Pentru că sunt miliarde de creştini care cred în Dumnezeu, dar se încred şi votează cu scavii satanei comuniste/feseniste, vă scriu, ca să nu ziceţi, la judecata de apoi -ca nu aţi ştiut: Dumnezeu este Creator, dar satan este nimicitor, uzurpator, mincinos, viclean, certăreţ, cârtitor, defăimător, preacurvar, muietor, egoist, răzbunător etc (Gal.5/20) De câte ori i se întâmplă omului un rău, satan cel globalist se duce la Tatăl Atotputernic, îl pâraşte că a greşit, şi-i cere să i-l dea pe mâna lui, să-l cearnă ca pe grâu (Luca, 22/31,32) şi Iov, cap.1 şi 2 Pentru că omul cade prin nelegiuirea lui, naşteţi-vă din nou, (Ioan, cap.3) din Sămânţa Învăţăturilor Dumnezeieşti şi faceţi, dimpreună cu Iisuss, Voia Domnului, nu a omului/demonului şi… „Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce în loc de tauri, lauda buzelor noastre.” (Osea 14/2)

Pe cand Andropov a „”spart „” Komunismul- adica Satanismul, ca sa se infiltreze aschiile peste tot- inclusiv in partidele de dreapta, Gorbaciov l-a fecundat, l-a globalizat-si …ASTFEL  a scris  RICHARD WURMBRAND-  MARX ŞI SATAN; Numărul estimat de victime =Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceauşescu …Mirela Roznoveanu  —    Din nou despre “Cartea Neagra a Comunismului”; publicat in saptamanalul Lumea Libera din New York
Tortura pe înțelesul tuturor…Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950…Epistola către Evrei capitolul 13-Hermanus Cornelis Voorhoeve…Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui SatanAlimente nesanatoase; Tratamente interne cu dovleac/ Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA/ Sfaturi pentru o noapte odihnitoare etc De ce nu trebuie să ascultăm de Satana? De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Să câştigăm războiul împotriva răului… Ce a însemnat Crucea pentru Satan… Este Ceasul de pe Urmă

 

vt

Pe cand Andropov a „”spart „” Komunismul- adica Satanismul, ca sa se infiltreze aschiile peste tot- inclusiv in partidele de dreapta, Gorbaciov l-a fecundat, l-a globalizat-si …ASTFEL  a scris  RICHARD WURMBRAND-
MARX ŞI SATAN

 

Traducător Traian Călin Uba
Editura Stephanus
Bucureşti
1994
ISBN 973-9174-06-X
Ediţie digitală
(Fragment)
APOLOGETICUM
2005

Richard Wurmbrand
2
Marx şi Satan
3
PREFAŢA

(https://bucovinaprofunda.files.wordpress.com/2018/05/marx-si-satan-richard-wurmbrand-marx-si-satan-pdf.pdf)  si  https://www.youtube.com/watch?v=o4iXSJs4fAc

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele
sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost
foarte precaut.
Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu
ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă
comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele
sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele
cinci miliarde de locuitori ai planetei).
Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au
aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se
foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini
ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa
se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu
cele noi, mai avantajoase.
În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se
perimează mai greu.
Iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca
microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi dovezi, e posibil să nu reuşeşti să-i
convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţilor. Eu voi aduce,
însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu
atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în
rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în
mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.
De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a
atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care
a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul
vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre
legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână
nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care
o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de
ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să
parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile
care urmează.
Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră
cu marxismul.
Richard Wurmbrand
4
Capitolul I
SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a
găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.
Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii
dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de
neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea:
cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi,
săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină
în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.
Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a
proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în
fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.
Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici
revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este
însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.
Marx scrie:
„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire
iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la
condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare,
critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1
Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar
impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă
pentru problemele acestei lumi.
Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai
Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia)
a afirmat:
„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de
eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic,
biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.
Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi
rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un
instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până
la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia.
Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca
mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare
datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2
Marx şi Satan
5
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu
trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât
adevărul cât şi minciuna.
Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai
adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de
succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de
credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.
Prima sa lucrare se numeşte „Unirea credinciosului cu Hristos”.
În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:
„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt
legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”
Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată
fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.
El continua:
„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească
şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi
nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3
Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată „Gândurile unui tânăr la
alegerea carierei sale”:
„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi
pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales
postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de
greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele
tuturor. ” 4
La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de
absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:
„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine
asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine 5
Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori
cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în
decursul acestui examen.
De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.
Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”,
afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de
astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.”
Richard Wurmbrand
6
Primele scrieri contra lui Dumnezeu
La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în
viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se
contureze.
El scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte
deasupra tuturor.” 6
Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl
dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.
Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei
sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.
Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se
cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui
Marx?
La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se
pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui
deznădăjduit):
„Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,
în blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.
Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,
vârful lui va fi rece şi înspăimântător.
Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.
Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.
Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,
se va întoarce palid ca moartea şi mut,
cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.
Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7
Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:
„Atunci voi fi în stare să merg triumfător,
ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.
Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.
Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8
Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă
pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer:
„Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”
(Isaia 14: 43).
Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:
Marx şi Satan
7
„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca
să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9
Biserica lui Satan şi Ulanem
De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,
intitulată „Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este
necesară o digresiune.
Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al
Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.)
poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.
El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la
început.
Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de
sus în jos sau este călcat în picioare.
Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe
care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul
acestei slujbe negre se arde o Biblie.
Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt
enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.
Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în
aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au
abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu,
regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).
Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul
şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei
inevitabile.
Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă
modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al
Diavolului însuşi.
El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a
substituit energiei unificatoare.
În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel –
un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.
Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.
Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune
făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:
„Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,
Richard Wurmbrand
8
până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.
Vezi această sabie?
Prinţul întunericului mi-a vândut-o.
Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,
Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10
Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri
mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură
succesul.
Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ
conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.
(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt
nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune:
„crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil
Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”,
„Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi
scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui
îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să
bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)
Acum citez chiar din drama Ulanem:
„Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.
Numele răsună ca moartea.
Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.
Opreşte-te, acum îl ţin!
El se ridică în sufletul meu.
Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11
Şi totuşi am putere în braţele mele tinere
Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)
În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.
Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.
Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12
Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o
cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat
în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)
Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol
şi îngerii lui.
Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi
facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului
(„întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor
pe care i-a abătut de la credinţă?
Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai
înalt grad al bisericii satanice.
În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:
Marx şi Satan
9
„Pierdut, pierdut.
Timpul meu a trecut ca nimica.
Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.
În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând
Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)
Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie
distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…
Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.
In „Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui
Marx.
El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din
Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului
sistem politic”.(15)
Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16
Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin
care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până
la paroxism.
Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi
reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).
Marx are aceeaşi obsesie:
„Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,
O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.
Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi
Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,
întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,
Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)
Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri
creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.
Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi
că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.
Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.
Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte
realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan,
atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul
„Strigătul unui deznădăjduit”).
Iată sfârşitul dramei Ulanem:
Richard Wurmbrand
10
„Daca există Ceva care devorează,
Mă voi arunca înăuntrul său,
chiar dacă ar fi să ruinez lumea,
Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,
Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,
îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,
Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,
Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,
Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)
Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:
„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi
procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să
distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin
toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…
Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim
de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.”
De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!
Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în
ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc
morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care
le citesc.
Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte,
provoacă numai rău omenirii.
După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile
scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)
El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din
discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi
mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)
În „Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.
Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente
de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt
slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi,
damnaţi.
Marx şi Satan
11
NOTE BIBLIOGRAFICE
Abrevierile folosite în aceste note includ:
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori –
pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main:
Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele
MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.
– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974)
menţionată sub numele CW.
Capitolul I
1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique
ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.
2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278-
280.
3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (The Union of the Faithful with
Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.
4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a
Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New
York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.
5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung”
(Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182,
183.
6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.
7. Ibid.. pp. 30, 31.
8. Quoted în „Deutsche Tagespost”. West Germany, December 31, 1982.
9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.
10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.
11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.
12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.
13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.
14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.
15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.
16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.
17. Op. cit.. Marx, Oulanem.
18. Ibid.
19. MEW, XXX, p. 359.
20. Paul Goma, Piteşti
Richard Wurmbrand
12
Capitolul II
ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR
Satan în familia lui Marx
Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu
precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi
de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.
Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.
Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi
tatal său. Fiul scrie:
„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie
aduşi zei noi.”1
Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci
pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu
mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?
Tatăl său îi răspunde:
„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi
părea destul de dubioasă.” 2
Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat
până acum înţelesul acestor fraze bizare.
La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:
„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi
bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.
Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi
făcut fericit.
Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi
să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3
Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele
demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?
Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării
vârstei de 55 de ani?
Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:
Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,
încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4
Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:
“Pentru că am descoperit cel mai înalt
Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;
Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.5
Marx şi Satan
13
În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:
Astfel am pierdut cerul,
O ştiu prea bine.
Sufletul meu, odinioară credincios
lui Dumnezeu este sortit infernului”.6
Nu este nevoie de nici un comentariu.
La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită
importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu
s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un
Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului
german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.
Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,
nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui
Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:
“În nopţile tulburi, mă duc uneori
în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,
Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.
În lumina lunii se ivesc runele.
Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei
Devin mici înaintea formulei magice”.7
„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele
grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.
Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx,
renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui
Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele
deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.
În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris
lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a
cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor” 8,
declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de
sine a omului ca supremă divinitate.
Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului
său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge
toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.
A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?
Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe
când erau copii.
Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans
Röckle.
„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai
termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării
şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani.
Richard Wurmbrand
14
De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase
jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi,
auzindu-l, ţi se facea părul măciucă. 9
Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai
scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte
cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut
jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu
Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.
Biograful lui Marx continuă:
„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter
autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea
conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11
Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte
despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.
Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung,
care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând
la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările
maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se
poate răspunde cu tunul…”12
Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer
După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care
a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul
socialist.
Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi
politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui
Marx, nicidecum socialismul.
Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în
acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da
în judecată.
Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este
de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le
mâncaseră carnea.
Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu
există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta
omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această
cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.
Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de
domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte
de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe
muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.
Marx şi Satan
15
În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine
însăşi. El scrie:
„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu
este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în
favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi…
Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”
Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci
şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu
predică nici un fel de morală”.
Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe
capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească
moştenirea lăsată de Karl Marx.
Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este
inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui
Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.
Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte
intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii,
critica armelor.15
Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:
„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în
adevaratul evreu” l6
„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.
El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” l7
Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul
tipic satanic.
Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau
părul lung.
Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei
secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18
Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul
Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după
terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei,
dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19
Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale
în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I,
a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:
„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care
vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.
Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o
mare nedreptate».
Richard Wurmbrand
16
Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi eliberator al omenirii.
El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează,
pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună
şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20
Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă
nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.
El scrie:
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm
patimile cele mai josnice”21
Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest
program ciudat.
În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi
religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.”
Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă,
prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22
Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul
celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.
Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.
„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui.
Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23
El exclamă:
„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi
laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie;
Dumnezeu este rău.
Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a
preoţilor, va fi condamnată…
Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un
executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”
Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24
Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel
de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul
satanic.
Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din
cartea acestuia, Filozofia mizeriei.
Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o
obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.
Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui
Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:
Marx şi Satan
17
“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este
hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25
Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde
şi intime.26
De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:
„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă
fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din
duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.
După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au
făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i
vedea spânzuraţi.
Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă
fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te
răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”
Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul
acesta?
Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.
Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în
revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în
schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.
Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi,
deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de
astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un
Dumnezeu în care totuşi credeau.
Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia
la Paris, în 1871, comunardul Flourens a declarat: „Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă
de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27
Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură
are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?
Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop:
desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un
astfel de scop în ţări ca Albania şi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi
pagodele au fost închise.
Poeziile satanice ale lui Marx
Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui
deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru
preamărirea lui însuşi.
Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă
cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.
Richard Wurmbrand
18
Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,
Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.
Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind
inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul
poetului.
„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne
aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:
„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie
greu de învins” 29
În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma
sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge,
bucurându-se de distrugerea ei:
“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa
Drept în faţa lumii,
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.
Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor
Printre ruinele lumii
Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30
Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să
scrie poezii în perioadă în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se
dezlănţuise în inima lui.
În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi
facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31
Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o
scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea
proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:
„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă
teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi
să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.32
Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu
ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care
deţin manuscrisele sale.
În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels
nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au
nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.
După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie
celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a
scriitorului francez este adevărată.
Am primit un răspuns.
Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus
minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume
planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.
Marx şi Satan
19
Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte
volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani
după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule
fonduri…
Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele
necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai
treisprezece.
Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt
tăinuite în mod deliberat.
Viaţa răvăşită a lui Marx
Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.
Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx,
referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au
murit din cauză subnutriţiei.
Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii
ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit,
iar el s-a răzgândit în ultimul moment.
Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor
datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească
de la Engels.
A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit
paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.
Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din
Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi
revoluţionarul”34.
Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy
sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de
existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.
În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun
după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi
de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.
Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.
Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul
austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice,
manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că
aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i
spiona pe revoluţionari.
Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx,
în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind
pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la
revoluţionarii exilaţi la Londra, Paris şi în Elveţia.
Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă
scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.
Richard Wurmbrand
20
Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui
Marx:
„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an
bani de buzunar”35
Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din
populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a
primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx
– Engels.
Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.
În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare
câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a
îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se
întâmple chiar acum.”37
„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:
„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în
vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate
chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei
care-i administra casa”38
Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate
decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui
Engels:
„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a
vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în
împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier
pentru moştenire.” 39
Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.
Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar
s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.
Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el –
marele economist – nu ştia decât să piardă.
Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor
abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.
Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură
scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.
Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre
posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.
Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor
aduse până acum.
Note
1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170
2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.
3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.
Marx şi Satan
21
4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.
5. Quoted în Deutsche Tagespost. West Germany, December 31, 1982.
6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.
7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.
8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und
Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and
Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.
9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The
Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964),
pp. 273, 274.
10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.
12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die
Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper),
MEGA, I, i (1), p. 263.
13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.
14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.
15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the
Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.
16. MEW, I, p. 372.
17. Ibid., p. 386.
18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and
Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.
19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics.
Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.
20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.
21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.
22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.
23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere”
(The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.
24. Ibid.. pp. 200, 201.
25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek, N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..
26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.
27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism
by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.
28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.
29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.
30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.
31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.
32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.
33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic”
(Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).
34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker,
Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).
35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann
Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.
36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.
37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.
38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.
39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.
Richard Wurmbrand
22
Capitolul III
CREDINŢA NĂRUITĂ
Apostazia lui Engels
Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi
la el.
Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii
creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:
„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru din Trier (locul de naştere al lui
Marx), un adevărat monstru.
El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să
apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.
El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de
parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. ” 1
Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de
un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.
În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:
„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua.
Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în
timp ce scriu aceste rânduri.„ 2
Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu,
alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de
draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.
Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în
distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale
anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?
Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său
a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.
Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului
creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui
Dumnezeu.
La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care
era totodata prieten cu Marx şi Engels:
„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.
Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.
Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.
În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei
Scripturi şi a Apocalipsei.
În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la
pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…
Marx şi Satan
23
Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în
mod oficial ca profesor.” 4
Omul care l-a convins pe Engels să devina co-munist a fost acelasi Moses Hess, care îl
convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, la Koln, Hess
scrie:
„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta
este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5
A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta
este şi scopul lui Lucifer.
Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.
În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”,
numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6 Engels s-a
mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.
Tragedia vieţii lui Engcls este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a
vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai
târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:
Doamne Iisuse Hristoase,
singurul Fiu al lui Dumnezeu,
o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul. Coboara în toată
binecuvântarea Ta,
Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.
Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.
Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră
este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare
şi va trebui să sufăr chinurile morţii,
ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;
Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,
şi când inima mea va înceta să mai bată,
să-mi pot da duhul în braţele Tale.
Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor, deoarece el se
odihneşte în Tine.
O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei
când din pieptul Tău plin de dragoste
voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.
Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,
îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi
pentru totdeauna.
Trăind în vecii vecilor,
într-o continuă contemplare a Ta,
viaţa mea se va desfăşura din nou.
Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,
ca să poată exista
Binecuvântări şi bunăstare pretutindeni.
Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,
totul se va schimba;
Richard Wurmbrand
24
Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.7
Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:
„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi
măcar o umbra de adevăr.
Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.
Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care,
dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în
ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».
În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar
cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul
meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi
cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca
sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8
Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling –
filozoful întru Hristos, Engels a scris:
„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou,
a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta
neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar
acum.
Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.
Domnul spune în Matei 24:11 – 13:
«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va
fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».
Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face
semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei
aleşi».
Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă
amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi
de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus
de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…
Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării,
pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.
Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună:
pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie
osândiţi.»”
Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de
căpătâi este Biblia. El continuă:
„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul,
declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi
vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…
Ei călătoresc în toata Germania şi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc
învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul,
Marx şi Satan
25
înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a
mortii.”
Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:
“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9
Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de
satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut
că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în
lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei
morale…„10
Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi
Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.
Marx urăşte naţiuni întregi
După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau
de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema
evreiască.
În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat
„împrumutul rusesc”, în care putem citi:
„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură
bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma
războaielor provocate de capitalişti.
Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la
Ierusalim.
Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.
Majoritatea lor e formată din evrei.
Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa
lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât
duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din
întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”
A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?
(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul
„Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui
Iehova.”)
Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.
Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a
parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în
picioare.”11
De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.
Richard Wurmbrand
26
Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc
de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”
El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare
intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu
negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12
Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate
„gunoaie etnice.”14
El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.
Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte
ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în
furtuna revoluţiei.
„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi
dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui
un progres.”
„Până şi numele lor va dispărea.” 15
Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx
scria:
„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie
căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui
cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a
face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”
Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi
distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.
Engels scria în acelaşi spirit:
„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele
reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16
„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.
Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 16
Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă
socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea
acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata
comunistă nu ne vor iubi vreodată.”
În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod
constant despre ei în termeni peiorativi.
Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet
depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.
„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său –
el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama
Marx şi Satan
27
sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui
individ este tot tipic negrilor.”
Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.
Marx îi răspunde acestuia:
„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţară într-un stat
patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie –
declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge
America de pe harta naţiunilor.” 18
Marx a mai scris: „da-i dracului de englezi.”19
În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o
multime de marxisti englezi şi americani.
Satan în familie
Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei
– cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.
(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui
Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl
descriu ca fiind rău.)
Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar
încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.
El apăra dreptul de a profera blasfemii.20
Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:
Către tine se vor înălţa versurile mele
dezlănţuite şi cutezătoare,
O, Satano, rege al banchetului!
În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu
bolboroselile tale!
Căci niciodată, preotule, Satan
nu va sta înapoia ta.
Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile
când din tot sufletul meu desfid zeii.
Al regilor pontificali, al regilor inumani,
al lor este fulgerul care zdruncină minţile.
O, suflete ce pribegeşti departe
de calea cea dreaptă!
Satan este îndurător. Iată, Heloise!
Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,
o, voi oameni!
Te salut, mare răzbunător al raţiunii!
Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!
Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului. 21
Richard Wurmbrand
28
Note
1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life)
(Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.
2. Ibid. p. 97.
3. Ibid., p. 100.
4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.
5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za
Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.
6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction).
MEW, X, p. 312.
7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837.
MEGA, I, ii, p. 465.
8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the
Graber brothers, p. 531.
9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung”
(Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.
10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works
(London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.
11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany
in the Weimar Republic (OiTenbach, 1948).
12. Op. cit., Kunzli, p. 187.
13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The
Dial Press, 1965), p. 32.
14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace to Europe (Glencoe: The Free
Press, 1952), p. 63.
15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.
16. Engels, MEW, VI, p. 176.
17. Deutschland Magazine, February 1985.
18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New
Rochelle, N.Y.: Arlington House).
19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.
20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.
21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony
Movement, 1967).
Marx şi Satan
29
Capitolul IV
PREA TÂRZIU
Dezvăluirile unei servitoare
Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.
Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise
mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta
de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii
surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în
camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în
jurul frunţii.” l
Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de
dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată
iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.
El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce
însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?
Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici
un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?
Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru
un bust al lui Zeus.
În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o
fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.
(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este
singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. din New York.)
Scrisori de familie
Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar,
la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2
Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?
Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul
lui Marx în misterele satanismului?
Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o
scrisoare din august 1844:
„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale
oi pacea şi odihna sufletească.” 3
Richard Wurmbrand
30
În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea
ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare
preot şi episcop44.
Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.
Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea?
Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.
Documente biografice
Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar
neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.
Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.
Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:
„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani,
se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu
al său…” 4
„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta
cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului
de care se temea.” 5
Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.
La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi
cât de mult o dorim!”6
Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn,
filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.
Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.
Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.
Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris:
„După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7
Secretul din viata lui Lenin
Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.
Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare
personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.
Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi
colaborator al lui Lenin.
El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea
şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.
Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica
citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14
noiembrie 1913:
Marx şi Satan
31
„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi
de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu
spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8
În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.
Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:
„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu
ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina
nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9
Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa
conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar
care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?
Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:
„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va
întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară.
Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” l0
Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru
cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.
Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi
executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza
proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.
Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!”
Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar
putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât
să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:
„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă,
încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. „11
Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul
vieţii sale, scria:
“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul
cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”
(2 Timotei 4: 7 – 8).
Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.
Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra
acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de
moarte, spunea:
Richard Wurmbrand
32
„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm
înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc
d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.
NOTE
1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.
2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.
3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V
4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.
5. Op. cit., Mehring, p. 32.
6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.
7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.
8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în
Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.
9. ibid., Vol. 45, p. 86.
10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.
11. „Budilnik”, Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review, New York: 140/1980,
p. 276.
Marx şi Satan
33
Capitolul V
CUMPLITA FALSIFICARE
Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.
Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.
Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii
de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce
a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi
seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a
insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.
Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1
Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia
sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:
„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism
diabolic..”2
El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de
oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în
iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.
Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie
despre acesta în jurnalul său:
„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are
nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea
parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi
care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o
bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic
omenesc în el…”
Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată,
numai cu şosetele în picioare.
„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea.
Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi
eu?”
Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite
religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept,
pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa
pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.
El i-a spus lui Kaganovici:
Richard Wurmbrand
34
„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patru labe şi astfel
reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie
să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui
cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare
rău de omul acela.
Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl
sterg din inima mea.”
Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să
vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri
ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a
pregătit pentru sufletele credincioase.
Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:
„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El
urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi
periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin
unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.
Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el
faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La
început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea
ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când
venea vorba despre acest subiect.
De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în
aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda
şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că
Dumnezeu nu ar exista…
În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl
admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa
deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea
numai lui Dumnezeu.”
A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc.
Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o
repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3
De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie
este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe
pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4
Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii
săi cu ale căror opinii nu era de acord:
„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când
vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5
Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca
despre un posedat.
Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe
Stalin, scria:
Marx şi Satan
35
„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea
comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată
construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6
Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:
„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără
clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea
organizată.”7
Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului,
scria:
„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie
printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit
pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”
Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca
fiind cele mai mari fărădelegi.8
Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care
comandă actele de terorism din întreaga lume.
Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi
piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată.
Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard.
Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea
acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.
Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit
de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să
devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri.
Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.
Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în
această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.
A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu,
denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja
astfel pe comunistii mai importanţi.
Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii,
educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce
semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.
(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea
aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit,
l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura
sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece…
Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)
Richard Wurmbrand
36
Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii
sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa
Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9
Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.
Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba
georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.
Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica
maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost
împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul
său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.
Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din
cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor –
acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă
„groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.
Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla
„Satanovsky”.
Anatole France este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai
de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.
La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul
folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului,
împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12
Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.
La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de
inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14
Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la
acest mormânt.
Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în
ocultism.15
Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o
revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa
căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.
În continuare Mao Tse-Tung a scris:
„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu
confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest
templu “16
Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea
propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.
Cultul violenţei
Marx şi Satan
37
Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o
absurditate.”
Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de
ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.”
Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.
În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:
„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l
înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care
distruge şi ucide cu sânge rece”.
Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi
lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.
Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:
„Comunistii îi detesta pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis
că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale
existente.”
Şi mai departe:
„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi
durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18
Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)
Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de
sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul
obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de
viaţa păcătosului obişnuit.
Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia
ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19
Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această
expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai
numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele
folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului
propus.”20
Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:
„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit
de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre
bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21
Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale
ale comunistilor:
Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară,
patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie
distrusă.”
Richard Wurmbrand
38
Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la
părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin
răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de
frica revoluţiei comuniste!”
Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula
de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”
Lenin: „Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este
materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi
al marxismului.
Lenin, în cuvântarea din 1922: „Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi
apoi masele din Asia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor
cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.” 1
Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura
lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte
până când o crevetă va învăţa să fluiere.”
Cruzime satanică
Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui
Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în
pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau
companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei
comuniste.
De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus –
un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă?
(…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca
instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?
În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile
poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la
un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.
Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele
evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:
D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles
că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi
le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.”
După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit
membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.
Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda
nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.
După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a
spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

