).

Nu trebuie să îngăduim ca sentimentele noastre, propriile noastre gânduri sau minciunile pe care ni le şopteşte Satana să stabilească ce anume este adevărat. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trece dincolo de ceea ce noi simţim, gândim sau vedem. Satana încearcă să întunece gândirea noastră, încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu urmăreşte de fapt să ne priveze de ceva ce ni se cuvinte. Dar Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a creat şi care ne-a iubit atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Atunci când te confrunţi cu minciunile Satanei, trebuie să cunoşti adevărul şi să stai lângă adevăr.

Pentru a fi eliberat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie întâi să-l cunoşti. Scripturile ne spun să ne împotrivim Diavolului, „tari în credinţă” (1 Petru 5:9). Credinţa nu este un sentiment. Ea reprezintă o alegere prin care decidem să Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt. Pentru a dobândi eliberare în lupta spirituală pe care o purtăm, luăm aceste gânduri, sentimente şi ispitiri şi le analizăm, întrebându-ne: „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate acestea?” În Ioan 17 este prezentată rugăciunea prin care Iisus mijloceşte pentru ucenicii Săi. După ce se roagă „Te rog… să-i păzeşti de cel rău”, ştii cum Îşi continuă El rugăciunea? „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Anterior în evanghelie, Ioan îl prezintă pe Iisus spunând: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Am descoperit cât este de important să ştim că suntem în Hristos. Pavel le scrie credincioşilor din Efes: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos… să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17-19). Dumnezeu locuieşte în noi şi ne dăruieşte astfel putere în trăirea credinţei.

Aşadar, atunci când ne dăm seama că suntem asaltaţi de gânduri rele referitoare la propria noastră persoană, la Dumnezeu sau la semeni, cum anume ne vom raporta la aceste gânduri? Textul din Efeseni 6:16 spune: „…luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Acest text afirmă că putem stinge TOATE săgeţile arzătoare ale celui rău. Aceste săgeţi sunt acele gânduri care s-au abătut asupra noastră fără să ştim de unde au venit – asemeni unor săgeţi aprinse. Remarcaţi faptul că apostolul Pavel spune: „luaţi scutul credinţei”. Acest lucru ţine de ceea ce noi trebuie să facem. Nu ne putem permite să avem o atitudine pasivă în lupta spirituală. Iacov 4:7 spune: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Trebuie să primim într-un mod activ ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dacă vei fi atacat cu o săgeată arzătoare, aceasta va ţinti mintea ta.

Te-ai gândit în vreo situaţie că nu ai avut cum să nu cedezi ispitei, ca şi cum diavolul ar fi încercat să te convingă că ispitei respective nu i se poate rezista? Un verset deosebit, asupra căruia îţi va fi de folos să meditezi în momentele de încercare, se găseşte în 1 Corinteni 10:13 şi îţi sugerez să îl înveţi pe de rost: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

A robi gândurile

Diavolul nu ne poate citi gândurile, dar el poate sădi gânduri în minţile noastre. În 2 Corinteni 10:5, apostolul Pavel afirmă: „…orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Atunci, care sunt gândurile pe care trebuie să le robim lui Hristos? Este vorba de acele gânduri care îţi vin în minte şi sunt în contradicţie cu ceea ce spune Dumnezeu despre tine, despre El Însuşi sau cu privire la alţi oameni.

Gândurile pot deveni acţiuni; acţiunile pot deveni obiceiuri. Şi totul porneşte de la un gând. Dumnezeu doreşte ca noi să ne încredem în Cuvântul Său mai mult decât ne încredem în sentimentele noastre sau în modul în care par a fi lucrurile la un moment dat. Valoarea de adevăr a Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra la orice eu aş putea gândi. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra a tot ceea ce eu simt şi deasupra a ceea ce nouă ni se pare ca fiind real şi adevărat. Biblia spune: „iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); iar David, într-unul din psalmi, mărturiseşte: „Cuvântul Tău… este o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

Iisus, pentru a sublinia cât este de important să asculţi şi să împlineşti ceea ce El spune, le-a dat ucenicilor o pildă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24-25). În cadrul unui discurs mai amplu, Iisus le spune ucenicilor: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11).

Putem înfrunta orice situaţie, orice gând sau sentiment, îndreptându-ne privirea spre Cel care este Stânca noastră (Psalmul 18:46), Cel care ne iubeşte şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Probabil că Satana va încerca să te ispitească, să te descurajeze, să te înfrângă. Dar el este un mincinos, iar noi trebuie să confruntăm minciunile sale cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când vom lua într-un mod activ scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne biruitori în Hristos.

„Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea,
care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea,
Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu,
Scutul meu de adăpost…”
(Psalmul 144:1-2)

„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns:
m-a izbăvit din toate temerile mele.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană,
dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”
(Psalmul 34: 1, 3-4, 8, 19)

„Frumos este să lăudăm pe Domnul,
şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta,
şi noaptea credincioşia Ta…”
(Psalmul 92:1-2)

Extras dintr-o carte scrisă de Ney Bailey şi publicată de WaterBrook Press, 2004. Toate drepturile rezervate. Nici o parte din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace, fără o permisiune scrisă. Acest articol poate fi împărtăşit şi cu alte persoane, în condiţiile în care este însoţit de această notă de copyright.

Ney Bailey este autorul lucrării Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press).

Este Ceasul de pe Urmă…

 Timpul Profetic al Bibliei 

 

 

Don K. Preston

http://www.eschatology.org/

trad. Iosif Dragomir

 

Fără îndoială, Ioan 5 a anticipat un ceas final de încheiere, de finalizare, de desăvârşire – Ceasul Învierii. Acest ceas care vine va avea loc în „ziua de apoi” (din urmă) (Io. 6: 39, 40, 44, 54; 11: 24; 12: 48). Majoritatea comentatorilor insistă că ceasul din Io. 5: 28-29 şi „ziua de apoi” din pasajele precedente trebuie să fie ziua din urmă (ultima) a timpului. Deşi acest lucru nu este menţionat nicăieri în Biblie, el totuşi este presupus. Comentatorilor amilenişti le place să râdă de milenişti: „Nu pot exista zile după ultima zi. Dar dacă nu mai pot exista zile după ultima zi, atunci nu mai este timp pentru mileniu !!!!!! Prin urmare teoria mileniului cade!

În 1.Io. 2: 15-18 Ioan, acelaşi autor al Evangheliei după Ioan a spus, „lumea şi pofta ei trece … copilaşilor este ceasul de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” Autorul care în Evanghelie a anticipat venirea ceasului terminal, scrie în epistola sa că ceasul de pe urmă era asupra lor! Dacă nu pot fi „ceasuri” după „ceasul de pe urmă” avem o problemă serioasă! Ioan a scris acum 2000 de ani spunând că ceasul de pe urmă a venit. Totuşi au mai fost multe „ceasuri” de atunci!

Este uimitor cum exegeţii încearcă să disocieze (separe) ceasul final din Ioan 5 de ceasul de pe urmă din 1.Ioan 2. Stafford North argumentează că deoarece cuvintele „ceasul de pe urmă” în original nu are articol hotărât acesta înseamnă că „Ioan vorbeşte într-un mod calitativ sau de categorisire şi nu despre vreun ceas precis, definit”. Cu alte cuvinte, „Ioan nu a spus „acesta este ceasul de pe urmă” ci mai degrabă „acesta este un timp critic.” Pe lângă faptul că forţează întrebarea şi presupune un sfârşit al timpului, sugestia lui North dovedeşte mult prea mult. Articolul hotărât nu apare nici în Io. 5: 28! Ar sugerea North că deoarece articolul hotărât lipseşte aici aceasta ar indica că acel pasaj nu vorbeşte de ceasul terminal, al împlinirii?

Mai departe, în 1.Pet. 4: 17 Petru a spus, „suntem în clipa când judecata stă să înceapă”. Aici avem folosirea articolului hotărât. North presupune că dacă în 1. Ioan 2: 18 ar exista articol hotărât acest lucru ar indica faptul că împlinirea era aproape. Vrea el acum să sugereze că Petru spunea JUDECATA era aproape? Această problemă este ridicată şi de alte pasaje.

În Mat. 10: 15 Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei” decât pentru cei ce l-au respins. Vezi Mat. 11: 22, 24. Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru cei din Horazin, Betsaida şi Capernaum.” North aplică aceste texte la „sfârşitul timpului” deşi articolul hotărât lipseşte. Per logica fratelui nostru aceste texte nu se pot referi la „judecata finală.”

În Io. 2: 8 Ioan spune, „întunericul se împrăştie şi lumina adevărată răsare chiar”. Această metaforă este direct asociată cu venirea Domnului, Rom. 13: 11; 1.Tes. 5: 1-6 şi era o exprimare vie a conştiinţei escatologice a bisericii. Afirmaţia încrezătoare (inspirată) a lui Ioan că aceea zi deja strălucea (lumina răsărea) este egală cu a spune că venirea Domnului ( adică ceasul de pe urmă!) este aproape! În final, Ioan vorbeşte în mod specific de învierea atunci prezentă. În Io. 3: 14 el spune, „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentrucă iubim pe fraţi. Iar în 3: 1-3 el a anticipat consumarea, desăvârşirea acelei învieri. Învierea din 3: 9-10 şi 14 implică a deveni copii ai lui Dumnezeu iar cea din 3: 1-3 implică manifestarea înfierii. Nu două învieri ci una!

 

 

A Venit Ceasul Judecăţii Lui

 

Acelaşi autor care a scris despre venirea ceasului în Evanghelia lui Ioan şi a spus în prima epistolă că ceasul venise, deasemenea a scris şi cartea Apocalipsei. Amilenişti în general văd în această carte mesajul căderii Romei. Noi credem că acest lucru este incorect; cartea vorbeşte despe cucerirea şi distrugerea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8. Este de prisos să spui că Isus nu a fost răstignit în Roma! „Babilonul” a fost şi el plin de sângele vărsat pe pământ, Apo. 17: 6; 18: 24. Isus a identificat persecutorul profeţilor şi a apostolilor ca fiind Ierusalimul, Mat. 23: 31-39; Luc. 13: 33-34. Aşa cum toţi sunt de acord, Apocalipsa vorbeşte despre înviere. Acesta este „ceasul” învierii din Ioan 5. Ceea ce puţini par să observe este că învierea este zugrăvită în directă asociere cu căderea cetăţii unde Domnul lor a fost răstignit, Apo. 11: 8-19! În Apo. 14 Ioan are în vedere „ceasul” critic sau decisiv. Acest capitol prezintă imaginea unui înger cu Evanghelia veşnică ca să o vestească întregii lumi vers. 6. Mesajul Evangheliei este: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” vers. 6. Judecata este adusă asupra cetăţii Babilon, prigonitorul sfinţilor lui Dumnezeu Apo. 17: 6, 14 – care este aceiaşi cetate din Apo. 11: 8. Vremea judecăţii este momentul în care Cel ce seamănă cu un Fiu al Omului avea să vină pe nor să culeagă recolta, când secerişul pământului se va fi copt, Apo. 14: 14.

Există câteva lucruri de reţinut în acest text. Predicarea evangheliei în toată lumea este repezentativă pentru responsabilitatea bisericii de a predica evanghelia întregii lumi în generaţia lui Isus înainte de căderea Ierusalimului. În Mat. 24: 14 prezicând pieirea Vechiului Israel, Isus a spus: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Încheierea acestei misiunii avea să fie un semn pentru iminentul sfârşit al veacului Vechiului Legământ. Isus în mod pozitiv a declarat că Venirea Lui va avea loc în aceea generaţie, Mat. 24: 34. Pentru o întreagă generaţie Biserica primară a proclamat, în mijlocul persecuţiei, aceea judecată ameninţătoare. Apostolul Cilician a spus, „ziua se apropie” Rom. 13: 12 şi „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre” Rom. 16: 20. El a spus aceasta după ce a spus că evanghelia a fost propovăduită în toată lumea, Rom. 10: 18.

În 1.Cor. 10: 11 Pavel le spune creştinilor că ei trăiesc la sfârşitul veacului. În Tit 2: 11-13 acelaşi apostol spune că evanghelia a fost arătată (adusă la cunoştiinţa) tuturor oamenilor şi prin urmare ei aşteptau arătarea lui Isus Christos. Ceea ce vrem să spunem este că în Apo. 14 îngerul cu evanghelia veşnică şi mesajul ei de judecată iminentă, corespunde misiunii bisericii primare cu mesajul ei referitor la venirea lui Christos în Căderea Ierusalimului la AD 70 (Anno Domini 70). În Apo. 14 aceea judecată viitoare este numită „ceasul judecăţii Lui”. Este ceasul decisiv atât de esenţial altor scrieri ale lui Ioan.

Trebuie observat că Ioan îl numeşte literal „ceasul judecăţii Lui” (vezi Io. 5: 24, 28, 29). Articolul hotărât însoţeşte atât „ceas” cât şi „judecată”. Compară acest fapt cu comentariile lui Stafford North de mai sus. Urgenţa mesajului acelei judecăţi trebuie deasemenea accentuat. Mesajul era că judecata a venit. De fapt lui Ioan i s-a spus prin cele mai categorice expresii că viziunea lui avea să fie împlinită; „în curând” „vremea este aproape”; Isus avea să vină „în curând” Apo. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

Consecvența şi logica scrierilor lui Ioan cât şi concentrarea constantă asupra ceasului decisiv cuplate cu iminenţa din Apocalipsa, cere o ÎMPLINIRE a acelui ceas decisiv în primul secol. Ioan vorbeşte în 5: 24-25 despre începutul recoltei – pârga dacă vreţi – „vine ceasul şi acum a şi venit când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi CEI ce-l vor asculta vor trăi.” Apoi el vorbeşte de restul recoltei în vers. 28-29 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când TOŢI cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.” Mişcarea este de la „câţiva” (cei) care vor asculta şi vor trăi, înspre „toţi” care vor auzi unii pentru condamnare.

Apo. 14 conţine ideea identică. În vers. 1-5 îi găsim pe cei 144000 care sunt „cel dintâi rod pentru Dumnezeu”. Ei sunt cei răscumpăraţi. Ei urmează pe Miel – ei aud vocea Lui! În vers. 14-20 accentul este pus pe RESTUL recoltei şi pe condamnare exact ca în Io. 5: 28-29.

Paralela dintre Ioan 5 şi Apocalipsa 14 este prea evidentă ca să fie ignorată. „Ceasul care vine” din Ioan 5 este „ceasul judecăţii Lui” din Apocalipsa 14. Iar din moment ce Apocalipsa este atât de categorică în ce priveşte iminenţa acelei judecăţi ameninţătoare, trebuie să vedem că acel decisiv „ceas care avea să vină” din Io. 5: 28-29 nu era un eveniment îndepărtat cu milenii de zilele lui Isus, ci urma să apară în generaţia Sa. Faptul că Apocalipsa, în special cap. 14 vorbeşte de judecata din AD 70 împotriva lumii Israelului Vechiului Legământ este ilustrată în câteva moduri. În vers. 20 ea spune „teascul a fost călcat în picioare afară din cetate” – acest termen „afară din cetate” este aproape un termen tehnic pentru a identifica Ierusalimul. Vezi Evr. 13: 12-13.

Mai departe scriitorul spune că sângele rezultat din judecată a curs pe o lungime de 1600 de stadii – 296 km. Aşa cum mulţi comentatori au observat, aceasta este lungimea ţării lui Israel. Aceasta este o expresie codificată prin care nu numai se simbolizează natura groaznică a suferinţei iminente, ci se şi exprimă sferea de acţiune a ei. Trebuie oare să credem că scriitorul a exprimat judecata în termeni care ar aduce în minte pe Israel când el de fapt are în vedere Roma? În Apo. 14, găsim la fel ca şi în 1.Ioan şi Evanghelia după Ioan, ameninţătorul ceas decisiv. Atât în 1. Ioan cât şi Apocalipsa găsim indicatori temporali categorici spunând că ceasul împlinirii era iminent.

 

 

 

 

Femeia care (con)duce lumea (la rapa) dintr-un studio TV; Zelenski: Planul secret al Rusiei de a „distruge” Republica Moldova a fost „interceptat de spionii ucraineni”; Ungurii fac legea în România! Budapesta ne dă lovitura finală: Trebuie să acceptăm; UNGARIA ACUZĂ SUA CĂ A ÎNCERCAT SĂ INFLUENȚEZE ALEGERILE POLITICE INTERNE; SUNT ABSOLUT CONVINS CĂ ȘI AZI INFORMAȚIILE AJUNG LA FEL DE REPEDE LA MOSCOVA CA PE VREMEA LUI CEAUȘESCU; Rechizitoriul Revoluției Române. Episodul 1: Dovada implicării Rusiei în evenimentele din decembrie 1989 / Filosovietismul lui Iliescu și acoliților săi; Dosarul Revoluției, în instanță. Virgil Măgureanu: Nu a fost nicio „revoluție”, ci lovitură de stat; Decembrie 1989 – Dezvăluiri în premieră; Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot; Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu; (Dupa INGROPAREA Adevarului…) SRI desecretizează o mulțime de documente despre decembrie 1989;Presa românească 1989-1990; ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU; Manipulatorii memoriei, falsificatorii istoriei; Cei mai mari falsificatori de artă din toate timpurile;Obsesiile maghiare referitoare la ţinuturile vecinilor;Cu acesti bani mulsi din munca iobagilor s-ar putea dubla pensile speciale…Câți bani publici au primit partidele parlamentare anul trecut și pe ce i-au cheltuit; „Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei; Eroii Tighinei- Martiri necunosuți ai Basarabiei (I); “Drum fără pulbere” sau pecetea infamiei,de Ioan Stanomir; Lionel Terray- Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna (5); ȘOSTAKOVICI: Uriașul compozitor al Rusiei sovietice, de două ori repudiat de Stalin; Borges în 5 scene de viață;Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”;12 ani fără Monica Lovinescu: pagini necenzurate din jurnal’; Teodosie, avocatul „diavolului” – Reacția Patriarhiei! „Prelucrări” și demonologie;

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

„Prelucrări” și demonologie

 

Vladimir Tismăneanu

 

 

„Prelucrările” au făcut parte din mecanismele de supraveghere și persecuție ale regimurilor comuniste. Cuvântul, evident împrumutat din experiența bolșevică, este echivoc și greu inteligibil. „Prelucrarea” unui document de partid era de fapt un ritual bazat pe adeziuni entuziaste și culpabilizări isterice ale presupușilor „deviatori”.

 

Apărut în urmă cu zece ani, în 2006, la Polirom, volumul Reconstituiri necesare, îngrijit de regretata Mihaela Cristea, este bazat pe stenograma ședinței din 27 iunie a Uniunilor de Creație din România. Se prelucra cu acel prilej eliminarea din conducerea partidului a grupului Ana Pauker–Vasile Luca–Teohari Georgescu, moment capital pentru afirmarea lui Gheorghiu-Dej drept liderul stalinist absolut în România. În numele clasei muncitoare, se organiza de fapt o masivă vânătoare de vrăjitoare menită să construiască o stare generalizată de angoasă și suspiciune. „Dușmanul de clasă” trebuia demascat și eliminat. Nimic nu era mai periculos decât „împăciuitorismul”, păcat mic-burghez care putea duce la „lichidatorism”. Găsim în această halucinantă stenogramă întreg acel otrăvit și otrăvitor lexicon al urii care a dominat experimentul totalitar comunist.

 

  

  

Între cei care au luat cuvântul cu acel prilej se desfășura de fapt o competiție a agresivității verbale. Alexandru Jar, vedeta culturală a epocii, dădea tonul discuțiilor, cerând confraților săi să depisteze inamicul strecurat cu perfidie în rândurile partidului. Peste doar patru ani, Jar avea să-și schimbe poziția, criticând stalinismul și devenind la rândul său ținta unor furibunde atacuri dirijate de adevăratul ideolog-șef, Leonte Răutu. Acesta din urmă nu apare în volum, însă este cert că el se afla în spatele întregii mascarade. Adjuncta sa din epocă, ultra-dogmatica Ofelia Manole, conducea prelucrarea, accentuând linia dictată de Dej și aplicată cu nesfârșit zel de Răutu.

 

Toți acești staliniști se criticau între ei, își aruncau acuzații de oportunism, fățărnicie, subapreciere a dușmanului de clasă și câte altele. Jocul terorist al criticii și autocriticii era practicat cu perversă pasiune. Între cei criticați se număra Nicolae Moraru, el însuși înscăunat de Răutu la direcția Vieții Românești. Discursul lui Moraru este o mostră de sărăcie intelectuală, combinând jurămintele de credință pentru conducerea PMR cu formule involuntar hilare de genul „unitatea monolită în jurul Comitetului Central se dovedește a fi cu adevărat de granit”.

 

Între cei care au luat cuvântul erau și scriitori autentici, nu doar impostori gen Moraru ori maniaci ideologici de tipul Petre Iosif și Traian Șelmaru. Nina Cassian, de pildă, atingea paroxismul extazului partinic când ataca „petele de muşte care ne pătează și curățenia și limpezimea”, sechele ale „stihiei mic-burgheze”, proclamându-și „ura puternică împotriva celor care au socotit că muncitorii au ieșit prea devreme din robie, că zorii libertății bat prea puternic pentru ei și că mai este cazul să robească pe la chiaburi, să se introducă vechea robie”. Se profesa și se cultiva ura ca virtute supremă. Violența politică se traducea aici în violența de limbaj. Verbul „a zdrobi” revine în mai toate discursurile. Deviatorii Pauker și Luca, idolii de ieri, s-au metamorfozat în reptile dezgustătoare, în „vipere lubrice”. Aurel Baranga oficiază ca demonolog en titre, acuzându-l pe Luca de a fi fost un „emul mic, pitic al lui Buharin” (rivalul lui Stalin executat în martie 1938). Pentru Baranga, devierea lui Luca s-a produs (nu întâmplător, desigur) exact în clipa când „în Coreea se aruncau microbi asupra leagănelor copiilor” (o abjectă născocire propagandistică stalinistă!).

 

Dramaturgul Mihail Davidoglu intra în transă cerând „să i se dea cu pumnul în cap tovarășei Ana și lui Teohari”. Criticul Paul Georgescu mărturisea că demascarea devierii de dreapta a fost „unul dintre cele mai importante momente din viața sa” și își declara profunda recunoștință pentru Gheorghiu-Dej. Mai puțin virulent, Marin Preda repeta și el clișeele limbii de lemn. Mihai Beniuc îl „demasca” pe Lucian Blaga, cerând practic să i se interzică acestuia până și dreptul de a face traduceri. Ofelia Manole trăgea concluziile lăudând „drumul liber care este deschis în fața noastră și care este condus de cel mai mare geniu al zilelor noastre, marele învățător al nostru, tovarășul Stalin”.

 

Fanatismul ideologic, de dreapta ori de stânga, a avut întotdeauna efecte dezastruoase. Când criticăm, perfect justificat, erorile unor intelectuali de dreapta, este cazul să ne gândim și la extremismul devotaților ideii comuniste. Mulți dintre aceștia, în 1952, se bucurau de obscene privilegii. Se prostituau nu doar din motive ideologice. Au participat cu iresponsabilă, amorală fervoare, prin scrierile lor, la acțiunea criminală numită „distrugerea dușmanului de clasă”. Prea puțini au rostit între timp cuvintele atât de necesare: mea culpa…

 

 

Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste

 

 

https://moldova.europalibera.org/a/27925352.html

 

///////////////////////////////////////

 

 

Teodosie, avocatul „diavolului” – Reacția Patriarhiei!

 

Arhiepiscopul Tomisului, IPS Teodosie, a declarat la un post de radio că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, nu e atât de negru cum îl prezintă toată lumea în această perioadă, pentru că este cel mai mare ctitor de biserici de la muntele Athos şi Ierusalim. Ierarhul a mai spus că Putin a făcut mai multe jertfe şi nu trebuie judecat ca un răufăcător.

 

„Și de ce sa n-o spun, domnul Putin care este atât de vehiculat în zilele acestea și văzut atât de negru, nu e negru asa cum îl prezintă toată lumea. Am spus și o spun, fără frică, este cel mai mare ctitor la Sfâmtul Munte și la Ierusalim și în țara sa, și Putin și Medvedev sunt ctitori și am fost pe urmele lor în excursie și m-am minunat câte jertfe au făcut și noi îi judecăm ca pe niște răufăcători”, a afirmat Arhiepiscopul.

 

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a declarat miercuri că Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, are dreptul să se exprime liber pe orice temă, dar strict personal şi nu în numele Bisericii Ortodoxe Române, care comunică prin Sfântul Sinod şi prin Cancelaria acestuia.

 

Bănescu spune că reacţia survine în urma „cererilor de poziţionare a Patriarhiei Române faţă de recentele afirmaţii apologetic-admirative faţă de preşedintele Vladimir Putin ale arhiepiscopului Teodosie”.

 

 

„Aşa cum deja se ştie, arhiepiscopul Teodosie obişnuieşte să se pronunţe „sui generis” inclusiv pe teme extra-bisericesti. În virtutea autonomiei eparhiale de care se bucură şi pe care alege să o folosească adesea în mod original, are desigur dreptul să se exprime liber pe orice temă, fără ca asta să însemne că se exprimă în numele BOR, ci în nume strict personal. Mai ales atunci când îşi exprimă preferinţe sau varii afinităţi în legătură cu anumite persoane”, a transmis Bănescu.

 

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a subliniat că „BOR comunică public în plan decizional şi la nivelul orientării sale instituţionale doar prin Sfântul Sinod şi prin Cancelaria acestuia, nu printr-un anumit ierarh”.

 

Teodosie, avocatul „diavolului” – Reacția Patriarhiei!

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

12 ani fără Monica Lovinescu: pagini necenzurate din jurnal

 

La 20 aprilie 2008, aşadar în urmă cu 12 ani, se săvârşea, în oraşul Paris, Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu şi voce importantă a Exilului românesc în anii comunismului.

 

Un articol de Andrei Crăciun

12 ani fără Monica Lovinescu: pagini necenzurate din jurnal

Ca să ne aducem aminte cine a fost și ce a făcut Monica Lovinescu ne-am întors la Jurnalul ei, publicat la editura Humanitas. Din care am ales câteva fragmente.

 

Marți, 15 ianuarie 1985

Frig inimaginabil (minus 14 grade), cum n-a mai fost la Paris de un secol. Urc scările anevoie și-mi închipui imediat că am ceva la inimă.

 

Duminică , 10 februarie 1985

Revăzut seara Danton al lui Wajda, de data asta la televiziune. Să fie ecranul mic, în care masivitatea transpirată a trupurilor nu se instalează cum trebuie și amenințarea ghilotinei pare atenuată o dată cu ei? Nu mai resimt șocul de prima oară. Sau poate că șocul provenea și din imaginile terorii comuniste contemporane Wajda le proiecta – pentru prima oară pe ecran – prin mijlocirea Revoluției Franceze? Și la care acum mă așteptam?

 

Joi, 7 martie 1985

Paul Everac, de care mi-am bătut joc cu veselie recent, îmi răspunde în Flacăra, ordinar cum știe el, sub titlul O babă la uluci. Dac-aș vrea să intru în polemică (mă ferească Dumnezeu!), i-aș răspunde Un moșneag la uluci. Inconștientul, n-are decât vreo trei-patru luni mai puțin ca mine. Dar dacă nu dispune de alte argumente, ia și el ce-i mai la îndemână.

 

Joi, 30 mai 1985

Seara la ora 6, în fața Ambasadei, pentru manifestația Tudoran (n.r. – scriitorul Dorin Tudoran, aflat în greva foamei la București, unde autoritățile comuniste refuzau să-i elibereze pașaportul). Suntem cam aceiași: vreo douăzeci și cinci în tot. Îl pun pe Matei în mijlocul grupului să înregistreze sloganurile strigate și fac pe șeful de orchestră.

 

Sâmbătă, 6 iulie 1985

Telefon de la Noica. I-a sosit fiica de la Londra. Are cam tot atât de puțini bani ca și el. A consolat-o amintindu-i ce spunea Socrate: Mă uit în jur să văd ce nu-mi trebuie.

 

Vineri, 14 martie 1986

Telefonează Dorin Tudoran din America și, tot grăbindu-mă să nu-l coste prea mult, nici nu știu dacă sfaturile pe care i le dau sunt cele bune.

 

Joi, 26 iunie 1986

Ieri, telefoane interminabile cu Goma, care vrea să recomande cartea lui Pleșu Pitoresc și melancolie la Albin Michel (n.r. – editură pariziană). I-o dau lui Cristovici pentru un referat, telefonez lui Bernea să-i transmită mesajul lui Pleșu, ca la rândul lui să-i trmită vărului lui Liiceanu o împuternicire.

 

Vineri, 2 ianuarie 1987

Telefon Cioran. Îmi amintește că el e cel care ne-a pus în gardă pe noi și pe Mircea (n.r. – Mircea Eliade) împotriva lui Marino.

 

Sâmbătă, 17 ianuarie 1987

Telefon de la Sonia Larian. Raicu și cu ea n-au îndrăznit să ne spună din prima zi că vor să rămână, ca să nu ne… supărăm!! Sau așa ceva. Luăm rendez-vous cu ei pe miercuri, să discutăm împreună ce să pună la motivele pentru care cer azil politic.

 

Duminică, 24 aprilie 1988

După ce votăm (pentru Chirac) stăm seara până târziu la televiziune: toate șansele celui de-al doilea tur sunt pentru Mitterand. Când mă gândesc că va reveni cohorta lui de socialiști (chiar într-un guvern de centru stânga), îmi spun că nu vom scăpa niciodată de socialism.

 

Duminică, 20 noiembrie 1988

Seara, emisiune la televiziune consacrată lui Eugen (n.r. – Ionescu, dramaturgul), excepțional de în formă după anul prin care a trecut.

 

Miercuri, 30 noiembrie 1988

După-amiază, Abăluță cu ce-a mai rămas din noul său volum de versuri, după cenzuri. Și el și-a găsit editor de poezie, și el vrea să se lanseze în Occident. Dar cu decență.

 

Ne povestește – și dacă e adevărat, pare senzațional – cum țăranii din satele sistematizate refuză să se mute la bloc și, ca să-i aducă la muncă pe câmp, șeful cooperativei sau primarul se vede obligat să le cedeze terenuri mai dosite, unde să-și clădească – așa cum vor ei – colibe.

 

Frig inimaginabil (minus 14 grade), cum n-a mai fost la Paris de un secol. Urc scările anevoie și-mi închipui imediat că am ceva la inimă. (Monica Lovinescu)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

MONICA LOVINESCU – O VOCE IMPRESIONANTĂ A EXILULUI ROMÂNESC

Andrei Crăciun A fost desemnat „Talentul Anului” (2005), „Cel mai bun tânăr jurnalist de cultură” (2010), „Cel mai bun editorialist din România” (2011) şi „Cel mai bun reporter din România” (2012). Îl puteţi citi şi pe site-ul personal andreicraciun.eu

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/12-ani-fara-monica-lovinescu-pagini-necenzurate-din-jurnal/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”

 

 

 

S-a născut în vara anului 1912, pe 28 iunie, la începutul unuia dintre cele mai tulburate secole, iar primii ani după liceul absolvit în oraşul natal şi i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi compoziţie.

 

Un articol de Monica Andronescu

Apoi s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. Până la 4 ani, Sergiu Celibidache n-a rostit niciun cuvânt. Dar după aceea, imediat ce a început să vorbească a început şi să studieze pianul, iar profesorii lui erau în permanenţă uimiţi: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”, avea să povestească el mai târziu,  în cartea „Celibidache – Întâlniri cu un om de excepţie”, texte reunite de Stephane Muller şi Patrick Lang, una dintre puţinele lui mărturisiri. Tatăl lui îi prevăzuse, nu se ştie de ce, o carieră politică. Dar Sergiu şi-a dorit altceva de la viaţă. A ales muzica, iar la 18 ani, a plecat de acasă pentru totdeauna, ca să-şi urmeze vizul. Cât a studiat la Bucureşti, şi-a câştigat existenţa ca pianist corepetitor la şcoală de dans… Dar în 1935, la 23 de ani, s-a mutat la Paris să-şi continue acolo studiile şi de-abia atunci a început vârtejul impresionantei lui cariere. Întâmplarea face că într-o zi, ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, îi place atât de mult, încât îl determină să compună şi el unul, pe care i-l trimite chiar lui Tiessen, care, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, îşi dăseama că are de-a face cu un talent extraordinar şi… îl invită la Berlin.

 

Cum îşi termină studiile la Berlin, Celibidache susţine primul lui concert important în calitate de dirijor, cu Orchestra de Cameră din Berlin. În perioada războiului s-a descurcat cum a putut, iar ca să trăiască a funcţionat ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompania în turnee. În acest timp, când rămânea singur, compunea şi a început să dirijeze. Dar a început de jos: corurile lucrătorilor feroviari şi ale controlorilor de tramvai…

 

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Experienţa lui ca dirijor, aşa cum spuneam, era minimă. Şi totuşi, scandalul în care a fost implicat Wilhelm Furtwängler, directorul faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, suspectat că a colaborat cu regimul nazist, i-a oferit prilejul de a deveni el însuşi dirijor al acestei orchestre. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui… Timp de opt ani, până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, revine la conducerea orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, totuşi nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei dirijate. Dimpotrivă… era chiar aspru, iar cuvintele lui sunt clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu!”

 

În 1954, când Furtwängler cel reabilitat nu mai era în viaţă, a suferit cumplit când Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al lui Furtwängler… „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească”, îi spunea el Marilenei Rotaru, în celebrul interviu acordat în anul 1979, la Bucureşti – celebru pentru că este unul dintre extrem de puţinele discuţii cu el care s-au păstrat. 1979 este anul când s-a întors în România pentru un concert, după ce fusese ani întregi interzis în România. „Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică”. Această celebră întâlnire evocată de Marilena Rotaru surprinde extrem de bine asprimea şi geniul lui Sergiu Celibidache care, venit la o întâlnire cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, înainte de concert, le dădea membrilor ei o minunată lecţie despre respectul de sine. „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

 

Despre traseul lui prin viaţă, plin de poveşti şi răsuciri ale destinului, spunea tot în 1979: „Am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…” Credea cu un fel de cruzime că după el n-o să rămână nimic şi refuza să-i fie înregistrate pe disc concertele. Trăia mereu în timpul prezent, în prezentul muzicii, în sala de concert. „Ce rămâne din ceea ce faceţi dvs.?”, îl întreba Marilena Rotaru. „Nimic”, răspundea el. „Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea dumitale? Două fotografii.”

 

Pe 14 august 1996, când a murit la reşedinţa lui de lângă Paris, Sergiu Celibidache străbătuse deja aproape un secol. Un secol de muzică, început într-o casă din Roman. A refuzat întotdeauna să-i fi înregistrate concertele pe discuri, pe motiv că spaţiul sonor nu poate fi redus la două dimensiuni.

 

Sergiu Celibidache nu voia să se ştie nimic despre el, prefera să trăiască mai degrabă retras, discret, departe de presă, departe de lume şi aproape doar de sala de concerte. „Mă deranjează tot ce se ştie deja… Ştiu mult prea mult despre mine şi nu-i lucrul la care ţin. Dar aş dori să poată face şi dânşii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună”.

 

CITIŢI ŞI:

SERGIU CELIBIDACHE, WIM WENDERS ŞI EMMANUELLE BEART

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Amfiteatru).

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-in-tara-asta-nu-se-poate-nimic/

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Borges în 5 scene de viață

 

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului care urma.

 

Un articol de Dana Ionescu|23 august 2020

 

Borges în 5 scene de viață

Poet, eseist și mai ales povestitor, celebru pentru proza sa fantastică, Jorge Luis Borges este astăzi prezent în bibliotecile lumii – de la cele mai modeste la cele mai ample. „Istoria universală a infamiei”, volumul lui de debut, „Grădina potecilor ce se bifurcă”, „Moartea și busola”, „Cartea de nisip”, „Cărțile și noaptea” se numără printre titlurile cele mai cunoscute și cele mai citite dintr-o operă unică, despre care s-au scris biblioteci. Astăzi, într-o zi de vară din secolul XXI, Ziarul Metropolis a decupat cinci secvențe din viața scriitorului argentinian în chip de scurtă rememorare.

 

1.

Copilăria, așa cum și-o va aminti peste ani scriitorul, înseamnă în principal povești. La un dialog public susținut în martie 1980, la Indiana University, cu William Barnstone, și cuprins în volumul „Borges la 80 de ani. Conversații”, Borges își va aminti: „M-am născut într-o parte a orașului numită Palermo, o mahala mai degrabă, dar nu m-a interesat niciodată. M-a interesat Palermo în anul 1929 sau pe-acolo. Dar amintirile mele din copilărie sunt amintirile cărților pe care le-am citit. Sunt mult mai reale decât locul în sine”.

 

 

 

2.

Pentru că Jorge Luis Borges a venit pe lume într-o zi de vară și rememorările sale de mai târziu nu sunt deloc generoase cu detalii despre viața concretă a copilului care a fost, deschidem cunoscuta biografie „Borges. A Life” de Edwin Williamson și îl vedem pe micul argentinian în vila La Rosalinda din orășelul Adrogué, aproape de Buenos Aires, pe care familia lui o închiria pentru vacanță, simțim mirosul de eucalipt și căldura sufocantă și o ascultăm pe mama lui, Leonor Acevedo Suárez, citindu-i și istorisindu-i micului Jorge poveștile pe care le auzise și ea, la rândul ei, în copilărie. Tot datorită ei, care îi vorbește neîncetat despre Buenos Aires, așa cum era pe vremea când făcuse cunoștință cu orașul, copilul începe să se simtă, încet-încet, atras de metropolă.

 

3.

Cu toată fascinația exercitată tot timpul asupra lui de capitala Argentinei, cu toată mitologia ei, Jorge Luis Borges avea să locuiască în mai multe orașe. Nu doar orașele imaginare atât de spectaculoase din povestirile lui, nu doar cetăți dispărute și misterioase spații inventate, ci și orașe reale. Iată-l pe copilul care vorbea perfect spaniola și engleza și îl citea pe Shakespeare în original ajungând la Geneva, unde s-a mutat cu familia, și mergând la Collège de France, unde învață franceza și-și ia bacalaureatul și unde se va întoarce cândva, târziu, la sfârșit. Iată-l apoi la Lugano, la Barcelona, la Sevilia sau la Madrid. Scrie poezie, proză și eseu, citește și, mai ales, recitește. Recitirea, susține el, e fundamentală și asta îi va sfătui mai târziu pe toți cei care vor dori să-l asculte, la conferințe și lecturi publice: să citească, dar mai ales să recitească.

 

4.

„A venit încet, ca un asfințit de vară”, așa povestea scriitorul argentinian că l-a cuprins orbirea, cumplita boală care îl lovise și pe tatăl său, infirmitatea pe care el însă avea s-o convertească în altceva. „Cum am descoperit treptat că orbesc, n-a existat un moment anume care să mă afecteze. A venit încet, ca un asfințit de vară. Eram bibliotecar-șef la Biblioteca Națională și-am început să-mi dau seama ca sunt înconjurat de cărți fără litere. Apoi prietenii mei și-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu e nimeni în oglindă”, a povestit scriitorul, după cum citim în același volum „Borges la 80 de ani”. Negrul și roșul devin pe veci inaccesibile în viața reală a Borges, pentru care existența se derulează câteva decenii mai ales în alb și gri, singurele pe care le mai poate desluși. Asemenea străbunicului, asemenea bunicii paterne, asemenea tatălui, și Borges va muri orb.

 

 

 

5.

Personalitatea tatălui este împletită în firul care îl leagă pe scriitor de Geneva, de Elveția, tărâm al rațiunii, al toleranței și al armoniei, ținut pe care îl cunoscuse în tinerețe datorită părintelui de care îl uniseră destule, dar îl și despărțiseră multe. La sfârșitul vieții, bolnav, Borges se întoarce la Geneva, spre disperarea curioșilor, printre care gazetari din țara natală, care nu-i văd cu ochi bun plecarea și bănuiesc că e ceva putred la mijloc. Scriitorul adulat și aclamat, care publicase cărți admirate în toată lumea, condusese Biblioteca Națională a Argentinei, conferențiase pe mai multe continente și avea să rămână în istoria literaturii se întoarce în acest oraș al tinereții cu mai multe cărți pe masa de lucru. Moartea lui, survenită pe 4 iunie 1986, la câteva luni de la căsătoria cu asistenta sa, nu este însă un sfârșit, ci doar o scenă de viață dintr-un destin în care lucrurile nu sunt atât de simple. Iată cum explică Edwin Williamson în volumul amintit întoarcerea finală în orașul elvețian: „La momentul acela, mai mult decât oricare alt loc, Geneva era locul în care Borges își putea modela viața în forma pe care o căutase – își putea converti moartea într-un «număr de magie» care să facă o legătură între Buenos Aires, orașul lui natal, și Geneva, cea mai prețioasă dintre patriile lui virtuale. Și ar sigila acest sens simbolic țesând o ultimă idilă de fericire cu María Kodama, femeia care îi oferise iubirea mântuitoare pe care o căutare mereu și care mereu îi fusese refuzată. Borges, «țesătorul de vise», se întorsese la Geneva ca să intre iar în pântecele timpului și să le dea o nouă viață tuturor viselor, înainte de a pătrunde pe poarta morții în orice va fi fiind dincolo de ea – neantul, poate, sau Dumnezeu, sau o altă dimensiune a ființei din alcătuirea desfășurată a cosmosului”.

 

CITIŢI ŞI:

JORGE LUIS BORGES ȘI CUPA MONDIALĂ

Dana Ionescu este editor, traducător și publicist.

 

 

Articole asociate:

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/borges-in-5-scene-de-viata/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

ȘOSTAKOVICI: Uriașul compozitor al Rusiei sovietice, de două ori repudiat de Stalin

 

OAMENII MUZICII

 Cel mai important compozitor simfonic al secolului XX, Șostakovici a scris muzici de o valoare perenă dar totodată puternic marcate de vremurile în care a trăit. Ba pe val, ba sub valul graţiilor puterii, Șostakovici rămâne creatorul unora dintre diamantele istoriei muzicii.

 

Un articol de Cristina Enescu Aky

 

Cele mai cunoscute compoziții ale lui Dimitri Șostakovici (1905-1975) au rămas cele 15 simfonii și cele 15 cvartete pentru coarde, dar și concertele pentru pian. A fost prieten cu muzicieni legendari, printre care violonistul David Oistrakh, violoncelistul Mstislav Rostopovici și pianistul Sviatoslav Richter, care i-au interpretat frecvet lucrările. Ca pianist, Șostakovici avea un talent indirect proporțional cu mărimea mâinilor sale (care nu aveau o amplitudine fabuloasă, ca a altor pianiști de renume). Era înzestrat cu o memorie muzicală impresionantă, fiind capabil să interpreteze fără partitură aproape orice lucrare pe care o cunoștea.

 

O personalitate nevrotică, timidă și extrem de autocritică, avea ticuri nervoase și îi era inconfortabil să vorbească cu persoane pe care nu le cunoștea. Era totuși un interlocutor politicos și amabil, generos în sfaturi când acestea îi erau solicitate de către alți muzicieni. Era și un prieten loial, și se știe că s-a adresat de multe ori autorităților, chiar și în vremuri tulburi, în încercarea de a ajuta diverși prieteni artiști.

 

După repetatele și acerbele critici publice ale puterii sovietice la adresa muzicii sale, Șostakovici a devenit și mai fragil psihic, cu tendințe obsesive și chiar suicidale la un moment dat, însă a reușit totuși să domolească repetat diatribele autorităților sovietice la adresa lui. A fost unul dintre puținii mari artiști ai perioadei 1930 – 1950 care au supraviețuit fizic dar și artistic acuzațiilor (gravissime, pe atunci) de formalism din parte puterii sovietice. Mulți colegi ai săi au fosst nu doar distruși ca reputație artistică dar și executați în timpul celebrelor procese de la Moscova (așa-numitele „procese spectacol” din timpul Marii Epurări staliniste împotriva oponenților regimului; numele face referire la faptul că verdictele erau deja cunoscute încă dinainte de începerea judecății).

 

 

 

A fost puternic influențat de muzica lui Mahler. A scris unele dintre cele mai extraordnare (sic) simfonii și cvartete pentru coarde din întregul repertoriu al secolului XX, dar și aproape 40 de muzici de film (din păcate multe dintre aceste s-au pierdut sau au rămas doar în fragmente) și alte lucrări pentru teatru.

 

Muzica lui a fost denunțată în mod oficial și chiar interzisă de două ori în Rusia (în 1936 și 1948), la ordinele lui Stalin, dar de fiecare dată Șostakovici a reușit să își redreseze imaginea în fața autorităților, continunând în același timp să creeze muzici de o mare valoare (unele dintre ele în ascuns, în așteptarea unor vremuri politice mai bune).

 

Romanță

 

Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără Valsul nr. 2, devenit celebru atât datorită filmului regizat de Kubrick „Eyes Wide Shut” cât și a concertelor lui André Rieu, care în ultimele două decenii a câștigat o imensă reputație drept „Regele valsului”.

 

 

Șostakovici a fost un fumător înrăit și un mare pasionat de fotbal (fan al echipei Zenit Leningrad), deținând chiar certificarea de arbitru. Era atât de pasionat încât a scris și un balet, The Golden Age, o compozițițe satirică la adresa schimbărilor culturale și politice din Europa anilor 1920, având în centru o echipă de fotbal sovietică ce joacă într-un oraș occidental și cade victimă unor intrigi politice.

 

 

 

Șostakovici (dreapta jos) la un meci de fotbal

 

A fost prieten al celebrului compozitor, dirijor și pianist britanic Benjamin Britten, care a dirijat premiera occidentală a Simfoniei a 14-a, în 1970. Era un perfecționist înrăit și obsedat de ordine („Nu mă pot gândi la nimic mai oribil decât o orchestră scăpată de sub control la repetiții. Nu aș dori așa ceva nici celui mai rău dușman al meu”). Uneori era de-a dreptul maniacal: își sincroniza precis toate ceasurile din casă, iar curățenia era aproape o obsesie. Obișnuia de asemenea să își trimită lui însuși cărți poștale pentru a verifica cât de bine funcționa serviciul poștal.

 

Șostakovici și Britten

 

Testimony: The Stody of Shostakovici (Mărturie: Povestea lui Șostakovici) este un film muzical regizat de Tony Palmer (1988), cu Ben Kingsley în rolul principal, care a câștigat mai multe premii internaționale. Filmul este bazat pe memoriile lui Șostakovici așa cum au fost dictate de acesta în volumul „Testimony”, care însă este considerat de unele voci critice ca fiind o fabricație și nu adevăratele memorii ale compozitorului.

 

 

 

Pe 25 septembrie 1906 se năștea așadar la St. Petersburg cel care avea să devină și să rămână în istorie drept cel mai important compozitor al perioadei sovietice (deși unii îi atribuie acești lauri lui Prokofiev).

 

Pentru a îi înțelege muzica, personalitatea și etapele artistice e nevoie să înțelegem Rusia din timpul vieții sale, mai ales perioada 1930 – 1950, în care puterea sovietică dicta tot ce se întâmpla în țară. Șostakovici a căzut repetat în dizgrațiile regimului, dar a reușit totuși „să se reabiliteze”, sciind muzici pe placul puterii dar creând și în ascuns lucrări pe care le-a ținut în sertar pentru vremuri mai tihnite. Deși a făcut în mod clar compromisuri pentru a putea supraviețui artistic (și chiar fizic) acelor vremuri, muzica lui a păstrat mereu o calitate indiscutabilă.

 

Unele din lucrările sale au fost inițial apreciate, apoi denigrate, apoi din nou apreciate atât în Rusia cât și peste hotare. Repetițiile la Simfonia a 4-a au trebuit întrerupte în perioada în care intrase în vizorul sovieticilor, iar compozitorul a fost nevoit să anunțe că o retrage el însuși (erau vremuri tulburi, în care supraviețuirea era mult mai importantă decât mândria artistică sau chiar veniturile – căci retragerea a însemnat și afectarea plății pe care o aștepta compozitorul). Apoi a scris Simfonia a 5-a pentru a face pace cu autoritățile, și a reușit. Apoi, în 1948, a fost iarăși „mazilit” și catalogat drept „inamic al poporului”, iar muzica lui a fost din nou interzisă – după care, ulterior, a fost reabilitat în mod oficial.

 

„Probabil multă lume crede că am revenit la viață după Simfonia a 4-a. Nu. Am revenit la viață după Simfonia a 7-a.”

 

Părinții lui erau originari din Siberia, tatăl biolog și inginer iar mama pianistă. După moartea mamei sale familia a trecut printr-o perioadă de restriște financiară, iar tânărul Dmitri a început să căștige un ban cântând la pian în cinematografe în fundalul filmelor mute. La 13 ani a intrat la Conservatorul din St. Petersburg.

 

La doar 19 ani, Simfonia nr. 1 l-a catapultat pe culmile faimei internaționale, căci suna foarte modern, cu multe disonanțe. Nasul este prima operă pe care a scris-o (1928), o lucrare satirică bazată pe povestea omonimă a lui Gogol, și spune povestea unui oficial din St. Petersburg al cărui nas îi părăsește fața și începe o viață pe cont propriu.

 

Un alt mare succes de public a fost apoi opera Lady Macbeth din districtul Mtsensk (1930). În 1936, Stalin a văzut spectacolul. A plecat însă înainte de final, iar două zile mai târziu, în ziarul oficial al puterii sovietice apărea în ziarul oficial al puterii, Pravda, un articol virulent intitulat „Haos în loc de muzică” în care opera lui Șostakovici era denunțată drept primitivă, vulgară și plină de zgomot, o muzică abstractă contrară idealului sovietic de artă accesibilă tuturor. Succesul internațional de care se bucurase în ultimii ani această operă era adus drept argument pentru caracterul ei „formalist, corupt și de influență burgheză”. Avertismentul era clar: dacă nu își schimba stilul componistic, ar fi urmat negreșit represalii. Nimeni nu a îndrăznit să îi ia apărarea, de teamă să nu intre în vizorul puterii.

 

În același an, 1937, multe rude și prieteni apropiați ai compozitorului, printre care mulți artiști, au fost arestați, închiși sau executați. Compozitorul însuși a fost chemat la interogatoriu, dar a scăpat cumva din întâmplare, căci cel care trebuia să îl interogheze a fost arestat înaintea programării lui Șostakovici.

 

Compozitorul a fost atât de afectat de impunerea retragerii Simfonniei a 4-a încât, se spune, s-ar fi gândit la sinucidere, dar a continuat să compună, creând apoi Simfonia a 5-a, care l-a readus în grațiile puterii. Tot în 1937, anul „reabilitării” sale, începe să scrie muzică de cameră, în mod particular Cvartetul pentru coarde nr. 1.

 

Al Doilea Război Mondial – muzica devine contribuție la efortul de război al Rusiei

Simfonia a 7-a Leningrad (care a devenit foarte populară în Occident, ca un simbol al rezistenței împotriva nazismului) și Simfonia a 8-a descriu atmosfera apăsătoare a celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia Șostakovici a fost evacuat împreună cu soția și cei doi copii și se mută la Moscova. Relația cu autoritățile sovietice este din nou dificilă: „întunecata” Simfonie a 8-a este interzisă, iar Simfonia a 9-a este „dezamăgitoare” . Și totuși, compozitorul primește în prima jumătate a anilor 1940 mai multe premii și onoruri oficiale.

 

„Afacerea Zdanov” și o nouă cădere din grațiile puterii

 

După război, artiștii și muzicienii ruși au început din nou să resimtă stârnsoarea puterii sovietice. Și Șostakovici a trebuit să fie extrem de atent, să nu compună cumva vreo lucrare ce ar fi displăcut autorităților. Alături de alți doi elebri compozitori sovietici, Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian, Șostakovici a fost catalogat de Comitetul Sovietic Central (al cărui secretar era era liderul comunist Andrei Zdanov, considerat pe atunci succesorul lui Stalin – dar a murit înaintea acestuia) de „formalism”, un mare păcat din perspectiva autorităților. Consecința: Șostakovici a fost nevoit să își ceară scuze în mod public, și-a pierdut postul de profesor la Conservatorul moscovit, iar muzica lui nu a mai fost interpretată o vreme. Un an mai târziu, însă, interdicția asupra muzicii lui a fost din nou ridicată, iar compozitorul a primit, din nou, mai multe premii la ordinul lui Stalin.

Concertul pentru pian nr. 1

Concerul pentru pian nr. 2. O compoziție sclipitoare, creată drept cadou pentru fiul său, Maxim, la împlinirea vârstei de 19 ani

 

Cvartetul pentru coarde nr. 8 (a fost scris de la cap la coadă în doar 3 zile)

 

Cvartetul pentru coarde nr. 15

 

Concertul pentru vioară nr. 1

 

În timp ce scria lucrări de elogiere a puterii sovietice, precum cea intitulată „Soarele strălucește deasupra patriei noastre”, a continuat totuși să compună lucrări mult mai sincere și mai sumbre, și să le păstreze ascunse în așteptarea unor vremuri mai bune. Și acestea au venit: în 1953 a murit Stalin, iar atmosfera s-a mai relaxat în Rusia. În 1958, printr-un decret oficial, compozitorul a fost definitiv reabilitat.

 

În 1960, cedând îndelungilor presiuni, Șostakovici a devenit membru al Partidului Comunist. Și-a folosit apoi poziția și influența pentru a interveni în favoarea unor colegi artiști căzuți în dizgrațiile sistemului.

Concertul pentru vioară nr. 2

Simfonia a 13-a

 

În ultimii ani ai vieții reputația lui a fost în plină ascensiune, dar sănătatea i s-a deteriorat tot mai mult. Poliomielital-a făcut să aibă dificultăți în a-și folosi mâinile și picioarele, a suferit mai multe infarcturi și a început să orbească. A murit la Moscova pe 9 august 1975 de un cancer pulmonar, la doar 69 de ani.

 

În cuvintele lui Șostakovici

Fotbalul este baletul maselor.

 

Dacă mi s-ar tăia ambele mâini tot a comtinua să compun, ținând stiloul cu dinții.

 

Muzica spune tot. Nu are nevoie de comentarii istorice sau isterice. Pe termen lung, orice cuvinte despre muzică sunt mai puțin importante decât muzica în sine.

 

Care anume pot fi considerate emoții umane? Cu siguranță nu doar lirismul, tristețea, tragedia. Nu are și râsul dreptul de a primi acest titlu, de emoție umană? Vreau să lupt pentru dreptul legitim al râsului de a fi prezent în muzica serioasă.

 

CITIŢI ŞI:

LEONARD BERNSTEIN: „EXISTĂ DOAR MUZICĂ BUNĂ ȘI MUZICĂ PROASTĂ”

Cristina Enescu Aky este jurnalist cultural, content writer, „lucrător cultural”, dansatoare de tango argentinian dar și un pasionat cronicar de teatru, operă, dans, circ contemporan și alte arte performative – de a căror frumusețe și energie bună speră să vă molipsească. 

 

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/sostakovici-uriasul-compozitor-al-rusiei-sovietice-de-doua-ori-repudiat-de-stalin/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Lionel Terray- Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna (5)

 

LaPunkt

 

A doua zi la ora 9 trebuia să fiu la şcoala alpină de la Gaillands – o faleză stâncoasă situată la intrarea în Chamonix – pentru a instrui un grup de stagiari ai E.M.H.M. Cele câteva fărâme de mâncare rămase pe fundul rucsacurilor au fost consumate într-o atmosferă de veselie, obişnuită reîntoarcerii din ture şi, după ce am avut grijă să potrivesc vechiul ceas deşteptător al cabanei să sune la ora 6, m-am întins pe salteaua de paie, cufundându-mă într-un somn adânc. Când m-am trezit dimineaţă, pendula bătea de ora 8. M-a cuprins un simţământ violent de nemulţumire. Evident că nu avea să se sfârşească pământul dacă nu eram la cursul de căţărare, dar simţul datoriei se revolta în mine. Mi-ar fi fost peste putinţă să ajung până la Gaillands la ora 9, dar, alergând nebuneşte, puteam ajunge la 9:30, chiar înainte ca instructajul să fi început în mod serios. Fără să mai pierd o clipă, mi-am pus rucsacul în spinare şi m-am repezit pe pantă la vale.

 

Am coborât în fugă pe lespezile abrupte de sub refugiu, cu toate că riscam să-mi frâng gâtul. Am sărit peste morene cu sprinteneala unei capre negre şi după douăzeci de minute mă aflam pe gheţar; alergând la fel de iute ca şi când viaţa mi-ar fi fost în primejdie, mi-a trebuit ceva mai mult de o jumătate de oră ca să ajung la Montenvers. Încă douăzeci şi cinci de minute de coborâre disperată şi, ud leoarcă, cu picioarele sângerânde, eram la Chamonix. Pe bicicletă, după câteva minute soseam la Gaillands…

 

Primele echipe abia începuseră să se caţăre în coardă pe stâncă şi, dacă aş fi fost curat şi bărbierit, întârzierea mea ar fi trecut neobservată. Dar o barbă de trei zile îmi înnegrea faţa, iar o fâşie de pantalon îmi atârna jalnic, dezgolindu-mi indiscret o fesă. De bună seamă că ţinuta mea nu avea nimic comun cu rigida eleganţă militară. Văzându-mă atât de jalnic echipat, căpitanul chiţibuşar fu cuprins de o furie nebună. Cu ochii ieşiţi din orbite, roşu ca sfecla, cu nasul său lung îndreptat spre mine ameninţător ca un pistol, m-a ţinut în poziţie de drepţi mai bine de zece minute, ţinându-mi un logos care, pentru un sergent de douăzeci şi patru de ani a cărui conduită în luptă fusese citată ca exemplu, depăşea orice limită.

 

Ochii îmi scânteiau de furie, iar degetele mi se crispaseră lipite de pantalon ca nu cumva să ridic pumnul. Şi m-an abţinut. Apoi, imbecilul galonat m-a trimis la lucru şi printr-un impecabil stânga-mprejur am fost forţat din nou să-mi arăt fundul, dar dimensiunile creierului săi erau de-aşa manieră încât nu şi-a dat seama de comicul situaţiei.

 

Întreaga dimineaţă am efectuat urcări şi coborâri cu stagiarii în bătaia unui soare de plumb, având gâtul chinuit de o sete cumplită. Când a venit ora mesei şi tocmai mă pregăteam să cobor, am văzut alţi elevi apropiindu-se de mine. I-am întrebat ce i-a adus acolo, mi-au explicat, nu fără unele comentarii lipsite de politeţe, că primiseră ordin de la căpitan să execute căţărări cu mine în tot timpul mesei.

 

Un singur lucru poate defini noţiunea de infinit: imbecilitatea unora.”

 

Lionel Terray- Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna (5)

 

/////////////////////////////////////////////

 

“Drum fără pulbere” sau pecetea infamiei,de Ioan Stanomir

 

 

Cum arată literatura în clipele în care este desfigurată de pecetea infamiei? Cum se înfăţişează un text în momentele în care autorul alege să elogieze crima de stat şi să înalţe un arc triumfal sub ale cărui coloane să mărşăluiască, entuziast, tiranul şi complicii săi? “Drum fără pulbere”, ofranda epică pe care Petru Dumitriu o închină Canalului menit să trezească la viaţă întreaga Republică Populară, este una dintre aceste oglinzi în care se poate contempla abjecţia intectuală. Drumul de la volutele calofile ale debutului postbelic la platitudinea propagandei trece prin elogierea coloniei penitenciare în care scriitorul vede un tărâm al muncii libere şi înflăcărate.

 

“ Drum fără pulbere” urmează reţeta realismului socialist. În acest ev stalinist, măiestria autorului stă în capacitatea de a mobiliza ura, urmând indicaţiile comanditarului său. Reţeta narativă este una cât se poate de previzibilă, ca într-o moralitate comunistă. Universul este împărţit între oamenii care luptă, animaţi de partid, şi cei care se opun înnoirii: sabotorii, reacţionarii, imperialiştii, atâţătorii la război. În purgatoriu se află cei care, ezitând la început, se pot salva, ajungând la liman, prin atingerea mântuitoare a verbului marxist- leninist. Cât despre URSS, prezenţa ei binecuvântată se simte peste tot în acest cosmos al anului de graţie 1949: sovieticii sunt fraţii mai mari, care îndrumă RPR pe drumul construcţiei socialiste. De la utilaje la energie revoluţionară şi geniu tehnologic, URSS este un bastion al viitorului.

 

În “Drum fără pulbere” activistul de partid este neobosit şi tenace. Pe urmele tovarăşilor sovietici, el este un duhovnic, dar şi un investigator. El citeşte în suflete şi conştiinţe, ghidat fiind de raţiunea partinică. Activistul este un om frământat de ţelurile pe care şi le asumă. Tovarăşii care supraveghează edificarea Canalului sunt marcaţi de povara viitorului. Ei singuri cunosc direcţia istoriei şi ei singuri pot identifica mijoacele prin care obstacolele sunt înlăturate.

 

Şi dacă activistul de partid este Omul ortografiat cu majusculă, Conducătorul întrupează exemplaritatea polivalentă la care aspiră stalinismul. Între contemporanii scriitori, Petru Dumitriu merge cel mai departe pe acest drum al servilismului şi al complicităţii intelectuale, transformând pe Tovarăşul Dej în personaj al propriei ficţiuni. Emulaţia stalinistă este vizibilă în textul românesc: vizita pe şantier a lui Dej este un prilej de sărbătoare, dar şi ocazia unui examen colectiv riguros. Dej din paginile lui Petru Dumitriu pătrunde cu privirea sa acolo unde alţii nu pot ajunge. Apelul la Lenin şi Stalin este un apel la viitor. Lupta de clasă nu poate fi uitată, căci duşmanul este la pândă. Temelia RPR este încrederea în oamenii muncii. Canalul este un reper în drumul pe care Republica îl parcurge, în despărţirea de trecut.

 

Iar lecţia lui Dej luminează, ca un far, întregul text al scriitorului laureat. Clarviziunea comunistă înseamnă vigilenţa în demascarea inamicilor ce complotează şi plănuiesc sabotaje. În romanul lui Petru Dumitriu, Canalul este un teren de luptă, căci reacţiunea locală şi internaţională îşi trimite emisarii ei demonici. Foşti ofiţeri deblocaţi, moşieri, speculanţi şi agenţi ai puterilor străine primesc sarcina de a compromite elanul poporului muncitor. Fiecare act ostil este un act de pregătire în vederea războiului imperialist la care reacţiunea visează. Asemeni “ bandiţilor” lichidaţi în “ Vânătoare de lupi”, Mateica şi complicii săi sunt obsedaţi de iminentul atac american. Reacţionarii sunt în solda celor care pregătesc un nou cataclism, menit să distrugă lagărul socialist al păcii.

 

În “ Drum fără pulbere”, lupta de clasă modelează universul. În confruntarea cu duşmanii, nici un compromis nu poate fi acceptat. Lichidarea celor care se opun socialismului este datoria ce revine oricărui om de omenie. Puşi cu spatele la zid, demascaţi şi arestaţi, Inamicii sunt învinşi, căci istoria în marş nu mai poate fi oprită. Tărâmurile scitice sunt retrezite la viaţă, o dată cu viitorul care se zideşte, entuziast. Munca eliberată este triumfătoare, îndrumată fiind de Partid şi de Tovarăşul Dej. Oamenii luptă şi oamenii înving.

 

Dincolo de potemkiniada abjectă pe care o imaginează Petru Dumitriu, dincolo de elaboratul decor al mistificării ideologice, dincolo de arcadele staliniste ale acestui templu comunist se află suferinţa teribilă pe care literatura complice a răului totalitar o ignoră, ca şi cum nu ar exista. Victimelor le este răpită, prin uitare şi minciună, dreptul la demnitate. Munca forţată, exterminarea, crimele , tortura, teroarea,toate acestea nu sunt decât scorniri reacţionare. Literatura este marcată de stigmatul infamiei ,devenind un discurs al călăilor înşişi.

 

“Drum fără pulbere” sau pecetea infamiei

 

 

/////////////////////

 

 

 

Eroii Tighinei- Martiri necunosuți ai Basarabiei (I)

 

 

Există în istorie nume ale unor oameni, care au făcut pentru Ţara sa mai mult decât poate face o fiinţă umană-au murit pentru Ea, pentru întregirea ei, pentru restabilirea unui adevăr istoric, dar şi strămoşesc; pentru prosperarea ei, pentru ca să nu le fie ruşine în faţa generaţiei care va veni în locul lor…

 

Cu regret, numele acestor eroi ai Basarabiei- eroi ai României a fost umbrit se situaţia social-politică din Ţară, de trădările la nivel naţional, de lichelele „istorice”, care au falsificat istoria şi au scos în evidenţă tot felul de gunoaie sociale sau false valori; în perioada comunistă documentele despre aceşti martiri ai Neamului Românesc au fost arse sau ascunse în arhive sub şapte lacate…

 

Basarabia este împânzită cu monumente  şi cimitire ale străinilor (preponderent ruşi,ucraineni,turci, tătari, evrei, beloruşi etc.) construite şi îngrijite pe banii noştri. Suntem mintioşi, nu? Aceştea au venit pe pământul nostru şi ne-au ucis buneii şi părinţii, ne-au violat şi batjocorit femeile, de-au dat foc la biserici şi la case, ne-au  deportat sute de mii de semeni de-ai noştri în Siberia şi Altai…iar noi, le construim monumente unul mai mare ca altul acestor ocupanţi, care se numesc eliberatori…A conştientizat oare vreo unul din noi câte milioane de lei din bugetul statului Republica Moldova  au fost cheltuite de guvernarea comunistă (2001-2009) pentru  construcţia unor monumente noi şi repararea celor mai vechi în memoria ocupanţilor căzuţi în lupte pentru cucerirea Basarabiei?

 

Timp de peste 22 de ani, 1918-1940, URSS a promovat faţă de România o politică colonială şi expansionistă. În 1934 Maxim Litvinov, ministru sovietic de externe, i-a declarat lui Nicolae Titulescu următoarele: „…vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”. În conformitate cu pactul Ribbentrop-Molotov, Germania şi URSS au distrus Polonia într-o lună. Germania a atacat Anglia şi Franţa, au fost ocupate Olanda şi Belgia, iar URSS a atacat Finlanda, apoi Stalin s-a răfuit cu Ţările Baltice. De fapt, la 28 iunie 1940 Stalin a pornit războiul împotriva României. Documentele de arhivă confirmă că la 28 iunie 1940, 36 de divizii (420.000 de ostaşi şi ofiţeri) ale URSS au atacat România, anexând Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. România n-a cedat, dar nu a putut să reziste invaziei sovietice. Din punct de vedere tactic, România a procedat corect. S-a salvat. În caz contrar, putea fi cucerită în întregime de către U.R.S.S. şi împărţită între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. Tragedia României constă în faptul, că Uniunea Sovietică nu s-a mărginit numai cu aceste anexări. În opinia istoricilor Victor Suvorov şi Alexandr Necrici, Stalin se pregătea să atace România şi să ocupe zonele petroliere din regiunea Ploieşti. În Basarabia, a fost pregătită armata a 9-a, care avea misiunea să atace la 6 iulie 1941 statul român. La 27 septembrie 1940 Ion Antonescu a menţionat la şedinţa guvernului că „punctul nevralgic pentru România rămâne cel rusesc”. În partea de est, Rusia contesta graniţa României, care între 1877 şi 1918 a fost canalul Chilia. Comandamentul rusesc încerca Să strămute frontiera mai la sud, fapt care ar fi răpit aproape o şeptime din debitul de apă al canalului Chilia. Deplasând frontiera mai la sud cu 5 kilometri, conducerea U.R.S.S. încerca să închidă portul Sulina. La 26 septembrie 1940, unităţile militare sovietice au atacat o şalupă românească. Mareşalul Ion Antonescu menţiona că „Rusia încearcă două mari manevre: prima este pătrunderea în Comisia internaţională, adică în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava, a doua, Rusia voia să lipsească statul român de posibilitatea navigării pe canalul Chilia. „Dacă ieşim din canalul Chilia – spunea Ion Antonescu – atunci ieşirea la Marea Neagră a ţării noastre este aproape compromisă”.

 

În perioada 3 iulie 1940-22 iunie 1941, URSS a încercat să ocupe mai multe teritorii Româneşti, a declanşat 39 de operaţii teroriste, care s-au soldat cu morţi, răniţi, răpiri de persoane, capturarea vaselor militare şi civile ale României de la Dunăre. La 25-26 octombrie 1940, trupele sovietice au atacat 4 monitoare româneşti, au încercat să ocupe insulele Dalerul Mare şi Salangik. La 2 ianuarie 1941 nouă nave militare sovietice au atacat mişeleşte forţele armate române de pe canalele Starî-Stambul şi Bistriţa. Între 3 iulie 1940-22 iunie 1941 aviaţia sovietică a violat spaţiul aerian românesc de 265 de ori, pătrunzând banditeşte până în Valea Siretului şi Vatra Dornei din Carpaţi. U.R.S.S. avea pe teritoriul Basarabiei 420.000 de ostaşi şi ofiţeri, mai mult decât contingentul armatelor a 3-a şi a 4-a româneşti luate împreună. României i s-a impus o stare nedeclarată de război. După 28 iunie 1940 U.R.S.S. pregătea consistent noi operaţiuni militare. Prevenind o eventuală agresiune, România s-a pregătit, şi la 22 iunie 1941 a început lupta sfântă pentru eliberarea teritoriilor, care se aflau temporar sub ocupaţia sovietică. Se ştie, că la 23 noiembrie 1940 Ion Antonescu a semnat la Berlin protocolul de aderare a României la pactul tripartit sau „pactul anticominternist”. N-a existat nici un document prin care România ar fi devenit aliat al Germaniei. Hitler şi Stalin erau deopotrivă primejdioşi pentru România. Participarea României în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord n-a făcut precedată de încheierea unei convenţii militare, care ar reglementa multiplele aspecte ale relaţiilor dintre România şi Germania. În concepţia lui Hitler, mai presus de tot era Germania. El nu admitea o adevărată coaliţie, în care toţi partenerii se întâlneau să realizeze o strategie unică.

 

Armata română n-a avut misiuni de luptă independentă de armata germană, dar îndeplinea anumite misiuni speciale. România nu avea statutul de aliat, ci era considerată ca „stat participant”. În luptele de eliberare a Basarabiei au participat armatele a 3-a şi a 4-a române şi armata a 11-a germană. Armata a 3-a română (comandant-general de corp de armată, Petre Dumitrescu) avea scopul de a înainta şi a elibera Bucovina şi Ţinutul Herţa, iar Armata a 4-a română (comandant General de corp de armată Nicolae Ciupercă) activa pe linia Iaşi-Ungheni şi până la Dunăre. Pe tot frontul româno-sovietic acţiona Armata a 11-a germană (comandant Eugen von Schobert). Ea lupta pe linia dintre Comarna şi Cârlibaba. În Basarabia şi Bucovina se aflau în faţa armatelor române, armatele a 19-a şi a 9-a sovietice şi armata specială sovietică de pe litoralul Mării Negre.

 

În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează  documente de arhivă, care fac lumină în lupta basarabenilor(care s-au alăturat la armata dezrobitoare condusă de Mareşalul Ion Antonescu)împotriva ocupanţilor sovietici începând cu 22 iunie 1941.

 

În Războiul de Eliberare Naţională 1941-1944 au luptat şi căzut cu moarte de erou mulţi, foarte mulţi români din Basarabia. Prin aceste rânduri modeste şi documente inedite vreau sa restabilesc bunul nume ale multor martiri, căzuţi pentru eliberarea Ţării de bolşevism, pentru revenirea la Patria-Mamă , pentru prosperarea Neamului nostru românesc.Acest articol poate fi calificat drept un început,al unui material amplu despre toţi martirii din Basarabia, Bucovina şi Transnistria căzuţi cu moarte de eroi pentru independenţa Patriei.

 

În dosarele de arhivă am depistat  documente ale eroilor din Judeţul Tighina. Este vorba de un document extras din dosarele Prefecturii  Judeţului Tighina intitulat: Tabel de eroi din cuprinsul Judeţului căzuţi pe câmpul de onoare în lupta contra bolşevismului”

 

TULBURE EMANOIL      MAIOR       BOTNĂREȘTI   SCULENI ( BĂLȚI)   IULIE 1941

SURDU NICOLAE      CPT.             ȘERPENI                   DALNIC               AUGUST 1941

PARASCHIVESCU  C-TIN        CPT              CĂRBUNA               DALNIC              1942

COSTIN GHEORGHE                CPT              CĂINARI    DALNIC         21  SEPT  1941

AFTENIE  C-TIN      LT.          TĂNĂTARI          BEREOZOVCA     24 SEPT 1941

NISTOR C-TIN        LT.                                   TIGHINA                     –                                 –

POPOVIC  TEODOR                  LT                 TARACLIA                  –                                 –

PARASCHIVESCU  D-TRU       LT                 SĂLCUȚA                    –                                –

PLĂMĂDEALĂ  VICOL          LT.                PUGĂCENI     ODESSA        23 AUG  1941

PÂRVU  EUGEN                          LT                        –            –                                           –

BĂRZĂTESCU  NICOLAE          LT              TARACLIA   ODESSA   12  AUGUST 1941

  BÂRZĂTESCU   NICOLAE       LT                  TVARDIȚA                       –                      –

ION VASILE                                 SLT                 STURZENI                        –                       –

NICOLAE VASILE                       SLT                 HÂRTOP                           –                        –

NĂNESCU  PETRE                      SLT                 CIOBUREIU                –    18  AUG. 1941

POPESCU  NICOLAE                 SLT                  BALMAN         CARPOVA      SEPT. 194?

STARICEOS   HARTION            SLT            AVDARNA      SEVASTOPOL       –

IOSIFIDE    CONSTANTIN        SLT            FEȘTELIȚA                      –                         –

IOAN  T. DUMITRU                   SLT             FEȘTELIȚA                –                        –

STAN  VASILE                             SLT           FEȘTELIȚA               –      16  FEB  1942

COJOCARU   ARSENIE         SLT    GURA-BÂCULUI   CUBAN          –

OSTAP  NICOLAIE                     SLT         GÂRBOVĂȚ               –   21  NOIEM. 1942

POPOV  TEODOR            SLT     CÂRNĂȚENI    COTUL   DONULUI   7 DECEM. 1942

BUZILĂ  ALEXANDRU              SLT             SATU  NOU         ALADÂR    7 IUNIE 1942

BOCANCEA  ANATOLIE         SLT        CIMIȘLIA         SEVASTOPOL   22 AUG.  1941

VLAH  ION                                  SLT       COMRAT     ODESSA          2 DEC.1941

CHIRCAN   JONVIR     SERG.TR    ROMANEȘTI    COTUL  DONULUI  22  IUN  1942

 CECAN  LEONID       SERG.TR             CANGURA    CP.  OANCEA              –

SIMION  VASILE                       SERG.TR              SAIȚI         –             1 SEPT. 1941

ERDEȘ VICTOR                          SERG.TR        HAGIMUS    ALEXANDROVCA          –

NEACȘU  ION                             SERG.TR              TIGHINA

TARNĂVEANU  GH.              SER.TR                   GRIGORENI             –            –               –

ȚANDRONI  PETRE                 SERG.TR                 GURA-BÂCULUI            –                  –

ITEANU  ILIE                             SERG.                       SĂRĂȚICA                 22  OCT. 1942

FRUNZĂ  GHEORGHE            SERG.        TIGHINA    COTUL  DONULUI     AUG 1941

CRĂCIUN  DĂNILĂ                 SERG.          BULBOACA         ODESSA          2   AUG.1941

SOARE  GHEORGHE               SERG.         DELACĂU            ODESA       26  IUN.    1942

DELIU  VICTOR                         SERG.            TALMAZA          BACHI SARAI                –

MATEEVICI  ȘTEFAN              SERG.          CIUFLEUȚI          CUBAN              1943

APAN   GHEORGHE          SERG.        CURUGICA        STALINGRAD      3 FEBR.1943

BĂRBĂIAN   ION                  SERG        HÂRTOP             MOGHILIOV    3 AUG. 1941

TĂBĂCARU   ION                SERG          COMRAT                                       –

CARAGACEANU         CAPR.      CHIRCĂIEȘTI    COTUL  DONULUI 28 NOIEM.1942

COTRUC  IACOB          CAPR.       CÂRNĂȚENI       ȚIGANCA     18   AUG.  1941

JELEV  ION            CAPR.TR     VALEA-PERJII    COTUL-DONULUI   NOIEM.1942

COMERZAN  TEODOR  FRUNT.   COBUSCA VECHE  COTUL-DONULUI  20.11. 1942

MELENTI  ION         FRUNT. TR.       I. CH.  DUCA      FRIEDENTAL       SEPT. 1941

MOTICA  CONSTANTIN         FRU IALPUGENI             DALNIC  15  SEPT. 1941

BOGHIU   VASILE    SOLD.            BULBOACA            ODESSA     24   NOIEM. 1942

CIOBOTARENCU  ANDREI      SOLD.     CHIȚCANI             –            13   OCT.   1942

PLĂMĂDEALĂ  ATANASIE      SOLD.               PUGĂCENI          –    6  FEB.  1942

BEȘCHIERU  SIMION  SOLD. TODIREȘTI VALEA SĂRATĂ (C-ALBĂ)24.07.41

NIGAI  PETRE         SOLD.         TODIREȘTI   MOGHILIOV   4  FEB.  1942

COLESNICENCO  VLAD             SOLD.           TIGHINA                –                          –

FURTUNA  ANDREI      SOLD            TIGHINA                –                              –

LAȘCU   PROFIR            SOLD.                   POPEASCA  –                11  APR  1943

LEAH  NICOLAIE           SOLD.            TARACLIA                   ODESSA       1942

VERCEAC  ROMAN                      SOLD.      TARACLIA        ODESSA         1942

ALEXANDRU   LUCA   SOLD.  CIOARA –MURZA   COTUL DONULUI  1 DECEM1942

MORARU  CONSTANTIN          SOLD.       EMENTAL     CP. DOINA  HOTIN  1941

VASLUIANU  GRIGORE             SOD.         BAIMACLIA         –        9 OCT. 1941

NECULCEA  VASILE        SOLD.               IALPUJENI      DALNIC  15  SEPT.   1941

NEGURĂ  TEODOR        SOLD.       CIMIȘLIA                  NICOLAEVCA  26  OCT. 1942

NEGURA  VASILE           SOLD.        CECUR-MINJIR                    –                  –

CIOBANU  DAVID            SOLD.      GRADIȘTEA              DALNIC          21   SEPT. 1941

SÂRBU  VASILE               SOLD.     DEZGHINGEA  VIGODA( ODESSA) 30 AUG.1941

HURMUZACHE  VASILE   SOLD.      ABACLIA                  BEȘTIMAC       1941

CHILINICIUC  TEODOR    SOLD.      ABACLA  COTUL  DONULUI   20  OCT. 1942

GRECU  ION      SOLD.                  ABACLIA        SEVASTOPOL    5 NOIEM. 1941

CIOBANU  CHIRILĂ       SOLD.      ABACLIA          CIMIȘLIA            16 IUN.  1941

CAPSOMIN   GHEORGHE         SOLD.          CHIRSOVA     UCRAINA         1941

TICU  CONSTANTIN   SOLD.       TOMAI   S. P. ZI.  612  TGH      26  OCT.  1942

BERGAI  CHEORGHE   SOLD.     TOMAI     CAUCAZ             30 IUN. 1943

ELIȚĂ  MACARIE      SOLD.      VALEA  PERJII  COTUL  DONULUI    NOIEM. 1943

GROZDEV  FILIP       SOLD.     ROMANEȘTI  COTUL  DONULUI   2  DECEM 1942

STRATU  GHEORGHE    SOLD.   ROMANEȘTI  COTUL DONULUI   2 DECEM. 1942

SOROCARJ  ION     SOLD.        TARACLIA         BOLȘOI       20 NOIEM. 1942

Pentru claritate vă comunic, ca după numele martirului, urmează, gradul militar pe care-l avea, localitatea de baştină, locul  unde a căzut şi data, luna şi anul decesului

 

Iar pentru  confirmare, anexez şi copia xerox al documentului respectiv:

 

 

 

mazarini.wordpress.