1
Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.
Marx şi Satan
39
„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un
angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am
fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece,
fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de
arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”
Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22
Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din
Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit
corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în
poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.
Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care
bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.
Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la
sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare
un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui
copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă
de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar,
părintele Kowalyk.23
În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului
civil, Lenin scria:
„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care
se sustrag de la mobilizare.
Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24
În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.
Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa
preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe
locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în
seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea
sfântului.
Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omoraţi trei mii
de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese
instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor
copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.
Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care,
însă, nu le poate oferi.
De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se
prefacă mai mult.
Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă
atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.
Richard Wurmbrand
40
Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece
şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.
Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.
De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.
Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă din Pitesti ca şi din altele, au fost
torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la
adresa lui Dumnezeu.
Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt
transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii
lui Dumnezeu.
Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).
Păcatul satanic
Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat,
prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut
un vis care mi-a luminat gândurile.
În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în
momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai
aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în
momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă.
(…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să
se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat,
nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău.
Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”
Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui
Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în
mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.
Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a
pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi
frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru,
la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana
ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.
A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus,
Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este
vinovat, este un păcat satanic.
A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar
dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.
Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe
proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte
poartă pecetea satanismului.
În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei
în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă 44.
Marx şi Satan
41
Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului
Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a
fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”.
Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost
atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25
A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic
depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a
mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale,
spunea:
„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are ăntotdeauna o motivaţie. La noi crima
gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă,
«vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul
«ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”
Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii,
motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că
membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.
Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar
fiul meu – impiedicat de a mai studia.
Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin
modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii
marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.
Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:
„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul
minciunilor sale.”26
Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am
apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este
consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27
Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!
Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e
nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974),
binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:
„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez
pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28
„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi
necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi»..
„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci
blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii
îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29
„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon,
mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul
preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30
Richard Wurmbrand
42
Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet
necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.
Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru”
Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare
dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul
descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea
regimului ţarist.
În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o
adevărată blasfemie:
Tatal nostru, care eşti în Petersburg.
Blestemat fie numele tău.
Sfărâmă-se împărăţia ta.
De nu s-ar mai face voia ta
nici măcar în iad.
Şi dâ- ne pâinea pe care ne-ai furat-o.
Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi
ţi le-am plătit până acum. Şi nu ne mai duce în ispită.
Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)
Si pune capăt guvernării lui blestemate.
Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,
Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31
Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem
social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii
Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele
capitalismului:
Capitalul nostru care eşti în Vest.
Sigure fie investiţiile tale.
Fie ca să obţinem profituri.
Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească
în Wall Street ca şi în Europa.
Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi
şi măreşte-ne creditele,
După cum şi noi le mărim pe cele
ale debitorilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi la faliment
Ci ne izbăveşte de sindicate
Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,
puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.
O, Mamona! 32
Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata
Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă
stigmatul păcatului.
Marx şi Satan
43
Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al
împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată
de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui
Iisus.
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent. În
Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:
Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,
Sfintească-se numele tău,
Vie împărăţia ta.
Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi
Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor
după cum nici noi nu le vom ierta.
Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.
Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.
La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este
transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima
Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:
„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca
un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de
clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe
ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea
mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”
În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei
franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub
următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat
cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).
De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a
forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea
salarii mai bune?
Idolatrizarea conducătorilor comunişti
Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.
Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, 10
martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):
Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare
că tu eşti acest soare?
Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.
Albul orbitor al piscurilor munţilor,
Cântă pentru slava lui Stalin.
Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.
La fel şi mesele îmbelşugate.
Cărăbuşii îţi mulţumesc.
Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;
O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.
Richard Wurmbrand
44
Mii de astfel de poezii au fost scrise. Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este
imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:
O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,
Tu care îi faci pe oameni să renască.
Tu care purifici pământul
Tu care reclădeşti veacurile.
Tu care faci ca primăvara să ănflorească.
Tu care faci să vibreze strunele harpelor…
Tu, strălucirea Primăverii mele,
O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.
Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi
ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:
El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.
A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.
Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,
Aşa va fi, precum vrea Stalin…
Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.
O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită
variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:
L-aş fi comparat cu un munte alb –
dar muntele are un vârf.
L-aş fi comparat cu adâncurile mării –
dar marea are un fund.
L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –
dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.
L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –
dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.
Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen,
dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist
din Romania.
Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este
asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi
Abraham.
Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai
este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.
(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a
întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui
congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).
În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din
partea poporului.
Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea
datorită unui miracol.
Marx şi Satan
45
El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra
Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii
Carpaţi.
O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut
ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o
manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33
NOTE
1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.
2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.
3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.
4. Boris Souvarine, Stalin.
5. MEW, XXVII, p. 292.
6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.
7. Ibid.
8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.
9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).
10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev
Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.
11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev
Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.
12. Express, Paris, Oclober 6, 1979.
13. Tempo, Italy, November 1, 1979.
14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).
15. H. Knaust, The Testament of Evil.
16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.
17. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973),
Vol. MI, p. 173.
18. MEW, V,p.457.
19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.
20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.
21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.
22. Russkaia Misi (Russian Thought), Paris, March 13, 1975, în Russian.
23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982,
Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.
24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.
25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.
26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.
28. Alister Crowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.
29. Ibid., pp. 134, 135.
30. Ibid., p. 137.
31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth), Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy
Kingdom Be Destroyed, p. 4.
32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper), Heidelberg, February 5, 1968.
„Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).
33. Paris-Match, December 10, 1982.
Richard Wurmbrand
46
Capitolul VI
UN RĂZBOI SPIRITUAL
Demoni mici şi mari
Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât
un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind
consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi
persecută pe creştini.
Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în
şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.
Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe
cel de „slujitori ai Diavolului”.
Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.
La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi
coadă.1
Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă
în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al
comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.
În localitatea Vitebsk din U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului
comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.
Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva
sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din
organizaţie.
Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.
Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în
internatele speciale ale şcolilor ateiste.
Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii
Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a
trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.
În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la
Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în
care aceştia aveau să fie persecutaţi.
Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei
mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.
El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?”
Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în
mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!”
Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate
că eu însumi sunt Satan”.2
Pravoslavnaia Rus scrie:
Marx şi Satan
47
„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa.
atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se
mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”
În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul
Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea
comuniştilor.
Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în
timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.
Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.
Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În
timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în
faţa acestei statui.3
Batjocorirea obscenă a religiei
Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi
de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.
Dar de ce preoţii de la închisoarea din Piteşti au fost siliţi de către marxiştii din
România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?
De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul
elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii?
De ce această obscenă batjocorire a religiei?
De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp
ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost
smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?
Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă
veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi
pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad”
În închisoarea de la Pitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut
foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră
nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice
Botezului.
Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o
imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.
Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze
în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să
rostească o parte din liturghie. 4
Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe
Biblii deschise. 5
Richard Wurmbrand
48
Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani
cu deplinul acord al conducerii de partid.
Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt
oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a
blasfemiilor satanice?
Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.
În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului,
dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.
Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie
omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de
sorginte satanică.
În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau
de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6
Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au
mulţumit cu atât.
Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să
blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră
supuşi.
În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii
sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.
De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze
astfel de practici îngrozitoare.
Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:
„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi
meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7
Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce
Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.
Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa
torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.
Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.
În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe
procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8
Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de
domeniul trecutului.
Marx şi Satan
49
În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,
Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare
de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9
În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează
discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat
acolo.
Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui
Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru
pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.”
Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă
din Mozambic (ţară comunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe
Dumnezeul tău.”
Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu
care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca
chiar şi pe El.”10
În Chiasso – un oraş din Angola – comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au
aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care
îi adoraţi”
Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre
enoriaşii săi. 11
Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu
pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12
Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire
involuntară:
„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm
împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13
A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna
Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.
Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.
Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.
Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi
de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.”
Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un
Dumnezeu neexistent.
El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se
descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici
putrezind de vii în inchisoare.
În Albania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un
copil.
Richard Wurmbrand
50
În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc
decât în secret.
La procesul intentat Mitropolitului Banjamin din Leningrad, procurorul a spus:
„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui
să fie condamnată la ani de închisoare.”
Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea
Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.
Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga
lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.
În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a
persoanei respective.
Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se
prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor,
trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.
Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în
agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt
nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14
Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au
botezat oameni.
Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune
recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.
Oamenii religioşi din Israel, Pakistan sau Nepal se opun botezului în numele religiei
de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei –
după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme
ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă
comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă
împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”
De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui
Dumnezeu.
„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta
împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”
Practici oculte
Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din
cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn
Schroder.
Marx şi Satan
51
Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul
în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.
Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost
arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat
apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:
Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele
răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.
În Cehoslovacia, Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani
pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.
Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată
în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.
Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care
hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc
următoarele sugestii:
„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti
în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte
eternă…
Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne
strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul
pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut.. ”
În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că
anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că
informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.
Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole
provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord
cu ceea ce îi oferă publicului?
Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o
plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.
„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.
În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre
început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.
Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul
doctrinelor care postulează reîncarnarea.
În timp ce oamenii religioşi din India sunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi
încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi
poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu
sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.
Richard Wurmbrand
52
Capitolul VII
MARX, DARWIN şi REVOLUŢIA
Marx şi Darwin
În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a
omenirii?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui”
(Geneza 1: 26).
Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a
creaţiei”.
Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul
de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce
la aceste obârşii.
Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.
Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut
permanent.
Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii
reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.
Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de
domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de
necesităţile pântecului.
Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care
reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de
natură divină.
Darwin a susţinui că omul provine din regnul animal.
Omul a fost detronat de către Marx şi Darwin. Nereuşind să-L detroneze pe
Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob
al pântecului.

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea lui Darwin este
foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică
a luptei de clasa.”
Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:
„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut
până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii,
L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”
Marx şi Satan
53
(Scopul iniţial al lui Darwin nu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie
în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe
forme. ”
Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,
Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de
către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)
Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi,
reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.
Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian
Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.
Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai
multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”
Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe
diavolul. ”
Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui
Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al
emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către
unii dintre preoţi.

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a
desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau
considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.
Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o
ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn
de inteletualizare.
Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile
literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în
termeni morali.
Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit pe Darwin?1
Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor lui
Darwin concepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei
evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.
Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.
Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că
omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă.
Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.
Darwin a scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea
speciilor, fără implicaţii politice sau economice.
Richard Wurmbrand
54
Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi,
n.r.), teoria lui Darwin a dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni
nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.
Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită
influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură
cu cataclismul social din Rusia secolului XX.
În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist
francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.
El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi
dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă
Supremă.”
Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”.
Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de
Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe
cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa
frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.
Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.
Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau
asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?
Falsul naţionalism al lui Moses Hess
Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses
Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.
În Israel se afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses
Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”
Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:
„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în
primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în
numele lui Dumnezeu.
În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi
exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură
cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să
aştepte fericirea din ceruri…
Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei
muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…
Muncitorii care au reuşii să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor
exploataţi din întreaga lume”1
Marx şi Satan
55
Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a
Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta,
aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a
câştiga adeziunea credincioşilor.
Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuăprinde şi câteva aprecieri
frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct
de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia
cerurilor se situează în lumea de dincolo.
Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin
constituie o dovadă a feluălui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.
După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la
bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3
(prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl
va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.
El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul
diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.
Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu
din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.
El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862
aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi
lupta dintre clase.”5
În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general,
el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.
Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.
După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul
responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.
Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe
Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:
„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater
Dolorosa.” 6
Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe
Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu
pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.
Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.
Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de
sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului
mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după
cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele
omeneşti şi dintre clasele sociale.
Richard Wurmbrand
56
Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei
medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:
„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9
Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am
arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse,
purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în
ritualuri satanice.
Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile.
Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.
În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut
aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul
de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că
acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.
Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea
naţionalismului evreilor! El scrie:
..Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul
religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.
Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor,
atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…
Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10
Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele
străluceşte la fel pentru toată lumea.
Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor,
al ruşilor, al americanilor.
Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice,
spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul
unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.
Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul
celorlalte naţiuni este extrem de suspect.
Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte
popoare împotriva evreilor.
Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess,
tot m-aş opune unei astfel de atitudini.
Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe
care a propagat-o.
Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris
Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.
Marx şi Satan
57
Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.
Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un
evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai
cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12
Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia
socialistă.
Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al
marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare
susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.
Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:
comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.
Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara
Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei”
(Ioan 4: 22).
Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o
violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.
El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor
celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o
înaltă consideraţie.
El scrie:
„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la
apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind
venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai
la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale
întregii omeniri”.
Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei
socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de
revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.
Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El
susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14
Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane
de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.
Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici
guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o
religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.
„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se
împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia
spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.
Richard Wurmbrand
58
Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de
sclavi.”16
Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de
om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels,
organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.
Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess,
pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.
Citez încă o dată cuvintele lui Marx:
„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine
poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”
Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de
descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi
satanism.
Prima carte a lui Hess s-a numit „Sfânta familie a omenirii”.
El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare
că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi
va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a
fost chemat Ioan.”l8
Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal
pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această
carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19
După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă
lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.
În prefaţa cărţii sale, „Judecata din urmă”, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful
german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă
familie.”20
(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut
aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez
cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)
Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l
împiedica însă să vorbească în cartea sa, „Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre
sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei”
şi „viaţa evlavioasă”23.
Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul
diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă
activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii
diabolice”24.
Marx şi Satan
59
Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei
au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.
Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această
privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess.
Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa
intitulată „Despre sistemul monetar”:
„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a
aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această
misiune.
Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.
Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime
se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”
Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins
într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu.
Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de
cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.
Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt
pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:
„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.
„Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.
În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea
rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.
Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. „27
Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?
„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc»,
declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28
Marx va face afirmaţii asemănătoare:
„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei
vechi.” 29
Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice;
de aceea a formulat o doctrină satanică.
Organizaţia Iadul
Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să
demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale
ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor
politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.
Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura
carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale
satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …
Richard Wurmbrand
60
Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea
regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.
Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.
Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt
dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev –
care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.
Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul
revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată
aproximativ în anul 1870).
Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:
„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim
cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32
Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori
care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.
Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:
„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate
asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel
de turma.” 33
„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…
Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34
Netceaev scrie în Catehismul său:
„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale
societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”
Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:
„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime
ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali,
sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte
mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35
Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant:
„Liga revoluţionară mondială”. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin –
colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36
La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter
Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:
„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus
menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură
efeminată.
Marx şi Satan
61
Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o
facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»
De când a venit Bakunin în Anglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind
despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi”.
În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul
care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:
„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da,
acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte
curând.”37
Într-o alta proclamaţie, se afirma:
„În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu,
şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…
Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.
Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă
acolo, în case, în sate…
Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine
este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti
duşmani prin orice mijloace.” 38
În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al
cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse
alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei
societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.
Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie
premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani
după înfiinţarea acestei organizaţii.
În „Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:
„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai
împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii
organizaţiei secrete” 39
În „Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii
«Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care
făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.
Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:
„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu
ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei
franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41
Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:
„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe
oameni să facă o revoluţie.
Richard Wurmbrand
62
Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în
mişcare.
Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”
Şi iarăşi:
„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate
personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi
piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42
În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu
reprezentativ este următoarea proclamaţie:
„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e
nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) –
în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să
căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43
De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.
În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că
în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.
Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani,
comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită
«Iadul».
De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru
ajutorul omenirii?
De ce accentul este pus în mod special pe iad?
Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor
demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti
pentru osânda veşnică.
Originoform
Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a
distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua
adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.
În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi
prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.
Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în
fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.
Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile
creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii
comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma
ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.
Marx şi Satan
63
Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox
– apostol din stirpea lui Iuda.
Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.
Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.
În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în
ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.
Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei
pentru ţările musulmane la Constanţa (Romania).
În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi
rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei,
pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.
Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a
fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns
secretarul lui Papa Paul al VI-lea.
Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist
şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.
Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme
religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44
NOTE
1. Montgomery Hyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.
2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines:
Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism
for the German People, pp. 71-73.
3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach,MEGA,I, i(2),p.261.
4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/
5. Moses Hess, Rome and Jerusalem (New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.
6. /Mc/, p. 15.
7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works), Rome and Jerusalem (Cologne:
Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.
9. /Mc/., p. 27.
10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.
11. /Mc/., p. 308.
12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.
14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în
Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.
15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The
Philosophy of Action),
16. ibid.. p. 138.
17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.
18./Mc/., p. 32. 19. /Mc/.,p. 121. 20./Md.,p.421.
21. Op. cir., Dudko,p. 53.
22. Op. cil, Silbemer, p. 421.
23. Ibid
Richard Wurmbrand
64
24./Mc/., p 418.
25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen”
(Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag),
1961, p 345
26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.
28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle
(The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.
29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.
30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works.
Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp
Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.
31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House,
1937), Vol 3, p.435.
32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works,
Vol. 12, p. 194.
33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.
34. Ibid., p. 322.
35. Ibid., p. 324.
36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.
37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social
Movements în Russia (London, 1897), p. 94.
38. Op. cit, Volodin, p. 223.
39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground în Russia (Moscow, 1965), p. 398.
40. Volodin, loc. cit.
41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8. 42. „Russkaia Misl”,
November 17, 1983.
180
43. Op. cit., Volodin, p. 155.
44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în
French), Vol. III, pp. 233ff.

 

Alimente nesanatoase; Tratamente interne cu dovleac/ Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA/ Sfaturi pentru o noapte odihnitoare etc

 

Preparate terapeutice din dovleac9999

Mierea de dovleac

Un dovleac de marime medie se spala bine si i se taie un capac prin care se scot semintele cu o lingura de lemn. Dovleacul se umple cu miere de albine, de preferat de salcam, lasand un loc de doua degete pana la marginea taiata. In loc de miere, dovleacul se poate umple cu zahar, daca este posibil – cu zahar brun. Capacul se aseaza la loc si se lipeste cu aluat sau cu scoci. Asezat intr-un lighean potrivit, dovleacul se lasa intr-un loc intunecat, la temperatura camerei, timp de 10 zile. Se va lasa un lichid care se toarna in borcan, apoi dovleacul se curata atent de coaja si se toaca prin masina de carne sau cu un blender si se amesteca cu sucul. Se consuma cate o lingura de trei ori pe zi, cu 40 minute inainte de masa, timp de 20 de zile. Pentru profilaxie, puteti consuma 1-2 linguri pe zi, in tot timpul anului.
Ce boli vindeca: dureri de stomac, constipatie, colita, in diete pentru copii prea grasi, afectiuni gastro-intestinale, edeme. Li se recomanda si persoanelor care au suferit de hepatita. Este un adevarat balsam pentru ficat, caruia ii restabileste functiile afectate.

 Pe www.informatii-agrorurale.ro  mai puteti citi despre :

 CLISME,   Tinctura de dovleac ,  CODITELE DE DOVLEAC, Tratamente cu  SEMINTELE DE DOVLEAC, Tratamente externe cu dovleac ,Contraindicatiietc 

 

 

Mierea de dovleac se foloseste si sub forma de clisma. Este o metoda de indepartare din intestinul gros a polipilor si a excrescentelor diverse. Daca pe corp aveti multe papiloame, este foarte probabila si prezenta lor in intestinul gros. Dupa procedurile cu clisma, la unii oameni dispar partial si verucile de pe corp. * Se imbunatateste starea bolnavilor de cancer, ciroza, colita, prostatita si hemoroizi.
Metoda de folosire. Se dizolva 300 g de miere de dovleac in 200 ml apa clocotita, se raceste pana la 37-38C. In prealabil, se face neaparat o clisma cu 1,5 litri de apa calduta, amestecata cu 500 ml de ceai de musetel sau rostopasca (altfel e greu de mentinut clisma cu miere, timp de 30 de minute). La clisma cu miere, bolnavul sta culcat pe burta, pe spate, apoi pe partea dreapta si stanga. Dupa eliberarea intestinelor, se repeta inca o data clisma, cu 2 litri de apa. Procedura se face o data pe saptamana, pana la rezolvarea problemei. Cel mai bine fara pauza.

(Medicii antici si calugarii din Tibet au descoperit demult o particularitate importanta a organismului uman: in intestine, absorbtia este mult mai rapida decat in stomac. Aproape 80% din boli erau vindecate cu clisme. Bineinteles, nu putem rezolva toate problemele intestinale numai cu ajutorul irigatorului, dar oferim organismului un mare sprijin in lupta cu diverse afectiuni, imbunatatind nivelul de imunitate).

Tinctura de dovleac

Pentru acei care nu au voie sa consume zahar sau au alergie la produse apicole, propun un alt remediu din dovleac pe baza de alcool, care ajuta si la eliminarea pietrelor din colecist. In partea de sus a unui dovleac de aproximativ 3 kg, se decupeaza un capacel rotund (dupa metoda vanzatorilor de pepeni), de marimea gatului unei sticle. Capacelul se scoate atent si in orificiul obtinut se toarna 500 ml de alcool dublu rafinat. Capacelul se introduce la loc, se lipeste cu leocoplast in 3-4 straturi (ca sa nu se evapore alcoolul) si se lasa la macerat 30 de zile. De 2-3 ori pe zi, bostanul se agita bine. La urma, dovleacul se curata de coaja, lichidul se toarna deoparte, iar miezul se da prin masina de tocat sau storcatorul de suc, se stoarce bine si se amesteca impreuna cu tot lichidul pus deoparte. Se bea cate o lingura, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de masa, timp de 3-4 saptamani.

CODITELE DE DOVLEAC

* Dureri de dinti. In dulapul cu medicamente din fiecare casa trebuie sa avem cateva codite uscate de dovleac. Ele se toaca marunt, se rasnesc in masina de cafea si se confectioneaza o tigara. Se trage fumul in gura, fara sa ajunga in plamani. Se tine cateva secunde, apoi se da afara.
Preparat diuretic si colagog. (In popor, afectiunii se se spune „bila lenesa”). Se toaca marunt 2 linguri cu codite verzi sau uscate de dovleac, si se fierb 15 minute in 500 ml de apa. Decoctul racit si strecurat se bea in timpul zilei, in 3-4 reprize.
*Afectiuni hepatice cu dureri. Se aduna 30-40 de codite de dovleac, se taie marunt si se usuca intr-un cuptor putin incalzit. Intr-un vas emailat se pun 2 linguri cu varf de codite, se toarna 500 ml apa rece si se aduce pana la punctul de fierbere pe foc mic. Se tine in clocot 2 minute si se infuzeaza acoperit 3 ore. Se beau cate 100 ml, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de masa, timp de 2-3 luni.

SEMINTELE DE DOVLEAC
Semintele de dovleac sunt probabil cel mai cunoscut leac popular pentru eliminarea viermilor intestinali si vindecarea afectiunilor de prostata.
In cazul oxiurilor si al limbricilor, li se recomanda in special copiilor, deoarece nu sunt toxice si nu afecteaza organismele in crestere. Pentru marirea efectului, se consuma in combinatie cu purgative naturale, de exemplu cu ulei de ricin. Pentru adulti se prepara ulei din seminte. Se piseaza bine un paharut de seminte, se amesteca cu 5 paharute (de aceiasi marime) de ulei de floarea-soarelui fierbinte, se toarna intr-un termos unde se lasa 2-3 zile. Se consuma o lingura dimineata si una seara, cu 20-30 de minute inainte de masa.
Guta, dureri de articulatii. Pentru diminuarea durerilor de guta, stramosii nostri preparau „lapte de bostan”, din 2 linguri de seminte decojite (cu pielita verde pastrata) si un pahar de apa calda. Semintele se lasa in apa ca sa se umfle pe timp de noapte. Dimineata, se trec prin masina de tocat, se amesteca cu apa in care au stat noaptea, pana se obtine o pasta omogena. Cantitatea obtinuta se consuma in timpul zilei. O cura dureaza 10-15 zile. In timpul tratamentului, se renunta la alcool, mancare sarata si iute, condimentata abundent.
Cistita. 200 g de seminte pisate se infuzeaza in 500 ml de apa clocotita (de preferat in termos) timp de 8-10 ore. Se bea fierbinte, cate 100 ml de patru ori pe zi, intre mese pana la imbunatatirea situatiei.
Infuzia si decoctul din seminte pisate se folosesc, de asemenea, pentru imbunatatirea digestiei si a lactatiei. Calitatile terapeutice ale semintelor se datoreaza compozitiei bogate in microelemente (fosfor, siliciu, calciu, potasiu, fier, magneziu), vitamine, zaharuri, carotenoizi, o gama mare de acizi.

Contraindicatii

Consumarea dovleacului crud este contraindicata persoanelor cu gastrita, cu aciditatea sucului gastric scazuta, cu ulcer gastric si cu diabet avansat. Persoanele care sufera de balonari si cei care se afla in perioada acutizarii (agravarii) bolilor cronice ale stomacului trebuie sa foloseasca dovleacul cu precautie.

Tribuna medicală

Poluarea aerului – mai periculoasă decât se credea

Un studiu recent publicat în Marea Britanie afi­şează o cifră neagră: în fiecare an, pe pământ mor 5,5 milioane de oameni din cauza poluării aerului pe care îl respiră. În marile centre urbane, cu aer foarte murdar din cauza arderii combustibililor şi a disper­sării pulberilor din şantiere, principalele boli care scurtează viaţa sunt alergiile respiratorii, astmul, cancerul pulmonar, infecţiile respiratorii recidivante. Soluţia la poluarea aerului este alegerea unei locuinţe în afara aglomeraţiilor, în zone protejate de spaţii verzi şi perdele forestiere, un remediu „imoral”, având în vedere cât de puţini oameni îşi pot permite acest „lux”. Un studiu american, având ca subiecţi peste 100.000 de femei, demonstrează fără echivoc aceeaşi soluţie: persoanele care locuiesc în spaţii înconjurate de copaci şi verdeaţă au un risc redus cu 34% de a dezvolta afecţiuni respiratorii şi cu 13% mai mic, să facă o formă de cancer. Mai mult, persoanele care locuiesc în zone cu verdeaţă au o mai mare dispoziţie spre socializare şi spre acti­vitate fizică, un risc de depresie şi de nevroze mult mai scăzut. Pe ansamblu, speranţa de viaţă a celor ce locuiesc aproape de natură este cu 12% mai mare!

Suc de lămâie în loc de sare

Multor bolnavi de hiper­ten­siune sau aflaţi sub tratament cu corti­coizi le este foar­te dificil să ţină un re­gim fă­ră sare. Or, un con­sum ri­dicat de sa­re, în ca­zul a­ces­­tora, poa­te produce tulburări gra­ve de sănătate, mergând până la deces. Care este so­luţia pentru a ţine un regim hipo­sodic şi a nu suferi din cauza gustu­lui ali­men­telor? Ei bine, câteva pi­cături dintr-o lămâie proaspătă au darul de a amplifica gustul sărat şi a face mâncarea mult mai agrea­bilă. Acest efect apare în cazul a nouă din zece subiecţi testaţi în acest sens. Mai mult decât atât, lă­mâia în sine este un medi­cament, întrucât scade uşor ten­siunea arte­rială, reduce infla­maţiile, combate alergia, reduce efectele adverse ale derivaţilor de cortizon.

Şi-a ros unghiile şi-a murit

Cazul recent al unui britanic, decedat din cauza… rosului un­ghi­ilor, a adus în actualitate acest tic aparent inofensiv, care afectează în jur de 0,5% din populaţia globului. Britanicul în cauză a făcut infecţii repetate la nivelul degetelor, care au culminat cu o septicemie ce nu a putut fi ţinută sub control cu anti­biotice, cauzând moartea pacientului. Considerat un simplu tic, rosul unghiilor este, cel mai adesea, expre­sia unor emoţii negative puternice, care pot produce daune colaterale importante. Persoanele care îşi rod unghiile sunt caracterizate de porniri autodistructive, cauzate de lipsa de încredere în sine, de autoîn­vi­novăţirea nejustificată sau de un perfecţionism prost înţeles. Tehnicile de relaxare, controlul respiraţiei şi, nu în ultimul rând, şedinţele de psihoterapie sunt cele mai bune remedii împotriva acestui obicei cu potenţial dăunător ridicat.

Doar de bine, despre salcie

Tribuna medicală

Doctorii germani au demonstrat de curând că administrarea aşa-nu­mitelor aspirine naturale (extracte naturale din scoarţă de salcie, stan­­dardizate în salicilaţi) conduce la creşterea capa­ci­tăţii de luptă în faţa infecţiilor bacteriene. Ex­trac­tul de salcie potenţează acţiunea antibio­ti­celor de sinteză şi a celor naturale, cum ar fi ex­tractul de grepfruit sau uleiul de oregano săl­batic, contra aşa-numitelor bacterii rezistente la tratament. Fie că vorbim de E.Coli, de sta­fi­lococul auriu sau de bacilul tuberculozei, salcia ajută organismul să învingă aceste microor­ga­nisme şi să prevină eventualele recidive.

Amatorii de fast-food consumă plastic!

O analiză realizată pe un eşantion de peste 6.000 de consumatori de hrană de tip fast-food arată că în sângele acestora există compuşi ai plasticului, în concentraţii cu 20 până la 43% mai mari decât în cazul persoanelor care consumă hrană pregătită casnic. Îngrijorător este că bisfenolul A şi ftalaţii din plastic, odată ajunşi în sânge, produc la femei tulburări de menstruaţie, la bărbaţi efeminare, iar la ambele sexe, tumori benigne şi maligne. Cum ajunge plasticul în hrană? Prin depo­zitarea semipreparatelor în pungi şi containere de plastic, prin încălzirea hranei la microunde, în recipiente de plastic, prin păstrarea şi servirea băuturilor carbogazoase (şi nu numai) în sticle şi pahare de plastic. Concluzia: reduceţi consumul sau chiar eliminaţi complet fast-food-ul din hrana dvs., oricât de tentant ar fi. Veţi împiedica astfel introducerea unor substanţe toxice în organism, care sunt foarte greu de eliminat şi produc efecte nocive pe termene lungi sau foarte lungi.

Atenţie la băile fierbinţi

Tribuna medicală

Se ştie că o baie la 39-40 de grade Celsius, cu o durată de 15 minute, activează puternic imunitatea, relaxează muscu­la­tura şi psihicul, fiind un remediu rapid contra gripei, stresului, ne­­vral­giilor şi crampelor mus­culare. Totuşi, medicii aver­tizează că aceste băi tre­buie făcute foarte rar, de­oa­rece deshi­dratează şi con­duc la pier­derea elas­ti­cităţii pielii, pro­duc va­ria­ţii excesive ale ten­siunii arteriale, iar la bărbaţi sunt vinovate de scăderea ferti­li­tăţii. Băile fierbinţi dere­glează, pe moment, activi­tatea sistemului nervos, producând mai ales tul­bu­rări de echilibru, soldate cu căzături pe cimentul ud, cu consecinţe imprevizibile.

Anti-acidele afectează rinichii

Utilizarea vreme îndelungată a unor me­dicamente folosite contra arsurilor gastrice, a refluxului esofagian şi a ulcerului gastric produce leziuni la nivelul rinichilor. „Jurnalul American de Nefrologie” afirmă că mai ales substanţele care inhibă (nu şi cele care tam­ponează) secreţia de acizi gas­trici afectează, în timp, capaci­tatea de filtrare a rinichilor, pu­tându-se ajunge până la insu­ficienţă renală. Ca ata­re, o te­rapie mai sigură îm­­potriva afecţiunilor pro­duse de hi­peraciditate este folosirea remediilor natu­rale, cum ar fi cărbunele activ, chito­sa­nul, obligea­na şi muşeţelul.

Cannabisul – cod portocaliu

Tribuna medicală

În plină campanie de legiferare a acestui drog, considerat uşor şi nevinovat, un studiu american vine să arate că, la consumatorii sistematici ai celebrelor joint-uri, scade secreţia unui neuro-transmiţător foarte important, numit dopamină. Această scădere conduce, în timp, la depresie, la incapaci­tatea consu­ma­torilor de a se mo­biliza pen­tru a-şi înde­plini în­datoririle, la pierderi de me­­morie şi la tul­bu­rări de raţio­nament. Din spirit de drep­tate, cercetările arată, totuşi, că aceste efecte sunt con­si­derabil mai reduse de­cât în cazul co­cainei, heroinei şi chiar al al­coolu­lui, acesta fiind şi el un drog, mai puternic decât se crede de obicei.

MammaPrint – chimioterapia la control

La întâlnirea „Asociaţiei Americane de Studiu al Cance­ru­lui”, care a avut loc zilele tre­cute, o echipă de me­dici new­yorkezi a prezen­tat o metodă re­vo­luţionară de analiză gene­tică a celu­le­lor canceroase de la sân, nu­mită MammaPrint. Con­form cer­ce­tăto­ri­lor, această me­to­dă arată cu maximă precizie dacă o pacientă are sau nu ne­voie, după operaţia de can­­cer la sân, de invazivul tra­tament prin chimio­te­rapie. Ei bine, în urma unui stu­diu impresionant, care a im­plicat 6.700 de paciente din 110 centre medicale, s-a dovedit că bolnavele că­ro­ra analiza genetică le-a arătat că NU au nevoie de chi­miote­rapie au avut un procent impresionant de su­pravieţuire, de peste 95%! Intere­sant şi totodată ex­trem de îngrijorător este faptul că, dacă recomandarea de chimioterapie ar fi fost fă­cută conform protocoa­lelor clasice (folosite în toate lumea, în prezent), pro­centul de supravieţuire al pa­cientelor ar fi fost de câteva ori mai mic.

Zahărul hrăneşte cancerul

Tribuna medicală

Un studiu de medicină experi­men­tală arată că o dietă cu conţi­nut foarte scăzut de zahăr şi ami­don, dar bogată în grăsimi sănă­toa­se, obţinute din uleiuri presate la rece şi din seminţe neprăjite, face ca o formă foarte agresivă de cancer cerebral (glioblastom) să stagneze sau chiar să intre în remisie. Cercetătorii de la Univer­sitatea texană Arlington susţin că o cantitate mărită de glucoză în sânge hrăneşte cu predilecţie celulele canceroase, motiv pentru care alimentele cu indice glicemic mare, cum ar fi dulciurile, făina albă, ore­zul decorticat, cartofii procesaţi, trebuie evitate. În schimb, grăsimile din măsline, susan, alune, ara­hide, nuci de caju neprăjite ajută la ţinerea glucozei sub control şi împiedică dezvoltarea tumorilor.