 

Eroii Tighinei- Martiri necunosuți ai Basarabiei (I)

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

„Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei

                                                                                      (partea I-a)

 

   „Lanţurile cu greutatea, cu răceala şi

 

   zgomotul lor nu te însoţeau numai în

 

   incinta închisorii, ci şi în drumurile

 

   blestemate de la o închisoare la alta.”

 

                 (George Popescu)

 

   Părintele Canalului DUNĂREA – MAREA ALBASTRĂ (NEAGRĂ), a fost inginerul Ion Ionescu de la Brad, care a conceput primul proiect în anul 1837, nebăgat în seamă, iar al doilea în anul 1850, lăsat de izbelişte graţie uriaşelor investiţii necesare.

 

   Al doilea Părinte al Canalului a fost tot un inginer din categoria elitei, admirată de Al. Soljeniţîn, Jean Stoenescu, care a alcătuit un proiect modern, în anul 1927.

 

   A patra iniţiativă a venit de la Tătucul Stalin la întâlnirea* sa cu ucenicul Gheorghe Gheorghiu-Dej, după modelul  sovietic, Belomorsko-Baltiiski Kanal Stalina**.

 

    Întâlnirea Proletarilor a fost consemnată de scriitorul Marin Preda, în cartea sa  „Cel mai iubit dintre pământeni.”

 

   Canalul Dunărea – Marea Neagră a avut şi el un Gorki al lui în persoana scriitorului Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere”, care de fapt era o şerpuire de„praf şi pulbere”.

 

   Iniţiativa sinistră, exterminatoare, programată de Călăul popoareler – Stalin şi aplicată de ucenicul proletar Gheorghe Gheorghiu Dej, a devenit Canalul Morţii.

 

   „Tot sovieticii au iniţiat, organizat şi supravegheat Gulagul românesc, cu participarea fără rezerve a numeroşi trădători autohtoni, din rândul cărora nu puţini şi-au întrecut maeştrii.”(Alexandru Mihalcea, Salcia – un lagăr al morţii, Ex Ponto, Constanţa – 2009, p. 10)

 

   Viziunea aceasta grandioasă a unei naţiuni/ lumi, transformate în Lagăr de exterminare, unde statul devine un sistem penitenciar de propăvăduire şi exercitare violentă a Răului, Urii, Crimei, o întâlnim mai întâi la Giovanni Papini în „Gog şi Magog”,* făcând referire la celălat mare Călău al omenirii, Vladimir Ilici Ulianov/ Lenin**, apoi la Orwell în „1948” şi evident la marele Alexandr Soljeniţîn.

 

 

   Numele, Gog vine din limba primordială pelasgă, însemnând Prinţ, Voievod, Conducător, bărbat iscusit, uriaş, puternic, iar Magog, semnifică denumirea unei seminţii, a unui neam, a unui popor din ţinutul de jos condus de acel Prinţ, Voievod.

 

     Termenii Gog şi Magog, tot în tradiţia pelasgă îşi au rădăcinile în noţiunile de Pedagog – învăţător, mentor, educator, pilduitor întru cuvânt ales, faptă bună şi demagog – fariseu, înşelător, propăvăduitor al falsităţii, al miciunii, al răului.

 

     Iată ce remarca Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă” pe care a realizat-o boşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă către italian: „Bolşevicii n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem… Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un  război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului… Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).

 

   Obârşia Răului – Potopul ereziilor iudaizante şi urmaşele lor gnostice precum, umanismul, iluminismul, vitalismul, anarhismul*, nihilismul**, marxismul, liberalismul, socialismul, comunismul (cele 4 doctrine îşi au părinţii în anarhism şi nihilism), s-a discutat aprig, imperativ şi cu decenţă academică, într-o cruntă închisoare.

 

   Anarhismul propăvăduit de Max Stirner, cel care a săpat ideologic, „mormântul umanităţii”, de Serghei Neceaev, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei, deMihail Bakunin (cel mai crud şi mai violent discipol i-a fost Vladimir Ilici Ulianov Lenin) cu al său „Catehism revoluţionar”,în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală… Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440), ori Bazarov cu demonica sa distrugere: „Nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă!” (Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p.95). 

 

    Nihilismul, prin părintele său Friedrich Nietzsche, care a murit nebun, de fapt toţi propăvăduitorii-inchizitori ai ereziilor gnostice au sfârşit ca nebuni, după ce au tiranizat lumea cu doctrinele lor, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: „Nu există adevăr, totul este permis!” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate!” (Karl Jaspers,Nietzsche and Christianity,Gateway Edition-Henry Regnery Company,p. 83). 

 

     În fioroasa temniţă cezaro-tereziană Aiud, transformată în ACADEMIA SPIRITULUI de către Elita spirituală întemniţată acolo, s-a conturat un grup al misticilor ortodocşi: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, arhimandritul Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana, Gheorghe Jimboiu, Virgil Maxim, Traian Marian, Marin Naidin, părintele Vasile Serghie, Anghel Papacioc (viitorul mare duhovnic al Neamului) şi Traian Trifan, conducătorul acelui însufleţit şi înteţit Rug Aprins.

 

   Într-o zi s-au apropiat de Foc, de Rugul Aprins al misticilor ortodocşi, pastorul iudeu Richard Wurmbrandt, salvat de la moarte, cu streptomicina care însemna atunci şi acolo, viaţă, la care a renunţat Valeriu Gafencu, pentru a i-o oferi iudeului,  proaspăt botezat la Ortodoxie, (ca să se încălzească…) şi talmudistul Max Moses, un ins cocoşat, cu faţa ciupită şi străvezie de venin.

 

   Tematica favorită a zilei încremenite, încarcerate era creştinismul şi iudaismul.

 

   Apologeţii creştini au pus faţă în faţă cele două sisteme religioase, aşa cum sunt: Creştinismul – Icoană întru Hristos şi iudaismul – chip şi asemănare întru rabin, subliniind şi cazul celor dintâi erezii iudaizante…, cu rolul distructiv pentru creştini.

 

   Ereziile iudaizante au promovat iudaizarea creştinismului, prin „obligaţia de a observa Vechiul Testament şi legea mozaică.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 73)

 

   Zi de zi, pastorul Wurmbrandt iscodea grupul misticilor ortodocşi cu tot felul de chiţibuşuri cromato-iudaice, specifice seminţiei, întrebând ironic:

 

   – Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?

 

    Charles Marx s-a născut la Trier în 1818. Tatăl său Heinrich evreu prin naştere, agnostic era avocat, consilier în justiţie, un burghez bogat convertit la protestantism. 

 

Fusese puternic legat de tatăl său, chiar dacă nu s-a ostenit să participe la înmormântare. Pe restul familiei fraţi, surori îi dispreţuieşte. De mama lui îi era ruşine, „fiindcă era evreică şi vorbea o germană stricată, amestecată cu cuvinte olandeze, şi nu era ceea ce se cheamă o intelectuală?” (Francoise Giroud, Jenny Marx Ou La Femme Du Diable. Copyright Editions Robert Laffont S.A., Paris, 1992, p. 24).

 

   Dar nu numai familia îl ruşina, ci şi străbunii săi evrei. „Nu lipsea nici literatura obsceneă despre evrei, nu lipsesc nici pamfletele antisemite. Pe această treaptă de reavoinţă şi denigrare s-a situat Karl Marx. De ce? Când scrie Chestiunea evreiască are 25 de ani şi e în plină lună de miere. De unde-i vine această fiere, ura asta? Insultele triviale, pe care nu va înceta să le profereze sau să le scrie de-a lungul întregii sale vieţi?” (ibid., p. 30).

 

   Istoricul Arnold Kunzli, susţine că toată opera lui Charles Marx trebuie interpretată în această cheie caracteristică, care ar fi „iudaismul său neasumat, detestat”.

 

   În afară de el şi de Engels, care era banca lui, Marx a detestat pe toată lumea.

 

   Talmudistul Max Moses a încercat să-şi îndrepte cocoaşa, urlând la auditoriu:

 

   – „Noi suntem Israelul prin alegere divină!”

 

   – „Israelul este haric, şi s-a născut dintr-o seminţie”, a răspuns Valeriu Gafencu.

 

   – „Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnezeu poporului evreu!”

 

   – „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci ei ştiu bine că Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud şi Cabala au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament…”

 

   – „Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!”

 

   – „Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei, dar evreii îi acuză pe creştini, vrând să justifice uciderea creştinilor pe care ei o săvârşesc prin comunism.”

 

   – „Dar evreii, ţipă turbat Moses, sunt victimile lui Stalin şi ale comunismului!” 

 

   – „Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus revoluţia sovietică, au dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.”

 

   În acel moment a intrat ferm în discuţie pastorul Richard Wurmbrandt, grăind despre o altă mare erezie, tot iudaică, comunismul, ca o evidenţă peste timp, neîntreruptă a aceleiaşi încrâncenatei iudaizări a omenirii întregi:

 

   – „Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii!”

 

   – „Pentru această afirmaţie vei plăti scump! i-a strigat înfuriat talmudistul.”

 

   – „În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, a continuat pastorul, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea, dar nu şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în comunism (asta doar la început, apoi locul întâi) şi nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul troian al revoluţiei comuniste.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti – 2006, p. 169-171)

 

      Sistemul concentraţionar, al Răului, al urii viscerale nu era cunoscut în Regatul Român, până ce regele trădător Mihai de Hohenzollern nu a deschis larg porţile Ţării creştine, paşnice şi demne, predând faimoasa şi glorioasa Armată Română, cu Mareşalul ei cu tot şi întreaga Patrie creştină, Armatei roşii, cotropitoare, care a instalat slugoii invadatori roşcaţi şi pistruiaţi la vârful puterii comuniste.

 

    Marele duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc, de fapt toţi misticii, care a trăit pe viu în temniţele roşii, ororile, teroarea, tortura Iadului roşu, şi-au înnobilat trăirea mistică printr-o suferinţă ascetică, monahală, văzând reversul durerii.  

 

„Comunismul a umplut cerul de Sfinţi!”

 

   Răul, ura, brutalitatea, violenţa, teroarea, tortura şi crima nu putea găsi alt popor, în afara celui român, unde să-şi exercite deplin Apocalipsa demonică.

 

   „Nicăieri însă, cu ura şi brutalitatea cu care ocupantul (samavolnic) şi slugile au acţionat în România.” (Alexandru Mihalcea, Salcia, op. cit., p. 10)

 

 

   Să fie oare întâmplătoare întâlnirea dintre conducătorii sionişti chazari Zabrouski şi Weiss, recomandaţi de Roosevelt, cu Iosif Vissarionovici Djugaşvili/ Stalin, asigurat de liderul american că, „Statele Unite şi Marea Britanie sunt dispuse, – fără nici un fel de rezervă morală – să dea egalitate de vot absolută URSS-ului în viitoarea organizare a lumii după război.” (ibid., p. 9)

 

   Istoricul Romulus Rusan adună înspăimântat în cartea sa, „Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989)”, Ed. Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2007, 141 de locuri de detenţie,(penitenciare, lagăre de muncă forţată, centre de deportare, localuri de anchetă, azile psihiatrice cu caracter politic).

 

   Cel mai mare număr al lagărelor de muncă forţată şi al locurilor de deportare se afla în sud-estul ţării, care cuprindea Estul Bărăganului, Insula Mare a Brăilei, centrul platoului dobrogean, pe linia Cernavodă – Constanţa – traseul Canalului şi braţul de nord al Dunării, Chilia, cu fioroasa şi înspăimântătoarea Periprava.

 

   Acest tărâm concentraţionar din Sânul Patriei noastre creştine era de fapt GULAGUL românesc după modelul bolşevic, sovietico-stalinist Arhipelagul Gulag.

 

   Instituirea Gulagului românesc avea un scop dublu: anihilarea Elitei spirituale a dacoromânilor şi mâna de lucru gratuită necesară construirii CANALULUI.

 

   Asaltul morţii s-a dat prin artileria grea a Articolului morţii – 209,fratele geamăn al enkavedistului articol 58.

 

   Insula Mare a Brăilei – Canalul Dunărea – Marea Neagră, prefaţa o depresiune a deşertăciunii atee cu prăvăliri de zăpezi şi de geruri cumplite, unde vântul lovea fără milă cu rafalele sale înţepătoare, necruţătoare, în zeghele ferfeliţă, în trupurile frânte doar piele şi oase ieşite prin ea, prin ghearele foamei, bătăi, sudalme, injurii, umilinţe, degerături, teroare, torturi, bărăci infecte, gardieni bestii, câini lupi şi gropi comune.

 

   „Iernile dobrogene nu sunt grele nici prin zăpezi, nici prin geruri, ci prin vânturi. Intense, muşcătoare şi mai ales nepotolite sunt aceste mase de aer care par că usucă şi atunci când aduc cu ele valuri de zăpadă sau doar ace răzleţe de gheaţă.”

 

   (C. Iorgulescu, Memoria ca Exerciţiu de Uitare,vol. III,Canal, Mediaş–2003, p. 171) 

 

  În luna Martie a anului 1950, a luat fiinţă Direcţia Unităţilor de Muncă în cadrul M.A.I., cu rolul de recrutare a duşmanilor poporului, în scopul mobilizării Armatei Canalului, a deţinuţilor politici, religioşi, cu o mică garnitură a celor de drept comun.

 

   Unităţile de muncă internau deţinuţii respectivi în colonii de muncă – lagăre de muncă forţată*, fără vreo hotărâre a Consiliului de Miniştri, a unei legi, ci prin voia ministrului Theohari Georgescu/ Burah Tescovici, în baza Deciziei nr. 9 a M.A.I.

 

    Lăgăre de muncă existau încă din anul 1945. Decretul nr. 6. din 6 Ianuarie 1950, emis de Prezidul M.A.N., condus de C.I. Parhon (român sadea?) le-a legalizat, doar.  

 

Unitatea Canalul era condusă de Direcţia penitenciare, care o alimenta cu deţinuţi.

 

  Canalul Dunărea – Marea Neagră – „Canalul Morţii” – Golgota dobrogeană a zecilor de mii de Români osândiţi pentru credinţă şi iubire de patrie, au spintecat Dobrogea cu lopata, prin viaţa lor curată împlinind Imnul redevenirii lor valahice.

 

   Culmea coloniilor de muncă era tocmai lagărele de concentrare, de exterminare.

 

   „Noua Culme nu era altceva decât un sinistru lagăr de exterminare, atât ca amplasare geografică, fiind aşezat într-un loc foarte izolat, departe de lume, cât şi ca regim de viaţă interioară.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 113)

 

   Numărul de deţinuţi politici. Martirii Canalului şi ai Bălţii Brăilei

 

      Ziua de lucru, de reeducare şi istovire, între zeghea ferfeliţă şi picioarele goale cu degetele ieşite prin bocancii rânjiţi, între loviturile dure şi scuipările de sânge, între sudălmile brutelor de gardieni şi câinii-lupi care sfâşiau zdrenţele şi pielea rămasă pe os, între târâişul greu al brigăzilor şi cel împuşcat care ieşea din coloană, între drumul Calvarului şi dealul Golgotei dobrogene, începea de la ora 5 Dimineaţa şi se termina la ora 21 Seara. Marşul deţinuţilor politici (cei de drept comun erau favorizaţi) de la baracă la locul de muncă se făcea impus cu cântec proletar în batjocură:

 

   „La Canal să ştergem pata greşelilor din trecut

 

   Drum deschidem cu lopata 

   Cu el noi am renăscut!”

 

   Dicolo de batjocură, de umiliri, de loviri, de frig, de foame, de mizerii, de boli s-a întins tărâmul Morţii albe, despre care a mărturisit unul dintre supravieţuitori, Gheorghe Bâgu. „Scrie aici (arată cărţile din bibliotecă) câţi morţi au fost la Canal – Poarta Albă, 1800, i-am numărat eu. Şi sunt peste 100 000 de morţi la Canal, sunt trecuţi în carte.” (Supravieţuitorii – Mărturii din temniţele comuniste ale României, Interviuri de Anca Ştef/ Fotografii de Raul Ştef, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 49)

 

   „Auzisem că prin ianuarie 1958, mărturisea preotul profesor col. Dimitrie Bejan, se făcuseră mari arestări în ţară şi că se deschiseseră largi porţile unor lagăre din Dobrogea… Poarta Albă, Peninsula, Năvodari, Culmea etc. – în jurul cărora înfloriseră cimitirele, fruct al umanismului proletar. Canalul nu s-a făcut, dar zeci de mii de vieţi omeneşti aici au fost secerate din comanda strălucitei doctrine marxist – leniniste.” (Preot Dimitrie Bejan, Satul Blestemat, Ed. Ileana, Bucureşti, p. 215)

 

   Construcţia Canalului Morţii, a necesitat şi arestări suplimentare, speciale, evident din rândul politicilor. „Arestările deţinuţilor politici se făceau în special pentru nevoile necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră. Dacă la canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al canalului, dădea telefon tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru*, de la Direcţia Anchete, care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare regiune.” (Col. Rez. M.A.I., Bădică Ilie, Informare, în Gheorghe Andreica, Reeducările Comuniste, Vol. I, Eugen Ţurcanu: Ruşinea Speciei Umane, Ex Ponto, Constanţa, 2007, p.411)

 

    Numele real al torţionarului ofiţer Dulgheru era Dulberger, şeful Direcţiei G – Anchete Penale din MAI, implicat într-un lung şir de crime asupra deţinuţilor politici. Ofiţer acoperit INU, agent sovietic din 1924, când în urma eşecului instigaţiilor bolşevice de la Tatar Bunar s-a refugiat în URSS. Mişu Dulgheru/ Dulberger, „şi-a vândut concetăţenii pe o bonetă plină cu bijuterii confiscate de la evreii arestaţi sau morţi” (cf. Doina Jela, Lexiconul negru, Ed. Humanitas, 2001)

 

   Vieţile omeneşti piereau ca urmare a regimului de exterminare, dar şi graţie comandanţilor de lagăre, care ştiau că nu păţesc nimic, sau pot fi chiar promovaţi, precum cel de la Capul Midia. „Sângerosul Borcea*, care într-o singură noapte – cred că în iunie 1950, a ucis 27 de deţinuţi.” (Nicolae Stroescu-Şovarna, Nuda Veritas – din crimele comunismului, vol. II, Canalul morţii, Ed. Vremea, Bucureşti, 2017, p. 61)

 

 Liviu Borcea (ateu, neromân), comandant al coloniei Capul Midia, între 1951-1953. Destituit în 1953, cercetat pentru abuz de autoritate (?), condamnat în 1956 la 25 de ani m.s., eliberat în 1957 şi reîncadrat în M.A.I. (Monica Grigore/ Oana Ionel, Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei). 

 

   Din rândul celor 4000 de deţinuţi politici din lagărul Peninsula, câteva sute au rămas în cimitirul coloniei. „În Siutghiol s-au aruncat zeci şi sute de morţi, între 1950 şi 1953, în lagărul de la Peninsula.” (Nuda Veritas – Canalul morţii, op. cit., p 185)

 

   În lagărul de la Cernavodă, aflăm de moartea a „70 deţinuţi politici, în iarna anului 1952-1953.” (Gheorghe Andreica, op. cit., p. 415)

 

   În Colonia Taşaul, în brigada A3, era „înregimentat” şi scriitorul filosof Ştefan Ionescu, autorul celebrei cărţi „De la Petru cel Mare la Stalin”, subliniind ideea „continuei agresiuni a lumii slave împotriva românilor”, convins că, „cel mai mare pericol pentru existenţa României ca stat sunt ruşii, aceşti imperialişti atât de dotaţi de la natură ca să-şi ascundă bine intenţiile…” (cf. C. Iorgulescu, Canal, p. 213,245)

 

   „Au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori complet dezbrăcaţi, câte patru în celulă, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos; în timpul verii erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţînţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretext că torturile aplicate în timpul vieţii nu au fost îndeajuns de aspre. (diavolul era copil nevinovat pe lângă torţionarii proletari ai Canalului Morţii n.a.). În perioada iunie 1952 – martie 1953, au decedat 63 deţinuţi, un mare număr au fost răniţi iar alţii s-au ales cu infirmităţi foarte grave”. (Gh. Andreica, op. cit., p. 423) 

 

   În lagărul „Columbia” – Cernavodă, în perioada 20 Mai 1950-16 Iunie 1953, Nicolae Stroescu-Şovarna, i-a avut camarazi de suferinţă pe Ovidiu Iliescu, student al Politehnicii-Bucureşti, mort la Canal în Ianuarie 1952, Ion Dumitrache, împuşcat la Peninsula în 19 Aprilie 1951, Bucur Brănescu, lic. în Litere, Filosofie şi Drept, Victor Jinga, prof. univ. dr. în economie, rectorul Academiei Comerciale-Cluj, Gh. Iorga, Aron Spaniolu, am cunoscut-o pe sora lui la comemorările Martirii Aiudului, lic. în Drept, la Cluj ş.a. (Nicolae Stroescu-Şovarna, Nuda Veritas, op. cit., p. 5, 15)

 

 

   „Columbia – era şi lagăr pentru femei, unde politicele se ocupau cu grădinăritul. Peninsula, 4000 de deţinuţi, numai politici, Midia şi Năvodari, 4000 de deţinuţi, majoritatea necondamnaţi ori cu pedepse executate, Kilometrul 4 – Saligny, 2000, numai deţinuţi politici, Nazarcea, 2000, numai politici, Noua Culme, 3000 de deţinuţi politici, Kilometrul 31 – Castelu, 3000, deţinuţi politici, Poarta Albă, 4000 de deţinuţi politici.” (Nuda Veritas – Canalul morţii, op. cit., p 374)

 

   În Colonia Stoeneşti – Universitatea din Balta Brăilei, s-a desfăşurat munca de sclavi, de robi a deţinuţilor politici, religioşi pentru îndiguirea Dunării. La munca zilnică de exterminare contribuia pe lângă călăii administraţiei proletare şi ciclonul Bălţii, care te lua pe sus, te spulbera ca pe un cocoloş de hârtie, iar când li se servea arpacaşul murdar şi fiertura de gogonele stricate, le umpleau gamelele cu nisip.

 

  „Era hotărât ca un deţinut să scoată şi să transporte sus pe dig 3,200 m3 de pământ.” (Ioan Bunea, Memorial, Limes, p. 139)

 

   Dar, din trupul sleit alRobilor înUrcuşul lor spre Cer, se înălţa Rugul Aprins al spiritului lor valah, ortodox prin, Marele Poet al Crucii, Robert Eisenbraun-Cahuleanu alias Andrei Ciurunga,pe care am avut onoarea să-l cunosc şi să-l îndrăgesc, Ion Omescu, poet, actor, dramaturg, regizor, actorii Mircea Marosin, Mircea Şeptilici, maestrul Petru Comarnescu, prozatorul Saşa Ivasiuc, Alexandru Zub, viitorul academician,jurnalistul Alexandru Mihalcea, care a memorat, „aproape tot ce a lucrat la Stoieneşti, adevărata noastră universitate…, şi stihurile acestea:

 

   „Se risipiră fastul şi clamoarea/ Acelei curţi cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva, la Elsinor/ Au mai rămas doar pietrele şi Marea.// Doar tu, strigoi din os de domnitor/ Colinzi civilizaţii cu-ntrebarea/ Ce nu-şi găseşte-n palmă dezlegarea/ Şi n-are-n zodii semn prevestitor.// Reamintindu-ţi clipele acele/ Când uciseşi, la doamna în iatac,/ Pe şobolanul-sfetnic prin perdele,// Îţi scot mereu dilema fără leac,/ Printre mătăsuri, printre catifele,/ Şi-o-mplânţi în pieptul fiecărui veac…” (Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla via Salcia, Ex Ponto-Constanţa, 2016, p. 229)

 

 Andrei Ciurunga, asemeni poetei-mistice Maica Teodosia – Zorica Laţcu, de la Mănăstirea Vladimireşti, fuseseră hărăziţi de Dumnezeu cu Darul sublim al Poeziei creştin-ortodoxe, ca Viaţa – poezie şi Poezia – viaţă. „Poezia era inclusă în existenţa lui cea fără de bucurii: 18 ani de muncă silnică pentru vina de-a fi poet! Şi asta era porţia a doua, după alţi patru, făcuţi la Canal tot pentru harul poetic.”  (Alexandru Mihalcea, Salcia – un lagăr al morţii, op. cit., p. 339)

 

 

 Ceasul cel de pe urmă al comunismului, n-a sunat încă, (oare va mai suna?), fiindcă a renăscut din propria cenuşă pentru finalizarea operei de propăvăduire şi instaurare a iudaizării creştinismului abandonat de ierarhia tot mai lumească, tot mai atee şi gnostică a Bisericii Mântuitorului Hristos, care tace ori poate binecuvântă statistica mincinoasă a statului ateu, prin politrucii lui anaţionali, anticreştini, antiromâni care maschează nenorocirile trecute şi prezente, care reprigonesc şi repersecută, care rearestează şi redeportează în Gulagul Morţii Albe, MEMORIA – PANTHEONUL spiritual al GENIILOR, PROFEŢILOR, EROILOR, MARTIRILOR, MUCENICILOR, MUCENIŢELOR, CUVIOŞILOR şi SFINŢILOR dacoromâni.

 

   Trebuie să stăruim cu acrivie mistică, filocalică, sofianică de sihastru, isihast carpatin, aşa cum ne-a hărăzit Mântuitorul Iisus Hristos şi Mama Sa, Fecioara MARIA, Geţii Divini, asupra TRADIŢIEI, ADEVĂRULUI, BINELUI, CREDINŢEI, DRAGOSTEI, DEMNITĂŢII, LIBERTĂŢII, ONOAREI, JERTFEI, CRUCII, şi ÎNVIERII Neamului nostru, respectiv a ÎNVIERII noastre, de ieri, de azi şi de mâine, altfel vom pieri ca Neam, ca Biserică, ca Patrie, ca Popor, ca Trecut, ca Prezent şi ca Viitor. 

 

       Imnul Canalului

 

      „Sunt mii de robi ce ard şi sângeră trudind,/ Vad al robiei roşii drumuind/ Gând uriaş ce aprinde-n aspru cânt/ tălăzuiri de ape şi bulgări de pământ.// Cânt greu plămădit din sudoare/ Şi clocot de lut dobrogean/ Se frâng robii greu sub teroare/ izbind în istorii prin Valul Traian/ sfinţind peste vremuri un crez pentru neam/ întins peste Dacia Mare.// Din nou urgii s-au prăvălit peste hotar/ din răsăritul evului barbar/ Ne-au răsturnat credinţe din bătrâni/ Au şters chiar din istorii că am mai fi români.// Ne-au frânt sfinte cruci şi altare/ Şi sfânt ideal ne-au zdrobit/ Călcat-au virtuţi în picioare/ Robitu-ne-au ţara şi neamul robit/ Puhoi plin de ură de Iuda-nvrăjbit/ Şi-mpins să-ngenunche popoare.// Destul am sângerat ne-am umilit şi am plâns/ Atâta prăbuşire e deajuns/ Potop de grindini se vor nărui/ Când trăznetul dreptăţii năpraznic va lovi.// Înfrânţi vom clădi pe durere/ o ţară cetate de fier/ Sărim peste veac din cădere/ din inima ţării martirii ne-o cer/ Spargem în piatră urcuş către cer/ Spre a neamului sfântă-nviere!” (cules de Gheorghe Andreica la Canal, în Mărturii mai vesele şi mai triste din întunericul comunist)

 

                                  Gheorghe  Constantin Nistoroiu

 

   Duminică, 30 Octombrie 2022

<strong><em>                  „Canalul Morţii” </em>– Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei</strong>

 

////////////////////////////////////////

 

Cu acesti bani mulsi din munca iobagilor s-ar putea dubla pensile speciale…Câți bani publici au primit partidele parlamentare anul trecut și pe ce i-au cheltuit

 

De InfoToday 

 

În 2022 au fost vărsate în conturile formaţiunilor politice sume în valoare de 256.640.664,28 lei. Ponderea cea mai mare au avut-o cheltuielile pentru presă şi propagandă: PSD – 58,54%, PNL- 70,72%, PMP – 27,62%, informează News.ro.

Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) a constatat, în urma monitorizării de către Departamentul de control al finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale a informaţiilor referitoare la cheltuielile angajate de către formaţiunile politice din subvenţiile de la bugetul de stat, că în anul 2022 au fost efectuate cheltuieli în proporţie de 72% din totalul sumelor încasate, anunţă vineri instituţia.

 

Autoritatea arată că anul trecut au fost vărsate în conturile formaţiunilor politice sume în valoare de 256.640.664,28 lei, reprezentând subvenţii de la bugetul de stat.

 

Din aceşti bani, ponderea cea mai mare au avut-o cheltuielile pentru presă şi propagandă la Partidul Social Democrat – 58,54%, la Partidul Naţional Liberal – 70,72% şi la Partidul Mişcarea Populară – 27,62%.

 

În ceea ce priveşte cheltuielile cu personalul, acestea au reprezentat ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor angajate de Partidul Pro România şi de Uniunea Salvaţi România, mai precis 44,93%, respectiv 29,28%, arată AEP.

 

Câți bani publici au primit partidele parlamentare anul trecut și pe ce i-au cheltuit

 

/////////////////////////////////////

 

Obsesiile maghiare referitoare la ţinuturile vecinilor

 

Autor: Dumitrescu Ionel-Claudiu

Au trecut şi anii unui secol de la semnarea celebrului Tratat de la Trianon, 4 iunie 1920, şi conducătorii de la Budapesta au rămas tot la ideea că teritoriile din Europa Centrală trebuie să le revină urmaşilor nomazilor sosiţi sub conducerea lui Arpad din pustiurile îndepărtate ale Asiei. Dacă au reuşit să subjuge militar populaţia romanică din zonă, asta înseamnă că robia locuitorilor trebuie să fie veşnică sau cei ce nu sunt de aceeaşi etnie trebuie alungaţi cu orice preţ. Eliminarea acestui drept al armelor duce imediat la concluzia că ungurii nu au vreun drept asupra unui teritoriu în care o mână de oameni bogaţi, definiţi drept aristocraţie nobiliară sau de sânge nobil, i-a exploatat la sânge pe ceilalţi locuitori pentru ridicarea de castele de un lux orbitor şi un trai în huzurul cel mai deşănţat. Era o economie prădalnică a unei „elite” sângeroase prin masacrele comise în timp împotriva ţăranilor iobagi ce le asigurau fericirea ce părea veşnică.

 

 

 Adorarea de către elitele de la Budapesta a epocii Austro-Ungariei este una mai mult decât firească. Imperiul ridicat de către familia de Habsburg era în 1910 al doilea stat ca dimensiuni din Europa, cu 676.615 kmp, şi o populaţie ce ajungea la 51.390.223 de locuitori. Compromisul din 1867 a adus la putere o minoritate etnică peste o mulţime ce trebuia să construiască fericirea dominanţilor şi, treptat, să se transforme în maghiari pentru a trece numeric de masa germanică şi slavă, pentru dominaţie absolută în imperiu. Conducerea de la Viena a cedat foarte mult către Budapesta. Transleithania se întindea pe o suprafaţă de 324.762,68 kmp şi era locuită de 20.886.487 de persoane. Bosnia-Herţegovina, administrată în comun, era întinsă pe 51.199 kmp şi adăuga 1.898.044 de supuşi. Cum politicienii sunt atinşi în totalitate de o gravă boală psihică numită megalomanie, dragostea pentru ţara vastă este mai mult decât explicabilă.

 

 Ţinutul cuprins în interiorul arcului carpatic era un adevărat paradis economic, dar bogăţiile erau asigurate ȋndeosebi de către români şi saşi. Populaţia presupus maghiară, inclusiv secuii, era net inferioară numeric şi se comporta ca o forţă de ocupaţie ce încerca prin toate mijloacele să se menţină la putere, statul având grijă să implanteze birocraţi fideli politicii de asimilare etnică şi de superioritate rasială. Statisticile Budapestei spun clar că nu avea drepturi asupra regiunii. Astfel, românii reprezentau la 1869 nu mai puţin de 59% din totalul locuitorilor şi în 1910 erau încă 53%, chiar dacă autorităţile ungare au făcut totul pentru a realiza deznaţionalizarea multor etnici romanici şi pe alocuri munca a dat rezultate. Mulţi din cei ce se cred maghiari adevăraţi astăzi sunt urmaşii celor care, pentru anumite beneficii, au uitat din ce popor fac parte cu adevărat. Ofițerul Vasile Scȃrneci consemna cǎ locuitorii din actualele comune Ormeniș și Apața (județul Brașov) erau romȃni maghiarizați, foarte dȃrji unguri ȋnsǎ.

 

 Este interesant că astăzi conducătorii de la Budapesta merg iar pe cultivarea extremismului naţionalist şi susţin că au unele drepturi dincolo de munţi, dar nu vor să observe că etnicii turanici reprezentau numai 17,9% din populaţia Transilvaniei la nivelul anului 2011. Grav este pentru liderii extremişti că s-a coborât la acest procent de la 21% în 1992. Scăderea demografică este foarte vizibilă şi în alte regiuni revendicate în numele unei tradiţii istorice anterioare actului semnat în palatul de la Versailles. Numărul maghiarilor din judeţul Bihor a scăzut în deceniul 2002 – 2011 de la 155.554 la 138.441, procentul deţinut din totalul populaţiei depăşind cu puţin un sfert (25,18%). Interesantă este şi situaţia din judeţul Timiş. Aici trăiau la 1880 33.947 de maghiari în raport cu cei 200.834 de români. Autorităţile de la Budapesta au făcut totul pentru sporirea efectivelor etnice şi, după două decenii, apărea în acte 70.338 de maghiari pentru 221.305 români. Explozia demografică a fost una pur artificială şi nu s-a mai menţinut după dispariţia autorităţilor statului dualist. Recensământul din 2011 mai consemna un efectiv de 35.294 de suflete în raport cu cei 550.836 de români.

 

 Teritoriile primite de România prin actul semnat în 1920 şi care confirma voinţa populaţiei transilvănene sunt neînsemnate în raport cu cele 64 de comitate istorice. Întotdeauna se poate şi mai mult. Există însă o mare problemă: populaţia maghiară se reduce fulgerător din cauza emigrărilor şi a natalităţii reduse. Datele istorice precizează că în Croaţia existau în 1910 121.408 maghiari (3,5%), dar numărul acestora a ajuns în 1921 la 81.835 (2,4%). Era evident că funcţionarii fostului imperiu au părăsit în grabă teritoriul slav. Procentul s-a redus în 2011 la numai 0,3%, ceea ce înseamnă 14.048 de suflete.

 

  Nici în Serbia nu se stă mai bine din punct de vedere demografic. Maghiarii sunt concentraţi în partea de nord a ţării slave, dar sunt întâlniţi până în capitala Belgrad. Statisticile au consemnat o diminuare a populaţiei de la 4,24% la 3,53% în intervalul 1991 – 2011.

 

 Tot în scădere este şi populaţia asiatică din Slovacia. Dacă în 1991 erau înregistraţi la recensământ 567.296 de etnici maghiari, efectivele acestora ajungeau în 2011 la numai 458.467, procentele din total trecând de la 10,8 la 8,5%. După unele estimări, acesta ar fi ajuns în 2018 la 8,3%.

 

 Trecerea timpului nu-i avantajează pe cei ce au vise de expansiune ca pe vremea cuceririlor duse de prădătorii nomazi. Istoria îi condamnă la rămânerea într-o lume a fanteziilor politice, dar care pot avea consecinţe neprevăzute şi foarte neplăcute în practică pentru toate părţile implicate. Europa să se bucure că nu sunt revendicate ţinuturile prădate până în sudul Franţei şi în Danemarca.

 

 Este de remarcat un fenomen interesant în această dispută politică: Ungaria Mare devine pe zi ce trece Ungaria Mică. Această prăbuşire demografică provoacă o furie profundă în rândurile clasei conducătoare din capitala de pe Dunăre, sunt luate tot felul de măsuri legislative şi administrative pentru inversarea fenomenului de scădere a natalităţii şi de creştere a mortalităţii. Nici măcar primirea de cetăţeni din statele vecine nu compensează vidul demografic, ascuns de viaţa trepidantă din principalele oraşe ale statului din pustă. Anul 1981 rămânea în istorie prin vârful demografic al Ungariei. Erau atunci în viaţă şi în statistici 10.712.781 de locuitori, cei mai mulţi concentraţi în capitală. A fost şi anul în care a început o diminuare timidă a efectivelor populaţiei, începutul fiind făcut prin dispariţia a 1.867 de persoane. Sporul negativ a crescut la peste 10.000 de suflete în anul următor şi s-a dublat în 1983. Anul 2019 mai găsea 9.772.756 de locuitori, dar fenomenul de diminuare nu poate fi oprit în ciuda măsurilor luate de conducerea de la Budapesta. Toate judeţele Ungariei cunosc o micşorare a populaţiei, cele mai mari valori fiind înregistrate în Békés, Zala, Nógrád, Baranya, Somogy, Vas, şi Heves. Scăderea naturală a fost în primul trimestru din 2020 de 12.355 de oameni. Fenomenul este unul absolut normal din moment ce regimul comunist a avut obsesii privind industrializarea după model sovietic şi se ştie că orăşenii nu se complică prin formarea de familii numeroase. Traiul în mediul urban este scump şi se preferă o viaţă de plăceri personale.

 

Bibliografie minimală

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Austria-Hungary

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Hungary

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Romania

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Slovakia

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Slovenia

 

Iorga, Nicolae, Popoare turanice parazitare, Editura Vicovia, Bacǎu, 2014.

 

Le Bon, Gustave, Premières Conséquences de la Guerre, Flammarion, Paris, 1920.

 

Scȃrneci, Vasile, Viațǎ și moarte ȋn linia ȋntȃi, Editura Militarǎ, București, 2012.

 

Szavai, Janos, Ungaria, Corint, Bucureşti, 2002.

 

https://historia.ro/sectiune/general/obsesiile-maghiare-referitoare-la-tinuturile-567808.html

 

//////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Cei mai mari falsificatori de artă din toate timpurile

Autor: Nicoleta Zaharia

 

Fără îndoială, viața falsificatorilor de artă este la fel de interesantă precum cea a marilor artiști pe care i-au copiat cu măiestrie. Doar un ochi avizat poate spune (nu fără efort) dacă o operă de artă este un fals sau nu.

În spatele unui fals de artă poate fi câștigul financiar (care, fără îndoială, este un motiv suficient), dar mai poate fi și faima pe care un artist o câștigă atunci când dovedește că se poate ridica la înălțimea autorului originalului.

 

Han van Meegeren și metoda de plăsmuire a falsului perfect

Un alt motiv de a falsifica, la prima vedere bizar, este dorința de răzbunare împotriva unui sistem care nu pare să recunoască talentul unui artist la început de drum. 
 Cam așa începe și povestea incredibilă a unuia dintre cei mai faimoși falsificatori de artă din toate timpurile. Este vorba despre artistul olandez Han van Meegeren (1889-1947), prea puțin cunoscut, dar extrem de apreciat în breaslă datorită talentului său excepțional. Atras de stilul naturalist și realist, van Meegeren nu i-a convins pe criticii de artă, care nu s-au arătat foarte entuziasmați de creațiile proprii.

 

I-au recunoscut talentul tehnic, dar nu au găsit nicio urmă de originalitate în opera sa. Supărat pe critici și dezamăgit de nerecunoașterea talentului său, Van Meegeren a decis să-i păcălească. După studii aprofundate, a găsit artistul perfect care urma să fie victima falsurilor sale: mult apreciatul și veneratul Johannes Vermeer.

 

Existau puține informații despre viața acestuia și s-a considerat, probabil, că artistul a produs mult mai multe lucrări decât cele despre care se știa deja.

 

Van Meegeren a demonstrat că, pentru a realiza un fals perfect, trebuie ani foarte mulți de muncă de cercetare. Acesta a locuit la Nisa o perioadă lungă, timp în care a dezvoltat procesul suprem de plăsmuire a falsului perfect. A obținut vopseaua, pânzele, panourile de lemn potrivite și chiar a recreat o pensulă de casă similară cu cea folosită de Vermeer.

 

Han van Meegeren (1889-1947), unul dintre cei mai ingenioși falsificatori de artă din secolul XX

 

Han van Meegeren GettyImages 625256876 jpg jpeg

De asemenea, a reușit să accelereze procesul natural de îmbătrânire a pânzei. 
Însă, mai presus de toate, talentul lui Van Meegeren a fost să înțeleagă exact calitățile lucrărilor lui Vermeer căutate de criticii și experții de artă, oferindu-le acestora genul de picturi pe care sperau și se așteptau să le descopere. În 1937, falsul lui Van Meegeren înfățișând „Cina cea de Taină” a ajuns în mâinile lui Abraham Bredius, colecționar și expert în Vermeer. Acesta nu numai că a pus ștampila că tabloul este autentic, dar a declarat că se afla în fața capodoperei fundamentale a marelui Vermeer.

 

Falsurile lui Van Meegeren au continuat să apară pe piață, devenind un adevărat tezaur cu o valoare estimată la 30 de milioane de dolari. Operele acestuia au fost atât de convingătoare, încât nu au fost niciodată analizate în amănunt. 
 Probabil nu am ști nici până în ziua de astăzi că picturile semnate de Vermeer erau falsuri, dacă însuși Van Meegeren nu s-ar fi deconspirat, fiind prins într-o situație fără ieșire. Istoria artei consemnează că, după cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul olandez l-a adus în sala de judecată sub acuzația de conspirație cu naziștii fiindcă vânduse, prin intermediul unei terțe părți, „Woman Taken in Adultery” de Vermeer, socotită o comoară națională. Decât să fie considerat trădător, mai bine falsificator.

 

Așa că Van Meegeren a mărturisit că a vândut tabloul, însă nu comoara națională, ci o operă creată chiar de el. Pentru a arăta că ceea ce spusese era adevărat, olandezul a pictat o nouă lucrare, sub supravegherea poliției, pe care a intitulat-o „Iisus printre doctori”, ceea ce a dus la renunțarea la acuzațiile de trădare, dar și la condamnarea la un an de închisoare pentru falsuri.

 

Robert Driessen l-a avut pe Giacometti în degete

Același sentiment de răzbunare care l-a mișcat pe Han van Meegeren l-a măcinat și pe prolificul falsificator de artă olandez Robert Driessen. Deziluzionat de faptul că nimeni nu era interesat de picturile sale, el a început să producă variații ale operelor expresioniștilor sau versiuni obscure în oglindă ale originalelor, evoluând în cele din urmă practica sa pentru a crea picturi complet noi, imitând stilul artiștilor consacrați. 
 La sfârșitul anilor ’80, Driessen a trecut la sculptură, descoperind înclinația pentru lucrările lui Giacometti: „Siluete lungi, subțiri și o suprafață amorfă, sfărâmicioasă, nu este dificil să sculptezi precum Giacometti. L-am avut literalmente pe Giacometti în degete”.

 

Poliția estimează că a falsificat cel puțin 1.000 de sculpturi, dar Driessen însuși susține că probabil au fost mult mai multe. Artistul olandez s-a îmbogățit vânzând copii ale lucrărilor devenite celebre ca purtând semnătura lui Alberto Giacometti (sculptor elvețian, unul dintre cei mai apreciați artiști ai secolului XX). A câștigat cel puțin 8 milioane de euro din această „afacere” prosperă, fiind considerat unul dintre cei mai bogați falsificatori din lume.

 

John Myatt și falsurile vândute de mari case de licitații

Artistul britanic John Myatt a intrat cu siguranță în istoria artei, dar nu pentru creațiile sale originale, ci ca orchestratorul celei mai mari fraude artistice ale secolului XX, după cum menționa Scotland Yard. A pictat aproximativ 200 de falsuri, dintre care multe au fost vândute de unele dintre cele mai mari case de licitații din lume, inclusiv Sotheby’s și Phillips.

 

A falsificat lucrări ale unor artiști precum Chagall, Giacometti și Matisse. 
 Lucrările au fost licitate pentru sute de mii de lire de către Christie’s şi Sotheby’s. În 1999, Myatt a fost condamnat la un an de închisoare, dar a ispășit doar patru luni, fiind eliberat pentru bună purtare. Acum operează în mod deschis și legal, vânzând ceea ce el numește „falsuri autentice”.

 

Tom Keating: „Mi s-a părut rușinos câți artiști muriseră în sărăcie”

 

Tom Keating a susținut că a falsificat peste 2.000 de picturi a peste 100 de artiști diferiți, inclusiv Rembrandt și Samuel Palmer. Restauratorul și falsificatorul de artă britanic a scris în cartea sa The Fake’s Progress: „Mi s-a părut rușinos câți artiști muriseră în sărăcie. Toată viața lor fuseseră exploatați de dealeri fără scrupule și, apoi, parcă pentru a le dezonora memoria, aceiași dealeri au continuat să-i exploateze după moarte”. În ochii lui, falsurile erau un atac asupra sistemului de galerii, menit să păcălească experții și să distrugă industria.

 

În 1970, publicația „The Times” îl blama într-un articol pentru „crimele” sale. Keating și-a mărturisit faptele și a fost arestat nouă ani mai târziu. Deși a trebuit să ispășească o pedeapsă în închisoare după ce a pledat vinovat, Keating a scăpat de o sentință după ce a fost grav rănit într-un accident de motocicletă, dezvoltând ulterior bronșită în spital.

 

Autoritățile au renunțat la acuzațiile împotriva sa, deoarece părea puțin probabil să supraviețuiască. Dar sănătatea i s-a îmbunătățit și a trăit până în 1984. Lucrările lui Keating încă se vând cu mii de lire sterline, iar, în 2005, cotidianul britanic „The Guardian” a arătat că până și contrafacerile propriilor falsuri se vindeau cu sume cuprinse între 5.000 și 10.000 de lire sterline.

 

Fragmentul face parte din articolul „Istoria falsurilor. Artă sau înșelăciune?”, publicat în numărul 240 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 ianuarie – 14 februarie, și în format digital pe paydemic.com.

 

https://historia.ro/sectiune/general/cei-mai-mari-falsificatori-de-arta-din-toate-565107.html

 

//////////////////////////////////////////

 

Manipulatorii memoriei, falsificatorii istoriei

Mircea Morariu

Au trecut, cam nebăgați în seamă, și cei 30 de ani împliniți de la tragicele evenimente de la Târgu Mureș, și același număr de ani de la Proclamația de la Timișoara, și aniversarea începutului marelui miting anticomunist din Piața Universității, și 30 de ani de la alegerile ratate din Duminica Orbului.

Un teatru particular- Yorick din Târgu Mureș- a difuzat online, și bine a făcut, spectacolul 20/20, scris și regizat de Gianina Cărbunariu, câteva jurnale, ici-colea, au publicat o seamă de articole despre mai sus amintitele aniversări sau comemorări, cotidianul Adevărul a transmis un interviu cu scriitorul și publicist Stelian Tănase despre alegerile de la 20 mai, am mai citit câte ceva prin revista 22, prin Dilema veche, pe contributors.ro. Iar Radio Europa Liberă a pus pe site și continuă să pună zilnic documente sonore din epocă. Și cu asta, basta. Probabil că același lucru se va întâmpla și luna viitoare, atunci când se vor împlini 30 de ani de la Marea Mineriadă.

Avem chestiuni mai arzătoare la ordinea zilei. Pandemia și controversele cu puternic substrat politic stârnite de ea. Gazetele și televiziunile arondate Opoziției se dau de ceasul morții să ne lămurească cât de tiranic e președintele Klaus Iohannis și cât de mișel și ticălos guvernul, în vreme ce, cei care, teoretic, dețin puterea, au un foarte subțire și parcă tot mai diluat sprijin mediatic. Și, pe urmă, cu sau fără COVID, istoria, memoria nu au mare priză la public, nu se vând, nu fac audiență. Să ne amintim, de pildă, cât de puțini au fost aceia care au marcat, în ianuarie, atunci când nu se prea vorbea despre COVI, împlinirea a 30 de ani de la momentul în care FSN și-a încălcat promisiunile, s-a transformat în partid și a decis să participe la alegeri. Știind încă din data de 6 februarie, când s-a înregistrat la Tribunal ca atare, că toate celelalte partide (PNȚCD, PNL, PSD-ul lui Sergiu Cunescu) vor fi astfel condamnate să facă doar ceea ce se cheamă figurație specială la viitoarele alegeri. Primele libere după 40 de ani și mai bine.

În vremea aceasta, falsificatorii istoriei își văd liniștiți de treabă. Iată, nu mai departe decât săptămâna trecută, dl. Nicolae Croitoru a publicat pe cristoiublog un articol în care se face că rememorează istoria controversatei afaceri cunoscute sub numele de Meditația Transcedentală. Dl. Croitoru a fost, pe vremuri, mare nacealnik, responsabil cu propaganda pe Capitală, iar cine vrea să afle cât de mare i-a fost ticăloșia nu are decât să citească volumul consistentul volum Eu, fiul lor al unuia dintre puținii autentici disidenți anticomuniști români, poetul Dorin Tudoran. Reamintesc că Eu, fiul lor reproduce dosarele de la Securitate ale lui Dorin Tudoran și a stat la baza unui bun spectacol creat tot de Gianina Cărbunariu.

Ce face în articolul său domnul, fost tovarăș, Nicolae Croitoru? Ceea ce a făcut o viață. Minte, falsifică istoria, se dedă operațiunii de manipulare a memoriei. O ironizează pe poeta Ana Blandiana (aici se vede școala Săptămânii lui Eugen Barbu și a României Mari a lui Vadim, lecturi de bază pentru inetelctualul Croitoru), reiterează ideea că toți am fi ori am fi fost la fel de vinovați pentru înflorirea cultului lui Nicolae Ceaușescu, se prezintă pe sine drept eroul salvator. Nu numai pentru Marin Sorescu (pe care l-a salvat de conivență cu Nicu Ceaușescu, alt mare erou cu derogare și cu D.R.Popescu), ci și pentru Gabriel Liiceanu pe care, ce să vezi?, el, tovul Croitoru, l-a pus la adăpost de la o pedeapsă mai aspră. I-a găsit chiar un loc de muncă mai de Doamne-ajută. Umanismul socialist în floare și întruchiparea lui în tovul Croitoru. Chiar, la o adică, i-ar fi salvat pe toți cei dați afară de la Institutul de Științe Pedagogice dacă șeful lor, Virgiliu Radulian, ar fi fost nițeluș mai flexibil.

De fapt, fostul tov. actualul domn Croitoru, al cărui articol este găzduit, cum spuneam, de blogul informatorului Coroiu ,se dedă unei operațiuni similare celei la care s-a dedat pe vremuri între timp repauzatul întru Domnul Adrian Păunescu. Da, admite dl. Croitoru, l-oi fi slujit eu pe Ceaușescu, oi fi servit eu cultul personalității sale, dar am făcut-o subminând comunismul din interior. Și ca să vă fie vouă nițeluș mai moale.

Pe când o decorație pentru tovul Croitoru? Pe când un omagiu pentru un neobrăzat manipulator al memoriei și mizer falsificator al istoriei? Pe când o pensie specială și pentru el? Pentru el, pentru tov. Aurelian Bondrea, pentru tova Olivia Clătici, dacă o mai fi trăind. Nu le inventează oare pesedistul Șerban Nicolae, cel care a spus măscări despre lupta partizanilor și partidul majoritar în Parlament l-a felicitat mustăcind?

 

Manipulatorii memoriei, falsificatorii istoriei

 

////////////////////////////////////

 

 

 

ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

 

 

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

 

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

 

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

 

 

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

 

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

 

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

 

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

 

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

 

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

 

 

Vom trece aici în revistă pe scurt

 

Cinci adevăruri:

  1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

 

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

 

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

 

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

 

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

 

  1. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.

Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.

Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

 

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

 

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

 

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.

1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.

1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.

1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.

1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.

1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.

13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.

1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.

1739 Rusia ocupă Moldova.

1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.

1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.

1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.

1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.

1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).

1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.

1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.

28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.

1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.

1853 Rusia ocupă Principatele.

1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.

1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.

1859 Unirea Principatelor.

1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.

8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.

16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.

17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.

Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.

13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.

Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia

2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti

5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.

24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei

5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.

27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România

10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.

1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.

3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.

Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS

28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.

27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS

9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.

1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.

3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.

9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.

1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.

23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.

30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.

26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.

August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.

Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.

22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

 

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

 

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

 

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

 

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

 

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

 

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

 

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

 

  1. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

 

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

 

  1. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

 

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

 

 

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

 

  1. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

 

 

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

 

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

 

 

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei.

 

 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie.

 

… și patru minciuni răsuflate

  1. “Românii nu sunt aliați de încredere.”

Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

 

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

 

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob.

 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

 

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

 

  1. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”

Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate.

 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

 

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”

“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

 

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

 

  1. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei

Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

 

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

 

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

 

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial“ spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

 

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

 

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

 

 

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

 

 

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

 

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

 

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

 

 

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

 

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

 

 

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

 

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

 

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

 

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

 

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

 

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

 

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

 

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

 

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

 

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

 

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă.

 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

 

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

 

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi.

 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

 

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

 

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

 

 

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

 

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

 

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

 

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

 

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

 

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

 

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

 

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

 

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

 

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

 

Note

 

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

 

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .

O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

 

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

 

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta. 

Când se va pune capăt falsurilor istorice nerușinate inventate de propaganda rusă ?

 

 

  Prof. Dr. Veaceslav Stavila, relata în Blogul istoricului de veghe că publicistul rus Oleg Krasnov din Chişinău, promova în articolul “Istoria românilor – ca linie a frontului războiului informaţional”, publicat de portalul “Unitatea rusă”, următoarea minciună ordinară :

“… Nu există mărturii scrise din care ar reieşi că, în perioada existenţei Moldovei medievale, moldovenii s-ar fi numit români…” (http://rusedin.ru/2011/12/15/istoriya-rumyn-kak-liniya-fronta-informacionnoj-vojny-i/)

 

Iată însă că Miron Costin (1633-1691), cunoscut cronicar al Moldovei medievale, scria cu aproape 200 de ani înainte de apariţia statului România, în lucrarea sa “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, următoarele:

1) “… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân…”

2) „ … Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi..”

 

Întrebare: Când vor înceta şovinii ruşi să ne falsifice istoria ?  

Demontarea unei mari și nerușinate minciuni istorice, aceea că românii din Transilvania și Banat trăiau în regatul maghiar și în imperiul austriac în mare prosperitate, iar unirea cu România a dus la decăderea celor două provincii

 

  „Iar a tăcea și lașii știu! Toți morții tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd și cad!” (George […] 

„Iar a tăcea și lașii știu!

Toți morții tac! Dar cine-i viu

Să râdă! Bunii râd și cad!”

 

(George Cosbuc – Decebal către popor)

 

 

 

 

De 101 ani, românii sunt otrăviți zi de zi cu o mare minciună istorică, aceea că în Transilvania și Banat, trăiau în mare prosperitate în imperiul habsburgic sau în regatul maghiar, iar unirea cu România a dus la decăderea celor doua provincii.

Realitatea cifrelor este cu totul alta: Transilvania și Banatul erau o periferie săracă a imperiului austriac și apoi, între 1867-1918, o periferie și mai săracă a regatului ungar.

Pentru cei care împraștie și azi cu obrăznicie mitul imperiului civilizator avem, mai jos, un tabel cu nivelurile PIB/locuitor din toate provinciile blestematului imperiu:

Sursa: Regional Income Dispersion and Market Potential in the Late Nineteenth Century Hapsburg Empire, Max Stephan Schulze, © Max-Stephan Schulze, London School of Economics. November 2007. (Click pe imagine pentru mărire!)

 

 

Să spunem și cifrele, pentru a nu rămâne nicio umbră de îndoială:

 

 

PIB/locuitor în Transilvania era, la 1910, 1.632 dolari (1990), în vreme ce Austria de Jos avea 3.780 dolari, Boemia 2.782, malul stâng al Dunării 1.900 dolari, malul drept al Dunării 1.878 dolari, bazinul Dunării și al Tisei 2.521 dolari, Austria avea o medie de 2.334 dolari, Ungaria avea 1.887 dolari media, iar media imperiului era de 2.164 dolari.

 Mai sărace decât Transilvania erau doar Galiția, Dalmația, Bucovina (provincii imperiale) și Croația-Slavonia (parte a regatului maghiar).

În ciuda tuturor minciunilor care ne mânjesc ochii și urechile de zeci de ani, Transilvania și Banatul s-au dezvoltat în timpul și datorită administrației romanești, în ultimii 101 de ani.

Iată unde ne aflam astăzi:

Ungaria are trei macro-regiuni:

 

 

 

 

  1. a) Kozep-Magyarorszag-Centru, cuprinzând regiunile Budapesta și Pesta
  2. b) Dunantul-Transdanubia, cuprinzând regiunile Kozep-Dunantul- Transdanubia Centrala, Nyugat-Dunantul- Transdanubia vestică și Del-Dunantul- Transdanubia sudică
  3. c) Eszak es Alfold- Marea campie si Nordul, cuprinzând regiunile Eszak-Magyarorszag- Nordul Ungariei, Eszak-Alfold- Nordul marii câmpii și Del-Alfold- Sudul marii câmpii.

 

Sursa: Extrase din Eurostat (Click pe imagine pentru mărire!)

Transilvania de azi este împărțită în două regiuni de dezvoltare: Centru și Nord-Vest, iar Banatul se află în regiunea Vest.Ce constatăm?

Nivelul de performanță economică este clar superior în toată Transilvania față de partea de est a Ungariei, față de partea de sud și față de regiunea din jurul capitalei Budapesta (adică față de trei sferturi de Ungaria): dacă regiunea Centru are un PIB/locuitor (metodologia PPS – standardul puterii de cumpărare) de 60% din media UE, iar regiunea Nord-Vest are un PIB/locuitor (PPS) de 56% din media UE, macro-regiunea Eszak es Alfold (estul Ungariei, practic) are un PIB/locuitor (PPS) de numai 45% din media UE (regiunea Eszak-Magyarorszag- 46%, Eszak-Alfold- 43% si Del-Alfold – 48%).

Ba chiar și regiunea Pesta din jurul Budapestei se află sub nivelul Transilvaniei (53 % din media UE -PIB/locuitor pentru maghiarii de aici)!

Banatul românesc (regiunea Vest), cu un PIB/locuitor (PPS) de 67% din media UE, depășește, cu atât mai mult, toate aceste regiuni maghiare.

De fapt, în afară de regiunea Kozep-Magyarorszag din jurul capitalei (care include Budapesta) cu un PIB/locuitor (PPS) de 104% din media UE și de regiunile de la graniță cu Austria, Kozep-Dunantul și Nyugat-Dunantul – 63%, respectiv 72%, restul Ungariei nu atinge nivelul de dezvoltare din Transilvania și Banat!

Orașele Transilvaniei și Banatului erau niște biete orașele de provincie pe vremea imperiului austriac și a regatului maghiar, iar modul cum arată astăzi se datorează covârșitor ultimei sute de ani.

Iată cum arată lista marilor orașe din regatul Ungariei, confrom recensământului de la 1910

(sursa: Kogutowicz Karoly, Hermann Gyozo: Zsebatlasz: Naptarral eș statisztikai adatokkal az 1914. evre. Magyar Foldrajzi Intezet R. T., Budapest 1913) și ce au ajuns astăzi acele orașe:

  La 1910, cel mai dezvoltat oraș din Transilvania și Banat, Timișoara, nu se afla printre primele 20 din imperiu, iar Clujul nu era printre primele 40.

În cei 101 ani de administrație românească, toate cele patru orașe transilvănene din tabelul de mai sus au crescut puternic: Clujul a crescut de 5 ori, Oradea de aproape 4 ori, Aradul de peste 3 ori și Timișoara de aproape 5 ori.

Trei din ele (mai puțin Aradul) depășesc Debrecen-ul (al doilea oraș maghiar astăzi) ca populație, economie, influență, recunoaștere internațională.Toate patru depășesc Szeged-ul din toate punctele de vedere.

Nemaipunând la socoteală că și Brașovul are aproape 300.000 locuitori (290.167, mai exact), crescând de 6 ori ca mărime în ultima sută de ani.

Clujul și Timișoara sunt astăzi mari centre universitare și economice, indicatorul PIB/locuitor aici fiind depășit, în Ungaria, doar de capitala Budapesta. Oradea și Aradul au o putere economică similară Clujului și Timișoarei.

În Transilvania și Banat, România a construit 8 aeroporturi (Cluj, Timișoara, Arad, Satu-Mare, Baia-Mare, Târgu-Mureș, Sibiu, Oradea).

În toată Ungaria sunt 9 aeroporturi.Trăgând linie, putem concluziona că Transilvania și Banatul s-au dezvoltat în ultima sută de ani, de la niște provincii îndepărtate și sărace ale imperiului habsburgic sau ale regatului maghiar, la un nivel pe care majoritatea teritoriului maghiar doar îl visează; prăfuitele orașele ardelene de la 1910 au devenit astăzi metropole europene, cum în Ungaria nu există, cu mari universități, cu economie dezvoltată și cu recunoaștere internațională.

Szeged și Debrecen, perlele regatului maghiar de odinioară, sunt azi niște orașe de talie medie, fără strălucire și cu iz provincial, care nu ar avea loc printre primele 10 orașe românești. De ce? Simplu: pentru că în Ungaria, Budapesta sufocă totul în jur.

Kozep-Magyarorszag, zona din jurul capitalei maghiare concentrează jumătate din economia țării vecine, pe când la noi regiunea București-Ilfov abia deține 27% din economia țării.

 Și se mai plânge UDMR-ul că România este un stat ultra-centralizat, în care toate resursele se strâng la București!

Cât de ridicole par astfel de lamentări, când ne uităm la cifre…Pentru a înțelege exact ce drum s-a parcurs din 1918 încoace îi sfătuiesc călduros pe toți criticii administrației românești din Ardeal să facă un drum până în Bistrița-Năsăud. În anul 1910, aici era cel mai sărac colț al regatului maghiar.

Statisticile de atunci (recensământul imperial) ne arată aici o zonă nedezvoltata, puțin populată, lipsită de viață culturală reală, un loc unde urbanitatea nu era deloc marcantă.

Mai puțin de o șesime din populație locuia în orașe. Bistrița era un târgușor cu abia puțin peste 13.000 locuitori.

Astăzi, Bistrița-Năsăud a rămas un județ mic, muntos, cu o populație de mai puțin de 330.000 de locuitori, unul dintre puținele județe transilvane fără aeroport, fără vreo mare companie, lipit de Carpați. Nicio autostradă nu trece pe acolo, niciun proiect de autostradă nu trece pe acolo.

Nicio magistrală feroviara importantă. Singurul dar mare pe care Dumnezeu l-a făcut bistrițenilor este frumusețea ireală a lacului Colibița.

Cu toate acestea, drumurile sunt impecabile, iar municipiul Bistrița este unul dintre cele mai curate și mai bine îngrijite orașe din România. Plâng unii după gospodarii sași care au plecat din orașele bistrițene?

Duceți-va să vedeți ce au făcut gospodarii români: toate fațadele clădirilor istorice arată impecabil și blocurile lucesc de curățenie, spații verzi aerisite, îngrijite, monumente istorice refăcute, o sumedenie de fabrici, mai mici sau mai mari, dezvoltate de zeci de antreprenori.

Clădirile publice sunt toate refăcute, splendid renovate.Bistrița este, astăzi, un oraș de peste 93.000 locuitori (sursă: Timponline.ro) în care nu simți niciun moment provincia. Viața culturală există din plin și nu e deloc formală.

Două lucruri fac din Bistrița o experiență excepțională.

Dintre multele monumente istorice care astăzi sclipesc a nou, se remarcă Palatul Culturii, fosta „Casa asociației meseriașilor din Bistrița” (în germană Bistritzer Gewerbeverein), un palat somptuos care găzduiește o sală de spectacole superbă, decorata cu un candelabru imens și săli de concerte de cameră pline de mici formații care repetă într-un entuziasm care numai provincial nu este.

Aici au loc spectacole de teatru sau concerte, inclusiv cele ale artiștilor locali. Clădirea este spectaculoasă nu datorită arhitecturii, ci datorită unei efervescențe culturale incredibile, care nu ar fi fost niciodată posibilă la periferia unui imperiu arogant, dar decadent.

Pe de altă parte, modernitatea se arată din plin în clădirea spitalului județean de urgență: totul este nou, aparatura este de ultima generație, cele trei blocuri operatorii sunt întru totul contemporane și, lucrul cel mai important, aici s-au mutat de la Cluj 40 de medici în floarea vârstei, care s-au simțit imediat prețuiți.

Un simbol al unei Românii europene, integrate și dezvoltate, acest spital incredibil de nou și de bine pus la punct, unul dintre cele mai bine refăcute și dotate spitale din țara.Așa arată astăzi locul cel mai sărac din regatul maghiar de acum 101 ani!

Un oraș în care nu o să vezi niciun cerșetor. Un județ de talie medie, cu viață culturală, cu industrie electronică și electrotehnică, cu un spital de mileniul III și cu o comunitate de antreprenori și de gospodari de toată isprava.

 Un succes al României moderne de care vorbim prea puțin. Periferia mică și sărăcăcioasă a regatului Sfântului Ștefan s-a transformat, după 101 ani, într-un mod impresionant.

Așa arată, oare, un loc supus unei administrații balcanizate și super-centralizate, cum o numesc unii?

Câți dintre noi ne mai întrebăm cum ar fi arătat acest loc dacă rămânea în afară României, într-un stat străin și indiferent cu provinciile de graniță?

Și dacă tot vorbim de Bistrița-Năsăud, să nu uităm că, acum 101 ani, unii dintre cei mai importanți români veneau de aici: Andrei Mureșan, Liviu Rebreanu, cel mai influent și mai „European” prozator român și George Coșbuc, unul dintre cei doi mari poeți ardeleni de dinainte de Unire, pe nedrept minimalizați de dictatura minților înguste.

Ultimii doi, membri ai Academiei Române.

Cel care ne-a lăsat cea mai expresivă traducere a „Divinei Comedii”, Coșbuc, ar trebui recitit de sute de ori în ziua de astăzi.

Închei cu un exemplu: tulburătoarele versuri din „Decebal către popor”, o poezie scrisă în 1896 pentru a fi rostită (măcar în gând) de fiecare român.

O poezie pe care unii o ocolesc cu grijă, de fiecare data când ar trebui s-o recitesca.

Cei care s-au obișnuit să își câștige liniștiți salariile și pensiile tăcând în două-trei limbi străine, s-ar putea cutremura dacă ar auzi pe cineva șoptindu-le la ureche:

„Ei sunt români! Și ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!”                                                                                    

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi braţele jurând le-aţi pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Duşmanii lângă noi!”

  

 

Citiți și:

Contrar propagandei secesioniste mincinoase: Înainte de 1918, Regatul României era mai prosper decât Ardealul și Banatul austro-ungare! 

 

 

Surse:

  Petrișor PEIU,  http://www.rgnpress.ro/rgn_18/categorii/analize-interviuri/31964-prof-petrisor-peiu-101-ani-de-romania-mai-mult-decat-1000-de-ani-de-regate-si-imperii.html

101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate și imperii

  

 

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), şef de lucrări la aceeaşi instituţie; a fost consilier al Primului Ministru Radu Vasile (1998-1999) şi al Primului Ministru Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004); preşedinte al Sidex Galaţi (1999-2000) şi administrator al Romtelecom (1997-2000), Omniasig (1999-2001) şi Electroputere (2004-2005).Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

 

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/falsificatorii-istoriei/

 

 

///////////////////////

 

Presa românească 1989-1990 

 

Mai jos găsiţi o listă de articole de pe acest blog care conţin facsimile din presa românească a anilor 1989-1990, grupate pe localităţile în care apăreau ziarele sau revistele respective (Timişoara / Bucureşti / Cluj). În paranteze am pus autorii şi titlurile articolelor care au fost scanate. Dacă aceeaşi facsimil l-am folosit la mai multe articole, am indicat uneori numai unul din articolele respective.