Afecţiunile colonului – DIVERTICULITA

– Hrana înaintaşilor noştri conţinea o mare cantitate de fibre şi, de aceea, ei aveau un intestin sănătos. Însă de la începutul secolului 20, populaţia din ţările cu economie avansată s-a orientat tot mai mult spre alimentele procesate industrial, astfel încât consumul de fibre s-a redus drastic şi prevenirea tulburărilor digestive, printre care se numără şi diverticulita, este tot mai dificilă –

Prin diverticuloză se înţelege o afecţiune a colonului, întâlnită frecvent la persoanele vârst­nice, mai exact la circa 50% dintre oa­menii trecuţi de 70 de ani. Ea se manifestă prin con­stituirea unor diverticuli: nişte cavităţi de forma unor săculeţi sau degete de mănuşă, un fel de „buzunăraşe” de mucoasă ieşite în exterior, prin peretele intesti­nului. În ele se pot aduna resturi de alimente digerate ori seminţe mărunte. Când înăuntrul acestor cavităţi apar inflamaţii sau chiar o infecţie, avem de-a face cu cel de-al doilea stadiu al bolii, şi anume diverticulita. Spre deosebire de diverticuloză, care poate trece mult timp neobservată şi e descoperită de obicei întâmplă­tor, de exemplu cu ocazia unei colonoscopii, diverti­cu­lita provoacă o serie întreagă de simptome neplă­cute, care obligă pacientul să se prezinte la medic: pri­ntre altele, dureri cronice în abdomenul inferior, balonări, crampe şi o alternanţă de constipaţie şi dia­ree. Merită reţinut faptul că această boală – prezentă frecvent în ţările europene şi mai ales în vestul conti­nentului, se întâlneşte rarisim în acele regiuni ale glo­bului unde oamenii continuă să consume alimente bo­gate în fibre, aşa cum se întâmplă în Africa şi Asia.

Buzunăraşele cu dureri

Cum se ajunge la formarea acestor săculeţi în mucoasa intestinală? Medicii acuză fără drept de apel deprinderile alimentare greşite ale pacienţilor. Dr. Andrew Weil, profesor la „College of Medicine” din cadrul Universităţii Arizona din Tucson, este de pă­rere că majoritatea suferinzilor de diverticulită au un stil de viaţă nesănătos. Ei ingerează de regulă prea pu­ţine fibre, suferă deseori de constipaţie, deci au probleme cu defecaţia, scaunul lor fiind uscat şi dur. Efortul şi „presiunea” la care sunt supuşi pe scaunul de toaletă slăbesc, în cele din urmă, pereţii intesti­nului gros. Apar diverticulii, în interiorul cărora se depozitează resturi de alimente care fermentează, se descompun şi creează probleme pe tubul digestiv.
Vestea bună este că diverticulita poate fi evitată relativ uşor, pur şi simplu adoptând o alimentaţie corectă. Secretul unui intestin sănătos îl reprezintă hrana cu un conţinut ridicat de fibre. Tot ce aveţi de făcut este să mâncaţi cât mai multe legume, fructe, legu­minoase, cereale integrale şi pâine din făină inte­grală. Apoi, este nevoie să beţi suficiente lichide, pen­tru ca fibrele să poată aluneca fără dificultate prin intes­tin. Nu uitaţi: combătând constipaţia, preveniţi şi diverticulita. Dar atenţie! La o diverticulită acută va fi necesar, dimpotrivă, să micşoraţi cantitatea de fibre, astfel încât să daţi intestinului răgazul de a se vindeca. Timp de câteva zile, încercaţi să vă rezumaţi la mâncăruri sărace în fibre şi să beţi lichide care nu au aspect tulbure. Apoi reintroduceţi progresiv fibrele în meniu, suplimentându-le aportul cu câte 5-15 grame zilnic. În acest mod, veţi permite intestinului să se obişnuiască din nou cu ele.

Alimente cu valoare terapeutică împotriva diverticulitei

** Merele

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

Un măr mâncat în fiecare zi ar putea să vă scu­tească de o vizită la doctor. Consumul de fibre solu­bile şi insolubile (un măr de mărime medie cuprinde aproximativ 3 grame de fibre) asigură o desfăşurare normală a procesului digestiei, prevenind atât con­stipaţia, cât şi consecinţele ei, inclusiv diverticulita. În cartea sa „The Color Code” („Codul culo­rilor”), medicul american James Joseph ne sfătuieşte să alegem mere de diverse culori.

** Seminţele de cânepă
Cantitatea recomandată zilnic, de 2 linguri de se­minţe decorticate de cânepă (19 grame), conţine 5.360 miligrame de acizi graşi Omega-6, 1.500 mili­grame de acizi graşi Omega-3 şi 3 miligrame de acid gamma-linolenic. Seminţele de cânepă dau gust bun diferitelor combinaţii de musli, ca şi salatelor şi su­pelor. Chiar dacă nu sunt foarte ieftine, ele rămân, to­tuşi, o sursă de Omega-3 mai convenabilă ca preţ de­cât capsulele cu ulei de somon, de pildă. Le găsiţi în magazinele naturiste, ca şi pe internet, la diverşi dis­tri­buitori.

** Muşeţelul

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În limba spaniolă, muşeţelului i se mai spune şi „manzanilla”, adică „măr mic”. Într-adevăr, el degajă o aromă de măr şi s-ar putea să vă fie de tot atâta folos ca şi fructul. Fitotera­peuţii Simon Mills şi Kerry Bone îl recomandă în lucrarea lor „Prin­ciples and Prac­tices of Phytotherapy” („Prin­cipii şi prac­tici de fito­terapie”), însă, mai curând, în scop profilactic, de­cât cu­rativ.
Terapeutul ame­rican Da­vid Hoffman, care a stu­diat metodele de trata­ment natural cu plante în Marea Bri­tanie, propune ca re­mediu antiinflamator pentru problemele in­testinale ceaiuri de muşeţel sau mentă, băute pe întreaga du­rată a zilei, precizând totodată că menta are şi un efect de neutra­lizare a acidului gas­tric (antiacid). S-ar crede că salicilaţii din muşeţel (similari cu cei din tabletele de aspirină) ar fi con­traindicaţi la diverticulită, dar Hoff­man afirmă că această plantă medicinală este deosebit de eficientă la afecţiunile intestinale în general, iar la diverticulita acută în special, fiindcă poate ameliora durerile datorită apigeninei (un puternic inhibitor al enzimei COX-2) şi mai multor compuşi cu acţiune calmantă pe care îi conţine. Odată ajuns în intestin, cea­iul eliberează uleiuri cu efect antiinflamator. Reţeta lui David Hoffman arată astfel: se toarnă apă clocotită peste 2 linguriţe de muşeţel, se lasă la infu­zat 5-10 minute, apoi se strecoară şi se bea la sfârşitul meselor.

** Curcuma
Oricât ar părea de ciudată ideea că mâncărurile indiene iuţi vă pot fi de ajutor în diverticulită, ea co­res­punde, totuşi, adevărului. Curcuma este principalul ingredient din pulberea de curry, are o puternică ac­ţiune antiinflamatoare şi şi-a cucerit locul în medicina tradiţională, deja cu milenii în urmă. Terapeuţii in­dieni ayurveda o întrebuinţau contra inflamaţiilor de orice fel. Ea are multiple indicaţii terapeutice pentru problemele aparatului digestiv şi poate, printre altele, să reducă inflamaţia la nivelul diverticulilor.
Cea mai importantă substanţă bioactivă din curcu­ma este curcuminul, care posedă proprietăţi tămădui­toare ieşite din comun. Dr. Jonny Bowden, specialist în nutriţie, autorul volumului „The Most Effective Na­tural Cures on Earth” („Cele mai eficiente trata­men­te naturiste din lume”) elogiază extraordinarele efecte antiinflamatoare ale curcumei, recomandând-o ca pe un remediu salvator pentru diverticulii inflamaţi şi infectaţi. Dacă suferiţi de diverticulită, aţi putea încer­ca să preluaţi în meniul dvs. feluri de mâncare asezo­nate cu curry. O soluţie mai blândă ar fi să presăraţi pulbere de curcuma peste legumele fierte din farfurie. Sau să luaţi capsule cu curcumin.

** Seminţele de in

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În cartea lor superb ilustrată „Natural Geogra­phic Desk Reference to Nature’s Medicine”, Steven Foster şi Rebecca L. Johnson recomandă seminţele de in ca pe un laxativ neagresiv şi lipsit de riscuri, util în constipaţia cronică, diverticulită şi sindro­mul colo­nului iritabil. Pentru tra­tarea di­ver­ticulitei este indi­cat să se ia una, până la trei lin­guri de semin­ţe de in măcinate, de 2-3 ori pe zi, cu multă apă. Nu înghiţiţi semin­ţele întregi, fiindcă vă pot rămâne în diver­ticuli. Seminţele de in sunt foar­te bogate în fibre, iar aces­tea reprezintă condiţia de bază pen­tru a avea un intestin să­nătos. Totodată, mai conţin şi acid alfa-linolenic, unul din acizii graşi nesaturaţi Omega-3.
În cartea doctorului Donald O. Ru­din, intitulată „The Ome­ga-3 Phe­nomenon” („Feno­me­nul O­me­ga-3”), ca şi într-o serie de articole publicate ulte­rior, se arată că, atunci când se află într-o proporţie corectă cu Omega-6, acizii graşi Omega-3 pot fi de ajutor în peste cincizeci de afec­ţiuni, printre care şi diverti­culita. Din păcate, în organismul majo­rităţii oamenilor, Omega-3 şi Omega-6 sunt prezenţi într-o pro­porţie nefavorabilă. Când echilibrul se re­sta­bileşte, Omega-3 are un efect antiin­flamator dovedit, aşadar poate contribui la evitarea apariţiei unor complicaţii de natură inflamatorie sau infecţi­oasă la diverticuli. Alte surse bune de acid alfa-lino­lenic sunt cânepa, chia şi nucile.

** Menta
Nu există până în prezent un studiu care să confirme acţiunea benefică a mentei la diverticulită, însă ea este un remediu clasic, întrebuinţat cu rezul­tate excelente la felurite tulburări digestive. Frunzele ei conţin câteva substanţe carminative (care favori­zea­ză evacuarea gazelor din intestin) şi peste o duzină de compuşi cu efect antiinflamator, calmant şi analge­zic. Acest conţinut de substanţe vegetale secundare o recomandă de la sine. Iar unii terapeuţi – ca de pildă David Hoffman, pe care l-am menţionat anterior – consideră că infuzia de mentă este foarte utilă contra diverticulitei.

** Cimbrul
Cimbrul este o sursă bună de fibre şi, pe lângă ele, mai cuprinde un mare număr de compuşi cu rol anti­spastic, antiinflamator şi analgezic. Îl puteţi include cu încredere, ca pe o armă eficientă, în arsenalul dvs. de luptă contra diverticulitei. Folosiţi-l pentru a îm­bunătăţi gustul sosurilor, al supelor şi salatelor.

** Prunele uscate
Sunt foarte bogate în fibre şi au fost privite dintotdeauna ca remediul cel mai eficient împotriva constipaţiei, care este principalul factor de risc al di­verticulitei. De asemenea, conţin dihidroxifenil-isatin, o substanţă care stimulează contracţiile intes­tinului, necesare pentru a avea scaune regulate. În prunele uscate se mai găseşte şi sorbitol, un zahăr na­tural care, asemenea fibrelor, atrage mari cantităţi de apă în tubul digestiv, făcând astfel posibilă deplasarea con­tinuă a conţinutului intestinal.

** Tărâţele de grâu

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

În opinia medicilor şi a nutriţioniştilor, tărâţele de grâu sunt cea mai sigură, mai eficace şi mai ieftină modalitate de evitare şi combatere a constipaţiei – deci, implicit, şi a diverticulitei. Medicul britanic Neil Painter a fost cel dintâi care a afirmat, în concluziile îndrăzneţului său studiu din anul 1972, că diver­ticulita ar putea fi cauzată de cantitatea insuficientă de fibre din alimentaţie. Potrivit estimărilor sale, în tărâţele de grâu se găsesc de cinci ori mai multe fibre decât în pâinea integrală, ceea ce face din ele o ade­vărată „bombă” de fibre. Cu tărâţele de grâu n-aveţi cum să daţi greş.
Vă putem sugera o combinaţie care va fi şi foarte bună la gust. Puneţi într-un vas un pumn de scoarţă de ulm roşu şi doi pumni de frunze proaspete de mentă, turnând deasupra atâta apă, cât este nevoie ca să le acopere. Fierbeţi-le puţin la foc mic, apoi luaţi vasul deoparte şi îngroşaţi amestecul cu miere, aşa încât să capete consistenţa unui sirop. Păstraţi-l la rece. Luaţi din el cât doriţi să mâncaţi, adăugându-i tărâţe sau fulgi de grâu.

O formulă specială

La o diverticulită acută, vă puteţi ameliora simp­tomele folosind câteva plante emoliente. Ele căptu­şesc pereţii colonului cu un strat protector, îl cal­mează şi ajută la vindecarea ţesutului inflamat şi iritat. În America, se întrebuinţează în asemenea cazuri un amestec de plante cunoscut sub denumirea „Robert’s Formula” („Formula lui Robert”). El se compune din ulm-roşu, nalbă-mare şi pălăria-cu­cului. Uneori se mai adaugă echinacea şi genţiană, pentru întărirea sistemului imunitar.

Alimente de consumat cu prudenţă

Seminţele, ca şi fructele şi legumele care au se­minţe şi sâmburi riscă să provoace mari neplăceri pa­cienţilor cu diverticulită, în special în faza acută a bolii. Ele pot rămâne în diverticuli, iritând intestinul. De aceea, ar fi indicat să evitaţi următoarele alimente.
Seminţe: mac, susan, floarea soarelui.
Fructe şi legume cu sâmburi: căpşuni, rodii, zmeură, roşii.
Pop-corn-ul poate să creeze aceleaşi probleme, de aceea ar fi mai bine să renunţaţi la el.

Din cămara cu ierburi de leac

 

Afecţiunile colonului - DIVERTICULITA

 

Rădăcina de ignamă sălbatică reduce infla­maţia şi ameliorează spasmele dureroase, fiind din acest motiv un remediu foarte util în tratarea afecţiunilor gastrointestinale, deci şi a diverti­culitei. Efectul ei calmant la sindromul colonului iritabil este de asemenea susţinut cu dovezi ştiin­ţifice.
Vorbim aici despre o plantă perenă din flora spon­tană a Americii Centrale şi de Sud, care creşte în zone umede şi împădurite. Nu trebuie confun­dată cu ignama vândută uneori în supermarketuri, care face parte din familia cartofilor dulci. Diosco­rea villosa, ignama sălbatică, se comercializează numai prin magazinele naturiste.
Fitoterapeuta californiană Kathi Kevill, autoa­rea cărţii „The Illustrated Herb Ency­clo­pedia” („Enciclopedia ilustrată a plantelor”) ne pro­pune o re­ţetă ce merită încer­cată: 2 părţi rădăcină de igna­mă sălbatică (antispastică şi an­tiinfla­matoa­re), 1 parte valeria­nă (relaxează şi linişteşte tubul digestiv), 1 parte călin ame­rican – Vibur­num pru­nifolium (antispastic), 1 parte mentă (antispastică şi anti­inflama­toare).
Suferinzilor de diverticulită li se recomandă să dea într-un clocot un litru de apă cu câteva linguri din acest amestec de plante.

Sfaturi pentru o noapte odihnitoare

Sfaturi pentru o noapte odihnitoare

Respectând următoarele reguli, veţi putea preveni tulburările de somn sau vă veţi îmbunătăţi simţitor odihna nocturnă – fără niciun fel de efecte secundare nedorite.

1 Cu trei sau patru ore înainte de a vă băga în pat, renunţaţi la băuturile energizante, cum sunt ca­fea­ua, cola şi ceaiul negru. Şi nicotina creează probleme somnului.
2 Consumaţi cât mai puţin alcool. Ce-i drept, un pahar de vin sau de bere, seara, vă poate ajuta să ador­miţi mai uşor. Însă cantităţile mai mari vă pot pro­voca întreruperi ale somnului sau coşmaruri în a doua parte a nopţii. Pe termen lung, consumul frec­vent de alcool are drept consecinţă un somn agitat şi superficial.
3 Mulţumiţi-vă cu o cină uşoară. Mesele grele, seara, stimulează activitatea stomacului şi a intes­tinului, făcând ca somnul să devină neliniştit. Şi ciu­gulitul la ore târzii e tabu, deoarece din cauza lui vă poate apărea la scurt timp o senzaţie de foame, care tulbură somnul.
4 Aveţi grijă să faceţi mişcare în mod regulat. Astfel reduceţi hormonii stresului, vă obosiţi fizic şi vă relaxaţi mental. Toate acestea îmbunătăţesc calitatea somnului.
5 Încheiaţi-vă ziua în linişte. Sportul practicat seara, târziu, aduce corpul într-o stare de disponibilitate pentru efort, iar filmele sau discuţiile pasionante ţin min­tea trează. Mai bine citiţi. Premisa principală a som­nului este destinderea. Simpla oboseală nu e suficientă.
6 Evitaţi să aţipiţi seara în faţa televizorului, fiindcă astfel riscaţi să adormiţi mai greu apoi. Şi siesta le este rezervată exclusiv persoa­nelor care n-au proble­me cu somnul.
7 Compuneţi-vă un ritual de culcare, ca să vă pre­gă­tiţi corpul pentru odihna nocturnă. De pildă, faceţi anumite lucruri mereu în aceeaşi ordine: schimba­ţi-vă îmbrăcămintea pentru noapte, spălaţi-vă pe dinţi, ci­tiţi câteva pagini, stingeţi lumina. Întregul ritual n-ar trebui să dureze mai mult de jumătate de oră.
8 Asiguraţi-vă că aveţi o atmosferă plăcută în dormi­tor şi că încăperea este ferită de zgomot şi de lumină, deoarece ele per­turbă ceasul interior. Nu sunt de dorit nici veiozele cu becuri prea puternice.
9 Nu vă uitaţi la ceas în timpul nopţii – verificarea per­manentă şi tensiunea generată de ea vă vor îm­piedica să adormiţi. Aşadar, întoarceţi deşteptătorul şi aşezaţi ceasul de mână în aşa fel încât să nu le puteţi vedea cadranele.
10 Menţineţi un ritm somn-veghe cât mai regulat. Treziţi-vă zilnic în jurul aceleiaşi ore – inclusiv la sfârşitul săptămânii şi în concediu.

11 Aveţi grijă ca picioarele dvs. să fie mereu calde.
12 Culcarea şi trezirea la ore fixe susţin funcţio­narea corectă a ceasului interior, contribuind la un bun repaos nocturn. E adevărat că uneori simţim nevoia să ne prelungim puţin somnul. Totuşi, pentru a-i imprima un ritm sănătos, se recomandă să punem deşteptătorul să sune în fiecare zi la aceeaşi oră, chiar dacă în noaptea respectivă am dormit mai puţin.
13 Cine îşi doreşte mai mult somn trebuie să-şi rezerve destul timp pentru el, deci, fie să se culce mai devreme, fie să se scoale mai târziu. „Cei care îşi planifică numai şase ore şi jumătate şi vor să adoar­mă instantaneu, ca la o apăsare de buton, se vor su­pune singuri la o încordare ce îi va ţine treji”, atrag atenţia psihologii.
14 Pentru a ne întreţine ritmul cronobiologic zi-noapte, e bine să nu mergem la culcare prea târziu. În orele de după miezul nopţii se reduc, de exemplu, tensiunea arterială, temperatura corpului şi metabo­lismul, iar hormonii stresului sunt în repaos. Cine se află în pat în această parte a nopţii va avea parte de un somn profund şi odihnitor.
15 O atitudine mai relaxată combate adesea cu suc­ces tulburările de somn. În loc să ne răsucim în aşter­nut, este de preferat să ne ridicăm şi să găsim o în­deletnicire plăcută, cu care să ne ocupăm timpul, până când va reveni senzaţia de oboseală.

16 Experimentele efectuate în laboratoarele de som­nologie au pus în evidenţă o dilemă pe care cuplurile trebuie s-o rezolve aşa cum cred de cu­viin­ţă: bărbaţii dorm mai bine împreună cu partenera, pe când fe­meile au un somn mai odihnitor fiind sin­gure în pat. Dar dacă unul din parteneri sforăie, din care motiv celălalt rămâne treaz, nu mai există alt remediu decât dormitoarele separate.

Persoane care trebuie sa fie atente la consumul de portocale

Imagini pentru portocale


Nu cred ca exista o persoana care sa nu adore portocalele. Sunt la indemana, gustoase si nelipsite din magazine, mai ales in sezonul rece. Alaturi de lamai, portocalele sunt si ele o sursa importanta de vitamina C, absolut necesara daca vrei sa ai o imunitate de fier. Problema este ca portocalele contin anumite substante care ingreuneaza simptomele altor afectiuni de sanatate.

 
Atunci cand nu vrei sa ai carente de vitamine si minerale si sa beneficiezi de o sursa importanta de antioxidanti puternici, portocalele par sa fie cea mai simpla alegere. Exista numeroase smoothie-uri de slabire si detoxifiere pe baza de portocale, asa ca poate fi destul de greu sa le eviti. Stiu ca iti plac si poate nu dai importanta sfaturilor noastre, dar este de ajuns sa testezi si sa vezi ca afectiunea de care suferi iti poate da batai mai mari de cap decat de obicei.
 
Beneficiile portocalelor nu pot fi trecute cu vederea in prevenirea si tratarea unor afectiuni, dar in cazul altora cum este reumatismul pot face mai mult rau decat bine. Portocalele ar face ca durerile sa fie si mai mari si sunt sigura ca nu-ti doresti acest lucru.
 
Pericolul din coaja citricelor! Ce se intampla daca mananci coaja de portocala
 
Sa nu uitam ca portocalele fac parte din familia citricelor la fel ca si lamaile, lime-ul, pomelo, grapefruit, mandarinele si clementinele, asa ca au si rol astringent, fapt care nu le recomanda pentru cei care sufera de probleme ale stomacului. Ele pot irita mucoasa stomacala, dand inflamatii, usturime, balonare si chiar dureri abdominale. Daca stii ca suferi de gastrite, ulcere sau reflux gastro-esofagian, nu ti se recomanda sub nici o forma portocalele.
 
 Ce afectiuni trateaza portocalele?
Cea mai mare calitate a portocalelor este ca sunt foarte bogate in antioxidanti puternici, respectiv flavonoizi care protejeaza organismul de radicalii liberi, de stresul oxidativ si fortifica sistemul imunitar. Ele pot fi consumate regulat atat pentru tratare cat si prevenire in cazul unor afectiuni precum:
 
 
Diverse tipuri de cancer gratie rolului antiinflamator ( in special, cancerul de colon sau rectal, cancerul de prostata)
Previn leucemia daca sunt consumate inca din primii ani de viata
Boli ale sistemulului nervos – vitaminele si mineralele din continut stimuleaza buna functionare a creierului
Boli ale inimii
Infectii de orice fel
Tin sub control diabetul
Reduce pietrele de la rinichi – dar trebuie consumate cu grija pentru a nu agrava problema
Imbunatatesc vederea
Afectiunile dermatologice ( acnee, piele imbatranita, riduri, pete pigmentare)
Trateaza carentele de vitamine
 
Cei care vor sa vada beneficii trebuie sa consume zilnic 2-3 pahare de suc de portocale. Desigur, nu trebuie sa te bazezi doar pe proprietatile lor. Daca prezinti boli in stadii avansate este neaparat nevoie de un control medical de specialitate, iar monitorizarea permanneta de catre un medic este absolut necesara.
 
Ce alte substante mai contin portocalele?
Portocalele contin un numar prea redus de calorii asa ca nu are rost sa-l mai mentionam. Cert este ca pot fi consumate atat cat se doreste fara a pune in pericol silueta. Dimpotriva, portocalele favorizeaza pierderea kilogramelor pentru ca accelereaza metabolismul si curata organismul de toxinele alimentare. Iata ce substante contin:
 
 
1 gram de proteine
1 gram de grasime
19 grame de carbohidrati
14 grame zahar natural
3 grame de fibre 
Acid citric
Vitamina C – 130% din necesarul zilnic
Vitamina A – 2% din necesarul zilnic recomandat
Potasiu 
Calciu – 6% din necesarul zilnic
Magneziu
Beta-caroten – la fel ca si morcovii
Mangan
Fosfor
Seleniu
Cupru
Acid pantotenic
Vitamine din complexul B-urilor
60 de antioxidanti ( riboflavina, niacina, tiamina, flavonoizi, etc)
170 de substante fitochimice – absolut necesare pentru buna functionare a organismului
 
Portocalele sunt fructe exotice deosebite asa ca este greu sa ne abtinem sa nu le consumam, asa ca secretul este cumpatarea in cazul celor care sufera de boli precum:
 
Reumatism
Artrite si artroze ( boli cardiovasculare)
Probleme cu rinichii
Reflux gastro-esofagian
Gastrita
Ulcer gastric
 

Portocalele pot fi consumate, dar maxim 1 pahar la 1-2 zile, dar nu inainte de a manca ceva consistent.

Trandafirul are grija de plamanii nostri

Imagini pentru trandafiri


Cele mai raspandite soiuri de trandafiri, Rosa centifolia si Rosa damascena, au multiple virtuti terapeutice. Din ele se prepara remedii cu efecte tonice, antiseptice, dezinfectante, antihemoragice si descongestionante. Preparatele obtinute din petalele de trandafir – infuzia, otetul aromatic, maceratul, mierea de trandafiri si tinctura – contin substante active precum ulei eteric, taninuri, zaharuri, acid galic, ceara si derivati flavonici.

 
Fitoterapeutul Eugen Giurgiu, doctor in biochimie, recomanda terapia cu preparate din trandafiri pentru o gama larga de afectiuni: pulmonare (astm bronsic si tuberculoza), digestive (dizenterie, indigestii, hemoragii interne), cardiace (aritmii si angina pectorala) si oculare. Otetul aromatic si siropul de trandafiri sunt foarte eficiente in tratamentul astmului bronsic, in viroze pulmonare si in afectiunile bucale, cum sunt aftele, stomatitele si amigdalitele.
 
Puterea tamaduitoare a trandafirului sta în parfum si petalele bogate în acid citric, flavonoide, saponozide, steroli, cianina, fructoza, acid malic, sucroza, tanin, vitaminele A, B, C, D, E, P si K, precum si calciu, fosfor, fier, ulei volatil, geraniol si citonelol.
Cu siguranta va place parfumul trandafirilor de gradina. Dar stiati ca acest parfum atenueaza starile de anxietate, durerile de cap, va ajuta sa va concentrati mai bine si chiar alunga stresul?
 
În plus, uleiurile esentiale de trandafir, parfumurile si lumanarile de camera confera o stare de armonie, combat insomnia si stimuleaza buna dispozitie. Petalele de trandafir nu sunt utilizate doar pentru realizarea de creme, sapunuri, lotiuni, geluri de dus si rujuri, ci si pentru realizarea de parfumuri. Veti întalni ulei de trandafir în parfumurile de la Nina Ricci, Chanel, Christian Dior,  Kenzo, Givenchy sau Gucci.

5 trucuri care te ajuta sa scapi de retentia de apa

Imagini pentru retentia de apa


Retentia de apa poate fi o povara pentru multe persoane, dar mai ales pentru femeile, care stau foarte mult timp in picioare sau poarta des tocuri mult prea inalte. Nimic nu este mai neplacut decat sa-ti doresti sa te incalti cu perechea favorita de pantofi si sa nu-ti incapa picioarele.

 
Cauzele retentiei de apa pot fi multe si variaza de la o persoana la alta, astfel ca poate fi dificil sa prevezi ziua in care te vei trezi cu picioarele umflate. Problema retentiei de apa nu este specifica doar femeilor gravide. Iata ce alte cauze mai sunt:
 
Persoanele sedentare
Persoanele obeze
Predispozitia genetica
Excesele alimentare si mancarea nesanatoasa
Deshidratarea
Dereglari hormonale
 
Un alt aspect negativ legat de retentia de apa este lezarea pielii si a articulatiilor. Atunci cand apa este retinuta la nivelul tesuturilor se lasa o greutate mare pe articulatii, iar pielea este mult prea stresata datorita intinderii. In timp te poti trezi cu dureri articulare, probleme de mobilitate si chiar vergeturi.
 
Cum poti scapa de retentia de apa de la picioare? 
Retentia de apa poate afecta orice zona a corpului din pacate, dar picioarele sunt cele mai afectate pentru ca le folosim zilnic ca sa ne ducem la bun sfarsit activitatile cotidiene. De asemenea, si cele mai intalnite probleme cu articulatiile si vergeturile sunt intalnite tot la picioare. Iata ce masuri trebuie sa iei:
 
 
 
Hidrateaza-te
Exista o controversa in ceea ce priveste retentia de apa din organim. Unii ar spune ca nu este bine sa consumam prea multa apa daca suntem predispusi la retentie, altii spun ca este bine pentru ca facilitam eliminarea toxinelor, care ar combate retentia. Cert este ca hidratarea ne poate ajuta in tratarea si prevenirea multor probleme comune, asa ca trebuie sa consuma zilnic cel putin 2 litri de apa sau mai mult in functie de greutate, efortul depus si anotimp.
 
Un alt lucru de mentionat este ca exista foarte multe persoane, care nu se hidrateaza corect, iar cel mai comun motiv este faptul ca le vine greu sa consume apa ca atare. Solutia noastra este sa nu consumi apa simpla, ci prepara-ti apa aromatizata cu legume si fructe. Veti aduce organismului un aport ridicat de vitamine, minerale si fibre solubile.
 