 

Presa din Timişoara

 

– „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989 despre prim-secretarul PCR Timiş: „Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie de-acum a noastră adevărată lumină” (Anonim – Radu Bălan, lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara, român prin fiinţă, bănăţean prin simţire, în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989)

 

– Documentul prin care a fost destituit Ceauşescu (Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989)

 

– Ion Iliescu despre terorişti: Indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent. O perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. Împuşcă din orice poziţie (Informare din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale prezentată la televiziune de Ion Iliescu, în „Luptătorul Bănăţean” din 24 decembrie 1989)

 

– „Luptătorul Bănățean” lansează, sub anonimat, chemarea: „Fără milă!” (Anonim – Fără milă!, în „Luptătorul Bănățean” din 24 decembrie 1989)

 

– Luptătorul Bănăţean din 25 decembrie 1989: Se desfăşoară operaţii „pentru neutralizarea cuiburilor de terorişti care, din instinct demenţial, continuă să ţină mîna pe trăgaci” (Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, în „Luptătorul Bănăţean” din 25 decembrie 1989)

 

– 26 decembrie 1989: Frontul Democratic Român din Timişoara acceptă să se subordoneze CFSN-ului (Anonim – Consiliul Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale, în „Luptătorul Bănăţean” din 27 decembrie 1989)

 

– Generalul Gheorghe Popescu, proaspăt numit la comanda garnizoanei Timișoara, face apel către populație (Gheorghe Popescu – Armata e cu noi!, în „Luptătorul Bănățean” din 28 decembrie 1989)

 

– Oliviu Tocaciu explică la TVR treaba cu teroriștii: „Cei care nu se vor preda pînă la ora 17,00 în cursul zilei de joi vor fi judecați de tribunalele militare excepționale, după o procedură sumară, de excepție, pedeapsa aplicată fiind pedeapsa capitală (…) Pînă acum s-au înregistrat cîteva cazuri de predare voluntară” (Precizări făcute la televiziune de avocatul Oliviu Tocaciu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în „Luptătorul Bănățean” din 28 decembrie 1989)

 

– „Cea mai mare parte din elementele teroriste s-au predat, au fost nimicite sau capturate” (Din partea Consiliului Militar Superior, în „Luptătorul Bănăţean” din 30 decembrie 1989)

 

– Discursul de Anul Nou 1990 a lui Ion Iliescu. CFSN a decis abolirea pedepsei cu moartea. “Producţia de cereale însumează nu 60 milioane tone ci doar 16,9 milioane tone (Discursul rostit cu prilejul Anului Nou de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la posturile româneşti de radio şi televiziune, în „Renașterea” din 4 ianuarie 1990)

 

– Interviu cu Lorin Fortuna din ianuarie 1990. „Ne considerăm apartenenți ca obiectiv politic la platforma Frontului Salvării Naționale pînă în preajma alegerilor, la care dorim să ne prezentăm ca o formațiune politică de sine stătătoare” (Ion Dancea, interviu cu Lorin Ioan Fortuna – Preocupări la zi, obiective de perspectivă și Claudiu Iordache – E adevărat!, în „Renașterea” din 4 ianuarie 1990)

 

– Biserica mucenicilor arşi de la Timişoara, sfinţită la Popeşti-Leordeni (Gheorghe Robu şi Jean Moldoveanu – Agenţia de presă „Rompres” a primit din partea Procuraturii Generale a României şi Inspectoratului General al Poliţiei următorul comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană”, ianuarie 1990)

 

– 12 ianuarie 1990 – înlăturarea lui Lorin Fortuna de la conducerea judeţului Timiş (Anonim – O nouă demonstraţie la Timişoara şi General-maior Gheorghe Popescu – Cetăţeni ai Timişoarei şi ai judeţului Timiş!, în „Renaşterea Bănăţeană” din 13 ianuarie 1990; Din partea Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, în „Renaşterea Bănăţeană” din 14 ianuarie 1990; Biroul Executiv al Consiliului Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale – Comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990; Corneliu Ritt şi Vasile Onofrei – Comunicat privind modul de organizare a alegerilor în vederea reconstituirii Consiliului Municipal Timişoara şi Consiliului Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale, în „Renaşterea Bănăţeană” din 20 ianuarie 1990; Consiliul Judeţean Timiş al FSN respectiv Consiliul Municipal Timişoara al FSN – Precizări, în „Renaşterea Bănăţeană” din 21 ianuarie 1990; Consiliul Judeţean Timiş al FSN – Comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană” din 21 ianuarie 1990)

 

– Ianuarie 1990: „Renașterea Bănățeană” apără revoluția. „Oamenii de bună credință din întreprinderea Electrotimiș sînt indignați de încercările de destabilizare politică” … „Să nu uităm ținuta plină de demnitate a domnului Iliescu, cînd, în acea seară încărcată de groază, a acceptat să se urce pe carul blindat, în mijlocul acelei turme eterogene, turbate și nestăpînite, capabilă să dezlănțuie în acele momente o mare ticăloșie” (Corneliu Popovici, Comitetul Frontului Salvării Naționale din întreprinderea Electrotimiș, Gina Nicoară, Sorin Gavra – Să apărăm revoluția, să apărăm democrația!, în „Renașterea Bănățeană” din 16 ianuarie 1990)

 

– Groapa comună din cimitirul eroilor descoperită în ianuarie 1990 (Anonim – Unde sînt morţii Timişoarei? Un nou „cimitir secret” în cimitirul eroilor, în „Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990 şi Comunicat din partea comenduirii garnizoanei Timişoara, în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990)

 

– În unitatea militară 01942 din Calea Lipovei s-a prezentat o echipă a TV Liberă Timişoara să „cerceteze” purtarea militarilor în zilele revoluţiei. Cu ce drept? (Alexandru Şelaru – Adevărul despre armată, în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990)

 

– Cum au venit şi au plecat din Timişoara Bobu şi Dăscălescu (Marian Leş – Din partea aeroportului civil internaţional Timişoara, în „Renaşterea Bănăţeană”, ianuarie 1990)

 

– Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate? (Bătălia de la poligrafie. Partea 1-a: Desantul paraşutiştilor, în „Victoria” nr. 6 din august 1990)

 

– Slobodan Bachici, avocatul securistului Traian Sima: „N-au fost la Timişoara nici spioni sîrbi şi nici spioni unguri” (Dinu Barbu, interviu cu Slobodan Bachici – Domnule gazetar, asta e o prostie!, în „Gazeta de Vest” din 4 octombrie 1990)

 

Presa din Bucureşti

 

– CFSN cere încetarea completă și imediată a focului pe întreg teritoriul țării (video) (Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în „Adevărul” din 25 decembrie 1989)

 

– Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (1). Ceauşescu pleacă în Iran (Agerpres – În cursul ultimei vizite în străinătate, liderii iranieni i-au cerut lui Ceauşescu să accepte cererile poporului român şi Familia Ceauşescu a transferat stocuri de aur în Iran, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989)

 

– Ion Iliescu a refuzat să confirme existenţa unor mercenari străini. „Rezistenţa atroce a vechiului aparat pro-ceauşist a fost bine pregătită. Vor să creeze o situaţie de instabilitate prin teroare, lansînd atacuri împotriva uzinelor, spitalelor, televiziunii şi radiodifuziunii” (Agerpres – Noua conducere a României nu a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989)

 

– Agerpres despre cimitirul săracilor din Timișoara (+ video) (Agerpres – Atrocități de nepovestit la Timișoara. Relatări cutremurătoare ale unor reporteri iugoslavi, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie1989)

 

– Bernard Kouchner: „Românii au făcut revoluţia singuri, fără ajutor din străinătate, fără lovitură de stat pregătită dinainte” (Mihai Stănescu, interviu cu Bernard Kouchner – Românii au făcut revoluţia singuri, în „Flacăra Libertăţii” din 28 decembrie 1989)

 

– Corneliu Coposu, o mediocritate a politicii româneşti (Ion Lazăr – Aberantul preţ al kilowattului-oră a fost anulat. Precizare a primministrului Petre Roman, în „Adevărul” din 29 decembrie 1989)

 

– 20 mai 1990 – duminica orbului (Ion Lazăr – Aberantul preţ al kilowattului-oră a fost anulat. Precizare a primministrului Petre Roman, în „Adevărul” din 29 decembrie 1989 şi Ion Lazăr – O propunere. Acum, despre gazul natural livrat populaţiei, în „Adevărul” din 31 decembrie 1989)

 

– Teroriştii, „cele mai înrăite fiare cu chip de om” (Emil Munteanu – Cine sînt teroriştii şi Surpriza din rezervă, în „România Liberă” din 29 decembrie 1989)

 

– Procurorul Teodor Ungureanu – Diversiunea (4). Scenariul (Anonim – Adunarea de doliu în memoria aceluia care a fost general-colonel Vasile Milea, ministrul apărării naţionale, general de armată post-mortem)

 

– O iniţiativă corectă a ziarului „Adevărul”: jos plăcuţele cu Milea! (Consiliul Frontului Salvării Naţionale – Funeraliile lui Vasile Milea, în „Adevărul” din 30 decembrie 1989)

 

– Mihail Eminescu, poetul semiinterzis (În legătură cu difuzarea volumului X al „Operelor” lui M. Eminescu, în „Adevărul” din 30 decembrie 1989)

 

– Petre Roman: “Informaţii foarte sigure arătau că forţe paraşutate se pregăteau să invadeze locul, nu foarte bine apărat, unde se afla dictatorul” (Radu Bogdan și Ștefan Ciochinaru – Un interviu al primului ministru, Petre Roman, în „Adevărul” din 31 decembrie 1989)

 

– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta” (Rompres – Conferinţă de presă. Precizări făcute de Silviu Brucan în legătură cu particularităţile Revoluţiei Române, în „Adevărul” din 5 ianuarie 1990)

 

– Prima prezentare a persoanei lui Victor Stănculescu pentru publicul larg (Anonim – Adevărul vă prezintă Guvernul României. Astăzi: Ministrul economiei naţionale, General-colonel Atanasie Victor Stănculescu, în „Adevărul” din 5 ianuarie 1990)

 

– 5 ianuarie 1990: Maiorul Mihai Floca începe reabilitarea USLA (Mihai Floca – Reportaj la USLA, în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990)

 

– Incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și diversiunea din presă pentru acoperirea vinovățiilor (Alina Ungureanu – Napalm împotriva culturii române, în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990)

 

– Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni” (Mihai Coman – Un adevăr zdrobitor: Revoluţia română n-a fost un puci!, în „România Liberă” din 7 ianuarie 1990)

 

– Recenzie americană despre Pacepa, pe saitul CIA: „Pacepa doesn’t connect the dots, he adds new ones. A health warning is warranted” (Mihai Creangă – Deci, Pacepa ştia!, în „România Liberă” din 7 ianuarie 1990)

 

– Habarnistul Traian Băsescu vorbeşte despre revoluţie: “Cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata împotriva poporului?”. Nicolae Ceauşescu (17.12.1989): “Ce-au făcut ofiţerii tăi Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras?” (Ordin clar: Trageţi! – stenograma şedinţei C.P.Ex. din 17 decembrie 1989, şi Stenograma şedinţei biroului permanent al Comitetului politic executiv din 14 decembrie 1989, în „România Liberă” din 10 ianuarie 1990)

 

– Ion Druţă: „Se schimbau liderii de la Kremlin, dar ordinele Lenin se băteau cu regularitate şi se trimiteau la Bucureşti” (Ion Druţă – Învăţămintele Revoluţiei, în „Adevărul” din 11 ianuarie 1990)

 

– Primul miting studențesc și cenzura de la TVR (Liliana Stoicescu, Delia Verdeș – Cum a arătat primul miting studențesc la Televiziunea Română Liberă, în „România Liberă” din 11 ianuarie 1990)

 

– Braşovenii din noiembrie 1987 (Braşovenii lui „15 noiembrie” s-au întors acasă, în „România Liberă” din 9 ianuarie 1990 şi Braşovenii lui 15 noiembrie, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

 

– Braşov: “oameni care s-au opus pe faţă revoluţiei au devenit peste noapte activişti de frunte ai FSN” (Comitetul Provizoriu al FSN din Institutul de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică pentru tractoare şi autovehicule Braşov / sector autovehicule – Scrisoare din Braşov, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

 

– Petre Mihai Băcanu: Nu se poate admite ca un apropiat cu cei carecare au timorat, umilit, sfidat şi chiar batjocorit poporul nostru să vină acum în postura de persecutaţi şi vajnici luptători din “opoziţie” (Petre Mihai Băcanu – Cine eşti dumneata, domnule Paul Niculescu Mizil?, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

 

– Motru 1981 – o revoltă uitată de guvernanți. Pe cînd includerea acesteia în legea 341/2004? „Minerii din Motru au înscris una din cele mai mărețe fapte eroice” (Petre Mihai Băcanu – Da, și Motru!, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

 

– 12 ianuarie 1990, a doua încercare de răsturnare a regimului Iliescu (Rompres – Mitingul din Piaţa Victoriei, în „Adevărul” din 13 ianuarie 1990)

 

– Psihoza turiştilor sovietici, similară cu cea despre terorişti răspîndită în 1989 (Rompres – Gorbaciov în favoarea principiului autodeterminării pînă la separare a republicilor unionale, în „Adevărul” din 13 ianuarie 1990; Rompres – Grave incidente în regiunile Nagorno-Karabah şi Hanlar din URSS, în „Adevărul” din  16 ianuarie 1990)

 

– Întrebări pentru Dumitru Mazilu, în ianuarie 1990 (Petre Muşină – Răspundeţi la întrebări!, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

 

– Ziarul „Adevărul”, după mitingul din 12 ianuarie 1990: „Revoluția are nevoie de calm!” (Mircea Bunea – Fără violență!, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

 

– 12 ianuarie 1990 – cînd s-a clătinat puterea FSN. Darie Novăceanu: „Timp de șase ore, Piața Victoriei a devenit piața rușinii și profanării” (Darie Novăceanu – Să fim lucizi: tiranul e mort, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

 

– Paul Niculescu-Mizil: „Nu vreau să invoc motivele procesului marginalizării mele… Sînt la dispoziţia Frontului Salvării Naţionale, la dispoziţia revoluţiei” (Paul Niculescu-Mizil – Scrisoarea domnului Paul Niculescu-Mizil, în „România Liberă” din 16 ianuarie 1990)

 

– Rolul Frontului în zilele revoluţiei, explicat de Silviu Brucan. “Este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie filmul evenimentelor care au dus la înfrîngerea bandelor ceauşiste” (Romulus Căplescu, interviu cu Silviu Brucan – Poporul român are dreptul să cunoască rolul Frontului în zilele Revoluţiei, în „Adevărul” din 16 ianuarie 1990)

 

– Un simpatizant a lui Nicolae Ceauşescu: Constantin Dobre, conducătorul mişcării muncitoreşti din Valea Jiului din 1977 (Constantin Dobre – O scrisoare de la domnul Constantin Dobre…; C. Moraru – …şi un răspuns, în „Adevărul” din 17 ianuarie 1990)

 

– Ianuarie 1990: Firma „Crescent” se dezvinovăţeşte (Rompres – O precizare: „Crescent” nu este amestecat, în „România Liberă” din 17 ianuarie 1990)

 

– Mihail Montanu, ianuarie 1990: „Am fost evacuat din clădirea CFSN sub pază militară, ca un duşman al revoluţiei” (Primim de la domnul Mihail Montanu, în „România Liberă” din 17 ianuarie 1990)

 

– Căinţă şi sfidare – Nomenclatura comunistă în puşcărie. Nicu Ceauşescu, şeful arestaţilor. Ion Dincă îşi exprimă profunde regrete (Sergiu Andon – Căinţă şi sfidare, în „Adevărul” din 19 ianuarie 1990)

 

– Generalul Grigorie Ghiță, unul din cei vinovați de măcelul de la Otopeni, explică poporului: trupele de securitate nu trebuie confundate cu „acele forțe speciale de securitate și elemente teroriste care au fost pregătite în ascuns de dictator într-o totală conspirativitate” (General-maior Ghiță Grigorie – Să se cunoască adevărul; N. Militaru – O diferențiere necesară, în „Adevărul” din 19 ianuarie 1990)

 

– „Misterul” celor 40 de cadavre (Gheorghe Ionescu-Olbojan – Morţii din TIR-ul frigorific – ofiţeri DIA?, în revista „Zig-Zag” nr. 9 / aprilie 1990)

 

– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu (Crina Nedelcu – Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist, în revista „Zig-Zag” nr. 13/1990)

 

– TVR 22 decembrie 1989. Colonelul inginer Colţ explică despre dispozitivul infernal de la TVR (video) (Alexandru Coman – Cacealmaua cu teroriştii, în revista „Zig-Zag” nr. 14/1990)

 

– Demisia din procuratură în 1990 a actualului senator PSD Valer Marian (Valer Marian – Către Procuratura Generală. Domnului Procuror General al Republicii, în „Expres” din 2 august 1990)

 

– 28 decembrie 1989 – doborîrea avionului Bucureşti-Belgrad care avea un singur pasager: reporterul englez Ian Parry (Cristina Paţ – O catastrofă aeriană trecută sub tăcere, în revista „Zig-Zag” nr. 24 din 21 august 1990)

 

– Adevărul despre elicopterul care a tras la Televiziune, speriindu-l pe actualul procuror general adjunct Tiberiu Mihail Niţu (Nicolae Militaru – Revoluţia văzută din cer, în „România. Sînge, durere, speranţă”, album despre revoluţie publicat de ziarul „Adevărul”, decembrie 1990)

 

Presa din Cluj

 

– Cazul locotenent-colonelului Bînzaru, propus pentru degradare şi trecere în rezervă în decembrie 1989 (Florinela Gherasim – Conştiinţa a fost mai puternică decît gradele, în revista „Nu” nr. 32 şi 33 / 1990)

 

– Generalul Cioflină, în 1990, pretindea că nu ştie nimic despre sovieticii ucişi la Brădeşti (Dan Necşa, interviu cu general Dumitru Cioflină – „Ce are asta cu revoluţia?”, în revista „Nu” nr. 33 / 1990)

 

– În 1990 scriam despre “acoperirea adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni” (Marius Mioc – Măsluirea istoriei revoluţiei, în revista „Nu” nr. 33/1990)

 

 

Presa românească 1989-1990

 

//////////////////////////////////

 

 

(Dupa INGROPAREA Adevarului…) SRI desecretizează o mulțime de documente despre decembrie 1989

Serviciul Român de Informații a desecretizat și publicat pe saitul propriu (linc) documentele despre decembrie 1989 pe care le-a trimis fostei Comisii Senatoriale Decembrie 1989.

 

Sînt 13 volume de documente, și anume:

 

volumul 1 – corespondență cu Comisia şi copii după documente elaborate de unitățile centrale din decembrie 1989;

volumul 2 – copii după documente elaborate de unități județene din decembrie 1989;

volumul 3 – copii după documente elaborate de unitățile județene din decembrie 1989;

volumul 4 – corespondență cu Procuratura României şi Comisia “Decembrie 1989”;

volumul 5 – corespondență cu Comisia „Decembrie 1989” privind comunicările către Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989 şi în zilele următoare transmise de unitățile fostului DSS;

volumul 6 – documente referitoare la casete video, audio şi material fotografic realizate de fostele unități DSS;

volumul 7 – documente referitoare la datele pe care le deținea fosta unitate speciala „R” (comunicații şi interceptări radio);

volumul 8 – documente întocmite de SRI referitoare la activitatea cadrelor fostului DSS, care în perioada 15-22 decembrie 1989 au efectuat misiuni;

volumul 9 – situații numerice ale cadrelor din unitățile centrale şi teritoriale ale fostului DSS, situație privind cadrele militare din fostul DSS decedate sau rănite în timpul Revoluției, precum şi copii după documente întocmite în decembrie 1989;

volumul 10 – copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;

volumul 11 – copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;

volumul 12 – copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;

volumul 13 – copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS.

 

Nu am apucat încă să studiez aceste documente, deocamdată doar le semnalez cititorilor. Remarc că în documentele publicate de SRI multe nume sînt secretizate – posibil ca urmare a regulilor recente de ocrotire a datelor cu caracter personal.

 

Amintesc că în perioada activității Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” (condusă la început de Sergiu Nicolaescu, care și o inițiase, iar într-o nouă legislatură comisia a fost condusă de Valentin Gabrielescu) am criticat activitatea acesteia, cît și a Serviciului Român de Informații. Vedeți articolele de pe acest blog:

– Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu

– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese

– Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu

– Boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”

– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos

– Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale „Decembrie 1989” (1994)

– Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (1). Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video)

– 31 martie 1994, audierea mea la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. „Prejudecata dumneavoastră este că trebuie să se afle adevărul despre revoluţie”

– Audierea lui Ion Iliescu la Comisia Senatorială „Decembrie 1989” (video)

 

https://mariusmioc.wordpress.com/2022/12/22/sri-desecretizeaza-o-multime-de-documente-despre-decembrie-1989/#more-27427

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu

 

 

(sinteză a conferinţei de presă a asociaţiei „17 Decembrie” din 25 august 1994; a fost publicată în cartea mea „Falsificatorii istoriei” în 1994, republicată în 1995 şi 1999, iar din 2000 am publicat-o şi pe internet. Faţă de varianta deja publicată pe internet acum am adăugat facsimilele unor documente, lincuri la materiale de pe internet care dovedesc unele afirmaţii şi am folosit diacritice)

 

Raportul SRI despre revoluţie se prezintă ca un amestec al unor informaţii reale, dar vechi, şi unele dezinformări.

 

În partea despre Timişoara a raportului dezinformarea şi reaua credinţă sînt mult mai evidente. Unul din procedeele folosite este prezentarea unor informaţii nerelevante şi trecerea sub tăcere a informaţiilor relevante.

 

De pildă, se spune în raport că acţiunile forţelor de ordine de la Timişoara „s-au soldat cu reţinerea a circa 180 de participanţi, pînă la data de 17.12.89, ora 4,40”. De 2 ori se pomeneşte în raport numărul de 180 de arestaţi. Niciodată nu este pomenit numărul total al revoluţionarilor timişoreni arestaţi, care, conform datelor Procuraturii, este de 978.

 

img_0005Dacă scopul raportului SRI era să ajute cititorul să-şi facă o imagine corectă, obiectivă, despre ceea ce s-a întîmplat la Timişoara, ar fi trebuit să apară în raport numărul total al arestaţilor (adică 978). Se pare însă că nu informarea corectă şi obiectivă este scopul raportului SRI. Credem că este vorba aici de o încercare de minimalizare a acţiunilor represive duse de Ministerul de Interne.

 

Dacă se încearcă minimalizarea represiunii, în schimb este exagerată violenţa manifestanţilor.

 

În întreg raportul se pune un accent disproporţionat de mare pe cazurile în care reprezentanţi ai forţelor de ordine au fost agresaţi de manifestanţi. Modul în care aceste cazuri sînt prezentate constituie de fapt o încercare indirectă, voalată, de contestare a legitimităţii revoluţiei şi de justificare a represiunii.

 

În cazul evenimentelor din Timişoara raportul SRI nu se sfieşte să născocească situaţii inexistente. De pildă: „Provocarea armatei este susţinută de situaţiile în care militarii au fost agresaţi, acţiuni soldate cu răniţi şi chiar morţi”. Se spune de morţi la plural, deci trebuie să fi fost mai mulţi.

 

Asociaţia „17 Decembrie” a cerut Procuraturii să precizeze cîţi militari au fost omorîţi sau răniţi la Timişoara între 16-22 decembrie, înainte de aşa-zisa luptă cu teroriştii, şi cîte din aceste cazuri se datorează altercaţiilor dintre demonstranţi şi forţele de ordine.

 

Procuratura ne-a răspuns: „În perioada 16.12.-22.12.1989, ora 14,00, în municipiul Timişoara nu a fost înregistrat nici un militar decedat, în schimb au fost răniţi un număr de 12 militari. Deşi s-au efectuat cercetări în toate cazurile, pînă în prezent nu se cunosc împrejurările în care aceştia au fost răniţi”.

 

militari răniţi

 

Aşadar, afirmaţia din raportul SRI cu privire la acţiunile de provocare a armatei la Timişoara, care ar fi dus la omorîrea unor militari, este mincinoasă. Remarcăm similitudinea dintre această dezinformare din raportul SRI şi o dezinformare din raportul lui Sergiu Nicolaescu, în care se spune ca în noaptea de 21/22 decembrie 1989 la Bucureşti ar fi fost omorîţi 16 militari. Aceste minciuni sînt răspîndite cu scopul de a justifica represiunea.

 

Revista „România Mare” a scris, în repetate rînduri, despre militarii decapitaţi şi arşi de vii la Timişoara, în decembrie 1989. Ziarul „Armata României”, publicaţie editată de M.Ap.N., a scris şi el despre revoluţionarii timişoreni experţi în decapitarea soldaţilor într-o singură secundă. Dacă raportul SRI n-ar fi pomenit despre existenţa unor militari morţi în primele faze ale revoluţiei timişorene, anumite cercuri politice ar fi suferit o pierdere de credibilitate. Cei care au început cu minciuna trebuie să continue cu minciuna pînă la capăt, altfel îşi pierd credibilitatea.

 

Un lucru este sigur: numărul infim al reprezentanţilor forţelor de ordine care au fost răniţi, dacă îi raportăm la cei 73 de morţi, 296 de răniţi şi aproape 1000 de arestaţi din rîndul revoluţionarilor. Este o dovadă a reţinerii admirabile de care au dat dovadă timişorenii.

 

Nu tăgăduim faptul că, poate, şi revoluţionarii au săvîrşit unele excese. S-ar putea vorbi, de pildă, de un exces de blîndeţe.

 

Insultătoare pentru revoluţionari este aprecierea, nesusţinută de dovezi, că blocarea tramvaielor în Piaţa Maria în 16 decembrie s-a făcut de catre „persoane printre care se aflau şi mulţi indivizi cunoscuţi ca făcînd parte din lumea interlopă a oraşului”.

 

Şi revoluţionarii bucureşteni din Piaţa Universităţii sînt insultaţi, spunîndu-se despre ei că au fost drogaţi.

 

Dacă tot restul raportului SRI ar fi ireproşabil, numai pasajul despre revoluţionarii drogaţi ar fi suficient pentru a cere destituirea lui Virgil Măgureanu.

 

O altă caracteristică a raportului este încercarea de a dovedi punerea la cale din străinătate a evenimentelor de la Timişoara. Nu se dă însă nici o dovadă concludentă în acest sens.

 

Se dă exemplul cu consulul iugoslav Mirko Atanatkovici, chipurile, „infiltrat intr-o agentură a serviciilor speciale ungare”. Cazul e arhicunoscut la Timişoara. Iniţiativa implicării consulatului iugoslav a aparţinut revoluţionarilor care duseseră tratative cu primul ministru Constantin Dăscălescu. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmpla la Timişoara, şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim. Domnul Atanatkovici a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei.

 

Se mai scrie în raport că o persoană, cunoscută ca agent sovietic, a contactat mai mulţi „intelectuali filosovietici din Timişoara (participanţi la evenimente)”, iar apoi, în 21 decembrie, a luat legătura cu ambasada URSS.

 

Nu este nominalizată persoana-agent sovietic, şi nici acei intelectuali filosovietici din Timişoara. Nu se spune nici în ce a constat participarea acestora la evenimente. În Timişoara avem vreo 200000 de „participanţi la evenimente”. Spunînd despre cineva că a participat la evenimente nu dovedeşti mare lucru.

 

Tare vigilent se mai arată SRI-ul cu „intelectualii filo-sovietici din Timişoara”. Nici un cuvinţel însă despre încercarea de a chema trupele ruseşti în ţară dupa 22 decembrie.

 

În problema teroriştilor observăm repetarea tacticii de prezentare a informaţiilor nerelevante şi ocolire a informaţiilor relevante.

 

De pildă, se scrie: „Unii din reprezentanţii puterii nou constituite au preluat si proliferat o serie de zvonuri, cărora le dădeau credibilitate tocmai prin poziţia lor; spre exemplu, preşedintele Consiliului Judeţean FSN Constanţa, Barbu Dinescu, s-a aflat la originea zvonului privind otrăvirea apei potabile”.

 

Este o informaţie interesantă, dar nerelevantă. Relevant este faptul că Ion Iliescu personal, în cuvîntarea ţinută la televiziune în 23 decembrie 1989, vorbea despre teroriştii care trag din orice poziţie. Cuvîntarea a fost văzută de milioane de telespectatori şi reprodusă apoi de multe ziare (de pildă, de „Luptătorul Bănăţean” din 24 decembrie). Dar despre asta, raportul SRI nu zice nimic.

 

Se evită nominalizarea unor persoane cu o contribuţie importantă în diversiunea teroristă dar care s-au remarcat în acea perioadă ca fiind stăpînite de ideea fixă că neapărat Ion Iliescu trebuie să umple vidul de putere rămas după fuga lui Ceauşescu. Nu se scrie nimic despre Teodor Brateş, care a condus emisia televizată din 22 decembrie, şi care a dezinformat milioane de telespectatori. Oare din cauză că Teodor Brateş este cel care l-a prezentat la televiziune pe Ion Iliescu?: „Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 41).

 

Nu se spune nimic despre Sergiu Nicolaescu, care în 22 decembrie a lansat zvonul că clădirea C.C. este minată.

 

Nu se spune nimic despre Cazimir Ionescu, care a spus la televiziune: „O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării!” („Revoluţia română în direct”, pag. 61) [sau aici pe acest blog].

 

Nu sînt nominalizaţi principalii dezinformatori, care au încă o poziţie în viaţa politică românească. În schimb ni se oferă exemple nerelevante de persoane labile psihic care, sub influenţa celor văzute la TVR, au răspîndit zvonuri false despre terorişti.

 

Ca urmare a raportului SRI, credem că se impune:

 

– destituirea domnului Virgil Măgureanu, care a avizat acest raport.

 

– nominalizarea persoanelor care au scris secţiunea despre Timişoara a raportului.

 

– înlăturarea acestora din SRI.

 

Notă: cererile asociaţiei „17 Decembrie” de destituire a persoanelor vinovate de raportul SRI sus-amintit au rămas fără ecou printre politicieni.

 

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu

 

////////////////////////////////////

 

 

 

Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot

   

Octavian Știreanu  

 

Comunicatul de presă al Parchetului General din 3 august a.c. anunță că în dosarul Revoluției au fost trimiși în judecată trei inculpați: Ion Iliescu – fost președinte al României; Gelu Voican Voiculescu – fost viceprim-ministru al Guvernului României și general (rtr.) Iosif Rus, fost șef al Aviației Militare.

 

Parchetul General precizează că „evenimentele din decembrie 1989 au făcut obiectul cercetării în 4.544 de dosare penale”, fiind trimise în judecată „275 de persoane”.

 

Din comunicat rezultă că dosarul celor trei este unul special, din două puncte de vedere. Mai întâi pentru că a fost întocmit „într-un nou cadru procedural” și are în vedere „infracțiunile contra umanității, așa cum sunt acestea definite prin articolul 439 din Codul Penal”. Apoi, pentru că „reține doar responsabilităţile penale pentru persoanele situate la vârful piramidei decizionale politico-militare ale României din intervalul 17-30 decembrie 1989, pentru întregul interval menționat”.

 

Se poate deduce că procesele și condamnările de până acum au fost pentru plevușcă, abia acum ajungându-se la judecarea persoanelor din „vârful piramidei decizionale politico-militare ale României”.

 

 

Într-o traducere liberă, suntem anunțați că, în sfârșit, abia acum va începe mult așteptatul proces al lui Ion Iliescu – pentru că despre Voican Voiculescu și Gl. Rus nu s-ar putea spune că, în intervalul menționat, se aflau ei chiar la vârful piramidei.

 

ACUZAȚI DE INDUCERE ÎN EROARE A OPINIEI PUBLICE

 

Parchetul General precizează că fiecare dintre cei trei inculpați este acuzat de aceleași infracțiuni contra umanității, prevăzute și pedepsite de art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) din Codul penal, și anume:

 

„(1)Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

 

  1. a) uciderea unor persoane;

 

  1. g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

 

  1. i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional;

 

  1. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”.

 

În traducere liberă, „fapte” înseamnă că cei trei au înfăptuit, nu că „au dat ordine” sau că „au incitat” să le înfăptuiască alții. Conform încadrării făcute de procurori, articolul in Codul penal arată că ei, în mod nemijlocit, sunt cei care au ucis, au vătămat integritatea unor oameni, au întemnițat ori au provocat suferințe mari. Și procurorii probabil că au probe în acest sens.

 

Dar, într-o declarație pentru Deutsche Welle, procurorul Cătălin Pițu care a instrumentat dosarul, face o precizare care contrazice încadrarea din rechizitoriu: „Nimeni nu spune că Ion Iliescu a ieșit pe stradă și a împușcat oameni. Poți însă ucide în mai multe feluri. Poți să instigi, de exemplu”, explică șeful Secţiei parchetelor militare din ÎCCJ.

 

Afirmația procurorului Pițu se regăsește în rechizitoriu, unde cei trei inculpați sunt acuzați de alte fapte decât cele pentru care au fost încadrați în Codul penal.

 

Astfel, Iliescu este acuzat că, „cu intenţie, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate”, „urmărind obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, şi şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN”.

 

În această variantă a procurorilor, faptele comise de Iliescu ar fi, una, că el, personal, „a indus în eroare opinia publică” și, a doua, că și-a asumat și „inducerea în eroare a opiniei publice la care au recurs cadrele militare” din conducerea MApN.

 

Pentru Voican Voiculescu este trecută, cuvânt cu cuvânt, aceeași acuzație.

 

Iar în cazul Gl.Rus, acuzația este doar de inducere în eroare a opiniei publice prin ordinele pe care le-a dat: „În calitate de comandant al Aviaţiei Militare, cu intenţie, în intervalul 22 decembrie, orele 16.00 – 30 decembrie 1989, a exercitat prin ordinele sale militare, date în mod sistematic, operațiunea de inducere în eroare a opiniei publice”.

 

Întrebarea care se pune este care anume fapte sunt comise de cei 3 inculpați: „au ucis, vătămat, întemnițat etc” ei personal, cum arată încadrarea din Codul penal care s-a dat faptelor lor sau „au indus în eroare opinia publică”, cum se descrie în rechizitoriu?

 

Răspunsul este important, pentru că pedepsele sunt diferite. Nimeni nu se poate juca cu destinul oamenilor. Una este să fii acuzat de omor direct și de celelalte trei fapte de la art.439, cum sună încadrarea, și alta este dacă ai indus în eroare în opinia publică, cum sună acuzația din rechizitoriu.

 

Nu trebuie să fii savant în Drept pentru a constata că avem de-a face cu o contradicție: acuzația din rechizitoriu nu-și găsește corespondent în încadrarea juridică. Or, cât am trage de textul penal ca de o plastilină, „inducerea în eroare a opiniei publice” nu este „un fel de a ucide”, cum susține procurorul Pițu. Pentru inducerea în eroare probabil că există o pedeapsă pentru „inducere în eroare”, nu pentru omor.

 

TEROARE FĂRĂ TERORIȘTI

Eroarea indusă în opinia publică de cei 3 inculpați este, potrivit procurorilor, cea cu privire la existența teroriștilor. Procurorii susțin că inculpații intenționat au indus lumea în eroare – adică au mințit – pentru că „urmăreau menținerea și consolidarea puterii politice obținute, dar și legitimarea în fața opiniei publice”.

 

În traducere, invocarea teroriștilor a fost o gogoriță menită să-i ajute pe cei în cauză să rămână la putere. Or, se spune în rechizitoriu, „nu există probe apte să demonstreze că în intervalul 22-30 decembrie 1989 au existat terorişti sau orice altă forţă care să desfăşoare acţiuni ostile revoluţiei şi revoluţionarilor”. Era liniște și pace, nimeni nu se opunea revoluției și revoluționarilor, ne încredințează procurorii.

 

În acest sens, rechizitoriul citează concluzia unei analize a Secției Parchetelor Militare realizată între 1990-94, care „stabileşte în mod pertinent că psihoza securist-teroristă şi focul fratricid au fost cauzele deceselor şi vătămărilor din intervalul 22-30 decembrie 1989”. Deci dacă psihoza a fost cauza, creatorii psihozei sunt vinovații. Aceasta este jongleria cu principiile de drept pe care ne-o propun procurorii.(Folosirea sintagmei „ psihoză securist-teroristă”, în loc de formularea mai simplă „psihoză teroristă”, are chichița sa. Procurorii afirmă de fapt că ostilitatea împotriva securității a fost indusă intenționat în opinia publică, inclusiv de cei trei inculpați. A fost o ostilitate indusă artificial, în mod samavolnic, nici pe departe să fie un sentiment real, resimțit de toți românii care au ieșit în stradă în acele zile, strigând „Jos securitatea!”. Poate voi reveni cândva asupra acestui subiect).

 

Admitem concluzia procurorilor că n-au existat teroriști, ci doar o „psihoză securist-teroristă”. Adică o teroare fără teroriști.

 

Admitem și că „n-a existat nicio altă forţă care să desfăşoare acţiuni ostile revoluţiei şi revoluţionarilor”, cum se spune în rechizitoriu. Nu cumva să credem că securitatea a fost vreo astfel de forță, ne previne fraza respectivă…

 

Dar rechizitoriul afirmă că, totuși, în intervalul 22-30 decembrie 1989 au survenit 857 decese și 2382 răniri de persoane. Decesele și rănirile au fost prin împușcare. Adică din țevile unor puști au ieșit niște gloanțe. Puștile erau în mâinile unor oameni. Ale cui? – aceasta e întrebarea.

 

Ale cui au fost puștile și cine a apăsat pe trăgaci? Pentru că acolo s-a născut crima.

 

Au cercetat procurorii câte arme de foc au fost distribuite salariaților din instituții și întreprinderi începând cu luni, 18 decembrie 1989, ca urmare a ordinului de mobilizare a gărzilor patriotice? A fost audiat vreun director de astfel de întreprinderi despre cum s-a organizat procedura de distribuire a puștilor? Cunosc câțiva directori care, cu toate riscurile, au refuzat să se conformeze și au ținut armele sub cheie, nu le-au dat pe mâna salariaților.

 

În acele vremuri, ca și acum de altfel, evidența armelor și cartușelor este una dintre cele mai stricte posibile. Se știa cu precizie unde se află fiecare armă și fiecare glonț și cine răspunde de ele. Bănuim că nu li s-au dat arme și îndemnul hai la luptă, bă! S-au făcut tabele cu toți cei care au primit puști și muniție. Unde sunt acele tabele? A fost cercetată procedura de recuperare a armelor de foc de la populație pe tot parcursul anului 1990? S-au făcut tabele, câte arme s-au recuperat, de la cine, cine le-a depus, din ce garnizoană proveneau?

 

În noaptea de 24 decembrie veneam de la redacție spre casă și pe podul de la Elvila, cum i se spune acum, m-a oprit o grupă de civili înarmați, cu vestita panglică tricoloră pe mâneci, semnul distinctiv al revoluționarilor „de bine”. Au îndreptat armele spre mine, m-au întrebat unde lucrez, au început să înjure presa comunistă și, în cele din urmă, drept tribut pentru liberă trecere și „în numele revoluției”, mi-au luat husele de pe toate scaunele mașinii. Tot în acele zile, în secția zețărie din combinatul Casa Scânteii unde se paginau ziarele se trăgea de afară prin geamuri când nu te-așteptai, noroc că erau plasate foarte sus, dar tot ne aruncam pe burtă, sub mesele de paginare.

 

Cunoscutul actor de comedie Horia Căciulescu a fost împușcat în mașină în seara de 24 decembrie, în timp ce se deplasa pe str. C Mille, dinspre Palatul Universul spre Palatul Telefoanelor. În mașină mai erau două femei surori. S-a trezit în fața unei formațiuni de soldați, comandați de lt. maj. Emil Pană, de la UM 01395 București. Audiat ca martor, ofițerul avea să declare că mașina nu a oprit la somații, continuându-și drumul – fiind foarte probabil ca, din cauza zgomotului infernal din zonă, somațiile lor să nu fi fost auzite. „Am dat ordin să se tragă, iar un soldat a tras în șofer, în zona capului”, avea să spună ofițerul. Focul asupra mașinii a fost executat de doi militari în termen. Au tras ca la balamuc și gloanțele au spulberat, pur și simplu, capul actorului. Astfel se face că el nu a putut fi recunoscut decât pe 27 decembrie, dată menționată și pe actul său de deces.

 

Nu era nevoie ca cineva „să genereze și amplifice” vreo psihoză. Psihoza se năștea instantaneu peste tot unde se petreceau astfel de episoade tragice, iar veștile rele circulau cu viteza glonțului.

 

Nu trebuia să vină Iliescu să creeze prin comunicate și apariții la televiziune „psihoza securist-teroristă”, ea s-a născut în stradă, am trăit-o mulți pe pielea noastră.

 

A FOST UN „FOC FRATRICID”:

TRĂGEAU „FOCHIȘTI”, NU TERORIȘTI!

Rechizitoriul mai afirmă că „aceste conduite (ale celor trei inculpați, de inducere în eroare a opiniei publice) au avut drept consecințe generarea și amplificarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situaţii de foc fratricid generalizat”.

 

Întrebarea este: între cine și cine s-a declanșat „focul fratricid generalizat”?

 

N-au fost teroriști, dar procurorii au datoria să ne spună cine erau combatanții „focului fratricid”.

 

Dacă au participat la foc, să-i numim „fochiști”. Sau trăgători. În niciun caz securiști. Nu contează cum îi numim, contează să știm cine pe cine împușca. Pentru că acolo s-au născut crimele. Și acesta este răspunsul de esență pe care o întreaga țară îl așteptată de la geniile din procuratură. Cu acuzațiile aduse lui Iliescu nu se rezolvă problema adevărului despre cine a apăsat pe trăgaci, „21-22 cine a tras în noi”.

 

Cine a avut puști în mână în acele zile? – asta e întrebarea la care trebuie să răspundă o anchetă penală profesionistă. Cine a avut arme, de unde proveneau armele, cine le-a dat și cui le-a dat, la ordinul cui au fost date, câtă muniție a dispărut din evidențele stricte ale unităților militare de tot felul, cum și de la cine au fost (dacă au fost!) recuperate armele existente pe inventar la data de 15 noiembrie în toată țara ș.a.m.d.

 

Morții și răniții din revoluție sunt legați de răspunsurile la această întrebări, nu de „inducerea în eroare a opiniei publice”. Rechizitoriul poate fi considerat o încercare de inducere în eroare a opiniei pblice.

 

Dar nu mai suntem într-un film despre cât de dulce a fost glonțul patriei, ci despre realitatea că unii oameni aveau niște puști pe care, excitați de evenimente, au început să le folosească de parcă trăgeau după ciori.

 

Cine sunt acești oameni – să le zicem „fochiști”, nu teroriști? Și cine le-a dat armele? Că n-or fi luat ei cu asalt garnizoanele militare ca pe niște Bastilii de pe Dâmbovița.

 

Procurorii nu răspund prea clar – ce a fost mai întâi, oul sau găina? Întâi au început împușcăturile și după aceea conduita inculpaților „a generat și amplificat psihoza securist-teroristă”? Sau, dimpotrivă, mai întâi inculpații au bătut câmpii despre teroriști și după aceea au apărut și împușcăturile?

 

Nu cumva această psihoză a apărut mai întâi în stradă – iar informațiile despre împușcături în diverse locuri, cu diverse consecințe, au început să circule într-o bălăbușie de nedescris?

 

Au rezolvat procurorii problema misterioaselor simulatoare de împușcături care au declanșat panica în Piața Revoluției, din care avea să se nască canonada reală, nu simulată, de artilerie?

 

A fost audiat celebrul actor, regizor, ministru care, cu vocea lui inconfundabilă, dădea de pe tancuri comanda „foc!” în direcția Muzeului de Artă unde a ars o aripă întreagă? Înregistrarea video există. A văzut-o onor procuratura? Și ce-o fi declarat el, fie-i țărâna ușoară, despre acest rol al vieții, din care s-au născut pagube ireparabile și care a fost ascuns sub preș decenii? S-a urcat pe tanc să comande „foc!” împotriva Muzeului de Artă pentru că-i crease Iliescu o psihoză securist-teroristă?

 

Parchetul General stabilește cu precizie data, ora și minutul la care s-a prăbușit regimul comunist: „Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu Nicolae şi Elena, la data de 22 decembrie 1989, orele 12.06, moment ce a însemnat pierderea prerogativelor puterii de stat de către aceştia și sfârşitul dictaturii comuniste în ţara noastră”.

 

Pe de altă parte, același rechizitoriu mai stabilește că Iliescu e responsabil de tot ce s-a petrecut în țară din 22 decembrie ora 16 până în 30 decembrie 1989.

 

Apare și aici o întrebare: împotriva cărui stat a dat Iliescu lovitură de stat, din moment ce statul comunist – potrivit procuraturii – a încetat să existe cu 4 ore (fără 6 minute!) înainte de apariția sa pe scena revoluției? Până și Virgil Măgureanu se întreabă „împotriva cărui stat a dat Iliescu o lovitură, a unui stat care nu mai exista? Diversiunea a fost dirijată de factori din afară, dar nu au putut intra și în Armată”, a declara fostul șef al SRI pentru EVZ, în ianuarie 2022.

 

A lămurit procuratura cine a adus poporul în stare de beligeranță? Cine a pronit acel foc fratricid?

 

S-a tot vorbit despre înțelegerile de la Malta. Despre faptul că în România a fost o lovitură de stat organizată de CIA și KGB. Chiar și fostul șef al SRI, Virgil Măgureanu, s-a trezit a treia zi după scripturi afirmând negru pe alb, într-o carte recentă, că evenimentele din decembrie 1989 au fost o lovitură militară de stat dată de SUA și Rusia. Ce spune procuratura despre aceste lucruri? N-ar fi cazul ca opinia publică din România să aibă un punct de vedere oficial cu privire la amestecul puterilor străine în evenimentele din decembrie?

 

Nu cumva „focul fratricid” a fost pus la calea de acestea tocmai pentru a compromite ideea de revoluție, care ar fi dat României prea multă demnitate, ascendență și simpatie în ochii străinătății?

 

În timp ce torpilarea ideii de revoluție, ridicarea pe soclu a loviturii de stat, lapidarea și compromiterea liderilor care au gestionat țara în acele zile fierbinți, focul fratricid, împușcarea lui Ceaușescu într-o zi de Crăciun după un simulacru de proces pot fi tot atâtea argumente să stăm mucles în banca noastră și cu capul plecat în fața lumii.

 

UN EXORCISM NECESAR: PROCESUL LUI ILIESCU

 

Timp de decenii, industria propagandei anti-Iliescu a fost una dintre cele mai profitabile. S-a investit enorm ca o personalitate ca Ion Iliescu să fie compromisă și apoi distrusă.

 

S-au cheltuit prea mult timp și prea mulți bani pentru ca acest deznodământ să mai fie amânat.

 

Demonizarea lui Iliescu a produs glorie, a născut cariere, a băgat destui bani în buzunarele multora. Pentru lovirea lui în fel și chip s-au dat decorații, s-au înființat institute, s-au finanțat ong-uri cu bani neștiuți de nimeni, s-au tipărit cărți cu „adevăruri” inventate, s-au înființat posturi universitare, s-au dat „doctorate în Iliescu”. Tot felul de figuri neisprăvite scoase la lumină din mâlul revoluției și-au găsit un rost în viață și au devenit celebri înjurându-l pe Iliescu în numele „adevărului despre Revoluție”.

 

O uriașă mașinărie de incriminare și manipulare despre Iliescu și revoluție a dominat viața publică decenii în șir. Astfel putem înțelege de ce acest proces este considerat de mulți un fel de exorcizare a societății românești.

 

Iliescu este personajul tragic al unei situații în care a început prin a fi omul potrivit la momentul potrivit și care, printr-o manipulare de proporții colosale, a ajuns să fie considerat de mulți vinovatul absolut pentru necazurile tuturor.

 

L-au dușmănit mai întâi cei care n-au ajuns la butoiul cu miere al puterii, acuzându-l pe Iliescu de criptocomunism și solidaritate cu foștii comuniști.

 

În sens invers, l-au dușmănit la fel de tare foștii tovarăși din nomenclatura partidului, pentru că în timp ce Iliescu s-a salvat, ei, care stăteau cândva la aceeași masă cu eroul revoluției, au ajuns în pușcărie. Activiștii partidului, mai mari sau mai mici, n-au putut digera faptul că fostul lor tovarăș a ajuns în fruntea bucatelor, dar n-a mișcat un deget în ajutorul lor.

 

L-au dușmănit mai ales toți cei cărora Ceaușescu le-a făcut un rău, în vreun fel sau altul, și acesta nemafiind, l-au înlocuit cu Iliescu, pe care l-au transformat în paratrăznet al nemulțumirilor și țintă a răzbunării pentru frustrări de tot felul.

 

L-au dușmănit apoi perdanții din revoluție, milioanele de oameni simpli care au rămas de căruță în lupta cu duritățile aduse de capitalism, considerându-l vinovat tot pe Iliescu de faptul că viața lor de dinainte, în care aveau asigurate casa, locul de muncă, gratuitate la școli și spitale etc s-a dus pe apa sâmbetei. „Iliescu l-a omorât pe Ceaușescu și uite unde am ajuns”, spun cei carora revoluția le-a lovit destinul.

 

Dar cea mai perfidă lucrătură impotriva lui Iliescu a venit din partea fostei securități. Securiștii, care pretind că ei sunt salvatorii revoluției, nu pot ierta că nu li s-a recunoscut acest „merit istoric”, că au fost blamați și huliți de poporul ieșit pe străzi și că unii șefi de-ai lor au înfundat pușcăriile în loc să fie decorați. Ne vom da seama cât de adâncă este nemulțumirea care a mocnit în fosta securitate și cât de puternică este dorința ei de răzbunare numai dacă vom vedea cum, în ultimii ani, dinspre fosta securitate apar cărți cu tonele și interviuri care se măsoară în km, precum cârnații pe funie, din care rezultă cât de luminată a fost securitatea, cât de eroic s-a comportat ea în revoluție și ce „caracter mizerabil” are Iliescu care le-a trimis șefii în pușcărie. Zilele trecute, Anca Alexandrescu a difuzat în emisiunea sa „Culisele ststului pralel” de pe Realitatea Plus un fragment dintr-un interviu mai vechi al lui Iulian Vlad. Ascultarea acelui interviu este edificatoare pentru șiretenia parșivă în care acest individ încearca să ascundă o dușmănie fără margini pe care o nutrea față de Ion Iliescu. Iar spusele sale au valoare de ordin de îndrumare pentru rețeaua pe care a condus-o și care este, bine merci, activă și astăzi.

 

Securitatea nu uită și nu iartă, iar lui Iliescu i-a venit sorocul.

 

Iliescu nu este doar personajul tragic al unei revoluții care-și devorează fiii, așa cum se întâmplă mereu în istorie. Este ținta aleasă cu grijă pentru luneta timpului.

 

Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Decembrie 1989 – Dezvăluiri în premieră

 

În premieră absolută, în ediţia specială a TVR 1 Decembrie Roşu: Dezvăluiri în premieră din „Dosarul Revoluţiei” – episodul Revoluţie sau lovitură de stat? din 22 decembrie 2022, realizatorul Mihai Rădulescu şi invitaţii săi ne-au adus noi dezvăluiri relevante, unele inedite, pentru confirmarea adevărurilor ascunse şi devoalarea secretelor murdare ale autorilor loviturii de stat din decembrie 1989.

 

Invitații menționați au fost: general de justiţie – magistrat Cătălin Ranco Piţu, procuror șef al Secției Parchetelor Militare de pe lângă ÎCCJ, istoricul Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european şi jurnaliştii de televiziune Cornel Mihalache şi Răzvan Butaru, poate cei mai dedicaţi şi obiectivi investigatori ai evenimentelor din Decembrie 1989.

 

În sinteză, noile informaţii, a căror valoare probatorie apare indubitabilă, privesc mai multe stări de fapt, dintre care menţionăm:

 

Ion Iliescu a convocat generalii Armatei, agenţi ai GRU, la un consiliu de taină unde Brucan a iterat că Armata este unicul suport al noii puterii, dar și că Armata a reprimat sângeros revolta populaţiei şi, pe cale de consecinţă, trebuie să apară cu imaginea nepătată. Ion Iliescu a preluat imediat ideea şi adresându-se generalilor vinovaţi de represiune, în calitatea sa de nou comandant suprem, a decis: Trebuie să luăm petele de pe voi şi să le punem pe terorişti (videograma 1.11.15) ;

Colonelul Filip Teodorescu a fost numit de directorul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, cenzor al serialului „Revoluţia Română în direct“ realizat de Virgil Tatomir şi Mihai Tatulici (videogramele 1.08.41 – 1.10.38);

Petre Roman a afirmat în 2007, cu prilejul unui turneu în opt state vest-europene, şi a scris în 2018 (în volumul memorialistic „Despre pasiune în vremuri de libertate“): Cel puţin o parte a ziselor acţiuni teroriste au fost, în realitate, diversiuni puse în mişcare de conducători ai Armatei confruntaţi cu acuzaţii dure pentru participarea Armatei la represiunea sângeroase a revoltei populare. Apoi, în anul 2022, din fotoliul de director general al Institutului Revoluţiei Române, a susținut o cu totul altă teză: A tras Securitatea (videograma 22);

Solicitarea sprijinului militar sovietic este dovedită de comunicate explicite cât se poate de clare şi repetat transmise de către Televiziunea Română şi Radio România (videograma 1.06.56)

Din videogramele mai sus enumerate, o vom prezenta, în transcriere, pe cea care reprezintă o ştire în premieră absolută, privind rolul de consilier – cenzor exercitat de colonelul Filip Teodorescu asupra serialului de televiziune „Revoluţia Română în direct“.

 

 

Răzvan Butaru: – Serviciile v-au bântuit încă din 1990, de la Revoluţia Română în direct…

 

Mihai Tatulici: – Da, aşa se întâmplă atunci când joci cărţi mari.

 

R.B. : – Aţi spus undeva în carte că în momentul în care aţi dezvăluit că Armata a tras, un anume Serviciu şi-a făcut datoria de a…

 

M.T. : – Nu un anume Serviciu, vă spun S.R.I-ul, proaspăt înfiinţatul S.R.I. După incidentul cu Gelu Voican Voiculescu şi primirea de către noi a celor care ne păzeau, conducerea Televiziunii a luat o decizie, că nu suntem responsabili de secretul de stat şi legislaţie şi trebuie să primim un consilier. Am primit o halucinantă sugestie cum să mă întâlnesc cu el: Vă veţi vedea la noapte la ora două în Piaţa Romană! Eu reprezentam o instituţie, Televiziunea publică, dar ăla ce instituţie o reprezenta la ora două noaptea în Piaţa Romană?!

 

Era vorba de domnul Filip Teodorescu, care tocmai ieşise din încălecătura de la Timişoara, din arest, puşcărie, ce dracu’ a fost. Era, în ghilimele, consilierul directorului Serviciului Român de Informaţii. Ne-am întâlnit noaptea, am vorbit, am stabilit că facem aşa….În sensul că îl sunăm şi-i spunem: Episodul e gata, joi veniţi să-l vizionaţi, dacă aveţi observaţii să avem timp să le operăm. Şi totul a mers bine, până când domnul consilier…

 

R.B. – Cenzor…

 

M.T. – …cenzor a început să fie nemulţumit de atitudinea noastră… Adică, am început să umblăm pe la Armată, să cerem de la Ministerul Apărării tot felul de chestii, să vedem imagini…

 

 

 

Quod erat demonstrandum! Consilierul-cenzor a intervenit la momentul în care Virgil Tatomir şi Mihai Tatulici erau pe cale de a deveni contravenienţi ai directivei comandantului suprem, Ion Iliescu, privind transferarea responsabilităţii Armatei pentru represiunea sângeroasă a revoltei populaţiei asupra teroriştilor, adică a Securităţii. În complinire, în emisiunea TVR 1 la care ne referim, domnul general de justiţie – magistrat Cătălin Ranco Piţu, procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare, a venit cu precizarea că sunt documentate consecinţele discursului lui Ion Iliescu prin care a acuzat furibund acele forţe bezmetice ale Securităţii, care, nu-i aşa, trăgeau din toate poziţiile. Acest discurs, mai precizează domnul general-magistrat, a fost dublat, dacă nu triplat, prin retransmitere de către televiziune, radio şi presa scrisă.

 

Pe seama scoaterii lui Filip Teodorescu din Penitenciarul de strada Popa Şapcă nr. 7 din Timişoara, menţionat de prin anul 1514 în „Analele Regatului Ungariei”, circula, zic unii, o legendă urbană, cum că Virgil Măgureanu i-a oferit libertatea şi absolvirea de acuzaţii dacă va omite orice fel de referire la prezenţa forţelor speciale sovietice în Timişoara.

 

Ca martor al unei convorbiri telefonice din 18 decembrie, dintre Filip Teodorescu şi Iulian Vlad, cu referire la evenimentele din ziua anterioară, cel din urmă l-a admonestat sever pe Filip Teodorescu pentru faptul de a nu fi executat integral ordinul interzicerii accesului în Timişoara a autoturismelor Lada cu turişti sovietici. Autoturisme noi, cu numere de înmatriculare în serie şi ocupanţi tineri, care au pătruns în oraş pe Calea Buziaşului. Poartă de intrare pentru care generalul Nuţă, adjunct al ministrului de Interne, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, nu a destinat efectivele necesare, motivând că nu mai dispune de personal. Dar nici Filip Teodorescu nu a făcut vreo diligenţă pentru o altă soluţie.

 

Eram dispus să depun mărturie în instanţă, despre acest episod, de natură a atesta că prezenţa forţelor speciale sovietice era o realitate. O realitate, de care, însă, aveam să-mi dau seama, instanţa nu era în mod real interesată, iar Filip Teodorescu mi-a pus în acoladă roşie paragraful din însemnările pregătite pentru proces, adnotându-l: Nu este cazul. Mi-a fost evident de ce nu era cazul, având în vedere cine şi cum preluase puterea, dar primisem şi un avertisment expres pe care generalul Militaru mi l-a făcut personal în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1990, în sensul că dacă voi mişca în front ori voi contraveni referinţelor pozitive pe care le are despre mine de la vecinul său, locotenent-colonel Gheorghe Stan, fost locţiitor al generalului Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice: „Dacă vreau te pot împuşca“.

 

Când am fost audiat ca martor în Dosarul decembrie 1989 de către echipa de procurori militari, din care făcea parte şi actualul şef al Secţiei Parchetelor Militare, mi s-a învederat că cercetarea exclude conexiunile externe. Mi-am spus, în sinea mea, că Parchetul va face, din nou, corvoada inutilă a lui Sisif.

 

Jurnalistul Răzvan Butaru spunea că adevărul mult clamat se află consemnat în volumul imens al documentelor generate de evenimentele din decembrie 1989, inclusiv – şi mai cu seamă – în presa timpului, completăm şi noi. O remarcă notabilă, făcută de un cunoscător. Dar, adăugăm, relevarea adevărului din muntele de steril necesită, pe lângă eforturile căutătorului gramului de aur din tonele de zăcăminte, abordări obiective, non partizane, eliberate de prejudecăţi, clivaje de logică şi inteligenţă, de gândire obstructivă, chiar rea-voinţă şi alte asemenea non criterii de investigare generate de sindromul Hodor.

 

https://www.cotidianul.ro/decembrie-1989-dezvaluiri-in-premiera/

 

//////////////////////////////////////

 

 

Dosarul Revoluției, în instanță. Virgil Măgureanu: Nu a fost nicio „revoluție”, ci lovitură de stat

 

By

Euro Oltenia Info

 

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte astăzi dacă menţine decizia de restituie la Parchetul Militar a dosarului Revoluţiei în care fostul preşedinte Ion Iliescu şi fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu sunt acuzaţi de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.

 

Dosarul Revoluţiei a fost trimis în instanţă de procurorii militari în luna aprilie 2019, în proces fiind citate peste 5.000 de părţi civile. Procesul a fost blocat mai mult de un an, pentru discutarea unor cereri şi excepţii ridicate de părţile din dosar.

 

Fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi generalul (rtr.) Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare, sunt acuzaţi în acest dosar de săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii. Ion Iliescu nu s-a prezentat la niciun termen al procesului.

 

Conform rechizitoriului, pe fondul degenerării relaţiilor dintre România şi URSS, după momentul „Praga 1968″, dar şi ca urmare a stării de nemulţumire profundă şi generală din societate, s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu, dar care urmărea menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.

 

Procurorii militari susţin că gruparea din jurul lui Ion Iliescu a acţionat abil şi eficient în preluarea puterii politice şi militare în decembrie 1989. Este ceea ce spune și fostul director al SRI, Virgil Măgureanu.

 

„Se știa din anii 70 că Iliescu va fi succesorul lui Ceaușescu”

Fostul șef al SRI spune, potrivit romanialibera.ro, că schimbarea lui Ceaușescu a fost o operațiune minuțios și îndelung pregătită de Gorbaciov, Kremlin și KGB, dar și de americani, israelieni și francezi. El a catalogat cele petrecute în Decembrie 1989 drept „lovitură de stat militară, reușită parțial” și că Securitatea, condusă de Iulian Vlad, l-a dus de nas pe Ceaușescu.

 

„Revoluția, ori cum s-o fi numind, din decembrie 1989, n-a fost opera unei mulțimi spontane ieșite în stradă pentru că nu-l mai suporta pe Ceaușescu. Într-adevăr, el devenise, săracul de el, de nesuportat. Revoluția aceasta a fost o prăbușire la scară continentală a unui sistem social-politic, care, de-a lungul anului 1989, și-a încheiat cariera”, afirma Virgil Măgureanu. El a mai spus că se ştia încă din anii ’70 că Ion Iliescu avea să fie succesorul lui Ceauşescu la conducerea PCR.

 

Un scenariu mondial

Într-o emisiune la Realitatea Tv despre care a relatat și adevarul.ro, Virgil Măgureanu a completat cele afirmate anterior: „Scenariul acestei revoluţii desigur că a fost convenit şi la nivelul celor doua mari puteri. Fermenţii săi s-au derulat pe tot parcursul anului 1989. Acest scenariu nu s-a putut conveni şi avea în el şi părţi de spontan cum se intâmplă în toate marile mişcări de masă. Fără îndoială, spontanul şi-a avut rolul său” Întrebat unde crede că a apărut elementul de complot, unde s-a produs trecerea de la o mulţime exasperată cum erau în Timişoara şi Bucureşti la producerea unei lovituri de stat, Virgil Măgureanu a răspuns: „Ideea de conspiratie eu nu o caut pentru că nu cred că se regăseşte intr-un moment atât de important precum căderea lui Ceauşescu. Între scenariile de la Timişoara şi cel de la Bucureşti trebuie să facem diferenţieri. Dacă pe data de 20, la Timişoara, regimul lui Ceauşescu fusese abolit, asta are o mare importanţă . S-au făcut tatonări în mai multe orase ca Iaşi, Timişoara, Cluj, de către persoane din afara României. Până la urmă a fost aleasă Timişoara. Nu cred în conspiraţii, mă iau după evidenţe. Prezenţa unor trupe special angajate şi special dispersate în teritoriu nu poate fi negată, pentru că sunt documente. Am avut o discuţie pe tema loviturii de stat cu un istoric. Dacă socotim acea secvenţă în care generalul Stănculescu a dat ordine care veneau în contradicţie cu ordinele lui Ceauşescu, atunci a fost o lovitură de stat. Dacă socotim că acest lucru a fost o lovitură de stat, atunci am avut o lovitură de stat”, a mai declarat Măgureanu.

 

https://www.euroolteniainfo.com/dosarul-revolutiei-in-instanta-virgil-magureanu-nu-a-fost-nicio-revolutie-ci-lovitura-de-stat/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

EXCLUSIV // B1.ro prezintă INTEGRAL Rechizitoriul Revoluției Române. Episodul 1: Dovada implicării Rusiei în evenimentele din decembrie 1989 / Filosovietismul lui Iliescu și acoliților săi

  

 

Redacția B1.ro

 

 

După 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, România nu are încă încheiate socotelile cu cel mai important moment din istoria sa recentă. Morții de atunci nu-și găsesc liniștea nici acum, pentru că societatea românească în general și justiția în particular nu au reușit în atâția ani să finalizeze ceea ce a fost numit generic “Dosarul revoluției”.

 

 

Între timp, o mare parte dintre suspecți au decedat, iar cei care trăiesc au ajuns deja la o vârstă înaintată. După 30 de ani, România nu are încă oficial niciun vinovat pentru crimele din decembrie 1989. Din acest an are însă, un rechizitoriu extrem de vast al Dosarului revoluției, patru inculpați – Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, generalul (rtg) Iosif Rus și amiralul (rtg) Emil (Cico) Dumitrescu – și cinci suspecți – Petre Roman, Teodor Brateș, Tudor Postelnicu, Ioan Toma și Viorel Igreț. 

 

Lovitură de teatru: Dosarul Revoluției ar putea fi mutat la altă instanță. Acesta e deja tergiversat de decenii (VIDEO)

EVENIMENT – 27 IAN, 15:34

Lovitură de teatru: Dosarul Revoluției ar putea fi mutat la altă instanță. Acesta e deja tergiversat de decenii (VIDEO)

Extrem de puțin, ar zice majoritatea românilor, dar totuși un început pentru aflarea adevărului despre perioada care a schimbat radical orientarea României în istoria modernă.

 

 

Până acum, în presă a apărut doar un rezumat al rechizitoriului din Dosarul Revoluției. Iată că acum, în premieră, B1.ro vă prezintă în exclusivitate, integral, Rechizitoriul din Dosarul nr. 11/P/2014, intitulat generic Dosarul revoluției. Acesta e întocmit de Procuror militar şef, General maior magistrat, Gheorghe Cosneanu.

 

Având în vedere că acest rechizitoriu are peste 500 de pagini, vom prezenta, în serial, mai multe fragmente relevante pe diverse teme cu legătură directă cu Revoluția Română. Subiectul va fi comentat, periodic, și în emisiunea “Se întâmplă acum”, realizată de jurnalistul Tudor Barbu pe B1.TV.

 

Rechizitoriul revoluției române, Episodul 1 – Implicarea Rusiei (fosta URSS) în evenimentele din decembrie 1989

 

Un fir roșu străbate cele 500 de pagini ale rechizitoriului revoluției. Este vorba de filosovietismul celor implicați în decembrie 1989. De la fostul președinte Ion Iliescu, până la generalii care l-au ajutat în acele momente, toți sunt suspectați de legături cu servicile secrete din fosta URSS. B1.ro redă integral pasajele din rechizitoriu în care sunt devoalate legăturile cu Moscova ale grupului ce a preluat puterea în 1989. Intertitlurile aparțin redacției.

 

CITEŞTE AICI INTEGRAL RECHIZITORIUL REVOLUŢIEI ROMÂNE

 

I – paginile 1-125

 

II – paginile 126-250

 

III- paginile 251-375

 

IV- paginile 376-501

 

PRIMELE DOVEZI PRIVIND LEGĂTURILE COMPLOTIȘTILOR CU URSS

 

Analiza declaraţiilor, evidenţiază mai multe aspecte.

 

  1. a) Toate declaraţiile se armonizează foarte bine, neexistând contradicţii cu privire la starea de fapt relatată. Ulterior, prin probatoriul administrat, s-a demonstrat că multe dintre concepţiile complotiştilor au fost puse în practică începând cu 22 decembrie 1989. De exemplu, necesitatea majoră de a fi contactată ambasada URSS a răzbătut încă de la primele momente în care unii complotişti s-au întâlnit la 22 decembrie 1989 în sediul TVR. Martorul Filipoiu Mihail (medic în decembrie 1989) audiat la sediul SPM la data de 03.05.2018(vol. –V-Declaraţii, f.142-156), a relatat că „Ne-am deplasat la televiziune (….) am văzut că din studio a ieşit un bătrânel despre care ulterior am aflat că era generalul Militaru (….) Am fost marcat de sosirea lui Iliescu care efectiv a fost adus pe sus(….) Pe hol, în acel moment ne aflam eu, Sergiu Nicolaescu cu doi cascadori, generalul Militaru şi acea persoană care filma(….) În prezenţa mea, pe hol, Sergiu Nicolaescu, generalul Militaru şi Ion Iliescu au discutat despre oportunitatea de a merge la ambasada sovietică. Eu am replicat violent că nu au ce căuta la ambasada sovietică. Ion Iliescu a întrebat cine sunt, iar Sergiu Nicoalescu a replicat „Este de-al nostru de la baricadă”. Ion Iliescu mi s-a adresat spunându-mi că sunt tânăr „Tu nu ştii, dar aşa trebuie”. După acest moment Sergiu Nicolaescu, generalul Militaru şi Ion Iliescuau intrat într-unul dintre studiouri.”

 

  1. b) Este foarte bine conturat filosovietismultuturor componenţilor grupului dizident.

 

  1. c) Componenţii acestui grup, prin funcţiile deţinute, puteau exercitainfluenţe majore, atât cu caracter militar, cât şi cu caracter civil. Se observă că latura militară era compusă din ofiţeri superiori cu funcţii la vârful ierarhiilor MApN şi DSS, dar şi din ofiţeri ce au deţinut funcţii la nivel mediu. Latura civilă era formată din persoane cu funcţii ce permiteau exercitarea de influenţă asupra tuturor mediilor civile, inclusiv asupra elitelor culturale.

 

  1. d) Influenţa externă a grupului a ajuns până la vârful ierarhiei politice din URSS (Mihail Gorbaciov).e)Aripa politică, ce-şi subordona în mod firesc aripa militară, era condusă de Iliescu Ion.

 

FILOSOVIETICII AU PRELUAT TOTAL PUTEREA

 

Toţi componenţii grupului Iliescu au preluat puterea totală în stat. Iliescu Ion a fost preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani. Generalii Stănculescu Victor Atanasieşi Militaru Nicolaeau deţinut în mod succesiv funcţia de ministru al apărării. Măgureanu Virgila fost iniţial consilier al preşedintelui Iliescu Ion, iar apoi primul director al principalului serviciu de informaţii al României –SRI.Vasile Ionel, a fost numit de Iliescu Ionîn funcţia de şef al MStM al Armatei, iar apoi consilier prezidenţial. Generalul Kostyal Ştefan şi-a reprimit gradul de general maiordupă ce a fost degradat în anul 1970 la gradul de soldat ca urmare a colaborării cu serviciile de spionaj sovietice. Dumitrescu(Cico) Emila fost numit în funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interneşi apoi de consilier de stat la AdministraţiaPrezidenţială. La scurt timp după preluarea puterii de către CFSN,condus de Iliescu Ion, a fost reactivat un număr important de generali şi ofiţeri superiori, cu toţii filosovietici.

 

FILOSOVIETISMUL LUI ION ILIESCU

 

Singura explicaţie pentru ascunderea existenţei, filozofiei şi acţiunilor acestui grup complotist–dizident o reprezintă totalul filosovietismal componenţilor grupului, începând cu Iliescu Ion. Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a preexistenţei unui grup civilo-militarpro-sovieticcare a desfăşurat acţiuni concrete de înlăturare a lui Ceauşescu Nicolaeşi care a apărut în prim-planulsocial-politico-militar al zilelor Revoluţiei, ar fi fost în contrast evident cu dorinţa exprimată de noua putere de a fi percepută ca fiind o reală emanaţie a mişcării revoluţionare din decembrie 1989. Mai mult, o devoalare a adevărului ar fi putut însemna pentru „grupul Iliescu” o periclitare privind preluarea şi păstrarea puterii în stat.

 

MANIPULAREA TVR PRIVIND INTERVENȚIA MILITARĂ A SOVIETICILOR

 

  1. Solicitarea intervenţiei militare din partea URSS

 

În cursul zilei de 23 decembrie 1989, aproximativ orele 10:30, crainicul TVR Marinescu George a transmis „în direct” următorul mesaj: „Suntem informaţi că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică, care ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit.” La scurt timp, postul naţional de radio a transmis un mesaj similar. Ulterior acestui prim moment, mesajul televizat a fost repetat.(vol. XI –Documente, procesul verbal de la pag. 4) Este lesne de realizat gravitatea mesajului. Se punea problema ca pe teritoriul României să pătrundă trupe aparţinând unui stat străin, mai precis ale URSS. Tocmai dată fiind gravitatea comunicatului, se exclude varianta conform căreia angajaţii TVR au transmisacest mesaj în mod independent, fără o autorizare prealabilă. La momentul emiterii mesajului, TVR se afla sub control militar.Cu toate acestea, Voiculescu Voican Gelu , în faţa Comisiei Senatoriale, a declarat că la baza comunicatului a stat o neînţelegere în urma căreia angajaţii TVR au luat singuri decizia anunţului. Probatoriul administrat a relevat că pe tema intervenţiei militare din partea URSS s-au purtat discuţii la vârful decizional al CFSN, existând chiar probe că o astfel de intervenţie a fost solicitatăla 23 decembrie 1989 de cătreIliescu Ion şi generalul Militaru Nicolae, adică tocmai decătreliderii „grupului complotistIliescu”susţinutde URSS.În faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 241/J.I.4(Stenograma nr. 3 din 21.09.1993), gl. Guşă Ştefana spus:”Nu am avut încredere în ei (în ruşi) şi nu o să am niciodată. Istoria ne-a spus cătoate pericolele au venit deacolo, se ştie clar asta, şi cred eu, ferească Dumnezeu, tot de acolo vor veni. E o părere personală. Să ştiţi că nu-mi era frică de unguri, ci de cine era în ţara lor, peste 60 de mii de ruşi, cu divizii de tancuri şi de aviaţie (…) Să ştiţi că indiferent ce s-ar fi întâmplat, soldatul nostrum tot trăgea (…) Nu vreau să-mi arog niciun merit. I-am căutat (pe sovietici) din sediul MApN. Lângă mine a fost Mircea, care mi-a făcut traducerea cu generalul Moiseev. Pentru că, vă spun, ei întrebau dacă e nevoie de ajutor. Am spus: ”Nu! N-am nevoie de niciun fel de ajutor.” (…)

 

ILIESCU A CHEMAT RUȘII

 

La 23 decembrie au venit la mine, să cerem ajutor. A venit generalul Militaru, era şi domnul Iliescu de faţă. A fost el, a fost Voican, degeaba declară că n-au fost. Au fost chiar la mine în birou, la MStM. Asta a fost pe 23 decembrie. Au spus că moare lumea. Eu le-am spus că atâta timp cât voi fi şef al Marelui Stat Major nu admit aşa ceva şi atunci am pus mâna pe telefon şi am sunat la Moscova. Nu ştiam ruseşte şi l-am chemat pe actualul general Mircea pentru traducere. Am transmis că indiferent ce se va întâmpla, nu avem nevoie de ajutor sovietic. E un adevăr ce nu se poate ascunde. Poate au cerut-o din teamă că se va întâmpla ceva, dar eu am zis-o foarte limpede, că indiferent cât de amărâtă era armata noastră, asta ne mai lipsea, să vină ruşii. S-a cerut clar măcar o brigadă, iar Militaru ştie de ce ascunde treaba asta (…) Domnilor, eu l-am văzut pe generalul Militaru vorbind din biroul ministrului apărării, în 23 decembrie cred. Fusese pus ministru. Păcătosul de Lupoi, care a fost un dezertor, a luat o puşcă şi s-a postat în spatele domnului Iliescu şi a început să dea sfaturi acolo la TVR. Pentru mine, Lupoi şi Cico Dumitrescu, cât oi trăi, sunt nişte dezertori (…) În momentul când m-am dus în minister şi s-a lansat ideea asta, din păcate era şi domnul actual preşedinte acolo, că ar trebui nişte trupe specializate aeropurtate care să-i lichideze pe teroriştii care trăgeau.

 

Propunerea aceasta, ca să fiu cinstit, preşedintele Iliescu a făcut-o, cred că era dus de Militaru. Cel mai mult a vorbit Militaru, care trebuie să recunoascădacă are un pic de caracter, ceea ce nu cred (…) Să ştiţi că ceea ce vă raportez acum este adevărul adevărat(…) ”În completarea celor spuse de generalul Guşă Ştefanîn faţa Comisiei Senatoriale, martorulMircea Dumitru (declaraţie de martor, 28.03.2017, sediul SPM, vol.I–Declaraţii, f.259-262) a spus:„În decembrie 1989, aveam gradul de colonel şi eram şeful Biroului Special al Marelui Stat Major al Armatei Române, care realiza cooperarea pe linie militară între marile state majore ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (…) La 23.12.1989, în jurul orelor prânzului,am fost chemat în cabinetul ministrului de gen. Eftimescu. În cabinet se aflau gen.Eftimescu, Ion Iliescu, Petre Roman, gen. Militaru şi alte 6-7-8 persoane. Gen. Eftimescu mi-a ordonat să fac legătura telefonică cu gen. Moiseev şi după ce am obţinut legătura mi-a ordonat să transmit următoarele: „S-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor?”. Moiseev a răspuns următoarele:„O asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor român şi sovietic”. Cu aceasta, convorbirea a luat sfârşit,iar eu am ieşit imediat din birou (…) După aproximativ 2-3 ore, în sediul ministerului a venit gen.Guşă, şeful Marelui Stat Major,care mi-a dat ordin să mă prezint din nou la cabinetul ministrului,iar eu m-am conformat. În birou se aflau aceleaşi persoane ca la prima discuţie, plus gen. Guşă.Acesta din urmă, mi-a ordonat să fac din nou legătura cu gen. Moiseev, am făcut legătura,iar gen. Guşă mi-a dat ordin să transmit următoarele: „În calitate de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, eu, gen. Guşă, nu am solicitat şi nu voi solicita ajutor militar sovietic.”

 

Auzind acestea, gen. Moisee va rostit o formulă scurtă de încheiere a discuţiei şi astfel convorbirea a luat sfârşit. Imediat după acest moment, am părăsit biroul ministrului. Trebuie arătat că pe timpul acestei convorbiri telefonice, ca şi în timpul primei convorbiri, cei aflaţi în cabinetul ministrului nu au avut niciun fel de reacţie. Eu nu cunosc ce anume s-a discutat în biroul ministrului înainte de sosirea mea în respectivul birou şi nici după plecarea mea. Este de presupus faptul că, din moment ce gen. Guşă mi-a solicitat să dau cel de-al doilea telefon pentru a exprima cu claritate poziţia generalului faţă de o eventuală prezenţă militară sovietică în România, în biroul ministrului să se fi purtat discuţii pe această temă, discuţii despre care,însă nu cunosc nimic”.La rândul său, generalul HortopanIon, la nivelul anului 1989 comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, a declaratîn faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 251/J.I.4(St. nr. 06 din 18 octombrie 1993 ) următoarele:„Referitor la posibilitatea să chemăm trupele sovietice, pe 23 decembrie s-a făcut o intervenţie înURSS. S-a dat un telefon.”La întrebarea „Cine a dat telefon?”generalul a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu” apoi a adăugat : „S-a telefonat de acolo, din biroul ministrului, pe telefonul direct cu Moscova” Nu în ultimul rând, audiat fiind de aceeaşi comisie senatorială,în dosarul nr. 282/J.I.4, Stenograma nr. 25 din 11.01.1994, după numeroase insistenţe din partea membrilor comisiei, gl.Eftimescu Nicolaea spus: „În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 am fost chemat la biroul ministrului apărării. Atunci era Militaru (….) Am fost chemat pentru efectuarea unei convorbiri telefonice externe (….) În cabinetul respectiv erau prezente mai multe persoanedin conducerea puterii – FSN, era încăperea destul de plină. Aceştia, începând cu dimineaţa de 23 decembrie au revenit frecvent la MApN, în special la cabinetul ministrului. Aici am aflat că se intenţiona efectuarea unei convorbiri telefonice cu Marele Stat Major al Armatei Sovietice (….) Am aflat , din discuţiile care se purtau – îl am în imagine pe generalul Militaru–că obiectul convorbirii urmărea sondarea părţii militare sovieticecu privire la o eventuală participare cu forţele speciale pentru combaterea teroriştilor.”

 

CFSN A APELAT LA INTERVENȚIA MILITARĂ SOVIETICĂ

 

În pofida insistenţelor, gl.Eftimescu Nicolae nu a dorit să spună exact conţinutul convorbirii telefonice (argumentând că nu e necesar acest lucru , sau că nu-şi aminteşte) şi nici nu a pronunţat numele celor care au iniţiat convorbirea telefonică, rezumându-se să afirme: „Acei oameni reprezentau noua putere! Ei reprezentau conducerea Frontului Salvării Naţionale! În momentul acela eu reprezentam o verigă în acel sistem al legăturilor şi am făcut ce am făcut dintr-un sentiment de colaborare cu noua putere!”Conţinutuldeosebit de grav alacestor declaraţii nu poate fi ignorat. Dealtfel,nu sunt singurele probe care indică faptul că la 23 decembrie 1989 factorii de decizie ai CFSN au apelat la intervenţia militară sovietică. Astfel, Martorul Iliescu Gheorghe, sediul SPM, 08.06.2017(11/P/2014, vol.II – Declaraţii, f.133-140) – „În decembrie 1989 îndeplineam funcţia de şef al securităţii Maramureş (…) La 22.12.1989, la nivelul judeţului a fost constituit un Comandament Militar Judeţeandin care făceau parte comandantul Regimentului de Tancuri, un profesor civil, eu, şi fostul şef al Gărzilor Patriotice Maramureş, pe nume Tătaru. La 22 sau 23.12.1989 ne aflam cu toţiiîn sala de consiliu şi am asistat personal la o discuţie telefonică dintre numitul Tătaru şi comandantul unităţii militare de grăniceri din Sighet.

 

În cadrul acestei discuţii, Tătaru i-a cerut comandantului unităţii de grăniceri ca atunci când unităţi militare sovietice se vor prezenta la frontieră, să le fie permisă intrarea în România. Tătaru era foarte sigur că aceste efective militare sovietice se vor prezenta pentru a intra în ţară şi a motivat prezenţa sovieticilor prin faptul că aceştia urmau să salveze Revoluţia. Am fost foarte surprins de cele auzite, am intervenit şi i-am solicitat lui Tătaru să contramandeze acest ordin nefiresc. Tătaru a refuzat să contramandeze ordinul, dar după cum se ştie, nici sovieticii nu au pătruns în ţară.”Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, trebuie spus că la nivelul lunii decembrie 1989, singurele persoane care aveau drept desemnătură şi de reprezentare în organele de coordonareale forţelor Tratatului de la Varşovia, din partea României, erau ministrul apărăriişi Şeful Marelui Stat Major al Armatei . La 23 decembrie 1989 generalul Milea Vasile era decedat, iar generalii Stănculescu şi Militaru nu au fost numiţi în mod oficialîn funcţia de ministru al apărării. Începând cu 23 decembrie 1989 gl.col. (r)Militaru Nicolae era impus de Iliescu Ion ca ministru de fapt, iar acesta s-a comportat ca atare,dardecretul oficial de numire a fost emis la 27 decembrie 1989.Pe cale de consecinţă, la 23 decembrie, singurul military român care putea în mod legal să solicite o intervenţie străină era gl. Guşă Ştefan. Aşa se explică de ce generalul Mikhail Moiseev –Şeful Marelui Stat Major al Armatei URSS, a discutat doar cu omologul său român problema trimiterii unorforţe militare în ţara noastră, iar ca urmare arefuzului categoric din partea acestuia intervenţia nu s-a realizat.

 

ÎNTÂLNIRE CU DELEGAȚIA GRĂNICERILOR SOVIETICI

 

În mod indirect, solicitarea intervenţiei militare, făcută de la vârful statului român, reiese şi din conţinutul următoarelor declaraţii de martor :Togan Gheorghe, audiat la 29.05.2017(vol.II–Declaraţii, f.112-118), a declarat: „În luna decembrie 1989 eram comandantul Batalionului 104 Grăniceri Botoşani (…) În data de 23.12.1989 am primit o notă telefonică prin care nise comunica faptul că pe firul de cooperare de la Cernăuţi s-a transmis că împuternicitul de frontieră sovietic, colonelul Lutţki solicită o întrevedere de frontieră în punctul Gherţa – Racovăţ, pentru data de 23.12.1989, orele 14:00 sau 16:00. Nu s-a comunicat motivul întrevederii, deşi potrivit uzanţelor, trebuia să ni se comunice motivul. Am luat legătura cu col. Apostol pe care l-am întrebat care este motivul întrevederii. Acesta mi-a spus că la baza întrevederii stătea un comunicat al TVR,pe care l-am văzut şi eu, potrivit căruia s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică şi că aceştia au promis ajutor militar imediat. Am întrebat ce mandat am şi mi s-a comunicat că în urma unei discuţii cu generalul Guşă Ştefan să transmitem următoarele:România nu a cerut ajutor militar, nu avem nevoie de ajutor militar sovietic, armata română este în staresă definitiveze Revoluţia (…) La data şi ora stabilite, ne-am întâlnit pe culoarul bornelor de frontieră, fără ca noi să trecem linia de frontieră, cu delegaţia grănicerilor sovietici din care făceau parte col.Lutţki, zece-doisprezece ofiţeri şi un general despre care am aflat ulteriorcă se numea Stuz. Acesta din urmă mi-a spus că trebuie să-i comunic ce se întâmplă în România, iar eu i-am răspuns că se întâmplă ceea ce se vede la televizor, că şeful statului a fugit şi Guvernul este dizolvat. Col. Lutţki m-a întrebat dacă am mandat să mă întâlnesc cu ei şi din partea cui. I-am comunicat că am mandat de la generalul Guşă, respectiv din partea conducerii superioare a armatei, după care i-am comunicat cele trei idei arătate mai sus. Grănicerii sovietici au discutat între ei, după care generalul m-a întrebat cine sunt teroriştii care acţionează în capitala României, iar eu i-am spus că nu am cunoştinţă despre aceste aspecte. I-am întrebat dacă mai sunt probleme de discutat şi după ce s-au consultat între ei, mi s-a răspuns că întrevederea s-a încheiat şi că dacă voi avea nevoie de ajutorul lor,să le comunic pe linia de cooperare. Am procedat la saluturile cuvenite, după standardele de cooperare, după care am plecat la batalion. Din câte îmi amintesc, toţi împuterniciţii de frontieră s-au întâlnit cu omologii lor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră”.

 

Apostol Gheorghe (declaraţie de martor, sediul SPM, 04.11.2017-(vol.III–Declaraţii, f.8-13) –„În decembrie 1989 eram şeful Statului Major al Brigăzii de Grăniceri Iaşi, prim-locţiitor al comandantului Marii Unităţi şi înlocuitor al comandantului de brigadă care fusese schimbat. Această brigadă avea în responsabilitate paza frontierei de stat cu U.R.S.S. între localităţile Rădăuţi şi Galaţi. Pe acest segment existau mai multe unităţi (batalioane). Dinspre stânga spre dreapta, aceste batalioane erau la: Rădăuţi, Botoşani, Iaşi (aici se afla şi comanda brigăzii), Huşi şi Galaţi. Fiecare batalion avea în responsabilitate un sector de frontieră de aproximativ 80 -100 kilometri. În decembrie 1989 ne aflam în plină reorganizare şi tranziţie având în vedere că s-a hotărât ca trupele de grăniceri să fie trecute din subordinea M.Ap.N. în subordinea M.I. Însă, până la finalizarea tranziţiei, deci şi în decembrie 1989, subordonarea era faţă de M.Ap.N. (…) Cred ca la data de 21.12.1989 s-a primit indicativul de luptă.Măsurile la frontieră s-au amplificat, s-au efectuat antrenamente de apărare apropiată a pichetelor de grăniceri, a companiilor şi batalioanelor de grăniceri, inclusiv la comandament. S-a distribuit norma de muniţie corespunzătoare,s-au deconservat celelaltecategorii de armament şis-au pregătit mijloacele de transport de intervenţie. Cert este că s-a creat o situaţie foarte tensionată, toată lumea gândea în parametride război. Această situaţie a fost puternic resimţită de anumite cadre. Cunosc situaţii în care ofiţeri cu experienţă au făcut atacuri de panică, pierzându-şi complet echilibrul (…)Pe acest fond, cunoscând şi situaţia declanşată la Timişoara, în noaptea de 21.12.1989 i-am telefonat col. Geantă (şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri) pentru a-l întreba ce se întâmplă în Bucureşti, iar el mi-a răspuns oarecum codificat că în Bucureşti se trage, situaţia fiind extremă. Totodată, mi-a spus că trebuie să fac totul pentru ca la unitatea pe care o conduc să se păstreze starea de calm şi să se previnădeschiderea focului, exceptânddesigur, anumite acţiuni ostile asupra subunităţilor de grăniceri

 

ZGOMOTE SUSPECTE LA FRONTIERĂ

 

La 22.12.1989 am aflat, prin intermediul TVR, iniţial, despre situaţia gl. Milea, iar apoi despre fuga soţilor Ceauşescu de pe CC. În această perioadă am mai discutat cu col. Geantă care a insistat să depun toate diligenţele pentru a preîntâmpina o eventuală deschidere a focului asupra civililor. Precizez că aşa s-a întâmplat, pe de o parte,deoarece am comandat ofiţeri capabili, iar pe de altă parte, pentru că populaţia civilă a fost paşnică, neagresând în vreun fel obiectivele noastre. Cu toate acestea, se instalase o psihoză generală şi foarte periculoasă conform căreia inamiculstructurilor M.Ap.N. ar fi de la M.I şi de la structurile securităţii. Afirm că, petoată perioada desfăşurării evenimentelor din decembrie, această psihoză nu afost confirmată de realitate. Respectiva psihoză a fost generată atât prin cele cese spuneau la TVR, dar şi ca urmare a faptului că pe telefoanele de oraş erauprimite apeluri ce ne anunţau cu privire la atacuri iminente asupra unităţilor şisubunităţilor noastre sau chiar a teritoriului, executate de unităţi speciale aleeventualului inamic. În realitatea aceste atacuri nu au existat. Nu cunosc cine a efectuat respectivele apeluri telefonice (…)

 

În toată această perioadă, pe anumite segmente de frontieră (Iaşi, Galaţi) au fost „auzite”zgomote suspecte. Mai precis, se auzeau probabil deplasările unor maşini grele cu şenile, motoare puternice etc. Aceste zgomote nu au fost confirmate de alte surse (informaţii precise de pe teritoriul vecin) şi s-au intensificat după 22.12.1989. Mai arăt că, acest gen de zgomote nu era firesc.Ţinând cont de toată experienţa mea anterioară pe frontiera cu U.R.S.S. apreciez că, existenţa acelor zgomote s-a făcut cu scopul creării unei convingeri cum că urmează o acţiune militară mai complexă, de anvergură (…) La data de 23.12.1989,după amiaza, am fost sunat telefonic, pe liniile militare de comunicaţie, aproape concomitent, de comandanţii unităţilor grănicereşti de la Rădăuţi, Botoşani, Iaşi, Huşi şi Galaţi (aceşti comandanţi îndeplineau prin cumul şi funcţia de împuternicit pentru rezolvarea problemelor de frontieră) care m-au anunţat că la frontieră, în punctele de trecere a frontierei, s-au prezentat omologii lor sovietici care, fărăexcepţie, au solicitat permisiunea de acordare a ajutorului militar sovietic. Acest ajutor militar sovietic era gândit în sensul că, la momentul respectiv, ei ar fi deţinut date că armata română nu poate deţine controlul situaţiei şi astfel este nevoie de un ajutor militar sovietic. Ofiţerii noştri au refuzat acordarea permisiunii de trecere şi au cerut un răgaz de timp pentru a mă contacta (…)Ca urmare a acestei situaţii, am rămas în legătură directă cu acei ofiţeri, contactându-l în paralel pe col. Geantă despre care am vorbit anterior,căruia i-am raportat situaţia existentă. Acesta mi-a ordonat să aştept până când la rândul său nu raportează superiorilor săi. După aproximativ 10 minute, col. Geantă mi-a ordonat să transmit ordinul ca sub nicio formă să nu fie permisă pătrunderea formelor sovietice deoarece armata română putea ţine sub control situaţia existentă, nefiind nevoie de sprijin militar în acest sens. S-a acceptat totuşi varianta unui ajutor umanitar, constituit din alimente şi medicamente (…) Am transmis imediat ordinul, iar ofiţerii de pe frontieră l-au îndeplinit întocmai. Aceştia mi-au raportat că după ce le-au comunicat omologilor sovietici ordinul primit, aceştia din urmă s-au arătat iritaţi, exprimându-şi nemulţumirea printr-o fizionomie schimbată. După comunicarea ordinului, ofiţerii noştri s-au retras, nemaiavând ce discuta cu sovieticii (…) Acesta a fost singurul moment de acest gen, nemaiexistând ulterior solicitări pentru acordarea permisiunii de intrare în România a trupelor sovietice. Precizez că, din discuţiile cu ofiţerii mei a rezultat că nu au fost observate efectivele militare sovietice şi nici tehnica lor de luptă, atunci când s-a solicitat intervenţia(…) Arăt că, la foarte scurt timp după întâlnirile de pe frontieră, au dispărut şi acele „zgomote” de şenile şi motoare grele (…) Ţin să subliniez faptul că, aceşti comandanţi, precum şi ceilalţi ofiţeri pe care i-am condus, au fost foarte bine pregătiţi profesional, în decembrie 1989 s-au comportat exemplar, fiind cu toţii determinaţi ca să reacţioneze şi să contracareze orice acţiune militară ostilă din exterior”.Cioară Ion, audiat la 20.03.2017 (vol.I–Declaraţii, f.198-213)a spus: „În anul 1989 am fost numit comandant la UM 01094 Iaşi, eşalon superior fiind Armata a II-a Buzău, condusă de gl.lt. Dândăreanu Ion (…) În data de 23.12.1989, în jurul prânzului, am fost căutat de şeful Diviziei antiaeriene, care mi-a spus că subunităţile de pază ale aeroporturilor Salcia şi Bacău au primit informaţia că în zonă urmează să acţioneze elicoptere şi avioane de luptă sovietice. Am aflat că noi trebuia să permitem aterizarea pe cele două aeroporturi, după care să asigurăm un culoar de zbor pe ruta Suceava–Bacău–Buzău-Bucureşti. Aviaţia sovietică trebuia alimentată de noi. Am verificat această informaţie pe linia apărării antiaeriene şi mi s-a comunicat că nu există o asemenea aprobare şi prin urmare, la apariţia ţintelor, să deschidem focul.În aceeaşi perioadă am fost sunat şi de mr. B., comandantul Batalionului de Grăniceri Iaşi, care mi-a spus că spre frontieră se îndreaptă coloane de tancuri şi TAB-uri ruseşti. Am sunat la comandamentul Armatei a II-a, nu l-am găsit pe generalul Dândăreanu şi apoi l-am apelat pe gl. Guşă Ştefan. Acesta mi-adat ordin să nu permit accesul ruşilor în ţară, iar unităţile de pază aeroportuară să treacă în SPL 1, adică să încarce muniţia pe tehnică şi la apariţia ţintelor aeriene să se deschidă focul. Totodată,am primit ordin ca regimentele din subordine să treacă la apărarea frontierei, urmând să nu permită intrarea înţară a trupelor sovietice(…) După un timp, am fost informat că tancurile şi TAB-urile ruseşti se retrag în adâncime. A doua zi, adică la 24.12.1989, am fost informat că nu mai există unităţi militare ruseşti, pe graniţă sau în adâncime (…) Este exclus ca vreo persoană externă sistemului să pătrundă pe linia comunicaţiilor militare şi să transmită ordine false, arogându-şi identitatea unor persoane din conducerea armatei”.

 

TANCURILE RUSEȘTI, LA GRANIȚĂ

 

Bălăei Ioan, audiat la 09.05.2017 (vol.II–Declaraţii, f.6-13) – „În luna decembrie 1989 ocupam funcţia de ofiţer 1 în cadrul Secţiei Pază şi Operaţii aparţinând Comandamentului Trupelor de Grăniceri (…) După data de 22.12.1989, poate la 23.12.1989, am văzut cum în biroul comandantului Apostol a venit un ofiţer de transmisiuni, care avea o mini-centrală telefonică. L-am auzit pe acest ofiţer discutând la telefon despre descoperirea dincolo de Prut a două reţele radio folosite de regimente de tancuri, ceea ce m-a condus la ideea că ar fi existat acolo o mare unitate de tancuri. Ulterior am aflat că s-a purtat o convorbire telefonică cu omologii noştri sovietici şi că aceştia au cerut să aibă loc întâlniri la ora 13:00, pe toate podurile din cele patru sectoare. De regulă, se comunica subiectul acestor întâlniri, dar de această dată s-au rezumat doar la a face invitaţia. Am înţeles că col. Apostol a raportat ierarhic şi li s-a spus omologilor sovietici că suntem de acord cu întâlnirea. De la col. Apostol am aflat că s-a dat ordin să comunicăm că nu avem nevoie de sprijin militar sovietic (…) Am fost prezent la discuţia dintre col. Apostol şi împuternicitul nostru de frontieră Iaşi,cpt. Butnariu Gheorghe. Cu ocazia discuţiei, cpt. Butnariu a spus că el îşi va da viaţa pentru a opri trecerea ruşilor peste pod, întrucât ar aprecia că este vorba despre o invazie(…) Ulterior evenimentelor,am discutat cu împuternicitul de frontieră de la Botoşani –cpt. Togan, care mi-a spus că şi el a dat ordin ca în situaţia în care face un semn, să se deschidă focul asupra celor de pe pod, dacă s-ar fi intenţionat trecerea pe teritoriul României.” Banu Octavian, sediul SPM, 17.01.2018(vol.III–Declaraţii, f.156-160)a declarat „În anul 1989 şi chiar în decembrie îmi desfăşuram activitatea ca militar activ cu gradul de plutonier în UM 0828 –Şcoala de Ofiţeri a MI de la Băneasa, actuala Academie de Poliţie. Eram aşadar ofiţer de transmisiuni (…) Mai menţionez că eram colaborator al Direcţiei a IV-a din fostul DSS, contrainformaţiile militare, încă din perioada în care îmi satisfăceam stagiul militar (…) Instituţia în care eu activam era situată vis-a-vis de Comandamentul Antiaerienei.

 

În noaptea de 22/23.12.1989, nu pot preciza ora, mă aflam în unitatea mea, în faţa studioului de televiziune care are ferestrele orientate către platoul şcolii. În acest timp a apărut col. Răbăcel Gheorghe şeful Statului Major al Şcolii de Ofiţeri care ne-a transmis ordinul de a elibera imediat spaţiul exterior şi săintrăm în birouri. Ni s-a spus să rămânem neutri întrucât urmează să sosească un desant aerian deelicoptere sovietice care va ateriza pe platoul şcolii. Ulterior, m-am interesat şi am înţeles că acest ordin venise de la comandantul CAAT, gl. Mocanu Mirceaîntrucât în acea perioadă MAPN subordonase toate unităţile Ministerului de Interne şi fostei Securităţi. Nu a sosit vreun desant în acea noapte şi nici în perioada care a urmat. În schimb au început tragerile de arme de diversecalibre. Eu nu pot săafirm dacă acel ordin a însemnat o diversiune sau poate o realitate care nu s-a materializat.”Pentru subiectul supus analizei este relevant inclusiv materialul întocmit de CNSAS, material ataşat dosarului pe suport video (dos.XI –Documente, pag. 50-52).

 

SITUAȚIE EXTREM DE PERICULOASĂ LA GRANIȚĂ

 

Analiza declaraţiilor relevă că la data de 23 decembrie 1989, ţara noastră s-a confruntat cu o situaţie foarte periculoasă, cu posibile consecinţe extreme. Doar comportamentul exemplar al Şefului Statului Major al Armatei Române şi al militarilor aflaţi în serviciul de pază al frontierei de stat a preîntâmpinat o situaţie militară total nefavorabilă ţării noastre, cu posibile consecinţe nefaste pe termen lung. La fel de clar este şi faptul că prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întâmplare,ca urmare a unui anunţîntămplătoral TVR. Este mai presus de orice dubiu faptul că această prezenţă a fost posibilă pentru că a existat în prealabil o solicitareîn acest sens, venită de la vârful puterii politico-militare a României.Totuşi,a lipsit acordul din partea persoanei abilitate–generalul Guşă Ştefan. Lipsa acestui acord a făcut ca gl. Guşă Ştefan să cadă în dizgraţia noii puteri şi la scurt timpa fost retrogradat. Astfel, la data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia deşef al MStM şi numit ca şef de stat major şi prim locţiitor alcomandantului Armatei a IV-a, cu garnizoana la Cluj-Napoca. S-a arătat anterior că,în faţa Comisiei Senatoriale, Iliescu Ion şi-a motivat decizia de îndepărtare a gl.Guşe Ştefan cu argumentul că ofiţerula solicitatîndepărtarea maselor de revoluţionari de pe străzile marilor oraşe ale ţării. În realitate, fostul preşedinte al Românieia solicitat acelaşi lucru, la TVR, în seara zilei de 22 decembrie 1989. Apoi, Iliescu Ion a mai spus că asupra generalului Guşă Ştefan plana o suspiciune cu privire lamisiunea acestuia de la Timişoara, desfăşurată înainte de 22 decembrie 1989. Iliescu Ion nu a mai avut,însă aceleaşi dubii faţă de generalul Chiţac Mihai, pe care, deşi participase în mod direct la represiunea de la Timişoara ( acesta a şi fost ulterior condamnat definitiv la o pedeapsă de 15 ani închisoare), l-a impus în ianuarie 1990 în funcţia de ministru de interne. Şi prin această numire se devoalează pactul dintre noua putere politică şi militarii de rang înalt participanţi în mod direct la represiunea exercitată împotriva poporului român anterior datei de 22 decembrie 1989.În legătură cu situaţia tensionată dintre liderii CFSN şi generalul Guşă Ştefan, este interesant de amintit ce a spus Voiculescu Voican Gelu în faţa Comisiei Senatoriale la data de 17 noiembrie 1993 ( Stenograma nr 16 )şianume:„În ziua de 23 decembrie, dacă nu mă înşel, un colonel de la MApN mi-a spus că Guşă vrea să ne aresteze. M-am dus la Iliescu şi i-am spus „Hai să mergem la televiziune”. Iliescu s-a uitat aşa la mine,iar eu i-am făcut semn să mă asculte. La momentul acelaeram destul de luat în seamăşi am plecat cu un TAB, repede”Ulterior Revoluţiei, toţi cei implicaţi în chemarea trupelor sovietice ( Iliescu Ion, gl. Militaru Nicolae Voican Voiculescu, Brucan Silviu ) au negat vehement acest fapt.

 

LEGĂTURA DINTRE RUȘI ȘI UCIDEREA LUI CEAUȘESCU

 

Se observă că persoanele implicate în solicitarea de ajutor militar sovietic (trădare, conform legislaţiei penale), sunt aceleaşi faţă de care prezentul rechizitoriu reţine săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, în circumstanţele arătate. Prin prisma acestei realităţi,prin raportare şi la probele administrate, în mod firescse evidenţiază un liant, o continuitate logică, între consemnările din capitolul I (contextul internaţional), filosovietismul evident al componenţilor „grupului Iliescu”,acceptarea noii puteri din România de către URSS, reactivarea unor militari de o anumită factură şi (nu în ultimul rând) uciderea lui Ceauşescu Nicolae.

 

La nivelul anului 1989, Codul Penal în vigoare stabilea că este infracţiunea de Trădare„ Fapta cetăţeanului românde a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de războicontra ţării sau de înlesnire a ocupării militarestrăine”.Pedeapsa pentru trădare era ceacapitală sauînchisoarea de la 15 la 20 de ani.Se constată că ancheteleanterioareefectuate cu privire la Revoluţia din decembrie 1989 nu au avut niciodată ca obiectivedificarea cu privire la această conduită, între timp survenind prescripţia răspunderii penale pentru o eventuală infracţiune de trădare.Un subiect rămas controversat, carepoate fi analizat în corelare cu solicitarea de ajutor militar sovietic, dar şi cu ordinele militare de dislocare a unor forţe aflate îndispozitivul estic de apărare a României (frontiera cu URSS), este deschiderea frontierei de stat a României, survenită la data de 23 decembrie 1989.

 

Această decizie nu este consemnată în niciun document oficial militar sau civil, subiectul fiind adus în discuţie de anumite persoane ( militari şi civili )direct implicate în evenimente. Cert este că ulterior Revoluţiei, factorii decizionali militari şi civiliau negat constant că ar fi dispus deschiderea frontierelor. Totodată, percepţiile despre această decizie sunt împărţite. Există o categorie de persoane care apreciază că deschiderea graniţelor ţării într-o conjunctură precum cea din decembrie 1989 a fost dăunătoare siguranţei statului, având în vedere că astfel s-ar fi facilitate intrarea sau ieşirea nestingherită în sau din ţară a unor forţe străine (chiar sovietice, chemarea acestora fiind realizată). O a doua categorie argumentează că decizia a fost democratic şi că a survenit în mod firesc după o lungă perioadă de izolare a României.

 

DESCHIDEREA FRONTIEREI DE STAT

 

În lipsa unor documente oficiale care să ateste deschiderea frontierei de stat, în cele ce urmează vor fi amintite câteva declaraţii aparţinând unor martori ce au abordat inclusiv această temă. Martorulgl.(r)Teacă Petre, în decembrie 1989comandant altrupelor de grăniceri (sediul SPM, 06.06.2017, vol.II Declaraţii, pag. 122-123) a declarat: „Ulterior datei de 22 decembrie 1989, nu-mi aduc aminte cu precizie momentul, a fost dat ordin de deschidere a frontierelor de stat. Nu cunosc cine anume a dat acest ordin, dar este logic ca un astfel de ordin să fi fost dat de persoane cu autoritate în acestsens. Cu alte cuvinte, acest ordin putea fi dat doar de nouastructură de putere de după 22 decembrie 1989. Nu-mi amintesc ca acest ordin să fi fost dat în scris.

 

Prin deschiderea frontierelor nu trebuie înţeles că trupele de grăniceri nu-şi mai desfăşurau activitatea de pază a frontierei. Doar căpunctele de trecere au început săfuncţioneze liber, fiind permisă intrarea şi ieşirea din ţară la liber, cu un minim de control” Martorul Cioară Ion, comandantul UM 01094 Iaşi, sediul SPM, 20 martie 2017, vol.I –Declaraţii, pag.198-213a relatat următoarele : „În noaptea de 23/24 decembrie 1989, Regimentul 38 Mecanizat Piatra-Neamţ a pornit spreBuzău sauBucureşti, fără ca eu să fiu informat şi să aprob o astfel de misiune.Potrivit concepţiei de la acea dată, acest regiment trebuia să asigure pazafrontierei, la centrul dispozitivului de apărare.Eu am aflat de plecarea regimentului şi de faptul că a lăsat un sector de frontieră nepăzit, doar în data de 24 decembrie (….) Am dat dispoziţie să se verifice modul în care s-a executat deplasarea, dar nu am mai aflat rezultatul cercetărilor, deoarece am fost chemat la Bucureşti de generalul Militaru Nicolae. Am fost apelat telefonic degeneralul Militaru, la acel moment ministru al apărării. Cu această ocazie am aflat că fusesem înlocuit cucolonelul Rotaru , care a fost adus dinrezervă degeneralul Militaru. M-am deplasat la Bucureşti fără să predau comanda unităţii.Aici am fost introdus într-o şedinţă unde mi s-a cerut să plec la studii la Moscova, însă am refuzat.”

 

La rândul său, generalul Militaru Nicolae,ministru al apărării în fapt începând cu data de23 decembrie 1989, Comisia Senatorială, dos.243-J.I.4, Stenogramanr.2 din 23 septembrie 1993 a spus : „În legătură cu deschiderea graniţelor, să ştiţi că nu a dat nimeni ordin să se deschidă graniţele. Toţi cei care nu ştiudespre ce este vorba, o dau pe seama lui Roman, Iliescu şi cutare, în realitate nu a dat nimeni ordin să se deschidă graniţele. Dar cum s-a întâmplat atunci, era vraişte în toate domeniile.”Oanaliză obiectivăşi logicăa situaţiei,impune concluzia conform căreia fără un ordinsuperior, cadrele militare aflate în paza frontierei de stat nu ar fi deschis în mod benevol graniţele ţării, aşa cum a sugerat fostul ministru al apărării. Aşadar, o astfel de decizie trebuia să vină dinspre Consiliul MilitarSuperior, organism aflat în subordinea CFSN şi liderilor acestuia. Apoi, analiza stenogramei depoziţiei generalului Militaru scoate în evidenţă că acesta, fără a fi întrebat cu privire la responsabilii decizieide deschidere a frontierelor, îi aduce în discuţie, disculpându-i,pe Iliescu Ion şi Roman Petre.

 

FILOSOVIETISMUL NOII PUTERI

 

  1. Ascunderea filosovietismului noii puteri.

 

S-a arătat prin capitolul II al prezentei lucrări faptul că reprezentanţii noii puteri politico-militaredin decembrie 1989 au încercat în mod constant să ascundă filosovietismul componenţilor grupului complotist condus de Iliescu Ion, anterior anului 1989.Totodată, s-a argumentat că una dintremotivaţiile uciderii cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena a reprezentat-o ascunderea realităţii conform căreia, puterea în România a fost preluată de o grupare filosovietică, ante-constituită, formată din foşti nomenclaturişti marginalizaţi şi militari pro-sovietici,custudiile efectuate în fosta URSS, care aveau nevoie de legitimare în faţa poporului român.Cercetările efectuate au relevat încă un aspect care vine să contureze intenţia noii puteride a elimina probeleapte să devoaleze atât filosovietismul factorilor de decizie ai noii puteri, dar şi eventualele conotaţii penale ale conduiteloracestora.

 

Relevantă în acest sens este declaraţia de martor aparţinând numitului Lupu Vasile(sediul SPM, 19.06.2017,vol.II–Declaraţii, f.141-148), locţiitor al comandantului unităţii militare care se ocupa contrainformativ de agenţii statelor membre ale Tratatului dela Varşovia (practic, state aliate), care a prezentat situaţiade ansamblu,dar şi o situaţie specială petrecută la finalul lunii ianuarie 1990. Acesta a relatat următoarele: „Din anul 1964 şi până în anul 1989, finele lui decembrie, am fost ofiţer activ în cadrul fostului Departament al Securităţii Statului. În această perioadă, am îndeplinit diferite funcţii si sarcini de serviciu, atât în interior, cât şi în cadrul informaţiilor externe. Am revenit în ţară în anul 1980 şi de atunci şi până la finele anului 1988 am îndeplinit doar sarcini de serviciu în cadrul U.M. 0195 (….) În luna octombrie 1988, am fost numit locţiitor al şefului U.M. 0110 care avea ca activitate protecţia contrainformativă cu privire la ţările socialiste, respectiv cele cuprinse în pactul de la Varşovia(….) Şeful acestei unităţi era gl. Victor Neculicioiu. În afara de mine, exista al 2-lea locţiitor în persoana col. Ionescu Vasile. Amândoi împărţeam sarcinile specifice ale structurilor din subordine. Evident,între ţările socialiste se afla şi fosta Uniune Sovietică şi fără a putea spune că acordam o atenţie deosebită, exista o anumită structură care se ocupa cu protecţia contrainformativă pe această relaţie(….)

 

Această structură îmi revenea mie în subordine, ca locţiitor. Şeful acestei structuri era col. B.G., în prezent decedat (….) După intervenţia sovietică în Cehoslovacia in anul 1968 şi poziţiile repetate, în contradictoriu, pe care le afişa N. Ceauşescu în legătură cu politica internaţională exprimată de U.R.S.S., relaţiile întreţările noastre, au căpătat o anumită încordare care s-a resimţit şi în sfera serviciilor de inteligenţă. Mai mult, după vizita preşedintelui american Nixon si entuziasmul lumii occidentale faţă de poziţia lui N. Ceauşescu, atitudinea sovieticilor a devenit mai aspră, repercutându-se de multe ori în sancţiuni aparente în domeniul economic, mă refer aici la livrările de petrol şi gaze (….) Categoric că multe din datele ce se referă la relaţiile între serviciile româneşti şi cele sovietice erau de apanajul structurii de informaţii a fostului D.S.S., iar noi eram o structură de contrainformaţii, de aceea mă voi referi în continuare mai mult la modul în care am perceput din punctul nostru de vedere cele întâmplate(….)

 

CEL MAI ACTIV SERVICIU DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI ERA GRU

 

Categoric, N. Ceauşescu devenise un personaj incomod în comparaţie cu şefii celorlalte state socialiste şi a existat o preocupare din partea sovieticilor pentru înlăturarea acestuia, fără o schimbare de regim (….) De altfel, în anul 1985, Gorbaciov insufla un mod de lucru diferit conducătorilor ţărilor socialiste ce implica conceptele de perestroika şi glasnost, principii respinse în mod categoric de către Nicolae Ceauşescu(….)

 

Cel mai activ serviciu pe teritoriul României ce aparţinea fostei U.R.S.S. era G.R.U (….) În afară de personalul diplomatic despre care cunoşteam în mod oficial că poate avea şi alte preocupări, neconforme statutului pe care îl aveau, cunoşteam despre faptul că în ţară lucrau şi mulţi specialişti sovietici în obiective economice în care se implementa tehnica sovietică şi era necesarăprezenţa acestora (….) În afară de aportul lor profesional în acele obiective, noi eram atenţi la preocupările acestora în afara serviciului(….)În afara acestora, trebuie să luăm în calcul şi cetăţenii români care au efectuat studii în Uniunea Sovietică şi care, sub o formă sau alta, au înţeles să rămână într-o anumită dependenţă, fie şi emoţională, faţă de respectiva ţară (….) Aşadar, apropiindu-ne de momentul evenimentelor din decembrie 1989, consider că, în România existau atât specialişti sovietici la posturi, cât şi numeroşi autohtoni care puteau fi folosiţi înanumite situaţii pe care le-ar fi creat G.R.U (….) După fuga lui Ceauşescu, fostul D.S.S. a fost subordonat M.Ap.N. şi au fost luate o seamă de măsuri organizatorice care au condus practic la încetarea activităţii noastre(….)

 

ATAȘAMENTUL GENERALULUI MILITARU FAȚĂ DE GRU

 

Acest serviciu şi-a recăpătat unele atribuţii, abia târziu în anul 1990, după înfiinţarea S.R.I.(….) Structura noastră a fost preluatăimediat, după 22 dec. 1989, de MApN, sub comanda amiralului Ştefan Dinu. Primul care a preluat conducerea unităţilor din D.S.S., a fost gl. Logofătu, la acea dată locţiitor al şefului Statului Major General din MApN. Din datele pe care le ştiam, cunoşteam că gl. Logofătu s-a aflat în atenţia Serviciului de contrainformaţii militare, în legătură cu o anumită apropiere de G.R.U. Numirea lui ne-a surprins şi pe noi şi nu ne-am explicat-o suficient. (….) Am fost surprinşi şi de numirea gl. Militaru, ca ministru al apărării, începând cu 23.12.1989. Ştiam că trecerea sa în rezervă, cu câţiva ani în urmă, se datorase şi faptului că, inclusiv serviciul nostru demonstrase un anumit ataşament al acestuia faţă de G.R.U. Atât el, cât şi gl. Kostyal, au format obiectul acţiunii “Corbii”, materializat într-un documentar complex. (….) De altfel, gl. Militaru a numit la scurt timp ca şef al Statului Major General pe gl. Vasile Ionel şi un mare număr de ofiţeri cu grad de general, aflaţi în rezervă. În situaţia dată, în care noi am fost lipsiţi de comunicaţiile speciale, iar tehnica se afla sub supravegherea directă a armatei, am acceptat subordonarea faţă de M.Ap.N., dar în acelaşi timp nu am mai desfăşurat activităţile de supraveghere conform atribuţiilor anterioare. Deaceea, nu am putut obţine şi nici produce informaţiile ce ar fi vizat o serie deaspecte cercetate chiarîn dosarul de faţă.(….)

 

După 22 dec. 1989, am rămas pe funcţie şi am lucrat astfel, inclusiv după constituirea S.R.I.,până în anul 2001, când m-am pensionat. (….) Începând cu data de 09.01.1990, şeful U.M. 0110, gl. Neculicioiu a fost trecut în rezervă, iar eu am preluat comanda. Îmi amintesc că înmomentul în care în 22 dec. 1989 am luat cunoştinţă de fuga lui Ceauşescu, din ordinul şefului s-a dispus distrugerea arhivei şi în special a informaţiilor privind pe ofiţerii activi. A fost o operaţiune dificilă, întrucât nu dispuneam de un crematoriu şi nu am reuşit, ca doar prin incendiere, să distrugem materialele existente, de aceea, s-a folosit şi apa, transformând astfel hârtia într-o masă amorfă. Se aplica de fapt un ordin existent în organizarea structurii noastre pentru preîntâmpinarea intrării materialelor în mâini neautorizate.

 

VIRGIL MĂGUREANU ȘI MICROFILMELE SECRETE

 

Mai mult, gl. Neculicioiu a ordonat salvarea unui număr de circa 50-75 role ce conţineau microfilme ale unor materiale operative importante şi astfel, în cabinetul său de lucru a fost chemat un maistru militar, tehnician, care a practicat un orificiu în tavanul fals al încăperii şi in care au fost introduse aceste microfilme. Tot tehnicianul a reparat locul respectiv, iar secretul acestei operaţiuni era cunoscut doar de Neculicioiu, de mine, de celalalt locţiitor –Vasile Ionescu şide către tehnician.(….) După preluarea structurii noastre de către MApN, eu, rămas la comandă, i-am raportat viceamiralului Dinu Ştefan, de existenţaacelor microfilme, însănu am primit vreun ordin anumeşi lucrurile au rămas aşa.(….) Către sfârşitul lunii ianuarie, posibil 24-27, mă aflam la serviciu când am fost sunat de viceamiralul Dinu Ştefan care m-a înştiinţat că va veni unconsilier al preşedintelui C.F.S.N. pentru a se interesa de acea problemă ştiută numai de noi, cu referire la microfilme.(….)

 

În aceeaşi zi, a venit Virgil Măgureanu, în calitate de consilier şi col. Mihai Stan pe care îl cunoşteam ca fiind ofiţer operativ la serviciul D al fostului D.S.S., aflat şi acum în activitate în noua structură. Cei doi mi-au spus că au cunoştinţă despre microfilme şi mi-au cerut să le predau. M-am conformat, l-am chemat pe acelaşi maistru militar,căruia nu-i mai reţin numele, a fost desfăcut tavanul fals în locul în care se operase, au fost scoase microfilmele şi predate celor doi, în baza unui proces-verbal întocmit în 2 exemplare, semnat de mine şi de cei doi, un exemplar al acestuia rămânând la sediul nostru, dar nu mai cunosc unde se află.(….) Microfilmele erau numerotate şi aşa au fost consemnate, fără vreo referire la conţinut. Nu-mi amintesc exact numărul lor, însă estimez între 55-75.(….) Nu cunosc ce s-a întâmplat cu acestea, dar am înţeles că au fost predat la Centrul de Informare şi Documentare al fostului D.S.S., subunitate care activa în continuare”.

 

MICROFILMELE LUATE DE MĂGUREANU AR FI AJUNS LA MOSCOVA

 

La rândul său, martorul Stan Mihai(sediul SPM, 12.07.2017-vol.II–Declaraţii, f.166-170) a spus: „În decembrie 1989, am lucrat ca redactor la publicaţia MI „În slujba patriei” (…) L-am cunoscut pe Virgil Măgureanu încă din anul 1982 (…) La începutul anului 1990 acesta mi-a propus să-i devin consilier(…) Am aflat că la sediul fostei UM 0110, unde era comandant generalul Neculicioiu, a fost luată măsura protejării unor date şi informaţii, în sensul microfilmării lor şi ascunderii într-o nişă confecţionată la nivelul plafonului. Acest lucru s-ar fi petrecut pe fondul fugii lui Nicolae Ceauşescu şi a temerii că datele vor putea intra în posesia unor persoane interesate şi neautorizate. L-am informat imediat pe Virgil Măgureanu, care s-a arătat interesat şi a dispus ca în aceeaşi zi să mergem la adresa menţionată. În consecinţă, ne-am deplasat cu un autoturism la imobilul în care funcţionase UM 0110, unde am fost întâmpinaţi de col. Lupu Vasile, care asigura comanda. Acesta a confirmat informaţiile pe care le avea, a fost cooperant şi a chemat doi subordonaţi care au spart zona plafonului indicată şi de acolo au scos mai multe casete video, dar şi diapozitive.

 

În acel moment Virgil Măgureanu mi-a spus că sunt liber şi, deşi mi-am manifestat intenţia de a rămâne, a insistat să plec. În aceste împrejurări nu am putut cunoaşte conţinutul acelor microfilme. În ziua următoare, am încercat să reiau discuţia cu Virgil Măgureanu pe tema microfilmelor, însă am fost repezit de acesta, în sensul că nu era treaba mea. Bănuiesc faptul că, în acest moment microfilmele se află la Moscova, deoarece ştiu că ulterior Virgil Măgureanu a făcut o vizită la Moscova”.

 

DECLARAȚIILE LUI MĂGUREANU

 

Fiind chestionat despre acest subiect, Măgureanu Virgil a recunoscut ca adevărată relatarea anterioară şi a precizat: „Îmi amintesc că în prima parte a anului1990, însă nu pot preciza exact dacă înainte sau după înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, am primit o informaţie de la ofiţerul Mihai Stan, locotenent colonel în cadrul fostei securităţi, la serviciul D (dezinformare) care lucra împreună cu mine în vederea formării noilor structuri, cu privire la faptul că putem recupera unele materiale întocmite de vechea securitate. Nu mi-a spus de unde deţine informaţia, nici nu m-a interesat, dar rezulta că într-o clădire, aflată în strada Roma din Bucureşti, în biroul fostului şef al acelei structuri s-ar afla zidite în tavanul camerei o serie de documente. Am plecat împreună cu Mihai Stan la adresa respectivă unde am fost întâmpinaţi de către lt.col. Lupu Vasile care ne-a informat că ştie despre scopul viziteişi ne va acorda întregul sprijin. Aşa am aflat că aici a funcţionat sediul fostei U.M. 0110, unitate subordonată D.S.S.şi care avea ca atribuţii combaterea spionajului în ţara noastră din partea unor agenţi care aparţineau ţărilor socialiste, deci din Pactul de la Varşovia, cu atenţie deosebită acordat spaţiului sovietic. Aşadar, era o activitate de contrainformaţii.(….)

 

Lt.col. Lupu Vasile ne-a condus în biroul fostului şef al acestei unităţi, gl. Neculicioiu şi a apelat la ajutorul unui subordonat care adislocat o porţiunedin tavanul falsal încăperii, în locul cunoscut numai de ei şi din spaţiul creat a recuperat mai multe casete. Nu pot şti dacă erau numai audio sau şi video, însă sunt de acord cu menţiunea făcută de lt.col. (în prezent general în rezervă) Lupu Vasile, conform cărora s-ar fi găsit circa 75 de casete. S-a întocmit un proces-verbal în 2 exemplare prin care noiam confirmat preluarea casetelor şi consider că unul din exemplare a fost lăsat col. Lupu.(….)

 

Bunurile găsite au fost predate structurilor de linie din cadrul organismului care se ocupa în continuare de securitatea naţională, iar procesul-verbal, l-am predat secretariatului instituţiei la care lucram. Nu am fot niciodată interesat de conţinutul acelor casete care reprezentau înregistrări încazurile operative instrumentate de către ofiţerii UM 0110, astfel încât nu pot da detalii despre conţinutul lor.(….)De bună seamă, l-am informat imediat pe preşedinteleCFSN, Ion Iliescu care a fost de acord cu măsurile luate, însă nu a manifestat vreun interes pentru conţinutul casetelor.(….)Întrucât nu am cunoscut vreodată conţinutul lor, nu mă pot pronunţa dacă aici se regăsea şi materialul probator al atât de mult mediatizatului dosar „Corbii”.”(declaraţie de martor, sediul SPM, 24.05.2017-vol.II-Declaraţii, f.88-105).

 

Despre o altă situaţie asemănătoare, privind recuperarea unor probe compromiţătoare, gl.col. (r) Militaru Nicolaea declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 237/J.I.4(Stenograma nr.2 din 23 septembrie 1993) următoarele: „După ce am fost instalat, a venit în birou un civilcu un geamantan în mână , a spus că este maiorul Dobre Viorelşi că a venit să prezinte nişte documente. A deschis geamantanulcare era plin cu registre cu convorbiri. Acolo am văzut că mie mi se spunea „ Milică” (….)

 

L-am întrebat dacă nu are şi înregistrările şi mi-a spus că dacă-i dau o maşină îmi aduceşi înregistrările, pe care le-a adus şi ştiu că Ionel s-a ocupat de această treabă (generalulVasile Ionel, colaborator al serviciilor deinformaţii sovietice, numit de Iliescu Ionimediat după Revoluţieîn funcţia deŞef al MStMal Armatei). Mai târziu, se pare că Brucan şi-a luat şi el dosarul”.(pentru fapta sa, mr.Dobre Viorel, ofiţer de securitate în acel moment, a fost păstrat ulterior, ca recompensă,în noua structură înfiinţată în anul 1990 –SRI). Prin raportare la cele menţionate, se constată încă odată preocuparea constantă a reprezentanţilor noii puteri politico-militare de a acţiona în sensulascunderii diverselor colaborări anterioare cu structurile de informaţii alefostei URSS. Mai trebuie menţionat că în cursul lunii ianuarie 1990, cadrele fostuluiDSS erau încă subordonate MApN, principalulserviciu de informaţii al ţării -SRI, fiind înfiinţat la 26 martie1990. În intervalul decembrie 1989 –martie 1990, cadrele fostuluiDSS s-a aflat în subordinea lui Voiculescu Voican Gelu, iar întreaga arhivăafostului DSS a fost preluată de MaPN

https://www.b1tv.ro/eveniment/exclusiv-b1-ro-prezinta-integral-rechizitoriul-revolutiei-romane-episodul-1-dovada-implicarii-rusiei-in-evenimentele-din-decembrie-1989-filosovietismul-lui-iliescu-si-acolitilor-sai-286156.html

 

////////////////////////////////////

 

SUNT ABSOLUT CONVINS CĂ ȘI AZI INFORMAȚIILE AJUNG LA FEL DE REPEDE LA MOSCOVA CA PE VREMEA LUI CEAUȘESCU

Sabina Fati

 

Primul șef al SRI după Revoluția din 1989, Virgil Măgureanu, povestește despre personaje cheie ale evenimentelor din decembrie, dar și despre altele care au definit tranziția către capitalism și democrație. O poveste cu filosovietici, interlopi, moguli și alți indezirabili.

 

Europa Liberă: Diferite studii făcute în statele Europei Centrale arată că, după 1989, noile elite economice proveneau preponderent din fostele servicii de informații și din familiile foștilor nomenclaturiști. Se poate generaliza și pentru România această afirmație?

 

Virgil Măgureanu: „Mai întâi, este parțială ca acoperire și cam inexactă. Noii îmbogățiți, care erau, să zicem așa, elitele noului val de după decembrie, aveau o proveniență mult mai diversă decât serviciile. S-a speculat mult pe această temă. Putem zice că și în România este parțial adevărat, dar nu cunoaștem prea bine oameni care, făcând parte dintre profitorii a ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1989, să se fi menținut în fruntea clasamentului.”

 

Europa Liberă: Dar acești oameni care proveneau din fosta Securitate au continuat să influențeze viața politică și socială a țării?

 

Virgil Măgureanu: „În mare măsură. Dacă judecăm după faptul că unii dintre ei s-au transformat în patroni de presă, de pildă, și au căutat în mod masiv să influențeze opinia publică, să câștige voturi sau chiar capital politic pe această temă, atunci putem afirma că au influențat într-adevăr și au avut o prezență activă”.

 

Europa Liberă: E vorba aici de Voiculescu, de Vântu?

 

Virgil Măgureanu: „Oricât am fi tentați să-i identificăm pe cei doi, nu-i putem identifica. Vântu provine din interlopii regimului comunist de altădată. Era unul dintre clienții pușcăriilor de atunci. În anul 1990, prin toamnă, făcuse deja prima lui sută de milioane de dolari. Eu citez dintr-un interviu pe care l-a dat și spunea că dacă-i mai merge în ritmul ăsta, în câțiva ani, el va numi viitorul președinte al României. Era un gol atunci, un gol administrativ în anii 90”.

 

Europa Liberă: Abia deveniserăți dumneavoastră primul șef al Serviciului român de Informații.

 

Virgil Măgureanu: „Bine aleasă expresia: „devenisem”, fiind vorba de o devenire. Ați pomenit și despre domnul Dan Voiculescu. Legea spune, nu fără temei, că și-ar fi moștenit o bună parte din capitalul folosit ulterior în afaceri din depunerile care existau în afară, nu din banii Securității, ci din banii poporului român, care erau manevrați de respectiva instituție. Și atunci, între cei doi nu prea există similitudini din acest punct de vedere, deși amândoi au devenit patroni de presă și așa mai departe, influențând în bună măsură viața politică a deceniilor de început”.

 

Europa Liberă: Se spune așa, ca un fel de motto, că serviciile secrete pot influența „alegerile în marja de eroare a sondajelor de opinie”. Credeți că e adevărat?

 

Virgil Măgureanu: „Pot influența și încă într-un mod hotărâtor, atâta vreme cât anumite părți ale procesului electoral sunt trecute și prin acest filtru. La noi se spune – deși termenul acesta e puțin bizar – că Serviciul de Telecomunicații Speciale răspunde de finalizarea rezultatelor votului ș.a.m.d.. Nu vreau să intru în amănunte aici, dar, peste tot în lume, nu numai la noi, serviciile au o marjă bună în ce privește rezultatul votului și modul în care acest rezultat se vede în realitatea politică postelectorală”.

 

 

Europa Liberă: Serviciul Român de Informații este cel mai puternic serviciu secret autohton, cu efectivele și bugetele cele mai mari. Cum poate influența acest serviciu alegerile și politica ulterioară?

 

Virgil Măgureanu: „Există purtători de opinie destul de importanți – fie că fac parte din lumea politică, fie din cea economică – și serviciile au bune posibilități să influențeze pe acești purtători de opinie și să facă într-o anumită măsură să încline balanța”.

 

Europa Liberă: Pare să fie o practică generală și George Maior spunea, de altfel, că SRI are în solda lui și ziariști.

 

Virgil Măgureanu: „Da. Totuși, un ,<<acoperit>> nu este niciodată cunoscut sau, cel puțin, așa ar trebui să fie.”

 

Europa Liberă: Noi nu știm numele acestor acoperiți. Dumneavoastră, ca șef al Serviciului de Informații, în perioada în care erați în funcție, cunoșteați această listă a jurnaliștilor acoperiți?

 

Virgil Măgureanu: „Mai întâi și mai întâi, pe mine nu m-a preocupat, oricât de paradoxal ar suna ce spun eu. Adevărul e că am simpatizat cu mulți din presă, dar n-am fost niciodată tentat… și astăzi am dubii că poți dobândi oarece capital politic sau capital de influență dacă ai „acoperiți” în presă. Eu nu prea văd folosul unui asemenea demers, pentru că influența politică este atât de multidimensională, încât nici nu ai nevoie să-l treci în solda ta pe un oarecare reprezentant al presei ca să fii sigur că vei obține rezultatul pe care tu îl scontezi. Deci, pe vremea mea, nu am cunoscut o asemenea listă și nici nu am avut vreodată curiozitatea”.

 

Europa Liberă: Dar ea exista?

 

Virgil Măgureanu: „Păi, era, dacă vreți, o moștenire de la vechiul regim, care înrola pe cine vrei și pe cine nu vrei în serviciul secret după canoanele lor”.

 

Europa Liberă: Credeți că există „statul paralel”?

 

Virgil Măgureanu: „E un termen confuz și neconcludent”.

 

Europa Liberă: Conturile lui Ceaușescu din afara țării au fost folosite de alții?

 

Virgil Măgureanu: „Nu erau conturile lui Ceaușescu. Am fost, din păcate, de față când s-a indicat această problemă la procesul acela sumar, hilar și criminal, unde s-au încălcat toate regulile de drept, ca să se ajungă la rezultatul final și unde toată lumea știa rezultatul”.

 

Europa Liberă: Cu ați ajuns să fiți martor în procesul lui Ceaușescu?

 

Virgil Măgureanu: „Am ajuns oarecum neașteptat. Nu zic că n-am reacționat potrivit propriilor așteptări, dar în momentul când mi s-a propus să mă duc ca martor, m-am dus ca martor acolo. În definitiv, eram implicat în acest proces anti-Ceaușescu, dar nu l-am văzut finalizat așa. Și în dimineața de 25 decembrie, când pentru mine s-a pornit totul, eram la ora opt la Ministerul Apărării, plecasem cu o seară înainte de acolo și m-am întors foarte disciplinat fix la ora opt. Atunci, primul care mi-a vorbit despre asta a fost Voican, care mi-a ieșit în cale și a spus: <<Vezi că plecăm la Târgoviște!>> Nu îmi era foarte clar pentru ce”.

 

 

Europa Liberă: Este vorba despre Gelu Voican Voiculescu.

 

Virgil Măgureanu: Da. După ce l-am văzut pe el, mi-a ieșit în cale domnul Silviu Brucan, care mi s-a adresat foarte solemn și nu știu de ce în franceză: <<C’est le jour de grande décision!>> Care mare decizie?

 

Europa Liberă: Pe domnul Brucan îl cunoșteați?

 

Virgil Măgureanu: „Ne cunoșteam de multă vreme. Era bun prieten cu fostul meu conducător de doctorat, Ovidiu Trăsnea, și îl cunoșteam cu cel puțin 10-15 ani înainte de 1989”.

 

Europa Liberă:: Deci Brucan v-a invitat la procesul soților Ceaușescu?

 

Virgil Măgureanu: „Nu! El, pur și simplu, m-a anunțat despre un lucru pe care ei deja îl hotărâseră și aicea, ca să speculăm, nu asupra rezultatelor, pentru că nu avem ce, ci asupra modului în care s-a luat această decizie. Putem spune că ea era oarecum preformată și cred că au existat și anumite indicații despre scenariul cu procesul lui Ceaușescu de la Târgoviște”.

 

Europa Liberă: Indicații venite de unde?

 

Virgil Măgureanu: „Păi, să zicem, pe linia Moscova. Dar, în privința asta, după cum știm, și Gorbaciov, și Kremlinul aveau deja dezlegare în ce privește modul în care să gestioneze situația de aici. Cunoscută fiind și <<simpatia>> dintre Gorbaciov și Ceaușescu, nu ne îndoim că au avut oarece influență asupra modului în care s-a decis.

 

Pe urmă, o altă componentă despre care Brucan a vorbit râzând și râzând de Ion Iliescu, de care spunea că e fricos. Eu cred că frica a fost o altă determinare în ce privește decizia tribunalului de la Târgoviște privind rezultatul. Eu toate acestea nu le știam la acel moment. După aceea, am apucat să văd în documente. Și am mai stat de vorbă și cu competitorii. Sigur că s-a spus că în noaptea aceea de 24 spre 25 decembrie (exact seara de ajun către prima zi de Crăciun), ei au stat de vorbă mult și au deliberat pe această temă până când au ajuns la concluzia că trebuie terminat scenariul acesta într-un singur fel și fără vreo abatere de la asta. Și a fost trimis și un bun executant. Îl pomenim aici pe regretatul, după mine, Victor Stănculescu, el a primit mesajul principal cu conținutul de la cap la coadă a ceea ce urma să se întâmple: șoimul a executat întocmai. A luat-o chiar ca pe un ordin și a îndeplinit ordinul”.

 

Europa Liberă: A fost o greșeală?

 

Virgil Măgureanu: „Da”.

 

Europa Liberă: Ce putea face Stănculescu? Putea refuza?

 

Virgil Măgureanu: „La nivelul lui Stănculescu nu putem pune această întrebare”.

 

Europa Liberă: În România, decizia a fost luată de Iliescu?

 

Virgil Măgureanu: „Nu. În mod sigur nu de o persoană sau de altă persoană, ci de un grup. În mod sigur: și de Brucan, și de Roman, și de Iliescu, și de alți câțiva, care or mai fi fost…”

 

 

Europa Liberă: Dumneavoastră erați în acel grup?

 

Virgil Măgureanu: „Tocmai vă spusesem că eu plecasem seara, cerând voie să plec de acolo, să-mi petrec masa de ajun cu o familie din București, care mă invitase, împreună cu băiatul meu, să fim împreună. Și eu am ignorat total această parte de scenariu. În data de 24, fusesem implicat și asta cam la voia întâmplării, a fost treaba cu apelul pe care a trebuit să-l facem să se predea armele. Și s-a făcut un comunicat”.

 

Europa Liberă: Pe care l-ați citit la televizor…

 

Virgil Măgureanu: „Pe care l-am citit la televizor numai pentru că Iliescu era răgușit, nu pentru că aveam o tonalitate mai bună sau o voce mai potrivită”.

 

Europa Liberă: Dar erați totuși în acest cerc rarefiat al puterii încă de la început.

 

Virgil Măgureanu: „Așa este. Chiar rarefiat, pentru că nu era încă suficient de compact, așa că e bună expresia „rarefiat” și încă neconstituit, și încă destul de neintrat în rol. Dovadă că cele întâmplate de pe atunci au scos la iveală destule divergențe în cercul acesta „rarefiat”, cum ii spuneți”.

 

Europa Liberă: Erați împreună cu Iliescu, Brucan…

 

Virgil Măgureanu: „Eram împreună cu Ion Iliescu, nu cu Brucan, pe care l-am reîntâlnit după ce fusese eliberat de la Dămăroaia și ne-am întâlnit acolo. Adică, nu cred că vi se pare la voia întâmplării faptul că eu mă aflam în acest – să vă preiau termenul – cerc rarefiat”.

 

Europa Liberă: Cum ați ajuns în apropierea lui Iliescu? Erați angajat deja la înalta școală de cadre „Ștefan Gheorghiu”?

 

Virgil Măgureanu: „Desigur. Eram lector”.

 

Europa Liberă: La „Ștefan Gheorghiu” era un loc unde se ajungea greu și unde trebuia să fii susținut.

 

Virgil Măgureanu: „Fusesem selectat și invitat să fac parte, așa cum au fost, la vremea aceea, cei mai proeminenți dintre absolvenții diferitelor facultăți. Eu aveam o lucrare de licență cu temă politică. După aceea, luând note bune la facultate, că alt criteriu nu prea exista, am fost selectat și invitat să merg acolo ca lector. Iar această să-i zicem <<trambulină>> mi-a permis să mă pot mișca liber prin nomenclatura acelui timp și mă hotărâsem să folosesc copios ocazia, poate, cu prilejul altei întâlniri între noi, să discutăm mai atent niște aspecte privind starea de spirit a acelor timpuri și cam cum se împărțeau influențele în nomenclatura de partid de atunci, care era doar aparent monolitică în jurul lui Ceaușescu”.

 

Europa Liberă: Vă gândeați atunci că Iliescu ar putea să ajungă mai sus datorită relațiilor pe care le avea în cercurile înalte de la Moscova? Faptul că se cunoștea personal cu Gorbaciov, de exemplu?

 

Virgil Măgureanu: „N-avea nicio legătură, eu l-am cunoscut în 1973. Nici nu știam eu de Gorbaciov la acel timp și era încă departe momentul intrării în scenă a lui Gorbaciov. În schimb, pe Iliescu îl știam și eram absolut convins că el va fi alesul. Nu fiindcă avea cunoștințe la Moscova, ci pentru că îl știam extrem de influent și eu, și o mulțime de lume care l-a cunoscut de-a lungul timpului. În perioada cât a condus UTC-ul, și înainte de asta, se spunea că este un om fascinant și care are calități de lider”.

 

 

Europa Liberă: Era fascinant?

 

Virgil Măgureanu: „Era fascinant. Și o spun fără vreo reținere. Pentru că era un om deschis, era un om tânăr, era un om cu multe idei, avea cultură. Calități pe care și le-a păstrat și ulterior, dar fascinația lui aproape că… aș zice că se stinsese în momentul de grație 1989. Cu toate că toată lumea știa că urmează Iliescu și nu încercările acelea, toate nereușite, de a încropi un grup conducător în jurul unuia sau altuia dintre cei despre care știm acum. Iliescu era chiar așteptat atunci. Dacă până și Suzana Gâdea i-a spus – cu vreo oră înainte, la ora 14 – să plece de la Editura Tehnică. I-a spus: <<trebuie să te duci acolo, pentru că ești așteptat>>. Toată lumea știa acest lucru”.

 

Europa Liberă: Toată lumea din zona aceasta nomenclaturistă.

 

Virgil Măgureanu: „Inclusiv, perechea Ceaușescu, bineînțeles că știa. De acest motiv fusese marginalizat: pentru faptul că nu-l agreau deloc ca succesor”.

 

Europa Liberă: În 1990, după ce Iliescu devenise președinte, dumneavoastră ați fost consilierul lui pe probleme de securitate națională. Cum s-a întâmplat?

 

Virgil Măgureanu: „Într-un târziu. Dintre toate persoanele care primiseră diverse atribuții, în afară de aceea de a fi trimis ca martor acolo la Târgoviște, eu n-am mai primit niciun fel de atribuție. Portofoliul de consilier mi-a fost atribuit pe 30 decembrie, într-un târziu, pentru că se simțea oarecum, cred, obligat, pe baza antecedentelor, să-mi dea și mie o atribuție. Eu n-am cerut-o și chiar în intervalul 25-29 eu am și plecat de acolo. Adică, m-am dus ca tot omul acasă, pentru că tot n-aveam treabă în <<cercurile rarefiate>> de care vorbeați mai devreme”.

 

Europa Liberă: În 1991, Ion Iliescu semnează cu Gorbaciov un tratat de prietenie în care se angajează că România nu va intra niciodată în NATO. Tratatul n-a fost ratificat. Vă întreb, dumneavoastră ce sfat i-ați dat înainte de semnarea acestui tratat lui Iliescu?

 

Virgil Măgureanu: „N-am fost implicat”.

 

Europa Liberă: Iliescu nu le cerea părerea celor din CSAT?

 

Virgil Măgureanu: „Pun semnarea tratatului mai degrabă pe seama faptului că relațiile cu Uniunea Sovietică sau cu regimul Gorbaciov trebuiau să fie, cum s-ar zice, clarificate. Și nu consider că ar fi fost neapărat o greșeală să se aibă în vedere ca o prioritate relația cu Uniunea Sovietică și, mai apoi, cu Rusia. Noi, astăzi, avem un anume sindrom. Toate țările din jur și cele mai marcante din Uniunea Europeană, de pildă, au relații prioritate cu Rusia de azi”.

 

Europa Liberă: Pentru că nu sunt în vecinătatea Rusiei.

 

Virgil Măgureanu: „Și ce legătură are asta? Distanțele azi sunt relative. Pe plan geopolitic, vecinătatea de graniță poate să-și adauge niște presiuni suplimentare, dar în niciun caz nu sunt, să zicem, un argument pentru a fi sau a nu fi prioritar în relații”.

 

Europa Liberă: Când ne uităm la Ucraina, putem să vedem…

 

Virgil Măgureanu: „Aici e o problemă mai complicată și tot de natură geopolitică. Ucraina a dat dovadă de o oarecare emancipare după destrămarea URSS. Rușii nu-i prea aveau la suflet. Știu asta de la academicianul Primakov, care era pe atunci șeful spionajului rus. În 1993, a fost o discuție în care mi-a vorbit cu mult dispreț despre Kiev și despre alcătuirea statală din Ucraina. Era de rău augur pentru ce urma să fie, dar în niciun caz nu trebuie să privim cu mai multă suspiciune decât a fost faptul că s-a semnat cu oarece prioritate acel tratat cu URSS. Singurul reproș care se poate face este cam același pe care i-l putem adresa și lui Petre Roman, care s-a grăbit, după lovitura aia de stat din august 1991, să dea un verdict fără să aștepte să se potolească apele acolo. În orice caz, nici Iliescu nu s-ar fi grăbit să semneze tratatul, dacă era la curent în mici amănunte, cum ar fi trebuit să fie, cu faptul că URSS urmează să se prăbușească de la o zi la alta și că Gorbaciov ar pierde puterea. Dar nici Petre Roman n-a procedat ca prim-ministru prea bine, când, în Occident fiind, pare-mi-se prin Spania, a dat un verdict negativ cu privire la cele întâmplate la Moscova”.

 

Europa Liberă: Acestui tratat i se reproșează nu neapărat faptul că a fost semnat în grabă și cu prioritate, ci că el conținea acea prevedere ca niciodată România să nu fie într-o alianță contrară Rusiei, cum ar fi de pildă NATO.

 

Virgil Măgureanu: „Știți, mă mănâncă limba să vă spun ceva. Există un profesor american, foarte critic la adresa administrației de la Washington, Naom Chomsky, care spunea, între altele, într-o carte apărută destul de recent, că extinderea NATO și avansul ei spre Est ar fi o greșeală geopolitică de rang major. Noi toți credem că NATO reprezintă o mare șansă pentru România. Rămâne de văzut însă în ce măsură. Câtă securitate ne dă nouă NATO sau câtă trebuie să asigurăm noi flancului acesta estic în poziția geopolitică în care ne aflăm. La noi se consideră acest lucru o chestiune de la sine înțeleasă, și anume, faptul că NATO – nu vorbim de UE, vorbim de NATO ca pact militar – că NATO este o mare realizare pentru noi. Eu știu? Participăm la războaie care nu sunt războaiele noastre, ne implicăm cu vieți omenești, cu cei mai buni dintre combatanții noștri în războaie în care este prezentă această măreață alianță NATO ș.a.m.d.”

 

Europa Liberă: În schimbul acestor participări, România primește o umbrelă de securitate cum n-a mai avut niciodată în istoria ei. De exemplu, scutul militar împotriva rachetelor cu rază medie de acțiune de la Deveselu.

 

Virgil Măgureanu: „Știm, știm toate acestea. Noi n-avem decât să aplicăm strategia englezească: să așteptăm ca să vedem ce se întâmplă. Dacă e adevărat, așa cum spuneți, că noi primim o umbrelă de securitate cum n-am avut, să vedem! Și să dea Dumnezeu să n-ajungem niciodată în stare de conflict acut pe seama celor întâmplate, inclusiv din cauza scutului”.

 

Europa Liberă: Cu cine am putea intra în conflict? Într-un conflict violent, vă referiți?

 

Virgil Măgureanu: „Eu nu mă refer decât la vecinii noștri care se simt amenințați…”

 

Europa Liberă: La Rusia, mai exact.

 

Virgil Măgureanu: „Exact. Relațiile cu ei, din acest punct de vedere, ne apar ca fiind tensionate în mod artificial. Dacă vom avea sau nu un folos de pe urma faptului că avem acel scut – urmează să vedem pe pielea noastră.”

 

Europa Liberă: Credeți că Moscova ar mai fi interesată să aibă pe cineva apropiat în care să aibă încredere în fruntea guvernului sau la Cotroceni?

 

Virgil Măgureanu: „Sigur că da, cum au avut întotdeauna. Se zice că și pe vremea lui Ceaușescu, nici nu se terminau bine ședințele acelea renumite ale CPEx-ului și deja Moscova știa cam ce se discutase. Așa că, din punctul ăsta de vedere, sigur ar fi avantajați să aibă și să fie… Și n-aveți nicio grijă, că ei stau bine și azi, după cum și ceilalți sunt la fel de bine implicați și aici”.

 

Europa Liberă: Credeți că și acuma informațiile ajung la fel de repede la Moscova ca pe vremea lui Ceaușescu?

 

Virgil Măgureanu: „Eu sunt absolut convins că da”.

 

Europa Liberă: Ștefan Andrei, care era viceprim- ministru în 1989, spunea că atunci în decembrie a dispărut de la Comitetul Central – din trezoreria gospodăriei de partid de la subsol – o sumă foarte mare de bani. Era vorba despre un milion sau chiar mai mult. E posibil să se fi întâmplat?

 

Virgil Măgureanu: „Probabil. E foarte posibil. În mod sigur, dumneavoastră nu ignorați faptul că atunci au fost niște jafuri acolo, de tot felul de lucruri, printre care și sume de bani. Foarte posibil să se fi întâmplat”.

 

Europa Liberă: A rămas o întrebare la care nimeni n-a putut să răspundă până acum: cine a tras în noi după 22?

 

Virgil Măgureanu: „Este una dintre cele mai confuze pagini ale celor întâmplate în zilele acelea, până în 25-26 decembrie 1989. Una dintre cele mai confuze, pentru că s-a creat imaginea că cineva dintre cei aflați la balcon pe data de 22 decembrie, la ora 17, ar fi dat ordin să se tragă. Nimeni nu i-ar fi ascultat! Este una dintre fazele confuze, cum spuneam, pentru faptul că mulți comandanți din dispozitivul militar desfășurat în capitală și destui dintre cei care ulterior au și fost trași la răspundere pentru acest lucru, au deschis focul într-un mod absolut absurd”.

 

Europa Liberă: Deci, din cauza anarhiei din perioada aceea s-a întâmplat?

 

Virgil Măgureanu: „Din cauza obtuzității și dezordinii unora dintre comandanții care primiseră anterior, căci primiseră unii dintre ei ordine precise ce au ei de făcut”.

 

Europa Liberă: Dar pe teroriști cine i-a inventat?

 

Virgil Măgureanu: „Teroriști! Vedeți, alt capitol confuz. Niciodată nu s-a clarificat cine au fost, deși noi putem spune cu destulă insistență că au fost dintre cei care au creat focare de pe urma cărora au rezultat victime, începând chiar cu Timișoara, când au fost câteva zeci de morți și, apoi, mai în fiecare dintre orașe (săracele <<orașe martir>> – așa scrie și azi pe unele). Brașovul – oraș martir! Și câte altele n-au fost atunci, datorită unor comandanți locali, care s-au insubordonat față de ceea ce se instituise deja. Iar grupul acela de putere despre care vorbeam la început – nu era nici pe departe stăpân și nu era capabil să dea vreun ordin care ar fi fost și ascultat”.

 

Europa Liberă: Dar era în legătură, în acea perioadă, acest grup, prin Brucan sau prin Iliescu, cu ambasada URSS de la București sau chiar cu Kremlinul?

 

Virgil Măgureanu: „După câte știu, s-a și încercat să se ia legătura. Până la urmă, au comunicat în vreun fel și, din câte știu, a fost indicat în această comunicare și ambasadorul lor de aici, nu? Sau care fusese aici, între timp a plecat în Republica Moldova, [Evgheni] Tiajelnikov, după aceea a revenit în acele zile”.

 

Europa Liberă: Iliescu a cerut ajutor?

 

Virgil Măgureanu: „Nu. N-avea pentru ce. Și nu numai că Iliescu n-a cerut ajutor”

 

Europa Liberă: Sau Brucan?

 

Virgil Măgureanu: „Nu, nu, nu. Noi vorbim aici de ajutor militar, nu?”

 

Europa Liberă: Da.

 

Virgil Măgureanu: „În acel timp, ei nici nu aveau nevoie, pentru că fuseseră asigurați că situația este sub control”.

 

Europa Liberă: Cine îi asigurase?

 

Virgil Măgureanu: „Păi, printre altele, aveam un ministru al Apărării, nimeni altul decât neuitatul Militaru, care a făcut niște gafe impardonabile și care, datorită acestui lucru, la puțină vreme, a și trebuit să părăsească ministerul”.

 

Europa Liberă: El a fost pus de Moscova?

 

Virgil Măgureanu: „Nu. Pur și simplu, a fost o numire nepotrivită de aici. Nu singura”.

 

Europa Liberă: Dumneavoastră, ca viitor șef al Serviciului de Informații, ați aflat ulterior că el a lucrat pentru un serviciu secret rus?

 

Virgil Măgureanu: „Nu, n-am aflat ulterior, știam dinainte că fusese acolo și că figura în așa-zisul dosar <<Corbii>>. Era oarecum de notorietate și s-a scris mult în presă”.

 

Europa Liberă: Știați deci în decembrie 1989 că el era omul rușilor?

 

Virgil Măgureanu: „Circula, cu destulă insistență, ideea că fusese omul rușilor și că, probabil, datorită acestui lucru, fusese îndepărtat de la conducerea Armatei pe vremea lui Ceaușescu”

 

Europa Liberă: În acest ultim dosar făcut de procurori, în dosarul revoluției, se spune că întreg grupul care a preluat puterea era format din persoane filoruse, apropiate Moscovei?

 

Virgil Măgureanu: „Foarte incert… Mai întâi, nu erau toate persoane filoruse.”

 

Europa Liberă: Oricum, pe vremea aceea era o formă de căutare a unui tip de „liberalism”, pentru că România, spre deosebire de URSS, era o țară mult mai închisă și cu un regim mai aspru, pe când în Uniunea Sovietică începuse deja liberalizarea: perestroika, glasnost.

 

Virgil Măgureanu: „Păi, mulți au sperat că, în cele din urmă, perestroika, glasnost și alte reforme de acolo, cum le-o fi zicând, ne vor emancipa în cele din urmă și pe noi. Lucrurile cu dictatura cuplului Ceaușescu și a camarilei lor ajunseseră atât de departe, dincolo de orice absurd, încât era bun orice, inclusiv, liberalizarea de la Moscova, numai regimul Ceaușescu nu. Și asta era starea de spirit cvasigeneralizată. Nu era a unuia sau altuia”.

 

Europa Liberă: Dumneavoastră și acest grup rarefiat care preluase puterea v-ați gândit atunci că aceasta va fi formula sub care va evolua România? Acest tip de liberalizare, cum a spus și Iliescu: „un comunism cu față umană”?

 

Virgil Măgureanu: „Nu cred că Iliescu a făcut foarte mult caz de acest <<comunism cu față umană>>. În discursul la care, probabil, vă referiți, de atunci, din seara zilei de 22 decembrie 1989, s-a referit mai degrabă la felul cum au fost întinate idealurile. El a fost întotdeauna tributar al unei gândiri de stânga, cu care a fost foarte consecvent și care nu i se poate imputa. În definitiv, fiecare trebuie să aparțină de un anume crez, iar faptul că credea într-o față umană a societății care a pierit în cele din urmă e una dintre greșeli, dar nu e imputabilă unuia singur. Era foarte împărtășită. Și Europa Occidentală toată era impregnată de ideea că e posibil un socialism de acest fel”.

 

Europa Liberă: Dar Iliescu era un filosovietic atunci, în această perioadă. La fel și Brucan și întregul grup din jur.

 

Virgil Măgureanu: „Cred că trebuie să vedem lucrurile ceva mai larg. Vă gândiți că România era într-o fază în care puterea dispăruse subit. Orice putere dispăruse, de unde și absurditatea ideii că a fost, vezi, Doamne, o lovitură de stat. M-aș întreba împotriva cărui stat? Apropo, de statul paralel și de statul confuz de astăzi”.

 

Europa Liberă: N-a fost o lovitură de stat?

 

Virgil Măgureanu: „Nu! Împotriva cui? A fost o revoltă generalizată, dar nu o lovitură de stat, câtă vreme statul comunist nici nu mai exista. Poate să fie această idee de lovitură de stat -o rămășiță a ideii pe care o aveau cei care nu încăpuseră în grupul de la putere. Gelozia asta stăruie până și azi, faptul că nu au fost ei cei care trebuiau să învingă. Și, mă rog, cine ar fi trebuit să vină la putere sau cine ar fi putut să preia puterea și s-o și exercite?”

 

Europa Liberă: Pentru că acest grup era pregătit să preia puterea și avea și susținători din afară vreți să spuneți?

 

Virgil Măgureanu: „Bine ar fi fost. Da, într-adevăr, o legitimitate avea, de vreme ce exista o așteptare difuză pentru un anume grup din partea tuturor”.

 

Europa Liberă: Era o așteptare din partea unei părți a nomenclaturii, pentru că oamenii, în general, nu-l cunoșteau pe Iliescu.

 

Virgil Măgureanu: „Ba da. Foarte multă lume îl cunoștea”.

 

Europa Liberă: Se vorbise la Europa Liberă despre el ca despre un potențial succesor.

 

Virgil Măgureanu: „Și la Europa Liberă s-a vorbit destul de insistent și destul de sistematic. S-a vorbit și la Vocea Americii și cam peste tot. Asta era o așteptare pe care o împărtășeau toți. Și opinia publică era pregătită să asimileze acest grup, mai mult decât orice alt grup. Și nu pentru că era filorus, în niciun caz”.

 

Europa Liberă: Filosovietic.

 

Virgil Măgureanu: „Nici asta, atâta vreme cât ceea ce voiau ei era să scape de regimul Ceaușescu, care s-a și prăbușit, de forma aceasta absurdă de ultim minut, nu de ultimă oră, când au trebuit să se îmbarce în elicopterul în care știm”.

 

Europa Liberă: Dar acest grup avea o susținere. Dumneavoastră ați spus… nu numai o susținere, dar și o comunicare directă și, poate, permanentă cu Moscova?

 

Virgil Măgureanu: „Înainte de momentul de care vorbim, nu cred că au avut o comunicare destul de permanentă. Cât despre Brucan, cred că e momentul să restabilim adevărul istoric. Se cunoaște că înainte de a merge la Moscova, a fost la Washington și s-a pus de acord, nu cu fitecine de acolo, pentru că era iminentă căderea și totul era stabilit. Și anume că în decembrie 1989 se va produce și scenariul privind căderea regimului Ceaușescu din România. Și atunci, după aceea, s-a dus la Moscova. Așa încât nu putem, nici chiar pe Brucan, post-mortem sau cum doriți, să zicem că era filosovietic sau mai știu eu ce.”

 

Europa Liberă: Totuși, acest grup avea în principal susținerea sovietică.

 

Virgil Măgureanu: „Eu cred că grupul acesta n-a avut împotriviri din nicio parte a țărilor aflate atunci cu interese față de România. Eu nu cred”.

 

Europa Liberă: Împotrivirile au venit după Mineriadă?

 

Virgil Măgureanu:„ Împotrivirile, din păcate, au venit, așa cum spuneți. În bună măsură, Mineriada și alte lucruri care s-au petrecut după aceea au făcut regimul Iliescu aproape indezirabil în raport cu lumea liberală, occidentală mai ales și nu numai”.

 

https://romania.europalibera.org/a/m%C4%83gureanu-sunt-absolut-convins-c%C4%83-%C8%99i-azi-informa%C8%9Biile-ajung-la-fel-de-repede-la-moscova-ca-pe-vremea-lui-ceau%C8%99escu/30162395.html

 

//////////////////////////////////// \

 

 

 

UNGARIA ACUZĂ SUA CĂ A ÎNCERCAT SĂ INFLUENȚEZE ALEGERILE POLITICE INTERNE

 

Ministrul ungar al Justiției încurajează Comisia Europeană să se amestece în treburile politice interne ale țării. Ministrul este interesat dacă Executivul de la Bruxelles a cooperat cu organizația care a trimis bani pentru opoziția ungară.

Judit Varga a scris o scrisoare în apărarea democrațiilor europene, în care i-a cerut vicepreședintelui CE să adopte o poziție.

 

În numele Guvernului ungar „solicit o informare de la Comisia Europeană (CE) cu privire la eventuala cooperare a CE, în vreun program, cu organizația Action for Democracy”, a scris Judit Varga în scrisoarea sa adresată vicepreședintelui Comisiei Europene pentru valori și transparență, Vera Jourova, în vederea „apărării democrațiilor europene”, și publicată joi pe pagina sa de Facebook. Ministrul ungar al Justiției ar implica chiar și Executivul UE în campania Guvernului de la Budapesta desfășurată împotriva stângii ungare, care este acuzată că a fost finanțată cu dolari în timpul campaniei electorale.

 

Ministrul ungar a mai solicitat Comisiei Europene ca „în rapoartele sale de țară să considere subvențiile din afara Uniunii Europene menite să influențeze alegerile din statele membre drept factor de risc”. Potrivit argumentării ministrului, această solicitare este în concordanță cu „protecția purității alegerilor democratice și, implicit, cu valorile comune ale Uniunii Europene”. În opinia sa, „campania electorală a partidelor de opoziție unite a primit un sprijin străin – din afara Uniunii Europene – din partea organizației Action for Democracy, iar scopul acestui sprijin a fost influențarea alegerilor.

 

Se pare că prin scrisoarea sa, Judit Varga vrea să împuște doi iepuri dintr-un foc, în condițiile în care a precizat că CE „a demonstrat în ultimii ani că este gata să-și interpreteze în mod flexibil competențele sale în ceea ce privește protecția democrației și a statului de drept”. De aceea, Judit Varga „are încredere că Comisia Europeană va acționa similar atunci când Guvernul ungar îi va cere să coopereze în eforturile depuse pentru protejarea acestor valori”. Iar apoi citându-l pe primul președinte al Republicii Cehe după schimbarea de regim, a îndemnat-o pe Vera Jourova să lupte „pentru o cauză dreaptă”.

 

https://evenimentulistoric.ro/ministrul-ungar-al-justitiei-acuza-sua-ca-a-incercat-sa-influenteze-alegerile-politice-interne.html

 

///////////////////////////////////////

 

 

Ungurii fac legea în România! Budapesta ne dă lovitura finală: Trebuie să acceptăm

 

Este revoltă maximă în România după ce președintele Federației Ungare de Fotbal, care este și vicepreședinte al UEFA și FIFA, a cerut ca fanii Ungariei să poată afișa simbolul Ungariei Mari la meciurile internaționale. Federația Română de Fotbal a reacționat imediat.FRF a reacționat după ce maghiarii insistă să vină cu steagul Ungariei Mari pe stadioane. Președintele Federației Ungare de Fotbal a cerut ca fanii Ungariei să poată afișa simbolul Ungariei Mari la meciurile internaționale.

 

FARE, gruparea împotriva discriminării în fotbalul european, a reclamat la UEFA nu mai puțin de 3 situații în care fanii maghiari fie au purtat la meciurile internaționale piese vestimentare, fie au afișat obiecte cu simbolul Ungariei Mari, considerând simbolul a fi naționalist și revizionist.

 

Reacție categorică a Federației Română de Fotbal

Federația Română de Fotbal a reacționat prompt. FRF a menționat că se va opune acestei idei, atât la FIFA, cât și la UEFA, dacă această propunere va fi luată în calcul.

 

„FRF nu acceptă și nu va accepta niciodată acest lucru și își va exprima punctul de vedere la FIFA și UEFA, dacă această discuție va ajunge pe masa celor două foruri internaționale, la fel cum, cu siguranță, vor proceda și celelalte federații din regiunea noastră.

 

Revizionismul nu este acceptat în fotbal, iar UEFA condamnă cu fermitate mesajele provocatoare de natură politică, ideologică, religioasă sau insultătoare, acestea fiind categoric interzise pe stadioane”, a precizat FRF, conform Gazeta Sporturilor.

 

 

MOARTEA lui Ioan ȚIRIAC a distrus toată familia! Ce decizie au luat copiii săi

 

UNGURII fac legea în România! Budapesta ne dă lovitura finală: TREBUIE SĂ ACCEPTĂM

 

SE DAU 1.500 DE LEI pe lângă pensie! Cine sunt românii care vor primi banii

 

Explicația oferită de președintele Federației Ungare de Fotbal

Președintele Federației Ungare de Fotbal, Sandor Csanyi, a apreciat, la rândul său, că „simbolul Ungariei Mari nu poartă un mesaj politic”.

 

„Dacă noi organizăm o competiție, echipele trebuie să accepte condițiile acesteia. La fel stau lucrurile internațional. Dacă vrem să jucăm în calificările europene, Liga Națiunilor sau Champions League și Europa League, atunci trebuie să acceptăm și noi condițiile lor.

 

Potrivit UEFA, bannerele cu mesaje rasiste și politice nu sunt permise. Întrebarea este… poartă simbolul Ungariei Mari un mesaj politic? În opinia noastră, nu”, a precizat Sandor Csanyi pentru M4 Sport.

 

Stegurile cu Ungaria Mare nu sunt considerate o amenințare de către maghiari

Amintim că în urmă cu o săptămână, ministrul maghiar de Externe, Peter Szijjarto, a apreciat că folosirea steagurilor cu Ungaria Mare la meciurile de fotbal nu reprezintă o problemă sau o amenințare.

 

El a acuzat, atunci, Football Against Racism in Europe (FARE) că este „o organizație de milițieni care fac muncă voluntară şi care trăiesc pentru a putea raporta oamenii într-un mod complet nebunesc”.

 

Acesta a afirmat că „Ungaria Mare este un fapt istoric, nu este revizionism, nu este o amenințare pentru vecinii noștri, nu este naționalism”, relatează agenția maghiară de știri MTI.

 

https://www.capital.ro/ungurii-fac-legea-in-romania-budapesta-ne-da-lovitura-finala-trebuie-sa-acceptam.html

 

//////////////////////////////////////////////

 

Zelenski: Planul secret al Rusiei de a „distruge” Republica Moldova a fost „interceptat de spionii ucraineni”

 

 

autor

PAUL TECUCEANU

 

Președintele Ucrainei a făcut acest anunț, joi, la Bruxelles, într-o discuție purtată cu liderii Uniunii Europene, scrie Daily Star.

 

Potrivit liderului de la Kiev, spionii ucraineni au interceptat documente care arătau „când și cum” va avea loc distrugerea Republicii Moldova.

 

 

Zelenski a mai spus că a vorbit cu președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, despre presupusa schemă rusească prin care urma să fie „spartă democrația” acestei țări.

 

„Am informat-o că am interceptat planul de distrugere a Moldovei de către serviciile secrete ruse”, a afirmat Volodimir Zelenski.