 
 
Limitati cantitatea de sare
Sarea este importanta pentru organism, dar ca orice aliment sanatos, poate dauna in cantitati mari. Importanta este cumpatarea. Retentia este favorizata si mai mult cand consumati multa sare si nu va hidratati corespunzator. Evitati sarea din comert plina de chimicale si alimentele bogate in sare cum sunt crenvustii, carnatii, soia si mezelurile. Alegeti varianta naturala din fiecare aliment.
 
Cea mai buna sare pe care o puteti consuma este sarea de Himalaya, sarea de mare si sarea kosher, pe care sa o folositi la legume si supe de legume.
 
Suplimente cu magneziu
Organismul nu poate functiona fara doza zilnica necesara de magneziu. Nu este functie in corp care sa nu aiba nevoie de acest mineral pentru a functiona la capacitate maxima, asa ca nu ezita sa-ti cumperi suplimente pe baza de magneziu si alimente bogate in magneziu precum: 
 
Spanac
Avocado
Sparanghel
Mazare
Fasole
Orice leguma verde
Cereale integrale ( fulgii de ovaz si taratele de ovaz sunt cele mai recomandate pentru consum, pentru ca nu contin sodiu sau zaharuri rafinate)
Iaurt cu putine grasimi
 
*Sfatul meu este sa imbinati alimentatia cu suplimentele de magneziu, dar aveti grija ca acele suplimente sa nu fie pe baza si de alte minerale sau vitamine. Persoanele care se confrunta cu retentia de apa au nevoie de o cantitate mai mare de magneziu decat de alte minerale.
 
Detoxifiere periodica
Cel mai probabil sunt niste acumulari mari de sodiu in organism si deschidratare daca retineti apa, asa ca sunt foarte recomandate curile de detoxifiere. Se pot face saptamanal sau la 2 saptamani, timp in care trebuie sa consumi supe, smoothie-uri si multe salate de cruditati.
 
Exercitii pentru picioare
Orice fel de miscare conteaza, chiar si o simpla plimbare in parc sau urcatul si coboratul scarilor, dar mult mai puternice sunt exercitiile simple pe care le puteti face acasa timp de 20-30 de minute. Pot fi:
 
Fandari
Genuflexiuni
Ridicari de picioare
Exercitiile de stat pe varfuri pentru gambe si glezne
  
Oricare metoda aplicata dintre cele enumerate sunt de ajutor, dar daca tot nu ajuta cu nimic este cazul sa faceti un control de specialitate pentru a vedea care este cauza.

Remedii naturiste pentru acnee

Imagini pentru acnee


Pentru a obtine efectele dorite este important sa folosim uleiuri esentiale si nu produse cosmetice care contin esente de plante sau inlocuitori ai acestora. Chiar daca este mult mai usor sa cumperi astfel de produse, femeia moderna va spune nu substantelor toxice si va incerca sa prepare singura produse cosmetice naturale avand ca baza plante, fructe si legume usor de cultivat sau de procurat. 

 
Acnee
Acneea este cauzata de probleme hormonale, deficiente de vitamine, de un regim alimentar neadecvat sau chiar de stress. Iata cateva uleiuri esentaile si plante care ajuta la prevenirea si la tratarea acneei.
 
Aloe Vera
Seva de aloe vera hidateaza pielea, fiind recomandata in cazul tratarii arsurilor. Cremele cu aloe vera protejeaza pielea de radiatiile ultraviolete, fiind recomandate inaintea expunerii indelungate la soare.
 
Ienupar
Din ienupar poate fi preparat un ceai aromatic care curata si tonifica pielea. Fructele ienuparului trebuie recoltate toamna devreme si puse la uscat. Din ele se prepara ceai, adaugand aproximativ o lingurita de fructe uscate la o cana de apa fierbinte. Se lasa 20 de minute dupa care se aplica pe piele sub forma de comprese. Ienuparul stimuleaza circulatia sangelui si dezinfecteaza ranile fiind recomandat pentru tratarea deramtitei, a eczemelor si a psoriazisului.
 
Suc de lamaie
Sucul de lamaie aplicat direct pe zona afectata de acnee da rezultate dar poate usca pielea, asadar este recomandat sa se foloseasca in amestec cu seva de aloe vera sau cu infuzie de calendula care se prepara fierband 100 grame de muguri proaspat culesi de calendula in 300 ml lapte.

Trucuri naturiste care alina durerea de dinti

Imagini pentru dureri de dinti


Cum durerile de dinti sunt greu de suportat, medicii stomatologi recomanda cateva trucuri pentru a ameliora aceasta stare de disconfort fara a apela la medicamente. 

 
Astfel, sucul de ceapa va reduce considerabil durerea in doar catva minute, daca se vor picura cativa stropi de suc pe dintele care doare. 
Sucul de lime contine acid citric, care ucide cu eficienta germenii. Potrivit specialistilor, acest suc va curata locul infectiei cu eficienta. In plus, daca durerea apare dupa ce am mancat, atunci se recomanda amestecarea sucului de lime cu bicarbonat de sodiu, pentru a elimina resturile ramase intre dinti. 
Semintele de marar combinate cu sucul de lamaie, bogat in acid citric, ajuta si ele la calmarea durerii. Amestecul rezultat se incalzeste putin si se aplica pe zona cu probleme cu ajutorul unui betisor din bumbac si durerea dispare instantaneu scrie Gandul.
 
Prevenirea durerilor de dinti :
Cel mai important lucru în preventie este pastrarea unei bune igiene orale. Acest lucru include periajul dentar de cel putin doua ori pe zi si utilizarea atei dentare cel putin o data pe zi – ata dentara Oral B Satin floss are o structura satinata ce ajuta la o mai buna curatare a spatiilor interdentare. Utile sunt si apele de gura antiseptice, care ucid bacteriile raspunzatoare pentru respiratia urat mirositoare, carii si gingivita – apa de gura care contine un agent antibacterian ce reduce semnificativ placa bacteriana.
Mentinerea unei diete echilibrate, reducand alimentele cu zahar si amidon, ce produc carii dentare.
Evitati gustarile dintre mese. Acest obicei predispune dantura la carii, deoarece nu permite normalizarea aciditatii pH-ului din gura.
Evitati bauturile energizante si acidulate – acestea contin acid fosforic, citric si organic, ce dauneaza dintilor. Pentru a limita actiunea acestor bauturi puteti bea cu un pai.
Nu fumati – pe langa faptul ca pateaza dintii, fumatul afecteaza gingiile, reducand    aportul de sange. Alt efect este respiratia urat mirositoare.
Mestecati guma fara zahar – aceasta previne respiratia urat mirositoare si stimuleaza productia salivara, ajutand la combaterea placii bacteriene.
Vizitati periodic medicul stomatolog, o data la 3 – 6 luni. Acesta poate observa afectiunile dentare din timp, care altfel ar progresa fara simptome.
Piercing-urile orale (în limba sau în buze) pot produce reactii alergice, infectii, lezarea nervilor din limba si boli gingivale.

Cat e normal sa se modifice greutatea corpului iarna

Imagini pentru greutatea corpului iarna


Greutatea normala e punctul la care organismul se simte bine. Pentru a pastra un echilibru trebuie sa avem un stil alimentar care sa implice toate sursele de proteine, minerale si vitamine, nutrientii de care corpul nostru are acuta nevoie. Cand crestem în greutate dintr-odata, apar o serie de probleme: se instaleaza afectiunile cardiovasculare, apar dezechibrele hormonale, problemele cu articulatiile si diabetul de tip II.

 
Medicii spun ca iarna avem nevoie de mai multa energie, fapt pentru care suntem tentati sa mancam mai mult. Tocmai de aceea, daca avem cu pana la 3 kilograme în plus în timpul iernii fata de greutatea normala pentru constitutia fiecaruia nu este ceva grav. O cercetare recenta demonstreaza ca femeile cantaresc cu aproximativ sase kilograme mai mult fata de acum 22 de ani, cand se instalase moda 90-60-90. Indicii greutatii ideale s-au schimbat de-a lungul timpului. 
 
O alta tema controversata: E adevarat ca te îngrasi dupa ce te lasi de fumat?
In momentul in care cineva se lasa de fumat, apare automat ingrasarea si nu pentru ca ar fi neaparat un proces fiziologic care se poate explica ci din cauza vietii pe care o duc multi dintre fumatori. Acestia consuma, pe langa tigarile care afecteaza plamanii, si mancare de tip fast food care te ajuta sa iei in proportii foarte usor.
 
Cum sa mananci dulciuri fara sa te ingrasi
 
Motivul pentru care persoanele se ingrasa dupa ce se lasa de fumat este renuntarea la nicotina. Este bine cunoscut de catre specialisti ca nicotina este un stimulent si un sedativ totodata deoarece omoara pofta de mancare insa hraneste pe termen lung depresia. Potrivit datelor oficiale ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii, 90% dintre cazurile de cancer la plamani implica dependenta de drogul numit nicotina.
 
Cel mai ideal, pentru a avea o viata sanatoasa lasandu-te de fumat, este sa te apuci de consumat alimente care iti aduc elemente pozitive intarindu-ti organismul. Consuma legume organice si alimente care contine Omega 3 si complexul vitaminic B intrucat acestea ajuta la eliminarea anxietatii si alinarea depresiei. Consuma legume verzi, alege in fiecare zi cate o leguma proaspata. Poti sa faci rotatie si sa iei la rand spanacul, varza, frunzele de mustar sau mazarea (fara prea multe sosuri si ulei).

Cum tratam naturist refluxul gastric

Imagini pentru refluxul gastric


Refluxul gastric este o problema destul de des intalnita in prezent si asta pentru ca mancam multe alimente nesanatoase si tot timpul pe fuga. Mai sunt si alte cauze la baza pe care urmeaza sa le dezbatem in randurile urmatoare. O sa ramaneti surprinsi sa aflati ca refluxul gastric NU este cauzat de o aciditate prea mare la stomac.

 
Cine se confrunta cu aceasta problema, va sesiza ca nu exista o pozitie anume ca sa o impiedice. Poti avea probleme stand linistit in pat si cu fata in sus sau facand putina miscare. Simptomele sunt destul de suparatoare. Sa nu uitam ca acidul gastric arde orice mucoasa in cale, asa ca nu mai este un secret ca poate da usturime in gat sau la nivelul plamanilor.
 
Trebuie sa tii cont de faptul ca refluxul gastric este mai mult o problema ce tine de stilul de viata, iar rezolvarea problemei vine de la tine. Nici un medicament nu te va ajuta sa combati afectiunea, ci doar sa o ascunzi si sa o tii sub control, devenind dependent. 
 
Iata ce remedii naturiste si la indemana poti incerca:
 
Evitarea medicamentelor pline de chimicale, care nu trateaza refluxul gastric in mod natural
Ajuta organismul sa produca acid gastric, pentru ca putinul de care dispui sa nu ajunga in esofag cauzand arsuri – o solutie in acest sens este consumul de sare, pentru ca este cunoscuta pentru favorizarea aciditatii stomacale, dar sarea de Himalaya este cea mai recomandata pentru ca este sanatoasa si este bogata in diverse minerale si substante nutritive care ar ajuta digestia si ar proteja mucoasa stomacala
Suplimente pe baza de betaina/acid clorhidric care ar combate infectiile stomacale cu Heliobacter si ar favoriza productia de acid gastric – acestea se dau la recomandarea unui medic
Rezolvarea carentelor de vitamine si minerale din organism, iar asta se poate face tot cu ajutorul supliemntelor. Organismul are nevoie in special de vitamina D, deoarece combate si previne infectiile cu Heliobacter din stomac
Abordarea unei diete sanatoase – trebuie sa mentionez ca in special alimentele prelucrate ce contin cantitati mari de zahar rafinat si sare prelucrata distrug bacteriile bune din stomac si favorizeaza aparitia infectiilor, care ar duce la reflux gastric

Vrei aparat dentar? Iata ce riscuri exista si ce alte detalii trebuie sa stii

Imagini pentru aparat dentar


In ultimii ani aparatul dentar a capatat o tot mai mare popularitate, astfel ca cei mai multi dintre noi stim deja ce presupune si care sunt rolurile sale: acela de a indrepta dintii, de a stimula cresterea corespunzatoare a lor si de a preveni complicatii ulterioare in dezvoltarea danturii.

 
Cu toate acestea, exista intrebari la care multi oameni asteapta raspuns inainte de a incepe tratamentul ortodontic. Mihaela Dan, specialist ortodont, a raspuns pentru ziare.com la cele mai frecvente dintre ele:
 
Ce riscuri exista la purtarea aparatului dentar?
Riscul de aparitie a cariei este mic, insa gingivita (sangerarea gingivala) poate aparea frecvent. In paralel, un periaj dentar agresiv si cu o tehnica incorecta pot favoriza retractia gingivala. Toate riscurile si dezavantajele tratamentului ortodontic sunt, insa, net inferioare avantajelor acestuia: un zambet frumos si sanatos, reducerea riscului de parodontoza, carie si probleme articulare, imbunatatirea masticatiei si a digestiei, cresterea increderii in sine etc.
 
De ce trebuie purtat aparat de contentie (retentie) dupa terminarea tratamentului cu aparat dentar?
Aparatul de contentie este necesar dupa incheierea tratamentului ortodontic, deoarece la orice varsta, dar mai ales la varsta adulta, dintii au tendinta de recidiva (de a reveni la pozitia initiala). Acest risc exista pana cand se formeaza os dur in jurul dintelui in noua pozitie, proces care dureaza mult.
 
Astfel, dintele este mentinut in os de niste fibre elastice in forma de spirala, care se intind cand acesta se deplaseaza si apoi spirala tinde sa se stranga la loc, tragand dintele inapoi.
 
La ce varsta este prea tarziu pentru tratamentul ortodontic?
Tratamentul ortodontic poate fi inceput la orice varsta, fiind insa recomandat ca cei mici sa faca prima vizita la medicul ortodont la varsta de 7 ani.
 
Detectarea timpurie a oricarei probleme ortodontice este esentiala pentru a lua masuri corective anticipate si pentru a evita mai tarziu un tratament mai dificil pentru medic si pacient deopotriva.
 
Chiar daca tratamentul ortodontic nu este inceput la o varsta frageda, acest lucru nu inseamna ca adultii nu se pot bucura de beneficiile aparatului dentar. Multe persoane decid sa poarte aparatul dentar chiar si dupa 40 de ani, fie pentru ca nu si l-au permis mai devreme, fie din cauza ca dantura li s-a schimbat odata cu varsta.
 
Aproximativ 25% dintre pacientii ortodontici de astazi sunt adulti, dornici sa trateze probleme care nu au fost rezolvate mai devreme pentru a se bucura de un zambet perfect.
 
Mai este necesar controlul stomatologic?
Da, vizita regulata la medicul dentist este foarte importanta, indiferent ca purtam sau nu aparat dentar. Ba mai mult, in timpul tratamentului ortodontic sunt recomandate vizite mai frecvente la doctorul stomatolog pentru curatarea danturii: cel putin o data la patru luni.

Simptome care nu trebuie ignorate

Imagini pentru simptome


Organismul functioneaza complex, iar mesajele pe care le transmite in permanenta te pot salva, daca stii cum sa le interpretezi. Iti prezentam 7 simptome pe care e bine sa nu le ignori si ce inseamna acestea. Unele manifestari ale corpului sunt cauzate de intoleranta la anumite alimente, insa nu intotdeauna e vorba de asta. Mancarimea pielii poate fi asociata cu intoleranta la gluten, mai ales daca este insotita de dureri de cap care apar la aproximativ o jumatate de ora dupa masa.

 
Oboseala si disfunctia cognitiva este asociata de multe ori cu fibromialgia. Fibromialgia este o afectiune non-inflamatorie care consta in durere cronica resimtita in tot corpul. Durerea este accentuata mai ales daca se pune presiune asupra anumitor organe.
Sindromul intestinului iritabil este o alta boala care se manifesta ciudat. Printre simptome se numara dismenoreea, migrenele si sensibilitatea crescuta la atingere, mai ales in zona stomacului.
Diareea, flatulenta, durerile abdominale si balonarea pot fi semne ale intolerantei la lactoza. Aceste simptome apar din cauza lactozei nedigerate care ramane in stomac.
Oboseala cronica apare in special din cauza alimentatiei deficitare, sarace in vitamine, proteine si fibre. Daca dormi 8 sau 9 ore pe noapte si a doua zi te simti extrem de obosit, trebuie sa faci o schimbare radicala in dieta. Trebuie sa renunti la sucurile acidulate, la prajeli si dulciuri cremoase, pline de chimicale.
Schimbarile bruste ale starii de spirit sunt asociate de cele mai multe ori cu anxietatea sau depresia. Nu intotdeauna este vorba despre asta. Multe persoane au astfel de probleme din cauza lipsei de calciu si magneziu in organism.
Durerile de stomac insotite de febra sunt principalele semne ale prezentei unei infectii in intestine. Atunci cand corpul se lupta cu bacteriile, apare febra.
Transpiratia excesiva, durerile la nivelul degetelor si a genunchilor sunt alte simptome ale intolerantei la gluten. Copiii care au aceasta problema nu se dezvolta cum trebuie, iar cu timpul devin anxiosi.

Alimente nesanatoase 

Imagini pentru paste


Nutritionistii sunt acele persoane experte in ce priveste alimentatia sanatoasa. ii poti remarca servind, printre altele, o salata de cruditati sau un smoothie din iaurt si fructe. Probabil ai fi surprins de anumite mancaruri pe care ei le aleg. Despre unele din alegerile lor n-ai zice ca sunt sanatoase (desi sunt), in timp ce altele reprezinta un mic rasfat, facute cu cap si fara vinovatie. Conform Southern Living, iata 12 dintre alegerile putin mai controversate ale nutritionistilor:

 
Cafea
Cafeaua are reputatia de a fi nesanatoasa. dar bauta cu moderatie si in combinatia potrivita, aceasta poate fi o super bautura. Cafeaua contine antioxidanti, de aceea ea contribuie la scaderea riscului de a face diabet de tipul 2. Daca vrei sa te bucuri de beneficiile cafelei, sugestia este sa bei o singura ceasca dimineata, pentru restul zilei alegand apa sau ceaiul verde. Evita indulcirea cafelei si daca preferi cafeaua cu lapte, alege laptele de cocos sau de migdale.
 
Bacon
Daca iti place sa mananci bacon, recomandarea aceasta te va face fericit. Gustul sarat si afumat al suncii da un plus de savoare atunci cand este folosita in cantitati mici impreuna cu legumele. Ba chiar te va face sa iubesti legumele si mai mult. Cheia este sa o folosesti in cantitati mici.
 
Oua
Un ou are 70 de calorii, avand 6 grame de proteine de foarte buna calitate. Ouale sunt bune atunci cand vrei sa slabesti. Cei care au ales oua la micul dejun au slabit cu 65% mai mult decat cei care au ales un covrig cu tot atatea calorii ca si oul. Sugestia este sa alegi oua organice – gainile sunt hranite mai sanatos, fara hormoni sau antibiotice. Unii nutritionisti aleg sa manance oua de cateva ori pe saptamana, fie sub forma unei omlete cu legume, fie cu salata verde langa.
 
Lactate grase
Poate ca esti unul din acei oameni care aleg intotdeauna iaurt dietetic. Multi nutritionisti aleg la fel. Sunt unii care prefera lactatele grase, datorita gustului mai bun si al faptului ca se satura mai repede. Potrivit unui studiu suedez, femeile care au o greutate normala si consuma lactate grase au sanse mai mici sa se ingrase odata cu inaintarea in varsta. Ai insa grija la cantitatea consumata. O ceasca de iaurt gras are 160 de calorii, in timp ce o ceasca de iaurt dietetic are 110 calorii. Laptele gras contine mai multe grasimi saturate – 5 grame la o ceasca, un sfert din cat se recomanda a consuma pe zi.
 
Cartofi
Oamenii tind sa se teama de cartofi deoarece au reputatia de a se depune pe talie. Acestia insa pot fi perceputi diferit. Ei asigura nutrienti importanti cum ar fi vitamina B, fier, vitamina C, calciu, potasiu si fibre. Ei sunt si o sursa de carbohidrati care ard grasimile, fiind cunoscuta sub numele de amidon rezistent. Acesta ajuta corpul sa arda grasimile. Poti activa amidonul rezistent alegand o salata rece de cartofi.
 
Ghee sau untul clarefiat
Daca ai mancat vreodata la un restaurant indian, atunci ai mancat si ghee, unt clarefiat. Vestea buna este ca datorita gustului atat de intens, ai nevoie doar de cateva picaturi pentru a da savoare oricarei mancari. Face ca legumele sa fie mai interesante. in plus, o lingurita de ghee are doar 45 de calorii (o lingurita de ulei de masline are 40 de calorii.) Puteti folosi o lingurita de ulei de masline impreuna cu o jumatate de lingurita de ghee pentru a sota legume.
 
Paste
Puteti face ca anumite care sunt pe placul vostru sa fie si hranitoare. Alegeti paste care sunt proaspat facute impreuna cu proteina slaba, cum e pestele sau puiul, grasimi sanatoase – ca uleiul de masline si o gramada de legume bogate in fibre.
 
Cartofii prajiti
Acestia sunt facuti in general din cartofi. Dar puteti lua in considerare si legume prajite. Ideea sa fie ceva ocazional. Nu sunt o mancare sanatoasa, dar va puteti bucura de ea moderat. Asociati cartofii prajiti cu o salata de pui. Aveti grija la cat de mare e portia. Mancati jumatate din portia servita la restaurant, sarind peste sos, cum ar fi maioneza. Alegeti cartofii care sunt proaspat facuti.
 
Stafide
Spre deosebire de alte fructe comfiate stafidele nu sunt pline de zahar. Acestea sunt boabe de struguri uscate, care nu au nevoie sa li se adauge zahar sau suc de fructe. Aveti nevoie sa tineti cont de cat de multe mancati. O stafida are tot atatea calorii cat un bob de strugure, numai ca e mai mica decat unul. E destul de usor sa nu te limitezi la o ceasca de stafide, desi la struguri nu ai avea nicio problema.
 
Paine neagra
Este mai sanatoasa decat painea alba si asta datorita acidului lactic care este fermentat si care afecteaza amidonul painii. Din nou, este recomandat consumul cu moderatie.
 
Ciocolata calda
Majoritatea oamenilor cred ca ciocolata nu este buna, insa multi nutritionisti o recomanda. Ciocolata este plina de polinefoli. La fel si ciocolata calda.
 
Recomandarea este de a va prepara singuri ciocolata calda in detrimentul celei la plic, din cauza continutului  mare de zahar. intr-o ceasca amestecati cacao cu o lingurita de miere neagra sau sirop de artar pur si lapte neindulcit de cocos sau migdale.
 
Gogosi
Gogosile, torturile si prajiturile nu vor fi niciodata bune pentru noi, dar un desert ocazional nu iti va da peste cap dieta si mai ales, nu te va face sa te simti ca te privezi de ceva. Puteti manca o data sau de doua ori pe an, la micul dejun, o gogoasa foarte buna impreuna cu un smoothie verde
Imagini pentru ficat sanatos


72 de ore. Atat dureaza ca bautura aceasta sa isi faca efectul complet. Aceasta promite ca iti va curata ficatul de toxine si te vei simti mult mai bine.

Ficatul este un organ important pentru noi, asa ca ne revine datoria de a-l ingriji corespunzator. Atunci cand acesta nu mai da randament tot corpul are de suferit caci, atunci cand este incarcat de toxine, caloriile sunt arse mult mai lent si ingrasarea este aproape inevitabila.
Sucul care promite ca iti va curata ficatul de toxine poate fi facut foarte usor, cu ajutorul urmatoarelor ingrediente:
trei lamai
o cana de frunze de patrunjel (tocate bine in prealabil)
cinci tulpini de telina (gatite la abur)
sase cani de apa
Cum se prepara? Foarte simplu: amesteci toate ingredientele intr-un blender, apoi consuma cate doua pahare din acest suc, de trei ori pe zi, inainte de mesele principale ale zilei. Dupa cele trei zile de cura se face o pauza de 7-10 zile, dupa care se poate repeta tratamentul. Sucul ce iti curata ficatul in doar 3 zile este unul bogat in nutrienti, datorita telinei si a patrunjelului, insa contine si antioxidanti, clorofila, enzime si uleiuri. Acesta nu doar ca te va ajuta sa elimini toxinele, insa cu ajutorul lamailor acesta va dizolva si depozitele de minerale ce duc in timp la formarea pietrelor. Totodata, se pare ca acest suc nu doar ca iti curata ficatul, dar poate reduce si riscul de cancer, imbunatateste functiile sistemului imunitar si protejeaza vasele de sange.

Memorial » Din „marea de amar” » Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand

(24 martie 1909-17 februarie 2001)

S-a născut în 1909 într-o familie de evrei bucureşteni. În 1938 se converteşte la creştinism, la scurt timp convertindu-se şi soţia sa, Sabina. Wurmbrand devine secretarul Misiunii Bisericii Anglicane pentru evrei din Bucureşti.
fam Wurmbrand
Richard şi Sabina Wurmbrand (Arhiva CISAC)
A fost arestat de mai multe ori pentru perioade scurte de timp în timpul regimului antonescian. Tot în această perioadă, ca urmare a măsurilor cu caracter antisemit, familia soţiei sale a fost deportată într-un lagăr din Transnistria unde a şi dispărut. Însă mulţi alţi evrei au fost ajutaţi de către Wurmbrand, sprijinit de unii preoţi romano-catolici şi chiar de Patriarhia ortodoxă, să scape de muncile obligatorii sau de internarea în lagăre.
La 29 februarie 1948, Wurmbrand era arestat pentru prima dată în perioada comunistă. Condamnat la 20 de ani sub acuzaţia de “înaltă trădare” a fost eliberat după opt ani şi jumătate, în 1956. Soţia sa, Sabina a fost şi ea arestată în 1951 şi trimisă pentru trei ani în închisoare fără să fi avut parte de un proces, perioadă urmată de alţi ani de arest la domiciliu. La 16 februarie 1959 Wurmbrand este din nou arestat fiind eliberat abia în 1964.
Datorită restricţiilor şi presiunilor la care este supus după eliberare (în cele din urmă i se anulează şi autorizaţia de a predica) este nevoit, împreună cu familia, să părăsească ţara în decembrie 1965. Răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană pentru suma de 10.000 de dolari, achitată statului român, şi ajuns în lumea liberă, şi-a făcut o datorie de onoare din a arăta faţa monstruoasă a comunismului. Astfel, la 6 mai 1966 a fost audiat de un Comitet al Senatului Statelor Unite ale Americii, în calitate de martor al tratamentului aplicat deţinuţilor politici în România. Textul mărturiei lui a fost cel mai bine vândut document al guvernului american timp de trei ani. Această audiere a fost urmată de numeroase interviuri, conferinţe sau emisiuni televizate, în multe dintre oraşele americane.
În 1967, înfiinţează organizaţia “Vocea martirilor” pentru a ajuta cu aceeaşi energie şi consacrare până la sfârşitul vieţii (17 februarie 2001) pe creştinii persecutaţi din întreaga lume comunistă.
Memorial»Din „marea de amar”» Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui.

În urma unui control medical făcut de un felcer obraznic – halat alb peste uniformă militară – ni s-a înapoiat îmbrăcămintea de la arestare și, cu ajutorul pumnilor acelorași gardieni, am fost băgați în câteva dube, atât de înghesuit, încât simțeam că ne dăm duhul.

Lipit de mine, scăldat în sudoare, era Doru Dumitrescu, un licean frumos și străveziu, îmbrăcat în costum bleumarin de gală. Fusese arestat la o petrecere școlară. Se sufoca de căldură și lipsă de aer, credea că moare și mi-a dat adresa părinților săi, rugându-mă să le spun în ce condiții triste și-a încheiat el viața. I-am promis că o să le duc vestea acasă, însă adresa am uitat-o pe loc, întrucât eram sigur că voi muri înaintea lui.

Am coborât din dube în stația de triaj a Gării de Nord. Gardienii s-au strâns împrejurul nostru, iar noi ne-am așezat, la ordin, pe pietrișul unor linii de cale ferată dezafectate. Dincolo de cercul caraliilor se vedeau două cordoane de ostași, înarmați cu pistoale automate și însoțiți de câini-lupi. Erau tineri, aleși pe sprânceană, înrolați în trupele de securitate și îndoctrinați cu mult înainte de a se fi maturizat. Am rămas acolo până la căderea serii, când a apărut garnitura noastră de tren.

Am fost instalați în vagoane zăbrelite, cu ferestre oarbe, paznicii demonstrând aceeași pricepere, ca la urcarea în dube, de a dubla ori tripla capacitatea oricărei încăperi, doar prin împingere și lovituri de picior. Din cauza înghesuielii, ca să ajungi la gaura din podea ce ținea loc de closet, trebuia să țopăi sau să calci peste trupurile celorlalți; alegerea îți aparținea. Nici nu a plecat bine trenul din stație și au început să se audă glasurile însetaților. Imprudenții care își mâncaseră porția de slănină, în două cu sare – hrana rece pentru trei zile –, alcătuiau un cor asurzitor. Nu se auzea decât strigătul „Apă, apă!”, urmat de răspunsul pe care-l cunoșteam încă din arestul de pe strada Uranus: „Așteaptă!”. Ni s-a dat apă abia a doua zi, după ce trenul a oprit pe o linie moartă. E de presupus că paznicii nu aveau voie să-și adape vitele în timpul mersului. După o vreme ne-am pus din nou în mișcare, iar spre seară am ajuns la Galați.

 

Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011

Memorial»Din „marea de amar”» Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950

Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950

Ilie POSMAGIU  și fiul său Toader POSMAGIU, ambii țărani din Bârsești (Vrancea), membri în organizaţia „Vlad Ţepeş II” au fost împușcați mortal în 24 iulie 1950 de trupele de Securitate care au intervenit pentru a pune capăt răscoalei împotriva colectivizării

Țăran executat în timpul revoltelor împotriva colectivizării Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc, fotografia #NA028

În noaptea de 23/24 iulie 1950 a fost declanşată revolta în satul Bârseşti (unde s-a tras clopotul de la biserica satului, au fost arestaţi miliţienii, activiştii PMR şi UTM, au fost ocupate sediile consiliului popular, miliţiei şi poştei).Și în alte localităţi au existat grupuri de ţărani revoltaţi. Autorităţile au intervenit rapid, cu o extremă duritate.