 

CITEȘTE ȘI

 

Volodimir Zelenski: „Dacă rușii cuceresc Bahmut, vor dori să meargă mai departe. Le va oferi un avantaj”

Președintele ucrainean a adăugat că documentele interceptate de spioni au scos la iveală planuri care „ar sparge democrația Moldovei și ar stabili controlul asupra acestei țări”.

 

Acesta a mai spus că planul de control al Republicii Moldova este similar cu cel folosit de Vladimir Putin în perioada premergătoare invaziei din Ucraina.

 

 

Zelenski a precizat că nu este sigur dacă Rusia a implementat cu acest plan.

 

Afirmațiile făcute de Volodimir Zelenski vin la doar câteva zile distanță după ce ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a afirmat că Occidentul vrea să transforme Moldova în „următoarea Ucraină”.

 

De asemenea, Lavrov a afirmat că Maia Sandu a fost susținută de forțele occidentale care erau dornice ca Republica Moldova și România să se unească.

 

Sursa: Daily Star

https://stirileprotv.ro/stiri/international/zelenski-planul-secret-al-rusiei-de-a-zdistruge-republica-moldova-a-fost-zinterceptat-de-spionii-ucraineni.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

/////////////////////////////////////

 

 

Femeia care (con)duce lumea (la rapa) dintr-un studio TV

 

Oprah Winfrey este cea mai bogata femeie de culoare din lume si una dintre cele mai puternice, conform ultimului top al revistei „Forbes”.

Si-a creat propriul imperiu media si a acumulat o avere de 1,5 miliarde de dolari. Oprah Winfrey a devenit idol a milioane de persoane din intreaga lume, iar acum se intreaba: „Ce urmeaza?”.

 

Sunt satula de oameni care stau pe scaun sa-mi povesteasca problemele pe care le au. Vizionam apoi caseta si ascultam sfaturile expertilor. Sincer, nu stiu cu ce as putea sa-i inlocuiesc. Cat de curand voi face o schimbare si ii voi ridica pe oameni de pe scaunele pe care stau. Sunt in faza „ce urmeaza?” a carierei mele”, a declarat Oprah intr-un interviu pentru revista „Fortune”.

 

Oprah de la Obama

 

Oprah Winfrey va gazdui pe 8 septembrie o strangere de fonduri pentru a-l sprijini pe democratul Barack Obama in cursa pentru Casa Alba. Evenimentul programat la resedinta celebrei moderatoare de televiziune din Santa Barbara va fi o petrecere in gradina, unde sunt asteptati, printre altii, Tom Hanks sau Jamie Foxx.

 

Biletele la aceasta strangere de fonduri pornesc de la 2.300 de dolari si ajung la 25.000 de dolari pentru accesul la receptia VIP, iar pretul cinei este de 50.000 de dolari. „Il sprijin pentru ca a dovedit ca este capabil sa candideze, pentru ca are puterea de a iesi din rand. Nu am mai sprijinit niciun alt candidat pana acum pentru ca nu stiu pe altcineva la fel de bun ca el pentru a spune: cred in aceasta persoana”, a spus Oprah despre Obama in emisiunea lui Larry King, de la CNN.

 

 

AMENDĂ și ANULAREA ACTELOR! S-a SCHIMBAT LEGEA documentelor de STARE CIVILĂ

 

Iubita lui Putin, declarații DEMENTE. Ce a putut să spună Alina Kabaeva

 

Avalanșă la Capra – RĂSTURNARE de SITUAȚIE. S-a DESCHIS DOSAR PENAL. Acuzații explozive

 

Totusi, Oprah sustine ca banii pe care ea i-a donat pentru campania lui Obama nu-i asigura acestuia scaunul din Biroul Oval, ci imaginea ei este cea care il va ajuta pe reprezentantul Partidului Democrat cu adevarat. „Nu banii mei vor face diferenta, ci aprecierea mea pentru el. Sprijinul meu pentru Obama este probabil mai valoros decat orice alt cec pe care as putea sa i-l scriu”, a spus Oprah, citata de Hollywood.com.

 

„O forta politica periculoasa”

 

Implicarea celebrului star de televiziune pe scena politica americana nu este insa singulara. Oprah a fost criticata pentru atitudinea sa impotriva razboiului din Irak, opinie exprimata in repetate randuri. In februarie 2003, la initiativa lui Michael Moore, Oprah a difuzat in showul sau mai multe clipuri in care oameni din intreaga lume implorau Statele Unite sa nu inceapa razboiul. Emisiunea a fost insa intrerupta de o conferinta de presa, in care presedintele Bush sustinea cauza razboiului.

 

Un articol publicat ulterior pe Buzzflash.com precizeaza faptul ca intalnirea presedintelui american cu presa a fost o incercare deliberata de a opri emisiunea. „Oprah Winfrey este cea mai puternica femeie din America. Ea decide care sunt subiectele care fac ca ziarul „New York Times” sa se vanda. Stilul ei aduce zilnic 14 milioane de americani in fata televizoarelor.

 

Dar Oprah este mai mult decat o forta culturala – este o forta politica periculoasa, o femeie cu o atitudine neprevazuta si schimbatoare privind subiectul major al zilei”, a declarat editorialistul Ben Shapiro, de la Townhall.com. Mai mult, Michael Moore o ruga pe Oprah, in cartea sa, „Dude, Where’s My Country?”, sa se inscrie in cursa prezidentiala pentru 2004.

 

 

Imperiul numit  „O”

 

Nu exista nicio indoiala ca Oprah a schimbat cultura globala. Prin confesiunile televizate in care ofera detalii intime despre problemele sale de greutate, despre tumultul vietii sale amoroase, despre abuzurile sexuale pe care le-a suferit si prin faptul ca plange alaturi de invitati, Oprah a creat o noua forma media de comunicare, cunoscuta ca „discurs de relationare”, dupa cum sustine revista „Time”.

 

Oprah nu mai este de mult doar un show TV. Numele sau s-a transformat intr-un imperiu, o afacere autofinantata, intr-un club de carte care valoreaza un miliard de dolari, intr-o revista de succes, „O – The Oprah Magazine”. Cheia succesului sau o reprezinta influenta pe care o exercita asupra telespectatorilor si increderea pe care acestia i-o acorda.

 

Daca Oprah recomanda o carte, aceasta devine in scurt timp un bestseller, iar daca promoveaza o crema sau o bautura racoritoare, produsul se vinde rapid. Tot ea este cea care stabileste tendinte: de exemplu, comentariile sale de a nu consuma carne de vita au fost urmate de o scadere cu 10a a vanzarilor de profil, iar incercarea producatorilor din industria carnii de a o da pe Oprah in judecata a ramas fara succes.

 

Influentata de maltratarile pe care le-a suferit in copilarie, Oprah a initiat o campanie care sa interzica abuzurile impotriva copiilor. Actiunea s-a concretizat prin adoptarea „Legii Oprah” de fostul presedinte american Bill Clinton, un act ce prevede protectia nationala a copiilor.

 

Un stil consacrat

 

Editorialistul Maureen Down de la „New York Times” il da ca exemplu pe fostul presedinte american Bill Clinton, care a folosit „stilul Oprah” atunci cand a parasit Casa Alba.

 

„De fiecare data cand un politician face o declaratie ascunsa pana atunci sau „joaca un rol” la TV, el foloseste cultul confesiunii, creat cu ajutorul lui Oprah”, noteaza „Newsweek”. Juristul american Alan Dershowitz vorbeste despre „oprahtoria” din sala de judecata, care a facut juriul sa abandoneze conceptul de responsabilitate personala si „sa planga la fiecare poveste a celor care sustin ca actiunile pe care le-au intreprins sunt rezultatul unei vieti nefericite”.

 

Imperiul creat de Oprah cuprinde casa de productie „Harpo” (numele vedetei scris invers), reteaua de televiziune pentru femei „Oxygene”, revista „O – The Oprah Magazine”, una dintre cele mai vandute publicatii din America, si revista de design interior „O at home”.

 

Oprah este prima femeie de culoare care a devenit milionara la varsta de 32 de ani. Pentru cele 800 de milioane de dolari pe care le detinea in anul 2000 a fost numita cea mai bogata persoana afroamericana din secolul al XX-lea. Conform topului „Forbes” realizat anul acesta, Oprah ocupa locul 21 printre cele mai puternice femei din lume si este cea mai bogata femeie de culoare din istorie, cu o avere estimata la peste 1,5 miliarde de dolari.

 

Voci care se aud

 

Oprah a donat pentru acte de caritate mai multi bani decat oricare alta celebritate din industria showbizului. La inceputul acestui an, a finantat crearea unei scoli de 40 de milioane de dolari, in orasul Johannesburg, pentru fetele sarace din Africa de Sud. „Sunt oameni care pot schimba lumea si ale caror voci se aud. Infiintarea acestei scoli este o dovada a puterii mele”, a spus vedeta.

„Oprah Angel Network”, o retea caritabila,  a reusit sa stranga 51 de milioane de dolari pentru a sustine proiecte prin care sa acorde bani organizatiilor nonprofit din intreaga lume.

 

OPINII

 

Portretul pe scurt

 

> Perseverenta. „Stia ce vrea sa faca inca din timpul liceului. Isi dorea sa devina actrita si sa fie un star de cinema. Ii multumesc lui Dumnezeu ca a ales sa faca asta. Oprah era dispusa sa renunte la alte lucruri si sa munceasca mult pentru a reusi” – Anthony Otey, iubitul lui Oprah din timpul liceului.

 

> Credibila. „Oprah este in topul femeilor din America. Are mai multa credibilitate decat presedintele si o poveste de succes care continua” – Maureen Dowd, editorialist „New York Times”.

 

> Puternica. „Este o persoana care a inceput de jos si care a devenit cea mai puternica femeie nu numai din America, ci cred ca din intreaga lume. Oprah stie sa-si castige publicul: este credibila, are talent si a reusit pe cont propriu sa devina fabulos de bogata si de puternica” – Bill O’Reilly, editorialist american.

 

> Influenta. „Oprah a reusit sa exercite o influenta fara precedent asupra culturii si spiritului american. Nu a mai existat nicio alta persoana in secolul  al XX-lea  ale carei convingeri si valori sa aiba un impact semnificativ asupra publicului american. Cred ca Oprah influenteaza fiecare mediu pe care il atinge” – Kitty Kelly, biograf.

 

> Talentata. „Am lucrat cu multi actori talentati si stiu ca Oprah nu a facut multe filme. Am ramas impresionata. Are calitati tehnice de actrita puternica si asta pentru ca este inteligenta si profunda” – Thandie Newton, actrita britanica.

 

> Familiara. „Winfrey a folosit puterea televiziunii pentru a imbina spatiul public cu cel privat. Televiziunea este asociata adesea cu un spatiu privat in casele noastre. Ca un membru de familie, Oprah sta la masa cu noi si ne vorbeste in dupa-amiezele in care ne simtim singuri” – Phil Donahue, moderator american de talk-show.

 

BIOGRAFIE

 

De la papusa de cocean la un salariu anual de 260 de milioane de dolari

 

> S-a nascut pe 29 iulie 1954, in statul american Mississippi, fiica a unor parinti adolescenti necasatoriti.

 

> La 3 ani stia pe dinafara versete din Biblie, fiind supranumita „Micul Recitator”.

 

> Pana la varsta de 6 ani a fost crescuta de bunica ei, femeie saraca, dar care i-a insuflat dragostea pentru credinta.

 

> Singura papusa pe care a avut-o in copilarie era facuta dintr-un cocean de porumb.

 

> La 14 ani a ramas gravida, iar copilul a murit la doua saptamani de la nastere.

 

> La varsta de 17 ani a fost angajata la postul de radio WVOL, din Nashville.

 

>Din 1984 a inceput sa modereze la Chicago talk-show-ul TV „AM Chicago”, care si-a schimbat un an mai tarziu denumirea  in „The Oprah Winfrey Show”. Emisiunea i-a adus faima in intreaga lume, fiind transmisa in 117 tari, din America pana in Zimbabwe, avand o audienta zilnica de 14Êmilioane de telespectatori.

 

> A avut un frate vitreg gay, care a murit de SIDA.

 

>A jucat in filme precum „Culoarea purpurie” (1985), „Arunc-o pe mama din tren” (1987), „Beloved” (1998).

 

> In 1988, Oprah a pus bazele studiourilor Harpo.

 

> In 1993 l-a avut invitat pe Michael Jackson, iar interviul pe care l-a realizat cu acesta a devenit al patrulea cel mai vizionat eveniment din istoria televiziunii americane, avand o audienta de 100 de milioane de telespectatori.

 

> In 2000 a lansat revista lunara „O – The Oprah Magazine”, iar patru ani mai tarziu, revista de design interior „O at home”.

 

> Locuieste intr-o casa de 170.000 de metri patrati, in California, dar detine proprietati si in New Jersey, Miami, Colorado, Hawaii si un apartament in Chicago.

 

> Conform contractului incheiat cu ABC O&O, Oprah va continua sa produca 140 de emisiuni „The Oprah Winfrey Show” anual, pana la finalul lui 2011.

 

https://evz.ro/femeia-care-conduce-lumea-dintr-un-studio-tv-458417.html

 

 

  

 

Oprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin ;Este Isus Hristos sursa bucuriei tale? Isus Hristos este totul, de Jesse Barrington; Te Va Costa Totul, de Steve Lawson; Biserica persecutata – Sergiu Grossu; Obârşia răului; Carti care corespund criteriilor de cautare pentru ‘SPERMA (samanta)DIAVOLULUI’: Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI- Autor: Wilkinson, Tracy; Presa elvețiană: (MILIARDARUL)„Kirill a făcut parte din KGB”; Exorciştii Vaticanului; Lupii lui Satan , partea a 2-a Demonologie de bază; Eliberați-vă de Domnul rău; Lupii diavolului DEMONOLOGIE DE BAZĂ Aaron Hackett;Secretele Vaticanului, de Lecomte, Bernard;Ce inseamna sa fii “nascut din nou”?Este Isus singura cale spre cer? Nașterea din nou, Pierre Oddon; Ce înseamnă a fi născut din nou conform Bibliei? NAŞTEREA DIN NOU,de DAVID SERVANT; 1 Corinteni- Epistola întâi către Corinteni -Capitolul 13, de  J. N. Darby; ,,Imnul dragostei”- Dragostea în 1 Corinteni 13;Dragostea din Dumnezeu (1 Corinteni 13:4-7); 1 CORINTENI, de Daniel Branzei… Despartirea de Lume;Lupta cea buna; Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia; Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei… Caracterul dușmanului; Satan. Există? Cine este el? Fiindcă toată lumea zace în cel rău, în păcat-in întuneric, să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămânem sarea pământului şi lumina lumii (Mat.5/13-16); Noi lucrăm în această lume, dar vieţile noastre sunt ascunse cu Iisuss în Dumnezeu, unde… Ioan 16;33. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine; Din împărăţia întunericului în împărăţia lui Dumnezeu, cum ?Rutina, putreziciune sau trezire;Omul: sălaşul lui Dumnezeu; De ce întârzie trezirea?    

 

  

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

De ce întârzie trezirea?

 

Ravenhill e un Ezechiel care aude glasul Domnului: „Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel!” Scopul cărţii e să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill e direct, tăios, dur. Cred însă că mesajul lui e bine venit.

 

Clic aici pentru download

 

 

 

http://www.faracompromis.ro/carti/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Omul: sălaşul lui Dumnezeu

 

 

Cu mult timp în urmă am decis că prefer să cunosc adevărul decât să fiu fericit în ignoranţă. Dacă nu pot avea şi adevărul şi fericirea, vreau adevărul. În cer vom avea destul timp să fim fericiţi.

 

 Oricine Îl caută pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a ajunge la scopurile dorite nu Îl va găsi. Dumnezeul măreţ, Creatorul cerului şi al pământului, nu va fi una din multele comori, nici măcar cea mai mare dintre ele. El va fi totul în toate sau nu va fi nimic. Dumnezeu nu Se va lăsa folosit. Mila şi Harul Lui sunt infinite şi înţelegerea Lui răbdătoare este peste măsură de mare, dar nu îi va ajuta pe oameni în alergarea lor egoistă după un câştig personal.

 

 Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni. Răneşte-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoşenii. Răneşte-mă cu compasiune pentru lume şi răneşte-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc şi să explorez mereu, să caut şi să găsesc mereu.

 

http://www.faracompromis.ro/carti/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Rutina, putreziciune sau trezire

 

Scopul meu este sa trezesc pe cativa din somn. Stiu ca este imposibil sa-i trezesc pe toti, dar sper sa trezesc cativa.

Avem la dispozitie o ora ca sa ne pregatim pentru eternitate. Sa esuezi in a te pregati este un act de nebunie morala. Daca ti se da o zi in care sa te pregatesti, iar tu permiti ca orice sa impiedice pregatirea, aceasta este o nebunie de neiertat pentru oricine. Daca suntem in rutina spirituala, nimic din aceasta lume nu ar trebui sa ne impiedice. Nimic din aceasta lume nu e vrednic sa faca aceasta. Daca credem in vesnicie, daca credem in Dumnezeu, daca credem in viata vesnica a sufletului, atunci nimic nu este suficient de important ca sa ne faca sa comitem un asemenea act de nebunie morala.

Unde sunt sfintii model? Noi ar trebui sa crestem printre noi sfinti model, felul de crestini care sa fie luati ca exemplu si despre care sa se spuna: “Vreau sa-i urmez pe acesti barbati si pe aceste femei si sa fiu ca ei, asa cum si ei sunt ca Domnul lor.” Dar noi, pur si simplu nu “producem” sfinti in aceasta generatie. Majoritatea sunt exemple proaste pentru alti crestini. Muncim din greu ca oamenii sa se converteasca si avem pretentia ca facem lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, dupa ce oamenii se convertesc si ajung sa ne cunoasca, le suntem exemple proaste. Cred ca acesta este un abuz in biserica lui Cristos.

 

 

Rutina, putreziciune sau trezire

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Din împărăţia întunericului în împărăţia lui Dumnezeu, cum ?

  

Primii oameni, Adam şi Eva, au primit o parte din împărăţia lui Dumnezeu în stăpânire. Lor Dumnezeu le-a spus: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste orice vietate care se mişcă pe pământ”.   – Geneza 1:28. Atunci când ei au păcătuit şi au intrat sub autoritatea diavolului, ei au intrat sub stăpânirea lui prin faptul că au ascultat de el (Romani 6:16). Nu doar că au pierdut paradisul, Edenul, dar diavolul a pus mâna pe ceea ce aveau ei: stăpânirea asupra pământului!

 

De aceea Domnul Isus l-a numit pe diavol: „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31)!

 

Toţi cei care se nasc în această lume, se nasc sub stăpânirea celui rău! Biblia spune că toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5:19). Toţi oamenii ascultă de domnul puterii văzduhului, de satan, şi sunt conduşi de duhurile rele, care se folosesc de poftele egoiste şi contrare legii lui Dumnezeu şi astfel, îi ţine pe oameni robi ai satanei (Efeseni 2:1-4)!

 

Oamenii nu au putere prin ei înşişi să se elibereze de cel rău, nici să facă binele la modul cerut de Dumnezeu. Care este soluţia? Cum poate cineva fi transferat din împărăţia întunericului în care s-a născut, de sub puterea celui rău, în împărăţia lui Cristos?

 

Trebuie să ştim că şi Domnul Isus Cristos are o împărăţie pe acest pământ, nu doar cel rău!

 

Împărăţia lui Cristos este formată din slujitorii Lui care ascultă de El! Însă nici ei nu ar avea putere să asculte de Domnul, dacă nu ar fi fost născuţi din nou!

 

Atunci când un om se naşte din mama lui, el se naşte în împărăţia întunericului! Pentru ca acel om să fie transferat din împărăţia celui rău în împărăţia lui Dumnezeu, este nevoie să se mai nască o dată!

 

Un învăţător al lui Israel l-a întrebat pe Domnul Isus: „Cum poate un om să se nască, fiind bătrân? poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” – Ioan 3:4. Domnul Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh. Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou” – Ioan 3:5-7.

 

Deci, este nevoie de o naştere în împărăţia lui Dumnezeu, prin care oamenii sunt transferaţi în împărăţia luminii.

 

Iubite cititor, te-ai născut tu din nou? Dacă nu, tu eşti mort în greşelile şi în păcatele tale, eşti pierdut, fiu al întunericului, slujitor al satanei. Oricât te-ai strădui să faci binele nu vei putea, eşti asemenea unui pom sălbatic care încearcă să facă roade bune, dar pomul tot sălbatic rămâne! Numai un pom de soi, care din sălbatic devine pom fructifer, poate da fructe altoite, deoarece el mai întâi a fost altoit! Tot aşa un om trebuie să primească Duhul lui Cristos ca să facă faptele lui Cristos!

 

Acest transfer din întuneric la lumină, implică o moarte faţă de păcat, lume, satan, şi o înviere faţă de Dumnezeu în Cristos!

 

Domnul Isus ne invită să devenim ucenici ai Lui, iar acest lucru se poate face prin: lepădarea de sine şi luarea crucii, adică a asculta de El chiar dacă ascultarea include suferinţă şi sacrificiu, şi a face ceea ce a făcut El; botezul în apă, în Numele Lui prin care mori faţă de păcat şi înviezi împreună cu El la o viaţă trăită nu pentru tine şi pentru stăpânul lumii, ci pentru Dumnezeu (Romani 62-11)!

 

Prin botez omul se naşte din nou, primeşte o viaţă nouă: Duhul Sfânt! El este transferat din această generaţie stricată în dimensiunea împărăţiei lui Dumnezeu, şi experimentează pace, bucurie şi dreptate în Duhul Sfânt (Efeseni 2:6-10; Coloseni 1:13-14; Coloseni 2:11-12; Galateni 1:4; Romani 14:17).

 

Dar numai după ce omul începe să-şi dea seama că este păcătos, pierdut, fiu al satanei, condus de pofte şi duhuri care l-au îndemnat la păcat, şi astfel scârbit de starea lui, de mizeria din viaţa lui, doreşte acea viaţă curată, sfântă, doreşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu încă de pe acuma; atunci intră în ea, ascultând smerit de porunca Domnului Isus de a se boteza (Ioan 4:1-2).

 

Pentru mai multe informaţii, te rugăm contactează-ne.

 

 

https://www.caleacrestina.ro/index.php/evanghelia/65-din-imparatia-intunericului-in-imparatia-lui-dumnezeu-cum

 

 

///////////////

 

 

 

Ioan 16;33. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. …..

 

Ioan 16;33. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.“

 

        Erau tulburati Ucenicii de cuvintele pe care le spusese Invatatorul mai sus In deosebi In versetul 32. Si ca sa nu creeiz confuzie printre Fratii si Surorile mele am sa dau un loc care sustine ceia ce spun de tulburare sau Intristare.Ioan 16; 22. Tot aşa şi voi: acum sînteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăş, inima vi se va bucura, şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.Cum sa nu fie tulburati, Intristati, cand ei Isi lasasera preocuparile lor si sau dus dupa un strain. Am spus alta data ca; Domnul Isus era un strain pentru cei mai multi. Si nu e de mirare ca si pentru cei mai multi din zilele noastre Mantuitorul tot strain le este. Luca 24;18. Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: „Tu eşti singurul (străin) aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întîmplat în el zilele acestea?“

 

        Abia dupa plecarea Lui si venirea Duhului sfant, sau al Adevarului, Ucenicii vor fi nascuti din nou si Intreaga viata le va fi schimbata. Sa privim putin la Ap, Petru Inainte de Inaltarea Domnului Isus ce a facut, prin ce cosmar a trecut In curtea marelui preot.Fricos si In ultima Instanta s-a dezis de Invatatorul lui. Dupa ce a primit nasterea din nou si Duhul sfant Il vedem pe acelasi Petru cre a fost rerinut in Templu ce Indrazneala are. Spunand aceste cuvinte; Judecati voi daca este drept sa ascultam de oameni nu de Dumnezeu. Fapte 5; 29. Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni!.Daca ne punem pe noi Insine In situatia lor cum ne va fi comportamentu nostru? Nu suntem mai departe de acesti Ucenici pe care cuvintele Mantuitorului i-a tulburat,Intristat.  Cand erau cu El aveau pace pentruca El,Invatatorul, lua grija lor In toate nevoile lor. V-am spus aceste lucruri ; Ce le mai spusese Mantuitorul acestor Ucenicii ai Lui? ; Tot In acest capitol la versetul 16. Citim ca; Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; As zice ca Invatatorul le-a frant Inima cu aceste cuvinte.El le-a spus multe altele. Depilda, ca se duce sa le pregateasca un loc.Dar ei nu luasera seama. Cazuse mai cu greutate Cuvintele care le-a produs Intristare. Iata ce le mai spune Domnul Isus ca sa-i ridice din Intristarea In care erau cuprinsi.Ioan 14; 2. În casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.Spune Domnul Isus ca; Le-a spus aceste lucruri ca ei sa nu se tulbure ci sa aiba;ca să aveţi pace în Mine.Aveau aceste lucruri pe care Domnul Isus menirea sa-i tina In pace?Indraznesc sa spun, ca Ii vedem derutati, tulburati pe Ucenici.

 

        Dar Domnul Isus care vedea mai departe decat puteau ei sa patrunda i-a asigurat ca vor avea pace In El. Avea sa le spuna Domnul Isus si aceste cuvinte referitor la pace In El.Ioan 14; 27. Vă las pacea, vă dau pacea Mea…… Domnul Isus vedea ce perspectiva vor avea ei dupa Inaltarea Lui la Tatal. La momentul acela Ucenicii erau firesti ca si multi dintre noi azi care ne numim crestini suntem In anturajul celor rascumparati dar sunt unii dintre noi firesti.Ei Isi pusese nadejdea In Domnul Isus numai pentru viata deacum. Si printre noi sunt unii daca nu chiar cei mai multi care Isi pun”nadejdea” In Domnul Isus doar pentru aceasta viata. Iata ce are de spus Ap, Pavel cu privire la aceasta nadejde In Hristos,doar pentru acum.1 Corinteni 15;19. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci sîntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii ! Ucenicii se obisnuisera cu Domnul Isus sa-L vada cum spunem noi In carne si oase.

 

         Dupa plecarea Domnului Isus cum am spus la Tatal, ei vor primi dela Dumnezeu Credinta ca dar care Ii va muta cu Intreaga lor fiinta In lucrurile care nu se vad. Apoi, vor avea si Duhul sfant care Ii va umple de energia necesara de a continua lucraea la care au fost chemati de Invatatorul lor.Acum, sa ne Intoarcem putin si la noi care fregventam o Adunare sau Biserica. Aceasta este vizibila, Fratii sunt vizibili In carne si oase. Dar nu este totul de a fi Impreuna la modul fizic. Este starea aceasta de nevazut care ne uneste pe cei ce sunt ai Domnului Isus, Credinta data ca dar;Efeseni 2;8. Si Duhul sfant care ne umple si pe unii din noi de energia de a lucara pentru Dumnezeu. Nu te poti bucura de Mantuirea lui Dumnezeu daca nu ai aceasta pace In Domnul Isus.O inima care a fost schimbata de Dumnezeu a si fost umpluta cu pacea Domnului Hristos.

 

 

        Apoi, Domnul Isus Ii Instinteaza, Ii avertizeaza de ce va fi Inaintea lor. În lume veţi avea necazuri;Nu este niciun Copil al lui Dumnezeu scurit de necazuri, de suferinte, de Intristari. Prin toate acestea Dumnezeu are In vedere sa ne sfinteasca, sa ne faca asemenea Fiului Sau.Apoi, le spune aceste cuvinte;dar îndrăzniţi,Indraznesc sa spun din ceia ce cunosc printre Frati ca;Sunt unii care duc lipsa de Indraneala. Ce fel de Indrazneala aduce Mantuitorul Inaintea Ucenicilor si negresit In atentia tuturor rascumparatilor Lui dea lungul egzistentei biserici vi a lui Dumnezeu?.Domnul Isus avea In vedere acea Indrazneala care nu da Inapoi In fata greutatilor sau a prigoanei pentru numele Domnului Isus.Si le face dovada ca;Aceasta Indrazneala este din caracterul Domnului Isus.Il vedem cum Ii confrunta pe Farisei si Carturari. Apoi, Il vedem cum Il confrunta pe Pilat.

 

        Le spune Mantuitorul ca; Aceasta Indrazneala ia dat biruinta asupra Lumi. Eu am biruit lumea.“Nu este usor sa poti birui Lumea. Dece? Pentruca Lumea are si ea stapanul ei si mai mult citim ca aceasta Lume zace In cel rau.Ioan 14;30.…..căci vine stăpînitorul lumii acesteia……Apoi, ca lumea zace In cel rau citim In;1 Ioan 5;19….şi că toată lumea zace în cel rău.Iata dece cei rascumparati trebuie sa aiba Indrazneala. Cel rau nu sta degeaba. El vrea ca sa aiba ce para Inaintea lui Dumnezeu. Cand iubesti pe  Domnul Isus pui la inima aceste cuvinte ale Lui.Atunci vei fi biruitor si vei calarori prin aceasta lume care zace In cel rau victorios. Nu vei cadea prada ispitelor si a niciunui atac din partea celui rau care actioneaza prin Firea cea veche.Cate-va ganduri pe are doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutindeni care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intr-adevar.

 

John Balarie

 

Los Angeles California!

 

 

 

Ioan 16;33. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. …..

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Richard Wurmbrand — „Karl Marx marele preot al diavolului”   https://www.youtube.com/watch?v=oPIXt47k3kQ

 

 

Richard Wurmbrand – Comemorare 2003&2004.avi

https://www.youtube.com/watch?v=XZA7ca4zOTI

 

/////////////////////////////////////////

 

 

/

 

 

 

 

Fiindcă toată lumea zace în cel rău, în păcat-in întuneric, să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămânem sarea pământului şi lumina lumii (Mat.5/13-16); Noi lucrăm în această lume, dar vieţile noastre sunt ascunse cu Iisuss în Dumnezeu, unde nu păcătuim, pentru că în El nu este nici urmă de fărădelege… Să credem că noi, TOŢI, am fost răstigniţi şi îngropaţi cu Hristos, dimpreună cu toate nelegiuirile, pentru totdeauna, ca să nu mai fim robiţi de nici un păcat, pentru că nu mai domneşte gunoierul cosmic în noi ; Noi ne tragem seva din Sfinţenia lui şi, din respect faţă de neprihănirea Lui, drept recunoştinţă pentru iubirea Dumnezeiască, prin mijlocirea Lui- ne comportăm precum Iisuss când era în această lume, căci oricine” zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2/6)

 

http://informatii-agrorurale.ro/dupa-intronarea-societatii-multilateral-iliesciana-care-ne-a-adus-mai-multe-pagube-decit-cele-2-razboaie-mondiale-la-un-loc-iata-romania-importa-si-slanina-drama-de-la-colectiv-scoate-la/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Satan. Există? Cine este el?

 

… Așadar, am hotărât să am câteva serii scurte duminica dimineața cu subiectul „Dumnezeu. Există? Cine este El? Cum este El?” Iar duminică seara studiem „Satan. Există? Cine este el? Cum este el?” Așadar în seara asta, și pentru următoarele două săptămâni, ne vom uita la caracterul lui Satan. Cred că este foarte important să avem o înțelegere a lui Satan. Îmi amintesc că atunci când eram la colegiu unul din lucrurile pe care le făceam la fotbal american – și făceam o grămadă de lucruri nebunești în pregătirea meciurilor – dar lucrul pe care îl făceam de fiecare dată era să-i luăm pe cei din linia a treia sau a patra – și acesta este în general modul în care mulți oameni își petrec întreaga carieră de fotbal, joacă pe linia a treia sau a patra – era luată acea grupă și era făcută să arate, să se comporte și să joace ca echipa adversă cu care urma să jucăm meciul de sâmbătă. Astfel noi ne antrenam împotriva propriilor noștri coechipieri, care se comportau la fel ca echipa adversă, făceau asta ca să ne obișnuim cu adversarii.

 

Este foarte important să fii în stare să prevezi ce va face oponentul tău. În fotbalul american profesionist și chiar și în cel practicat în facultate acum, sistemele sofisticate se reduc la știința informatică. Acestea pot prezice cu exactitate ce va face oponentul aproape de fiecare dată, lucru efectuat de calculator. Ele știu de câte ori o anumită echipă folosește un anumit jucător într-un anumit moment al jocului, la o anumită distanță pe teren, la o anumită lovitură. Programul le spune ce vor face, astfel încât ei știu dinainte. Singurul lucru care mai poate interveni este eroarea umană. Acest lucru este înțelept în sport. Un boxer va începe lupta; el învață care este punctul sensibil al oponentului său și atacă în acel punct. Acest lucru este adevărat în orice facem în termenii competiției sau ai combaterii unui adversar.

 

Ei bine, acest lucru nu este mai puțin adevărat în domeniul spiritual. Dacă vrem să înțelegem cât mai bine cum putem să câștigăm biruința, ar trebui să cunoaștem tot ce se poate despre dușmanul nostru. Cu cât îl înțelegem mai bine pe vrăjmașul nostru, cu atât mai mult înțelegem incapacitățile sale și asta vrem să facem când ne uităm la Satan. Cu siguranță nu ca să îl slăvim ci să îl demascăm, să îi vedem caracterul corupt și învins pe care-l are. Acum, cu toții cunoaștem relatarea despre creație din Geneza 1 și 2. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”, astfel a început creația. Toți știm asta.

 

Deja erau ființe vii în univers. Poate te întrebi: „Cine erau?” Vă rog să deschideți Biblia la Iov 38 și să vedem cine era prezent atunci când Dumnezeu a creat lumea – Iov 38, versetul 4. Aici Domnul face câteva afirmații foarte interesante către Iov. În versetul 4 din Iov 38 spune „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ai pricepere.” Iar adevărul este, bineînțeles, că Iov nu era nicăieri. Iov nu avea niciun răspuns pentru că Iov nu era prin preajmă. „Unde erai tu când am întemeiat pământul, Iov? Nu ai fost nicăieri.” „Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului”. „Spune, Iov, spune-mi procesul creației. Ai fost acolo?” Nu, bineînțeles că nu. Dar în versetul 7 spune „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie, şi când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” Să ne oprim, ascultați, Dumnezeu identifică stelele dimineții care cântau împreună și pe toți fii lui Dumnezeu care cântau de bucurie în momentul creației. Vedeți asta?

 

„Unde ai fost tu când le-am creat? Unde ai fost tu când stelele dimineții cântau împreună și fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie?” Nu se referă la stelele dimineții ca fiind stele cu adevărat, dar ce erau? Erau aceiași cu fiii lui Dumnezeu, care ce erau? Nimeni alții decât îngerii. Îngerii erau deja creați când Dumnezeu a creat lumea. Asta este concluzia acestui text. Îngerii sunt numiți ben haElohim în Iov 1:6 – aceasta înseamnă fiii lui Dumnezeu – Iov 2:1 și aici în Iov 38, la versetul 7, și așa cum am văzut în această dimineață, termenul „fiii lui Dumnezeu” este rezervat numai pentru aceia care au fost creați de Dumnezeu printr-un act direct. Acum, nu știm când au fost creați îngerii, dar cred că este în regulă să spunem că au fost prezenți atunci când lumea a fost creată. Nu știm de cât timp fuseseră creați, pentru că nu avem nicio relatare a acestui fapt. Dar lucrul important este să știm că erau prezenți.

 

Acum, în Coloseni 1, spune: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El”. Acum, vă rog să rețineți că scaune de domnii, dregătorii, domnii și stăpâniri sunt titluri pentru îngeri. Acestea sunt ranguri ale ființelor angelice. Și spune aici în Coloseni 1:16 că Dumnezeu i-a creat pe îngeri, iar verbul este la timpul aorist, ceea ce înseamnă că la un anumit punct în istoria trecută, Dumnezeu i-a creat pe îngeri. Și apropo, din ce înțeleg din Cuvântul lui Dumnezeu, toți îngerii au fost creați în același timp. Toți au fost creați printr-un act direct al lui Dumnezeu. De fapt, Cuvântul Lui a fost cel care i-a creat. Cuvântul Său este Cel care a creat totul, și îngerii nu sunt o excepție.

 

În Psalmul 148 spune la versetul 2: „Lăudați-L toți îngerii Lui! Lăudați-L, toate oștirile Lui! Lăudați-L, soare şi lună, lăudați-L, toate stelele luminoase! Lăudați-L, cerurile cerurilor, şi voi, ape, care sunteți mai presus de ceruri! Să laude Numele Domnului, căci El a poruncit şi au fost făcute”. Totul, inclusiv îngerii, trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu, pentru că au fost creați la porunca lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu a creat instantaneu toate lucrurile în Geneza, la fel i-a creat și pe îngeri. Poate spui: „Ei bine, de unde știi că nu a creat doi îngeri, care ulterior au început să se înmulțească?” Pentru că îngerii nu pot face acest lucru, îngerii nu pot procrea. Poate spui „De unde știi aceasta?”

 

Din Matei 22, versetul 28, nu ne vom uita la tot textul. Spune: „La înviere nevasta cui va fi?” Știți, ei au vorbit despre unul care a murit și al cărui frate trebuia să-i ia nevasta în căsătorie. Dacă fratele lui nu era căsătorit, știți, se presupunea că se căsătorea cu cumnata lui și ar fi asigurat continuarea familiei. Soțul moare și cumnatul se căsătorește și moare și el, apoi următorul cumnat face la fel și ea devine soția fiecăruia din cei șapte frați. Iar întrebarea cu care vin la Domnul: „La înviere nevasta cui va fi, la care din cei șapte?” Și bineînțeles, aceasta este o situație bizară oricum, în momentul când a ajuns la fratele al treilea sau al patrulea, poate că au devenit cam suspicioși, dacă toți până atunci au murit așa. Însă după ce moare al șaptelea bărbat, L-au întrebat ei, saducheii, pe Isus pe care căutau să Îl prindă cu ceva, pentru că ei nu credeau în înviere, L-au întrebat: „a cui nevastă va fi la înviere?”

 

Versetul 29 „Drept răspuns, Isus le-a zis” : „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” Îngerii nici nu se căsătoresc și nici nu procreează. Toți au fost creați instantaneu de Dumnezeu la un cuvânt rostit în trecut, ca un act de creație al lui Dumnezeu. Bineînțeles, înainte de întemeierea lumii, așa că au putut să cânte împreună și cu siguranță că a fost un cor imens, atunci când lumea a fost creată. Ei au fost creați cu scopul de a-L sluji și glorifica pe Dumnezeu. Acesta este scopul pentru care au fost creați îngerii. Două lucruri pe care să vi le amintiți: să-L laude și să-L glorifice pe Dumnezeu – să-L laude și să-L asculte. Dacă citiți în Apocalipsa la capitolul 4, exact asta fac. Îl laudă. Dacă citiți epistola către Evrei, în capitolul 1 veți afla exact ceea ce fac, Îl slujesc. Îngerii sunt numiți în Evrei 1: „duhuri slujitoare”. Cuvântul înseamnă a servi. Ei slujesc scopurile lui Dumnezeu, duc la îndeplinire poruncile Lui, și Îl cinstesc, Îl glorifică și Îl slăvesc pe Dumnezeu.

 

Acum, este interesant să speculăm câți îngeri sunt. Și nu vreau să mă întorc la vechea întrebare teologică: „Câți îngeri poate pune Dumnezeu în vârful unui ac”, lucru care bineînțeles este irelevant, nu asta spunem. Însă este interesant să ne imaginăm, din punctul de vedere numeric, câți îngeri sunt de fapt. Isus, în preajma răstignirii Sale, a spus că dacă ar vrea, ar putea să cheme 12 legiuni de îngeri. O legiune romană avea 6000 de soldați. Acum, un singur înger era suficient, fără îndoială. Un înger, înainte, a omorât 185000 de oameni în Vechiul Testament, așadar nu era necesar să vină o mulțime din ei. Poate te întrebi: „Atâția sunt?” Nu, sunt mult mai mulți. De fapt, Biblia spune – și încă lucrez la asta – în Apocalipsa capitolul 5, nu pot spune totul de la început, spune în versetul 11: „M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri” – Câți îngeri? „Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.” Și ceea ce încearcă să facă aici nu este să fie exact, ci să fie inexact, doar să ne arată că ei sunt dincolo de posibilitatea de a fi numărați.

 

De fapt, în Evrei 12:22 spune: „Ci v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor”. Știi câți îngeri sunt? Prea mulți ca să îi poți număra. Poate spui: „Vrei să spui că sunt miliarde?” Unii cred că numărul lor este egal cu cel al stelelor de pe cer, pentru că sunt numiți stele, unii spun că asta este o deducție că sunt tot atâția îngeri câte stele sunt. Câte stele sunt? Nu mă întrebați, sunt miliarde. Alți oameni presupun că deoarece Domnul face referire la „îngerul lui” aparent cu referire la fiecare individ, şi înseamnă că există câte un înger pentru fiecare individ care a trăit vreodată. Nu sunt sigur că acest lucru este corect, pentru că atunci un înger ar avea de lucru undeva la 60 și ceva de ani, și apoi nu ar mai avea ce face pentru restul timpului, așa că ar trebui să facă schimb din când în când, nu știu. Când moare cineva, ei pot să aleagă pe cineva care tocmai s-a născut.

 

Însă ideea este că există îngeri, prieteni, și există o mulțime de îngeri. Sunt prea mulți îngeri ca să fie numărați. Așadar, când Dumnezeu i-a creat pe îngeri a realizat ceva. A fost un act măreț. Știți, noi ne gândim la creație ca la un lucru simplist – Dumnezeu l-a creat pe om. A luat niște pământ și l-a modelat. Ei bine, doresc să vă gândiți la creație în vastitatea ei, doar să vi-L imaginați pe Dumnezeu rostind un cuvânt și multe miliarde de ființe au venit în existență instantaneu. Toate frumoase, toate înțelepte, toate puternice, toate slăvindu-L și slujindu-L pe El și El le-a chemat în existență cu un gând rostit izvorât din mintea Lui – un gând de fapt nerostit în mintea Sa.

 

Acum, poate spui: „Bine, undeva până la Geneza 3, s-a întâmplat ceva care i-a stricat pe acei îngeri, pentru că unul dintre ei era deja afectat când ajungi să citești Geneza 3. S-a furișat în grădină în chip de șarpe.” Ai dreptate. Știi ce s-a întâmplat? Îngerii au căzut. O tragedie a avut loc – un grup mare de îngeri s-a răsculat. Una din cele mai grele întrebări din teologie este ceea ce numim problema teodiceei. De unde a venit păcatul? Ei bine, noi spunem că de la îngeri, ei au păcătuit primii. Au căzut. De unde a venit? Cel mai bun răspuns este că nu știm. Însă, credeți-mă: a venit – asta știm. Acest lucru este evident. Și știți, mă întreb următorul lucru: „Cum au putut îngerii să se răzvrătească?” Adică, împotriva a ce s-au răsculat? Împotriva unui Dumnezeu absolut sfânt? Împotriva unei situații absolut fericite? Erau inteligenți. S-au uitat la situația în care se aflau. Trebuie să fi văzut că era o situație absolut glorioasă. Au avut abilitatea de a comunica. Au avut abilitatea să-I răspundă lui Dumnezeu și Dumnezeu să le răspundă lor. Aveau emoții. Își petreceau timpul lăudându-L pe Dumnezeu. Erau ființe responsabile. Ei nu erau roboți. Erau inteligenți, emoționali. Aveau voință, se vede în alegerea lor, însă s-au răzvrătit.

 

Nu știu de ce. Nu știu cum. Nu știu cum a fost posibil să se genereze ispita în mintea lui Lucifer, însă știu că a avut loc, pentru că eu sunt un produs al efectelor ei. Conducătorul răzvrătirii a fost Satan, și în Matei 25:41 Domnul vorbește despre oștirea lui Satan ca fiind „îngerii lui” – „ Satan și îngerii lui”. Acum, vă rog să mă ascultați. Câți îngeri au căzut? Conform cu Apocalipsa capitolul 12, avem un răspuns limpede. Aș dori să vă atrag atenția și să vă arăt. Apocalipsa capitolul 12 ne spune în versetele 3 și 4 despre Satan, el este numit balaur – în versetul 3 este numit ca fiind un balaur roșu. Și în versetul 4 ne spune despre căderea lui, ascultați: „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului”. Câți îngeri au fost implicați în acea rebeliune? O treime. Au fost depășiți numeric cu 2 la 1 de către îngerii sfinți, însă atât de mulți au fost implicați în acea rebeliune.

 

Acum, a treia parte din îngeri s-a răzvrătit alături de Satan. Poate spui „Sunt toți acei îngeri liberi, alergând pe pământ ca îngeri ai lui, Satan pe care noi îi numim demoni?” Nu, nu toți aleargă pe pământ. Unii dintre ei sunt închiși. Ați știut asta? Ați știut că unii dintre acei demoni sunt închiși? Unii dintre ei sunt închiși pentru puțină vreme și unii din ei sunt închiși pentru totdeauna. Aș dori să vă ofer o diagramă. Să luăm o linie și să spunem că sunt îngerii, o împărțim în două, prima parte sunt îngerii sfinți sau aleși. În partea de jos a liniei avem îngerii căzuți. Îngerii căzuți sunt de două feluri, cei liberi și cei legați. Pe cei liberi îi numim demoni. Cei legați sunt și ei de două feluri: legați permanent și legați temporar. Cei legați permanent sunt cei prezentați în Iuda și în Petru, cei legați cu lanțuri veșnice. Credem că aceia sunt cei care au păcătuit în Genesa 6, trăind cu femei, care i-au născut pe uriașii care au fost pe pământ și care au fost omorâți prin potop. Cei care sunt legați temporar s-ar putea să fie cei care au fost aruncați în adânc. Și în Apocalipsa 9, au fost văzuți ieșind din adânc în timpul necazului cel mare, însă mulți dintre ei sunt liberi acum. Așadar, sunt miliarde de demoni, unii legați temporar, unii legați permanent, și mulți, mulți dintre ei sunt liberi. Ei sunt îngerii lui Satan.

 

Acum, asta este o scurtă introducere a conceptului despre o ființă personală vie și reală numită diavolul. El este liderul acelei rebeliuni a îngerilor. Acum, este adevărat? Asta este o întrebare corectă. Există cu adevărat un diavol? Unii oameni cred că singurul lucru care este cu adevărat real despre diavol este faptul că este un costum de Haloween și nimic mai mult. Acea caricatură a lui Satan este pur și simplu ceva ce a visat cineva ca să-i sperie pe copiii mici să facă ceea ce le spune tati. Există vreo dovadă ca să credem că există un diavol, o ființă personală activă care se opune planului lui Dumnezeu? Ei bine, cu siguranță dacă te uiți cu atenție la rațiune, la filosofie, dacă te gândești la toate astea, trebuie să existe un adversar. Să ne gândim din punct de vedere filosofic. Există Dumnezeu, El a creat lumea. El este suficient de puternic ca să creeze o lume așa cum vrea să o facă. În mijlocul lumii pe care a creat-o, nu există armonie absolută. Există o dihotomie amestecată a fericirii și a durerii, a înțelepciunii și a stupidității, a împlinirii și a falimentării, a bunătății și a cruzimii, a vieții și a morții.

 

Par să fie două lucruri care merg împreună care ne derutează și ori de câte ori îi spunem cuiva care nu este duhovnicesc: „Dumnezeu este un Dumnezeu bun și plin de dragoste”, ei sunt în stare să se întoarcă și să spună: „Oh, chiar? Ei bine, spune-mi mai multe despre asta. Cum rămâne cu asta și cu asta și asta și cu această tragedie?” Tocmai faptul că există această opoziție față de Dumnezeu este o dovadă suficientă a existenței unei alte ființe personale care este implicată activ în încercarea de a înăbuși planul lui Dumnezeu. Poate aceeași ființă să creeze o versiune bună a sa și apoi să creeze opusul său și să lupte împotriva lui însuși și apoi să stea frustrat în luptă? Nu. Asta este ca vechea întrebare: „Poate să facă Dumnezeu o piatră aşa de mare pe care să nu o poată ridica?” Nu are niciun sens. Dr. Vaughn Gertile a spus, citez: „Pe de o parte ne arată prea multă inteligență” – vorbește despre univers – „prea multă înțelepciune și fericire ca o negare a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ne arată prea multă lipsă de inteligență, rău și nefericire ca să facă din credința în Dumnezeu o opțiune”, am încheiat citatul.

 

Eric Sauer a spus un lucru foarte util în cartea sa Omul, Împăratul pământului: „Existența durerii și a răului prezent în lumea întreagă dovedește existența unei puteri dinamice, ostile și transcendentale nedorită de Dumnezeu”. Pentru că Dumnezeu niciodată, și repet, Dumnezeu niciodată nu a creat ceva ca apoi să stea acolo și să se întoarcă împotriva a ceea ce El a intenționat. E ca și cum cineva ar construi o poartă și în același timp ar face și un zid ca să o închidă. Nu poți să faci așa ceva. Sauer spune, citez: „Realitatea este că diavolul este o ființă spirituală a cărui existență nu poate fi atacată în niciun fel de filosofie sau de științele naturii, de vreme ce în lumea noastră și în universul nostru apropiat observăm lipsă de armonie, moarte și distrugere. Doar o contemplarea speculativă a naturii ne direcționează spre concluzia că lumea aceasta, și probabil sistemul solar care este conectat cu ea, sunt teritoriile stăpânitorului acestei lumi și domnul văzduhului”, am încheiat citatul. Este clar că există o ființă care se luptă împotriva scopurilor lui Dumnezeu.

 

Acum, în plus față de necesitatea filosofică, există o mulțime de dovezi biblice care atestă faptul că diavolul există. Și cred că cea mai puternică dovadă, cel puțin în mintea mea, este dovada Domnului nostru Isus Cristos. El a crezut în diavol ca persoană. El a crezut că diavolul există. Să ne uităm la Matei capitolul 4. „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine”. Și cunoașteți întreaga conversație. Domnul folosește zece versete înregistrate aici, vorbind cu diavolul.

 

Nu încape îndoială că Domnul nostru era convins de realitatea existenței lui Satan. De-a lungul slujirii Sale a vorbit despre Satan. A mers și a scos demonii din oameni. S-a dus și a nimicit lucrările pe care Satan voia să le facă. În Ioan 12:31 spune: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Domnul nostru spune: „Sunt în conflict cu Satan, Mă duc la cruce ca să câștig biruința”. Domnul nostru știa ce face. Știa că este în conflict cu o persoană reală. De ce? Pentru că o cunoștea pe această ființă din eternitate, de pe vremea când a creat-o, a cunoscut-o până la cădere și de acolo în continuare a cunoscut-o. El știa cu cine are de-a face. Și există o singură persoană pe care diavolul nu o va înșela niciodată, și aceea este Dumnezeu care l-a creat.

 

Isus a spus în Ioan 14:30: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. „Stăpânitorul lumii acesteia”. Isus a crezut într-o activitate conștientă a lui Satan pe pământ”. În Ioan 16 El spune: „stăpânitorul lumii acesteia este judecat”. Nu încape îndoială că Domnul nostru este în conflict deschis cu Satan.

 

În Ioan 8:44 Isus spune: „Voi îl aveți ca tată pe diavolul”. Dar în Efeseni 2:2 Pavel spune: „duhul care lucrează acum în copiii neascultării”. Pavel a crezut în existența diavolului. Ioan a crezut în existența diavolului. În 1 Ioan, capitolul 3, am studiat asta recent în studiul nostru din 1 Ioan: „Cine păcătuiește, este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Ascultați-mă: să spui că tu crezi în Cristos, așa cum spun unii, și să nu crezi în existența diavolului, înseamnă să batjocorești ceea ce a făcut Cristos. Trebuie să le crezi pe amândouă, sau nu înțelegi deloc Noul Testament. De fapt, ne spune în 1 Ioan 5:19: „Toată lumea zace în cel rău”. Iacov a crezut în existența diavolului. „Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi”, a spus în capitolul 4, versetul 7. Petru a crezut în existența diavolului. Capitolul 5 versetul 8 din 1 Petru, spune: „el dă târcoale ca un leu care răcnește, și caută să înghită”.

 

Apare peste tot în Noul Testament. Scriitorii au crezut. Ei a știut care a fost scopul lui Dumnezeu, să Îl trimită pe Cristos ca să Se ocupe de diavol. Dacă studiați Biblia cât de cât, trebuie să credeți că diavolul există. Ascultați. El a ispitit-o pe Eva în Geneza 3. El L-a ispitit pe Cristos în Matei 4. El a pervertit Cuvântul în Matei 4. El s-a opus lucrării lui Dumnezeu în Zaharia 3. El i-a împiedicat pe slujitorii lui Dumnezeu în 1 Tesaloniceni 2. El împiedică Evanghelia, Matei 13, 2 Corinteni 4. El îi prinde pe cei răi în curse, 2 Timotei 2, el înșală neamurile, 1 Împărați 22 și Apocalipsa 16:20. El se preface în înger de lumină, 2 Corinteni 11. El înfăptuiește intrarea păcatului în lume și căderea umanității, Geneza 3. El vine înaintea lui Dumnezeu, Iov 1. El umblă ca un leu care răcnește, 1 Petru 5. El este pârâșul fraților, Apocalipsa 12. El are puterea morții, Evrei 2, și întreaga lume zace în cel rău, 1 Ioan 5. Este destul de evident în Biblie că el există, de fapt, este chiar foarte ocupat. Dacă negi existența diavolului, de asemenea Îl vei nega și pe Cristos, pentru că amândoi sunt prezentați ca persoane care există în Biblie.

 

Nu doar speculația filosofică și revelația biblică ne indică faptul că diavolul există, dar de asemenea și experiența umană. Toți cei care trăiesc în lumea noastră în secolul 20 și care neagă existența diavolului ca persoană, de fapt nu înțeleg ce se întâmplă în lume. Diavolul s-a manifestat din belșug în ziua de azi. Sunt oameni care sunt siguri că el există astfel că ei se închină lui în mod fățiș și deschis. Sunt fapte de vindecare și minuni pe care le face în mijlocul nostru în lume și care ne dovedesc existența lui. Există el? Da, există.

 

Acum, al doilea lucru la care vrem să ne uităm cu privire la el este cine este el? La fel cum ne-am uitat la Dumnezeu în dimineața asta, el există, da, dar cine este el? Ei bine, am văzut deja că el este un înger. Este unul corupt. Este unul căzut. Însă este un înger, și ascultați-mă, fraților, ascultați acest lucru: îngerii au personalitate.

 

Noi ne gândim la îngeri, cred, mai degrabă ca la un lucru eteric, ceva care este alb, care dă din aripi, și care nu are personalitate; dar îngerii au personalitate. Știți, ați realizat că îngerii au nume? Este adevărat, au nume proprii. Dumnezeu îi cunoaște pe toți îngerii după nume. Când îl cheamă pe un înger, El nu spune: „Îngerul cu numărul un milion patru sute” – nu. El spune „Ioan” sau „Bill” sau orice alt nume are îngerul; Dumnezeu îi cunoaște după nume. Dumnezeu cunoaște faptul că au un caracter individual. Îngerii sunt persoane. Ei au toate caracteristicile unei persoane. Ei simt, pentru că se bucură. Îl laudă pe Dumnezeu. Ei Îl apără pe Dumnezeu și se luptă cu demonii.

 

Ne uităm la Satan și știm că este o persoană din mai multe motive. La fel cum Dumnezeu este o persoană, așa este și diavolul. Numărul unu: are trăsăturile de personalitate. Știți care este una din cele mai comune trăsături de personalitate? Capacitatea de a plănui. Ați cunoscut vreodată vreun câine care să fi plănuit ceva? Ați văzut vreodată un câine într-un colț, care să-și construiască strategia? Una din caracteristicile unei persoane este abilitatea de a plănui, sau de a schița o schemă. Animalele nu fac așa ceva. Animalele nu fac niciun plan. Persoanele, da. Citiți 2 Corinteni și aflați, citiți nu doar această epistolă, ci întreg Noul Testament și veți vedea că diavolul este ocupat să facă planuri. Unul dintre motivele pentru care cred că este o persoană este datorită lucrurilor pe care le face. 2 Corinteni 11:3: „Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice”. Ascultați, el este foarte ocupat să conceapă modalități de a ajunge la oameni și este o caracteristică a personalității lui să conceapă planuri.

 

Nu doar atât, dar o altă trăsătură de personalitate este abilitatea de a comunica. Persoanele comunică și Satan de asemenea. El a avut o conversație cu Isus, nu-i așa, în Matei 4. A avut o conversație cu Eva în grădină. El are conversații cu o mulțime de oameni și le poartă tot timpul. Nu doar atât, dar și dorește lucruri. Iar abilitatea de a voi ceva, de a alege, este o trăsătură de personalitate, și Satan alege lucruri, el dorește anumite lucruri. El dorește anumite lucruri și își direcționează voința în domeniul în care el crede că se va împlini dorința sa. L-a dus pe Isus pe munte și spune „Iată împărățiile lumii, faci ce îți spun să faci și Ți le voi da”. A ales să-L ispitească pe Isus în această manieră, a vorbit cu El și s-a hotărât asupra unui anumit scop cu care să-L prindă pe Cristos, el are toate caracteristicile unei persoane.

 

În plus față de trăsăturile de personalitate, cred că este o persoană pentru că sunt folosite pronume personale cu privire la el. Cuvântul „tu” este folosit în Ezechiel 28 și în tot Noul Testament avem „el” și „însuși” cu referire la Satan. De fapt, în 2 Corinteni 11, sunt folosiți ambii termeni. Un alt motiv pe lângă trăsăturile de personalitate și pronumele personale este folosirea numelor proprii. Are mai multe nume proprii, iar acestea sunt date numai persoanelor. Vom vedea imediat. Un alt motiv pe care îl socotesc ca fiind important este faptul că Îi dă socoteală lui Dumnezeu, iar acest lucru este valabil doar în dreptul persoanelor. Animalele nu sunt răspunzătoare. Ele nu dau socoteală, nu moral. Nu există niciun standard biblic pentru comportamentul unui animal. Și Dumnezeu spune: „Voi judeca pe Satan”. Când Dumnezeu spune că-l va judeca pe Satan, asta implică faptul că Satan a încălcat standardele lui Dumnezeu și Satan este răspunzător personal pentru această încălcare. Acest lucru este caracteristic unei persoane.

 

Acum, cum rămâne cu titlurile personale? Nu doar faptul că are responsabilitate personală și toate acele lucruri, dar Satan trebuie să fie o persoană și datorită titlurilor sale. Acum, acestea sunt cele mai fascinante. Aș dori să vă spun cum este numit. El este numit, de exemplu, în Ezechiel 28:14 și ne vom uita la asta mai târziu, dar este numit „Heruvim ocrotitor, cu aripile întinse”. Se referă la faptul că era un înger de rang înalt, tocmai acest titlu vorbește despre o persoană.

 

De asemenea este numit „Stăpânitorul lumii acesteia”, iarăși, vorbește despre rangul său, ca fiind cel care stăpânește sistemul rău al lumii, inclusiv îngerii și oamenii. El este un stăpânitor. El este numit de asemenea „prințul puterii văzduhului” – domnitorul imperiului din atmosferă. Este numit „dumnezeul veacului acestuia”, iar cuvântul pentru veac este aiōn, dumnezeul acestei ere – dumnezeul care și-a propagat sistemul filosofic, umanism, materialism și sex. El de asemenea este numit, în Luca 11:15: „domnul dracilor.” În 2 Corinteni 4:4 este numit: „dumnezeul acestui veac”.

 

Dar în Luca 11:15 este numit: „Beelzebul, domnul dracilor.” Ați auzit vreodată acest termen? Beelzebul? Este un termen interesant și vă spun repede, înseamnă „Domnul muștelor”. Și poate ați auzit de un film, cred, sau carte care s-a numit Domnul muștelor”. Este titlul unui zeu filistean, și a fost dat nu doar ca o denumire a acelui zeu, ci a lui Satan care era în spatele acelui zeu. Acum, vedeți, toate aceste titluri: un heruvim ocrotitor, stăpânitorul lumii acesteia, prințul puterii văzduhului, dumnezeul veacului acestuia, domnul demonilor – toate vorbesc despre rang, vorbesc despre domnie, vorbesc despre autoritate, vorbesc de putere, vorbesc despre direcție, vorbesc despre planificare, scop, despre capacitatea de a îndeplini anumite lucruri, iar el este o persoană capabilă de așa ceva.

 

Acum, Satan, cine mai este el? El nu este doar o persoană, dar este și un duh. Satan este un duh, și așa cum am spus și în dimineața aceasta, un duh este o persoană imaterială. Satan poate fi aici acum – nu știu dacă este, probabil că face altceva – însă dacă ar fi aici acum, nu am ști. De ce? Pentru că este un spirit, dar asta nu înseamnă că nu este aici. Știți, trăim în lumea asta mică unde tot ce știm sunt cele trei dimensiuni care există și poate mai putem să luăm în considerare încă o dimensiune, dar nu realizăm faptul că acum această cameră este probabil plină cu o mulțime de îngeri. Unii sfinți și aleși, iar alții căzuți. Și nu se știe ce se întâmplă aici. Adică, știți, aș vrea să știu eu însumi ce se întâmplă, dar nu voi fi niciodată în stare să știu asta, însă acest univers este controlat de puterea lui Satan și este o oștire demonică implicată activ având această dorință să oprească lucrarea lui Dumnezeu. Unul dintre motivele pentru care știu că avem autoritate asupra lui este faptul că lucrarea lui Dumnezeu înaintează indiferent de voința lui.

 

Dar îngerii sunt duhuri, sunt imateriali. Demonii din Luca 8:2 sunt numiți duhuri rele. În Luca 11:24 sunt numiți duhuri necurate. Dar sunt numiți duhuri. Îngerii sunt ființe spirituale imateriale – notați asta – însă nu sunt ca Dumnezeu. Dumnezeu este duh, dar Dumnezeu este peste tot. Îngerii au limitări spațiale. Ei sunt duhuri, dar ei sunt duhuri care au o graniță împrejurul lor. Ei trebuie să se deplaseze. Ei nu pot fi peste tot. Ei sunt rapizi. Sunt într-adevăr rapizi. Și vreți să știți ceva interesant? Unii sunt mai rapizi decât alții. Gândiți-vă puțin. Poate spuneți: „Vrei să zici că poate exista o cursă de alergare angelică sau ceva asemănător și unii din ei să vină mai repede decât alții?” Ei bine, unii din ei sunt prezentați în Biblie după viteza lor, ca fiind super-rapizi. Alții sunt mai lenți. Însă știm că au o limitare spațială. Conform cu Daniel 9 și Daniel 10, sunt dovezi în ambele pasaje, clare, că sunt localizați undeva și încearcă să ajungă în altă parte. De aceea atunci când Domnul nostru i-a trimis pe demoni în porci, exact acolo au mers. Au o localizare spațială. Ei nu sunt peste tot, și ei nu pot să se împartă și să plutească. Ei sunt acolo unde sunt.

 

Acum, vă rog să nu uitați, așa este Satan. Și când cineva îmi spune: „Ei bine, știi, diavolul m-a făcut să fac asta” – nu știi dacă a fost chiar diavolul. Da, el este rapid, dar să fie atât de rapid încât să meargă pe la fiecare persoană din lumea aceasta tot timpul și să-i îndemne? Nu știu cât este de rapid, dar nu poate să facă asta, are limitări spațiale. Acum, aș dori să vă spun ceva, prieteni. Poți să ai o mulțime din ei într-un spațiu foarte mic. Nu știu cât de mic sau cât de mare este un spirit, se pare că duhul imaterial poate să fie împreună cu un altul într-un anumit sens, nu știu cum. Dar nu vi se pare interesant să ne gândim la îngerii sfinți luptându-se cu cei răi? Adică, voi ce ați face? Mă refer la – știți – nu-i așa? Nu știu, dar ei fac asta. Acest lucru ne arată că suntem la un nivel și nu-l înțelegem pe celălalt, nu-i așa?

 

Acum, poate spui: „Ei bine, am crezut că uneori îngerii au trup”. Acum, vă rog să mă ascultați. Uneori aceste ființe imateriale pot să se materializeze. Pot să te materializeze. Acum, nu știu cum de pot să se materializeze, dar ei pot, și pot să ia forma unui trup. Nu este un trup ca trupul nostru, pentru că uneori au aripi, nu-i așa? Ca în Isaia 6. Și sunt foarte frumoși – în Sodoma, când oamenii i-au văzut, când s-au materializat în trupuri, nimeni din cetate nu a mai văzut așa ceva și, bineînțeles, Sodoma era vestită pentru stilul de viață homosexual. Iar când populația homosexuală a Sodomei i-a văzut pe acei îngeri materializați, pur și simplu au fost șocați. Ei au spus „Oh, oh, nu am mai văzut niciodată așa ceva”. I-au urmărit până la casa lui Lot și erau în stare să nimicească locul numai ca să ajungă la ei, de aceea a nimicit Dumnezeu cetatea și de aceea noi folosim cuvântul sodomie cu referire la homosexualitate. Erau atât de frumoși, atât de frumoși că acei oameni care erau atât de pervertiți în poftele lor au fost atrași de ei din punct de vedere sexual.

 

Un alt lucru în ce privește îngerii și care este interesant este faptul că ei sunt nemuritori și nu mor niciodată. Îngerii nu mor niciodată. Ei vor trăi veșnic, din momentul creației lor, ei trăiesc veșnic. Însă numai dacă ești neinițiat să înțelegi asta, acest lucru este adevărat și cu privire la oameni, nu-i așa? Așadar, nu ar fi nicio problemă, vom trăi veșnic de asemenea, ori cu Dumnezeu ori fără El. Rangul cel mai înalt pentru îngeri care a fost creat a fost heruvimul – heruvimul – heruvimii. Acestea sunt ființe angelice de cel mai înalt rang și au frumusețe și putere care nu se pot descrie. Caracterul și apariția acestor îngeri este dincolo de imaginația noastră, și de neînțeles pentru noi, încât nu vom putea niciodată să ne dăm seama cum sunt ei. Frumusețea lor este dincolo de ce poate să-și imagineze mintea umană. Poate spui: „Care este rostul lor?” Ei bine, ei sunt de cel mai înalt rang, se pare, și se pare că ei sunt păzitori ai sfințeniei lui Dumnezeu. Ei apar întotdeauna înconjurând prezența lui Dumnezeu. Ei protejează sfințenia Lui, și ei sunt văzuți uneori proclamând harul Său. Ei sunt ființe incredibil de magnifice.

 

Acum, dintre heruvimi avem câțiva numiți pe nume. De fapt, cred că am întâlnit trei heruvimi conducători în Biblie. Primul: Gavril. Gavril se pare că are o sarcină specială, și anume să reveleze și să interpreteze scopul și planul pe care Îl are Dumnezeu pentru Împărăția Lui. Mai este un înger de care toți am auzit, numele lui este Mihail. Mihail este ceea ce mie îmi place să numesc „super- înger”. Mihail este generalul armatei angelice. Însă era un înger mai mare decât Gavril și Mihail, cea mai glorioasă ființă creată de Dumnezeu. Vi-l voi prezenta, dacă deschideți la Isaia 14 – Isaia 14:12. „Cum ai căzut din cer” – cine? „Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!” Știți, nici nu ne putem imagina un nume mai frumos decât Lucifer, și când spui numele acesta, seamănă cu un blestem. Știți ce înseamnă Lucifer? Fiul zorilor, cel strălucitor, helel în limba ebraică, steaua dimineții, era cel suprem, steaua dimineții, fiul zorilor, cel strălucitor. Ce înger măreț a fost! Vreți să știți cum a arătat în slava sa? Să ne uităm la Ezechiel 28, și apoi ne vom întoarce la Isaia 14 imediat.

 

Ezechiel 28, și veți înțelege puțin din ceea ce înseamnă un înger, și acest lucru este suficient ca să vă șocheze puternic. Acum, trebuie să vă explic unde suntem noi acum. Ezechiel este profet și Ezechiel transmite mesaje de judecată, unul pe care Dumnezeu a hotărât să-l judece pentru răutatea sa a fost împăratul Tirului. Tirul a fost o zonă foarte faimoasă, un loc foarte faimos în istoria biblică. Împăratul Tirului a fost un om rău, extrem de rău. A fost fără milă, crud, și fără Dumnezeu, iar Domnul urma să aducă judecata asupra lui. Și în versetele de la 1 la 10 din Ezechiel 28, Ezechiel prezintă un cuvânt împotriva împăratului, sau a prințului așa cum este numit în versetul 2, din Tir, oarecum îl oprește. Versetul 10: „Vei muri de moartea celor netăiați împrejur, de mâna străinilor! Căci Eu am vorbit, zice Domnul, Dumnezeu.” În versetul 9 el chiar a spus: „Eu sunt dumnezeu”. Iar El îi spune: „Vei fi om și nu dumnezeu în mâna celui care te va ucide. Ce dumnezeu ești. Nu vei fi deloc dumnezeu pentru ucigașul tău”.

 

Aici era această persoană care se credea a fi Dumnezeu, iar aceasta era – ce era? Care este păcatul suprem? Mândria. Așadar, Ezechiel vorbește împăratului Tirului, dar el merge dincolo de împăratul Tirului la sursa acelui rău, la Satan, și începând de la versetul 11, el începe să se refere la Satan care era în spatele împăratului Tirului. Acum, acest model nu este unicat în Scriptură. Foarte adesea psalmii mesianici dintr-o perspectivă pozitivă sunt David vorbind despre David dar, de fapt, dincolo de David, vorbind despre Mesia. Este o ocazie în Matei unde Domnul nostru îi spune lui Petru: „Înapoia Mea, Satan”. El îi vorbește lui Petru, dar de fapt vorbește sursei care era în spatele actului rău al lui Petru. Aici el merge dincolo de împăratul Tirului, și arată limpede cine este cel care îl face pe împăratul Tirului să se comporte cum se comportă.

 

Versetul 12 : „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i: „Aşa vorbește Domnul, Dumnezeu: ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune, şi desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu”. Acum este limpede că împăratul Tirului nu a fost niciodată acolo. El privește cu mult dincolo de împărat și acum vorbește despre Satan. El spune: „Ai ajuns la cea mai înaltă desăvârșire”. Știți ce înseamnă asta? Ai fost pecetluit cu semnul perfecțiunii – suma tuturor creațiilor lui Dumnezeu ești tu, și Dumnezeu te-a pecetluit cu pecetea perfecțiunii Sale. Erai lucrul suprem pe care Dumnezeu l-a făcut vreodată „plin de înțelepciune și” ce? „desăvârșit în frumusețe”. Dacă ai vrut să știi ce consideră Dumnezeu ca fiind frumos, trebuia să te uiți la esența spirituală a acestui înger căzut, frumusețe pe care Dumnezeu a pus-o acolo, și ai înțelege ce percepe Dumnezeu ca fiind frumos. Dumnezeu l-a făcut desăvârșit în frumusețe, plin de înțelepciune, suma perfecțiunii și l-a pecetluit astfel. Nu este uimitor faptul că atunci când ne gândim la Satan ne gândim la el ca fiind urât?

 

Versetul 13: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu”. Apoi îl descrie; cu o descriere aproape halucinantă. Iată cum era acoperit. „erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur”. Acum ascultați: iată cum îl descrie pe acest înger într-o imagine halucinantă, strălucitoare, o multitudine de pietre prețioase și bijuterii strălucitoare, și nici măcar nu știu cum am putea să ne imaginăm acest lucru. De asemenea mai spune ceva despre el, ascultați: „timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut”. Ați știut că a fost muzicianul suprem al cerului? Ați știut că Satan a fost probabil dirijorul corului ceresc? A fost ființa supremă a creației lui Dumnezeu, și a fost frumusețea întregului cer. A fost apogeul, a fost suma tuturor perfecțiunilor lui Dumnezeu, iar muzica lui era dincolo de orice înțelegere – acest lucru ar trebui să vă ofere o idee despre ce simte Dumnezeu cu privire la muzică. Dumnezeu iubește muzica. Când Dumnezeu a făcut creația supremă pe care a făcut-o vreodată, l-a făcut muzician.

 

Versetul 14: „Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem”. Eu te-am creat – te-am făcut îngerul suprem, heruvimul ocrotitor care acoperea – acum, nu știu ce înseamnă că acoperea; poate că era unul care plana în jurul lui Dumnezeu, într-un sens. „Eu te-am făcut așa. Te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare”. Acum, ce înseamnă exact acest lucru, nici aceasta nu știu, însă este ceva acolo în ceruri, ceva ca un munte, un fel de pietre fantastice – este interesant să ne gândim ce poate fi – o frumusețe strălucitoare, orbitoare, glorioasă și slăvită, dincolo de orice imaginație, și acest înger și Dumnezeu se mișcau împreună în acel teritoriu. Asta este acest înger special.

 

Versetul 15 „Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut” – perfect. Dar acum se schimbă lucrurile „până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” Ar fi fost suficient de rău dacă ar fi făcut asta doar în dreptul lui, dar știți ce a făcut? Nu și-a ținut nelegiuirea în dreptul său, ci a împărțit-o. Versetul 16: „Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.” Indiferent ce este muntele lui Dumnezeu și indiferent ce reprezintă pietrele scânteietoare, acolo este Dumnezeu, acolo este centrul cerului Său. „Te voi arunca nu doar pentru că ai păcătuit, ci și pentru că ai făcut negoț cu păcatul tău”.

 

Versetul 18 spune: „Prin mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ţi-ai spurcat locașurile sfinte” sau comerțul tău l-ai propagat. Știți ce a făcut Satan când a plecat? Nu a plecat singur; câți au plecat cu el? O treime. „Scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenușă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc.” Dumnezeu spune: „Vei plăti, Satan – vei plăti un preț mare”. Acum, care a fost nelegiuirea care a dus-o pe această ființă de necrezut să se coboare la stricăciunea la care s-a coborât? Să mergem la Isaia 14 și să vedem care a fost. Versetul 12: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor”. Oh, vă puteți imagina căderea de care a avut parte acea ființă angelică? Din ceea ce era în Ezechiel 28 la ființa absolut stricată, plină de răutate, de dispreț și urâtă care este acum? Cum s-a întâmplat asta? Când ești supărat pe Satan și când vrei să-l disprețuiești pe Satan, undeva în inima ta trebuie să îți pară rău pentru el, pentru că a ajuns în starea în care a ajuns.

 

„Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!”. Iată acum care a fost păcatul: „Tu ziceai în inima ta” – iată aici păcatul, prietene, și anume păcatul mândriei – a fost păcatul mândriei – de cinci ori spune: „Eu mă voi”. Primul: „Mă voi sui în ceruri”. Acum, la ce se referă? El deja avea acces în prezența lui Dumnezeu. Era heruvimul conducător. El nu spune: „Cred că mă duc să-I fac o vizită lui Dumnezeu”. El spune: „Mă voi duce și voi rămâne – voi ocupa scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Mă voi ridica”. Acum, de unde era, ca să se înalțe însemna să meargă – deasupra sa mai era o singură persoană. Ca să urce de la poziția de înger șef însemna să meargă pe locul lui Dumnezeu „Voi lua locul lui Dumnezeu”.

 

Al doilea „îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”. „Voi uzurpa autoritatea lui Dumnezeu asupra îngerilor. Voi ocupa poziția de conducător al cerului”. Al treilea „Mă voi”. „Voi ședea pe muntele adunării”. Versetul 14: „mă voi sui pe vârful norilor”. Cei mai mulți comentatori spun că norii de aici nu reprezintă norii pufoși și albi, ci norii se referă la slava lui Dumnezeu, așa cum stelele se referă la îngeri – „Voi ajunge deasupra slavei lui Dumnezeu”. Apoi le însumează cu ultimul „Eu voi”: „Voi fi ca Cel preaînalt”. Ați știut că Cel preaînalt este un titlu? Este titlul lui Dumnezeu, ca posesor al cerului și al pământului. Ce spune el de fapt „Voi fi posesor al cerului și al pământului. Vedeți egoismul de necrezut și mândria acestui păcat. Și a căzut și Isus a spus: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer”. Când a căzut, a căzut repede și dramatic și frumusețea sa a fost stricată imediat, și fiecare ființă angelică care a crezut aceste gânduri alături de el, a fost condamnată la iad veșnic. Și știți că iadul a fost făcut pentru diavol și pentru îngerii săi? Un păcat de necrezut, o cădere de necrezut, care totuși a avut loc.

 

Care au fost rezultatele? Versetul 15 din Isaia 14: „Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâncimile mormântului”. A fost alungat din ceruri. A fost corupt. „Cei ce te văd se uită țintă mirați la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile şi nu dădea drumul prinșilor săi de război?” Nu doar că a fost condamnat la adânc, dar a devenit disprețuit și josnic. Iar arătarea acestei slăbiciuni este clară tuturor celor ce-l privesc. Acum, afirmația din versetul 15: „aruncat în adâncimile mormântului” va avea loc; conform cu Apocalipsa 20, Satan va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă care arde veșnic. Satan s-a prăbușit.

 

Acum, când a căzut, lumea încă nu era căzută în păcat, chiar dacă a fost creată deja, nu știm asta. Nu știm când a avut loc căderea, înainte de Geneza 1 sau după. Dar Dumnezeu a avut două opțiuni. Din moment ce Satan a căzut împreună cu toți demonii, putea să spună un cuvânt și imediat ar fi dispărut din existență. Putea să-l nimicească pe Lucifer cu un cuvânt. Putea să oprească răscoala și gata. Apoi probabil putea să aștepte până se întâmpla din nou. Dar Dumnezeu nu a ales să facă asta. Dumnezeu a ales să ofere celui răzvrătit oportunitatea să exploateze fiecare aspect din puterea sa, din orice unghi posibil. I-a oferit tot timpul, de la Geneza 3 până la împărăție – i-a dat tot acest timp ca să își conducă acea rebeliune până la capăt. De ce? De ce a făcut Dumnezeu asta? De ce a îngăduit Dumnezeu așa ceva? Ei bine, în Biblie nu ni se spune, dar cred că un motiv pentru care Dumnezeu a îngăduit asta a fost să lase răscoala să meargă până la capăt, până când nu va mai avea putere și astfel să arate tuturor ființelor și tuturor creaturilor din toate vremurile că toate căile puse împreună nu vor putea vreodată să-L detroneze pe Dumnezeu. Și când se va sfârși, prietene, va fi gata, și nimeni nu se va mai îndoi vreodată că autoritatea lui Dumnezeu va mai putea să fie vreodată uzurpată.