Mai mulţi ţărani au fost executaţi pe loc (Ilie şi Toader Posmagiu, tată şi fiu din Bârseşti, Radu Hurjui din Nereju), iar în perioada imediat următoare au fost arestate sute de persoane.

Ţăranii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.  308 persoane au fost judecate în 18 loturi de către Tribunalele Militare Galaţi şi Stalin [Braşov], între iunie şi noiembrie 1951, fiind pronunţate şi multe condamnări la moarte.

În 1951 a fost executat Gheorghiţă Bălan (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 694/25 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 30 ianuarie 1952 au fost executaţi în penitenciarul Galaţi Constantin Manoliu (tată), Victor Manoliu (fiu), Vasile V. Cojocaru (toţi condamnaţi la moarte prin sentinţa nr. 725/18 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 17 august 1952 a fost executat în penitenciarul Galaţi Ion Strâmbei (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 935/15 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi).

Memorial»Evenimente» In memoriam Mihai Creangă

In memoriam Mihai Creangă

Preluăm acest text In memoriam Mihai Creangă scris de colegii de la Asociația Ziariştilor Independenți din România

A plecat dintre noi un mare ziarist…

Ne-a părăsit azi, în prima zi de Crăciun, reputatul ziarist Mihai Creangă (n. 1942), unul dintre cei cinci membri fondatori ai Asociației noastre de Ziariști Independenți din România. Au existat mai mulți mari ziariști ai noștri bucuroși să ne dea girul. Dar a fost singurul dintre ei, a cărui căldură și simplitate ne-a determinat să îndrăznim (atunci când, la îndemnul Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles, existând din 1961, am pornit să ne legalizăm apartenența, înființând filiala ei românească), să-i cerem și să înfrunte alături de noi opreliști, bețe în roate, tergiversări, cozi pe la foruri circumspecte, organe juridice, unde trebuia să ne punem semnăturile toți odată și în prezență. A făcut-o cu generozitate, naturalețe, modestie.
Se întâmpla în 2004.
Mihai Creangă avea pentru noi prestigiul ziaristului care lucrase înainte de 1989 la România liberă, singurul ziar digerabil din Republica Socialistă România, grație unui colectiv redacțional cu care orice ziarist demn de acest nume ar face bucuros echipă și azi. Sau mai ales azi: fusese, de-a lungul îndelungatei sale cariere, coleg cu Tia Șerbănescu, Florica Ichim, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Gabriel-Florin Mărculescu, Garoafa Iuga, Mirela Rosnoveanu.
Avea, mai mult de atât, faima legendară a celui care împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier și Alexandru Chivoiu, aceștia din urmă, unul informatician, iar celălalt tipograf, hotărâseră, ca membri ai unei grupări anticeaușiste, evident ilegale, imposibilul: tipărirea unui ziar clandestin. Aceasta se întâmpla în anul 1988. (Mihai Creangă lucra în acel moment la România pitorească.)
După ce au încercat mai multe variante tehnice, complotiștii au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”. Au rezultat patru pagini suficient de explozive ca să le pună libertatea în primejdie și să ducă la anchete extinse în toată redacția și chiar în tot bastionul presei controlate care era Casa Scânteii. Ceea ce a provocat destituiri, retrogradări, expedieri la munca de jos ale unor colegi.
Ei cinci au fost arestați în urma unui denunț, la 25 ianuarie 1989, şi, după o anchetă dură, în arestul Securității – Direcția a 6-a cercetări penale – care a durat 93 de zile, Mihai Creangă a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care scăpat după 22 decembrie 1989. Despre această experiență Mihai Creangă n-a vorbit mult, de aceea, una dintre puținele lui mărturii mai legate, cea făcută cu prilejul unui simpozion anual la Memorialul Sighet, este prețioasă. Aici ziaristul arată că încadrarea inițială în articolul Codului Penal privind „propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceaușescu mai are deținuți politici:
„Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în pușcărie şi în condiții infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparație, detenția noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînțeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o știre dinafară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Paștilor, fiind încă iarnă, întunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiță acolo, până trebuia să trag obloanele. Știam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiță, pe care o vedeam noaptea.”
A fost cu toate astea o anchetă dură, ca de sfârșit de regim, despre care Mihai Creangă povestește: „Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului «rău», celălalt al anchetatorului «bun»; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalității. Şi atunci, erai ca într-un duș cald-rece”.
(Vezi Mihai Creangă, În numele libertății presei în Romulus Rusan, editor, Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.)
Aproape imediat după Revoluție, Mihai Creangă a condus suplimentul „Aldine” al României libere, care a urmărit tot ce era efort de memorie și consemnare a represiunii în timpul regimului comunist, reflectând activitățile instituțiilor: Asociația Foștilor Deținuți Politici, Memorialul Sighet, Alianța Civică, Editura Humanitas etc, prin pagina/ paginile intitulate „Procesul comunismului”.
Prima acțiune de anvergură a proaspăt înființatei noastre asociații – Asociația Ziariștilor Independenți din România (AZIR) –, al cărei membru fondator devenise cu un devotament tineresc ieșit din comun, expoziția „Înscrisuri dușmănoase/Scripta Hostilia”, 2005, a oglindit, la rându-i, cu documente detaliate, singulara și riscanta sa acțiune clandestină din perioada de agonie a regimului comunist.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1238479-inscrisuri-dusmanoase.htm
Ne-a reprezentat și în alte acțiuni de mare impact, printre altele, întâlnirea cu studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea București, conduse de Antonio Momoc, cunoscute sub numele de „Serile FJSC”, la care trimit de asemenea numeroase linkuri pe internet.
Pentru AZIR, Mihai Creangă, devenit în ultimii ani membru de onoare, a fost un reper, un imbold, un etalon profesional și un prieten de care ne despărțim îndurerați.
Plecat în prima zi de Crăciun, ca un om de o discretă pietate creștină ce era, cu toată întristarea, ne rugăm să-i fie drumul lin, în lumină.

 

Excluderea lui Alexandru Drăghici din partid a fost precedată de şedinţe critice şi statistici. Demonstrând abuzurile din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a curăţat terenul pentru instalarea lui în istoria partidului.

În analiza „primăverii de la Praga” s-a vorbit prea puţin despre efectele condamnării crimelor stalinismului. La vârfurile Partidului Comunist Cehoslovac (PCC) se cerea adevărul despre execuţia celor 280 de cominternişti după procesele trucate din anii ’50. În vreme ce Antonín Novotný, liderul PCC în 1953, se afla la putere, Gustav Husák (preşedintele Cehoslovaciei în 1968) ispăşise nouă ani de închisoare. Pe acest fond, la începutul anului 1968, Novotný a fost înlocuit cu Alexander Dubček.
Aceste mişcări n-aveau cum scăpa observaţiei liderilor comunişti din Bucureşti.

Tatonări preliminare 

Cu disensiunile şi interpretările derivate din procesele staliniste postbelice, abuzurile luptei de clasă şi cultului personalităţii, Ceauşescu fusese într-una la curent. Curând după luarea puterii se pronunţase, în cercurile înalte ale partidului, pentru condamnarea publică a predecesorului sub acuzaţia de cult al personalităţii. Testa astfel reacţiile veteranilor Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, după cum i s-a părut martorului Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997). Dac-a văzut că niciunul dintre cei doi nu este de acord, a renunţat, temporar, la idee. Oricât s-ar fi grăbit cu proiectul  scrierii unei istorii a partidului, îl vor fi sfătuit aceştia, trebuia încă ţinut seama de concluziile Plenarei Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Căci pregătirea şi regizarea evenimentelor interne de  partid intraseră, ca totdeauna, în sarcinile secretarului cu organizatoricul.

Omagiu lui Dej

Iar Ceauşescu enunţase atunci, în aplauzele participanţilor, alegaţii ca acestea:„Mulţi se întreabă acum, zicând:«Dar de la voi nu aveţi de reabilitat pe nimeni?» Nu avem de reabilitat, ce să facem. N-avem pentru că nu am luat măsuri, nu ne-am lăsat învinşi de acest lucru, pentru că în partidul nostru prim-secretar am avut pe Gheorghiu-Dej care, cu toate greutăţile, a ştiut să strângă în jurul lui activul şi să împiedice această politică duşmănoasă. Pentru aceasta partidul nostru, Comitetul Central, trebuie să-i fie recunoscător tovarăşului Gheorghiu-Dej”. Se hazardase, încă, să combată învăţăturile Congresului al XXII-lea al PCUS (17-31 octombrie 1961) de unde s-au inspirat cu scenariul mega-producţiei bucureştene. În partid trebuie „cultivată” dragostea pentru conducători, recomandase Ceauşescu, nominalizându-l pe Dej ca meritând-o din plin.

Victimele Securităţii

Discuţiile din conducerea partidului, începute în vara lui 1967, s-au soldat şi cu statistici ale Consiliului Securităţii Statului (CSS) privind victimele Securităţii Poporului din 1950 până-n 1968, întocmite pentru Ceauşescu. Ca şi cum instituţia creată de Ceauşescu n-ar fi avut legătură cu vechile organe, documentele apar ca o veritabilă carte neagră a comunismului.
Într-un prim document, datat aprilie 1968, s-a menţionat cifra de 91.333 arestaţi politici în acea perioadă. Cu valori maxime în 1952 (24.826 arestaţi) şi 1951 (19.236 arestaţi). Reiese însă din el şi că în ultimii doi ani ai regimului Dej s-au operat mai puţine arestări pe considerente  politice (223 în 1963 şi 240 în 1964) decât în primii doi ani de putere ai lui Ceauşescu (294 în 1966 şi 312 în 1967). Din totalul perioadei 1950-martie 1968, peste 70.000 de români au fost trimişi în justiţie şi condamnaţi. Dar 16.942 au fost puşi în libertate din anchetă sau achitaţi în justiţie ca nevinovaţi. Alţi 25.740 de cetăţeni au suferit „internări administrative” în anii 1950-1954 şi 1958-1963. Vârful acestui gen de represiune a fost atins în 1952 (11.913 persoane), iar minimul s-a înregistrat în 1963 (18 persoane). Pentru 60.000 de oameni s-a decis pedeapsa la domiciliu obligatoriu. Dintre aceştia, sunt menţionaţi circa 44.000 ca „dislocaţi” din zona de frontieră cu Iugoslavia, în 1951.

Diferenţe de perspectivă

În primăvara lui 1968, din birourile CSS lucrurile se vedeau altfel decât în urmă cu numai un cincinal. „Restricţiile domiciliare” din 1949 suportate de „cca 3.000 moşieri” erau taxate acum ca „ilegale” deoarece nu se concepuseră încă actele normative. Şi  „internările administrative” fuseseră ilegale în majoritatea cazurilor, fapt dovedit la desfiinţarea  „unităţilor de muncă” din 1954. Din 20.477 de deţinuţi eliberaţi atunci din coloniile şi lagărele de muncă, doar 509 au fost trimişi în judecată, celorlalţi fiindu-le clasate dosarele.
În mod neobişnuit şi fără explicaţii scrise, aceeaşi instituţie a întocmit, în aceeaşi lună, o „notă” cu cifre deosebite. De la cei  70.000 de arestaţi şi condamnaţi în perioada 1950-1968, efectivele au scăzut la 31.505 persoane. 85% dintre acestea sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale” (taxată acum ca abuz) şi doar 15% ca făcând parte din grupuri organizate şi bande teroriste (reprezentând, adică, o reală infracţiune). În categoria acestor din urmă, ponderea o deţin legionarii.

Şapte milioane de suspecţi

În 1961 însă, acuzându-i pe „deviatorii de dreapta” însuşi Ceauşescu vorbise de 89.000 ţărani arestaţi în perioada 1950-1952, din care 37.000 mijlocaşi şi 7.000 săraci. Şi tocmai Alexandru Drăghici jucase atunci rolul ministrului de Interne justiţiar care-a eliberat şi repus în drepturi 34.000 de nevinovaţi. În primăvara anului 1968 însă, printre multele învinuiri aduse lui Drăghici era şi aceea că, în 1965, Securitatea ţinea în evidenţe, ca suspecţi, 7 milioane de români.
Din documentele aflate la dispoziţie şi mărturiile foştilor demnitari se înţelege că nici primul, nici al doilea bilanţ al victimelor Securităţii n-a fost pus în discuţia conducerii  partidului. După 1968, de altfel, nu s-au mai analizat niciodată activităţilor Internelor şi Armatei, Ceauşescu asumându-şi puterea deplină de control şi decizie asupra acestor sectoare.

Culisele reabilitării lui Pătrăşcanu

În dezbaterile din vara anului 1967-toamna anului 1968, chestiunea reabilitării s-a pus exclusiv pentru comunişti. Dintru-început Ceauşescu hotărâse că partidul „nu-şi va pune poalele în cap”. Astfel că, sub eticheta de victime ale luptei pentru putere, doar Ştefan Foriş (secretar general al PCR între 1940 şi 1944, ucis de comunişti în 1946) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (lider comunist, ministru al Justiţiei în perioada 1944-1948, executat în 1954) au fost reabilitaţi public. S-a decis şi că nu mai pot fi traşi la răspundere anchetatorii, judecătorii şi procurorii din toate procesele incriminate. Căci faptele lor penale au fost prescrise prin depăşirea termenelor legale în care ar fi putut fi urmăriţi şi judecaţi. „Ispăşirea” lor consta în a-i pune în discuţia organizaţiile de bază unde sancţiune supremă putea fi excluderea din partid.

Maşinaţii secrete

În ceea ce priveşte mecanismele interioare reiese că Nicolae Ceauşescu acţionase mai de demult prin Vasile Patilineţ, secretarul responsabil în CC cu „probleme speciale”. El i s-a adresat, în primăvara lui 1966, subalternului său direct, colonelul Grigore Răduică. În cel mai strict secret, aşa cum i se ordonase, Răduică a constituit un colectiv din adjuncţii secţiilor de control ale CC asupra justiţiei, procuraturii şi Ministerului Afacerilor Interne. Le-a interzis să-şi informeze superiorii despre misiunea, pe termen nelimitat, de cercetare a cazului Pătrăşcanu (Lavinia Betea, „Lucreţiu Pătrăşcanu, moartea unui lider comunist”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011).
Abia  în toamna lui 1967 a apărut şi comisia alcătuită din membrii CC:Gheorghe Stoica (şeful comisiei), Vasile Patilineţ, Ion Popescu-¬Puţuri, Nicolae Guină şi Ion Stănescu. L¬-au ataşat acestora şi pe Grigore Răduică, singurul documentat asupra cazului Pătrăşcanu din cercetările vechii comisii de investigaţie.
În aprilie 1968, Patilineţ nu s-a sfiit să declare că primise sarcina elucidării cazului Pătrăşcanu din 1965. Şi că abia în decembrie 1967, Prezidiul Permanent al CC al PCR a decis formarea comisiei care studia deja de doi ani documentele anchetei.

Cu mult mai rău ca-n vremea burgheziei

După aceea, foştii anchetatori, judecători, procurori, ofiţeri cu funcţii de comandă din Securitate şi unii lideri comunişti au fost chemaţi în faţa comisiei de partid. Li s-au cerut declaraţii verbale şi scrise pentru stabilirea circumstanţelor morţii lui Foriş şi Pătrăşcanu şi torturilor suportate de foşti ilegalişti.
Pe baza acestor declaraţii, Maurer a făcut următoarele aprecieri:„Părerea mea este că presiunile la care au fost supuşi oamenii aceştia de oameni care reprezentau acolo regimul nostru, depăşesc cu mult presiunile făcute pe vremea burgheziei asupra oamenilor noştri. Eu am pledat multe procese în acele timpuri, am stat de vorbă cu oameni pe care îi apăram, am stat de vorbă cu foarte mulţi tovarăşi care au avut de suferit în timpul închisorilor şi a anchetelor, nu pot să spun că aceştia  nu au fost bătuţi, însă ceea ce s-a făcut cu oamenii aceştia pentru a-i determina să mărturisească aceste lucruri, este ceva care depăşeşte cu mult ceea ce am cunoscut eu şi sunt convins că o serie dintre noi care au trecut prin puşcărie îşi dau seama de aceasta”.

„Atitudine corespunzătoare”:Pamfil Şeicaru şi Harry Brauner

Fără dezbateri în conducerea partidului, Ceauşescu făcuse anterior reabilitări.
În decembrie 1966, prin decret unic al Consiliului de Stat, a fost graţiat ziaristul Pamfil Şeicaru de condamnarea la moarte pronunţată, în contumacie, în 1945. Motivaţia menţiona prescrierea pedepsei cu moartea dar şi faptul că emigrantul avea „atitudine corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării noastre”.
Tot în 1966, folcloristul Harry Brauner călătorea în străinătate, pe cheltuia statului român, la expoziţiile celebrului său frate, pictorul suprarealist Victor Brauner.
Pentru că, împreună cu Lena Constante, intrase în cercul soţilor Pătrăşcanu, întreţinând relaţii mai mult decât apropiate cu aceştia, Brauner ispăşise o condamnare de 12 ani de închisoare şi alţi doi de domiciliu forţat. Încrezător în Ceauşescu şi în spiritul unor vremuri noi,   peste hotare, inocentul Brauner făcea regimului imense servicii de imagine.
Într-o scrisoare trimisă Lenei Constante din străinătate, Harry Brauner relata asemenea discuţii cu personalităţi artistice mondiale:„Mulţi mi-au pus problema antisemitismului din ţară. Le-am răspuns:«Sunt evreu, trimis de statul meu să văd expoziţia fratelui meu, judecaţi şi dvs». Tuturor le-a produs satisfacţie răspunsul meu, toţi îşi pun încrederea în România şi desigur că argumentele mele sunt în favoarea simţămintelor lor. Sunt tare bucuros că pot influenţa cercurile cele mai închise şi mai însemnate până la urmă, în favoarea ţării mele”. (Irina Nicolau, Carmen Huluţă, „Surâsul lui Harry”, Ars Docendi, Bucureşti, 2010).

sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/cartea-neagra-comunismului-scrisa-ceausescu-1_50ca14b0596d720091f8ebd5/index.html

Cartea neagră a comunismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Cartea neagră a comunismului

The Black Book of Communism (front cover).gif
Informații generale
Autor Robert Laffont (ed.)
Stéphane Courtois
Nicolas Werth
Jean-Louis Panné
Andrzej Paczkowski
Karel Bartosek
Jean-Louis Margolin
Subiect ComunismTotalitarism
Gen Istorie politică
Ediția originală
Titlu original
Le Livre noir du communisme
Limba limba franceză
Editură Éditions Robert Laffont
Țara primei apariții Franța
Data primei apariții 1997
Număr de pagini 846
ISBN 973-28-0876-4 ro
2-221-08-204-4 fr
Ediția în limba română
Traducător Ileana Busuioc, Maria Ivanescu, Doina Jela Despois, Emanoil Marcu, Brandusa Prelipceanu, Luana Schidu

Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune este o carte care descrie istoria represiunilor politice și civile din statele comuniste incluzând genocidurile, execuțiile extrajudiciare, deportările și stările de foamete provocate. Cartea a fost publicată în 1997 în Franța cu titlul Le Livre noir du communisme: Crimes, terreur, répression. Cartea a fost scrisă de mai multe cadre universitare europene și editată de Stéphane Courtois.

Cuprins[modificare | modificare sursă]

Numărul estimat de victime  [modificare | modificare sursă]

Introducerea formulată de Stéphane Courtois afirmă că „…Regimurile comuniste…au transformat crimele în masă în sistem de guvernare în plină floare.” El citează un număr total de 94 de milioane de morți fără să fie numărate și „decesele în exces” (scăderea populației cauzată de scăderea natalității). Numărul de decese dat de Courtois este urmatorul:

Courtois susține că regimurile comuniste sunt responsabile pentru un număr de decese mai mare decât oricare altă ideologie sau mișcare politică, inclusiv Nazismul. Statisticile victimelor fac referire la execuții, distrugerea intenționată a populației prin foamete, și decesele cauzate de deportări, muncă forțată, etc

Represiunile sovietice[modificare | modificare sursă]

Represiunile și foametea care au avut loc în Uniunea Sovietică în cadrul regimurilor lui Lenin și Stalin descrise în carte sunt:

Compararea comunismului și nazismului[modificare | modificare sursă]

Courtois consideră Comunismul și Nazismul nu foarte diferite ca sisteme totalitare. El susține că regimurile comuniste au omorât „aproximativ 100 de milioane de oameni față de cele 25 de milioane săvârșite de Nazism”.[2] Courts susținea că metodele de exterminare în masă au fost preluate după metodele sovietice. Ca exemplu, el îl citează pe oficialul statului nazist Rudolf Höss care a organizat faimosul lagăr de concentrare de la Auschwitz. Potrivit lui Höss:[2]

Courtois susține că genocidurile sovieticilor asupra popoarelor care locuiau în Caucaz și exterminarea unui număr mare de grupuri sociale în Rusia nu erau foarte diferite de cele executate de naziști. Ambele sisteme comuniste și naziste consideră o parte a umanității nedemne de existență. Diferența este că modelul comunist se bazează pe sistemul de clase, în timp ce modelul nazist pe considerente de rasă și teritoriu.[2] Courtois susținea că:[3]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. a b https://openlibrary.org/books/OL7692091M/The_Black_Book_of_Communism Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. a b c Cartea neagră, Introducere, pagina 15
  3. ^ Cartea neagră, Introducere, pagina 9.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Mirela Roznoveanu Personal Archives: Cartea Neagra a Comunismului

Mirela Roznoveanu  —    Din nou despre “Cartea Neagra a Comunismului”; publicat in saptamanalul Lumea Libera din New York,  19 Septembrie 1998

Traducerea in limba romana si publicarea de catre editura Humanitas si Fundatia Academia Civica a “Cartii Negre a Comunismului. Crime, Teroare, Represiune”de Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin aparuta anul trecut la Paris, si despre care am scris in numarul 508 din 27 Iunie al “Lumii Libere”,a provocat o ampla polemica, ca un recul al amplei confruntari de idei ce a avut si are inca loc  in numeroase capitale europene.   Astfel, “Romania Literara”, “Sfera Politicii”, “Revista 22″  – ca sa le mentionez numai pe acestea – au devenit  platforme ale  dezbaterii in jurul ideii de holocaust si a faptului ca atit fascismul rosu cit si fascismul negru se fac in mod egal vinovate de crime impotriva umanitatii, dar ca atrocitatile nazismului le intrec cu mult pe cele ale comunismului.  Totul porneste in fond de la o afirmatie a lui Courtois, sustinuta cu cifre contestate de foarte multi ,  conform careia  in acest secol  holocaustul comunist ( care a insemnat peste 100 milioane de victime)  a fost confiscat sau “ocultat” de cel nazist (numarul victimelor fiind in jur de 25 de milioane) si in special de genocidul evreilor ( in jur de sase milioane) .  “Dupa 1945 – scria Courtois in capitolul “Crimele Comunismului” din cartea la care ma refer  – genocidul evreilor a aparut ca o paradigma a barbariei moderne, ajungind sa ocupe aproape intregul spatiu rezervat terorii in masa in secolul XX.”(p.27)

Nu am de gind sa analizez  aceasta polemica ce a inceput, intr-un anumit sens, odata cu publicarea in 1966 la editura Humanitas a  Jurnalului lui Mihail Sebastian. Suplimentul Revistei “Sfera Politicii” nr.1, septembrie 1998, avind ca supratitlu “Cronologia unei neintelegeri” aduna toate articolele  publicate pe aceasta tema, astfel incit cititorii din Statele Unite care vor sa cunoasca cine ce a spus le vor putea citi  in Internet, atunci cind Suplimentul va fi accesibil in forma electronica (http://www.dntb.ro/sfera/). Vreau doar sa atrag atentia ca aici se  amesteca doua lucruri care merita fiecare o discutie separata : mai intii, revizuirea termenului de “holocaust”, care nu se circumscrie doar evreilor, deoarece in istorie au fost mai multe holocausturi, fie incepind numai si cu cel armean; iar in al doilea rind, ca genocidul comunist, este in mod eronat  contraopus celui evreu. Adevarul  ca evreii au fost atit de destepti incit au stiut sa stringa dovezi si sa vorbeasca intregii lumi despre tragedia prin care au trecut in timpul nazismului, ar trebui sa fie un exemplu pentru victimele genocidului comunist si nu o ofensa.  Nu evreii au “ocultat”, “confiscat”,  impiedicat pe romani sa adune date, pe care sa le expuna public, despre genocidul comunist din Romania sau sa-i actioneze in judecata pe tortionarii comunisti,  ci de vina sint autohtonii romani , adica Serviciile Secrete romanesti care nici pina azi nu dau voie nimanui  (Mihai Pelin e, desigur o exceptie!) sa se atinga de arhivele perioadei comuniste.  Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu a ramas pe hirtie datorita conspiratiei evreilor si nici rusinosul tratament in Parlamentul Romaniei a  Legii Deconspirarii Securitatii. Nu evreii i-au impiedicat pe  istoricii romani sa scrie despre genocidul comunist din Romania. Cele patruzeci si cinci de pagini ale Addendei publicate la sfirsitul versiunii romanesti a “Cartii Negre a Comunismului”, un adaos despre teroarea comunista din Romania, reflecta  acest adevar. In “Argumentul” editiei romanesti, Romulus Rusan exprima public acesta frustrare, din nefericire necomentata de nimeni. Dimensiunile Gulagului romanesc sint inca necunoscute la aproape zece ani  ani de la Decembrie 1989 si vor ramine ca atare cita vreme accesul la arhive nu va fi liberalizat ca in Polonia si Cehia.     Astfel, mi se pare  simptomatic ca 17 din cele 45 de pagini ale Addendei sunt semnate de un istoric englez, Dennis Deletant,  restul impartindu-se intre Gh. Onisoru, Marius Oprea, Stefan Maritiu (in medie 9 pagini de persoana), ceea ce arata dintr-un condei ca deocamdata cea mai serioasa contributie la istoria holocaustului romanesc o are un profesor de la London University si nu unul de la Universitatea Bucuresti sau Iasi sau Cluj. Daca cele patru pagini intitulate “Proteste in Epoca de Aur”  – nesemnate, lasate anonime, poate tocmai pentru ca nu cuprind nici pe departe ceea ce ar fi trebuit sa cuprinda – sunt  opera colectiva a Fundatiei Academia Civica, atunci istoricilor romani le revine cite 8 pagini de persoana.   Constienti de omisiuni, editorii au anexat acestui volum o foaie volanta prin care “Editura Humanitas isi exprima public regretul ca in textul “O Cronologie a Societatii Civile” … (parte integranta a capitolului “Proteste in Epoca deAur”n.n.)  sint omise numele unor personalitati care au marcat intr-un fel sau altul (subl.n) istoria rezistentei anticomuniste in perioada Ceausescu”. Sint mentionati, intr-un adevarat mixtum compozitum, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Mihai Botez, Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Silviu Brucan, Paul Goma,  Dan Petrescu, Gabriel Andreescu (in cazul ultimilor trei se deplinge ca nu li s-a acordat cuvenita pondere), dar nu veti gasi acolo mentionate si numele Tiei Serbanescu, Dorel Dorian sau Mirelei Roznoveanu pentru ca listele cu personalitatile ce au marcat istoria rezistentei aniticomuniste au fost facute de Academia Civica, si deci prin parti-pris-urile ei (lucru pe care il voi discuta ceva mai incolo) iar cei care conduc respectiva insitutie civica nu  plac pe multi.  Cu alte cuvinte, acestora nu li se da dreptul nici macar la istorie. Ceea ce ridica semne de intrebare referitor la morala informatiei furnizate.

Izbeste mai intii nivelarea actelor de disidenta romaneasca. Logica conform careia  nimeni nu trebuie sa iasa mai mult in evidenta decit altul, ba eventual sa distorsioneze datele, e prezenta. Paul Goma, cel mai important disident roman, cea mai puternica constiinta anticomunista pe care au dat-o romanii, abia este mentionat intr-o paranteza. Alti disidenti romani care s-au remarcat prin acte de curaj extraordinare (Doina Cornea, Dorin Tudoran, Liviu Cangeopol, preotul Calciu-Dumitreasa ) sint doar mentionati iar faptele lor lasate inafara. Alteori, numele sint pur si simplu omise, ca in cazul  scriitorilor  judecati pentru ca au fost implicati in editarea publicatiei ilegale Romania .  Daca Ana Blandiana este disidenta pentru publicarea “Motanului Arpagic” (titlul este mentionat printr-un  eufemism: “pamflet impotriva lui Ceausescu continut intr-o carte pentru copii”),  dupa care “cartile poetei sunt scoase din biblioteci, iar in fata casei este plasata o masina de supraveghere” (lucruri absolut neverificabile) atunci ma intreb de ce este omis de pe lista dramaturgul Dorel Dorian caruia i se interzice dreptul de semnatura in presa centrala in aprilie 1989, este  anchetat de securitate, dat afara din presa centrala si pus sub supravegherea securitatii, transferat disciplinar la o revista departamentala; de ce este omisa Mirela Roznoveanu, critic literar si prozator, anchetata de securitate, data afara din presa centrala in aprilie 1989, mutata disciplinar la o revista departamentala pentru a fi reeducata in spirit comunist, cu interzicerea dreptului de semnatura si a numelui in general in presa centrala si literara,  oprirea unui manuscris de critica in editura, punerea sub supravegherea permanenta a securitatii, interzicerea pina si a dreptului de a intra in Casa Scinteii? De ce nu este mentionata Tia Serbanescu, critic literar, data afara din presa centrala in acelasi aprilie 1989, mutata disciplinar si retrogadata corector la Tipografia 13 Decembrie pentru a fi reeducata in spirit comunist, cu interzicerea dreptului de semnatura in presa centrala si literara, punerea sub permanenta supraveghere a securitatii? Poate pentru ca Dorel Dorian este un fost scriitor proletcultist? Dar nu a fost si Dan Desliu? Ori poate pentru ca este directorul celei mai importante reviste a evreilor din Romania?  Poate pentru ca Mirela Roznoveanu a fost prea critica cu Ana Blandiana, ori pentru ca a “dezertat”  din lupta cu efecte politice dezastruoase condusa de aceasta?  Poate pentru ca Tia Serbanescu, unul din cele mai bune condeie ale ziaristicii actuale, fosta prietena la catarama a Anei, a intrat din 1993 intr-un conflict cu ea (citeste aici implicit Petre Mihai Bacanu), conflict in urma caruia si-a pierdut postul de redactor sef la Romania Libera ?

Fundatia Academia Civica manipuleaza informatia istorica pentru a-si pune in evidenta propriile ei nume. Nu am nimic personal cu Ana Blandiana, ba dimpotriva, noi am fost de aceeasi parte a baricadei in anul greu 1990. Stimez deasemenea tot ce a facut dupa decembrie 1989, chiar daca actele ei in viata politica romaneasca au avut urmari catastrofale, de la demisia din CPUN si  lamentabila incercare de impacare cu Miron Cozma in septembrie 1990, pina la impunerea drept candidat la presedintia Romaniei a lui Emil Constantinescu. Dar nu putem uita ca Ana Blandiana a fost unul din cei mai rasfatati scriitori ai perioadei Ceausescu.  Frecventind si frecventata de nomenklatura epocii, “obosita” de calatorii in strainatate si burse, publicindu-i-se in tiraje apreciabile orice manuscris, ea nu a avut nici o problema cu comunismul, ci doar una personala cu Adrian Paunescu: intorcindu-se dintr-o bursa din strainatate, Ana Blandiana si-a gasit postul de redactor de la “Amfiteatru” ocupat de poeta Constanta Buzea, sotia bardului national.

Publicarea “Cartii Negre a Comunismului” intr-o traducere excelenta , vinduta pe piata romaneasca din pacate la un pret extrem de piparat, greu de platit de buzunarele romanilor, este fara indoiala un eveniment prestigios din punct de vedere editorial si  cultural, dar mai cu seama politic. Capitolele Addendei — O clasificare a represiunii, Securitatea si represiunea comunista, Rezistenta armata, Legislatia represiunii, Colectivizarea, Represiunea comunista din Romania si dimensiunile ei oficiale, Invatamintul si cultele, Metode de reeducare (Fenomenul Pitesti), Proteste in “Epoca de Aur” – sunt puncte de pornire ale viitoarelor exegeze.  “Cartea Neagra a Comunismului”  va constitui, fara indoiala, un impuls in cercetarea si dezvaluirea, chiar pedepsirea crimelor comunismului si in consemnarea pe plan international a tributului greu pe care l-a platit poporul roman in anii terorii comuniste. La numele lui Virgil Ierunca, Dumitru Bacu, Vladimir Tismaneanu care au scris despre epoca comunista (singurii citati de editia franceza) se vor adauga desigur altele. Istoria europeana are nevoie, pentru a consemna tragedia comunismului din Romania, de sinteze pe aceasta tema publicate in limbile de circulatie internationala. Cred ca misiunea de a traduce aceste studii documentate  le revine de urgenta atit Academiei Civice si editurii Humanitas, cit si Fundatiei Culturale Romane.

Articolul in pdf poate fi citit @ https://files.nyu.edu/mr24/public/CarteaNeagra2.pdf

 

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

 

Iosif Dragomir

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

 

 

 

Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.

  1. A biruit Isus pe Satan?
  2. A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
  3. Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
  4. În ce a constat această biruinţă?
  5. Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
  6. Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
  7. Care este statutul actual al combatanţilor?

 

„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)

Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.

Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!

Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

 

Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.

 

Exemple din V.T. ale acestei metafore

 

Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H20. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”

Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2Apo. 17: 1)

 

  1. Legarea

 

Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.

Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:

 

  1. Scoaterea demonilor.

 

Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;

 

Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.

 

1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!

 

Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”

 

Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20Mc. 1: 23-27Luc. 4: 33-36Luc.10: 17-19.

 

Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:

 

Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”

Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”

 

Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.

 

  1. A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.

– vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19

 

  1. Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos– Apoc. 12: 9;

 

  1. Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 312.Pet. 2: 4Apoc. 11: 7Apoc. 20: 3

Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.

 

  1. Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8

 

Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).

 

Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.

Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 410: 262.Pet. 2: 20-22).

Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).

Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.

Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.

 

James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.

 

„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).

… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)

„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.

Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).

* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.

 

Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38

 

„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”

Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).

„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”

Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).

Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-32.Cor. 11: 2Apo. 14: 1-5Apo. 21: 2).

Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?

 

Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!

Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?

 

Epilog

Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).

Don K. Preston întreabă retoric:

„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?

Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?

Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?

Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?

Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?

Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?

Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?

Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?

Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”

În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!

 

Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!

Epistola către Evrei capitolul 13
Evrei 13

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Îndemnurile din acest capitol sunt foarte importante. Ele se referă la drumul pe care sfinţii îl au de mers ca străini în lumea aceasta şi drept urmare nu ajung la înălţimea îndemnurilor din epistola către Efeseni, unde ne este prezentată chemarea cerească a Adunării.

Evrei 13.1: Dragostea frăţească să rămână.

Cine este născut din Dumnezeu iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dar în lumea aceasta se pot petrece multe care distrug dragostea. De aceea Pavel îndeamnă ca dragostea frăţească să rămână activă în ciuda tuturor obstacolelor. Şi dacă un frate este un străin,

Evrei 13.2a: nu uitaţi primirea de oaspeţi, …

gândiţi-vă că Avraam prin faptul că a fost ospitalier a găzduit îngeri, fără să ştie (versetul 2). Însă nu numai aceasta. Sunt fraţi care suferă în închisori şi sunt maltrataţi; nu îi uitaţi, ci gândiţi-vă la ei aşa ca şi cum voi înşivă aţi fi închişi. Aşezaţi-vă în situaţia lor, suferiţi împreună cu ei şi gândiţi-vă că voi înşivă sunteţi într-un trup. Atunci vom simţi cu un sentiment adânc, cum trebuie să se simtă aceia care sunt rău trataţi şi deseori suferă de foame, de frig şi prigoane (Evrei 13.3).

Demn de luat în seamă şi deosebit de serios este îndemnul următor:

Evrei 13.4: Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate, şi patul neîntinat, pentru că pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu;

demn de luat în seamă pentru aceia care afirmă că Pavel în epistola către Corinteni s-a declarat împotriva căsătoriei, sau cel puţin a prezentat căsătoria ca fiind profană. Cine citeşte atent 1 Corinteni 7 va ajunge la o cu totul altă concluzie şi va recunoaşte că numai din pricina Domnului Pavel sfătuieşte să nu se căsătorească, ca să se poată dedica în totalitate în slujba pentru Domnul, adăugând însă categoric, că fiecare a primit darul său propriu de la Dumnezeu, şi deci trebuie să acţioneze corespunzător. Şi din atenţionarea din versetul 4 de aici vedem că apostolul nu se gândeşte să desconsidere căsătoria; din contra, el vrea ca în toate privinţele căsnicia, ca rânduială a lui Dumnezeu, trebuie ţinută în onoare, atât de către cei necăsătoriţi, cât şi de aceia care sunt deja căsătoriţi. Comuniunea în afara căsniciei şi comuniunea cu alt bărbat sau altă femeie, în cazul celor căsătoriţi, va fi judecată de Dumnezeu. Curvarii şi adulterii nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Evrei 13.5a: Purtarea să fie fără iubire de bani,

aşa sună îndemnul următor,

Evrei 13.5b: mulţumiţi-vă cu ce aveţi.

Noi suntem străini aici jos şi călătorim spre patria cerească. De aceea nu avem nevoie nici de bogăţie şi nici de onoare; dacă primim ce avem nevoie pentru călătorie, putem fi mulţumiţi. Desigur vom avea parte de greutăţi şi de împotrivire; aceasta nu poate fi altfel în lumea aceasta; copiii lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi, batjocoriţi şi trataţi rău; dar nici o frică: Cel care este pentru noi este mai tare decât cel care este împotriva noastră. Domnul a spus:

Evrei 13.5c: Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi,

aşa că prin credinţă putem spune cu îndrăzneală:

Evrei 13.6: Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?

În versetele 7 şi 17 evreilor li se aminteşte de conducătorii lor. În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducători care au plecat deja acasă:

Evrei 13.7: Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind atent la sfârşitul modului lor de viaţă, imitaţi-le credinţa.

Ei şi-au jertfit viaţa pentru Numele lui Isus şi în moartea lor au confirmat credinţa şi au pecetluit predica lor. Dacă ne gândim la Ştefan, primul martir creştin, atunci vedem ce poate face credinţa şi cum privirea la Domnul gloriei îl face pe un credincios asemenea Domnului şi Stăpânului său, chiar şi în moartea sa. Minunat şi potrivit model! Amintiţi-vă de ei şi urmaţi-le credinţa. Şi cu toate că noi acum nu avem astfel de modele potrivite, totuşi se poate spune despre fiecare care prin cuvântul său şi viaţa sa a dat mărturie despre harul Domnului, şi cu bucurie a părăsit pământul acesta, că el este un conducător la care trebuie să ne gândim şi a cărui credinţă trebuie s-o urmăm.

În versetul 17 apostolul vorbeşte despre conducătorii care lucrau încă în mijlocul lor.

Evrei 13.17: Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală; pentru ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, pentru că aceasta ar fi nefolositor pentru voi.

Îndemn deosebit de important şi pentru timpul nostru. Un conducător este fiecare, care merge înainte, oricine ar fi el. În ultimul capitol al epistolei către Romani este numită o serie lungă de conducători, şi printre aceştia se află şi diferite femei. Aici însă sunt numiţi în primul rând aceia care lucrează ca păstori în Adunare. Aceasta rezultă din context. Ei veghează asupra sufletelor încredinţate lor, ca unii care vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de lucrarea lor, pe care o fac pentru sufletele sfinţilor. Dacă credincioşii ascultă de ei, se lasă atenţionaţi, îndemnaţi şi mustraţi de ei şi le sunt supuşi, prin aceea că se comportă conform îndrumărilor lor, atunci ei pot să-şi facă lucrarea cu bucurie. În cazul contrar ei îşi vor face lucrarea suspinând, prin aceasta se vor descuraja şi treptat vor renunţa să mai dea îndemnuri, şi aceasta ar fi foarte dezavantajos pentru starea spirituală a credincioşilor. Să ne gândim cu seriozitate la aceasta, iubite cititor; nu este vorba de persoane care ocupă un post, ci de fiecare care într-un fel oarecare merge înainte în cuvânt, în păstorirea turmei sau în fapte bune. Pe aceştia să-i onorăm şi să-i iubim din pricina lucrării lor şi să le fim ascultători ca unii care veghează asupra sufletelor noastre.

În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducătorii care au plecat din mijlocul lor, şi după aceea spune în versetul 8:

Evrei 13.8: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.

Minunată mângâiere! Oricine ne-ar părăsi, Isus rămâne. Dar în acelaşi timp: orice s-ar schimba, orice rătăciri s-ar strecura, orice învăţături străine s-ar predica, Isus rămâne totdeauna acelaşi. El nu Se schimbă; El şi numai El este calea, adevărul şi viaţa; noi trebuie să ne întoarcem permanent de la toate învăţăturile şi instituirile omeneşti la ce era de la început. (vezi 1 Ioan 2.18-27) De aceea apostolul după această asigurare minunată: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci, dă avertismentul serios:

Evrei 13.9: Nu vă lăsaţi abătuţi de învăţături felurite şi străine; pentru că este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, de la care n-au avut folos cei care au umblat după ele.

Cine se lasă atras şi înşelat prin învăţături felurite şi străine, arată prin aceasta clar că nu este mulţumit şi nu are suficient în Isus. Este imposibil să-L savurezi pe El şi să nu afli că El este totul pentru noi, că El ne satisface deplin şi de aceea noi nu avem nevoie de altceva.

Scriitorul acestei epistole revine încă o dată la diferenţa dintre serviciul divin iudaic şi creştin şi arată prin cuvinte demne de luat în seamă urmarea, că adevăratul serviciu divin nu mai este la iudei, care aveau o slujbă privilegiată, la care nimeni în afară de ei nu era admis, ci că adevărata închinare este acum privilegiul tuturor credincioşilor. Ei au un altar dumnezeiesc, de care au voie să se apropie.

Evrei 13.10-14: Noi avem un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei care slujesc în cort; pentru că trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, »sunt arse afară din tabără«. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui: pentru că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare.

Jertfa mare şi a tot suficientă pentru păcat a fost adusă. Isus, care a suferit în afara porţii, a intrat în cer; El a dus sângele Său propriu, care ne curăţă de toate păcatele, în Locul Preasfânt ceresc şi prin aceasta a sfinţit pe poporul Său şi l-a făcut în stare să intre cu deplină îndrăzneală în acest Loc Preasfânt ceresc. De aceea un serviciu divin pământesc, în care nu există nici o intrare înapoia perdelei, unde drumul spre Locul Preasfânt este închis şi nu eşti admis în prezenţa lui Dumnezeu, nu mai poate dura mult. Adevărata adorare, dorită de Dumnezeu şi plăcută Lui este înapoia perdelei, în Locul Preasfânt ceresc, unde Isus a intrat ca Înaintemergător al nostru. Serviciul divin, care avea o glorie pământească, care era alcătuit după elementele religioase ale lumii, şi care îşi avea locul în lumea aceasta, a trecut şi slujba în duh şi adevăr trece în locul lui. Toţi care cred în Hristos, sunt preoţi ai lui Dumnezeu şi intră acolo unde nici un preot al vechii perioade de timp nu avea intrare. Adevăr important! Sfinţit prin sângele lui Hristos, despărţit de păcat şi de lume, poporul lui Dumnezeu are un serviciu divin ceresc, cu toate că el călătoreşte încă pe pământ. El poate sluji lui Dumnezeu în mod plăcut numai atunci când slujba lui este în concordanţă cu locul pe care îl ocupă şi cu relaţia în care stă faţă de Domnul.

Dar Isus, care a fost luat de Dumnezeu în cer şi acolo a fost încununat cu glorie şi cinste, a fost lepădat de lume. El a suferit în afara porţii. Deci dacă locul creştinilor este în Locul Preasfânt, atunci el este şi în afara taberei. Lumea L-a lepădat pe Isus; de aceea noi trebuie să ieşim afară la El, în afara taberei, purtând ocara Lui. Prin „tabără” se înţelege aici sistemul iudaic, slujba în ceremonii şi umbre, care au fost date la o parte de Dumnezeu, deoarece s-au împlinit în Hristos şi prin Hristos. Deci dacă serviciul divin, dat de Dumnezeu lui Israel, a decăzut şi este numit: primele elemente (principii) ale lumii, aşa că Dumnezeu nu mai putea avea plăcere de acest serviciu divin, atunci cu cât mai mult orice serviciu divin, care nu a fost dat de Dumnezeu, ci a fost instituit după voia omului şi după principiile lumii, este în contradicţie cu voia şi cu gândurile Domnului. Da, putem spune liniştiţi, că orice serviciu divin, care constituie un sistem, care se face una cu lumea şi se orientează după gândurile oamenilor, este o negare şi o punere deoparte a creştinismului.

Prin faptul că părăsim acest cult lumesc, nu poate fi altfel, decât că ocara, de care Isus a avut parte aici jos pe pământ, va fi şi partea noastră. Dar sfinţii nu au aici o cetate stătătoare; noi căutăm pe cea viitoare. Prin faptul că aici jos avem parte de ocara Mântuitorului nostru, noi primim, ca şi El, gloria cerească, veşnică. Cu privire la această glorie noi mergem bucuroşi pe drumul nostru şi lăudăm şi preamărim pe Dumnezeul nostru, care ne-a eliberat din lume, ne-a curăţit de păcatele noastre şi ne-a deschis intrarea în Sfânta Sfintelor cerească.

De aceea Pavel spune:

Vrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Noi suntem preoţi, dar preoţi spirituali; de aceea noi nu aducem tămâie şi smirnă, ci jertfe spirituale – jertfe de laudă. Admişi ca preoţi în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu, noi aducem acolo lui Dumnezeu o jertfă de laudă adoratoare. Aceste jertfe le aducem nu pe baza demnităţii noastre, ci prin Hristos, în care am fost făcuţi plăcuţi înaintea feţei lui Dumnezeu, şi, atâta timp cât noi călătorim aici jos pe pământ şi jertfele noastre sunt sărăcăcioase şi slabe, El le face plăcute înaintea lui Dumnezeu, aşa că ele se înalţă ca o mireasmă plăcută înaintea Lui.

Sunt şi alte jertfe – jertfe de binefacere şi dărnicie.

Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

Purtarea de grijă faţă de săraci şi ajutorul dat slujitorilor Cuvântului este numit de Dumnezeu o jertfă, de care El are plăcere. Cât de potrivită este în acest sens istoria căpitanului Corneliu, ale cărui rugăciuni şi binefaceri s-au înălţat spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută, aşa că Domnul l-a făcut să aibă parte de cea mai bogată binecuvântare, dintre toate binecuvântările spirituale. Şi ce frumoase sunt cuvintele apostolului Pavel adresate credincioşilor din Filipi, care i-au trimis darurile lor pentru întreţinerea sa. „Sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.18-19).

După ce Pavel a rugat pe evrei să se roage pentru el, conştient fiind că el ca slujitor al lui Hristos a umblat cu o conştiinţă bună şi de aceea putea aştepta binecuvântarea Domnului pentru lucrul său, el încheie epistola cu cuvinte frumoase şi importante:

Evrei 13.20,21: Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, să vă desăvârşească în orice lucrare bună, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin.

De mai multe ori Dumnezeu, Domnul, este numit de Pavel „Dumnezeul păcii”, de fiecare dată într-o altă privinţă.[1] Aici acest titlu are un înţeles minunat. În mijlocul încercărilor, cărora evreii erau expuşi, în toate încercările lui satan de ai abate de pe cale, în mijlocul ispitelor şi descurajărilor era într-adevăr mângâietor şi întăritor să ţi se îndrepte atenţia spre Dumnezeul păcii. Dumnezeu este Dumnezeul care are pace şi care face pace. El este în linişte desăvârşită, măreţ peste toate împrejurările care ne neliniştesc, şi El vrea să ne călăuzească în căile Sale şi în facerea voii Sale.

Acest Dumnezeu al păcii a întemeiat pacea pentru noi şi a asigurat-o prin moartea lui Hristos, şi El a dat dovada pentru aceasta în învierea lui Hristos dintre morţi. El a adus dinte morţi pe Domnul nostru Isus, care este Marele Păstor al oilor, în baza sângelui, prin care legământul este veşnic asigurat, şi acest legământ – deoarece el este numai din partea lui Dumnezeu – nu poate fi rupt sau anulat. Nu erau făgăduinţe condiţionate prin ascultare ca la Sinai, ci făgăduinţe pe baza ispăşirii înfăptuite, a anulării vinei şi nedreptăţilor lor, şi de aceea era neschimbabil şi durează veşnic. De aceea în aceste cuvinte este prezentat încă o dată credincioşilor adevărul de bază şi preamărit al caracterul său ales, despre care este vorba în această epistolă, şi baza noii perioade de timp, a credinţei creştine, prin care îşi pierd valabilitatea toate umbrele şi serviciul divin iudaic devine inutil.

Din ultimele versete ale epistolei noastre se poate ajunge la concluzia că era Pavel, cel care a scris epistola. El însuşi a fost eliberat mai înainte din temniţă, căci el nu se mai afla în Roma. Timotei a fost nu demult eliberat şi apostolul spera ca împreună cu acesta să vadă pe destinatarii epistolei, dacă el va veni în curând la ei. Cu toate că pentru inspirarea prin Duhul Sfânt nu contează cine este scriitorul, este totuşi important să găsim dovada în epistolă atât prin detaliile din ea cât şi prin felul prezentării adevărului, că nimeni altul nu poate fi autorul decât Pavel, şi prin aceasta, aşa cum am amintit în introducere, avem aici ultima perlă a şiragului preţios, pe care apostolul prin harul lui Dumnezeu, prin puterea şi inspiraţia Duhului Sfânt l-a dat Eclessiei (Adunarea lui Dumnezeu) Domnului.

Evrei 13.25: Harul fie cu voi toţi! Amin.

Epistola către Evrei capitolul 1
Evrei 1

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Introducere

Epistola către Evrei ocupă un loc deosebit între epistolele apostolului Pavel. Chiar dacă epistola nu poartă numele scriitorului, totuşi biserica creştină presupune pe drept că apostolul Pavel este scriitorul acesteia. Conţinutul, felul deosebit de scriere, salutările de la sfârşitul epistolei, precum şi poziţia pe care ea o ocupă în rândul epistolelor confirmă această presupunere.

Ordinea celor paisprezece epistole ale lui Pavel este o dovadă clară despre inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt. Nouă din aceste epistole sunt adresate diferitelor adunări, patru sunt adresate la persoane individuale şi una este adresată credincioşilor din Israel. Din primele nouă scrieri, epistola către Efeseni constituie centrul lor; patru epistole sunt înainte de ea, şi patru după ea. Aceasta este foarte remarcabil, deoarece în epistola către Efeseni este descrisă poziţia cea mai înaltă pe care credinciosul o ocupă prin harul lui Dumnezeu.

După ce Pavel a prezentat în epistola către Romani învăţătura referitoare la mântuire, el tratează în epistolele către Corinteni organizarea, ordinea şi disciplinarea în Adunare. În epistola către Galateni el apără adevărul mântuirii împotriva învăţăturii false, pe care învăţătorii iudei cu duh legalist încercau s-o introducă în Galatia, pentru ca apoi în epistola către Efeseni să trateze poziţia cerească a Ekklesiei, a Adunării lui Dumnezeu. După aceasta urmează, în epistola către Filipeni, prezentarea umblării cereşti a creştinului; în epistola către Coloseni descrierea mărimii şi gloriei lui Hristos, care locuieşte în cei credincioşi ca nădejde a slavei, pentru ca ei, eliberaţi de toate poruncile şi învăţăturile omeneşti, să se gândească la lucrurile de sus, unde este Hristos. În epistolele către Tesaloniceni este prezentată învăţătura referitoare la revenirea Domnului pentru Biserică şi pentru lume.

După epistolele către Timotei, Tit şi Filimon urmează epistola către Evrei, în care se spune clar şi precis cum prin creştinism se termină epoca Legii şi a umbrelor simbolice. Toate poruncile şi jertfele vechiului legământ îşi găsesc împlinirea minunată în Hristos, care a intrat în glorie ca şi Conducătorul suprem şi împlinitorul credinţei, pentru ca acolo să pregătească un loc pentru toţi ai Săi şi să le facă parte de gloria Sa. Epistola lui Iacov se adresează poporului iudeu în totalitatea lui. Scrierea lui Petru şi a lui Pavel dimpotrivă se adresează credincioşilor din Israel, care se aflau împrăştiaţi în adunările din Palestina şi în toată lumea. Pericolul mare, în care se afla biserica creştină, acela de a renunţa la privilegiile ei şi să se reîntoarcă la iudaism, l-a determinat pe Pavel să scrie această epistolă. Creştinii dintre iudei au avut nespus de mult de suferit chiar de la început. Atât în Palestina, cât şi în celelalte localităţi, erau expuşi urii înverşunate a iudeilor împotriva lui Isus din Nazaret, Domnul şi Mântuitorul lor, şi incitaţi de aceştia s-a revărsat şi furia popoarelor păgâne asupra iudeilor credincioşi.

Cartea Faptele apostolilor ne relatează astfel de exemple. Cu bucuria şi curajul credinţei au suportat aceste prigoane şi aceste suferinţe. Cu toate că prin batjocură şi necazuri au devenit o privelişte pentru lume, ei au rămas nu numai statornici, ci şi ei s-au făcut una cu aceia care au fost trataţi la fel. Au suportat cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre o avere mai bună în cer, care rămâne (Evrei 10). Însă durata lungă a prigoanelor i-a descurajat. Mâinile lor au adormit şi genunchii au slăbit. Ei erau în pericol să cadă de oboseală în sufletele lor (Evrei 12).

Diavolul s-a folosit în mod viclean de această stare de adormire. El le-a prezentat, că prigoanele ar înceta de îndată ce ei nu ar mai ţine cu atâta tărie la principiile lor. Ei ar putea foarte bine să rămână creştini, fără să se despartă de ceilalţi iudei. Respectarea rânduielilor iudaice, care erau totuşi date de Dumnezeu Însuşi, nu le-ar pricinui pagubă, ci dimpotrivă, i-ar elibera de ura şi împotrivirea din partea iudeilor, aşa că ei ar putea să rămână mai departe în posesiunea libertăţii lor şi a averilor lor. Ei şi-au plecat urechea la aceste ispite ale lui satan, fără să vadă pericolul mare. Dacă ar fi urmat acest sfat, ei ar fi renunţat la creştinism, ar fi respins învăţătura creştină, ar fi considerat sângele lui Hristos ca fiind ne curat şi ar fi dispreţuit Duhul harului. Însă aceasta nu însemna nimic altceva, decât respingerea singurei jertfe pentru păcat, aşa că pentru ei nu mai rămânea nici o jertfă pentru păcat şi drept urmare pe ei nu-i va aştepta nimic altceva decât judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu şi văpaia focului care va mistui pe împotrivitori.

Pavel, care cunoştea vicleniile lui satan şi slăbiciunea cărnii, a văzut prin lumina Duhului urmările îngrozitoare ale abaterii de la adevăr. El s-a văzut obligat să-i atenţioneze şi să-i roage să nu lepede îndrăzneala lor, ci mai degrabă să întărească genunchii epuizaţi şi să croiască cărare dreaptă pentru picioarele lor, pentru ca cel slab să nu se abată de pe cale, ci mai degrabă să fie vindecat.

Felul în care el a făcut aceasta este o nouă dovadă a inspiraţiei şi călăuzirii Duhului Sfânt. Aşa cum apostolul în epistola către Coloseni faţă de filozofia iudaică şi păgână a pus înaintea ochilor lor frumuseţea şi mărimea lui Hristos, a Domnului şi a Capului gloriei, tot aşa el arată aici caracterul ales şi gloria lui Hristos faţă de multele jertfe ale serviciului divin mozaic. Preoţia iudaică s-a sfârşit, preoţia după rânduiala lui Melhisedec rămâne în veac. Privilegiile pământeşti au trebuit să dea înapoi dinaintea binecuvântărilor cereşti.

Să redăm aici o scurtă privire de ansamblu a conţinutului acestei epistole importante. Gloria divină a lui Hristos este baza funcţiei Sale de apostol; natura Sa umană suferindă, dar apoi glorificată, stă la baza funcţiei Sale de Preot. Acesta este fundamentul învăţăturii prezentate în această epistolă. În capitolul 1 este prezentată gloria divină şi în capitolul 2 este prezentată natura umană glorificată a lui Hristos, care însă, înainte ca El să fie glorificat, a luat asupra Sa toate suferinţele şi toate ispitele, cărora erau expuşi aceia pentru care El a venit, ca să-i salveze. Deci El este Apostol şi Mare Preot al poporului Său. La această glorie dublă se adaugă a treia glorie. Mesia este ca Fiu Cap peste casa Sa. Această casă este constituită din credincioşii cărora scriitorul se adresează prin epistolă, în măsura în care ei păstrează cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda nădejdii. Această considerare conduce la atenţionările din capitolul 3.7 până la capitolul 4.13, prin care ei sunt îndemnaţi să asculte de glasul Domnului şi să nu se împietrească, pentru ca să intre în odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. De la capitolul 4.14 şi până la capitolul 10.18 apostolul Pavel tratează slujba marelui preot, ca şi consecinţă necesară schimbării preoţiei şi legământului. El descrie valoarea şi suficienţa deplină a jertfei lui Isus în contrast cu umbrele vechiului legământ. Atenţionările bazate pe această învăţătură conduc la marele principiu al răbdării credinţei, care ne este prezentat în capitolul 11 în norul de martori din vechiul legământ. Această serie de eroi ai credinţei este încununată de modelul lui Isus Însuşi, care cu toate obstacolele a încheiat alergarea credinţei şi ne lasă să vedem încotro conduce acest drum plin de greutăţi, dar minunat. Începând cu capitolul 12.3, Pavel vorbeşte detaliat despre încercările pe care le întâmpinăm pe drumul credinţei, şi leagă de aceasta atenţionări serioase şi mângâieri preţioase pentru cei care umblă pe calea credinţei şi care prin harul lui Dumnezeu au fost aşezaţi în aşa de multe relaţii minunate, dar şi obligaţii. În capitolul 13, Pavel atenţionează sub diferite forme pe credincioşi cu privire la unele aspecte deosebite şi în final insistă cu toată seriozitatea, că ei ar trebui să ocupe cu fermitate sub cruce punctul de vedere creştin, deoarece numai creştinii posedă adevăratul serviciu divin, la care nu au nici un drept să ia parte cei care vor să rămână în iudaism. Cu un cuvânt, Duhul Sfânt vrea ca credincioşii să se despartă total şi pentru totdeauna de iudaism, care era deja condamnat şi era aproape de dispariţie, şi că ei ar trebui să apuce cu bucurie chemarea cerească, care era pusă înaintea ochilor lor.