 

Vedeți, afirmațiile „mă voi” ale lui Satan sunt testate deplin în timp și întregul univers va vedea odată pentru totdeauna că este imposibil să-l detronezi pe Dumnezeu. Iar atunci când ajungi la Apocalipsa, îngerii cântă en masse, cu toţii, că Dumnezeu trebuie să fie slăvit, Cristos trebuie să domnească. Ei știu că nu este altă cale. Pe toată durata desfășurării rebeliunii, Dumnezeu trebuie să, pentru că El este un Dumnezeu sfânt, să Își arate ura față de păcat și pentru că este un Dumnezeu iubitor, să-i răscumpere pe acei oameni care nu vor să fie parte a acelei rebeliuni.

 

Preaiubiților, conflictul continuă. Credeţi-mă, continuă la fiecare nivel. Ați știut asta? Războiul are loc în acest univers pe orice nivel. Rebeliunea își atinge limitele la tronul lui Dumnezeu, conform cu Iov, capitolul 1, Satan are acces la tronul lui Dumnezeu, și ei sunt în conflict. Conform cu Daniel 10, la nivelul angelic este conflict. Dumnezeu a trimis un înger, amintiți-vă, în vremea lui Daniel, și acel înger a fost oprit de un demon, iar Dumnezeu a spus: „Mihail, du-te să-l ajuți”. Iar super-îngerul s-a dus, l-a mustrat pe acel demon rău, îngerul oprit s-a dus să-și îndeplinească sarcina. Este un război la nivel angelic, și oameni buni, dacă nu v-ați trezit încă, ar fi trebuit să fiți treji până acum, există un război la nivel uman. Isus a spus în Ioan 8:44: „Voi sunteți ai tatălui vostru, ai diavolului”, iar despre noi spune că suntem copiii lui Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu, copiii lui Satan se luptă unii împotriva altora. Acest univers întreg este câmpul de luptă și, știți, mă întreb uneori, când creștinii doar stau și trec nehotărâți prin viață, dacă ei realizează ce se întâmplă de fapt. Satan se luptă pentru sufletele oamenilor și la fel și Dumnezeu, și noi trebuie să fim de partea lui Dumnezeu, luptându-ne alături de El.

 

Există diavolul? Ar fi bine să crezi. Cine este el? Este o persoană. Este un duh. Este un înger căzut. Și este violent și activ în războiul împotriva lui Dumnezeu și a scopurilor pe care le are Dumnezeu în lume azi. Închei cu acest gând. Fiecare persoană care este prezentă aici, în acest auditoriu și fiecare persoană de pe fața pământului este ori un copil al lui Dumnezeu ori un copil al lui Satan. Ești ori de o parte, ori de alta. Nu-i așa? Isus a spus: „Cine nu este cu Mine, este împotriva mea”. Acum, dacă vrei să te aliezi cu această ființă căzută care este condamnată și blestemată, și cu toți cei care sunt în legătură cu ea, este alegerea ta. Chiar Isus a spus, cu siguranță cu inima îndurerată: „Nu veniți la Mine ca să aveți viață”. Poți să fii de partea lui Dumnezeu prin faptul că vii la Cristos. Și creștinule, dacă știi acum cine este Satan și ce face și ce cădere tragică a avut, și despre ce este vorba în această împărăție, nădăjduiesc ca astea să îți dea un nou impuls să lupți în bătălie, să te împotrivești diavolului, să nu-l lași să aibă un loc în viața ta, să nu-l lași să aibă vreun avantaj asupra ta. Să nu-i lași nici măcar un centimetru. Dumnezeu merită toată slava ta, toate laudele tale, viața ta întreagă. Satan deja a fost nimicit la cruce, dar, oh, pentru un vrăjmaș mort, încă lovește și se zbate, și va continua să facă asta până la sfârșit. Iar noi trebuie să ne identificăm cu Dumnezeu și să ne zbatem și să ne luptăm, realizând cine este vrăjmașul nostru, pentru slava lui Dumnezeu și în puterea Lui.

 

Tată, Îți mulțumesc pentru timpul nostru din seara asta, un timp de studiu asupra Cuvântului Tău. Acum când ne-am uitat la această persoană care există, care s-ar putea să fi auzit ce am spus, Îți mulțumim, Doamne, că mai mare este Cel care este în noi decât cel care este în lume. Îți mulțumim că el este un vrăjmaș învins. Oh, Doamne, ferește-ne să-i dăm ceva vreodată, să ne aliniem îndemnurilor lui, să acceptăm vreodată vreuna din filosofiile sale, din umanismul său, din materialismul său, orientarea sa către poftă și sex, și toate aceste alte lucruri pe care el atât de vădit și atât de des le promovează. Și fie ca să ne îndreptăm totalmente către Cel care ne-a răscumpărat, care ne iubește, Dumnezeul care merită laudele noastre și cinstea noastră și viețile noastre. Îți mulțumim, Tată, pentru că ne-ai ajutat să ne cunoaștem dușmanul mai bine. Acum că îl cunoaștem, ajută-ne să luptăm împotriva lui, să ne războim cu el, să fim tari în Domnul și în puterea tăriei Lui. Ne-am rugat în numele binecuvântat al lui Cristos, Cel care este biruitorul. Amin.

https://www.gty.org/library/sermons-library/RON-1354/satan-exist%C4%83-cine-este-el

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei… Caracterul dușmanului

 

 

Creștinul trebuie să știe cine este dușmanul său. Nu este necesar să știm toate amănuntele, dar Dumnezeu ne dă informațiile de care avem nevoie:

 

1. Trebuie să stăm împotriva uneltirilor diavolului (versetul 11).

 

2. Ne luptăm împotriva stăpânirilor, a autorităților, a stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, a puterilor spirituale ale răutății în cele cerești (versetul 12).

 

3. Avem de‑a face cu cel rău (versetul 16).

 

Pare impresionant și chiar așa și este: nu trebuie să ne subestimăm dușmanul, dar nici nu trebuie să ne fie frică de el. Tăria puterii Domnului nostru este mai mare.

 

Tăria noastră constă într‑o încredere simplă și copilărească în Domnul nostru. De aceea poate orice credincios – fie tânăr, fie bătrân, fie soră, fie frate – să ducă această luptă. Dușmanul încearcă să distrugă această încredere (tărie) a credinței. Atunci când reușește aceasta, devenim incapabili de a lupta. Cât de bine este că Domnul mijlocește pentru noi, așa cum a făcut‑o odinioară pentru Petru, ca să nu ni se slăbească credința (încrederea)! (Luca 22.32).

 

Noul Testament ne prezintă trei dușmani ai creștinului. Primul dușman este împotriva noastră. Acesta este diavolul. Al doilea este în noi. Acesta este carnea (păcatul, firea veche). Al treilea ne înconjoară. Acesta este lumea cu ispitele ei. Aceștia trei se sprijină unul pe celălalt. În pasajul nostru, avem de‑a face cu primul dușman. Este vorba despre Satan (cel rău) și viclenia sa. În luptă, ne împotrivim lui și aliaților săi.

 

Nu împotriva sângelui și a cărnii

Mai înainte de toate, ni se spune împotriva cui nu trebuie să ne luptăm. Nu luptăm împotriva sângelui și a cărnii. Trebuie să înțelegem foarte bine acest lucru. Carnea nu se referă aici la firea cea veche (cea păcătoasă) – care, în alte locuri, este numită „carne“ –, ci se referă la omul ca atare. Lupta noastră nu se îndreaptă împotriva lor.

 

În cazul lui Israel, situația era alta. Dușmanii poporului din țara Canaan erau puteri reale, omenești (pământești), care încercau să împiedice poporul să ocupe țara făgăduită de Dumnezeu. Israel era îndemnat să lupte împotriva lor.

 

Dușmanul nostru este însă altul. Avem de‑a face cu puteri spirituale. Ele se află în cele cerești – adică acolo unde Se află Hristos și unde noi suntem binecuvântați. De bună seamă – și acest lucru este deosebit de important – că aceste puteri folosesc câteodată oameni „din carne și sânge“ ca să‑și lanseze atacurile împotriva noastră. În astfel de condiții, lupta noastră nu este împotriva „instrumentului“ uman folosit de Satan, ci împotriva aceluia care stă în spate – adică împotriva lui Satan însuși. De aceea, trebuie să facem bine distincția.

 

Atunci când Domnul Se pregătea să meargă la Golgota, Satan l‑a folosit chiar pe unul dintre ucenici, pe Petru, ca să‑L facă să Se întoarcă de la acest drum: „Și Petru, luându‑L deoparte, a început să‑L mustre, spunând: «Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne! Nicidecum să nu Ți se întâmple așa ceva!»“. Ce‑i spune Domnul? „Pleacă înapoia Mea, Satan! Tu ești un prilej de poticnire pentru Mine, pentru că gândurile tale nu sunt la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor“ (Matei 16.22,23). Sunt cuvinte dure, dar, în spatele cuvintelor lui Petru, Domnul a recunoscut imediat scopul lui Satan. De aceea a răspuns atât de ferm.

 

Un exemplu grăitor este soția lui Iov. Dumnezeu i‑a permis lui Satan să se atingă de Iov, iar unul dintre „instrumentele“ lui Satan a fost însăși soția lui Iov. Ea l‑a sfătuit chiar să‑și ia viața. „Încă ești tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!“ (Iov 2.9). Dacă Iov ar fi ascultat‑o pe soția sa, Satan și‑ar fi atins scopul.

 

Prin urmare, trebuie să avem în vedere și faptul că Satan folosește oameni ca să ne atace. Aceștia pot fi ori oameni necredincioși, ori frați de credință.

 

Acest lucru nu prea a fost băgat în seamă până astăzi. Câte războaie n‑au existat de‑a lungul secolelor, în mijlocul mărturiei creștine, duse în numele lui Hristos! Oamenii s‑au luptat împotriva oamenilor – și chiar cu arme! A trebuit să curgă sânge. Nu! Nu ne luptăm împotriva oamenilor, ci împotriva lui Satan și împotriva a ceea ce poate să aducă prin acești oameni înaintea noastră. Să nu uităm niciodată acest lucru!

 

Nu puterea, ci viclenia sa

Lupta creștinului se îndreaptă spre uneltirile (viclenia) lui Satan. Pentru cel credincios, Satan este un dușman învins, dar nu eliminat. La crucea de la Golgota, Mântuitorul a întâmpinat toată puterea și urgia lui Satan. Acolo, El l‑a învins pe Satan. Prin moarte, El l‑a desființat pe cel care avea puterea morții (Evrei 2.14). Sentința pentru Satan și pentru aliații săi a fost rostită, dar nu a fost încă pusă în aplicare. El mai este activ, dar numai în limitele permise de Dumnezeu. În plus, trebuie să ținem cont și de faptul că diavolul are o experiență îndelungată în a‑i ataca pe oameni. De aproximativ 6.000 de ani face aceasta cu mare succes.

 

Noul Testament ne prezintă două metode de bază pe care Satan le folosește pentru atac. Pe de o parte, el vine ca un leu care răcnește; pe de alta, ca un șarpe viclean.

 

  •  Despre leul care răcnește, Petru scrie: „Fiți treji, vegheați! Pentru că vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru 5.8). Este adevărat. Satan nu mai are niciun fel de autoritate sau de putere asupra noastră, dar încearcă totuși să ne intimideze cu răgetul său. El vrea să ne facă să ne fie frică în drumul nostru prin această pustie. Așa ne întâmpină în împrejurările și în încercările vieții de pe acest pământ.

 

  •  Uneltirile (viclenia) lui Satan sunt mai periculoase decât răgetul său. Termenul „uneltire“ din limba greacă mai poate fi tradus și prin „laț“, „fentă“ („a fenta“). Satan are metodele sale. Căile sale sunt pline de trucuri, de șiretlicuri greu de identificat, pe care le folosește pentru a ajunge la țintă.

 

Dacă, pe de o parte, nu trebuie să ne speriem de amenințările sale, pe de alta trebuie să fim foarte atenți la viclenia sa. Tocmai în acest scop, el „se preface în înger al luminii“ (2 Corinteni 11.14). Această tactică este deosebit de periculoasă și nu puțini creștini i‑au căzut în cursă. Corintenii au fost avertizați: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum șarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, așa și gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându‑se de la simplitatea față de Hristos“ (2 Corinteni 11.3).

 

Imaginea lui Satan ca șarpe, care vine ca un viclean amăgitor ca să ne facă să cădem, este foarte cunoscută. Nu ne mai poate lua mântuirea, dar poate să dăuneze mult felului nostru de a gândi. Poate să ne împiedice de la dragostea și dăruirea noastră față de Domnul în viața practică, astfel încât să nu mai fim în stare să savurăm binecuvântările spirituale. De aceea, îndemnul de a ne împotrivi diavolului – indiferent sub ce formă vine el – este foarte important. „Împotriviți‑vă diavolului, și el va fugi de la voi“ (Iacov 4.7).

 

Biblia prezintă multe exemple de oameni care s‑au împotrivit diavolului înfățișat ca un leu care răcnește, dar care au fost biruiți de el când li s‑a arătat ca un șarpe viclean. Un astfel de exemplu este Ghedeon. El s‑a împotrivit amenințării madianiților, dar a suferit o înfrângere când, nerămânând aproape de Dumnezeul său, a introdus idolatria în Israel (Judecători 8.27). Un alt exemplu este omul lui Dumnezeu din Iuda care a vorbit împotriva altarului lui Ieroboam și a vestit judecata. În lupta împotriva leului care a răcnit, a biruit, dar când profetul bătrân din Betel l‑a înșelat, a devenit slab și s‑a abătut de la calea pe care trebuia să meargă (1 Împărați 13).

 

Ingeniozitatea lui Satan este foarte mare, iar viclenia sa cunoaște diverse modalități de manifestare. Prima manifestare a acestei viclenii a fost în Grădina Edenului și a fost aceea de a semăna îndoială. De atunci și până astăzi încearcă să pună sub semnul întrebării ceea ce reprezintă Dumnezeu pentru noi și ceea ce El ne‑a spus. Nu‑i auzim deseori întrebarea: «Oare a spus Dumnezeu cu adevărat? Mai trebuie și astăzi să luăm Cuvântul ad litteram (literalmente)? Trebuie să fim așa de înguști în percepția noastră? Mai sunt toate acestea valabile pentru noi, cei de astăzi?». Haideți să veghem cu toții și să nu ne mai plecăm inimile la asemenea întrebări!

 

O altă manifestare a vicleniei lui Satan este imixtiunea binelui cu răul. O tăgăduire a adevărului este, în general, imediat depistată. Mult adevăr amestecat cu ceva neadevărat este mult mai greu de depistat, dar duce în mod sigur la o relație otrăvitoare. Puțină otravă în apă poate să fie mortală. „Adevărurile noi“ care ne sunt aduse nu sunt altceva decât „vechile minciuni“ ale lui Satan. Acest lucru este valabil, din păcate, și în cazul multor cărți de literatură creștină oferită în mediile actuale. Ar trebui să fim foarte atenți – atât pentru noi, cât și pentru copiii și tinerii care sunt între noi – la ce consumăm: ce citim, ce auzim, ce vedem. O etichetă frumoasă și evlavioasă nu este nici pe departe garanția calității.

 

Zi de zi, Satan vine cu șiretenia sa. Să ne imaginăm că un angajat își ia în timpul serviciului Biblia și începe să studieze Epistola către Efeseni. În loc să‑și facă treaba, el se adâncește în binecuvântările de care are parte creștinul. Cu siguranță că șeful său nu va fi mulțumit de el. Astfel, el a fost înșelat de viclenia lui Satan. În loc să‑și arate „toată buna credincioșie“ (Tit 2.10), mărturia sa a avut de suferit.

 

Pe de altă parte, viclenia lui Satan se manifestă și prin faptul că suntem atât de tare prinși de preocupările zilnice, încât nu ne mai facem deloc timp ca, în comuniune cu Domnul, să cugetăm la binecuvântările noastre. Prin urmare, trebuie să veghem în orice privință.

 

Nu arătăm omul cel nou numai „în cămăruța noastră“ sau numai în strângerile noastre laolaltă, ci și acolo unde este cel mai greu: în viața de zi cu zi, în viața de familie, la locul de muncă. În toate relațiile noastre pământești, Satan ne atacă prin viclenia sa, astfel încât caracterul nostru ceresc să nu mai fie vizibil.

 

Nu putem să ne împotrivim vicleniei și șireteniei lui Satan având o viclenie omenească și mai mare. Dacă facem așa, vom fi, cu siguranță, înfrânți. Nu trebuie să avem idee despre fiecare viclenie și șiretlic ale lui Satan. Nu! Trebuie să exersăm în a cunoaște glasul Păstorului celui bun. Dacă cunoaștem adevărul și îl folosim împotriva lui Satan, el va avea puține șanse. Acest lucru ne dă curaj. Simpla ascultare în credință față de Cuvântul lui Dumnezeu este una dintre armele pe care Dumnezeu ni le‑a pus în mână: „Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaștem duhul adevărului și duhul rătăcirii“ (1 Ioan 4.6).

 

Prezentarea dușmanului

Diavolul nu vine singur. Își are tovarășii săi care sunt descriși aici sumar. În creația lui Dumnezeu, există lumi puternice de îngeri despre care nu știm aproape nimic, dar despre care Biblia ne dă câteva indicii. Există „îngeri aleși“ (1 Timotei 5.21) și există „îngeri ai lui Satan“ (2 Corinteni 12.7). După ce diavolul s‑a înălțat și a căzut, unii îngeri l‑au urmat. De aceea există astăzi, în cele cerești, stăpâniri și autorități care sunt în favoarea noastră și altele care sunt împotriva noastră. Ele se află – ca și Satan însuși – în cele cerești. Satan mai are încă intrare la Tronul lui Dumnezeu (Iov 1.6; 2.1), unde se înfățișează ca acuzator al fraților (Zaharia 3.1). Va veni odată clipa în care Satan și îngerii lui vor fi aruncați din cer pe pământ (Apocalipsa 12.7‑10).

 

Descrierea acestora este făcută aici în patru feluri:

 

  •  Sunt stăpâniri. Prin aceasta se face referire la demnitatea rangului lor. Într‑un anumit fel, și îngerii decăzuți au o demnitate pe care n‑ar trebui să le‑o subestimăm. Iuda ne spune că, atunci când arhanghelul Mihail i s‑a împotrivit diavolului și a discutat cu el despre trupul lui Moise, n‑a îndrăznit să‑i aducă împotrivă o învinuire de hulă (Iuda 9). El a lăsat aceasta în seama Domnului. Aceasta ar trebui să fie un avertisment și pentru noi.

 

  •  Sunt autorități. Termenul folosit ne sugerează foarte clar că se face referire la autoritatea lor executivă. Ei au putere, dar este vorba despre o putere care le‑a fost dată – delegată (ca și în Apocalipsa 13.5,7). Nu o pot exercita decât în limitele permise de Dumnezeu.

 

  •  Sunt stăpânitorii lumii întunericului. Aceasta se referă la influența pe care o au și la sfera lor de activitate. Sunt puteri nevăzute, cu o remarcabilă putere. Îi stăpânesc pe oameni și îi țin în întuneric. Influența lor se întinde peste întreaga lume. Toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Ea se caracterizează prin întuneric. Ca „dumnezeu al veacului acestuia“, Satan „a orbit gândurile necredincioșilor, încât lumina evangheliei gloriei lui Hristos … să nu strălucească peste ei“ (2 Corinteni 4.4). Originea acestor puteri este întunericul. Ei sunt străpunși în totalitate de păcat și de dușmănie față de Dumnezeu. Ei se împotrivesc cu desăvârșire față de ceea ce este Dumnezeu și ce vine de la El.

 

  •  Sunt puteri spirituale ale răutății în cele cerești. Aceasta ne arată caracterul lor și modul în care acționează. În primul rând, sunt puteri spirituale. Să nu uităm niciodată în luptă aceasta! Tocmai de aceea avem nevoie de o armură divină, și nu de una omenească. În al doilea rând, ele se găsesc în cele cerești. Ele au intrare acolo. În imaginea cărții Iosua, acesta este dușmanul din țară.

 

Două pericole

Atunci când înaintea ochilor noștri îl avem pe dușman cu uneltirile lui, există două pericole:

 

1. Să‑l supraestimăm pe diavol ca dușman al nostru. Satan este un dușman puternic și deosebit de viclean, dar este un dușman învins. Nu trebuie să ne fie teamă de el! N‑are ce să ne facă, atâta vreme cât rămânem aproape de Domnul. Satan nu este nici atotputernic, nici atotștiutor, nici omniprezent. Numai Dumnezeu are aceste atribute. În acest sens, David ne este un exemplu frumos. Curajos și plin de hotărâre, el merge înaintea uriașului Goliat. Știa foarte bine că Goliat era mult mai puternic decât el, dar, în același timp, știa și care sunt armele și izvoarele de ajutor de care dispunea el.

 

2. Să‑l subestimăm pe diavol ca dușman al nostru. Să nu uităm că diavolul este plin de viclenie și de răutate. Nouă, oamenilor, ne va fi întotdeauna superior, dacă venim înaintea lui cu puterile noastre. Puterea noastră nu se află în noi, ci în Domnul. Nu putem să‑i ținem piept cu inteligența noastră. Tocmai pentru aceasta ne‑a fost dată întreaga armură a lui Dumnezeu. Dacă o purtăm, vom fi de partea învingătorului. Samson este un exemplu care ne arată că, într‑adevăr, îl putem subestima pe cel rău. Este limpede că el nu a conștientizat pericolul în care se afla. S‑a jucat cu focul, s‑a bazat pe puterea sa și a crezut că va putea să scape singur. S‑a înșelat însă amarnic și a ajuns orb și fără putere în închisoarea dușmanilor săi din Gaza (Judecători 16.21).

 

https://gbv-online.org/book/666/chapter/6

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Asigurare pentru suflet- Nu ai inca asigurare? Fii chibzuit, asigura-ti vesnicia

 

Cine mână lumea aceasta?

Isaia 53:6  Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

 

La fel cum un cioban își mână oile, Sfânta Scriptură sau Biblia, ne spune că diavolul mână această lume (omenirea, lumea oamenilor de carne, lume pe care Dumnezeu a iubit-o, lumea care s-a răzvrătit față de El). Știu că mulți oameni se autoînșeală cu o spiritualitate moștenită, dar realitatea e mai crudă decât ne place. Iată câteva texte biblice:

 

Regatele lumii aparțin, într-un sens, într-adevăr, în prezent, diavolului. Nu vă mai mirați de războaie, pretenții teritoriale, expansiune. În spate, cel care mână oamenii e el, diavolul.

 

Matei 4:8  Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis:

Matei 4:9  „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie.”

 

Cel rău a crezut că o dată cu moartea Mântuitorului, el va câștiga. Realitatea a fost și este alta, prin moartea Sa, Domnul Isus aduce eliberare oamenilor ce se află sub puterea celui rău. Cel rău e învins, dar el este lăsat încă liber. Și profită din plin de libertatea aceasta: mână și mână oamenii spre iad ca să nu fie acolo doar el și îngerii lui. (Matei 25:41  Apoi va zice celor dela stînga Lui: „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel vecinic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!)

 

Ioan 12:30  Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s’a auzit glasul acesta, ci pentru voi.

Ioan 12:31  Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”

 

Ioan 13:26  Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinge bucăţica, şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică, şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul.

Ioan 13:27  Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.”

 

Ioan 14:30  Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpînitorul lumii acesteia. El n’are nimic în Mine; (aceste cuvinte le spune Mântuitorul știind că va fi vândut de către Iuda Iscarioteanul în care a intrat Satana).

 

Ioan 16:11  în ce priveşte judecata: fiindcă stăpînitorul lumii acesteia este judecat.

 

Astăzi încă se mai vestește Evanghelia, pentru ca ochii oamenilor să fie deschiși și să iasă de sub puterea Satanei. Tu ai auzit, ai citit Evanghelia. De ce nu ieși de sub puterea Satanei?

 

Faptele Apostolilor 26:17  Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la cari te trimet,

Faptele Apostolilor 26:18  ca să le deschizi ochii, să se întoarcă dela întunerec la lumină, şi de supt puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

 

Știu sigur că cel rău face și astăzi aceeași slujbă: orbește mintea oamenilor. Deși mulți au pretenția credinței în Dumnezeu, e posibil ca cei mai mulți să se refere de fapt la dumnezeul acestui veac. De ce? Pentru că sunt încă în orbire, aleargă pe calea pierzării.

 

2Corinteni 4:3  Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sînt pe calea pierzării,

2Corinteni 4:4  a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

 

Ce a făcut Mântuitorul pentru noi? A murit, pentru ca noi să nu mai mergem în iad. Mâna lui e întinsă ca să te smulgă din acest veac. Ești gata să-I întinzi mâna prin pocăință și credință?

 

Galateni 1:4  El S’a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.

 

Efeseni 2:1  Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,

Efeseni 2:2  în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

Efeseni 2:3  Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi.

 

Efeseni 6:11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului.

Efeseni 6:12  Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti.

 

În mod cert, credincioșii nu mai sunt sub puterea întunericului, ci ei deja sunt într-o altă sferă: în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu. Tu unde ești?

 

Coloseni 1:13  El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,

Coloseni 1:14  în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

 

Evrei 2:14  Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,

Evrei 2:15  şi să izbăvească pe toţi aceia, cari prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.

 

1Ioan 4:2  Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu;

1Ioan 4:3  şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.

1Ioan 4:4  Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume.

 

Să nu te înșeli, dacă nu ești din Dumnezeu, atunci zaci în cel rău. El te mână.

 

1Ioan 5:19  Ştim că sîntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.

 

Domnul Isus a venit ca să oprească înșelăciunea satanei. Dar El nu obligă pe nimeni. El doar Se oferă pe Sine ca alternativă. Îl vei primi?

 

Apocalipsa 12:9  Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

 

Cum arată concret această lume mânată și stăpânită de cel rău și care-i va fi finalul?

 

Romani 1:28  Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.

Romani 1:29  Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sînt şoptitori,

Romani 1:30  bîrfitori, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,

Romani 1:31  fără pricepere, călcători de cuvînt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

Romani 1:32  Şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

 

 

https://asigurarepentrusuflet.wordpress.com/tag/stapanul-lumii-acesteia/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Lupta cea buna

 

  1. AVEM DE LUPTAT ÎMPOTRIVA FORŢELOR ÎNTUNERECULUI – Efes.6:12.Satan nu se bucură când oamenii se întorc la Dumnezeu şi sunt strămutaţi prin har şi credinţă din împărăţia întunerecului în împărăţia Fiului dragostei Lui (Col 1:13).De aceea nu va renunţa şi va continua să dea târcoale şi să lupte împotriva celor credincioşi, pentru a-i descuraja şi a-i face să se îndoiască de promisiunile lui Dumnezeu, acceptând tot felul de compromisuri care duc la faliment în viaţa spirituală.Iată de ce trebuie să fim mereu în gardă şi echipaţi corespunzător, adică „îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu, pentru a putea respinge uneltirile celui rău (Efes.6:11).Vestea bună este că acest duşman, Satan, a fost biruit de Domnul Isus care prin moartea şi învierea Sa l-a dezbrăcat de putere, prin faptul că „a şters zapisul cu poruncile care era împotriva noastră, pironindu-l pe cruce” (Col.2:14,15) şi „l-a nimicit pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”(Evr.2:14-15), oferind tuturor celor ce cred în El şi vin la adăpostul jertfei Lui, garanţia biruinţei în confruntarea cu cel rău (Apoc.12:11)Iată de ce Pavel accentuează acest îndemn şi-l repetă în v.11 şi 13 „ Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului” şi „ luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul”. Biruinţa e garantată de Dumnezeu.

 

  1. AVEM DE LUPTAT CU LUMEA PĂCATULUI – Evr.12:4; 1Io.2:15-17Păcatul a intrat în lume prin neascultarea primului om. De aceea Biblia spune că „toată lumea zace în cel rău(adică în păcat)”, pentru că „nu este nici un om neprihănit. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.

 

Când vorbim de lume este important să înţelegem sensul în care Scriptura foloseşte acest termen. Sunt trei sensuri ale cuvântului lume în Scriptură:

 

este sensul de creaţie a lui Dumnezeu-Fp.ap.17.24;Col.2:15.

este sensul de oameni-Ioan 3:16, Marcu 16.15.

este lumea ca sistem şi ca mod de viaţă păcătos-Io.14:30-31;1Io.2:15-17.

Deci noi avem de luptat cu această lume a păcatului, controlată de Satan, prin care el  caută să ne atragă, să ne înşele şi să ne întineze, pentru a ne conforma chipului lumii. Ca şi credincioşi, este important să ştim care este statutul nostru în lume şi cum trebuie să ne raportăm la lumea în care Dumnezeu ne lasă încă să trăim.Din punct de vedere spiritual noi nu mai suntem din lume, nu mai aparţinem, lumii păcatului, dar din punct de vedere fizic noi suntem încă în lume, printre oameni şi avem o misiune specială în lume.(Io.17:14-16,21). Deci suntem în lume, dar nu mai trebuie să fim ca lumea, întrucât noi am ieşit din lumea păcatului şi acum aparţinem lui Dumnezeu.

 

Pentru a fi biruitori în lupta cu lumea şi cu ispitele ei, pe lângă responsabilitatea de a fi îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu, trebuie să mai facem câteva lucruri:

 

Să ne disociem de lumea păcatului, adică să ne separăm de ea-(Ef.5:10-11).

Să nu iubim lumea şi să nu acceptăm compromisurile cu ea.-(1Io.2:15-17).

Dragostea de lume şi dragostea de Dumnezeu sunt lucruri incompatibile unul cu celălalt.

 

Să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită-(Mat.26:41).

Să nu renunţăm la lupta cu păcatul, oricare ar fi preţul(Evr.12:1,4).

 

  1. AVEM DE LUPTAT CU FIREA PĂMÂNTEASCĂ DIN NOI – Luc.9:23;Col.3:5-10Nu este o luptă uşoară, pentru că este firea adamică cu care ne-am născut fiecare. Când l-am primit pe Domnul Isus prin credinţă, am fost născuţi din nou şi am primit o natură nouă, dumnezeiască, fiind „altoiţi” în El (Io.1:11-13; 2Cor.5:17).Creştinul este deci, un om cu două naturi, una adamică, firească, pământească, care nu se supune voii lui Dumnezeu şi una dumnezeiască, primită prin naşterea din nou. A te lepăda de tine însuţi şi a-ţi purta crucea în fiecare zi, înseamnă această luptă cu firea veche, care trebuie ţinută răstignită pe cruce, pentru ca firea nouă, divină, să se dezvolte. Biblia defineşte această luptă ca fiind un proces de dezbrăcare de omul cel vechi şi îmbrăcare cu omul cel nou, făcut după chipul Domnului Isus(Ef.4:17-24;Col.3:5-10).În lupta aceasta nu suntem singuri. Duhul Sfânt care este în noi, ne ajută şi ne întăreşte. Apoi este Cuvântul lui Dumnezeu, prin care este hrănită şi întărită natura nouă şi este Biserica, sau familia spirituală în care ne-am născut pentru cer şi care ne ajută să creştem spre maturitate.

 

Vrei sa inveti sa predici?

 

Predica expozitiva 40 Ron

 

Lupta cea buna

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Despartirea de Lume

 

 

Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume: pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac. (1Ioan.2:17)

 

 

Care este adevarata semnificatie a acestor indemnuri spuse de catre Mantuitorul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu si cum ne putem verifica daca ne aflam sau nu pe calea cea buna spre Dumnezeu?

 

Raspunsul il gasim atat de clar printre Cuvintele de Aur ce se regasesc in spusele Mantuitorului.

 

Ce inseamna mai exact aceasta despartire de lume? Daca este sa ne analizam cu adevarat si profund in sinele nostru ar trebui sa recunoastem ca prímele doua lucruri esentiale care ne duc pe calea credintei spre mantuirea sufletului, este SUFERINTA si DESPARTIREA DE LUME. BinenteleS, in afara de aceste prime doua criterii, se poate vorbi in stransa legatura despre DRAGOSTEA ( Agape) si FAPTELE, fara de care credinta este moarta. Fara lipsa acestora omul este mai mult dacat gol, amagindu-se singur, credinta acestuia insemnand desertaciune.

 

Ce inseamna aceasta despartire de lume? Sa fugim de lume, sa ne despartim de lume, sa iesim din lume? NICIDECUM. Este pur si simplu a nu fi partasi cu lumea si faptele lumii. Aici este vorba exact despre TRAIRE. Trairea inseamna simtul omului, despre sufletul si duhul omului, unde este trairea ta, unde iti pui sufletul si viata ta : In lumea aceasta si in viata aceasta, sau contrariul?

 

Credinta, Dragostea, Suferinta, Faptele si alte lucruri asemanatoare cu acestea esentiale mantuirii sufletului omului, nu se pot invata. Acestea tin de trairea interioara a omului si de legatura intima atat fata de Dumnezeu, cat si de aproapele nostru.

 

Credinta este un Dar de la Dumnezeu, Faptele din credinta completeaza adevarata credinta, Suferinta reprezinta cheia mantuirii, iar despartirea de lume inseamna exact asa cum ne afirma Scriptura: “caci unde ne va fi sufletul nostru acolo va fi si comoara noastra.”

 

De ce Mantuitorul accentuiaza aceasta despartire de lume? Deoarece intreaga lume zace in puterea celui rau. Aceasta lume din aceasta viata trecatoare se afla sub puterea celui rau fiind insusi IMPARATIA CELUI RAU. Cristos ne avertizeaza puternic despre acest pericol, lumea aceasta reprezentand insusi capcana sufletelor noastre.

 

Daca nu simtim aceste lucruri si un recunoastem aceste lucrui ori suntem impartiti, o parte din noi traind pentru lumea aceasta si lucrurile ei, iar o alta parte din noi se amageste ca slujeste spre cele ale lui Dumnezeu, credinta este zadarnica si ne mintim pe noi insine. Nu putem sluji la doi stapani, iar Da trebuie sa fie Da si Nu trebuie sa fie Nu! Ce trece peste acestea vine de la cel rau.

Trairea noastra interioara si inclinatia noastra tinde spre ce?

 

Toate vérsete ce le-am extras mai jos spun totul, iar daca cineva le va citi cu atentie, cu adevarat se va regasi printre ele si va intelege esenta acestora:

 

„Imparatia Mea nu este din lumea aceasta”, a raspuns Isus. „Daca ar fi Imparatia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu dat in mainile iudeilor; dar acum, Imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan.18:36)

 

 

Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om in schimb pentru sufletul sau? (Mat.16:26)

 

 

Pe voi lumea nu va poate uri; pe Mine Ma uraste, pentru ca marturisesc despre ea ca lucrarile ei sunt rele. (Ioan.7:7)

 

 

Cine isi iubeste viata o va pierde; si cine isi uraste viata in lumeaaceasta o va pastra pentru viata vesnica. (Ioan.12:25)

 

 

Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru ca nu sunteti din lume si pentru ca Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea va uraste lumea. (Ioan.15:19)

 

 

Si cand va veni El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. (Ioan.16:8)

 

 

Adevarat, adevarat va spun ca voi veti plange si va veti tangui, iar lumea se va bucura; va veti intrista, dar intristarea voastra se va preface in bucurie. (Ioan.16:20)

 

 

V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea.” (Ioan.16:33)

 

 

Le-am dat Cuvantul Tau; si lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume, dupa cum Eu nu sunt din lume. (Ioan.17:14)

 

 

cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece. (1Cor.7:31)

 

 

In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine, si eu fata de lume! (Gal.6:14)

 

 

Nu va mirati, fratilor, daca va uraste lumea. (1Ioan.3:13)

 

 

Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, si lumea ii asculta. (1Ioan.4:5)

 

 

…pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruie lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii este credinta noastra. (1Ioan.5:4)

 

 

Stim ca suntem din Dumnezeu si ca toata lumea zace in cel rau. (1Ioan.5:19)

 

 

Pentru ei Ma rog. Nu Ma rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru ca sunt ai Tai: – (Ioan.17:9)

 

 

Nu Te rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel rau. (Ioan.17:15)

 

 

Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume. (Ioan.17:16)

 

 

Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapanitorul lumiiacesteia va fi aruncat afara. (Ioan.12:31)

 

 

Nu voi mai vorbi mult cu voi; caci vine stapanitorul lumii acesteia. El n-are nimic in Mine; (Ioan.14:30)

 

 

…in ce priveste judecata: fiindca stapanitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan.16:11)

 

 

cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece. (1Cor.7:31)

 

 

in care traiati odinioara, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. (Efes.2:2)

 

 

Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte inalt, I-a aratat toate imparatiile lumii si stralucirea lor si I-a zis:

 

„Toate aceste lucruri Ti le voi da Tie, daca Te vei arunca cu fata la pamant si Te vei inchina mie.”

 

„Pleaca, Satano”, i-a raspuns Isus. „Caci este scris: „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti.” (Matei. 4:9)

 

 

Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos; toatelucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine. (1Cor.6:12)

 

 

Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos. Toatelucrurile sunt ingaduite, dar nu toate zidesc. (1Cor.10:23)

 

 

„Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu. Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu. (Luc.14:26)

https://strainisicalatori.blogspot.com/2019/02/despartirea-de-lume.html

 

/////////////////////////////

 

1 CORINTENI, de Daniel Branzei

 

Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai frământat de probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare adresată creştinilor din oraşul Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din Corint poate fi numai în parte şi cu greu considerată o Biserică „creştină”. Totuşi, faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales faptul că Duhul Sfânt a socotit că scrisorile adresate de apostol credincioşilor de acolo merită să fie păstrate în canonul Noului Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să stăruim cu atenţie asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei pentru viaţa Bisericilor de astăzi.

 

Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A” – „Către Corinteni A” (sau „întâia”).

 

Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din Corint (1 Cor. 4:14-15).

 

De fapt, apostolul Pavel le-a scris corintenilor nu una, ci patru epistole. Ne-au rămas numai două dintre el, cea de a doua și cea de a patra. Celelalte două s-au pierdut sau, așa cum cred unii comentatori, au fost incluse în textul a ceea ce noi numim azi 2 Corinteni.

 

O recapitulare scurtă a activității apostolului așa cum este descrisă în aceste două epistole și în Faptele Apostolilor ne va ajuta să înțelegem cum au ajuns să fie scrise.

 

Prima dată, apostolul Pavel a ajuns la Corint singur, după ce întâmpinase împotrivire la Filipi, Tesalonic, Berea și Atena (Fapte 16 și 17). Ca să trăiască, Pavel s-a întors temporar la prima lui meserie, facerea corturilor (Fapte 18:1-3). S-a asociat cu o familie de creștini evrei alungați de împăratul Claudiu din Roma, Acuila și Priscila. Când au sosit Sila și Timotei cu un ajutor material din Filipi, apostolul Pavel a lăsat corturile și s-a consacrat lucrării cu oamenii. Pentru că cei din Sinagoga evreiască nu i-au mai dat voie să vorbească acolo, Pavel și-a mutat activitatea în casa lui Iust, aflată în imediata apropiere a sinagogii (Fapte 18:5-7). Crisp, fruntașul sinagogii, împreună cu toată familia lui s-au convertit și s-au dus împreună cu Pavel, ceea ce trebuie să fi fost un mare șoc pentru evrei (Fapte 18:12-17).

 

Ca și în Atena, apostolul a vrut să plece repede mai departe și, eventual, să se întoarcă acasă, la Ierusalim și Antiohia. Imoralitatea crasă din Corint îi făcea scârbă, iar conștiința lui curată de fost fariseu îl împingea să iasă cât se putea mai repede din acea cloacă de păcat. Dumnezeu i s-a arătat însă într-o vedenie și văzându-i ezitările, l-a ,,arestat“ să stea în Corint:

 

„Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău; vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate” (Fapte 18:9-10).

 

Interesant și edificator este că Dumnezeu l-a lăsat pe apostol să plece repede din Atena, sediul filosofilor și al culturii aristocraților, dar l-a reținut în Corint, locul rău famat al desfrâului deșănțat (!). Pavel a lucrat cu oamenii din Corint timp de 18 luni, iar la plecarea lui, cetatea avea o adunare creștină destul de numeroasă.

 

Din Corint, trecând prin Efes și Ierusalim, Pavel s-a întors la Antiohia (Fapte 18:18-23), unde a stat până ce a întreprins cea de a treia călătorie misionară (Fapte 18:23).

 

Ajuns iar în Efes, apostolul a aflat de declinul bisericii din Corint și s-a grăbit să le scrie o scrisoare pripită, căutând să-i aducă la pocăință. 

 

,,V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu …“ (1 Cor. 5:9).

 

Unii comentatori spun că ceva din conținutul celei dintâi epistole pierdute se află în 2 Corinteni 6-7.

 

Când a aflat însă mai multe amănunte de la familia lui Cloe (1 Cor. 1:11)  și probabil de la colaboratorii săi Stefana, Fortunat şi  Ahaic (1 Cor. 16-17), Pavel s-a așternut să le scrie o altă epistolă, pe care noi o numim astăzi 1 Corinteni. Ea conține răspunsurile apostolului Pavel la întrebările primite prin Cloe sau printr-un mesaj venit din Corint.

 

1 Corinteni a fost trimisă apoi de Pavel prin Timotei, împreună cu o promisiune:

 

,,La voi am să vin după ce voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia voi trece. Poate mă voi opri pe la voi sau poate chiar voi ierna la voi, ca apoi să mă însoţiţi acolo unde voi avea să mă duc. De data aceasta nu vreau să vă văd în treacăt, ci trag nădejde să mai rămân cu voi câtăva vreme, dacă va îngădui Domnul. Voi mai rămâne totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă şi sunt mulţi potrivnici“ (1 Cor. 16:5-9).

 

Aceste planuri ale lui Pavel au fost date peste cap de întoarcerea lui Timotei cu vești cum nu se poate mai rele despre biserica din Corint. Apostolul a lăsat toate și a fugit la ei. Vizita lui n-a fost însă primită cu bucurie. Dimpotrivă! Pavel a trebuie să plece repede din mijlocul lor. Când scrie ceva despre ea, Pavel numește vizita drept un dezastru. Cei care se impuseseră adunării din Corint drept ,,lideri“, unii chiar auto-intitulați ,,apostoli“, l-au batjocorit și l-au alungat:

 

,,În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus, pe care noi nu L-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine! Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceştia „nespus de aleşi!” (2 Cor. 11:4-5).

Apostolul le-a scris atunci o a treia epitolă, pe care n-o avem dar pe care unii o văd în rezumat în 2 Cprinteni 10-13.

 

Pentru că Tit tocmai pleca să adune ajutoare pentru Ierusalim de la bisericile din Macedonia și Ahaia, apostolul Pavel trimite epistola prin el (2 Cor. 8:16-24). În acea epistolă, Pavel face apel la autoritatea lui apostolică. Probabil impresionați și de prestanța lui Tit, cei din Corint sunt înclinați, prin Duhul, spre pocăință.

 

În acest timp, apostolul Pavel trece el însuși prin mari probleme la Efes. S-ar putea să fie vorba de încercările descrise și în în Fapte 20:

 

,,Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor“ (Fapte 20:19).

 

,,Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu învie morţii, atunci „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Cor. 15:32).

 

Pavel a rămas în Efes doi ani (Fapte 19:10), după care, încurajat de raportul misionar adus de Tit, se așterne la scris și le trimite ceea ce noi consideram azi a fi 2 Corinteni. Bucuria apostolului este vizibilă. Tonul este pastoral și plin de simpatie. 1 Corinteni este epistola mustrărilor. 2 Corninteni este epistola confirmărilor.

 

Contextul scrierii:

 

Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un mare centru al desfrâului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o sută de ani după ce Iulius Cezar reconstruise cetatea, transformând-o într-o nouă capitală a Ahaiei. Din punct de vedere maritim, Corintul era un oraş situat pe promontoriul dintre două porturi: Chencrea la est şi Laceum la vest. Această poziţie i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din toată lumea. Când spuneai Corint, spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux, afluenţă materială şi… iar afluenţă materială. Când Pavel aminteşte de: „aur, argint şi pietre preţioase” în capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte bine valoarea acestor mărfuri.

 

La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau câmpurile destinate Jocurilor Istmice, un corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo atleţi din toată lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi luptele erau cele mai renumite. Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9.

 

Sus pe înălţimea Acropolis, dominând şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mândru Templul Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia ca parte a ritualului de închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se plimbau bărbaţi homosexuali care-şi lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l Cor. 11:4:

 

„Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung…”

 

 

Ne putem închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei morale din jur. Nici în Antiohia nu întâlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În toată Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de păcat a omenirii decât aceea făcută de Pavel în capitolul 1 al epistolei către Romani. Este suficient să spunem că acel comentariu trist fusese scris pe vremea în care apostolul se afla în cetatea Corintului.

 

Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea încurajatoare cu cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui sufletească nu era prea bună. Grecia nu părea să fie un câmp bun pentru Evanghelie. După îngâmfata Atena, a urmat decăzutul Corint! Nu-i de mirare că Dumnezeu a trebuit să i se arate noaptea şi să-l încurajeze:

 

„Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate”. Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:9-10).

 

Aşa a luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din Corint alcătuită din bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre caracterul şi caracteristicile acestei adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9-11:

 

„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales…”, „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi…”

 

Conţinutul cărţii:

 

 1 Corinteni este o scrisoare plină de mânie, de mustrare, de corectare şi de învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la Efes unde a stat 3 ani de zile. Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea credincioşilor din Corint în care i se cerea părerea despre căsătorie şi despre carnea rămasă de la jertfele păgâne. Trei foarte cunoscuţi membrii ai adunării din Corint i-au adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:17, 18). Nu încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint au avut loc discuţii amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a credincioşilor Corinteni. Răspunsul lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele ridicate de ei, ci înspre combaterea şi corectarea tuturor relelor despre care aflase.

 

Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat întorşi la Christos şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în teorie pentru totdeauna cu idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau, peste noapte, să se desprindă de ceea ce fusese aşezat an după an „în ei” şi nu ştiau cum să se dezlipească de ceea ce continua să se întâmple „în jurul lor”. Practica vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei”.

 

Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii convertiţi din ţările păgâne.

 

Acceptarea lui Christos este amestecată adeseori cu forme tradiţionale de idolatrie străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele” care le-au dat identitatea naţională timp de secole.

 

Se ajunge astfel la o stare de impas, pe care unii încearcă să o depăşească pe calea compromisurilor. Aşa şi-au făcut loc în Biserică, de-a lungul veacurilor, tot felul de sărbători şi de obiceiuri păgâne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama de spiritele celor morţi, pomana pentru sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea anilor, descântecele şi sărbătorirea unor zile preluate din calendarele păgâne. În relaţia cu păcatul, compromisul înseamnă însă „robie” spirituală (6:12).

 

Corintenii au avut nevoie ca cineva să le spună că nu există nici o cale de mijloc: ori cu Dumnezeu, ori cu lumea păgână. O alegere trebuia făcută şi această alegere trebuia făcută repede. Acesta este în esenţă mesajul din l Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfânt este întristat într-o adunare în care este tolerat păcatul:

 

„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?… căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi”(3:16-17}…

 

”să fi fost dat afară din mijlocul vostru”… „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela”(5:2, 13).

 

„Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (6:20).

 

Care au fost problemele majore din biserica din Corint?

 

Epistola este ca un sandviș cu mai multe feluri de umpluturi. Cele două felii care-l alcătuiesc sunt învățătura despre ,,cruce“ (1 Cor. 1) și despre ,,învierea morților“ (1 Cor 15).

 

În ceea ce privește învățătura despre cruce, apostolul trebuie să-i scoată pe corinteni din reflexul gândirii grecești pentru care ceea ce se întâmpla cu trupul nu avea nici un fel de valoare. Ei nu puteau pricepe că o jertfire a trupului poate aduce izbăvire la nivelul sufletului.

 

,,De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: „Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.”

 

Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii (1 Cor. 1:17-21)“.

 

 

Pavel le atrage atenția că certurile de partide dintre ei s-au dezvoltat tocmai pentru că n-au înțeles importanța ,,crucificării“. Nici Pavel, nici Petru și nici Apolo nu pot fi lideri ai Bisericii pentru că niciunul din ei n-a murit pentru ei pe cruce.

 

În ceea ce privește învierea, apostolul trebuie iar să-i ajute să depășească limitările gândirii lor grecești. Grecii credeau în nemurira sufletului, dar nu vedeau de ce ar trebui și trupul să învieze. Cu migală și cu argumente din lumea creației lui Dumnezeu, apostolul le dovedește realitatea trupească a vieții de după moarte. Cel mai mare argument al său rămâne însă învierea lui Christos, urmată de arătările Lui de după moarte:

 

,,Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

 

De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.

 

Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1 Cor. 15:42-49).

 

Temele abordate în interiorul acestui sandviș sunt:

 

Dezbinările. Se formaseră în biserică ,,bisericuțe“ centrate în jurul anumitor lideri. Unii pretindeau că-l urmează pe Pavel, alții pe Petru, alții pe Apolo, iar alții, cei mai superspirituali, disprețuindu-i pe toți ceilalți, pretindeau că sunt ,,ai lui Christos“ (1 Cor. 1:10-16; 3:1-9).

 

Imoralitatea. Creștinii din Corint tolerau prostituția și incestul. Nimeni nu-i punea pe astfel de oameni sub disciplină (1 Cor. 5:1-13).

 

Procesomania. Membrii din Biseică se dădeau unii pe alții în judecată, mergând să-și rezolve conflictele la cei din afara bisericii, nu în biserică (1 Cor. 6:1-8).

 

Idolatria. Unii amestecau noua închinare la Dumnezeu cu formele străvechi de închinare păgână (1 Cor. 6:9-11).

 

Feminismul. Emanciparea creștină le făcuse pe unele surori din biserică să pretindă o nivelare a autorității și să abandoneze orice diferență între sexe (1 Cor. 7:1-40; 11:1-16).

 

Carnea jertfotă la idoli. În Corint, toată carnea era oferită zeilor și numai după aceea era pusă în vânzare pe piață. Conștiința creștină sensibilă a unora îi făcea să refuze să mănânce astfel de jertfe, rezumându-se la un fel de vegetarism creștin (1 Cor. 8:1-13).

 

Cina Domnului. Pe vremea aceea, Cina era mai mult un fel de masă de dragoste, pâinea și vinul fiind mâncate împreună cu toate celelalte mâncăruri aduse de acasă. Profitând de aceasta, cei care doreau să se dea în spectacol continuau practica epicurienilor, care se ghiftuiau și se îmbătau la astfel de mese. O ocazie care ar fi trebuit să le aducă aminte de jertfa lui Christos, ajunsese astfel să fie un prilej de dispreț și invidie (1 Cor. 11:17-34).

 

Darurile duhovnicești. Goana după manifestările supranaturale ale vorbirii în alte limbi instaurase în adunare o atmosferă mistică haotică, în care fiecare își trăia singurătatea ,,în comun“. Corintenii abandonaseră ,,profeția“, predicarea clară și limpede a adevărului Scripturii, în favoarea unor mesaje dobândite instantaneu, direct dela Dumnzeu, într-o stare de transă.

 

,,Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. 19 Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă“ (1 Cor. 14:18-19).

 

Pavel observă că vizitatorii pot ajunge foarte lesne la concluzia că cei din adunarea creștină ,,au înebunit“ (1 Cor. 12 – 14).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le dă Pavel Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Christos într-o lume pierdută, apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a Corintului. Sub presiunea lumii, credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri care nu numai să le spună ce au de făcut, ci să le şi arate cum trebuie trăită viaţa creştină. În capitolul 4:16 el spune: „de aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele”, adăugând în capitolul 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Christos”.

 

Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat:

 

  1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5).
  2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea de deasupra (3:10-23).
  3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6)
  4. Răbdare în suferinţele pentru Christos (4:9-16)
  5. Consideraţie pentru fratele mai slab (6:12; 8:13)
  6. Renunţare la drepturi şi privilegii (9:12-18)
  7. Negare de sine pentru câştigarea altora (9:19-23)
  8. Autodisciplinare a trupului şi a comportamentului (9:27; 10:33)
  9. Stăpânire de sine în adunările publice (14:18-20)
  10. Râvnă şi recunoştinţă (15:9-10)

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere (1:1-9)

 

  1. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE 1 – 6

(Corintenii se complăceau în a da slavă oamenilor -1:12)

 

Partidele ataşate oamenilor sunt rele:

 

pentru că mântuirea prin Cruce înlătură orice fel de înţelepciune omenească (v.18-31)

deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfânt; ea nu aparţine oamenilor (v.5-13)

deoarece „învăţătorii” nu sunt decât „slujitori”; puterea este a Domnului (3:5, 6, 21; 4:1)

atâta timp cât această „fală” (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii continuau să se complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi abuzurile de tot felul.

  1. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15

(Corintenii i-au scris lui Pavel despre aceste probleme – 7:1)

cap. 7 – Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?”

cap. 8-10 – Despre carnea rămasă de la jerfele păgâne.

 

Principiul (cap.8),

exemplul lui Pavel (9),

avertismente din Scriptură (10),

rezolvarea (10:23-11:1)

cap.11 – Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului (v.17-34).

cap. 12-14 – Răspuns în problema darurilor spirituale.

 

distribuite de Duhul (12),

sărace fără dragoste (13),

inferioare profeţiei (14).

cap. 15 – Răspuns la problema învierii sfinţilor.

 

Relaţia cu învierea lui Christos (v. 1 -19),

perspectiva (v.20-34),

trupurile celor înviaţi (v.35-49),

„taina” (v.50-58).

cap. 16 – Apendice

 

 

 

Comentarii aplicative:

  1. Imperativul dragostei

Text: 1 Cor. 13

 

Apostolul Pavel vorbește despre dragoste uneia din cele mai decăzute din bisericile păstorite de el. Nici nu se putea altfel! Și iată de ce:

 

Dragostea face parte din triada capitolelor în care apostolul și-a sistematizat teologia. Credința, nădejdea și dragostea apar nu numai în 1 Cor. 13:13, ci și în celelalte epistole. Ele sunt semnul distinctiv al învățăturii lui Pavel. Credința cuprinde tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru salvarea noastră, nădejdea cuprinde tot ce va face Dumnezeu pentru proslăvirea noastră, iar dragostea cuprinde tot ce face Dumnezeu pentru sfințirea/desăvârșirea noastră. Credința este despre trecut, nădejdea este despre viitor, iar dragostea este despre prezent.

 

Dragostea reprezintă responsabilitatea conlucrării noastre cu Dumnezeu. Pentru ceeea ce a făcut deja sau pentru ceea ce va face Dumnezeu cu noi, responsabilitatea noastră este să credem și să acceptăm. Dragostea însă reprezintă domeniul în care Îl lăsăm și-I înlesnim lui Dumnezeu lucrarea ,,în noi“ și ,,prin noi“. Dumnezeu nu ne sfințește cu forța, ci așteaptă dorința și încuvințarea noastră. Deși Cel ce ne desăvârșește este Dumnezeu, noi trebuie ,,să ne ducem până la capăt sfințirea noastră“ :

 

,,Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“ (2 Corinteni 7:1).

 

Dragostea este un act suprem de voință. Apostolul Pavel redefinește dragostea, scoțând-o din domeniul strict al sentimentelor (imposibil de controlat) și o așează în sediul de conducere al ființei umane: voința. În textul din 1 Corinteni 13, dragostea nu ,,simte“, ci face. Așa s-a hotărât ea! Dragostea, ca o imitare a actului divin, devine astfel o problemă de natură. Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că așa a simțit El sau că i-am plăcut irezistibil. Draostea divină nu este arbirară și nici capricioasă. Prin imitarea lui Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu iubește plenar pentru că așa hotărâște el:

 

,,Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4:19).

 

 

Dragostea este mai mare decât credința și nădejdea în importanța ei pentru viețuirea noastră. Știind ce a făcut și ce va face Dumnezeu pentru noi, ne hotărâm să ne trăim viața într-un fel asemenea Lui, izvorât din El și care se revarsă binefăcător asupra tuturor celor din jurul nostru. Iată de ce aveau nevoie credincioșii din Corint. Apostolul le arată ,,o cale nespus mai bună“ decât goana după darurile duhovnicești spectaculoase, calea manifestării în dragoste.  Ea este mai necesară decât vorbirea în limbi omenești și îngerești, decât profeția, decât toată credința și decât facerea de bine sau martirajul (1 Cor. 13:1-3).

 

Care sunt implicațiile prctice ale celor scrise mai sus?

 

Se spune că un pictor a trebuit să-l pictreze pe Alexandru cel Mare după o anumită luptă și marele conducător fusese rănit la față. Din dragoste, pictorul a găsit repede soluția: l-a pus pe marele conducător să pozeze gânditor, cu un deget pe obraz. Un deget care acoperea tocmai … cicatricea neplăcută la vedere.

 

Una din cele mai frumoase poezii cântări lăsate de cuplul Costache Ioanid și Nicolae Moldoveanu este ,,Vreau să iubesc pe frații mei“

 

  1. Vreau să iubesc pe frații mei

Cu tot ce am în piept mai sfânt.

Vreau să doresc tot ceru-n ei,

Dar să-i iubesc, dar să-i iubesc așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

R: Vreau să iubesc pe frații mei

Cu care veșnic în lumină voi fi sus;

Văzându-L pe Isus în ei,

Să-L simt cu-adevărat în mine pe Isus!

 

  1. Vreau deopotrivă să adun

Și rodu-ntreg, și spicul frânt,

Căci și Isus mă vrea mai bun,

Dar mă iubește, mă iubește-așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

  1. Când frații mei au răni ce dor,

Să-mi fie brațul mai sfios,

Să nu apăs în rana lor,

Căci nu eu vindec, nu eu vindec, ci Hristos,

Isus Hristos.

 

  1. Noi prin Isus am fost iertati

Ca sa iertam si noi oricui,

Dar daca nu iubim pe frati

N-avem in noi, n-avem in noi iertarea Lui

Iertarea Lui.

  1. Si daca azi umblam stingher

Si nu avem un singur grai

De-om fi asa si sus in cer,

Va fi un iad, va fi un iad si nu un rai

Si nu un rai…

 

Vorbirea in limbi

Text: 1 Cor. 14

 

Una din problemele care au produs multa suferinta in cadrul familiei bisericilor crestine a fost si problema “Vorbirii in alte limbi”. Vazuta de unii drept singura dovada a nasterii din nou si a primirii Duhului Sfint, aceasta practica a produs tulburare, dezbinare si nu de putine ori victime nevinovate.

 

Lucrarea Duhului Sfint este indreptata inspre alcatuirea “TRUPULUI” lui Hristos. Ea produce “unirea” madularelor duhovnicesti si contribuie la vietuirea in unitate. Rezultatele actuale ale practicarii “vorbirii in limbi” ne fac sa ne intrebam pe buna dreptate : “este ea un produs al lucrarii Duhului ? Sunt cei ce o practica cu adevarat „mai duhovnicesti” decit ceilalti ?”

 

In rindurile care urmeaza ne propunem sa urmarim citeva afirmatii despre “vorbirea in limbi” si sa le verificam validitatea.

 

Validarea istorica

 Mai intii sa vedem daca “vorbirea in limbi” de astazi este intr-adevar unul si acelasi fenomen cu ceea ce s-a petrecut la Rusalii.

 

In Faptele Apostolilor cap.2:4 ni se spune ca “au inceput sa vorbeasca in alte   limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca”. Acele “alte limbi” despre care se pomeneste (in limba greaca “eterais glossais”) ne sint enumerate in continuarea textului ca fiind limbile vorbite de catre popoarele din mijlocul carora venisera evreii sa se inchine la Ierusalim

 

(“Parti, mezi, elamiti,etc. …ii auzim vorbind in limbile NOASTRE lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” – versetele 9-11)

 

Vorbirea in limbi practicata astazi in unele biserici nu poate fi incadrata in aceasta categorie. A existat o vreme cind se spunea ca “bolboroseala neinteleasa” de ascultatorii locali ar fi de fapt vorbire in limba franceza, germana sau intr-un dialect al unei limbi vorbite undeva pe planeta. Usurinta cu care se calatoreste astazi a inlesnit cunoasterea limbilor vorbite pe aproape toata suprafata planetei. Cei care au cercetat fenomenul “vorbirii in limbi” si-au dat seama ca nu este vorba de o insusire a unei limbi vorbite in alta parte. Teoria conform careia fenomenul de la Rusalii se repeta in locurile in care cineva “vorbeste in limbi” si-a pierdut puterea de convingere.

 

 

“Vorbirea in limbi” de astazi nu se poate numi Rusaliana. Mult mai aproape de adevar ea ar trebui sa poarte numele de vorbire “corintiana”, caci in biserica din Corint s-a petrecut ceva asemanator cu ceea ce se intimpla astazi.

 

Intreaga Biserica crestina este nascuta la Rusalii (“Ziua Cincizecimii”, “Pentecostos” in limba greaca) Cei care practica vorbirea in limbi neintelese nu ar trebui sa se numeasca “penticostali”, dind de inteles celorlalti crestini ca ca numai ei sint Biserica “cea adevarata.”

 

De fapt, nici o Biserica n-ar trebui sa se joace “de-a numele.”  “Christos n-a fost impartit”, le spune Pavel corintenilor. Adevaratii urmasi ai lui Christos sint frati si surori cu cei pe care-i intilnesc ingenuncheati la poalele crucii de la Calvar. Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, pe cind colindam cu Evanghelia orasele si satele Moldovei, la Piatra Neamt, mi s-a  intamplat sa fiu intr-o Biserica Crestin dupa Evanghelie. Cel ce m-a invitat, mi-a facut cea mai grozava prezentare pe care am auzit-o vreodata. Sunt peste douazeci de ani de atunci si m-am straduit din rasputeri sa fiu la inaltimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

 

“Stiti, ca si mine, prietenul si fratele meu este dintre acei credinciosi adevarati din toate bisericile. El este  “catolic” pentru ca face parte din Biserica triumfatoare trimisa pina la marginile pamantului. Este “ortodox” pentru ca-i place Cuvintul adevarat si-l propovaduieste pretutindeni. Face parte din minunata “oaste a Domnului” care lupta pentru sfintenia Evangheliei. Este “pentecostal” pentru ca face parte din Biserica nascuta la Rusalii si se lasa calauzit de Duhul Sfant. Este “baptist” pentru ca L-a marturisit pe Domnul in apa botezului Nou Testamental. Este “crestin dupa Evanghelie” in toata stradania lui de a implini cu viata Biblia si este “adventist” pentru ca-L iubeste pe Isus si-L asteapta sa vina sa ne ia la cer.”

 

O caracterizare asemanatoare am auzit mai tirziu si despre Domnul Isus, care, zicea un american, s-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfint, a trait dupa Evanghelie,  credinta cea adevarata, ne-a trimis pina la marginile pamantului si asteapta cu nerabdare clipa cand va bea din nou paharul de vin al legamintului la masa la care va sta impreuna cu noi in Imparatia viitoare. Numai „copilaria noastra” spirituala ne amageste sa ne impartim in cete si sa ne justificam rautatea prin acest joc al “numelor” care ne dezbina: “eu sint al lui Pavel, eu sint al lui Chifa, eu sint al lui Apolo si eu sint al lui Christos.”

 

Tinind seama de ceea ce cred cei ce practica astazi in adunari vorbirea in limbi, numele pe care s-ar cadea sa-l poarte ei, spre deosebire de toate celelalte biserici, ar trebui sa fie mai degraba acela de “corintinieni” sau continuatori ai practicii din bisericia din Corint.

Intr-adevar, vorbirea in limbi care a constituit o problema dezbatuta de Pavel in Biserica din Corint este de fapt vorbirea care se practica astazi in bisericile numite “penticostale”. Aceste limbi noi din Corint, spre deosebire de cele de la Rusalii, sint     prezentate ca “neintelese” si “tainice”(1 Cor.14:2,9-11,19).

 

Validarea rationala

Sa vedem acuma cum explica unii dintre promotorii “vorbirii in limbi” aceasta practica:

 

Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” neinteleasa de noi astazi ar fi de fapt revenirea la limba vorbita de oameni inainte de Turnul Babel.

Aceasta teorie incearca sa strecoare ideea ca Rusaliile au readus vremea unitatii neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu prin intoarcerea la o limba comuna unica. Este adevarat ca toti cei care se intorc la Domnul se intorc la unitatea organica a familiei lui Dumnezeu, dar nicaieri in Scriptura nu ni se spune ca s-a suspendat decretul de impartire a omenire in Neamuri care sa vorbeasca limbii diferite. Biserica este alcatuita din Evrei, greci si barbari (straini dintre Neamuri). Chiar ceea ce s-a petrecut la Rusalii ne spune ca Dumnezeu, departe de a unifica Biserica printr-o limba comuna, a hotarit ca ucenicii sa primeasca abilitatea de a vorbi in diversele limbi ale Neamurilor.

 

Altii spun ca, dimpotriva, “vorbirea in limbi” ar fi limba pe care o vor vorbi toti copiii lui Dumnezeu in vesnicie.

Chiar si aceasta contrazicere din tabara celor care practica “vorbirea in limbi” este suficienta pentru a ne convinge ca ceva nu este clar cu aceasta invatatura.

 

Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu ne-ar da astazi acces la o limba pe care nu o vom vorbi decit in vesnicie? Si apoi cum se face ca avind accesul la ea, “nu ne putem intelege unul cu celalalt” ?

 

Daca am spune ca ea ni se da doar pentru a putea comunica cu Dumnezeu, atunci de ce ne-ar trebui acest lucru de vreme ce Dumnezeu intelege toate limbile vorbite pe pamint? Hotarit lucru, este greu sa accepti o asemenea explicatie.

 

Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” este pentru rugaciune, in timp ce vorbirea curenta este pentru proorocie.

Lasind la o parte faptul ca lipseste un text biblic pentru a sustine aceasta delimitare, trebuie sa atragem atentia ca rugaciunea noastra primeste ajutor nu prin formularea cererilor noastre intr-o limba neinteleasa, ci prin “suspinurile negraite” ale Duhului Sfint, “caci nu stim cum sa ne rugam” (Romani 8:26).

 

 

 

A incerca sa spui ca “vorbirea in limbi” este de fapt graiul Duhului, inseamna a complica si mai mult situatia, caci Pavel ne spune ca aceste suspine sint “negraite”!

 

O alta parere este aceea ca “vorbirea in limbi” ar fi de fapt graiul ingerilor si ca cei credinciosi o primesc pentru a avea acces in lumea adorarii lui Dumnezeu.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta parere suna foarte frumos pentru cel ce doreste din toata inima sa i se inchine Domnului intr-un mod cit mai placut. Totusi, lipseste orice referire la asa ceva in relatarile Scripturii. Inchinaciunea este mai mult o problema a inimii, decit una a limbajului. Nu faptul ca avem un limbaj insuficient ne impiedica sa-i fim placuti lui Dumnezeu, ci faptul ca mai avem inca o inima impartita. Si apoi, Dumnezeu doreste de la noi o inchinaciune a oamenilor, nu una a ingerilor. Ingerii sint fiinte cu alte experiente si cu alte simtaminte decit ale noastre. Inchinaciunea lor este si va fi deosebita de a noastra. Dupa inviere, noi vom fi reasezati in structura lumilor lui Dumnezeu intr-o stare “mai presus de ingeri”. In timp ce ei vor ramine duhuri slujitoare, noi vom fi chemati sa domnim impreuna cu Christos. Limba ingerilor nu ni se potriveste noua, caci noi am primit statutul de copii ai lui Dumnezeu.

 

Exista parerea ca “vorbirea in limbi este forma cea mai inalta de inchinaciune posibila, un fel de traire extatica a partasiei cu Dumnezeu.”

Aceasta parere isi gaseste suport in chiar terminologia folosita de apostolul Pavel pentru a descrie fenomenul din Corint. Cei ce “vorbeau in limbi” treceau dincolo de granitele aflate sub controlul mintii omenesti:

 

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod” – 1 Cor.14:14

 

Cel ce practica aceasta forma de inchinaciune se bucura de o implinire launtrica:

 

“Cine vorbeste in alta limba, se zideste pe sine insusi” – 1 Cor.14:4

 

Dar intre el si cei aflati in preajma lui nu puteau exista nici un fel de forme de comunicare:

 

“Altmintrelea, daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui? Negresit, tu multumesti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celalalt nu ramine zidit sufleteste”- 1 Cor.14:16-17

 

Ca “vorbirea in limbi” este o forma extatica de traire o arata si faptul ca ea nu este limitata la perimetrul Bisericii crestine. Inca din cele mai vechi timpuri, in aproape toate religiile, vrajitorii, magii, oracolele si ghicitorii au practicat caderea in transa extatica. In acele stari ei primeau si transmiteau “mesaje” din alte sfere.

 

In cartea 1 Imparati, la capitolul 18 ni se arata aceasta practica la preotii lui Baal:

 

“Ei au strigat tare, si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si cu sulitele, pina ce a curs singe pe ei. Cind a trecut amiaza, au aiurat, pina cind se aducea jertfa de seara” (18:28-29).

 

Si astazi, cei care practica budismul, islamismul si alte forme de religii orientale practica “vorbirea in limbi”.

 

Este ceva rau cu extazul religios? Au gresit corintenii de atunci si zelosii de astazi in aceasta privinta? Iata o incercare de raspuns:

 

 III. Validitatea apostolica

1 Apostolul Pavel aseaza o ordine valorica a practicilor din adunare.Spre deosebire de “invatatorii” de astazi care aseaza vorbirea extatica in fruntea ierarhiei manifestarilor duhovnicesti, Pavel scrie clar ca “proorocia” (vorbirea coerenta despre lucrurile Imparatiei lui Dumnezeu) este mai importanta decit vorbirea in alte limbi:

 

“Cine prooroceste este mai mare decit cine vorbeste in alte limbi” (1 Cor.14:5)

 

Extazul religios nu este asadar maximul de inchinaciune pe care il doreste Pavel in adunarile crestine. El priveste trairile extatice ca pe ceva de mai putina insemnatate:

 

“Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa proorociti. In adevar, cine vorbeste in alta limba, nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege, si, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor, spre zidire, sfatuire si mingiiere. Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine; dar cine prooroceste, zideste sufleteste Biserica” – 1 Cor.14: 1- 4

 

Apostolul Pavel priveste vorbirea in limbi ca pe ceva ce trebuie scos din timpul de partasie colectiva si restrins la inchinarea individuala de acasa:

 

“Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi”

 

“Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in Biserica”-1 Cor.14:4, 28

 

 

Corintenii abuzau de aceasta “vorbire in alte limbi” considerind extazul o forma superioara de inchinaciune. Corectia pe care le-a facut-o Pavel atunci se potriveste si pentru cei care fac aceiasi gresala astazi.

 

  1. Apostolul Pavel caracterizeaza vorbirea in limbi ca pe ceva ce poate semana confuzia:

 

“In adevar fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in alte limbi, si daca cuvintul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici proorocie, nici invatatura? Chiar si lucrurile neinsufletite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alauta: daca nu dau sunete deslusite, cine va cunoaste ce se cinta cu fluierul sau cu alauta? Si daca trimbita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta? Tot asa si voi, daca nu rostiti cu limba o vorba inteleasa, cum se va pricepe ce spuneti? Atunci parca ati vorbi in vint. Sint multe feluri de limbi in lume, totusi niciuna din ele nu este fara sunete intelese. Dar daca nu cunosc intelesul sunetului, voi fi un strain pentru cel ce vorbeste, si cel ce vorbeste, va fi un strain pentru mine”-1 Cor.14:6-11),

 

  1. Pavel prezinta vorbirea in limbi de la Corint ca pe ceva ce poate fi o pricina de poticnire pentru altii:

 

“Deci, daca s-ar aduna toata Biserica la un loc, si toti ar vorbi in alte limbi, si ar intra si de cei fara daruri, sau necredinciosi, n-ar zice ei ca sinteti nebuni ?” – 1 Cor.14:23

 

  1. Pavel exclude “vorbirea in limbi” din viata de rugaciune comuna a Bisericii.

 

Rugaciunea in comun nu poate fi o rugaciune in care fiecare sa vorbeasca in limbi straine. A avea ceva in comun inseamna a fi partas la ceea ce fac ceilalti. Daca ne-am ruga toti cu voce tare, in acelasi timp, rugaciunea noastra n-ar mai fi “comuna”, ci doar niste rugaciuni individuale practicate in acelasi loc.

 

Trairea extatica te separa de ceilalti din jur. Numai o rugaciune rostita intr-un limbaj inteles de cei din   jur poate deveni “comuna” fiind impartasita de cei care asculta si care sint chemati sa se asocieze cu cel ce se roaga spunind “Amin”:

 

“Daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui?” – 1 Cor.14:16

 

“In Biserica, voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decit sa spun zece mii de cuvinte in alta limba”- 1 Cor.14:19

 

  1. Apostolul Pavel subliniaza superioritatea inchinaciunii in care mintea credinciosului este activa.

 

Dumnezeu ne-a dat ceea ce nu a dat niciunei alte vietuitoare de pe pamint: ratiune. Ea este dovada ca ne tragem mai mult din Dumnezeu decit din lumea animalelor. Mintea umana este sediul personalitatii, pupitrul de comanda al actiunilor noastre, depozitarul amintirilor noastre si instrumentul de cercetare si de patrundere in lumea minunata a lui Dumnezeu. Nu exista nimic mai minunat in fiinta noastra. Orice alta activitate este o activitate inferioara activitatii mentale. Nu este de mirare ca Pavel isi exprima retinerea fata de importanta unei activitati desfasurate in cadrul Bisericii in care tocmai mintea sa fie neglijata. Dupa parerea lui asa ceva trebuie neaparat corectat si readus intr-o perspectiva corecta:

 

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod. Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea” – 1 Cor.14:14 -15

 

Televiziunea americana a prezentat in data de 5 Iulie 2007 un studiu facut la sectia de radiologie a Universitatii din Pensilvania asupra celor care vorbesc in limbi. Scopul studiului  a fost sa arate daca aceasta practica este o activitate mentala constienta, deci o frauda intelectuala, sau o activitate care „creierul” nu este implicat direct, confirmanad astfel valabilitatea fenomenului. Folosind cele mai sofisticate aparate pentru masurarea si reprezentarea grafica a activitatii centrilor nervosi din creier, studiua a aratat ca centrul vorbirii este cvasi inactiv in timpul vorbirii in alte limbi. Cei „studiati” nu erau niste „impostori”.

 

(In the first study to use brain imaging to examine this practice, also known as glossolalia, researchers from the University of Pennsylvania monitored the brain activity of five females as they spoke in tongues. The study found decreased activity in a part of the brain associated with self-control.)

 

Daca oamenii de stiinta ar fi citit si crezut Biblia, n-ar mai fi trebuitsa cheltuiasca timp si bani cu aceasta cercetare. Concluzia la care au ajuns ei era deja scrisa in lucrarea apostolului Pavel: ” …daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod”. In „logica” scripturii, aceasta caracteristica nu face „vorbirea in limbi” superioara vorbirii obisnuite, ci inferioara: „Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea”. Vorbirea in limbi nu este superioara „vorbirii cu limba.”

 

Chiar si in judecarea mesajelor predicate in adunare, mintea este arbitrul pe care Pavel il vrea la lucru:

 

“Cit despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” – 1 Cor.14:29

 

 

Cit de departe au alunecat cei care astazi pun “indemnurile profetice” pe un piedestal atit de inalt incit n-au voie sa fie judecate rational si nici macar chestionate?

 

Extazul nu poate fi pus in limitele ordonate ale gindirii. El “sare din matca” si se revarsa creind neorinduiala. Acesta este motivul pentru care Pavel incheia pasajul din 1 Corinteni cu citeva sfaturi adresate mintii (ratiunii) celor ce-l asculta:

 

“Duhurile proorocilor sint supuse proorocilor” – deci nu va lasati tiriti de impulsuri extatice cautind scuze in credinta ca extazul este superior ratiunii – “caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor”

 

“Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu eu, este o porunca a Domnului. Si daca cineva nu intelege, sa nu inteleaga!”

 

“Dar toate sa se faca in chip cuviincios si cu rinduiala” – 1 Cor.14:32-33, 37, 38, 40)

 

 CONCLUZIE:

 

Sa ne intelegem bine, in Corint, apostolul Pavel nu interzice “vorbirea in limbi”. El cauta insa sa o prezinte intr-o lumina corecta, indreptind greselile si corectind abuzurile. O statistica facuta in 2007 prin biserici carismatice si pentecostale din toata lumea a aratat ca mai mult de jumatate din membrii acestor biserici nu mai vorbesc in limbi.

 

Biserica din Corint a fost o Biserica plina de probleme. La lipsa de crestere, la imoralitate, la certurile de partide, la duhul de judecata si la idolatria inca prezenta in Biserica, corintenii mai adaugau si o alergare dupa supranaturalul unei vorbiri extatice!

 

Prin ceea ce le-a scris, Pavel a cautat sa-i scoata din superficialitate si sa-i indrepte inspre rinduiala si maturitate. Chemarea lui Pavel a fost necesara si insistenta. Pericolul care-i pastea pe cei din Corint era ca in trairea “extazului”, cu paznicul mintii adormit, sa cada prada inselatoriilor duhurilor demonice.

 

Fara a fi nenatural sau rau in sine, extazul “vorbirii in limbi” poate deveni mediul periculos al influentelor duhurilor inselatoare. Este mult mai bine sa te stii in siguranta la adapostul mintii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

 

Ancorata in revelatia Scripturii, mintea trebuie sa fie implicata in toate deciziile vietii. Daca n-ar fi fost asa, Dumnezeu nu ne-ar mai fi lasat Biblia scrisa, ci ne-ar fi calauzit printr-un fel de revelatie continua si personala primita sub stare de transa, in momente de exaltare a duhului. Dumnezeu ne-a dat insa Scriptura. Dumnezeu ne-a dat ratiunea. Si tot Dumnezeu ni l-a daruit si pe apostolul Pavel, pentru ca prin el sa fim invatati despre ceea ce vrea si ceea ce nu vrea El sa vada intamplandu-se in Biserica.

 

Dimensiunile credinței creștine

1 Corinteni 15

Grecii nu credeau în înviere și acest scepticism se strecurase și în biserica din Corint. În acest capitol, apostolul Pavel face o pledoarie pentru înviere, așezând întreg eșafodajul credinței creștine pe această realitate.

 

  1. Credința creștină este bazată pe evenimentul învierii (15:1-11)

Apostolul Pavel citează un fragment dintr-un crez creștin deja cristalizat. Originalul grec este așezat într=o strofă ușor de ținut minte (15:3-7, 11). La mărturia apostolică, Pavel adaugă propria lui mărturie (15:8-10).