 

Capitolul 1

Spre deosebire de celelalte epistole, epistola aceasta nu face cunoscut nici numele şi nici vreo informaţie despre persoana scriitorului ei. Aceasta este deosebit de remarcabil şi ne oferă o dovadă precisă despre adevărul că nu un om, care este călăuzit de propriile gânduri, ci Duhul Sfânt, care călăuzeşte în tot adevărul, este Scriitorul propriu-zis al acestei epistole. Deoarece Isus Hristos Însuşi este prezentat ca Apostol în această epistolă, ar fi fost total nepotrivit dacă Pavel, ca în cele mai multe din epistolele sale, s-ar fi prezentat ca apostol. Deoarece el a fost chemat în mod deosebit ca să lucreze printre naţiuni, iudeii l-au făcut să simtă în mod deosebit ura lor faţă de el; de aceea se înţelege că numele lui, care ar fi putut uşor să dea prilej de necaz, nu este numit. Scrierea sa era însă aşa fel că orice cititor putea să recunoască că aici nu a scris un om în aroganţă şi vrăjmăşie, ci unul dintre ei, care se putea transpune în situaţia şi în încercările lor.

Începutul acestei epistole este minunat şi sublim. Gloria lui Hristos, care ca Fiu al lui Dumnezeu a fost înălţat mai presus de îngeri şi ca Om a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii, prin ascultarea Sa a primit un Nume mult mai superior decât al lor, este prezentată privirii noastre. Cine poate fi comparat cu El? Moise şi Aaron, bărbaţii vechiului legământ, nu pot ajunge nici la degetul Lui mic. În El S-a arătat Dumnezeu Însuşi pe pământ şi El a revelat gândurile inimii Sale nu numai prin robii Săi, ci cu propria voce.

Evrei 1.1: Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi,la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul.

Ca să se poată înţelege corect puterea şi însemnătatea acestor cuvinte, trebuie să ţinem seama că în textul original nu stă „prin Fiul”, ci „în Fiul”. În limba greacă diferenţa între „vorbit prin profeţi” şi „vorbit în Fiul” are înţeles mare. Profeţii erau uneltele lui Dumnezeu; Dumnezeu a vorbit prin profeţi, prin aceea că El i-a folosit ca gură a Sa; însă Fiul nu era o unealtă, ci era Dumnezeu Însuşi. Expresia Dumnezeu „vorbeşte în Fiul” vrea să spună: Dumnezeu vorbeşte „ca Fiu”. Dumnezeu Însuşi vorbeşte, nu prin mijlocirea altuia, aşa cum au fost profeţii, ci El Însuşi vorbeşte, ca Persoană divină, şi această Persoană este Fiul. Cuvântul care era la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi prin care au fost create toate lucrurile, a devenit carne şi a locuit printre noi.

Acesta este sfârşitul căilor lui Dumnezeu cu omul. În multe rânduri şi în multe feluri, de fiecare dată prezentând tot mai clar planul Său de salvare, Dumnezeu a vorbit „din vechime”, în toate perioadele, „părinţilor”, prin profeţi, însă acum, la sfârşitul zilelor profeţilor, deci la sfârşitul perioadei vechi, Dumnezeu Însuşi a venit la noi în Persoana Fiului şi ne-a vorbit. După robi a venit Fiul, Dumnezeu Însuşi. O revelare mai înaltă nu era posibilă. Un profet după altul au venit, după Moise David, după David Isaia. Deoarece acum a venit Fiul Însuşi, nu mai poate urma nimeni altcineva. În El Dumnezeu S-a revelat pe deplin. Dacă cineva se opreşte la profeţi, sau se reîntoarce la profeţi, atunci el părăseşte pe Domnul şi Stăpânul. Cel mai mare dintre profeţi, Ioan Botezătorul, a zis: „El trebuie să crească iar eu să mă micşorez”; şi pe muntele transfigurării, unde Petru a vrut să pună pe Isus pe aceeaşi treaptă cu Moise şi Ilie, aceştia au dispărut şi un glas a venit din nor şi a zis: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de El să ascultaţi” [Matei 17.5]

Deci perioada Vechiului Testament a trecut, nu pentru că ea nu a fost bună, o, nu, ci pentru că ceva mai bun şi mai minunat a venit. Perioada veche a fost pregătirea şi în unele privinţe umbra împlinirii. Dumnezeu a vorbit în această perioadă prin profeţi. Şi fiecăruia care a auzit şi a crezut Cuvântul Său, credinţa lui i-a fost socotită dreptate. Acum S-a arătat Fiul Însuşi pe pământ şi ne-a făcut să auzim cuvinte şi să vedem lucruri, pe care El le-a auzit şi le-a văzut la Tatăl. Dar să nu uităm, Fiul nu era un rob care rostea cuvintele încredinţate lui de stăpânul său, ci El era Dumnezeu Însuşi. Gândurile Sale, pe care El le-a făcut cunoscut, şi voia Sa, pe care El a revelat-o, erau dumnezeieşti. El era Fiul, dar El putea spune: „Eu şi Tatăl una suntem.”

El, Cel care din veşnicie a fost în cer, a venit la noi pe pământ. Minunat har! Pe drept Pavel putea exclama: „Taina evlaviei este mare: Dumnezeu revelat în carne.”

„Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul”, spune scriitorul inspirat al acestei epistole. Şi cine este acest Fiu? El este Acela „pe care El L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2b). Este planul lui Dumnezeu ca Hristos ca Fiu să posede în glorie tot ce există. În epistola către Efeseni se spune că Dumnezeu Şi-a propus ca tot ce este în cer şi pe pământ să le aducă împreună în Hristos, El fiind Capul lor. Împărăţia lumii este a Domnului nostru şi a Hristosului Său, şi El va domni în veşnicie.

În continuare se spune: El este Creatorul. „Prin care a făcut şi lumile” (Evrei 1.2b). Toate lumile necunoscute, care se mişcă în spaţiul nesfârşit, revelează gloria Creatorului, lucrarea Aceluia care ne-a vorbit, Hristosul lui Dumnezeu. Ioan spune în evanghelia sa că prin Cuvântul, care a devenit carne şi a locuit printre noi, au luat fiinţă toate lucrurile; şi în scrisoarea sa către Coloseni Pavel mărturiseşte că prin El au fost create toate lucrurile, care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute.

El este strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei 1.3a), o adevărată Persoană divină, în Fiinţă şi natură una cu Tatăl. Despre nimeni altcineva nu se poate spune aceasta. De aceea în El vedem pe Dumnezeu în tot ce El spune şi face. Gloria lui Dumnezeu se vede în El; Fiinţa lui Dumnezeu se arată în El, aşa că El putea spune: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Ioan spune: viaţa veşnică, care era la Tatăl, ne-a fost revelată. Şi Pavel spune: El este chipul Dumnezeului nevăzut, Cel întâi născut, Capul întregii creaţii. Drept urmare El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale (Evrei 1.3b). El este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul întregului univers. El a creat toate lucrurile, şi toate lucrurile se menţin prin El.

Aşa este deci Fiul, în care Dumnezeu ne-a vorbit şi în care El S-a revelat. Prin Cuvântul Său El menţine şi poartă toate lucrurile. Minunată revelare! Dar mult mai minunat este ceea ce urmează. Să citim în întregime:

Evrei 1.3: Care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte.

Creatorul a devenit Om, şi acesta este Salvatorul nostru. El a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate şi după aceea S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în înălţime. Aceasta este gloria Sa; o glorie divină, dar revelată în natura umană. Cine altcineva decât o Persoană divină, cine altcineva decât Fiul, ar fi fost în stare prin propria putere să reveleze o astfel de glorie? Spre gloria Sa proprie El a făcut curăţirea de păcate, ca apoi, în baza gloriei proprii şi a drepturilor câştigate, să Se aşeze la dreapta Maiestăţii în înălţime. Lucrarea, pe care Hristos a făcut-o, dăruirea de Sine Însuşi chiar până la moarte, ca să realizeze curăţirea de păcate, nu este privită aici în necesitatea ei pentru noi, ci ca revelare a gloriei Sale ca Fiu. De aceea nu se spune că Dumnezeu L-a înălţat în glorie şi I-a dat un loc la dreapta Sa, aşa cum citim în alte locuri, ci că El Însuşi a ocupat acest loc în putere şi autoritate.

Prezentarea unei astfel de glorii personale şi oficiale a lui Mesia trebuia în mod necesar să facă pe fiecare, care credea în această glorie, să părăsească iudaismul şi să renunţe la el. Mesia este Dumnezeu; El a venit din cer şi, după ce a făcut curăţirea de păcate, El S-a reîntors în cer. Noi, cei care credem, suntem uniţi cu El. Străini şi fără drept de cetăţenie pe pământ, noi avem o chemare cerească. Atâta timp cât noi umblăm pe pământ, suntem sprijiniţi de El, Cel glorificat în cer, în mijlocul tuturor vicisitudinilor călătoriei, şi prin compasiunea Sa desăvârşită ca Om este susţinută părtăşia noastră cu cerul. În curând vom merge acolo unde este El acum deja; El a mers înainte, noi Îl vom urma.

În timp ce apostolul continuă cu descrierea gloriei lui Mesia, el spune că Hristos a devenit

Evrei 1.4: cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un Nume mult mai ales (mai excelent) decât ei.

Prin aceasta toţi cei care sunt legaţi cu El sunt aduşi într-o poziţie cu mult mai sublimă decât sistemul iudaic. Acest sistem a fost instituit prin îngeri în mâna unui mijlocitor. Dar Omul Isus Hristos ocupă un loc mai măreţ decât îngerii; El a moştenit un Nume mult mai excelent decât ei – şi Numele Lui este revelarea a ceea ce este El. Pavel citează aici diferite locuri din Vechiul Testament, care pun clar în lumină natura şi poziţia lui Mesia în contrast cu cea a îngerilor, şi arată că lui Hristos Îi revine un loc mult mai excelent şi mai sublim decât îngerilor, după drepturile care I se cuvin în baza naturii Sale şi după planurile lui Dumnezeu. Drept urmare, toţi cei care sunt uniţi cu El au fost aduşi în legătură cu o glorie care eclipsează total gloria Legii. Gloria perioadei iudaice era, dacă am voie să mă exprim aşa, o glorie „îngerească”; aceea a creştinismului dimpotrivă era gloria Fiului, aşa că nu ne putem gândi la o legătură a acestor două glorii între ele.

Citatele din Vechiul Testament încep cu un cuvânt din Psalmul al doilea:

Evrei 1.5a: Deoarece, căruia dintre îngeri i-a spus vreodată: »Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut?«.

(versetul 5: vezi şi  Psalmul 2.7). Cu toate că în sens general se spune despre Adam şi despre toţi oamenii că sunt din neamul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a însuflat suflarea de viaţă în nasul lui Adam şi cu toate că îngerii sunt numiţi creaturi ale lui Dumnezeu, chiar copii ai lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeu nu a spus niciodată nici unui înger şi nici unui om: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”. El a spus aceasta numai despre Hristos pe pământ, despre El, în Cel care El ne-a vorbit, şi Cel care a făcut curăţirea de păcate prin Sine Însuşi. Căci cu toate că era posibil să se vorbească despre El în Felul acesta, deoarece din veşnicie El este Fiul Tatălui, aici nu se vorbeşte despre filiaţiunea Sa veşnică, ci despre întruparea Sa ca Om. Lui, ca Fiu veşnic al Tatălui, nu I se putea spune: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”; căci în veşnicie nu există astăzi, acest astăzi există numai în timp. Nimeni nu va pune la îndoială că Fiul lui Dumnezeu în Fiinţa Lui veşnică este mai mult decât îngerii. Dar că El, atunci când era un Copilaş pe pământ, născut din fecioară, este mai sublim decât toţi îngerii, aceasta trebuia să trezească uimirea iudeilor şi a provocat admiraţia îngerilor şi a sfinţilor.

Citatul al doilea dovedeşte aceasta mai îndeaproape:

Evrei 1.5b: „Eu Îi voi fi [sau: Eu vreau să-I fiu] Tată şi El Îmi va fi Fiu”.

Este destul de clar că aici nu este vorba de relaţia Sa veşnică cu Tatăl, ci de relaţia în care El stă ca Om cu Dumnezeu, în care Dumnezeu Îl primeşte şi mărturiseşte: „Eu Îi voi fi (sau: Eu vreau să-I fiu) Tată şi El Îmi va fi Fiu”. Ca şi în Psalmul 2, aceste cuvinte sunt adresate lui Mesia, Împăratul peste Sion, Fiul lui David, înaintea căruia toţi împăraţii pământului se vor pleca. Adresate iniţial lui Solomon, aici ele sunt folosite de Duhul Sfânt cu privire la Mesia, adevăratul Fiu al lui David, aşa cum pare să fie înţelesul în 1 Cronici 17.13.

Mesia, Fiul lui Dumnezeu, stă prin aceasta într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu, o poziţie pe care îngerii nu o pot ocupa. Prin referire la Psalmul 97.7 apostolul scrie în continuare: „Şi iarăşi, când Îl aduce pe Cel Întâi-născut în lumea locuită zice: »Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!«” (versetul 6). Dumnezeu prezintă lumii pe Mesia, şi toţi îngerii trebuie să I se închine. Cei mai sublimi dintre creaturile lui Dumnezeu, care înconjoară tronul Său, trebuie să se plece înaintea Întâiului-născut şi să-I aducă omagiere şi adorare. Cât de frumos ne este prezentat aceasta în evanghelii. Îngerii lui Dumnezeu au coborât pe câmpiile Betleemului ca să vestească lauda Împăratului născut al iudeilor, şi ca să călăuzească pe păstori spre grajd şi spre iesle, ca ei să se închine Copilaşului învelit în scutece. Îngerii lui Dumnezeu au venit pe pământ ca să slujească Fiului Omului şi să-L întărească. Potrivit cuvintelor lui Isus adresate lui Natanael, el trebuia „să vadă cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului” (Ioan 1.51).

Expresia „Întâiul născut” este foarte ciudată. Că în privinţa aceasta noi nu trebuie să ne gândim la derularea în timp, ci la rang, este clar, aşa cum rezultă clar şi din Psalmul 89.27, unde se spune despre Solomon şi ca profeţie despre Fiul mare al lui David, Domnul nostru Isus Hristos:

Evrei 1.6a: Şi Eu Îl voi face cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului.

Pavel spune în epistola către Coloseni 1.15, că Fiul dragostei lui Dumnezeu este Întâiul-născut din toată creaţia, deoarece prin El au fost create toate lucrurile. În continuare Domnul nostru este numit „Întâiul-născut dintre morţi”, deoarece El ocupă locul întâi atât între fraţi cât şi în tot universul. Deci Dumnezeu a trimis în lume, aşa ne învaţă Pavel aici – pe Întâiul-născut, Cel care este expresia desăvârşită a dreptului şi gloriei lui Dumnezeu. El a venit într-adevăr pe pământ nu numai ca Fiu al lui David, ca şi Cap al poporului Său, şi nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum Îl cunoaştem din Psalmul 2, ci ca Întâiul-născut, ca şi Cap al întregului univers, aşa că sfinţii îngeri, unelte ale puterii şi autorităţii lui Dumnezeu, trebuiau să se închine Fiului în această demnitate a Sa.

Dar închinarea ar fi total nepotrivită, da, nepermisă, dacă gloria, pe care Hristos o posedă, nu ar fi personală a Lui şi nu ar fi urmarea naturii Lui divine. De aceea prin citatele din psalmi care urmează se arată că Dumnezeu recunoaşte pe Mesia ca Dumnezeu, şi aceasta nu numai în sens obişnuit, aşa cum judecătorii şi autorităţile din Israel, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ, erau numiţi dumnezei, ci în sensul cu totul deosebit al cuvântului, ca Iehova al vechiului Legământ, ca Cel care rămâne veşnic, ca Cel neschimbător.

Contrastul este remarcabil.

Evrei 1.7-9: Şi despre îngeri zice: »Cel care-i face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi, flacără de foc«; iar către Fiul: »Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale; Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi«.

Dumnezeu face pe îngeri vânturi şi pe slujitorii Săi flacără de foc; dar pe Fiul nu-L face aşa, ci Îl recunoaşte în demnitatea Sa divină, proprie; căci având Chipul lui Dumnezeu n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, conform cuvintelor Sale: „Eu şi Tatăl suntem una”.

„Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”. Mesia are un tron pământesc şi o Împărăţie pe pământ. Această Împărăţie va fi de asemenea dată în mâinile Tatălui, aşa după cum El a primit-o din mâinile Tatălui[1][1], şi încetează deci să mai existe (vezi 1 Corinteni 15.24-28), ca să facă loc Împărăţiei veşnice a Fiului, despre care este vorba aici. „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului.” Minunată mărturie pentru Dumnezeirea lui Hristos!

Să observăm cât de minunată este legătura. El, Cel care ca Dumnezeu are un tron în veacul veacului, a devenit Om. Umblând pe pământ, El a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, şi din cauza aceasta Dumnezeu L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Lui. Ca Dumnezeu El nu putea avea tovarăşi, dar ca Om, potrivit harului lui Dumnezeu, care alege, mica rămăşiţă a lui Israel – şi, aşa cum vom vedea mai târziu: toţi cei care cred – a devenit tovarăşii Lui, dar peste care El este cu mult mai presus, pretutindeni şi în toate timpurile, aşa că El ocupă un loc cu totul deosebit. Minunat har al lui Dumnezeu! El, Cel care ca Omul smerit, împotriva căruia Domnul oştirilor a scos sabia, ca să-L lovească, este recunoscut de Iehova ca tovarăş al Său (vezi Zaharia 13), are aici, unde Dumnezeirea Lui este scoasă în evidenţă, tovarăşi ai Săi în cei credincioşi.

Însă Mesia este nu numai Dumnezeu, şi alţii sunt numiţi pe pământ dumnezei, ci El este Iehova Însuşi, Dumnezeul legământului veşnic credincios. Aceasta este spus de Iehova Însuşi în deosebit de frumosul Psalmul 102. Acest Psalm conţine expresia cea mai mare a ceea ce Isus în smerirea şi în suferinţa Lui aici jos pe pământ a simţit, şi totodată ne arată dependenţa Sa adâncă de Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşii Lui Îl batjocoreau toată ziua. În mijlocul acestei nenorociri ochiul Lui este îndreptat plin de încredere spre bunătatea neschimbabilă a lui Iehova, care Se va îndura cândva de Sion şi în har îşi va aduce aminte de poporul Său, atunci când El va apărea cu putere şi mare slavă ca Împărat al lor în mijlocul lor. Mesia însă a fost luat de pe pământ la jumătatea zilelor Sale; Iehova I-a frânt puterea pe drum şi I-a scurtat zilele. Cum va putea El să apară în glorie şi să lase să coboare binecuvântarea? Enigme de nerezolvat de către izraeliţi! Cuvintele, pe care Pavel le citează aici, sunt răspunsul la această întrebare arzătoare. Mesia, oricât de umilit ar fi fost El, a cărui viaţă a fost tăiată şi al cărui loc nu s-a mai găsit pe pământ, era Iehova Însuşi, Creatorul cerului şi pământului, Cel care nu Se schimbă, Cel veşnic, cu un cuvânt, „Eu sunt Cel ce sunt”.

Evrei 1.10-12: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.

Deci aşa este mărturia lui Mesia, dată prin propriile scrieri ale iudeilor. El este Fiul lui Dumnezeu; zămislit de Dumnezeu Însuşi în timpul acesta şi în lumea aceasta. El stă într-o relaţie cu totul deosebită cu Dumnezeu Tatăl – Solomon este numai o imagine, Fiul tâmplarului este Hristosul. El este adorat de îngeri, este recunoscut de Dumnezeu ca Dumnezeu şi de Iehova ca Iehova. Lipsea numai o verigă în lanţul minunat al acestor glorii, – o verigă care leagă gloria divină a lui Hristos cu locul pe care El îl ocupă acum. Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi I-a indicat locul acesta.

Evrei 1.13: Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: »Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale«?

În versetul 3 se spune că Fiul S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti pe baza gloriei Sale proprii şi a drepturilor Sale câştigate; însă aici din cauza gloriei divine a Persoanei Sale, pe de altă parte din cauza lucrării pe care a făcut-o, aşa cum se va dovedi detaliat mai târziu.

„Şezi la dreapta Mea” – aşa I-a zis Dumnezeu – „până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale.” Faptul că Mesia stă acum la dreapta lui Dumnezeu este dovada cea mai clară că El a fost lepădat de poporul Său şi că toţi, care se tem de Dumnezeu şi vor să-I slujească, trebuie să fie ataşaţi de acest Hristos şi să-L urmeze pe Cel care a fost lepădat de oameni, dar pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa. Ei ocupă acelaşi loc de ruşine şi batjocură, dar au privirea îndreptată spre patria cerească, ea fiind nădejdea lor. El va sta la dreapta lui Dumnezeu atâta timp, până când va veni ceasul răzbunării, când toţi vrăjmaşii lui Mesia vor fi puşi de Dumnezeu ca aşternut al picioarelor Sale şi atunci va începe pe pământ Împărăţia Sa de slavă.

Căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea”? Nici unuia dintre ei, şi tot aşa nici unuia dintre ei nu i-a zis: „Tu eşti Fiul meu”.

Evrei 1.14: Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?”,

întreabă apostolul. Aşa cum Fiul ocupă un loc de onoare şi glorie la dreapta lui Dumnezeu, ei sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu, nu numai ca să împlinească planurile Sale pe pământ, ci să slujească acelora care vor moşteni mântuirea – tovarăşilor lui Mesia. Minunat har! Aşa cum îngerii au fost trimişi să slujească Fiului lui Dumnezeu şi să-L întărească, tot aşa ei sunt trimişi acum să slujească acelora de care El nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

Epistola către Evrei capitolul 2
Evrei 2

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Primele patru versete ale capitolului al doilea se aliniază direct la cele prezentate în primul capitol. Ele conţin atenţionarea severă, că credincioşii izraeliţi – şi în rândul acestora se socoteşte şi Pavel pe sine – cu nici un chip să nu se abată de la Cuvântul pe care L-au auzit prin Fiul.

Evrei 2.1: De aceea, trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături.

Acest pericol a fost motivul propriu-zis al acestei epistole. Dumnezeu Însuşi a venit la ei în Fiul. Cuvintele Lui erau cuvintele lui Dumnezeu Însuşi. Dacă ei acum îşi vor îndrepta privirea spre gloria lui Mesia, cu siguranţă ei vor asculta de El şi nu se vor abate de la adevăr. Totodată vor înţelege, că dacă neascultarea faţă de Lege, care a venit la ei prin mijlocirea îngerilor, a făcut să vină o pedeapsă aşa de grea peste poporul iudeu, lepădarea Fiului va trebui atunci să aibă urmări mult mai grave.

Evrei 2.2,3: Pentru că, dacă a fost neclintit Cuvântul vestit prin îngeri şi orice călcare de Lege şi neascultare au primit dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?”

Este impresionant cum Pavel se aşează aici în totul pe aceeaşi treaptă cu izraeliţii credincioşi, îşi ocupă locul printre ei şi vorbeşte cu ei ca unul de o seamă cu ei. El era apostolul naţiunilor, avea o chemare deosebită pentru aceasta şi pentru aceasta a fost pus deoparte atât din poporul iudaic cât şi dintre naţiuni (Faptele apostolilor 26.17). Domnul i-a dat revelaţii deosebite; lui i-a fost încredinţată taina despre un singur trup. În această epistolă se aşează, sub călăuzirea Duhului Sfânt, în mijlocul credincioşilor izraeliţi şi în expunerile sale nu merge mai departe de adevărul referitor la mântuire, care, după ce ei au primit începutul vestirii, făcut de Domnul, şi a fost confirmată de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu „mărturisea împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri (sau: împărţiri) ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere” [Evrei 2.3,4].

După acest prim avertisment, Pavel vorbeşte despre o altă parte foarte importantă a gloriei lui Hristos. El este nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul Omului. Ambele însuşiri sunt absolut necesare, atât pentru gloria lui Dumnezeu cât şi pentru mântuirea noastră. Dacă Hristos este lezat în Dumnezeirea Lui sau în caracterul Său omenesc, atunci gloria lui Dumnezeu este umbrită şi mântuirea noastră este imposibilă. Numai o Persoană divină – Dumnezeu Însuşi – era în stare să ocupe acest loc corespunzător gloriei lui Dumnezeu, şi să facă lucrarea care I-a fost încredinţată. Dar această Persoană divină a trebuit să devină Om cu adevărat, dacă ea trebuia să fie capabilă să facă ispăşire potrivit dreptăţii şi dragostei lui Dumnezeu şi mântuire pentru oamenii păcătoşi. De aceea negarea adevăratei naturi umane a lui Isus are urmări tot aşa de catastrofale ca şi tăgăduirea Dumnezeirii Sale. Acest adevăr important este pus clar de scriitorul inspirat înaintea ochilor evreilor. Isus ca Om era tot aşa de real Dumnezeu, precum El ca Dumnezeu era Om adevărat, şi în ambele naturi mai sublim decât îngerii.

Legea a fost pusă prin îngeri în mâinile mijlocitorului; îngerii sunt duhuri slujitoare pentru moştenitorii mântuirii lui Dumnezeu, însă ei nu domnesc; pentru că nu îngerilor a supus El „lumea locuită care va veni, despre care vorbim” [Evrei 2.5]. Când Biserica va fi răpită în cer, tot Israelul va fi mântuit şi Dumnezeu va face o nouă ordine a lucrurilor aici pe pământ: lumea locuită viitoare, făgăduită prin profeţi, îşi va avea atunci începutul. Aceasta nu este supus îngerilor, ci omului, şi în mod deosebit Fiului Omului. Căci, spune Pavel:

Evrei 2.6-8: Cineva a mărturisit undeva, spunând: »Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu glorie şi onoare şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai supus sub picioarele lui.«

Aceste cuvinte sunt citate din Psalmul 8, care ne prezintă locul şi domnia lui Hristos în sens mai larg decât în Psalmul 2. În Psalmul 1 găsim pe Cel drept primit de Dumnezeu şi considerat fericit. În Psalmul 2 sunt prezentate planurile lui Dumnezeu cu privire la Mesia al Său spre mâhnirea împăraţilor şi judecătorilor pământului. Dumnezeu unge pe Împăratul Său pe Sion, pe muntele sfinţeniei Sale, şi cheamă pe toţi împăraţii să se plece înaintea Lui şi să-I aducă adorare, Celui pe care El L-a trimis pe pământ ca Fiu al Său şi L-a recunoscut. În psalmii următori este prezentată lepădarea lui Mesia. Rămăşiţa credincioasă a lui Israel suferă, şi împăraţii pământului se revoltă. În Psalmul 8 se spune apoi, că această lepădare a lui Mesia a slujit numai să facă gloria Sa şi mai mare. Hristos ocupă locul Său ca Om, primeşte titlul de Fiu al Omului şi savurează drepturile şi demnitatea Sa potrivit planurilor lui Dumnezeu. Făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, El este încununat cu glorie şi onoare; şi nu numai toţi împăraţii pământului vor fi supuşi picioarelor Sale, ci toate lucrurile, fără excepţie. Spre aceasta îndreaptă Pavel atenţia noastră în mod deosebit. El adaugă citatul din Psalmul 8: „pentru că, supunându-I toate, nu I-a lăsat nimic nesupus” (Evrei 2.8).

Cu toate acestea nu toate lucrurile, care sunt enumerate în psalmul acesta, s-au împlinit deja. „Dar acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”[Evrei 2.8b], spune Pavel. Hristos a fost lepădat, şi instaurarea Împărăţiei Sale a fost drept urmare amânată pentru mai târziu. Însă o parte a acestui Psalm a fost deja împlinită şi pentru credincioşi este garanţia pentru împlinirea completă a acestei prorocii. Fiul Omului, care a fost coborât numai cu puţin mai prejos decât îngerii, a fost încununat de Dumnezeu cu glorie la dreapta Sa în ceruri. Prin credinţă Îl vedem acolo, deci nu pe pământ ca Împărat în glorie; nu în Ierusalim, pe tronul lui David, unde El va apărea mai târziu, ci ca Cel care a fost luat de Dumnezeu în cer. Deoarece Israel şi lumea L-au lepădat, noi Îl vedem prin credinţă încununat cu glorie şi onoare, şezând la dreapta lui Dumnezeu.

Evrei 2.8b,9: Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot.

Se pare că cuvintele „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” stau în context cu „astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot”, în timp ce cuvintele: „datorită morţii” aparţin împreună cu „încununat cu glorie şi onoare”. Aceasta este în concordanţă deplină cu alte locuri din Sfânta Scriptură şi în mod deosebit cu ce se spune în versetul 14 al capitolului nostru. Fiul lui Dumnezeu a devenit Om; prin aceasta a fost cu puţin mai prejos decât îngerii, căci îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu mai superioare decât sunt oamenii. El a devenit Om, pentru ca prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi. Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate. Fără moartea unei jertfe de tăiere primită de Dumnezeu nu este împăcare. Fiul lui Dumnezeu, singurul care a fost capabil pentru aceasta, S-a pus la dispoziţie ca jertfă. Dar pentru aceasta era necesar ca El să devină Om. El nu putea să moară fără a deveni Om. Însă El a devenit Om; El S-a dat suferinţelor morţii şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare. Aşa cum apostolul Pavel spune în epistola către Filipeni: Care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2.6-9) Să observăm că Pavel nu spune: „pentru ca El pentru toţi”, ci „astfel încât El să guste moartea pentru tot”. În „tot” este inclus „toţi”; dar „tot” cuprinde întreaga creaţie, care prin păcat a ajuns sub blestem şi judecată. Ea poate fie eliberată de acestea prin aceeaşi moarte prin care noi, cei care credem, am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Apostolul spune în epistola către Coloseni 1 că nu numai noi, cei care credem, am fost împăcaţi prin moartea lui Hristos, ci că toate lucrurile, care sunt pe pământ şi în ceruri, au fost împăcate prin aceeaşi moarte. Să observăm totodată expresia ciudată „a gustat moartea”, care într-un mod impresionant pune înaintea ochilor noştri suferinţele îngrozitoare ale Domnului nostru. El nu numai „a murit”, ci El „a gustat” toată grozăvia acestei morţi ca plată a păcatului, ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcătoşilor. De aceea sufletul Lui era aşa de zguduit şi groaza inimii Sale aşa de mare, atunci când paharul suferinţelor a fost pus înaintea Lui. Mântuitor demn de adorare, cât de mult Te-a costat să ne salvezi! Cât nemărginit de mare era dragostea Ta, care Te-a adus în această situaţie, să înfăptuieşti pentru noi marea lucrare!