 

  1. Credința creștină are sens doar în viața de după înviere (15:12-34).

99,9999 din existența noastră este în viața de după înviere în evenimentele viitoare. Învierea lui Isus Christos a fost doar o fază a unui proces care se va desăvârși prin învierea noastră viitoare și prin revenirea împreună cu Christos pentru instaurarea Împărăției lui pe pământ, ca să fie ca și în ceruri(15:12-28).

 

Această perspectivă a evenimentelor viitoare ne ancorează în viitor și ne ajută să suportăm toate suferințele și persecuțiile prezente (15:29-34).

 

III. Credința creștină cere despărțirea de trupul, acesta muritor (15:35-57).

Învierea nu este o „refacere“, o „recuperare“ a trupului nostru prezent, ci o dobândire a unui trup ceresc, cu totul deosebit de cel actual (15:35-44). „Adamah“ înseamnă „pământ“ (15:45-49), Christos este „ceresc“ și la fel este și creștinul adevărat. Fie prin moarte naturală, fie prin transformarea de la răpire, creștinul se desparte de trupul pământesc și se îmbracă în trupul ceresc (15:50-57)

 

  1. Credința creștină este puternică, de neclintit, plină de activitate și va fi răsplătită de Dumnezeu (15:58).

 

Daniel Branzai

 

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/1-corinteni/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Dragostea din Dumnezeu (1 Corinteni 13:4-7)

 

Un lucru extraordinar de frumos este dragostea lui Dumnezeu. Dragostea care vine din Dumnezeu și care nu va avea niciodată sfârșit, pentru că dragostea este Dumnezeu!

1 Corinteni 13:8 spune că dragostea nu va pieri niciodată (în slavă vom avea parte de ea în mod desăvârșit). 1 Ioan 4:8 ne spune ca Dumnezeu este dragoste și totul izvorăște din El și se varsă înapoi în El. Dragostea este ceea ce noi, oamenii, avem nevoie cel mai mult. Unii de la alții, dar în mod special de la Domnul.

 

Când citim 1 Corinteni 13:4-7 vedem într-un mod deosebit ce anume este dragostea, iar în 1 Corinteni 14:1 apostolul Pavel ne spune sa urmărim dragostea. De aici s-au născut 2 întrebări:

 

Ce anume este dragostea?

Dragostea este ceva definit și poate fi urmărită?

Toți avem această dorință de a fi plini de dragoste și de a beneficia de dragoste, însă este atât de important să deosebim între dragostea care vine din Dumnezeu și dragostea lumii. Să nu confundăm una cu cealaltă!

 

Dragostea din Dumnezeu:

 

Este îndelung răbdătoare

Se bucură de adevăr

Acoperă totul

Nădăjduiește totul

Suferă totul

Este plină de bunătate

Crede totul

Dragostea din Dumnezeu:

 

Nu se laudă

Nu se umflă de mândrie

Nu pizmuiește

Nu se gândește la rău

Nu se poartă necuviincios

Nu se mânie

Nu caută folosul său

Nu se bucură de nelegiuire

Aceasta este dragostea descrisă de Pavel, dragostea trăită de el, dragostea descoperită de Dumnezeu. Dragostea la care suntem și noi chemați

 

În Ioan 3:16 vedem dragostea manifestată! În 1 Ioan capitolul 3 și capitolul 4 vedem de asemenea cum se manifestă dragostea prin iubire! Isus a venit și a murit pentru noi din cauză că ne-a iubit și ne cere și nouă sa iubim pe frați ca pe noi înșine și să fim gata sa ne jertfim pentru ei. Oh, ce greu, dar ce profund. Dragostea aceasta despre care vorbim este dragostea pe care Dumnezeu ne-a învățat să o avem și să o oferim (1 Ioan 4:19), este dragostea ce ne-a fost dată și arătată mai întâi de El! Noi beneficiem de aceeași dragoste pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui Isus (Ioan 17:23). Să o urmăm aceasta mereu!

 

 

Dragoste = substantiv. Starea în sine.

A iubi = verb. Acțiunea în fapt.

 

Mereu auzim: „să spui în dragoste” sau „să acționezi în dragoste” și de cele mai multe ori prin aceste afirmații ți se cere în mod indirect să vorbești într-un fel care să nu supere. Însă…. Oare noi ce dragoste avem și urmărim? Cea din Dumnezeu (1 Corinteni 13, 1 Ioan 4:17), sau cea din lume (Romani 1:31, 2 Timotei 3:3)?

Oare nu cumva am înțeles lucrurile puțin denaturat? Oare nu vedem prin intermediul unor șabloane pe care le aplicăm fiecare dintre noi în funcție de situație? Dacă ar vorbi un apostol, un însemnat lider, l-am asculta. Însă dacă vorbește păstorul.. ascultăm doar dacă l-am și votat la adunarea generală, altfel nu. Dacă vorbește un oarecare necunoscut, Neco sau o altă măgărită, ignorăm complet.

Avem șabloane ca niște ziduri de beton și se prea poate sa nu fie șabloane biblic construite.

 

1 Corinteni 14:1 spune să urmărim dragostea descrisă în 1 Corinteni 13:4-7. Haideți să ne cercetăm și să lăsăm Duhul Sfânt să ne arate dacă în noi locuiește această dragoste din Dumnezeu, sau dacă doar afirmăm de pe buze, însă dorim să ne fie „servită” într-un mod plăcut nouă.

 

Nu putem să ne bucurăm în Domnul și să împlinim poruncile Lui (iubindu-L pe El și iubind pe frați) dacă nu suntem gata să primim la rândul nostru scrisori precum cele scrise de Pavel (2 Corinteni 10:9, 2 Corinteni 13:10). Nu putem să amestecam ce e firesc cu ce e duhovnicesc. Dacă dragostea din Cristos o dorim, atunci dorim cercetarea noastră și nu așteptăm sa fim gâdilați în firea noastră cu dulcegării și vorbiri mieroase.

 

Dumnezeu este dragoste! Mărit să fie Numele Lui cel sfânt. Să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit și ne-a învățat prin Cuvânt.

Ce frumos este când frații sunt împreună. Haideți sa descoperim lucrurile tainice ale sfintelor scripturi, prin Duhul, și să urmărim această dragoste dumnezeiască.

 

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Efeseni 5:19

 

 

– laptele duhovnicesc și curat –

„Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele lui. ”

1 Corinteni 12:27

Să căutăm dar o dragoste ca a Lui, o credință puternică și să grăbim și să așteptăm venirea Lui.

 

Aceste meditații sunt scrise de noi pentru noi, în special pentru că în aceste zile suntem departe unii de alții, în izolare. Însă chiar și așa, suntem împreună în Cristos!

Scrie și tu câteva cuvinte de încurajare și mângăiere pentru frații tăi și trimite fratelui păstor.

 

„Îmi este dor de tine, frate și soră!” Psalmul 16:3

 

https://www.bcbgiroc.ro/dragostea-din-dumnezeu-1-corinteni-134-7/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Dragostea în 1 Corinteni 13 

 

1Corinteni 13 este supranumit în teologie: ,,Imnul dragostei”. El nu este un capitol de sine stătător, ci face parte din grupul de capitole 12-14, în care apostolul Pavel abordează o temă de larg interes în Biserica din Corint, şi anume darurile spirituale. Corintenii considerau că prin dobândirea darurilor spirituale, şi în special a vorbirii în limbi, se poate ajunge la cel mai înalt nivel de spiritualitate creştină. Prin urmare, preocuparea lor majoră era umblarea după darurile Duhului Sfânt, în timp ce alte aspecte esenţiale ale vieţii de credinţă erau neglijate. În capitolele 12 şi 14 apostolul Pavel prezintă doctrina sau teologia darurilor spirituale, iar în capitolul 13 prezintă cadrul sau climatul corect, în care acestea trebuie să funcţioneze. Conform capitolelor 12 şi 14, înţelegem că darurile spirituale sunt înzestrări sau capacităţi pe care Duhul Sfânt le împarte membrilor bisericii, dupăcum voieşte El şi dupăcum este nevoie, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos. Toate darurile spirituale sunt importante, dupăcum în trup, funcţia fiecărui mădular în parte este indispensabilă. Pavel ne oferă şi nişte exemple concrete de daruri spirituale: ,,De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.”(12:8-10) Prin folosirea expresiei ,,de pildă” de la începutul enumerării darurilor, Pavel nu are pretenţia că această listă ar fi exhaustivă, ci mai degrabă exemplificativă. Duhul Sfânt este Cel care poate oricând adăuga un dar nou sau face unul vechi inoperant, în funcţie de planurile Sale sau de contextul istoric.

În 1 Corinteni 13, apostolul Pavel atrage atenţia asupra faptului că mai important decât a râvni după un anumit dar spiritual, este să-L foloseşti pe acela pe care deja ţi l-a dat Duhul Sfânt, în cadrul şi climatul cerut de El, altfel darul respectiv nu are nici o valoare. Climatul exercitării darurilor spirituale este dragostea. Dezvoltând această idee, Pavel ne prezintă: nevoia dragostei, definirea dragostei şi superioritatea dragostei. Să le luăm pe rând:

1.Nevoia dragostei. (v1-3)

Fiecare din primele trei versete ale capitolului, scoate în evidenţă câte un adevăr esenţial în legătură cu nevoia dragostei.

1.1. Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu zideşte pe nimeni.

,,Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.” (v1) Efectul exercitării darului fără dragoste, nu este zidirea bisericii, ci este unul obositor, deranjant, sâcâitor, la fel ca efectul sunetului metalic la care se face referire în text. În acest verset Pavel exemplifică principiul folosind darul pe care corintenii îl considerau cel mai important. Asta înseamnă că principiul este valabil şi cu privire la toate celelalte daruri, de mai mică importanţă, evident în opinia corintenilor. Dacă predic, cânt, mă rog, fac dărnicie, vizitez bolnavii sau fac orice altceva, şi n-am dragoste, efectul este acelaşi: aramă sunătoare sau chimval zângănitor. Cine urmăreşte zidirea bisericii, nu-şi poate permite în viaţa lui: ură, duşmănie, partide, sau răzbunări. Cine permite astfel de lucruri în viaţa lui, nu face parte din echipa care zideşte ci din echipa care dărâmă, şi care are un alt şef de şantier.

1.2.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi dă nici o valoare.

,,Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.” Valoarea unui om înaintea lui Dumnezeu nu depinde de darurile primite, ci de modul în care acestea sunt folosite. De multe ori considerăm că suntem valoroşi în biserică deoarece noi ştim să predicăm, ştim să cântăm şi punem bani în plic cât toţi ceilalţi la un loc. Fără noi ceilalţi sunt morţi şi de aceea trebuie să ne suporte toate mofturile, fiţele şi ifosele, că altfel ne luăm jucăriile şi plecăm. Fals. A fi proroc, savant în Biblie, sau mare făcător de minuni, fără dragoste este egal cu zero. Dacă nu sunt capabil să-mi iert fratele sau să mă împac cu aproapele, în ziua judecăţii voi fi printre cei care vor auzi cuvintele „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:23)

1.3.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi va aduce nici o răsplată.

,,Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”(v3) În ziua judecăţii, nu vom primi răsplată pentru lucrurile pe care le-am făcut din mândrie, din ciudă, din formalism religios, din obligaţie, din dorinţa de a da o replici cuiva, din duh de ceartă, din răzbunare, ci doar pentru ceea ce am făcut din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru biserică.

Aşadar: în primele trei versete, Pavel nu spune că darurile spirituale nu sunt importante, ci că dacă sunt exercitate fără dragoste, lucrarea făcută: nu zideşte pe nimeni, nu conferă nici o valoare lucrătorului şi nu garantează nici o răsplată. Deci nu-i de glumă!

2.Definirea dragostei.

În încercarea noastră de a defini dragostea, deseori facem o gravă confuzie, abordând-o ca pe un sentiment. În textul nostru dragostea este definită printr-o serie de verbe la prezentul continuu, ceea ce înseamnă că ea este un mod de a trăi şi de a acţiona.

Dragostea este definită prin anumite lucruri pe care nu le face, deoarece sunt neconforme cu natura ei, şi prin alte lucruri pe care le face, deoarece acelea o reprezintă.

Aceste două direcţii de manifestare a dragostei, sunt foarte bine ilustrate chiar din primele două caracteristici amintite. Dragostea este îndelung răbdătoare, adică nu reacţionează la rău. Acesta reprezintă elementul pasiv al dragostei. Dragostea este plină de bunătate, adică face bine celor din jur. Acesta reprezintă elementul activ al dragostei.

2.1.Ce nu face dragostea.

-Dragostea nu invidiază.

Ea nu intră în competiţie cu cei din jur spre a-şi arăta superioritatea. Omul plin de dragoste nu se tulbură când cel de lângă el este mai bun, mai înţelept mai bogat, ci dimpotrivă chiar urmăreşte lucrurile acestea. Pentru ilustrare, vezi partidele din Corint.

-Dragostea nu se laudă.

Ea nu intreprinde acţiuni egoiste spre a-i determina pe cei din jur să o laude şi să-i recunoască meritele. Ea nu vorbeşte mereu despre sine, nu atrage mereu atenţia spre realizările sale personale. Dragostea lasă loc de manifestare şi pentru ceilalţi.

-Dragostea nu se umflă de mândrie.

Ea nu se umflă ca un balon şi nu-şi deschide penele ca un păun. Ea nu stă mereu cu muşchii încordaţi, spre a putea fi remarcaţi, şi nu umblă pe stradă cu nasul pe sus, aşa încât să poată fi abordat doar cu ajutorul unei prăjini.

-Dragostea nu se poartă necuviincios.

Ea se poartă în aşa fel încât să nu stânjenească pe nimeni. Dragostea este preocupată ca nimeni să nu se simtă prost. Corintenii se purtau necuviincios la cina Domnului. Iată ce le spune Pavel: ,,Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.” (11:20-22) Mesele corintenilor scoteau în evidenţă diferenţele materiale dintre ei, fapt care pe unii îi puneau în situaţii stânjenitoare.

-Dragostea nu caută folosul Său.

Ea nu caută binele personal în detrimentul aproapelui. Omul plin de dragoste nu-l sacrifică pe cel de lângă el în folosul propriu. Dacă eu aş sta toată ziua cu Biblia în mână, şi dacă din cauza aceasta soţia mea ar trebui să stea toată ziua cu sapa în mână, n-aş da dovadă de dragoste, oricât de important este cititul Bibliei. Un bărbat iubitor i-ar spune soţiei sale următoarele cuvinte: ,,Draga mea, acuma citim amândoi în Biblie, după care mergem amândoi în grădină.” Corintenii, prin libertatea lor de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, răneau unele cugete mai slabe, şi prin aceasta dovedeau că nu au dragoste. (cap.8)

-Dragostea nu se mânie.

Ea nu se lasă provocată de răutatea celor din jur. Nu răspunde cu aceeaşi monedă bârfelor, vorbirilor de rău, şi vorbelor aţâţătorilor la ceartă.

-Dragostea nu se gândeşte la rău.

Ea nu contabilizează răul făcut de alţii. Tendinţa firească este de a acumula răul în paharul inimii, iar când apare picătura care umple paharul, explodează răzbunându-se pe ei şi pe tot neamul lor, de zeci de ani în coace.

-Dragostea nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr.

Ea nu se bucură când altora le merge rău, nu triumfă când oponenţiilor li se îneacă corăbiile.

2.2.Ce face Dragostea.

-Dragostea acopere totul.

Dragostea este capabilă să păstreze un secret. Ea caută rezolvarea problemelor între patru ochi. Nu spune intimităţile celui de lângă ea la tot satul. Dragostea cere ajutorul la doi sau trei martori şi bisericii doar când metoda soluţionării problemei între patru ochi a eşuat.

-Crede totul.

Dragostea nu este credulă, luând de bune orice vorbe indiferent dacă sunt probate sau nu, ci dragostea crede în Dumnezeu. Ea crede că până şi cel mai mare păcătos poate fi schimbat de El. De aceea, dragostea nu renunţă niciodată.

-Nădăjduieşte totul.

Dragostea nu se ancorează în realităţile imediate ale valurilor, furtunilor şi problemelor, ci în promisiunile lui Dumnezeu.

-Suferă totul.

Dragostea este gata să plătească preţul de timp, lacrimi, rugăciune, osteneală sau chiar bani, pentru schimbarea celor din jur.

3.Superioritatea dragostei.

Dragostea este mai mare decât darurile spirituale, datorită faptului că ea nu va pieri niciodată. Când perioada formării Bisericii va fi încheiată şi când Domnul Isus o va prezenta Tatălui fără pată şi fără zbârcitură, darurile spirituale vor înceta deoarece rolul lor va fi îndeplinit. În cer nu va mai exista vorbire în limbi, prorocie, credinţă sau nădejde deoarece acolo aceste lucruri nu vor mai avea sens. Însă ceea ce va rămâne veşnic este dragostea, deoarece Dumnezeu este dragoste. Oamenii preocupaţi doar de darurile spirituale, în cer se vor trezi săraci şi goi. De aceea preocuparea noastră majoră ar trebui să fie pentru calea ,,nespus mai bună” pe care ne-a indicat-o Pavel, şi anume dragostea.

Pavel foloseşte două ilustraţii pentru a explica acest adevăr: copilăria şi oglinda: ,,Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (v8-12)

-Copilăria.

Folosind imaginea copilăriei, Pavel ne spune că aici pe pământ, avem de a face cu perioada formării Bisericii: perioada perfecţionării şi desăvârşirii ei, în vederea întâlnirii cu Tatăl. Acolo în cer, va începe perioada maturităţii în care tot ce este în parte se va sfârşi luându-le locul cele desăvârşite. Darurile spirituale sunt uneltele lui Dumnezeu care ne ajută la creştere spre desăvârşire. Când vom ajunge desăvârşiţi rolul darurilor spirituale va înceta.

-Oglinda.

Folosind imaginea oglinzii cu chip întunecos, Pavel ne spune că darurile spirituale ne ajută să vizualizăm imaginea vagă a realităţilor de sus. Când vom ajunge acolo, oglinda nu-şi mai va avea sensul, deoarece le vom vedea aşa cum sunt.

În concluzie:

  1. 1Corinteni 13 ar trebui memorat şi studiat de către fiecare creştin, deoarece reprezintă esenţa spiritualităţii creştine.
  2. Acest tip de dragoste nu poate fi dobândit prin eforturi proprii, ci este roada Duhului Sfânt, respectiv caracterul Domnului Isus.
  3. Dragostea nu este un sentiment, ci presupune un mod de viaţă, adică a nu face anumite lucruri şi a face altele. Dobândirea acestui tip de dragoste are legătură directă cu moartea şi învierea Domnului Isus. Identificarea mea prin credinţă cu moartea Domnului Isus, produce omorârea omului cel vechi, respectiv a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care nu le face dragostea. Identificarea mea prin credinţă cu învierea Domnului Isus, produce naşterea şi creşterea omului nou, adică a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care le face dragostea.
  4. În baza actului iniţial al morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, noi trebuie să ducem o luptă zilnică de omorâre a lucrurilor firii şi de cultivare a lucrurilor Duhului. Acest proces poartă numele de dezbrăcare şi îmbrăcare, şi este datoria noastră.

Iată o altă descriere biblică a dragostei: ,, De aceea, lăsaţi-vă de minciună: Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul pentru că Suntem mădulare unii altora. Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes.4:25-32) Asta înseamnă dragoste.

 

Dragostea în 1Corinteni 13

 

//////////////////////////////////////

 

 

1 Corinteni- Epistola întâi către Corinteni -Capitolul 13, de  J. N. Darby

 

Dragostea, un lucru mai bun decât darurile

 

Totuşi exista ceva mai bun decât toate darurile. Acestea erau manifestările puterii lui Dumnezeu şi ale tainelor înţelepciunii Sale; însă dragostea era manifestarea naturii Lui Însuşi.

 

Ei ar fi putut să vorbească în toate limbile; ar fi putut profeţi, ar fi putut avea cunoştinţa tainelor şi credinţa care mută munţii; ar fi putut să-şi dea toată averea pentru hrana săracilor şi trupurile pentru a fi torturate. Dar, dacă nu aveau dragoste, toate acestea nu însemnau nimic. Dragostea înseamnă conformitate cu natura lui Dumnezeu, expresia vie a ceea ce este El, manifestarea faptului că am fost făcuţi părtaşi firii Sale; înseamnă a acţiona şi a simţi ca El. Această dragoste este manifestată faţă de alţii; însă nu ei sunt motivul activităţii ei, deşi sunt obiectul ei. Ea îşi are izvorul în sine însăşi; puterea ei nu depinde de cei cu care se preocupă, astfel că ea poate acţiona acolo unde de regulă împrejurările ar produce iritare sau gelozie în inima omului. Ea acţionează potrivit cu propria ei natură în orice împrejurări; şi, judecate în conformitate cu această natură, împrejurările nu acţionează asupra omului care este plin de dragoste, decât atât cât să ofere ocazii pentru activitatea ei şi să-i dea forma pe care împrejurările respective o cer. Dragostea îşi are motivaţia în ea însăşi. În noi, singura ei sursă este dată de faptul că avem parte de natura divină. Doar comuniunea cu Dumnezeu Însuşi este cea care o susţine în toate dificultăţile pe care le are de învins în drumul ei. Această dragoste este opusul egoismului, pe care-l îndepărtează, căutând binele altora, aşa cum (în ce priveşte principiul ei) Dumnezeu ne-a căutat în harul Lui (a se vedea Efeseni 4:32 ; 5:1,2 ). Ce putere pentru a evita răul şi pentru a da uitării totul, cu scopul de a face binele!

 

Trăsăturile dragostei divine; timpul şi locul exercitării ei

 

Este vrednic de notat faptul că, în acest capitol, trăsăturile dragostei divine sunt aproape în întregime de un caracter pasiv.

 

Cele dintâi opt calităţi enumerate de către Duhul sunt expresia renunţării la sine despre care am vorbit. Cele trei care urmează arată acea bucurie de a face binele, care eliberează inima de graba de a presupune răul, grabă care este atât de naturală pentru inima omului, din pricina adâncimii răului din ea şi a răului pe care-l întâlneşte în lume. Ultimele patru arată energia ei pozitivă, care – fiind sursa oricărui gând bun – prin izvorul puternic al naturii ei divine presupune binele acolo unde nu-l vede şi suferă răul atunci când îl vede, acoperindu-l prin îndelungă-răbdare; nu expunându-l public, ci îngropându-l în propria ei profunzime, o profunzime de nepătruns, căci dragostea niciodată nu se schimbă. Nu poţi găsi nimic altceva decât dragoste acolo unde ea este reală; căci împrejurările sunt doar o ocazie pentru ea de a acţiona şi a se desfăşura. Dragostea este întotdeauna ea însăşi şi tot ceea ce ea exercită şi înfăţişează este doar dragoste. Ea umple gândurile; orice aspect negativ este, pentru sufletul care locuieşte în dragoste, doar un mijloc de impulsionare către exercitarea ei. Acesta este caracterul divin. Fără îndoială că timpul judecăţii va veni; însă relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt în har. Dragostea este natura Lui. Acum este timpul exercitării ei. Noi Îl reprezentăm pe El pe pământ în mărturia noastră.

 

Caracterul neschimbător şi veşnic al dragostei divine

 

În ceea ce se spune despre dragoste în acest capitol găsim reprodusă natura divină, cu excepţia a ceea ce constituie negarea egoismului cărnii din noi. Natura divină nu se schimbă şi nu încetează niciodată; prin urmare, dragostea rămâne veşnic. Comunicările de la Dumnezeu; mijloacele prin care ele sunt făcute; cunoştinţa, ca dobândită aici jos, potrivit căreia înţelegem adevărul doar în parte, deşi întregul adevăr ne este revelat (însă noi îl înţelegem în detaliu, aşa încât niciodată nu-l putem cuprinde pe tot deodată, caracterul cunoştinţei noastre fiind acela de a privi la diferite adevăruri pe rând); toate acestea sunt numite a fi „în parte“ şi sunt trecătoare. Dragostea însă nu va trece. Un copil învaţă; se bucură de lucruri care-l amuză; când devine om mare, are nevoie de lucruri potrivite cu inteligenţa lui matură. Astfel stăteau lucrurile cu limbile şi cu zidirea adunării. Urma să vină totuşi timpul când ei aveau să cunoască aşa cum erau cunoscuţi, nu prin comunicări ale adevărurilor către un intelect care înţelegea adevărul pe bucăţi („în parte“), ci aveau să-l înţeleagă ca întreg, în unitatea lui.

 

Dragostea există acum şi va rămâne pentru totdeauna; mai există, de asemenea, credinţa şi nădejdea. Acestea însă vor trece şi, mai mult, chiar acum, aici, jos, ceea ce este din natura lui Dumnezeu este cu mult superior acestor două virtuţi legate de capacitatea naturii umane, chiar iluminată de către Dumnezeu şi având ca obiect slava Lui revelată.

https://comori.org/noul-testament/1-corinteni/epistola-intai-catre-corinteni/capitolul-13-8/

 

/////////////////////////////////////

 

NAŞTEREA DIN NOU,de DAVID SERVANT

Capitolul zece

 

 

Când oamenii se pocăiesc şi cred în Domnul Isus Hristos, sunt „născuţi din nou“. Ce anume înseamnă a fi născut din nou? Acesta este subiectul dezbătut în continuare.

 

Pentru a putea înţelege ce înseamnă a fi născut din nou, ne este de ajutor să înţelegem mai întâi natura oamenilor. Scriptura ne spune că nu suntem doar persoane fizice, ci şi spirituale. De exemplu Pavel a scris:

 

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23; sublinire personală).

 

Aşa cum indica şi Pavel, ne putem considera fiinţe alcătuite din trei părţi: spirit, suflet şi trup. Scriptura nu defineşte exact aceste trei părţi, deci trebuie să ne dăm silinţa să facem diferenţa între ele prin înţelegerea cuvintelor în sine. Atfel, concluzionăm că trupul nostru este partea fizică – oase, carne, sânge ş.a.m.d. Sufletul reprezintă intelectul şi emoţiile – mintea noastră. Spiritul este evident fiinţa spirituală sau, aşa cum a descris-o apostolul Petru, „omul ascuns al inimii“ (1 Pet. 3:4).

 

Deoarece spiritul este invizibil ochiului fizic, oamenii nemântuiţi tind să îi nege existenţa. Totuşi, Biblia spune foarte clar că toţi suntem fiinţe spirituale. Scriptura ne spune că atunci când o persoană moare, numai trupul încetează să mai funcţioneze, în timp ce duhul şi sufletul sunt veşnice. La moarte, ele părăsesc trupul (ca întreg) şi stau în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu (vezi Evr. 9:27). După judecată, ele merg în Rai sau în Iad. În cele din urmă sufletul şi duhul fiecărei persoane vor fi reunite cu trupul lui/ei, la inviere.

 

Definirea mai detaliată a sufletului uman

În 1 Petru 3:4, Petru face referire la suflet ca la „omul ascuns“, indicând că sufletul este o persoană. Pavel, de asemenea, s-a referit la suflet ca la „omul dinăuntru“, indicând convingerea lui că sufletul uman nu este doar un concept sau o forţă, ci o persoană:

 

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4:16).

 

„Omul din afară“ descrie în mod cert trupul, în timp ce „omul dinăuntru“ defineşte sufletul. În timp ce trupul îmbătrâneşte, duhul nu îmbătrâneşte niciodată, deoarece este etern.

 

Observă că Pavel se referă atât la trup, cât şi la duh ca fiind om. Deci, atunci când te gândeşti la duhul tău, nu te gândi la un nor spiritual. Este mai bine să îţi imaginezi o persoană cu o formă care seamănă cu tine. Totuşi, dacă trupul tău este bătrân, nu te gândi că şi duhul este la fel. Imaginează-ţi cum arătai în floarea tinereţii, deoarece duhul nu îmbătrâneşte niciodată! Este reînnoit în fiecare zi.

 

Duhul este acea parte din tine care este născută din nou (când crezi în Domnul Isus). Duhul tău se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:17) şi El este Cel care te călăuzeşte atunci când Îl urmezi pe Isus (vezi Rom. 10:14).

 

Biblia ne spune că şi Dumnezeu este duh (vezi Ioan 4:24) şi că la fel sunt şi îngerii şi demonii. Cu toţii au forme şi se află pe tărâmul spiritual. Totuşi, tărâmul spiritual nu poate fi perceput prin simţurile noastre fizice. A încerca să luăm contact cu tărâmul spiritual prin simţurile noastre este echivalentul încercării de a simţii undele radio cu mâinile. Nu putem percepe undele radio din cameră prin intermediul simţurilor noastre, dar asta nu înseamnă că nu sunt acolo. Singura cale de a prinde frecvenţele radio este aceea de a deschide radioul.

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru tărâmul spiritual. Doar pentru că acesta nu poate fi perceput prin simţurile noastre, nu înseamnă că nu există. El există şi, fie că oameni sunt conştienţi sau nu, ei sunt parte din acest tărâm spiritual deoarece sunt fiinţe spirituale. Fie sunt legaţi spiritual de Satan (dacă nu s-au pocăit), fie sunt legaţi spiritual de Dumnezeu (dacă sunt născuţi din nou). Unii spiritişti au învăţat să intre în legătură cu lumea spirituală prin intermediul spiritelor lor, dar aceştia contactează tărâmul diavolului – împărăţia întunericului.

 

Trupuri veşnice

Dacă tot suntem la acest subiect, permite-mi să menţionez ceva despre trupurile noastre. Deşi în cele din urmă vor muri, moartea noastră fizică nu va fi permanentă. Va veni o zi când Dumnezeu Însuşi va învia toate trupurile umane moarte. Isus a spus:

 

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

 

Apostolul Ioan a scris în cartea Apocalipsa că învierea trupurilor celor nedrepţi va avea loc la cel puţin o mie de ani după învierea celor neprihăniţi:

 

Ei [sfinţii care au fost martiri în timpul Necazului cel Mare] au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. [1] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! …vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4b-6).

 

Biblia ne informează, de asemenea, că atunci când va reveni Isus pentru a-Şi răpi biserica, toate trupurile moarte ale celor neprihăniţi vor fi înviate şi reunite cu duhurile lor care se vor întoarce pe pământ împreună cu Isus.

 

Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus [ca duhuri] pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos [trupurile lor]. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tes. 4:14-17).

 

La început Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului şi nu va fi nici o dificultate pentru El să ia elementele trupului fiecărei persoane şi să le reformeze într-un trup nou din aceleaşi materiale.

 

Referitor la înviere Pavel a scris:

 

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în putere; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc…Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi [muri] toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire (1 Cor. 15:42-44a, 50-53).

 

Observă că trăsătura minunată a noilor noastre trupuri este aceea a imortalităţii şi neputrezirii. Nu vor îmbătrâni niciodată, nu se vor îmbolnăvi, nu vor muri! Noile noastre trupuri vor fi ca noul trup pe care l-a primit Isus după înviere:

 

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile (Fil. 3:20-21; subliniere personală).

 

Apostolul Ioan a afirmat, de asemenea, acest adevăr minunat:

 

Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce va fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2; subliniere personală).

 

Deşi minţii noastre îi este imposibil să înţeleagă pe deplin aceste lucruri, putem crede şi ne putem bucura de ceea ce ne stă înainte! [2]

 

Isus vorbeşte despre naşterea din nou

Isus a vorbit o dată cu un lider evreu pe nume Nicodim despre necesitatea naşterii din nou din punct de vedere spiritual prin Duhul Sfânt:

 

Drept răspuns, Isus i-a zis [lui Nicodim]: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»“ (Ioan 3:3-7).

 

La început Nicodim a crezut că Isus vorbea despre o naştere fizică atunci când i-a zis că pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu o persoană trebuie să se nască din nou. Totuşi, Isus a precizat foarte clar că Se referea la o renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, duhul omului trebuie născut din nou.

 

Motivul pentru care avem nevoie de o naştere din nou spirituală este acela că duhul nostru a fost infectat de natura rea şi păcătoasă. Această natură păcătoasă este deseori numită în Biblie moarte. Pentru a înţelege, vom numi această natură moarte spirituală pentru a putea face diferinţa între ea şi moartea fizică (care apare atunci când organismul uman încetează să mai funcţioneze).

 

Definirea morţii spirituale

Pavel a descris în Efeseni 2:1-3 ce înseamnă să fii mort din punct de vedere spiritual:

 

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Efes. 2:1-3).

 

Este evident că Pavel nu se referea la moartea fizică deoarece el scria unor oameni vii din punct de vedere fizic. Totuşi, el a spus că erau „morţi în greşelile şi în păcatele lor“. Păcatul este cel care deschide uşa morţii spirituale (vezi Rom. 5:12). A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a avea o natură păcătoasă în duhul tău. Observă că Pavel le-a spus că erau „din fire copii ai mâniei“.

 

În plus, a fi mort spiritual înseamnă într-un anume sens a avea în natura ta însuşi duhul Satanei. Pavel a spus că cei care sunt morţi spiritual au duhul „domnului puterii văzduhului“ care lucrează în ei. Acest „domn al puterii văzduhului“ este fără îndoială diavolul (vezi Efes. 6:12), iar duhul lui lucrează în toţi cei care nu sunt mântuiţi.

 

Isus, vorbind despre cei ce nu sunt născuţi din nou, a spus:

 

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

 

Din punct de vedere spiritual, cei care nu sunt născuţi din nou nu numai că au natura Satanei în duhul lor, dar Satan le este, de asemenea, tată spiritual. În mod natural acţionează ca diavolul. Sunt ucigaşi şi mincinoşi.

 

Nu toţi oamenii nemântuiţi au comis omor, dar sunt animaţi de aceeaşi ură ca şi ucigaşii şi ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsiţi. Legalizarea avortului în multe ţări dovedeşte acest adevăr. Oamenii nemântuiţi îşi vor ucide chiar şi copii nenăscuţi.

 

De aceea este nevoie ca omul să fie născut din nou. Când se întâmplă acest lucru, acea natură păcătoasă, satanică, este îndepărtată din duh şi este înlocuită cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Duhul Lui Sfânt vine să locuiască împreună cu duhul acelei persoane. Aceata nu mai este „moartă spiritual“ ci este transformată într-o persoană „vie din punct de vedere spiritual“. Duhul ei nu mai este mort, ci viu împreună cu Dumnezeu. În loc să fie copilul spiritual al Satanei, devine copilul spiritual al lui Dumnezeu.

 

Reformarea nu este un substitut al naşterii din nou

Deoarece oamenii nemântuiţi sunt morţi din punct de vedere spiritual, aceştia nu pot fi mântuiţi prin autoreformare, indiferent de cât de mult încearcă. Oamenii nemântuiţi au nevoie de o nouă natură, nu doar de un nou mod de a acţiona. Poţi lua un porc, îl poţi spăla şi curăţa, îl poţi parfuma şi îi poţi lega o fundiţă roz în jurul gâtului, dar tot ce ai în faţă este un porc spălat! Natura lui rămâne aceeaşi. Şi nu va dura mult până va mirosi urât şi se va târî din nou prin noroi.

 

Acelaşi lucru este valabil în privinţa oamenilor religioşii care nu au fost niciodată născuţi din nou. Ei pot fi curaţi în exterior, dar în interior sunt la fel de murdari ca întotdeauna. Isus le-a spus câtorva oameni relegioşi ai zilelor Sale:

 

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Mat. 23:25-28).

 

Cuvintele lui Isus sunt o descriere pertinentă a tuturor celor care sunt religioşi, dar care nu au experimentat naşterea din nou a Duhului Sfânt. Naşterea din nou spală oamenii în profunzime, nu doar la suprafaţă.

 

Ce se întâmplă cu sufletul atunci când duhul este născut din nou?

Atunci când duhul unei persoane este născut din nou, sufletul rămâne în esenţă neschimbat (în afara faptului că a luat o decizie în mintea sa de a-L urma pe Isus). Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă să facem ceva cu sufletele noastre odată ce am devenit copiii Lui. Sufletul (mintea) nostru ar trebui să fie reînoit de Cuvâtul lui Dumnezeu pentru a gândi aşa cum doreşte Dumnezeu să gândim. Numai prin reînnoirea minţii noastre ne poate fi transformată şi modelată viaţa, determinându-ne să ne asemănăm mai mult lui Isus:

 

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; subliniere personală).

 

Şi Iacov a scris despre acelaşi proces care are loc în viaţa credinciosului:

 

…primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele (Iacov 1:21b).

 

Observă că Iacov le scria creştinilor – oameni deja născuţi din nou. Însă aveau nevoie să aibă sufletele mântuite şi acest lucru nu se putea întâmpla decât atunci când, cu blândeţe, primeau Cuvântul sădit în ei. De aceea noilor convertiţi trebuie să li se dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Rămăşiţele vechii naturi

După ce sunt născuţi din nou, creştinii descoperă repede că au două naturi, experimentând ceea ce Pavel numeşte războiul dintre „duh şi firea pământească“:

 

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal. 5:17).

 

Pavel numeşte „fire pământească“ vechea natură păcătoasă care rămâne în noi. Aceste două naturi din interiorul nostru produc dorinţe diferite care, dacă sunt împlinite, produc acţiuni şi stiluri de viaţă diferite. Observă că Pavel face diferenţă între „faptele firii pământeşti“ şi „roadele Duhului“.

 

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:19-23).

 

Fără îndoială că este posibil ca creştinii să urmeze firea pământească; altfel Pavel nu i-ar mai fi

 

avertizat că dacă fac o practică din împlinirea poftelor firii pământeşti, atunci nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani, Pavel a scris, de asemenea, despre cele două naturi existente în fiecare creştin şi le-a atras atenţia asupra aceloraşi consecinţe ale umblării după îndemnurile firii pământeşti:

 

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii… Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:10, 12-14; subliniere personală).

 

Iată un avertisment clar adresat creştinilor. A trăi (ceea ce indică o practică regulată) după îndemnurile firii pământeşti duce la moarte. Probabil că Pavel s-a referit la moarte spirituală, deoarece fizic murim cu toţii mai devreme sau mai târziu, chiar şi creştinii care „fac să moară faptele trupului“.

 

Un creştin s-ar putea să cadă temporar într-unul din păcatele pe care le-a enumerat Pavel; dar, atunci când păcătuieşte, se simte vinovat şi (sperăm că) se va pocăi. Oricine îşi mărturiseşte păcatele şi cere iertare lui Dumnezeu va fi, bineînţeles, curăţit (vezi 1 Ioan 1:9).

 

Atunci când un creştin păcătuieşte nu înseamnă că a încheiat relaţia cu Dumnezeu – înseamnă că a întrerupt părtăşia. Este în continuare copilul lui Dumnezeu, dar acum este copilul neascultător al lui Dumnezeu. Dacă credinciosul nu îşi mărturiseşte păcatul, se pune în postura de a fi disciplinat de Domnul.

 

Războiul

Dacă te-ai surprins dorind să faci lucruri care ştii că sunt greşite, atunci ştii ce înseamnă „dorinţa firii pământeşti“. Fără îndoială că ai descoperit, de asemenea, că atunci când eşti ispitit de firea pământească să faci ceea ce este greşit, uneori, ceva în sinea ta te-a făcut să rezişti tentaţiei. Aceea este „dorinţa Duhului Sfânt“. Şi dacă ştii sentimentul de convingere care vine din interior când vrei să răspunzi ispitei, atunci recunoşti vocea duhului tău, pe care îl numim „conştiinţă“.

 

Dumnezeu a ştiut prea bine că firea noastră pământească ne va ispiti să facem răul. Totuşi, aceasta nu este o scuză pentru a ne îndreptăţi umblarea după poftele firii pământeşti. Dumnezeu încă Se aşteaptă să acţionăm în ascultarea şi cu sfinţenie pentru a învinge natura firii noastre:

 

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (Gal. 5:16).

 

Aceasta nu este o formulă magică prin care învingi firea pământească. Pavel a spus pur şi simplu că ar trebui să „umblăm cârmuiţi de Duh“ şi să nu „împlinim poftele firii pământeşti“ (Gal. 5:16). Nici un creştin nu este mai bun decât altul în acest domeniu. A merge prin Duhul Sfânt este o decizie pe care trebuie să o luăm fiecare dintre noi, iar devotamentul nostru faţă de Domnul poate fi măsurat în funcţie de măsura în care nu împlinim poftele firii pământeşti.

 

Pavel a scris, de asemenea:

 

Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5:24).

 

Observă că Pavel a spus că cei care aparţin lui Hristos şi-au crucificat (perfect compus) firea pământească. Acest lucru s-a întâmplat când s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus Hristos. Am crucificat natura păcătoasă, luând decizia de a asculta de Dumnezeu şi a ne împotrivi păcatului. Deci, acum nu mai este vorba despre crucificarea firii pământeşti, ci despre a o ţine crucificată.

 

Nu este întotdeauna uşor să ţii firea pământească crucificată, dar este posibil. Dacă vom acţiona conform îndrumărilor date de persoana din interiorul nostru şi nu conform impulsurilor firii, atunci vom trăi viaţa lui Hristos şi vom merge în sfinţenie înaintea Lui.

 

Natura duhului născut din nou

Există un cuvânt care descrie cel mai bine natura duhului născut din nou şi acest cuvânt este Hristos. Prin Duhul Sfânt, care are o natură identică cu cea a lui Isus, avem de fapt natura lui Isus care trăieşte în noi. Pavel a scris: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

 

Deoarece avem abilitatea şi natura Lui în noi, avem potenţialul extraordinar de a trăi asemenea lui Hristos. Nu ne trebuie mai multă dragoste, răbdare, sau autocontrol – în noi trăieşte cea mai iubitoare, răbdătoare şi stăpână pe sine Persoană. Tot ceea ce trebuie să facem este să-I permitem să trăiască prin noi.

 

Totuşi, noi toţi avem un adversar principal care luptă împotriva naturii lui Isus, împiedicând-o să se manifeste în noi; şi acesta este firea pământească. Nu-i de mirare că Pavel a spus că trebuie să ne crucificăm firea. Este responsabilitatea noastră să facem ceva referitor la firea noastră şi este o pierdere de timp să Îi cerem lui Dumnezeu să facă ceva în acest sens. Pavel, de asemenea, a avut probleme cu natura sa pământească, dar şi-a asumat responsabilitatea şi a învins-o:

 

Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27).

 

Şi tu va trebui să îţi faci trupul rob al duhului dacă vrei să fii sfânt înaintea Domnului. Poţi să faci acest lucru!

 

[1] Deoarece Ioan spune că aceasta este „prima înviere“, suntem determinaţi să credem că nu au mai existat alte învieri în masă în afară de aceasta. Deoarece este localizată la sfârşitul Necazului cel Mare, când Isus Se va reîntoarce, aceasta contrazice idea unei răpiri pretribulaţionale, întrucât ştim că învierea în masă va avea loc când va veni Isus din ceruri pentru a-Şi răpi biserica, după cum scrie în 1 Tes. 4:13-17. Vom discuta acest subiect mai în detaliu în capitolul intitulat Răpirea şi sfârşitul veacurilor.

 

[2] Pentru un studiu mai aprofundat despre subiectul învierii vezi Dan. 12:1-2; Ioan 11:23-26; Fapte 24:14-15; 1 Cor. 15:1-57.

 

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_10

 

////////////////////////////////////////

 

 

Ce înseamnă a fi născut din nou conform Bibliei?

 

Nykaly 

 

Scripturile afirmă clar că singura cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu și Împărăția Sa este nașterea din nou, dar ce înseamnă acest lucru? Cum se realizează acest lucru? Acestea sunt câteva întrebări pe care le putem pune atunci când auzim aceste cuvinte, așa că citiți mai departe.

 

 

Afirmația „trebuie să te naști din nou” a fost rostită lui Nicodim și implică un mare adevăr despre caracteristicile pe care trebuie să le aibă o persoană care l-a cunoscut cu adevărat pe Hristos. Așadar, aici veți găsi răspunsul la ceea ce înseamnă nașterea din nou și importanța ei.

 

 

Nașterea din nou este un act unic pe care un credincios îl experimentează în viața sa interioară prin primirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, care îi dă o convingere de credință și pocăință care îi schimbă înclinația spre rău în dorința de a face binele și de a trăi o viață nouă în Hristos.

 

¿Este nașterea din nou același lucru cu regenerarea, (înnoirea)?

Biblia folosește termenii „regenerare” și „naștere din nou” ca sinonime pentru a se referi la transformarea radicală adusă de Duhul Sfânt în viața credinciosului.

 

Cuvântul „regenerare”, în greacă paliggenesia, se găsește de două ori în Biblie. Prima se referă la restaurarea escatologică (Matei 19:28), în timp ce a doua se găsește în Epistola lui Pavel către Tit, unde apostolul o folosește în contextul mântuirii omului (Tit 3:5).

 

Expresia „nașterea din nou” și expresii similare, cum ar fi „a fi înviat”, „a fi născut din Dumnezeu” etc., sunt, de asemenea, folosite în Noul Testament pentru a transmite același adevăr și servesc perfect pentru a indica o schimbare radicală în viața unei persoane.

 

Nașterea din nou în Biblie

Doctrina nașterii din nou este prezentată în întreaga Biblie. Din Vechiul Testament, de exemplu, în Psalmul 51 îl găsim pe David vorbind despre condiția naturală a omului ca păcătos când spune: „Știu că m-am născut rău, mama mea m-a născut păcătos” (Psalmul 51:5).

 

David indică păcatul originar, adică păcatul originii noastre, în sensul că păcătoșenia îi marchează pe toți oamenii, fără excepție, încă de la naștere, făcându-le inima înclinată spre rău chiar înainte de a comite vreun păcat.

 

La scurt timp după aceea, recunoscând depravarea totală a omului, psalmistul își dă seama că numai intervenția divină este capabilă să îi permită omului să facă ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu, printr-o inimă nouă și curată și prin înnoirea unui duh neprihănit (Psalmul 51:10).

 

În profeția profetului Isaia citim că Dumnezeu este Cel care înviorează duhul celor zdrobiți și inima celor înfrânți (Isaia 57:15). Același lucru a fost profețit de profetul Ezechiel, când Dumnezeu spune: „Le voi da o inimă nouă și voi pune în ei un duh nou…” (Ezechiel 36:26).

 

În Noul Testament, doctrina regenerării devine și mai clară. Isus însuși a vorbit despre aceasta în conversația cu Nicodim, explicând necesitatea nașterii din nou a omului (Ioan 3).

 

¿Ce înseamnă să fii născut din nou?

A fi născut din nou înseamnă a fi „născut de sus” (Ioan 3:3), adică a fi născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), a fi născut din Dumnezeu (1 Petru 1:3), a fi renăscut prin El (Efeseni 2:1-5), a fi născut din nou din sămânță incoruptibilă prin Cuvântul Său (1 Petru 1:23).

 

Semnificația nașterii din nou este atât de profundă, iar efectul ei este atât de radical, încât omul care se naște din nou este făcut o făptură nouă (2 Corinteni 5:17).

 

Expresia „născut din nou” este folosită pentru a traduce o colaționare grecească din dialogul dintre Iisus și Nicodim din Evanghelia după Ioan. Termenul original grecesc, tradus în multe versiuni prin „născut din nou”, poate avea sensul de „născut de sus” sau „născut din cer”, care este sensul cel mai comun, sau poate avea și sensul de „născut din nou”.

 

În contextul de față, evident că „născut din nou” înseamnă „născut de sus”, dar, în orice caz, deși textul original a fost înregistrat în greacă, este foarte probabil ca dialogul dintre Iisus și Nicodim să se fi desfășurat în aramaică și ca Nicodim să fi vrut să spună literalmente ceva de genul „născut din nou”.

 

 

Acest lucru poate explica reacția sa atunci când a întrebat: „Cum poate omul să se nască când este bătrân, să intre din nou în pântecele mamei sale și să se nască din nou?” (Ioan 3:4).

 

¿Cum poate omul să se nască din nou?

Isus nu a folosit figura nașterii din nou fără motiv, ci, dimpotrivă, prin aceasta, a făcut apel la adevărul că nimeni nu poate face nimic pentru propria naștere. Prin urmare, omul nu poate fi niciodată, prin propria sa acțiune și faptă, născut din nou, adică autoregenerat.

 

Trebuie să ne amintim aici că Nicodim era un fariseu zelos și, cu toată religiozitatea sa, era familiarizat cu ideea că mântuirea se obținea prin efort uman, prin fapte bune în respectarea Legii lui Moise. Cu toate acestea, învățătura lui Iisus se confruntă cu această concepție greșită, arătând că mântuirea este un dar de la Dumnezeu.

 

Pentru ca acest lucru să fie și mai clar, Isus ilustrează incapacitatea umană în ceea ce privește nașterea din nou, făcând referire la vântul care suflă unde vrea și, deși îl putem auzi, nu-l putem controla. În același mod, Isus concluzionează: „La fel se întâmplă cu oricine este născut din Duhul Sfânt” (Ioan 3:8). (Ioan 3:8).

 

Prin urmare, nașterea din nou necesită acțiunea suverană a Duhului Sfânt în om, care acționează liber și independent în persoană, astfel încât aceasta să fie schimbată și transformată puțin câte puțin, conform voinței lui Dumnezeu.

 

¿De ce produce Dumnezeu în om nașterea din nou?

Dumnezeu nu este obligat să îl regenereze pe omul care este mort în greșeli și păcate. Prin propria sa natură păcătoasă, omul merită mânia lui Dumnezeu, primind pedeapsa dreaptă pentru păcatele sale.

 

Cu toate acestea, Biblia spune că Dumnezeu, prin bunăvoința voinței Sale, a separat și a înviat pentru Sine un popor, care a fost făcut fiu adoptiv prin Isus Hristos (Efeseni 5:1). În acest punct putem înțelege de ce Dumnezeu îl regenerează pe omul păcătos.

 

Apostolul Pavel explică faptul că Dumnezeu, „care este bogat în îndurare, pentru dragostea Sa cea mare cu care ne-a iubit, pe când eram morți în greșeli, ne-a înviat împreună cu Hristos” (Efeseni 2:4-5).

 

Important: Nașterea din nou este rodul milei nespus de bogate a lui Dumnezeu și al dragostei nemărginite, iar toată această lucrare de mântuire este spre lauda slavei Sale (Efeseni 1:6).

 

?De ce este necesar să ne naștem din nou?

După căderea omului prin păcat, omul a fost despărțit de Dumnezeu, devenind mort din punct de vedere spiritual. De aici importanța fundamentală a nașterii din nou, în care omul este înviat spiritual și începe să trăiască pentru Dumnezeu.

 

Isus este foarte clar când spune că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că, fără nașterea din nou, omul nu poate nici măcar să creadă în Fiul lui Dumnezeu și să fie îndreptățit prin lucrarea sa răscumpărătoare.

 

De aceea, este necesară mila și iubirea lui Dumnezeu și faptul că El ne dăruiește viața, pentru că noi eram morți, aveam condiția de morți, de născuți din carne, dar datorită învierii Lui, acum și oricine primește Duhul Său va avea viață din belșug.

 

¿Ce se schimbă odată cu nașterea din nou?

Nașterea din nou aduce multe schimbări în viața credinciosului, de aceea, vom menționa principalele efecte ale regenerării sau nașterii din nou la un creștin:

 

1) Nașterea din nou implică faptul că omul încetează să mai fie mort spiritual, legat în fărădelegi și păcate. Fiind înviat, el crede că Isus Hristos este Mântuitorul său, se pocăiește de păcatele sale și este primit în familia lui Dumnezeu ca fiu. Acest lucru înseamnă, în esență, că el iese din mormânt pentru a sta în locurile cerești în Hristos Isus (Efeseni 2:6).

 

2) Prin nașterea din nou, omul devine capabil să se supună voinței lui Dumnezeu și să trăiască o viață care Îi este pe plac. El poate accepta și înțelege mesajul Evangheliei pentru că acum are mintea lui Hristos (1 Corinteni 2:14-16).

 

3) Prin nașterea din nou, omul este eliberat de vinovăția și de stăpânirea păcatului. Aceasta înseamnă că nu mai este sclavul păcatului, ci sclavul lui Dumnezeu. Rezultatul este că, în loc să primească plata păcatului (moartea veșnică), el primește darul nemeritat al vieții veșnice (Romani 6:17-23).

 

4) Prin nașterea din nou, omul se bucură de o nădejde vie, devenind moștenitor în Hristos al unei moșteniri incoruptibile depozitate în ceruri (1 Petru 1:3,4). Cel regenerat are Duhul Sfânt ca sigiliu, o garanție a glorificării care va avea loc în ziua următoare, unde va fi cu Dumnezeu pentru toată veșnicia.

 

5) Când un om este născut din nou, nu va mai fi niciodată la fel. Cel care a fost cu adevărat regenerat de Duhul Sfânt reflectă cel mai înalt devotament față de Dumnezeu prin procesul de sfințire care durează toată viața.

 

https://caleaingusta.com/ce-inseamna-a-fi-nascut-din-nou-conform-bibliei/

 

////////////////////////////

 

 

Nașterea din nou, Pierre Oddon

 

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3 ).

 

  1. Ce este naşterea din nou?

Biblia ne spune: Să fii născut din apă şi din Duh (loan 3:3.5).

 

Născut din apă

 

Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că:

 

– Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.

 

– În Biblie, apa este imaginea bine cunoscută a Cuvântului lui Dumnezeu care curăţă. Câteva exemple vor fi de ajuns:

 

  1. a) Ezechiel 36:25 : „Vă voi stropi cu apă curate şi veţi fi curăţiţi.”

 

  1. b) Tit 3:5,6 : „El ne-a mântuit… pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”

 

  1. c) Efeseni 5:26-26 : „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt.”

 

De altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:

 

– loan 15:3: „Acum – spune Isus ucenicilor Săi – voi sunteţi curati din cauza cuvântului pe care vi l-am spus.”

 

– lacov 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.”

 

– 1. Petru 1:23 : „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o Sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne.”

 

Născut din Duh

 

Aceasta nu poate să însemne botezul Duhului Sfînt, pentru că:

 

– Nicodim nu l-ar fi putut primi înainte de ziua Cincizecimii (Ioan 7:39 ).

 

– În Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul – pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8 , cu ucenicii din Efes, în Fapte 19 . Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament, cum vom vedea mai departe.

 

Este vorba despre lucrarea Duhului lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul pentru a atinge conştiinţa şi inima, în vederea producerii naşterii din nou; este o lucrare care a început de la căderea omului în păcat şi care nu se va termina decât atunci când istoria omului pe pămînt se va sfârşi.

 

Naşterea din nou

 

Ea este deci rezultatul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu unui suflet, prin puterea Duhului Sfînt. Alte expresii sunt folosite pentru a arăta aceeaşi realitate: dacă naşterea din nou ne prezintă partea lui Dumnezeu care dă viaţa, întoarcerea la Dumnezeu ne prezintă partea omenească, răspunderea lui în primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim astfel expresiile: „născut din Dumnezeu” (1. loan 3:9), „născut din Duh” (loan 3:6), „părtaşi firii dumnezeieşti” (2. Petru 1:4 ).

 

  1. Ucenicii lui Isus, erau ei întorşi la Dumnezeu înainte de jertfirea adusă la cruce?

Unii spun în zilele noastre că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu înainte de învierea Domnului, sprijinindu-se petextul din Luca 22:31 -32 : „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi“.

 

Cercetarea textului din Luca 22:31-32

 

– „Când te vei întoarce”

 

Cea mai bună traducere a originalului grec este „Când te vei întoarce” sau „vei fi revenit”, „vei fi restabilit”. Folosirea aici de către traducerea dinainte a cuvintelor „te vei întoarce la Dumnezeu” poate duce la confuzie. Acelaşi cuvânt grec este tradus în aceeaşi evanghelie cu „întoarce” (Luca 1:16-17 ), „s-au întors“ (Luca 2:39, 8 :55), „să se întoarcă” (Luca 17:31 ), „se întoarce” (Luca 17:4 ).

 

– „să vă cearnă ca pe grâu”

 

Dacă cerni grâul, îi separi de pleavă. În evanghelie, grâul reprezintă pe cei răscumpăraţi: „Îşi va strânge grâul în grânar“ (Matei 3:12 ), „grâul, strângeţi-I în grânarul meu” (Matei 13:30 , vezi lsaia 21:10 pentru Israel). Dacă tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul (Proverbe 17:3 ), nu înseamnă că ele sunt metale proaste, ci tocmai că sunt preţioase; metalele acestea trebuie să fie curăţite, să fie înlăturată orice zgură (Maleahi 3:3 ). Apostolul Petru, care „a revenit” şi şi-a îndeplinit lucrarea în mijlocul fraţilor săi, nu ne va spune el că încercarea credinţei, mult mai preţioasă decât cea a aurului şi care totuşi este încercat prin foc, are să fie spre laudă? (1. Petru 1:6,7 ).

 

– „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”

 

Dacă el n-ar fi avut credinţă reală, nici n-ar fi putut avea vreo micşorare a credinţei lui; iar a avea credinţă în Isus înseamnă a fi mântuit (Fapte 4:12 ).

 

– „să întăreşti pe fraţii tăi“

 

Fraţii tăi care sunt neîntorşi la Dumnezeu ca şi tine? Sigur că nu! ci: fraţii tăi în credinţă. De altă parte, am fi avut a face cu un om neîntors la Dumnezeu care ar primi sarcina să îngrijească de starea duhovnicească a unor credincioşi; tot aşa s-ar fi putut cere lui Saul din Tars care sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului să aibă grijă de săracii adunării din Ierusalim şi să vegheze asupra binelui lor duhovnicesc!

 

Cercetarea evangheliilor

 

– Ioan 2:11 : „Ucenicii Lui au crezut în EI”. Loan 20:31 ne spune: „şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”.

 

– Matei 16:16 : „Şi Simon Petru, răspunzînd, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Şi 1. loan 5:1 ne spune: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.

 

– loan 16:30: „Noi credem că ai ieşit de la Dumnezeu“. În Ioan 17:8 , Isus spune: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”. În Ioan 5:24 , El spune: „Cine aude cuvântuI Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

 

Şi în loan 1:12-13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi… din Dumnezeu”.

 

– Ioan 13:10-11 : „Isus i-a zis: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioareie, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vîndă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi.” A spune că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu, că erau la fel ca Iuda, înseamnă – ceea ce este mai grav – a afirma contrariul cuvintelor Domnului.

 

– Ioan 15:3-4 : „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” Am încerca noi să spunem unui om neîntors la Dumnezeu să „rămână în Hristos”? Era Domnul mai puţin priceput ca noi?

 

– Ioan 15:19 : „Voi nu sunteţi din lume” (la fel şi în Ioan 17:16 ). A fi neîntors la Dumnezeu înseamnă a fi din lume, dar iată că Domnul spune încă o dată în ce stare erau ei.

 

Învăţătura Scripturii este deci foarte clară şi unitară: ucenicii erau întorşi la Dumnezeu, aveau viaţa din Dumnezeu, mai înainte de a fi mers Hristos la cruce.

 

III. Credincioşii din Vechiul Testament aveau ei viaţa din Dumnezeu?

Subiectul acesta este în strînsă legătură cu cel de dinainte, pentru că ucenicii, înainte de cruce sau, mai exact, înainte de Cincizecime, erau sub vechiul legământ.

 

Cum vede Dumnezeu lucrurile

 

Noi avem totdeauna tendinţa să aducem lucrurile la nivelul nostru şi să le facem potrivite cu priceperea noastră, cu gândirea noastră; dar Dumnezeu ne vorbeşte prin revelaţie şi noi nu avem decât să credem, uneori chiar fără să înţelegem. Da, gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre, aşa cum cerurile sunt mai presus de pământ (Isaia 55:9 ).

 

– Matei 25:34 : Împărăţia este pregătită de la întemeierea lumii.

 

– Apocalipsa 13:8 : Aici se vorbeşte despre aceia ale căror nume n-au fost scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.

 

– 2. Timotei 1:9-10 : Harul a fost dat în Hristos Isus mai înainte de vremurile timpului, dar a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.

 

– 1. Ioan 1:2 : „Vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“.

 

– Romani 8:30-31 : „Şi pe aceia pe care i-a predestinat, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?“

 

Aceste versete arată că, pentru Dumnezeu, lucrarea crucii era un lucru terminat chiar înainte de a interveni căderea omului. În acelaşi fel, Domnul va spune înainte de cruce: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, atunci când nu se împlinise nimic pentru mântuirea noastră iar viaţa Sa perfectă, dimpotrivă, era o acuzaţie în plus pentru cel păcătos.

 

Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?

 

Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita câteva expresii:

 

– Ioan 5:46 : Isus a zis: „Moise… a scris despre Mine”.

 

– Ioan 12:41 : „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui (a lui Hristos) şi a vorbit despre EI”.

 

– 1. Petru 1:11 : „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze”.

 

– Ioan 8:56 : Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.

 

– Efeseni 1:12 : „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos“.

 

Grupul celor credincioşi

 

Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din Dumnezeu.

 

– Galateni 3:6 : „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate”. Deci ei era îndreptăţit.

 

– Galateni 3:9 : „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sunt asemănaţi cu cei din perioada harului, ci dimpotrivă!)

 

– Galateni 3:29 : „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”.

 

– Galateni 4:28 : „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”.

 

Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său” (Iacov 2:23 ) şi să vorbească faţă către faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11 )? Ar putea omul mort în greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-I ţine în seamă păcatul” (Romani 4:7,8 ).

 

Un grup de necredincioşi

 

Dacă prin Cuvânt se arată clar prezenţa unei grupe de credincioşi, aceasta se face în contrast cu o altă grupă de persoane, de oameni necredincioşi; unii au viaţa din Dumnezeu, alţii n-o au.

 

– Romani 9:6-8 : „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel; şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca Sămânţă”.

 

– Romani 9:27 : „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită”.

 

– Luca 16 ne arată două locuri după moarte pentru cei din vechea economie:

 

  1. a) „în sînul lui Avraam”, fără îndoială o imagine evreiască pentru a arăta fericirea din cer (Domnul nu putea încă să spună, ca mai târziu tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23:43 );

 

  1. b) „în chinuri”.

 

Cum să obţii, cât timp eşti pe pămînt, intrarea în fericirea veşnică? Ascultând de Moise şi de proroci şi pocăindu-te (versetul 29-30). După moarte nu mai esteposibilă vreo schimbare (Eclesiastul 11:3 )

 

– Matei 8:10-12 : „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrâşnirea dinţilor”.

 

– 1. Ioan 3:9-12 : „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (conform 1. loan 3:7).

 

Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?

 

Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:

 

– Ioan 8:56 : „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.

 

– Marcu 9:1 : „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere“. Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:3).

 

– Matei 8:11 : „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor”.  În Marcu 9:4   Moise şi Ilie sunt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, Ilie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.

 

Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: numai cel credincios din perioada harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării implinite a lui Hristos, siguranţa mântuirii şi bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile ceresti, învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6 ; Efeseni 1:3 ; Coloseni 1:12-13 ). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste binecuvântări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sunt date prin prezenţa binecuvântată a Duhului Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică. Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia.

 

  1. Concluzie

Într-un fel general, putem spune că întotdeauna Dumnezeu a comunicat, prin Duhul Său, o viaţă nouă celor care au crezut Cuvântul Său. Descoperirea făcută de Dumnezeu, ca obiect al credinţei, a putut să crească în decursul veacurilor, încât şi-a atins plinătatea atunci când S-a arătat Isus Hristos şi când, prin lucrarea Duhului Sfînt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost completat. Dar totdeauna au fost, pe de o parte, cei care L-au crezut pe Dumnezeu şi, pe de altă parte, cei care, chiar dacă poate au crezut în Dumnezeu, n-au crezut cuvintele Lui. A fost de ajuns unuia ca Avraam să creadă că sămânţa lui va fi ca stelele cerului şi în felul acesta să se încreadă în Dumnezeu, ca să fie îndreptăţit (Romani 4 ). Ucenicii lui Isus au trebuit să recunoscă în EI pe Mesia Cel făgăduit de Scripturi. În ce ne priveşte, noi trebuie să primim ansamblul Cuvântului lui Dumnezeu şi să credem că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptăţirea noastră şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Obiectul credinţei s-a precizat în felul acesta, dar principiul a rămas acelaşi: „Celui care nu face fapte, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate”.

 

De aceea Domnul putea să spună

 

– lui Nicodim: „Tu eşti învăţorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (loan 3:10).

 

– iudeilor din Ierusalim: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are (şi nu: va avea) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (loan 5:24).

 

Desigur, lucrarea crucii era absolut necesară pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit, dar în ochii lui Dumnezeu lucrarea era săvîrşită (loan 17:4).

 

– şi chiar iudeilor: „Cercetaţi Scripturile (Vechiului Testament), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică (şi era drept să gîndească aşa); dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. Acum, când Mesia Se prezenta poporului, trebuia cu atât mai mult să fie primit Acela care era împlinirea tuturor făgăduinţelor divine şi de aceea EI adaugă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (loan 5:39,40).

 

https://comori.org/viata-de-credinta/nasterea-din-nou/

 

/////////////////////////////////////////

 

Este Isus singura cale spre cer?

 

 

Raspunsul este da.

 

Să începem cu două afirmații din Biblie din Ioan 14: 6 și din Fapte 4:12.

 

Ioan 14: 6: “Isus i-a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. “

 

Faptele Apostolilor 4:12: “In nimeni altul nu este mantuire: caci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.”

 

Biblia ne învață că nu există altă cale spre mântuire decât prin Isus Hristos. Păcatul este tot ceea ce nu reușește să respecte standardul perfect al lui Dumnezeu. Este păcatul care ne separă de Dumnezeu. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Isus a murit pentru păcătoși pe cruce, a fost îngropat și a înviat din morți (1 Corinteni 15: 1-4). Moartea Sa a fost un sacrificiu care evită mânia lui Dumnezeu (1 Ioan 2: 2). Aceasta este singura modalitate de a fi salvat. Iertarea păcatelor este posibilă numai prin sângele vărsat al lui Hristos.

 

Poate că ești religios, dar religia nu te poate salva. Trebuie să ai încredere în Domnul Isus că ceea ce a făcut pentru tine pe cruce și să-i ceri să iti ierte păcatele și să fie Mântuitorul tau, atunci esti mântuit.

 

Isus este singura cale spre rai. Vei crede în El astăzi? Dacă nu l-ai făcut niciodată pe Isus Mântuitorul și Domnul vieții tale, roaga-te cu sinceritate, cu toată inima și vei fi mântuit: “Știu că sunt un păcătos și imi cer iertare. Cred că Isus Hristos a murit pentru păcatul meu și că El a înviat din morti. Vreau să te cred în Tine ca Mântuitor al meu și să te urmez ca Domn.”

 

 

Ce inseamna sa fii “nascut din nou”?

 

 

Unii oameni pun întrebarea: ce este nasterea din nou? Sau să fii “nascut din nou”?

 

Isus a facut această declaratie unui om pe nume Nicodim, care a fost unul din marii lideri religiosi ai timpului sau. Nicodim a venit sa-L întrebe pe Isus cu privire la Imparatia lui Dumnezeu. Isus i-a spus ca pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa se nasca din nou. Asta nu inseamna ca te poti întoarce in pantacele mamei tale pentru a te naște din nou!

 

Pentru a intelege insemnatatea de a fi nascut din nou, este necesar sa intelegi ca exista două nașteri. “Prima” nastere este naaterea fizica, atunci cand te-ai născut în aceasta lume prin mama si tatal tau; si “a doua” nastere este nasterea spirituala – fiind nascut “de sus” sau fiind “născut din nou”, ca o renastere spirituală.

 

Cum ne-am nascut din nou? Prin pocainta fata de pacat. Aceasta inseamns ca suntem dispusi sa-L primim pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor. Pacatosii sunt “morti” din punct de vedere spiritual; când primesc viata spirituala prin credința în Hristos, Biblia o aseamena cu o renastere. Doar cei care sunt nascuti din nou au păcatele iertate si au o relatie cu Dumnezeu.

 

Daca esti pregatit sa primesti pe Isus ca Mantuitor și Domn al tau printr-un act de credinta, te încurajam sa te rogi cu sinceritate spunand lui Dumnezeu:

 

„Isuse, recunosc ca sunt un pacatos si imi pare rau pentru pacatele mele si pentru viata pe care am trait-o. Iti mulțumesc ca ai murit pe cruce pentru a plati pedeapsa pentru pacatul meu. Te primesc acum ca Mantuitorul meu si Domnul meu. Ia controlul asupra vietii mele si fa-ma genul de persoana care doresti sa fiu. In numele lui Isus, m-am rugat. Amin.„

Daca exista o îndoiala in mintea voastra despre faptul ca esti nascut din nou, speram ca o veți rezolva acum, deoarece Biblia spune în 2 Corinteni 6: 2: “Caci El zice:

 

„La vremea potrivita, te-am ascultat; in ziua mantuirii, te-am ajutat. Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mantuirii.„

 

Este Isus singura cale spre cer?

 

/////////////////////////////////////////

 

Secretele Vaticanului

 de

Lecomte, Bernard

Vaticanul, considerat o zona plina de mister, legende si fantasme este analizat in aceasta carte intr-o alta lumina, impresionanta, care surprinde. Acest stat simbolic, unde bate inima Bisericii Catolice, nu este nici pe departe o democratie, ci un pol al puterii ce ascunde numeroase secrete. Mentionam doar cateva dintre misterele carora cartea le ofera o dezlegare: De ce Vaticanul a avut intelegeri cu Mussolini? De ce a tacut papa Pius al XII-lea in fata ororilor naziste? Care este cel de al tr…

Editura

ORIZONTURI

 

 

Pivnitele Vaticanului – Andre Gide

 de

Gide, Andre

”Amintiri de la curtea cu juri” este o culegere de insemnari din timpul celor aproape doua saptamani pe care André Gide le-a petrecut ca jurat la Rouen. Fin observator, scriitorul a zugravit portretul unui sistem juridic bolnav, cu judecatori si jurati incompetenti, anchete facute de mantuiala, interogatorii care nu duc nicaieri, un sistem in care cei sarmani si fara aparare sunt declarati vinovati, inainte de a le fi cercetate cu atentie faptele. Sechestrata din Poitiers, o c…

Editura

RAO

 

Sodoma. Ancheta in inima Vaticanului

 de

Martel, Frederic

Celibatul preotilor catolici, interzicerea de catre Biserica a folosirii metodelor de contraceptie, musamalizarea abuzurilor sexuale, demisia papei Benedict al XVI-lea, misoginia clerului, eliminarea vocatiilor sacerdotale, rezistenta fata de reformele papei Francisc – toate acestea au un punct comun. Un secret bine pastrat de multa vreme poarta un nume biblic: Sodoma, orasul distrus de Dumnezeu ca pedeapsa pentru homosexualitatea locuitorilor lui. Or, astazi, Vaticanul ocroteste cea mai m…

Editura

RAO

 

OZN. Dosarele Vaticanului

 de

Lissoni, Alfredo

Detalii fascinante din culisele Vaticanului: Papa a stiut de existenta extraterestrilor! Cum se impaca inaltii prelati cu ideea vietii extraterestre puteti afla numai din aceasta carte extrem de bine documentata. Anul aparitiei: 2005Numar pagini: 216

Editura

ANTET (PROMO)

 

 

Istoria secreta a Vaticanului

 de

Lessard, François-J

Aceasta carte este un monument solid construit pe greselile Bisericii romane din secolele cele mai indepartate. Greseli pe care Biserica nu le-a recunoscut niciodata, dar care a indepartat mii de credinciosi.Istoria secreta a Vaticanului relateaza actele de violenta comise de Roma pentru a-si mentine controlul administrativ asupra organizatiei lucrative pe care a aparat-o prin intermediul amenintarilor, luptelor armate si excomunicarilor, pana in ziua in care Mussolini, Il Duce, a pus capat aces…

Editura

PRO EDITURA

https://www.librariaromana.ro/advanced_search_result.html?search_in_description=0&keywords=asasinii%20vaticanului%20john

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

Lupii diavolului DEMONOLOGIE DE BAZĂ Aaron Hackett

 

https://ajlostsheepforchrist.blog/2019/04/14/lupii-diavolului-demonologie-de-baza-aaron-hackett-teologie-04-13-2019/

 

Avertisment: acest subiect nu este destinat copiilor sub vârsta de raționament. Este la latitudinea părinților să le permită copiilor să înțeleagă acest subiect.Deoarece acest subiect este greu și poate fi deranjant, haideți să ne rugăm pentru Sfânta Treime pentru protecție și să fim acoperiți de mantia mamei Maria.

 

 

Rugăciunea împotriva răului

 

Spiritul Dumnezeului nostru, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Sfânta Treime, coboară peste mine. Te rog curăță-mă, fă-mă, umple-mă cu tine și folosește-mă. Îndepărtați de la mine toate forțele răului; distruge-le, le învins, astfel încât să fiu sănătos și să fac fapte bune.

 

Îndepărtează de la mine toate blestemele, hexele, vrăjile, vrăjitoriile, magia neagră, misiunile demonice, maleficul și ochiul rău; infestări diabolice, asupriri, posesiuni; tot ceea ce este rău și păcătos; gelozie, trădare, invidie; toate afecțiunile fizice, psihologice, morale, spirituale și diabolice; precum și toate spiritele ispititoare, spirite mute și spirite, spirite mute și spirite, spirite noi, spirite oculte, spirite religioase, spirite antichrist și orice alte spirite de moarte și întuneric.

 

Eu comand și dau toate puterile care mă moleșesc – prin puterea lui Dumnezeu Atotputernic, în numele lui Isus Hristos Mântuitorul meu – să mă lase pentru totdeauna și să fiu trimis în vecinul lacului de foc, ca să nu mă mai atingă niciodată sau orice altă creatură din întreaga lume. Amin.

 

 

 

Iată un link către un scurt videoclip despre cum să lupți împotriva spiritelor rele

 

 

 

 

Începem acest subiect în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt.

 

Frații și surorile, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul celor 40 de zile de post și rugăciune, să ne conștientizăm dușmanul care este în jurul nostru. Ne vom uita la scrisul profetului Isaia despre diavol. “Cum ai căzut din cer, o stea de stele, fiul Zorilor! Cum ai fost tăiat la pământ, tu care ai pus jos națiunile! Ați spus în inima voastră: “Voi urca în ceruri; deasupra stelelor lui Dumnezeu, voi pune tronul meu înalt; Voi sta pe muntele adunării în nordul îndepărtat; Mă voi ridica deasupra înălțimilor nopților, mă voi face ca Cel Înalt. “ Dar voi sunteți coborâți la Șeol , în adâncurile Pitului “.   Diavolul a fost creat inițial ca un înger Serafim. Dacă vă aduceți aminte de structura de bază a Îngerilor din ultimul meu blog, acest rang este primul care este aproape de tronul Dumnezeului Atotputernic. El a fost creat ca cel mai frumos dintre toți Îngerii. El i sa dat putere și raționalitate. Există o legendă că era foarte talentat cu muzică, pentru că el juca în fața lui Dumnezeu însuși. (Această parte este relevantă, deoarece muzica este acum folosită ca un “instrument” pentru a influența negativ tinerii.) Când Dumnezeu a terminat să creeze îngerii din cer, le-a fost dezvăluit planul de a crea pe om imaginea și asemănarea lui Dumnezeu, că a doua Persoană a Preasfintei Treimi va veni sub forma unui om și că va crea o femeie specială, Maria, Maica lui Isus Hristos. Îngerii au fost instruiți că vor sluji omului, se vor închina Fiului lui Dumnezeu făcut om și vor onora această femeie cea mai umilă. Lucifer, sa răzvrătit la idee și ia spus lui Dumnezeu că “nu va sluji”! El nu va servi această creație slabă a lui Dumnezeu; el nu va sluji lui Isus Hristos și nu va sluji acelei femei care a fost aleasă să-l aducă pe Isus. El a reușit să convingă o treime din cer și care sa răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un înger inferior de la rangul de jos, Sfântul Mihai provoacă acest strigăt rebel și a spus: “Cine este ca Dumnezeu?” Înțeles, cum îndrăznești să-l provocați pe Creatorul infinit al întregului univers.   După ce au fost aruncați din ceruri și trimiși la abis, Dumnezeu a creat lumea cunoscută și ne începem viața atunci când Dumnezeu a creat pe Adam și Eva în grădină.   ” Dincolo de alegerea neascultătoare a primilor noștri părinți, se ascultă o voce seducătoare, opusă lui Dumnezeu, care le face să cadă în moarte din invidie. Scriptura și tradiția Bisericii văd în acest caz un înger căzut, numit “Satana” sau “diavolul”. Biserica învață că Satan a fost la început un înger bun, făcut de Dumnezeu: “Diavolul și ceilalți demoni au fost într-adevăr creați natural de Dumnezeu, dar au devenit răi prin propriile lor acțiuni”.

 

Deci, pentru a înțelege ce sa întâmplat, chiar dacă Satan a fost aruncat din cer cu îngerii răzvrătiți, el își păstrează toate darurile și puterile. Așa cum aceeași structură a fost creată de Dumnezeu în modul în care ar funcționa îngerii, ierarhia iadului urmează același mod. Demonii mai puternici sunt serifii căzuți și îngerii de heruvimi, iar cei inferiori sunt îngerii mincinoși căzuți. Deoarece diavolul vrea să “imite” pe Dumnezeu, el încearcă și influențează pe cei căzuți de om și să fie venerați în locul lui Dumnezeu. “Scriptura vorbește despre un păcat al acestor îngeri. Această “cădere” constă în alegerea liberă a acestor spirite create, care au respins radical și irevocabil pe Dumnezeu și domnia sa. Noi găsim o reflectare a acestei răzvrătiri în cuvintele ispititorului către primii noștri părinți: “Veți fi ca Dumnezeu”.Diavolul “a păcătuit de la început”; el este “un mincinos și tatăl minciunii”. Diavolul se afla într-o misiune de a distruge creația lui Dumnezeu. Dacă citiți un pasaj din Cartea Genezei, vedem că acest rău lucrează din greu pentru a opri nașterea lui Isus, încercând să corupă sămânța omului. “Nefișii erau pe pământ în acele zile și apoi după ce fiii lui Dumnezeu au venit la fiicele oamenilor și le-au născut copii.Aceștia erau cei mai puternici oameni de rang înalt, bărbații de renume. Domnul a văzut că răutatea omului a fost mare pe pământ și că fiecare imaginație a gândurilor inimii sale era numai rău continuu. Și Domnul a rămas rău că a făcut pe om pe pământ și la întristat în inima lui. Deci , Domnul a zis: „Eu voi șterge omul pe care l – am creat din fața pămîntului, oamenii și vitele și târâtoare și păsările cerului, pentru Îmi pare rău că le – am făcut.“   Dar Noe a găsit favoare în ochii Domnului. “   Există o carte care explică foarte bine subiectul demonologiei, Dr. Dennis G Lindsay D.Min, numit “Giants, Angels Fallen și întoarcerea Nephilimului”. Vă recomandăm foarte mult să citiți această carte, nu pot face nici o justiție în blogul meu bazat pe cercetarea profundă pe care Dr. Lindsay o spune despre acest subiect.Domnul Atotputernic Dumnezeu a trebuit să trimită potopul pentru că sângele omului a fost amestecat cu spiritele demonilor. Răutatea sa răspândit atât de larg și de repede, Noe a fost singura linie de familie care nu a fost “coruptă de acest rău.

 

https://ajlostsheepforchrist.blog/2019/04/14/lupii-diavolului-demonologie-de-baza-aaron-hackett-teologie-04-13-2019/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Eliberați-vă de Domnul rău

 

Tatăl nostru este cea mai puternică rugăciune din vremea noastră. Este o rugăciune din partea lui Dumnezeu însuși. Trebuie să invocăm această rugăciune zilnic. Secțiunea cheie a acestei rugăciuni este aproape de partea de jos. “Nu ne duce în ispită, ci ne izbăvește de rău”. Cei mai mulți tind să se gândească la rău ca fiind doar “metaforici”. Ne gândim la conceptul de rău ca pe o idee. Răul este conectat la o creatură. Este conectat la un înger căzut, satan. Din pasajul lui Isaia 14: 12-15 “Cum ai căzut din cer, o stea de stele, fiul Zorilor! Cum ai fost tăiat la pământ, tu care ai pus jos națiunile! Ați spus în inima voastră: “Voi urca în ceruri; deasupra stelelor lui Dumnezeu, voi pune tronul meu înalt; Voi sta pe muntele adunării în nordul îndepărtat; Mă voi ridica deasupra înălțimilor nopților, mă voi face ca Cel Înalt. “ Dar voi sunteți aduși în Șeol, în adâncurile Pitului “. Domnul Jessie Romero MA în teologie afirmă în cartea sa” Mama’s Boy ” pg. 15 “În conformitate cu tradiția sacră, lui Lucifer i sa spus despre Întruparea înainte de crearea lumii, ca Dumnezeu să devină un om în uterul unei Fecioare. Acest lucru a fost total inacceptabil pentru acest înger mândru seraf și astfel a strigat: “Non Serviam” (nu voi servi) “. Îi voi termina gândurile și sentințele mândre. Lucifer spunea: “Nu voi servi pe Dumnezeul Om Isus Hristos, nici nu-l voi onora pe mama Lui” . Părinții Bisericii timpurii afirmă că era la cel mai înalt rang al tuturor îngerilor. Era foarte frumos. I sa dat pământul pentru a fi responsabil. Dar voia să fie ca Dumnezeu, dorea să aibă control. Când a vorbit aceste cuvinte, un înger de rang inferior la provocat spunând: “Cine este ca Dumnezeu?” Îngerul inferior care l-a mustrat era Sfântul Mihail Arhanghel.

 

 

 

CCC (Catehismul Bisericii Catolice) 2852 “Un ucigaș de la început, un mincinos și tatăl minciunii”, Satana este “înșelătorul întregii lumi”. Prin el păcatul și moartea au intrat în lume și prin înfrângerea sa definitivă, toată creația va fi “eliberată de corupția păcatului și a morții” Acum știm că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, dar Cel care sa născut din Dumnezeu îl ține, și cel rău nu-l atinge.Știm că suntem de la Dumnezeu și că întreaga lume este în puterea celui rău. “Domnul, care ți-a luat păcatul și ți-a iertat greșelile, te protejează și te păstrează de la vrăjmașul vrăjmașului tău diavolul, așa că că dușmanul, care este obișnuit să ducă la păcat, nu poate să vă surprindă. Unul care se încredințează lui Dumnezeu nu se teme de diavolul: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” După Satana și toți ceilalți îngeri care alegeți să-l respingeți pe Dumnezeu, a fost aruncat din cer, de atunci până acum, misiunea sa este de a distruge omenirea, a ispitit primii noștri părinți și am pierdut harul nostru sfințitor de a avea legătură cu Dumnezeu Dacă sunteți un urmaș al lui Dumnezeu, Ești o luptă pentru sufletele voastre veșnice … Dacă crezi sau nu în Dumnezeu, Isus, misiunea lor este să te aducă în chinul veșnic, să te ispitească, să te mituiască să accepți răul și chiar să împingi să le slujiți, trebuie să înțelegeți că îngerii căzuți urmează o ierarhie au unii care sunt la fel de puternici ca Satan, iar unii în rândurile inferioare. Ei intră în viața noastră atunci când comitem păcate. Păcatele sunt modul în care te prind mai întâi de tine. Gândiți-vă la ele ca la niște creaturi care poartă un lanț invizibil. Când comiți păcatele, în principiu “sunteți de acord” să fiți legați de ei. Cu cât păcătuiți mai mult, cu atât mai multe lanțuri vă sunt adăugate. Primul scop este să vă greșiți conștiința, al doilea obiectiv este să abandonați o viață de virtute și, în final, să vă refuzați pe Dumnezeu până la punctul în care nu vă temeți de Judecata Perfectă a lui Dumnezeu și doriți să fiți în Iad. CCC 391 “Dincolo de alegerea neascultătoare a primilor noștri părinți, se ascultă o voce seducătoare, opusă lui Dumnezeu, care le face să cadă în moarte din invidie. Scriptura și tradiția Bisericii văd în acest caz un înger căzut, numit “Satana” sau “diavolul”. Biserica învață că Satan a fost la început un înger bun, făcut de Dumnezeu: “Diavolul și ceilalți demoni au fost într-adevăr creați natural de Dumnezeu, dar au devenit răi prin propriile lor acțiuni”.

 

 

 

Isus Hristos vorbește despre dușman. După ce el urcă timp de 40 de zile și noaptea în Matei 4: 3-11, Isus a venit și ia zis: “Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește aceste pietre să se facă pâini”.  Dar el a răspuns: “Este scris:” Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care pornește din gura lui Dumnezeu “. Atunci diavolul la dus la cetatea sfântă și la pus pe vârful templului,    și i-au zis: “Dacă sunteți Fiul lui Dumnezeu, aruncați-vă jos; căci este scris: “El va da îngerilor săi să se îngrijească de voi” și “În mâinile lor vă vor purta,

ca să nu vă loviți piciorul împotriva unei pietre. “Isus ia zis:” Din nou este scris: “Să nu ispiti pe Domnul Dumnezeul vostru.”    Din nou, diavolul la dus la un munte foarte înalt și ia arătat toate împărățiile lumii și slava lor;   și el i -a zis: ,, Toate acestea vă voi da, dacă veți cădea și vă veți închina. “   Apoi Isus i -a zis: ,, Du-te, Satan! căci este scris: ,, Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, și numai lui să-i slujești. “   Atunci diavolul la părăsit și, iată, îngerii au venit și i-au slujit. Matei în Evanghelia lui ne arată că diavolul cunoaște cuvintele din Sfânta Scriptură. El va folosi ceva bun și să-l răstoarne pentru a vă arunca, astfel încât să vă facă să-l provocați pe Dumnezeu așa cum a făcut-o. Dar Isus cunoaște de asemenea Sfintele Scripturi deoarece ESTE CUVINTEA ! Biblia are doi autori. Una este persoana care a scris-o, iar Dumnezeu este al doilea autor pentru că a inspirat cuvintele care trebuie scrise. Diavolul este bătut de Dumnezeu pentru că nu are putere și nici o autoritate. Matei ne arată din nou în capitolul 8: 28-34 Că Isus a aruncat un grup de demoni și l-au rugat să intre într-o cireadă de porcine. Demonii posedă porcii și fug de pe stâncă și se îneacă. Toate aceste duhuri rele recunosc cine este Dumnezeu. Numele lui Isus este atât de sfânt încât “fiecare genunchi se va îndoi, fiecare limbă va mărturisi”. Nu pot sta în prezența sa puternică. Același autoritate pe care Iisus o are asupra celui rău este transmisă ucenicilor săi, care îl transferă apoi de la Papa la Papă, Cardinalul la Cardinal și Episcopul la Episcop. Este promisiunea pe care a dat-o primului nostru Papă ca “porțile iadului nu o vor birui” Matei 16:18

 

 

 

CCC 2854 “Când cerem să fim eliberați de Cel Rău, ne rugăm și să fim eliberați de toate relele, prezente, trecute și viitoare, despre care este autorul sau instigatorul. În această petiție finală, Biserica aduce înaintea Tatălui toată suferința lumii. Împreună cu izbăvirea din relele care copleșesc umanitatea, ea imploră darul prețios al păcii și harul perseverenței în așteptarea revenirii lui Hristos. Prin rugăciunea în acest fel, ea anticipează în umilința credinței strângerea împreună și a tuturor celor din el „cheile morții și ale iadului“ , care „este și care era și care vine, Cel Atotputernic.“ pentru a invoca numele Sfânt al lui Isus cere credință. trebuie să ai încredere că numele lui este puternic. trebuie să crezi în inima ta că el este Fiul Dumnezeului celui viu, a doua Persoană a Preasfintei Treimi, diavolul și demonii lui vă vor ataca, vă vor lovi cu coșmaruri, vor îndemna pe cei din jurul vostru să vă aducă la păcat. folosiți-vă pe cei dragi pentru a vă face să cădeți.Verificați-vă viața Sfântului Anton din deșert.Își alege să-L urmeze pe Dumnezeu.Dibul a încercat să-l ispitească să nu devină călugăr și prin harurile lui Dumnezeu a putut să-l primească pentru a lupta împotriva ispitelor. Diavolul a fost atât de furios încât el fizic l-au atacat pe Sf. Anthony și l-au lăsat moartă într-o peșteră.   Fratele său călugăr la dus înapoi în peșteră și a provocat demonii în Numele Sfânt al lui Isus Hristos. Ei nu mai aveau nimic pe acest călugăr și au fost alungați de Isus însuși. Sfântul Antonie la întrebat pe Isus de ce nu la ajutat fizic. Isus a vrut să-și vadă hotărârea și pentru că nu sa supus, că Isus îl va apăra și că la vindecat pe Sfântul Anton și la restaurat la sănătatea fizică. Trebuie să contestăm viciile noastre. Trebuie să ne grăbim și să ne rugăm să depășim slăbiciunile noastre fizice. Trebuie să oferim penitență înaintea lui Dumnezeu pentru a ne ajuta să creștem în sfințenie. Dumnezeu permite aceste ispite să ne ajute să depășim slăbiciunile noastre și, în Numele Său, trebuie să predăm totul voinței lui Dumnezeu și El să ne purifice sufletele. Fiecare suferință, fiecare chin, fiecare durere este menită să fie oferită lui Dumnezeu. Odată ce îl oferim cu adevărat lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, atunci el poate lucra în noi, atunci când lăsăm să mergem și Lăsați-i pe Dumnezeu , adică să ne predăm mândria personală și să oferim umilință. Umilința este cea mai bună armă împotriva forțelor întunericului. Mama sa, Fecioara Maria, este un avocat puternic.Iisus Hristos a încununat-o ca Regină. Ea este regina tuturor Îngerilor și a tuturor sfinților. Demonii se tem de ea din cauza simplității și a umilinței ei. Rugați-vă Sfântul Rozariu și ea vă va ajuta!

 

 

 

Să terminăm împreună cu această rugăciune. Cel mai sfânt și mai iubitor Dumnezeu. Ne dați prezența adevărată a Fiului tău Isus pe pământ în Preasfânta Euharistie. În numele puternic al lui Isus, noi mustrăm diavolul și demonii lui. Noi mustră minciunile lui false și capcanele pentru a ne trimite în iad.   Cerem prin mijlocirea Sfântului, Mihail Arhanghelul și Regina Cerului și a Pământului, Fecioara Maria, pentru a ne proteja de atacurile celui rău. Fie ca ei să mă conducă pe calea dreaptă și îngustă spre cer. Noi cerem acest lucru prin Hristos, Domnul nostru Amin!

 

 

 

Dumnezeu sa te binecuvanteze,

 

 

 

Aaron JP

https://ajlostsheepforchrist.blog/2019/02/22/eliberati-va-de-domnul-rau/

 

 

////////////////////////////////////

 

 

Lupii lui Satan , partea a 2-a Demonologie de bază

 

Pentru a distruge cum ne atacă inamicul, voi folosi cercetarea de la Exorcist Priest Chad Ripperger, care a scris o carte neagră numită “Rugăciuni de eliberare” * Pentru a fi folosită de laicii * Poți cumpăra această carte pe www.spiritdaily.com/bookstore .   Să spunem că există o femeie tânără, care vrea să-și dedice viața lui Dumnezeu. Diavolul nu poate vedea viitorul, ci pentru că înțelege natura umană din cauza nivelului său de inteligență, el va trimite acest demon de top pentru a distruge angajamentul personal al acestui om de aL sluji lui Dumnezeu. “Spiritul de necurăție” este demonul de top care corupe tineretul. Acest spirit rău va trimite apoi un alt demon, “spiritul seducerii”, pentru ai atrage pe tânără că viața dedicată lui Dumnezeu nu are valoare. Deoarece demonii lucrează în tandem, “spiritul seducător” poate veni cu un alt demon, “spiritul curvării”. Vedeți, atunci când ” comitem de bună voie păcatele “, dăm permisiunea demonilor și duhurilor rele pentru a ne alunga . Așa sunt doamnelor și domnilor. Noi acordăm permisiunea demonilor “să locuiască în noi, atunci când vom comite păcatul. Acum, când “doamna noastră” este îndemnată acum de trei demoni, atunci ea păcătuiește și comite curvia.Acum, ea este legată în lanțuri și acest lucru deschide ușile pentru demonii chiar mai înalți pentru a intra în viața ei. Deoarece diavolul vrea să distrugă acest suflet și să-l tragă în iad. Ea ar putea fi influențată de demonul jezelor, demonul de ishatr etc. Ca un venin otrăvitor, se poate răspândi la ea foarte repede. Cât de mult va cădea persoana, va depinde de câtă “libertate” îi dă duhul rău. Ceea ce am observat este că diavolul tinde să atace femeile la fel de mult ca un bărbat pentru că o femeie a fost creată de Dumnezeu pentru a da naștere copiilor, pentru a ridica gospodăria atunci când soțul este departe de muncă și educația copiilor. Deci, dacă diavolul poate corupe o femeie din gospodărie, atunci poate lucra din interior pentru a distruge familia.   Diavolul va distruge un bărbat în căsnicia sa, încercându-l să comită adulter. Aceasta este prima fază de distrugere a unei gospodării deoarece, atunci când un bărbat căsătorit își rupe “legământul căsătoriei” pe care a jurat-o înaintea lui Dumnezeu, “jugul casei” este dat la un demon principal. Sfânta Biserică este Dumnezeu și aleasă de oameni. Deci, dacă diavolul poate corupe inimile oamenilor, el poate încerca apoi să corupe casa lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos a promis în Evanghelia Evanghelistului Matei 16: 13-20 “Când Isus a intrat în cartierul Cezarei , Filip, ia întrebat pe discipolii săi:” Cine zic oamenii că este Fiul omului? “   Și ei au spus: “Unii spun Ioan Botezătorul, alții zic luiEli’ah și alții Ieremia sau unul dintre profeți.” El le-a spus: “Dar cine spuneți că eu sunt?”   Simon Petru a răspuns: “Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu.” Și Isus ia răspuns: “Binecuvântat ești tu, Simon Bar- Ion ! Căci carnea și sângele nu ți-au arătat acest lucru, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și vă spun că voi sunteți Petru și pe această stâncă voi zidi Biserica Mea și puterile morții nu o vor birui.Îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei pierde pe pământ va fi dezlegat în ceruri “.

 

 

 

Când te uiți la viața Sfântului Antonie al Egiptului în anul 321, El sa confruntat cu acest demon (necurăție) și cu demonii săi inferiori, încercând să-l ispitească să nu mai slujească lui Dumnezeu. A încercat să-i arate femei, bani și putere. El ia arătat că jertfa lui Dumnezeu a fost prea multă muncă, că viața de rugăciune este plictisitoare. Dar harul lui Atotputernic Dumnezeu a fost cu Anthony și el “a postit și sa rugat” să-și omoare trupul și mintea cuvintele vii ale lui Dumnezeu. Filozofii greci au vrut să distrugă acest om sfânt și au evocat trei valuri de demoni care l-au atacat. Deoarece tatăl Anthony a avut un angajament profund față de Dumnezeu și a fost în rugăciuni profunde, demonii nu au reușit să depășească acest pustnic umil. Nici chiar îngerii serafimi căzuți de rang înalt nu-l puteau pătrunde, pentru că mintea lui era pe cuvintele vii ale lui Hristos. Sufletul său era plin de Duhul Sfânt și dorința lui era întotdeauna concentrată asupra lui Dumnezeu Tatăl. Sfântul Dominic de Guzman se confrunta cu o erezie gravă împotriva bisericii în timpul său, a intrat în pădure pentru a se ruga și a se ruga. Sfânta Fecioară Maria, Mama iubitoare a lui Isus Hristos i sa arătat și ia dat un set de margele de rugăciune (Rozariul).Această armă simplă și tocmai puternică a fost dată sfântului Dominic de Guzman pentru a zdrobi erezia albigienilor . Meditația asupra patimii lui Hristos, prin rugăciunea lui Isus însuși (Tatăl nostru), repetând salutul Arhanghelului Gabriel ( Luca 1: 26: -38 ) și Slava dată Preasfintei Treimi în punerea în funcțiune a Discipolii ( Matei 28: 19-20) este cel mai bun instrument pentru a combate aceste demoni.Rugăciunea și postul sunt foarte importante. Mai ales dacă un Preot este trimis de către Autoritatea Bisericii Mamei (Episcopul) pentru a efectua un exorcism. A rămâne departe de păcatele mortale și a merge la mărturisire și la primirea tuturor sacramentelor pe care Biserica Sfântă Mamă are de oferit este cea mai bună apărare împotriva acestor animale din iad. Dacă încerci să trăiești o viață sfântă, vei fi atacat.Dar să nu le dați, să vă predați toate suferințele și chinurile și să vă alăturați lui Isus Hristos, care a suferit și a murit pentru păcatele noastre. Conform Dr. Dennis G Lindsey, relatarea personală a scripturilor, demonii prezenți la răstignirea lui Isus. Pe lângă faptul că a fost supărat de mulțime, el a fost, de asemenea, batjocorit de demoni. Cu toate acestea, prin moartea sa, a zdrobit puterea diavolului și moartea. Isus îi trimite mamei să fie mama tuturor oamenilor. A apărut din când în când, avertizându-ne să ne îndepărtăm de păcate și să ne rugăm pentru rozariu. Dumnezeu a trimis-o să zdrobească închinarea demonilor în Mexic, când a apărut lui Saint Juan Diego și Nine Million Aztec convertit la credința catolică.   Prin fiica Maicii Domnului, “Fiat” sau Da la Dumnezeu, această femeie simplă este binecuvântată cu haruri directe de la Dumnezeu pentru a împărtăși și a da celor care cere Mila lui Fiul ei Isus. Isus însuși își dă socoteală despre cum să combată demonii în Marcu 9: 17-29, “Și unul din mulțime i -a răspuns: ,, Învățătorule, i-am adus pe fiul meu la tine, căci are un duh prost;   și oriunde îl prinde, îl lovește; și spumă și își zgârie dinții și devine rigid; și am cerut ucenicilor voștri să o arunce afară, și ei n-au putut. “  Iar el le-a răspuns: “O, generație fără credință, cât timp voi fi cu voi? Cât trebuie să suport cu tine? Aduceți-l la mine. “Și l-au adus pe băiat; și când duhul la văzut, imediat i-a convulsat pe băiat și a căzut pe pământ și sa rostogolit, spumând la gură.   Iar Iisus ia întrebat pe tatăl său: “Cât timp a avut aceasta?” Și el a spus: “Din copilărie. Și adesea la aruncat în foc și în apă, ca să-l nimicească; dar dacă poți să faci ceva, să ai milă de noi și să ne ajuți! “Și Isus ia spus:” Dacă poți! Toate lucrurile sunt posibile pentru cel care crede. “   Imediat tatăl copilului a strigat și a spus: “Cred; Ajută-mi necredința! “Și când Isus a văzut că o mulțime a venit împreună, a mustrat duhul necurat, spunându-i:” Duhul prost și surd, vă poruncesc să ieșiți din el și să nu vă mai întoarceți niciodată “. după ce a strigat și a convins-o teribil, a ieșit și băiatul a fost ca un cadavru; astfel încât cei mai mulți dintre ei au spus: “El este mort”.   Dar Isus la luat de mână și la ridicat și sa înălțat. După ce a intrat în casă, ucenicii Lui l-au întrebat în chip privat: “De ce să nu-l scoatem?” Și le-a spus: “Acest gen nu poate fi nimicit decât prin rugăciune și post.”

 

 

 

“Puterea lui Satan nu este totuși infinită. El este doar o creatură, puternică din faptul că este spirit pur, dar este totuși o creatură. El nu poate împiedica construirea domniei lui Dumnezeu. Deși Satana poate acționa în lume din ură pentru Dumnezeu și împărăția Sa în Hristos Isus și deși acțiunea sa poate provoca vătămări grave – de natură spirituală și, indirect, chiar de natură fizică – fiecărui om și societății, acțiunea este permisă de providența divină care, cu forță și blândețe, orientează oamenii și istoria cosmică. Este un mare mister că providența ar trebui să permită o activitate diabolică, dar “știm că în tot ceea ce Dumnezeu lucrează pentru binele celor care îl iubesc” Dumnezeu este Dumnezeu, nu există altă forță mai puternică decât el este Diavolul și ” lupii “vor fi striviți, judecați și condamnați la sfârșitul lumii. Această fiară malefică știe că timpul său este scurt, așa că în acest timp veți fi hărțuiți, ispitiți și eliberați pe pământ pentru a aduce cât mai mulți dintre copiii lui Dumnezeu în gropile iadului, atât de mulți urmează acest lider fals, le promite bogății, slavă și putere, totuși el este un înșelător, cum să evite să fie posedat sau asuprit de diavol? Nu te juca cu jocuri oculte, Participați la orice vrăjitorie de vrăjitorie, nu vă oferiți în sacrificii de sânge sau în jurământul de sânge pentru satan Orgii sunt dăruire demonilor baal și ishtar , ritualul sexual se face în batjocura lui Dumnezeu atotputernic. demonii (de sex masculin sau de sex feminin) De ce? Pentru că atunci când porno moale nu este suficient, sufletul tău este corupt de entități întunecate care vor să investigheze “formele mai dure de pornografie”. Nu faceți droguri. O vrajă este pusă pe ele pentru a le face dependenți . Nu căutați răul în nici o formă sau formă. Numai prin învățăturile Bisericii Unice, Sfinte și Apostolice se poate mântui unul. Isus Hristos a dat bisericii sale instrumentele și armele necesare pentru a lupta împotriva dușmanului. Stați departe de păcatele mortale, mergeți la mărturisire, primiți Sfânta Euharistie și citiți Sfânta Scriptură. Rugați-vă și rugați-vă, repede și rugați-vă. Înfrânați-vă trupurile, hrăniți-vă mintea asupra Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu și prin Milostivirea lui Dumnezeu, veți lucra pentru mântuirea voastră. Deoarece acest subiect este atât de greu, haideți să încheiem cu această rugăciune,

 

Rugăciunea pentru un baldachin spiritual

 

Dragă Domn Isuse, te rog să mă ierți pentru toate vremurile pe care nu le-am supus voinței tale în viața mea. Vă rog să mă iertați pentru toate acțiunile mele păcătoase, pentru a încheia acorduri cu dușmanul și pentru a crede minciunile diavolului. Acum vă supun ca pe Domnul meu, dragă Isus. Acum rup orice înțelegere pe care am făcut-o cu inamicul.

 

Doamne Isuse, trimiteți o sarcină a îngerilor pentru a îndepărta și a lega la abis toți demonii și dispozitivele care au avut acces la mine pentru că am crezut minciunile lor. Vă cer acum să vă stabiliți o gardă de protecție în jurul meu, peste mine și sub mine, și să-l pecetluiești cu sângele tău, Doamne Isus Hristos.

 

Acum aleg să pun pe armura completă a lui Dumnezeu și să vă rog să-mi curățiți și să-mi strângeți trupul, mintea, sufletul și spiritul, cu sângele vostru, Domnul Isus Hristos. Vă rugăm să vă strângeți armata angelică și să îndepărtați toți demonii, dispozitivele și toată puterea lor din interiorul acestui gard viu de protecție și să le trimită la abis.

 

Te rog, îngerii tăi să distrugă toate misiunile demonice, oculte sau vrăjitoare îndreptate împotriva mea. Te rog, îngerii tăi să păzească peste mine și să mă protejeze de toate atacurile inamicului. Vă mulțumesc că ați stabilit un scut impenetrabil de protecție în jurul meu, în numele lui Isus. Amin.

 

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți,

 

Aaron JP

 

 

 https://ajlostsheepforchrist.blog/2019/04/14/lupii-lui-satan-partea-a-2-a-demonologie-de-baza/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Exorciştii Vaticanului

 

Preț: 21,00 lei

 

Autor: Tracy Wilkinson

ISBN: 978-973-1773-32-2

Editura: House of Guides

 

DESCRIERE

Exorcizarea rămâne, chiar şi în timpurile actuale, un ritual tainic, nedescifrat şi, pentru mulţi, chiar stânjenitor. Vaticanul pregăteşte exorcişti pe bandă rulantă. Cu toate acestea, însă, Biserica nu poate face faţă cererilor masive venite din partea enoriaşilor. Astfel, afacere înfloritoare sau taină a creştinismului, exorcizarea nu dă semne că şi-ar pierde vreodată clientela… Exorciştii Vaticanului oferă, pe baza unor interviuri cu cel mai cunoscut exorcist din Cetatea Eternă, cu oameni de ştiinţă şi simpli credincioşi, profundul impact al acestei practici atât în sânul clerului, cât şi în comunitatea laică.

 

 

https://www.cartea-ta.ro/carte/exorcistii-vaticanului–i13696

 

//////////////////////////////////////////

 

Presa elvețiană: (MILIARDARUL)„Kirill a făcut parte din KGB”

 

Patriarhul Rusiei, Kirill, un susţinător apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, a lucrat în beneficiul serviciilor de informaţii ruseşti în cursul unui sejur în Elveţia în anii’ 70 ai secolului trecut, dezvăluie două publicaţii elveţiene, citând arhive declasificate, potrivit AFP.

 

Potrivit publicaţiilor Le Matin Dimanche şi Sonntagszeitung, fişa întocmită de poliţia federală pe numele celui care astăzi este liderul spiritual al Bisericii Ortodoxe ruse „confirmă că ‘monseniorul Kirill’, aşa cum este numit în acest document, face parte din KGB”, serviciul de informaţii externe al Uniunii Sovietice, în acea perioadă.

 

De fapt, doar Directoratul 1 al KGB era însărcinat cu „afacerile externe” de spionaj în perioada URSS.

 

Cele două media au putut consulta fişa respectivă la arhivele federale elveţiene.

 

 

La începutul anilor ’70, patriarhul – care susţine în prezent cu fervoarea invazia Rusiei în Ucraina- trăia la Geneva unde reprezenta oficial Patriarhia Moscovei pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE).

 

Misiunea lui Kirill, cu numele de cod ‘Mihailov’, era de a influenţa acest consiliu, infiltrat de KGB în anii ’70 şi ’80.

 

Obiectivul sovieticilor era atunci de a face instituţia din Geneva să denunţe SUA şi pe aliaţii lor şi să modereze criticile împotriva lipsei de libertate religioasă în URSS, amintesc publicaţiile citate, care subliniază că Biserica rusă „refuză să facă orice comentariu despre activitatea de spionaj a lui Kirill la Geneva”.

 

La rândul său, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a indicat că „nu are informaţii” cu privire la acest subiect. Le Matin Dimanche l-a intervievat pe nepotul patriarhului, Mihail Gundiaev, care i-a succedat în calitate de reprezentant al Patriarhiei Moscovei la Geneva, iar acesta a afirmat că unchiul său „nu era agent, chiar dacă era supus ‘controlului strict’ al KGB”.

 

Iar aceasta „nu a afectat sinceritatea angajamentului său în activitatea ecumenică pe lângă alte biserici”, subliniază el pentru publicaţia citată.

 

El a mai relatat că patriarhul Kirill apreciază în mod deosebit Elveţia.

 

Patriarhul Kirill „a călătorit de cel puţin 43 de ori în Elveţia”, potrivit ziarului, care adaugă că, „pe lângă pasiunea sa pentru schi – în 2007, el şi-ar fi fracturat un picior pe o pistă elveţiană – diplomaţia religioasă, spionajul sau finanţele nu au încetat să-l readucă pe Kirill I în Alpi sau pe malul Lemanului”.

 

„Am sentimente speciale faţă de ţara dumneavoastră. Dintre toate ţările din lume, este poate cea pe care am vizitat-o cel mai des”, explica patriarhul în 2019 primindu-l la Moscova pe preşedintele Consiliul statelor elveţiene, Jean-Rene Fournier.

 

Presa elvețiană: „Kirill a făcut parte din KGB”

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI- Autor: Wilkinson, Tracy

 

Editura: HOUSE OF GUIDES

 

Descriere – Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI

 

 

Exorcizarea ramane, chiar si in timpurile actuale, un ritual tainic, nedescifrat si, pentru multi, chiar stanjenitor. Vaticanul pregateste exorcisti pe banda rulanta. Cu toate acestea, insa, Biserica nu poate face fata cererilor masive venite din partea enoriasilor. Astfel, afacere infloritoare sau taina a crestinismului, exorcizarea nu da semne ca si-ar pierde vreodata clientela…

 

Exorcistii Vaticanului ofera, pe baza unor interviuri cu cel mai cunoscut exorcist din Cetatea Eterna, cu oameni de stiinta si simpli credinciosi, profundul impact al acestei practici atat in sanul clerului, cat si in comunitatea laica.

 

 

Anul aparitiei: 2007

 Cartea „Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Wilkinson, Tracy si a fost publicata la Editura HOUSE OF GUIDES .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

 

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/exorcistii_vaticanului_alungarea_diavolului_in_secolul_xxi-wilkinson_tracy-house_of_guides-p10065002

 

 

////////////////////////////////////////

 

Carti care corespund criteriilor de cautare pentru ‘SPERMA DIAVOLULUI’:

 SPERMA

 DIAVOLULUI

 

Aurul diavolului

 de

Eschbach, Andreas

Dupa incheierea cruciadelor apare pentru prima data piatra filosofala,cu care se poate face aur – aur pericilos, aur radioactiv. Cavaleriiteutoni considera ca este sarcina lor sa o gaseasca si sa o pastreze insiguranta pentru eternitate.In vremurile noastre, doi frati descopera misterul pietrei. Este oareaceasta o cheie care ne-ar putea schimba viata in bine. Sau una caredeschide portile iadului? Care sunt, de fapt, alchimistii zilelornoastre?An aparitie: 2020Numar pagini: 428

Editura

RAO 

 

Fiica Diavolului

 de

Kleypas, Lisa

Autoare de romane celebre, Lisa Kleypas ne ofera de aceasta data o poveste sclipitoare despre o tinara si frumoasa vaduva, care si-a gasit pasiune alaturi de un barbat nepotrivit… Desi Phoebe, Lady Clare, frumoasa si tinara vaduva nu l-a cunoscut niciodata pe West Ravenel, ea stie cu siguranta un lucru: ca este un barbat agresiv, rautacios si trivial. Pe vremea cind invata la internat, el a facut un calvar din viata raposatului ei sot, iar ea nu-l va putea ierta niciodata pentru asta. D…

Editura

MIRON 

 

Prietena diavolului

 de

Robinson, Peter

Intr-o dimineata de martie, la marginea unei stanci ce se inalta deasupra marii, o femeie numita Karen Drew este gasita in scaunul ei cu rotile, cu gatul taiat. In Eastvale, in aceeasi dimineata, intr-un labirint de alei inguste aflat in spatele unei piete, este descoperit trupul lui Hayley Daniels, violata si strangulata. Doua crime… doua orase… Dar, pe masura ce se aduna suspectii, indiciile si pistele false, cele doua cazuri se dovedesc a fi legate intre ele. Iar intrebarea care…

Editura

LEDA

 

 

Podul Diavolului

 de

Paraschivescu, Radu

In multe colturi de rai se ascund samburii iadului. Un asemenea colt este Saint-Cirq-Lapopie, o asezare atarnata deasupra raului Lot si onorata candva de prezenta unui mare poet. Numai ca farmecul sub care cad turistii de cum pun piciorul in acest loc incepe sa se fisureze cand coaja aparentelor crapa si afisul pitoresc se vede strapuns de nelinisti, intrebari si secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce intamplari le-au marcat trecutul si revin ca sa le bantuie prezentul?…

Editura

HUMANITAS

 

 

Marea diavolului

 de

Cussler, Clive

Neinfricatul aventurier Dirk Pitt trebuie sa desluseasca un mister istoric de importanta epica in cel mai recent roman din indragita seriebestseller New York Times creata de „marele maestru al aventurii Clive Cussler.In 1959, in Tibet, un artefact budist de o importanta imensa a fost aparent pierdut in framantarile preluarii de catre comunisti. Dar canddirectorul NUMA, Dirk Pitt, descopera epava unui avion uitat in Marea Filipinelor decenii mai devreme, noi indicii apar cu privire la exist…

Editura

RAO

 

 

Fiul Diavolului. Volumul II

 de

Feval, Paul

Copilul, pe care il crezusera asa de slab, si asa de usor de strivit, avea in spatele lui protectori necunoscuti! Si trebuia ca oamenii acestia sa fie foarte puternici si inteligenti daca au putut descoperi primejdia care ameninta pe cel din urma Bluthaupti. Si daca erau puternici, putea cineva sa spere ca au sa se margineasca multa vreme la defensiva

Editura

DEXON

 

 

Labirintul diavolului

 de

Saul, John

Dupa moartea prematura a tatalui sau, Ryan McIntyre, in varsta de 15 ani, intra in deriva emotionala, iar mama lui il inscrie la scoala catolica cu internat St. Isaac, sperand ca venerabila institutie, care are o buna reputatie pentru reformarea adolescentilor cu probleme, il va ajuta si pe fiul ei. Dar cand Ryan soseste la St. Isaac, descopera ca aici tocmai au avut loc moartea violenta a unui elev, o disparitie misterioasa si alte incidente tulburatoare. Cand tanarul preot Sebastian se alatura…

Editura

RAO

 

 

Steaua Diavolului

 de

Nesbo, Jo

Al cincilea volum din seria Harry Hole„O intriga ce goneste ca un tren de mare viteza.” – New York Times Book ReviewIn toiul unei veri calduroase ce a pus stapanire pe capitala Norvegiei, o tanara femeie este gasita ucisa in apartamentul ei. Un deget i‑a fost retezat, iar sub pleoapa are un mic diamant rosu in forma de pentagrama — o stea in cinci colturi. Harry Hole, „lupul singuratic” bantuit de un trecut dureros, este insarcinat sa se ocupe de caz impreuna cu Tom Waa…

Editura

TREI 

 

Vanatoare pe Marea Diavolului

 de

Schlenz, Kester

Ei bine, dragii nostri cititori, aflati ca aventura Gastii Spiritelor continua! Insa… cam aici se termina vestile bune.Cum asa? Pai, fiindcamisteriosul si periculosul Abis isi da in petic si-l soarbe pe Meck intr-o alta dimensiune. Prietenii lui, Till, Bea, spiritul piratului Störtebeker, vampiveverita Stribbi si vrabioiul luptator Horst pornesc de indata sa-l salveze. Ajung pe un taram straniu unde… afla ca Meck a fost rapit de Pantalonii Nemorti si dus peste Marea Diavolului. Pentru a…

Editura

ARAMIS 

 

Stanca Diavolului – Eugene Sue

 de

Sue, Eugene

Cavalerul Polypheme de Croustillac se urca clandestin la bordul corabiei La Licorne, care pleca spre Martinica.Spera sa se imbogateasca in insule si mizeaza atat pe ospitalitatea colonistilor francezi aflati deja acolo cat si pe abilitatile sale de a se remarca in societate. La un moment-dat aude insa vorbindu-se depre Barba-Albastra o vaduva bogata care ingropase deja trei soti si traia acum in fortareata Morne-au-Diable (Stanca Diavolului).Face pariu cu el insusi ca o va lua de sotie…

Editura

DEXON 

 

Fiul Diavolului. Volumul I

 de

Feval, Paul

De mai multe generatii o legenda bantuie castelul Bluthaup din Germania. De cateva ori intr-un secol, atunci cand un pericol ameninta familia nobiliara, isi fac aparitia trei ooameni rosii. Ultima oara au fost vazuti cu ocazia decesului contelui Gunther de Bluthaup si au incercat sa o salveze pe contesa Margarethe si fiul acesteia, supranumit fiul diavolului din cauza misterului ce invaluia nasterea sa precum si a indeletnicirilor necurate ale batranului Gunther, presupusul sau tata. Douazeci de…

Editura

DEXON 

 

Jurnalul diavolului – David Kinney

 de

Kinney, David

Jurnalul diavolului este o captivanta intriga politista despre disparitia jurnalului intim al lui Alfred Rosenberg, filosoful „de curte” al lui Adolf Hitler, strabatand culoarele ascunse ale istoriei pentru a oferi o istorisire deopotriva originala si socanta a ascensiunii nazistilor la putere si a originilor Holocaustului. Personaj influent inca de la bun inceput in „camarila” lui Hitler, Alfred Rosenberg si-a castigat reputatia raspandind idei otravite despre evreimea germana. Jurn…

Editura

RAO 

 

Bancherul diavolului. Necenzurat

 de

Birkenfeld, Bradley C.

Bancherul Diavolului. Necenzurat este editia revizuita si adaugita a cartii Bancherul Diavolului. Cum am distrus secretul bancar elvetian; contine, in plus fata de editia anterioara, numeroase informatii si dezvaluiri noi!„Ticalosii nu vor mai dormi linistiti niciodata!“ – JULIAN ASSANGE, FONDATOR WIKILEAKSBani. Tradare. Coruptie. Razbunare.O poveste adevarata si plina de suspans despre cea mai mare frauda fiscala din istoria finantelor.Un thriller real – ocazia fascinant…

Editura

ARAMIS

 

 

Insotitorii diavolului – John Misto

 de

John, Misto

In ajunul Craciunului, Anna Brennan, o fetita de trei ani, dispare din biserica, in timpul slujbei. Se presupune ca a fost rapita si ucisa. Dupa douazeci si unu de ani, o descoperire intamplatoare da tuturor speranta ca poate copila a supravietuit. Tanarul detectiv Greg Raine incepe sa o caute cu disperare, dar cautarea lui il duce intr-o lume intunecata de cripte si tuneluri secrete, in care trebuie sa infrunte politia secreta, calugarite inspaimantatoare si neasteptate personaje dezaxate.Nr. d…

Editura

VREMEA

 

 

Elixirele Diavolului

 de

Amadeus, Hoffman Ernst Theodor

Carismaticul calugar Medard devine implicat intr-un mister mortal impotriva vointei sale. In timp ce calatoreste spre Roma, se lupta cu enigma propriei sale identitati in timp ce este urmarit de dublura sa criminala. Singura speranta a monahului pentru mantuire se afla la frumoasa Aurelie; dar pentru a scapa de blestemul care apasa asupra familiei sale, el trebuie sa se elibereze de puterile sinistre ale celor vii si ale mortilor. In aceasta poveste gotica plina de viata si tulburatoare, Hoffman…

Editura

DEXON

 

Lacrimile diavolului – Stefana Czeller

 de

Czeller, Stefana

Lena Savin, investigator ocult al unei companii de asigurari iesene, stie unde va ajunge sufletul ei dupa ce moare. In Iad, asa cum prevede tratatul incheiat dupa marele cutremur de presedintele Alexandrescu cu Satan. Cu decenii in urma, tratatul a salvat milioane de vieti in schimbul sufletelor tuturor romanilor. Aplicat cu ajutorul unui consiliu de initiati, inca pare nemuritor ca insusi presedintele. Dar oare lucrurile chiar nu pot fi schimbate? La aceasta intrebare trebuie sa raspunda Lena c…

Editura

NEMIRA

 

Dictionarul diavolului

 de

Bierce, Ambrose

La prima vedere, Dictionarul Diavolului este o lectura nostima si amuzanta. Autorul, cu inteligente rasturnari de sensuri si cu interpretari personale ale notiunilor, condimentând totul cu versuri, povestiri si citate într-un limbaj pretios, din autori inexistenti, dar cu nume rasunatoare, satirizeaza profund si caustic falsele valori umane, din societatea nord-americana si nu numai.

Editura

ALDO PRESS

 

Alternativa diavolului – Carte de buzunar

 de

Forsyth, Frederick

„Indiferent pentru ce as opta, vor muri oameni.” Aceasta este Alternativa Diavolului, alegerea cumplita pe care trebuie s-o faca presedintele Statelor Unite si alti oameni de stat din intreaga lume. Ei au de ales intre a ceda in fata revendicarilor unui grup de teroristi, un posibil razboi nuclear si cea mai mare poluare cu petrol din istorie. Numai doi oameni pot oferi o cale de salvare, insa, orice drum ar alege, la capatul lui se afla moartea. Iar numaratoarea inversa a inceput …

Editura

RAO

 

Fiul Diavolului. Volumul III – Paul Feval

 de

Feval, Paul

Din fundul santului si pana in varful intaririlor nu era nici un deget de teren care sa nu-si aiba alba lui scanteie. Totul era luminat, limpede, stralucitor, varfurile stancilor nu mai aveau umbre, se zareau si cele mai mici obiecte ca si cum ar fi fost soare si o soparla chiar cu greu ar fi putut gasi unde sa se ascunda pe suprafata aceasta stralucitoare. Cu toate acestea, privirile lacome cautau in zadar pe cele trei fantome inalte cu mantalele lor rosii. Pierisera. Prapastia era sub picioare…

Editura

DEXON

 

Atelierul Diavolului – Jachym Topol

 de

Topol, Jachym

In Terezín, fostul lagar nazist de deportare, istoria adevarata incepe sa fie uitata, confiscata de variantele oficiale, seci si artificiale. Dar Lebo, care s-a nascut chiar pe un prici in lagar, incearca sa pastreze cu orice pret autenticitatea locului strangand in jurul lui un grup de entuziasti gata de orice pentru a pastra vii orasul si memoria acestuia. In indepartatul Belarus, un alt grup incearca sa readuca in atentie masacrul de la Chatyň creand un infiorator muzeu al ororilor ch…

Editura

ART GRUP EDITORIAL

 

Exorcistii Vaticanului. Alungarea diavolului in secolul XXI

 de

Wilkinson, Tracy

Exorcizarea ramane, chiar si in timpurile actuale, un ritual tainic, nedescifrat si, pentru multi, chiar stanjenitor. Vaticanul pregateste exorcisti pe banda rulanta. Cu toate acestea, insa, Biserica nu poate face fata cererilor masive venite din partea enoriasilor. Astfel, afacere infloritoare sau taina a crestinismului, exorcizarea nu da semne ca si-ar pierde vreodata clientela… Exorcistii Vaticanului ofera, pe baza unor interviuri cu cel mai cunoscut exorcist din Cetatea Eterna, cu oamen…

Editura

HOUSE OF GUIDES

 

Socoteala diavolului. Colectia violet history

 de

Yolen, Jane

Carte premiata cu National Jewish Book Award pentru literatura pentru copiiAtunci cand deschizi o usa te astepti sa intri intr-un loc cunoscut, obisnuit, un loc in care vrei sa te afli. Usa deschisa de Hannah o poarta catre o lume dintr-un trecut pe care ea a tot vrut sa-l ignore. E ziua cand familia ei sarbatoreste Sederul, iar ea ajunge intr-un satuc polonez din anul 1942. Soldatii nazisti vin dupa oamenii din sat. Fiindca ea stie istoria celui de-al Doilea Razboi Mondial, doar Hannah anticipe…

Editura

ART GRUP EDITORIAL

 

 

Jenny Marx sau sotia diavolului – Francoise Giroud

 de

Giroud, Francoise

Traducerea: ADRIANA LICIUAdevaratii copii ai lui Marx sunt, evident, altundeva: printre milioanele si milioanele de barbati si femei care au venerat un profet al cerului pe pamant, crezand ca vor gasi in el nu o filozofie, ci o stiinta care sa le puna la indemana niste legi ca lumea pentru eradicarea saraciei si a suferintelor.In China se mai vand si astazi postere cu Marx, dar iluzia e moarta, mitul s-a spulberat, socialismul stiintific va ramane cea mai tragica impostura a secolului careia Jen…

Editura

VIVALDI (PROMO)

 

 

Bancherul diavolului. Cum am distrus secretul bancar elvetian – Bradley C. Birkenfeld

 de

Birkenfeld, Bradley C.

O poveste palpitanta si adevarata despre cel mai mare caz de frauda fiscala din istoria finantelor!Bani. Tradare. Coruptie. Razbunare.Bradley Birkenfeld avea totul ca bancher privat elvetian care lucra la cea mai mare banca din lume, UBS, unde mega-bogatasii isi ascund milioanele de ochii autoritatilor fiscale intr-o retea secreta si complexa de conturi cu parola si companii offshore. Cind a descoperit ca UBS voia sa dea vina pe el pentru nesabuintele clientilor, Birkenfeld a denuntat situatia g…

Editura

MINERVA

 

Diavolul. Capcana amintirilor – Volumul IV – seria Anchetele lui Audrey Rose

 de

Maniscalco, Kerri

Bestseller New York Times Audrey Rose Wadsworth si Thomas Cresswell se trezesc in mijlocul unui diabolic joc de-a soarecele si pisica, fiind siliti sa se afle mereu cu un pas inaintea unui genial criminal in serie. Altfel, povestea lor de dragoste va fi curmata de o tragedie de nedescris. Cei doi tineri au ajuns in sfarsit in America, un taram indraznet si plin de contradictii, atat de diferit de strazile elegante din Londra. Se pare insa ca orasul Chicago isi ascunde bine secretele intunecate….

Editura

LEDA

 

https://www.librariaonline.ro/advanced_search_result.html?keywords=SPERMA+DIAVOLULUI

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Obârşia răului

 

 

Despre patimi 

Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.

 

Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?

 

De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea a făcut totul, atunci cum se face că unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi din fire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă să fie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, din partea aceasta, de un singur fel, buni sau răi.

 

Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum am arătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-i firesc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi orice ar face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şi din răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgare de seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc fireşti, pentru că însuşirile fireşti nu se schimbă şi nu se câştigă prin băgare de seamă. După cum nu-i nevoie să facem nici un efort ca să vedem sau să auzim – cu atât mai mult n-ar trebui să ne trudim ca să practicăm virtutea, dacă firea ea însăşi ar fi aceea care ne-ar da-o în folosire. Şi de ce, oare. Dumnezeu ar face răi, când poate face buni pe toţi oamenii?

 

Atunci, de unde izvorăşte răul? Întrebaţi-vă voi înşivă. Treaba mea este să arăt că nu vine nici din fire, nici de la Dumnezeu. Atunci e întâmplarea? Deloc. Atunci, vine din nimic?

 

Tăceţi din gură; feriţi-vă de nebunia de a cinsti la fel şi încă în ce fel, răul şi pe Dumnezeu. Căci dacă răul vine din nimic, el ar fi atotputernic, şi n-ar putea fi nici scos, nici nimicit. Ceea ce, într-adevăr, se trage din nimic, n-are sfârşit, toată lumea îşi dă seama de aceasta.

 

Şi dacă răul ar avea atâta putere, cum se face că sunt şi atâţia oameni de bine? Cum fiinţele, care au un început, ar putea fi ele mai puternice decât răul, care nu are început? Dar Dumnezeu poate stârpi răul. Când? Şi cum ar putea El stârpi ceea ce se bucură de aceeaşi cinste ca El şi având aceeaşi putere? O, răutate diavolească, ce de rele ai scornit? Ce blasfemie a născocit împotriva lui Dumnezeu.

 

Cum a închipuit, sub cuvânt de pietate, o nouă impietate!… Voind a statornici că răul nu se trage de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură stricată, că adică el nu ar avea început.

 

Dar, în cele din urmă, de unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem. Şi că vrem sau nu vrem, la rândul lor, de unde vin?

 

Din noi înşine… Răul nu-i altceva decât neascultare faţă de Dumnezeu. Dar omul de unde a învăţat aceasta? Spuneţi-mi: era prea greu să înveţe aceasta? Nici eu nu zic că era prea greu, dar de unde i-a venit voia aceasta a neascultării? Din alegerea lui şi din ignoranţa lui. Stăpâni fiind de a alege, unii au ales răul.

 

Dacă după acest răspuns, vă aflaţi încă încurcaţi şi tulburaţi, eu am să vă pun o întrebare care nu-i nici atât de grea, nici amestecată, ci una simplă şi limpede. Aţi fost pe rând bun şi rău? Ceea ce înseamnă: Vi s-a întâmplat uneori să biruiţi patima, iar de alte ori să fiţi biruiţi de ea? De a fi biruiţi de beţie sau de a o birui voi pe ea? De a vă lăsa luaţi de mânie sau de a o goni? De a dispreţui un sărac sau a a-l lua în seamă? De a păcătui prin neruşinare sau de a fi caşti?

 

De unde vin, aşadar, toate aceste valuri? De unde? De nu-mi veţi spune, vă voi spune eu. De acolo că uneori aţi fost cu băgare de seamă şi v-aţi dat osteneală, iar alteori aţi fost nebăgători de seamă şi trândavi…

 

93. Obârşia răului

 

//////////////////////////////////////////

 

 Biserica persecutata – Sergiu Grossu

 

Editura: COMPANIA

 

PRP:26,97 Lei

 

Descriere 

Sergiu Grossu (nascut in 1920, in satul Cubolta din Basarabia) a facut studii de filosofie si teologie la BucureSti. A activat clandestin, incepind din 1948, in miscarea religioasa „Oastea Domnului”, interzisa de regimul comunist. Arestat in 1959 si condamnat la doisprezece ani de inchisoare, a fost eliberat in 1962, in urma unui decret de gratiere. Sotia sa, Nicole  Valery-Grossu, a cunoscut la rindul ei teroarea temnitei romanesti, experienta pe care a  relatat-o in celebrul volum „Binecuvintata fii, inchisoare”. Impreuna s-au stabilit in Franta in 1969 si au denuntat, decenii de-a rindul, in publicatii proprii si in mass-media din Vest, persecutiile la care erau supusi credinciosii din tarile comuniste.

 

 – Marturii zguduitoare ale persecutiilor religioase din timpul comunismului –

 

[…] Cei doi romani a caror – cronica – o publica acum Editura Compania (in seria – ClarObscur -, coordonata de Petru Romosan) sint – desigur – autorul volumului si sotia sa, Nicole Valery Grossu, eroina cartii Binecuvintata fii, inchisoare, care a stat la baza impresionantului film religios al regizorului Nicolae Margineanu. Volumul Biserica persecutata este o vasta panorama a persecutiilor anticrestine operate de regimurile comuniste din spatele – Cortinei de fier – (in Europa) si al – Cortinei de bambus -) (in Asia), o radiografiere cruda a deicidului bolsevic, facuta cu documentele pe masa, timp de 21 de ani, in publicatia Catacombes din Paris, unde sotii Grossu si-au transformat exilul intr-o campanie de demascare a ororilor – ateismului stiintific – din tarile aflate sub ocupatie sovietica (mai ales in Romania).

Iata si cele 12 capitole in care este structurata materia bogata (424 de pagini !) a documentelor, suferintelor si marturisirilor unor cunostinte, a caror rezistenta prin credinta in Dumnezeu a fisurat blocul comunist, pina la prabusirea lui : La inceputul exilului, Aventura revistei Catacombes,  Fata perversa a comunismului, Universul totalitar, Arsenalul punitiv, Biserica in fata puterii atee, In spatele – cortinei -, Apararea credinciosilor, Nepasatoarea lume libera, Profilul spiritual al Bisericii Tacerii, Ratiunea de a fi a luptei noastre, Concluzia. Aceasta carte este cu totul binevenita intr-un climat romanesc in care o serie de ierarhi trecatori si forte nebuloase din Biserica Ortodoxa Romana lucreaza pe fata la reabilitarea celor care l-au tradat pe Cristos si pe Dumnezeu, transformind Biserica intr-o unealta a propagandei comuniste atee. Cita vreme vor aparea asemenea carti exista o speranta ca mistificatorii nerusinati ai istoriei se vor spulbera si ei ca fantasmele ororilor comuniste in fata adevarului mereu invincibil. […]

 

Ion Zubascu

Romania libera, 20 martie 2004, p. IV din suplimentul Bucuresti

 

 

  – Biserica persecutata –

 

Una dintre institutiile care au fost supuse in cel mai inalt grad presiunii regimului comunist ateu a fost, fara indoiala, Biserica, a carei ratiune de a fi contrazicea insasi esenta ideologiei marxist-leniniste. Dar, mai mult decit institutia Bisericii ca atare, au avut de suferit de pe urma represiunii comuniste cei care au refuzat sa accepte neconditionat dogmele marxiste si sa renunte la credinta lor. Sergiu Grossu, unul dintre romanii persecutati pentru credinta sa religioasa, care a ales calea exilului, realizeaza in cartea sa Biserica persecutata. Cronica a doi romani in exil la Paris o radiografie lucida a relatiei dintre Biserica si statul comunist ateu. […]

Unul dintre cele mai neasteptate obstacole pe care cei doi le-au avut de infruntat imediat dupa sosirea la Paris si care denota o stare de spirit generala a fost tocmai indiferenta lumii occidentale, derivata din alienarea sa spirituala. Multa vreme demersurile lui Sergiu Grossu si ale sotiei sale nu si-au gasit ecoul mediatic si impactul dorit, ceea ce l-a determinat sa afirme : – Dupa ce am trait si suferit inlauntrul Bisericii Tacerii din Romania, iata-ne inconjurati de tacerea si de indiferenta Occidentului crestin, marcat de mercantilismul credintei sale, de incapacitatea intelectualilor francezi de a intelege rolul ziditor al valorilor spirituale, de un fel de cenzura invizibila indreptata spre orice activitate care incearca sa trezeasca si sa orienteze constiintele sovaielnice, izbite in plin de valurile dezlantuite ale propagandei marxiste. – In aceste conditii, lupta politico-religioasa capata o dubla miza : pe de o parte, lumea occidentala trebuia sa deschida ochii si sa redevina lumea unor valori spirituale, a credintei, iar pe de alta parte, adevarata natura a regimului comunist trebuia dezvaluita in toata vehementa ei antireligioasa. – Caci prin atitudinea sa implacabil ostila oricarei manifestari religioase, comunismul, intolerant si fanatic, s-a dovedit a fi, intotdeauna si pretutindeni, plin de dusmanie fata de religie. De unde si persecutia religioasa si acel summum sinistru al dezlantuirii politicii anticrestine : inchisorile, lagarele de munca fortata si spitalele psihiatrice. –

Mijloacele de lupta utilizate de cei doi purtatori de cuvant ai suferintei crestinilor in lumea comunista au variat de la scrisori si alte demersuri similare pe linga persoane cu influenta pina la crearea de organisme speciale sau popularizarea ideilor proprii prin intermediul mass-media. La capitolul incercari de institutionalizare a unor eforturi personale se incadreaza formarea asociatiei – Actiunea evanghelica pentru Biserica Tacerii – si a celei supraconfesionale cu denumirea – voluntarii luptei cele drepte -. Indreptata impotriva raului absolut reprezentat de regimul comunist, aceasta din urma nu a fost niciodata oficializata din cauza reticentei fata de caracterul sau supraconfesional. Un mai mare impact a avut insa asociatia radiofonica – Lantul – (La Chaine), care a transmis pe calea radioului mesaje in sprijinul Bisericii Tacerii in perioada mai 1971-august 1974. Cea mai mare realizare in lupta pentru credinta si impotriva statului comunist ateu a fost insa aparitia revistei Catacombes, in octombrie 1971. Cele 239 de numere publicate pina in decembrie 1992 au servit scopului explicat chiar de autor : – sa oferim tuturor crestinilor, la care puteam avea acces, un ziar crestin intransigent, cu tendinta supraconfesionala, dupa chipul spiritual al Bisericii Tacerii… Acest ziar isi propunea sa adune in jurul sau toate fortele spirituale, intelectuale si teologice care manifestau afectiune pentru Biserica redusa la tacere in Est, pe toti cei plini de zel si arzind de nerabdare sa dea in vileag nedreptatile, constringerile si tiraniile secolului XX… sa evaluam si sa cintarim lipsa de dragoste si nepasarea lumii libere fata de crestinii oprimati si captivi. –

[…] Publicarea revistei Catacombes a prilejuit demascarea mijloacelor inumane folosite de comunisti pentru descurajarea si pedepsirea credinciosilor. Incompatibil cu crestinismul, regimul comunist si-a facut din persecutia religioasa o caracteristica intrinseca. Aceasta s-a manifestat atit direct – prin distrugerea bisericilor, interzicerea intrunirilor religioase, calomnierea credinciosilor, inchiderea lor in lagare de munca fortata sau in spitale psihiatrice, cit si indirect – prin subminarea manifestarilor de tip religios. […]

 

Iulia Huiu

Caietele INMER, decembrie 2004, pp. 24-26

 

 

  – Catacombele care vorbesc – Biserica persecutata –

 

[…] De cind a plecat din Romania, Sergiu Grossu nu si-a irosit – se poate spune – nici o zi pentru a demonstra occidentalilor care sint ororile comunismului, sub ce masti se poate deghiza, ce politica pune in practica pentru a seduce puterile straine. Numai ca, spre deosebire de Zinovlev sau Bukovski bunaoara, care au demontat comunismul intr-un mod laic, folosind doar argumentul rational, Sergiu Grossu a imprimat textelor sale un formidabil pathos crestin. A nu se uita ca el a activat in cadrul miscarii religioase Oastea Domnului, persecutata si inainte de razboi si interzisa de autoritatile comuniste. Pentru el, crestinismul nu se rezuma la formula liturgica, ci presupune forta catehetica. Sergiu Grossu este de fapt un bun predicator, multe din textele prezente in volum putind fi expuse si de la inaltimea unui amvon. Iata titlurile catorva capitole : La inceputul exilului, Univers totalitar, Arsenalul punitiv, Biserica in fata puterii atee, Apararea credinciosilor, Nepasatoarea lume libera, Profilul spiritual al Bisericii Tacerii, Ratiunea de-a fi a luptei noastre. Volumul are si o prefata semnata de Jean Marc Berthoud, care inca de la inceput arata : – In contextul actual al unui Occident odinioara crestin, acum in plina decadenta morala si spirituala, aparitia cartii constituie un eveniment de importanta capitala… o asemenea lucrare isi va putea reconforta si intari cititorii, crestini adeseori debusolati, care incearca sa persevereze pe calea credintei autentice… – Sergiu Grossu a publicat numeroase volume, toate subsumate crezului sau de a-i reforma pe oameni prin cuvint. Dar activitatea sa ar fi de neinteles daca ar fi despartita de cea a sotiei sale, Nicole, autoarea unei carti celebre, Binecuvintata fii, inchisoare a mea, ecranizata anul trecut si premiata la un festival de film din Montreal. Amindoi au stiut ca a fi crestin inseamna a cobori in catacombe, asa cum au trait si au crezut primii crestini in secolele de clandestinitate si martiraj. De aceea a si infiintat revista Catacombes, scotind astfel in evidenta sensul barbatesc al luptei din ascuns. Tocmai fiindca a crezut foarte mult in semnificatia religioasa a catacombei a si intrat in conflict cu ierarhia vizibila a Bisericii, pe care nu de putine ori a acuzat-o de nevrednicie si netrebnicie. Multe din textele incluse in carte se ocupa de acest aspect. Chiar daca unele accente sint prea severe, efortul lui Sergiu Grossu de-a sparge carapacea tacerii si a conformismului este exceptional. Gratie lui putem sa speram cu adevarat in imbunatatirea omului si a oamenilor. Traducerea din franceza e semnata de Mioara Izverna.

 

Dan Stanca

Romania libera – Aldine, 26 martie 2004, p. III

 

 

 

Cronica a doi romani in exil la Paris

Traducere de Mioara Izverna

 

Anul aparitiei: 2004

Format: 13,5X20 cm

Nr. pagini: 424

 

Cartea „Biserica persecutata – Sergiu Grossu”. face parte din categoria carti >> Beletristica – Literatura romana – Memorialistica a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Grossu, Sergiu si a fost publicata la Editura COMPANIA .

Livrare se face din stoc, in 24 ore, din depozitul de carte LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri. Transportul este gratuit pentru orice comanda de minim 120 lei cu livrare in reteaua de Pachetomate si 200 lei pentru livrarea la usa oriunde in tara prin curier. In Bucuresti transportul este gratuit pentru comenzi de minim 150 lei pentru livarea la usa prin curier.

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

 

 

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/memorialistica/biserica_persecutata_sergiu_grossu-grossu_sergiu-p10001579

 

 

///////////////////////////////////////

 

Te Va Costa Totul, de Steve Lawson 

 

 

Trebuie sa cantaresti foarte bine tot ceea ce te va costa pentru a putea fi ucenic al lui Isus Hristos. Te va costa popularitate, te va costa uneori cariera, te va costa o viaţă uşoară, va trebui ,să te disciplinezi, va trebui sa-ti tii sub control propriul corp, va trebui să spui „NU” ispitei, va trebui să spui „NU” acestei lumi, va trebui să te separi de mulţime, va trebui să fii dispus să stai singur pentru Hristos, va trebui să fii dispus să-ti schimbi stilul de viata şi să iesi din multime si chiar dacă nimeni nu ar veni după Isus Hristos, sa fi dispus sa stai langa EL, chiar dacă ai fi singura persoana din lume care-L urmeaza pe Isus Hristos.

 

Acesta se numeste factorul COST. Va trebui sa suferi persecutie pentru Cristos si, dati-mi voie sa va spun, persecutia va veni Ar putea sa te coste chiar si viata. EL nu vine pentru amuzament. El nu vine ca să fie prietenos. El vine să domine. El vine sa macelareasca. El este Regele regilor şi Domnul domnilor iar la sfârşitul acestui veac, El va cobori din cer calare pe un cal alb şi hainele Lui sunt stropite cu sânge. Cu sângele duşmanilor Săi, şi EL vine înapoi ca sa cucereasca si sa condamne.

 

Ai mare nevoie sa inchei pace cu acest Rege care vine sau vei fi supus unei condamnari vesnice. iar Isus Hristos este cel care a stabilit termenii armistitiului. Ai nevoie sa ajungi la o intelegere cu EL in afara curtii de judecata. Nu ti-ai dori sa mergi in acea ultima zi aflandu-te in conflict cu Cristos Pentru că El va fi nemilos în executarea Justiţiei Lui, dar EL vă oferă milă, astăzi. El va fi de acord cu termenii de capitulare. El va fi de acord cu termenii de pace, dar acestia sunt termeni Lui de pace, nu ai nostri, iar termenii Lui de pace sunt urmatorii: „Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.” „Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” Şi dacă nu accepti asta, Mă vei întâlni la Judecata Finala iar Dumnezeu va fi proslavit prin distrugerea ta.

 

EL te preseaza sa iei o decizie. EL nu poate fi ignorat. Nu mai poti pretinde ca n-ai auzit Trebuie sa-I dai un raspuns. Versetul 33, „Astfel,” – in concluzie, „Nici unul dintre voi nu poate fi ucenicul Meu” El ne spune nici unul dintre voi nu poate fi un adevărat creştin, nici unul dintre voi poate fi în Împărăţia Mea, Nici unul dintre voi nu poate fi în relaţie corectă cu mine sau Tatăl Meu, nici unul dintre voi nu poate fi ucenicul Meu „daca nu se leapada de TOT ce are.”

 

Ce spune Domnul nostru? EL nu da deloc inapoi. EL ridica standardul acestui angajament cu fiecare afirmatie pe care o face in pasajul de mai sus. Ei bine, El nu spune că va trebui să-ti cumperi locul în Împărăţia Cerurilor pentru ca nici unul dintre noi nu are destul aur sau argint pentru a elimina vreodată pata de păcat ce a spurcat sufletul nostru interior. Ce spune EL de fapt? „Cine nu se leapada de TOT ce are.”

 

Ei bine, acest lucru trebuie luat în context cu alte texte din Scriptură şi va rog sa-mi dati voie sa trec direct la concluzie: Trebuie să schimbi dreptul de proprietate a tot ceea ce esti şi a tot ceea ce ai cu TOT ceea ce EL este. Asta e ceea ce spune EL. Viata ta nu mai este viaţa ta, este viaţa Lui acum. Timpul tau nu mai este timpul tau, este timpul Lui acum. Posesiunile tale nu mai sunt posesiunile tale, ele sunt acum posesiunile Lui. Viitorul tau nu mai este viitorul tău, este viitorul Său acum. Comoara ta nu mai este comoara ta, este comoara Lui acum. Şi ai transferat in acest fel tot ceea ce esti şi tot ceea ce ai pentru tot ceea ce EL este. Asta inseamna a satisface termenii lui de pace. Cu toate acestea, pacea nu este cumparata cu bani ci este cumparata prin cedarea vietii tale lui Cristos.

 

Aceasta este ceea ce se numeste credinţă mântuitoare. Si vine in momentul in care ai incetat sa mai crezi ca te poti mantui prin eforturi proprii si iti pui deplin increderea nu in ceea ce faci sau in ceea ce esti ci in ceea ce EL este Aceasta este sufletul tău veşnic. Aceasta este singura viata pe care o vei trăi vreodată. Are de-a face cu singura eternitate pe care o vei avea vreodată. Şi astfel El spune, „Sarea este bună, dar dacă a devenit fără gust, ceea ce dă dovada că nu a fost sare adevarata niciodată, in ce fel si-ar putea oare recapata gustul Iar raspunsul este: „In nici un fel”.

 

Versetul 35 spune ca nu este folositoare nici pentru pamant nici pentru gunoi Nu este folositoare nimanui, nici lui Dumnezeu, nici lui Hristos, nici Imparatiei. Esti in plus si tii locul altuia ocupat. Au fost si alte persoane care au incercat se inroleze. Esti inutil chiar si pentru pamant. Nu meriti nici macar sa fii aruncat in toaletă, spiritual vorbind. Pentru că nu ai ajuns la locul de renunţare totală a vieţii tale pentru a declara loialitate totala lui Hristos. Nu ai intrat încă sub domnia lui Hristos şi nu ti-ai luat crucea ca sa-L urmezi pe EL. Şi apoi El spune, „cine are urechi de auzit, să audă. ”

 

Ai nevoie sa dai cea mai mare atenţie la ceea ce Dumnezeu a spus prin Fiul Său. Căci Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său la această conferinţă şi Dumnezeu ne-a adus pe fiecare dintre noi in acest loc. Nici unul dintre noi este aici din intamplare ci este bunătatea şi mila lui Dumnezeu care te-a adus în acest loc unde ai auzit de Isaia 53.

 

Ai auzit, probabil, de suferinţa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos, care pe cruce a devenit păcat pentru noi. La cruce, El a murit fata de sine ca să trăiască pentru noi şi ca sa poata purta păcatele şi fărădelegile noastre, cumpărand astfel mântuirea noastră. Şi nu există mântuire în nici un alt nume, pentru că nu există alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Isus a spus, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, decat prin Mine. ” Si EL te cheama astazi zicand: „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi primi. Luaţi jugul Meu asupra voastră. Şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara. ” –

 

Aşa este! Vei avea greutatea păcatului ridicata de pe tine si vei avea acum jugul lui Hristos peste tine şi EL trage impreuna cu tine, dar va fi nevoie sa-I predai Lui intreaga ta viata. Trebuie sa ne cercetam inimile astazi. Am ajuns la acest loc de angajament total în viaţa mea? Mi-am dat oare viaţa in stăpânirea Celui ce a murit pe cruce pentru mine.

 

Vreau să ştii că porţile paradisului au fost larg deschise pentru tine. Poarta cea strâmtă este deschisă şi dacă vei face un pas cu credinţă şi intri prin aceasta poarta îngustă, şi iti dedici viata Lui, in ciuda cuvintelor Sale extrem de dure EL spune de asemenea: „Cel ce vine la Mine cu niciun chip nu-l voi izgoni afară.” El te cheamă astăzi, să vii la El, sa pasesti prin credinţă şi să vii la El Iar dacă vii la El, Nu te juca. Trebuie să te predai lui Hristos in intregime.

 

Te Va Costa Totul

 

//////////////////////////////////

 

Isus Hristos este totul, de Jesse Barrington

 

Dacă am totul, mai puțin pe Isus, nu am nimic. Iar dacă nu am nimic decât pe Isus, am totul.

 

Preaiubiților, ar trebui să dorim ca fiecare creștin să experimenteze dragostea copleșitoare a lui Isus Hristos. Pavel spune că dragostea lui Hristos l-a constrâns.

 

Viața, pentru Pavel, este Hristos. Iar moartea este un câștig, pentru că înseamnă a avea și mai mult din Hristos.

 

Noi Îl cunoaștem pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu în mod experiențial. Îl experimentăm. Îl iubim și primim cu bucurie tot ceea ce El vrea să facă.

 

Doamne, vrei Tu să ne umpli cu dragostea lui Hristos? Fă ca întreaga biserică să experimenteze o revărsare mai bogată a dragostei lui Hristos în Hristos Isus, așa încât noi, împreună, templul Duhului Sfânt, să experimentăm dragostea lui Dumnezeu.

 

Acest Hristos al Scripturii – nu cel care este o născocire a imaginației oamenilor – El a pretins că nu a avut păcat. A pretins că putea să ierte păcatele. A pretins că era singura cale spre Dumnezeu. A pretins că era Dumnezeu. A pretins că a venit să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți. A pretins că era Mântuitorul lumii. Și vă spun un lucru, El a pretins devotament din partea oamenilor.

 

Doar Hristos te poate face liber în ziua judecății, dacă tu Îl faci pe El Paștele tău. Vedeți, nu contează cât de mult timp ai fost în robie și mizerie. Și tu poți fi liber chiar acum – în acest moment, în această zi – dacă aplici acest sânge.

 

Fiecare creștin trebuie să se uite în urmă cu o mulțumire de negrăit față de providența lui Dumnezeu. Nimic – absolut nimic – nici măcar un fir de păr; nimic nu ți se poate întâmpla. Nimic nu ți se poate „întâmpla”. Nimic nu ți se poate întâmpla.

 

Te iubesc. Doamne, Îți mulțumesc că răzbunarea atotputernică a căzut asupra Ta. Mulțumesc că m-ai răscumpărat. Mulțumesc pentru toată bunătatea. M-ai cumpărat cu un preț.

 

Isus Hristos este totul

 

 

////////////////////////////////

 

Este Isus Hristos sursa bucuriei tale?

 

Cred că fiecare dintre noi ne dorim bucurie. Cred că răspunsul este: pentru că în trăirea noastră creștină practică, de zi cu zi, în care experimentăm suferință și durere, noi realmente ne luptăm să vedem cum poate fi bucuria experimentată cu adevărat în mijlocul întristării, al durerii și al chinului. Și am început uneori să credem că dacă vom experimenta vreodată adevărata bucurie, trebuie ca aceasta să fie obținută prin îndepărtarea întristării, durerii și chinului.

 

În versetele 23 și 24, Isus Își va învăța ucenicii o schimbare foarte importantă teologică ce va avea loc ca urmare a învierii. Aceasta ne va ajuta să înțelegem cum ne putem apropia de Tatăl cu privire la aceste lucruri. Și avem nevoie să înțelegem acest aspect. Dar pentru că scopul versetului 24 este ca bucuria noastră să fie deplină, dar ne va învăța de asemenea un alt lucru, și anume: care este sursa bucuriei. Care este sursa bucuriei? Avem nevoie să știm cum trebuie să ne apropiem de Tatăl dacă vrem să avem această bucurie pusă înaintea noastră. Dar este important să înțelegem de asemenea care este sursa bucuriei.

 

Și ca să ne fie de ajutor, mă voi întoarce la ilustrația de aici și voi sublinia din nou următorul lucru. În ilustrația pe care a dat-o Isus, femeia era în mijlocul întristării – o durere reală fizică – iar apoi întristarea îi este prefăcută în bucurie. Și nu pentru că întristarea i-a fost înlăturată. Ci ea a fost înghițită de bucuria bebelușului. În ceea ce ne învață Isus despre cum să venim la Tatăl după înviere, El ne învață despre sursa bucuriei, și dați-mi voie să vă spun, sursa bucuriei nu este îndepărtarea durerii, întristării și chinului. În această viață ni se garantează că vom avea parte în mod constant de durere, întristare și chin, totuși Isus ne pune în față bucuria eternă și plinătatea ei.

 

Cred că cei mai mulți dintre noi înțelegem acest lucru greșit și vă voi ajuta să vă diagnosticați, dacă sunteți adesea ca mine. Cum vă rugați cu privire la durere, întristare, chin? Dacă sunteți ca mine, cele mai multe dintre rugăciunile mele cu privire la durere, întristare și chin, sunt: „Doamne, vreau să am bucurie, așa că am nevoie ca Tu să îndepărtezi durerea, întristarea, chinul sau sursa lor.” Și îmi petrec mare parte din rugăciune în felul acesta. Acum, vreau să fiu atent aici. Nu vreau sa spun că e greșit să te rogi pentru vindecare sau ca Dumnezeu să îndepărteze acele lucruri. Nu spun asta deloc. Dar cred că e foarte important să vedem, când ne uităm prin lentilele Scripturii, că mijlocul normativ prin care Dumnezeu ne aduce bucuria nu este îndepărtarea durerii, a întristării și a chinului, ci este prin a ne da bucurie în mijlocul durerii, a întristării și a chinului, prin a ni-l da pe Isus.

 

Sfinți dragi, există ceva mai mult, mai bun decât îndepărtarea durerii. Este Isus în mijlocul durerii. Și noi ne luptăm să vedem acest lucru și să-l credem pentru că durerea este reală, dar vreau să știți aceasta: Isus este și mai real. Dumnezeu primește glorie din îndepărtarea durerii și a întristării. El primește glorie din vindecare, dar vreau să știți că Dumnezeu primește chiar și mai multă glorie când El înghite durerea prin bucurie. Spuneți-mi, ce arată mai bine din perspectiva lumii. Să vezi pe cineva care datorită circumstanțelor nu are niciun motiv de bucurie și este în plină durere, și totuși, în mod inexplicabil, se bucură! Asta Îi dă glorie lui Dumnezeu! Știți ce altceva îi forțează acest lucru pe oameni să facă? Îi forțează să vină la tine și să spună: „Hei, care este sursa nădejdii care este în tine?” Pentru că ei nu pot vedea cirmustanțele. De fapt, ei văd circumstanțe care ar trebui să ducă la cârtire și la plângere de sine și la văitare, totuși ei văd bucurie. Iar când te întreabă aceasta, tu te poți ridica și spune: „Isus Hristos este sursa bucuriei mele în mijlocul întristării și durerii mele.” Sfinți dragi, Dumnezeu arată bine în acel scenariu. Acesta este un fragment din predica: „Întristarea prefăcută în bucurie”

 

Este Isus Hristos sursa bucuriei tale?

 

////////////////////////////////////////

 

 

Oprah Winfrey, cre(ș)tinismul New Age și homosexualitatea ca „DAR” divin

 

Iată ce afirma în 2007 Evenimentul zilei despre imensa popularitate și  influență mondială a celebrei realizatoare de emisiuni TV, Oprah Winfrey (ajunsă azi miliardară în $ cu ajutorul industriei media):

Femeia care conduce lumea dintr-un studio TV

 

 

Imperiul numit  „O”

 

Nu exista nicio indoiala ca Oprah a schimbat cultura globala. Prin confesiunile televizate in care ofera detalii intime despre problemele sale de greutate, despre tumultul vietii sale amoroase, despre abuzurile sexuale pe care le-a suferit si prin faptul ca plange alaturi de invitati, Oprah a creat o noua forma media de comunicare, cunoscuta ca „discurs de relationare”, dupa cum sustine revista „Time”.

 

Oprah nu mai este de mult doar un show TV. Numele sau s-a transformat intr-un imperiu, o afacere autofinantata, intr-un club de carte care valoreaza un miliard de dolari, intr-o revista de succes, „O – The Oprah Magazine”. Cheia succesului sau o reprezinta influenta pe care o exercita asupra telespectatorilor si increderea pe care acestia i-o acorda.

 

Daca Oprah recomanda o carte, aceasta devine in scurt timp un bestseller, iar daca promoveaza o crema sau o bautura racoritoare, produsul se vinde rapid. Tot ea este cea care stabileste tendinte: de exemplu, comentariile sale de a nu consuma carne de vita au fost urmate de o scadere cu 10a a vanzarilor de profil, iar incercarea producatorilor din industria carnii de a o da pe Oprah in judecata a ramas fara succes.

 

Influentata de maltratarile pe care le-a suferit in copilarie, Oprah a initiat o campanie care sa interzica abuzurile impotriva copiilor. Actiunea s-a concretizat prin adoptarea „Legii Oprah” de fostul presedinte american Bill Clinton, un act ce prevede protectia nationala a copiilor.

 

 

 

http://www.evz.ro/femeia-care-conduce-lumea-dintr-un-studio-tv-458417.html

 

ARTICOLE APOLOGETICE DESPRE AGENDA NEW AGE A LUI OPRAH WINFREY:

Oprah Winfrey’s New Age “Christianity” and the Emperor’s New Clothes

http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=17043

Oprah Winfrey’s New Age “Christianity” (Part 2) – Neale Donald Walsch, “God,” and Hitler

http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=17094

 

 

 

  1. D. Jakes, Rob Bell, and Steve Furtick Make it Onto Oprah’s New Age Super Soul 100 List of “Awakened Leaders”

http://www.lighthousetrailsresearch.com/blog/?p=21737

 

https://apologeticindex.info/wpn/video/oprah-winfrey-crestinismul-new-age-si-homosexualitatea-ca-dar-divin/

 

 

 

 

 

 

 

«
»

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.