Minunată siguranţă pentru toţi care cred! Noi vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare şi ştim prin aceasta că nu numai toate prorociile despre gloria Sa viitoare ca Fiu al Omului vor fi împlinite, ci şi – şi aceasta este pentru noi aşa de important – că suferinţa morţii, pe care El prin har a îndurat-o pentru noi, a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu şi pe noi ne-a salvat pentru veşnicie.

În versetele următoare este explicat aceasta mai detaliat:

Evrei 2.10: Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe căpetenia mântuirii lor.

Cuvinte minunate, măreţe! Hristos a luat asupra Sa să rezolve problema acelora pe care Dumnezeu voia să-i ducă ca fii la slavă. Astfel în mod necesar El trebuia să trăiască în împrejurările în care aceştia se aflau, să poarte urmările acestei poziţii şi să fie tratat corespunzător. Se cuvenea lui Dumnezeu, din pricina căruia există toate lucrurile, şi care a creat toate lucrurile, să confirme drepturile gloriei Sale faţă de aceia care L-au dezonorat şi pe Acela, care a luat situaţia lor asupra Sa şi S-a aşezat în locul lor, să-L trateze aşa fel cum El ar fi trebuit să-i trateze pe aceia. Dacă Dumnezeu voia ca dintre oamenii păcătoşi să ducă mulţi fii la glorie, atunci El trebuia să facă desăvârşit prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor, aceasta înseamnă, pe Acela care îi va duce la mântuire. Dumnezeu nu ne putea duce la glorie, noi fiind în păcatele noastre. De aceea Căpetenia mântuirii noastre trebuia să ia asupra Sa toată responsabilitatea şi să îndure toate urmările stării în care eram noi. El trebuia să sufere şi să guste moartea, pentru ca prin aceasta să ne elibereze de păcat şi de moarte şi, înviat dintre morţi, să devină pricina unei mântuiri veşnice pentru toţi care cred în El. Nu este posibil să se vorbească în mod mai precis şi mai clar despre necesitatea suferinţelor şi morţii lui Isus pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru satisfacerea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, decât are loc prin aceste cuvinte. Isus a suferit şi a murit ca Martir pentru dreptate şi din dragoste pentru noi, de aceea prin aceasta El ne poate ajuta şi poate fi un model în suferinţele noastre. Dar oricât de importante şi de minunate ar fi aceste suferinţe, acestea nu ne puteau duce ca fii în glorie. Pentru aceasta se cuvenea lui Dumnezeu să-L facă desăvârşit prin suferinţe. Nu omul, ci Dumnezeu trebuia să-L zdrobească, din pricina păcatelor noastre. Judecătorul sfânt şi drept a trebuit să-L aşeze în ţărâna morţii. Dumnezeu L-a dat morţii pentru păcatele noastre. Gloria lui Dumnezeu cerea aceasta. Cel care trebuia să ne conducă pe noi la glorie a trebuit să sufere pedeapsa noastră, să poarte judecata care ni se cuvenea, să moară de moartea de care trebuia să murim noi. Cine nu primeşte aceasta, acela dovedeşte că nu înţelege nici grozăvia păcatului şi nici sfinţenia lui Dumnezeu.

Deoarece Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut desăvârşit prin suferinţe, se poate spune:

Evrei 2.11: Pentru că şi Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-Unul; pentru aceasta, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.

„A sfinţi” înseamnă a pune deoparte, a separa. Aici înseamnă: despărţire de păcat şi de lume pentru Dumnezeu. El, Cel care sfinţeşte, este Hristosul; ei, cei sfinţiţi, sunt rămăşiţa, pusă deoparte prin Duhul Sfânt pentru Dumnezeu. Toţi aceştia sunt dintr-Unul. Hristosul, Cel care sfinţeşte, şi ei, cei care sunt sfinţiţi, ei toţi sunt una şi aceeaşi familie, în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi. Ce har nespus de mare! Cine este în stare să înţeleagă această slavă şi s-o exprime prin cuvinte? Putem numai s-o admirăm şi s-o adorăm.

Dar să observăm, că numai despre cei sfinţiţi se spune, că ei dintr-Unul sunt cu Hristos. Nu prin întruparea Sa ca Om – cu toate că aceasta era necesară în acest scop – Hristos S-a unit cu noi, aşa cum afirmă o învăţătură greşită larg răspândită; ci prin faptul că El ne-a despărţit de păcat şi de lume şi ne-a adus la Dumnezeu, pentru aceasta El ca şi Căpetenie a mântuirii noastre a trebuit să fie făcut desăvârşit prin suferinţe. Dacă unirea ar fi avut loc prin întruparea Sa ca Om, atunci El ar trebui să numească pe toţi oamenii fraţi ai Săi. Însă El nu face aceasta. El nu Se ruşinează să numească fraţi ai Săi pe copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, pe cei sfinţiţi.

Şi cu toate că aceşti copii I-au fost daţi Lui mai dinainte, ei nu erau însă în această poziţie, şi El i-a numit fraţii abia după ce a înfăptuit lucrarea de împăcare şi mântuire şi a înviat dintre morţi. Desigur în timpul umblării Sale pe pământ şi în mod deosebit în ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ El a făcut cunoscut ucenicilor Săi Numele Tatălui; dar legătura între ei şi Tatăl nu putea fi stabilită, şi El nu putea să-i prezinte Tatălui ca şi copii, atâta timp cât bobul de grâu nu a căzut în pământ şi nu a murit. Până atunci El a rămas singur. Dar de îndată ce lucrarea a fost înfăptuită şi El a înviat dintre morţi, El a zis Mariei Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17).

Ca să dovedească toate acestea, Pavel citează trei locuri din Vechiul Testament. Domnul spune în Psalmul 22, după cele trei ore de suferinţe ale întunericului şi părăsirii de către Dumnezeu: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor. Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” După împlinirea lucrării de împăcare apare după înviere o familie în fruntea căreia stă Căpetenia mântuirii noastre. Cei sfinţiţi sunt fraţii Lui; ei constituie Adunarea, în mijlocul căreia El umblă, ca să laude şi să preamărească pe Dumnezeu pentru harul Său nespus de mare. Să ne gândim că cântările noastre de laudă trebuie să fie în concordanţă cu ale Sale, dacă ele trebuie să fie spre glorificarea lui Dumnezeu şi să fie primite de El. Nesiguranţa şi îndoiala, în loc de bucurie şi mulţumire pentru mântuirea înfăptuită, nu ar fi în armonie, ci în contradicţie cu cerul.

Locul al doilea, pe care Pavel îl aminteşte, îl găsim în Psalmul 16. Domnul nostru demn de adorare este prezentat ca Robul lui Dumnezeu aici pe pământ, care zice lui Iehova: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine”, şi celor sfinţi, care sunt pe pământ, şi celor minunaţi, zice: „Toată plăcerea mea este în ei”. În mijlocul acestor minunaţi El „Îşi pune încrederea în Domnul”. Cu toate că El este Fiul, Creatorul, Cel atotputernic, în înviere El i-a legat cu Sine şi nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

În continuare sunt citate cuvintele din Isaia 8.18: „Iată, Ei şi copiii pe care Mi i-a dat Domnul”. Sunt copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, şi cu care El Se declară una: o familie, un întreg. Aşa cum Isus a zis Tatălui: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. … pentru că sunt ai Tăi … şi Eu sunt glorificat în ei” (Ioan 17.6,9,10).

Deci dacă Domnul voia să ocupe acest loc în fruntea familiei celor aleşi, potrivit planului lui Dumnezeu, atunci El trebuia să fie ca ei, şi Domnul a devenit ca ei. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, erau părtaşi sângelui şi cărnii, şi El a luat parte la ele.

Evrei 2.14a: Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele,

spune Pavel în versetul 14. El a devenit Om cu adevărat, însă un Om fără păcat, care de la început a fost „Cel sfânt”, şi care nici nu a cunoscut păcatul şi nici nu a făcut păcat. El a fost conceput prin puterea Celui Preaînalt, însă era Om adevărat, născut de o fecioară şi sub Lege. El nu era o apariţie, aşa cum găsim uneori în Vechiul Testament, ci un Om adevărat, în acelaşi fel ca şi copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, părtaşi sângelui şi cărnii. Şi El a luat parte la ele,

Evrei 2.14b: ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Ca să poată muri, El a trebuit să devină Om; şi dacă El voia să elibereze pe om de moarte, care era supus morţii, atunci El trebuia să moară. Numai prin moarte El putea să nimicească pe cel care avea puterea morţii şi să elibereze pe aceia care erau supuşi robiei. Păcatul a venit în lume prin diavolul, şi prin păcat a venit moartea; de aceea diavolul are puterea morţii şi de aceea toţi oamenii sunt supuşi fricii morţii toată viaţa lor. Dar Isus nu era supus morţii, căci în El nu era nici un păcat. El S-a dat pe Sine la moarte pentru copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, a luat locul lor în judecată, a făcut tot ce era necesar pentru ei şi prin aceasta în mod legal, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu, i-a eliberat de sclavia diavolului şi a morţii. Prin faptul că El a gustat moartea pentru aceia care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor, El a biruit pe diavol, care stăpâneşte asupra oamenilor prin moarte, i-a luat puterea şi l-a nimicit. Prin faptul că a dezbrăcat căpeteniile şi autorităţile, El le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce. (vezi Coloseni 2.13-15).

Ciudată este expresia „care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Aceasta este starea omului. În aceasta constă deja acum nenorocirea lui. Toată viaţa lui este prins captiv în frica de moarte. Oricât de necredincios s-ar manifesta el şi oricât de mari ar fi cuvintele care ies de pe buzele lui: inima lui tremură la gândul morţii; căci conştient sau inconştient, glasul conştiinţei îi spune că după moarte urmează judecata. Nu te lăsa bătut pe câmpul de luptă prin cutezanţa necredinţei, ci foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu ca sabie cu două tăişuri, prin care conştiinţa este atinsă şi este pusă în lumina lui Dumnezeu.

„Pentru că, în adevăr,” – continuă Pavel – „nu de îngeri Se îngrijeşte El, ci de sămânţa lui Avraam Se îngrijeşte” (Evrei 2.16). Hristos nu a venit să lucreze mântuirea îngerilor, ci mântuirea seminţii lui Avraam; şi pentru aceasta „El a trebuit în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi” (Evrei 2.17), şi El Însuşi să se aşeze în starea şi împrejurările în care se aflau aceştia. Este permanent aceeaşi familie, recunoscută de Dumnezeu, care este subiectul sentimentelor şi purtării de grijă a Salvatorului. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, sunt copiii lui Avraam, atât după carne, dacă ei corespund stării în care ar trebui să se afle adevărata sămânţă a lui Avraam, aşa cum Domnul Însuşi o descrie în evanghelia după Ioan 8.37,39, cât şi după duh, dacă ei prin har au obţinut acest titlu de „copii ai lui Avraam”, aşa cum arată apostolul în epistola către Galateni, capitolul 3.

Aceste adevăruri ne aduc de la sine la preoţie. Ca Fiu al Omului Isus a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii; acum însă este deja încununat cu glorie şi onoare, mai târziu Îi vor fi supuse toate lucrurile la picioarele Sale; aceasta va avea loc abia în lumea viitoare. Dar El a luat acest loc al smereniei, ca să guste moartea pentru toată creaţia, care s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi să-Şi câştige drepturile celui de-al doilea Adam, prin aceea că a glorificat pe Dumnezeu acolo unde omul L-a dezonorat. Totodată El are intenţia deosebită să salveze pe copiii, pe care Dumnezeu voia să-i ducă la glorie, şi, prin faptul că El a luat natura lor, să-i unească cu Sine ca unii care sunt sfinţiţi, prin aceea că El nu S-a ruşinat să-i numească fraţii Săi. Dacă voia să-i ducă la glorie, El trebuia să-i reprezinte înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot, potrivit lucrării absolut suficientă, pe care El a făcut-o pentru ei.

Evrei 2.17,18: De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşirea pentru păcatele poporului: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aşa cum marele preot în Israel o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului, tot aşa şi Hristos a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, înaintea Feţei lui Dumnezeu, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului Său. Acum toţi, care cred în El, pot apărea cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu. Tema aceasta va fi tratată detaliat şi dovedită pe parcursul acestei epistole. Aici se adaugă numai adevărul important, că El, Cel care este Marele Preot al nostru la Dumnezeu, poate simţi împreună cu noi în toate luptele noastre şi în toată truda noastră. El, ispitit ca şi noi, a suferit, şi poate să ajute celor care sunt ispitiţi. Să ne gândim că firea pământească (carnea) călăuzită de pofte, niciodată nu suferă. Dimpotrivă, când ea este ispitită, ea savurează lucrurile prin care este ispitită. Dar când duhul potrivit luminii lui Dumnezeu în credincioşie şi ascultare se împotriveşte atacurilor vrăjmaşului, atunci el suferă. Domnul a suferit, atunci când a fost ispitit. El niciodată nu a făcut altceva, decât a suferit, căci în El nu era carnea; El era „Cel sfânt”; El nu a „cunoscut” nici un păcat; diavolul nu a găsit nimic în El. De aceea orice ispită, fie din partea oamenilor, fie din partea diavolului, era suferinţă pentru El. Orice ispită era în totală contradicţie cu tot ce era în El, cu sfinţenia, credincioşia şi dragostea Sa, şi L-a făcut să ofteze de toată nedreptatea care era în lume, şi de răutatea lui satan, care ţinea pe oameni în puterea sa îngrozitoare. Aceste suferinţe ne sunt şi nouă rânduite. Noi aparţinem familiei lui Dumnezeu; noi suntem copii, care vor fi conduşi la glorie, noi suntem oameni noi. Dar noi suntem încă pe pământ, şi în noi este carnea. De aceea avem nevoie de ajutor. Nu carnea are nevoie de ajutor, ci omul nou împotriva cărnii, ca să omoare mădularele omului vechi – ajutor în multele greutăţi, pe care le întâmpinăm, dacă dorim să împlinim cu credincioşie şi sinceritatea inimii voia Domnului. Isus este Cel care a suferit în ispite aici jos pe pământ, şi deci cu inimă umană poate lua parte la toate sentimentele sufletului nostru, şi vine în ajutor, atunci când suntem ispitiţi.

Epistola către Evrei capitolul 3
Evrei 3

Hermanus Cornelis Voorhoeve

La citirea şi studierea acestei părţi din această epistolă către Evrei este deosebit de important să păstrăm înaintea ochilor noştri cui a fost adresată această scrisoare, căci altfel nu vom înţelege expunerea de dovezi a scriitorului şi vom folosi greşit ceea ce el învaţă. Pavel scrie rămăşiţei iudeilor, care au crezut în Hristos şi prin aceasta s-au separat de restul poporului, şi au fost urâţi şi prigoniţi de acest popor. Această rămăşiţă este privită ca popor binecuvântat de Dumnezeu pe pământ, cu toate că prin înălţarea lui Mesia la dreapta lui Dumnezeu ei sunt părtaşi ai unei chemări cereşti. Drept urmare atenţionările şi mângâierile din această epistolă vor sluji şi izraeliţilor credincioşi din zilele lui antihrist. Noi cei dintre naţiuni, care am fost altoiţi ca mlădiţe sălbatice în măslin, avem parte de privilegiile şi binecuvântările, despre care se vorbeşte aici.

Evrei 3.1,2: De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus, care este credincios Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui.

Aceste cuvinte de încheiere ale temei tratate până acum arată o altă demnitate a lui Hristos, care este nu numai Apostol şi Mare Preot, ci şi „Fiu peste casa Sa”.

Izraeliţii care credeau în Hristos era fraţi sfinţi, aceasta înseamnă fraţi, care ca şi familie a lui Dumnezeu au fost puşi deoparte de ceilalţi, deci erau copiii, pe care Dumnezeu i-a dat lui Isus: adevărata sămânţă a lui Avraam. Dar totodată ei erau ca atare şi tovarăşi ai chemării cereşti. Ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la acest pământ. Patria lor nu era aici jos, ci acolo sus. Ei nu erau în călătorie spre Ierusalim şi Canaan, ci spre cer. Dumnezeu voia să-i conducă la glorie ca fii; şi Căpetenia mântuirii lor a fost făcută desăvârşită prin suferinţe şi acum stătea la dreapta lui Dumnezeu încununată cu glorie şi cinste, unde El a mers înaintea lor şi unde ei Îl vor însoţi în curând.

Acestor fraţi sfinţi, tovarăşi ai chemării cereşti, Pavel le spune: „Luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.” Ca Apostol, Isus a fost trimis de Dumnezeu la noi, şi ca Mare Preot El S-a dus la Dumnezeu pentru noi. De ambele avem noi nevoie. Ca să cunoaştem pe Dumnezeu în dragostea Sa şi harul Său, potrivit naturii Sale sfinte, şi ca să înţelegem gândurile Lui de pace şi mântuire pentru noi, Fiul trebuia trimis de Dumnezeu pe pământ. Dar dacă era vorba ca noi păcătoşii vinovaţi să putem avea părtăşie cu acest Dumnezeu, atunci acest Apostol trebuia să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să păşească înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, să ducă sângele Său în Locul Preasfânt, şi să fie primit de Dumnezeu ca atare. În primul capitol Isus este prezentat ca Apostol, şi în capitolul al doilea ca Mare Preot. Ce Apostol! Ce Mare Preot! Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Domnul şi Împăratul îngerilor, recunoscut şi salutat de Dumnezeu ca Dumnezeu, ne-a făcut cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ne-a revelat inima plină de dragoste a lui Dumnezeu şi ne-a vorbit despre lucruri, pe care El le-a văzut şi le-a auzit la Tatăl. Şi El este Marele Preot al nostru, care, după ce prin puterea Sa proprie a făcut curăţirea de păcate, în baza drepturilor Sale câştigate S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti – El, Cel care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare la dreapta Sa. „Luaţi aminte” (contemplaţi), spune Pavel, atunci veţi vedea cât de nespus de superior este El în comparaţie cu Moise, şi nu vă veţi gândi să preferaţi pe marele preot al vechiului aşezământ în locul Apostolului şi Marelui Preot al mărturisirii noastre.

„Fiu peste casa Sa”, aceasta este a treia demnitate a lui Hristos. Moise a fost credincios ca slujitor în toată casa lui Dumnezeu şi anume ca mărturie profetică; Hristos dimpotrivă stă peste propria Sa casă, şi El stă nu ca slujitor, ci ca Fiu. Dumnezeu Însuşi L-a aşezat în această poziţie. El Însuşi a clădit casa: El este Dumnezeu. Moise s-a făcut prin credinţă una cu această casă şi în această poziţie a fost în toate credincios; dar Hristos este mult mai măreţ decât Moise,

Evrei 3.3-5: … cu atât mai mult cu cât cel care zideşte are mai multă onoare decât casa însăşi. … Dar Cel care a zidit toate este Dumnezeu.

Casa, Cortul întâlnirii în pustie, era realmente un model al universului. Curtea din faţă reprezenta pământul, locul sfânt reprezenta cerul, şi Locul Preasfânt reprezenta cerul al treilea sau locuinţa lui Dumnezeu. Hristos, aşa cum marele preot mergea prin curtea din faţă şi locul sfânt în Locul Preasfânt, a mers prin ceruri, ca să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Acest Cort al întâlnirii, cu tot ce avea el, era curăţit prin sânge, aşa cum Dumnezeu toate lucrurile din cer şi de pe pământ le va împăca prin Hristos. Într-un anumit sens acest univers este casa lui Dumnezeu; Dumnezeu Se coboară să locuiască în el, şi Hristos l-a creat. Dar este o casă, care aparţine în mod mult mai deosebit lui Hristos, şi această casă suntem noi, spune Pavel; noi, cei care credem în Hristos, care ca „fraţi sfinţii” suntem tovarăşi ai chemării cereşti.

Evrei 3.6: … dacă, într-adevăr” – adaugă el – „păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.

Erau multe greutăţi pentru aceşti credincioşi din Israel. Ei erau prin acestea expuşi ispitei, după ce au primit cu bucurie adevărul, să renunţe la îndrăzneala de a veni înaintea lui Dumnezeu şi la lauda speranţei. Nu era un lucru uşor de înţeles pentru un iudeu, că Mesia venise şi a fost luat în glorie şi cu toate acestea poporul care s-a legat de acest Mesia şi Îi aparţinea, trebuia să rătăcească încoace şi încolo, dispreţuit, suferind şi ocărât. Pentru aceasta ei trebuiau să trăiască prin credinţa care le îndrepta privirea de la lucrurile vizibile la cele invizibile şi cereşti.

Deci aceşti credincioşi izraeliţi erau în pericol – aşa cum am văzut mai înainte – să piardă îndrăzneala şi lauda speranţei. De aceea Pavel le prezintă urmările acestui fapt, şi pentru aceasta foloseşte cuvintele lui David din Psalmul 95: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii în pustiu, unde părinţii voştri M-au ispitit, încercându-Mă, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani. De aceea, M-am mâniat pe generaţia aceasta şi am spus: »Ei întotdeauna rătăcesc cu inima şi n-au cunoscut căile Mele!« Astfel am jurat în mânia Mea: »Nu vor intra în odihna Mea!«” (Evrei 3.7-11Psalmul 95.7-11). Poporul lui Dumnezeu era acum pe drumul credinţei, aşa cum au umblat părinţii lor înainte de a fi trecut Iordanul. Acest drum al credinţei le-a adus multă osteneală; ei au fost prigoniţi şi exploataţi; dar ei trebuiau să rămână pe poziţie, ca să devină părtaşi odihnei lui Dumnezeu. Părinţii lor însă s-au răzvrătit, în ziua ispitirii în pustiu, au ispitit pe Dumnezeu. Şi care a fost urmarea? Dumnezeu S-a mâniat pe ei, aşa că ei nu au putut intra în odihna Lui. În aceasta ei trebuiau să vadă urmările pe care le aduce cu sine părăsirea lui Hristos şi renunţarea la credinţa creştină. De aceea Pavel spune:

Evrei 3.12-13: Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, atâta timp cât se spune »Astăzi!«, ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.

Să întorci spatele lui Isus, ca să te alipeşti de Moise, era acum acelaşi lucru pe care părinţii l-au făcut în pustiu, care cu o inimă rea, necredincioasă s-au răzvrătit împotriva Domnului. Aceasta nu ar fi altceva decât cădere de la Dumnezeul cel viu; de la Acela care pe muntele transfigurării a spus despre Fiul Său, după ce Moise şi Ilie au dispărut: „De El să ascultaţi!” Remarcabilă solicitare! Ca şi în altă parte, şi aici Pavel prezintă consecinţele din învăţătura care a fost predicată.

„Îndemnaţi-vă unii pe alţii … ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului”, le spune Pavel. Păcatul întrerupe părtăşia cu Dumnezeu; noi nu mai avem aceeaşi conştienţă despre dragostea şi puterea Sa şi despre interesul pe care El îl are pentru noi. Încrederea dispare; nădejdea şi valoarea lucrurilor care nu se văd se micşorează şi lucrurile care se văd încep să umple inima. În felul acesta conştiinţa devine pătată; odihna în Hristos se pierde, drumul pare aspru şi obositor. Voinţa proprie se înalţă şi treptat te îndepărtezi de Domnul, în cele din urmă devii împietrit şi în final eşti în stare să cazi total de la Dumnezeul cel viu.

Este clar, că aici noi vorbim numai despre responsabilitatea noastră şi despre pericolul la care ne expunem când într-un fel oarecare ne abatem de la Dumnezeu. Nicidecum nu este vorba de credincioşia lui Dumnezeu. Aceasta rămâne permanent şi niciodată ea nu va permite să piară vreunul din ai Săi. Cine posedă viaţă din Dumnezeu, va fi corectat prin atenţionările cuprinse în această epistolă şi prin disciplinări, atunci când el s-a abătut. Dacă părtăşia este numai una exterioară, fără viaţă şi fără adevărata credinţă, atunci conştiinţa nu este atinsă, şi în cele din urmă Dumnezeu este părăsit.

Însă Pavel nu se gândeşte că aceşti credincioşi vor cădea cu adevărat de la Dumnezeul cel viu, dar prin felul cum vorbeşte îi face să înţeleagă ce urmări îngrozitoare are ascultarea de ispitele lui satan. El îi încurajează să se îndemne unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca niciunul din ei să nu pornească pe acest drum greşit. El le spune:

Evrei 3.14: Pentru că avem parte de Hristos…

(sau: căci noi am devenit tovarăşi ai lui Hristos), ca şi cum ar vrea să le spună: Cum să ne abatem noi, care am avut parte de o mântuire aşa nespus de mare, şi să ne reîntoarcem la umbre!

Noi suntem tovarăşi ai lui Hristos? Ai cărui Hristos? Ai lui Hristos, aşa cum a umblat El aici pe pământ? Ai lui Hristos atârnat pe cruce? Nu, noi suntem tovarăşi ai lui Hristos înviat şi glorificat. De aceea noi suntem părtaşi ai chemării cereşti. Nu pe pământ, ci în cer, nu în Canaan, ci în casa lui Dumnezeu sus este patria noastră, căminul nostru, odihna noastră. Într-un mod minunat este arătat şi descris aceasta în capitolul următor.

Dar noi trebuie să fim statornici până la sfârşit. Numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. Noi trebuie să răbdăm până la sfârşit pe pista de alergare, ca să obţinem premiul. Nimeni, care vrea să ajungă la ţintă, nu se opreşte sau se întoarce înapoi. Siguranţa că suntem pe drumul bun ne face să mergem până la sfârşit pe acest drum. De îndată ce nesiguranţa întunecă sufletul nostru, încetăm să mergem mai departe. Prin necredinţă izraeliţii care au ieşit din Egipt cu Moise, au pierit în pustie, în loc să intre în Canaan. În privinţa aceasta trebuie să ne verificăm, pentru ca încrederea de la început, atunci când prin predarea noastră lui Hristos am păşit pe drumul spre Canaanul ceresc, s-o ţinem cu tărie nezguduită până la sfârşit, căci se spune: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.”

Remarcabil este cuvântul „astăzi”, care se întâlneşte de mai multe ori în această epistolă. El este expresia îndelungii răbdări şi a harului lui Dumnezeu faţă de poporul Său până la sfârşit. Acest „astăzi” cuprinde tot timpul, în care trăim, de la lepădarea lui Hristos prin Israel şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu până la revenirea Sa – pentru noi, până când noi vom fi luaţi în cer; pentru rămăşiţa credincioasă în ultimele zile, până când Isus Se va arăta pe pământ cu putere mare şi glorie. Israel ca popor era necredincios; s-a împietrit şi se va împietri mai departe până la judecată. Cu toate acestea, Dumnezeu continuă să strige: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu sunt mari. De aproape două mii de ani El lasă să se audă glasul Său şi strigă: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Cine este ca El? Fie ca noi să fim urmaşii Lui şi să fim desăvârşiţi aşa cum este desăvârşit Tatăl nostru, care locuieşte în ceruri! Totodată, atâta timp cât se spune „astăzi”, să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca nimeni dintre noi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului şi prin aceasta să cadă de la Dumnezeul cel viu!

Epistola către Evrei capitolul 4
Evrei 4

Hermanus Cornelis Voorhoeve

În capitolul 4 se tratează în continuare tema referitoare la odihna lui Dumnezeu. Când izraeliţii în pustie au ajuns la graniţele ţării făgăduite, prin necredinţă au refuzat să intre în Canaan, Dumnezeu a jurat în mânia Sa: „Nu vor intra în odihna Mea!”, şi toţi au căzut în pustie. „Să ne temem”, spune Pavel în versetul 1,

Evrei 4.1b: …ca nu cumva cineva dintre voi să pară că a rămas în urmă.

În acest context este clar despre ce odihnă este vorba aici. Aici nu este vorba de odihna, pe care conştiinţa noastră a găsit-o prin sângele lui Hristos; şi nici de odihna, care este partea noastră în timpul călătoriei noaste aici pe pământ prin încrederea noastră în dragostea şi puterea lui Dumnezeu, ci de odihna în care a intrat Hristos glorificat, şi care ne aşteaptă în locuinţele veşnice la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. Noi am fost eliberaţi din Egipt (lume) şi ne aflăm în călătorie spre Canaan (cer). Pericolul nu constă în aceea, că sângele nu ar fi înaintea tronului de har (şi pentru că el este acolo, aceasta dă conştiinţei noastre odihnă în prezenţa lui Dumnezeu); ci în aceea, că noi pierim pe drum, aşa cum mulţi au pierit în pustie prin necredinţă. „Cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit, negăsind credinţă în cei care au auzit (literar: nefiind amestecat cu credinţă)” (Evrei 4.2). Numai, „noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă” (Evrei 4.3); căci şi nouă ni s-a vestit o veste bună, ca şi acelora. Vestea bună aici nu este vestea despre iertarea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos, ci predica despre Hristos glorificat, prin care noi am devenit părtaşi ai chemării cereşti şi tovarăşi ai Acestuia. De aceea nu se vorbeşte despre odihna pe care noi am găsit-o pentru conştiinţa noastră prin credinţa în Hristos şi prin încrederea noastră în jertfa Sa şi în sângele Său, ci despre odihna care ne aşteaptă când noi la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie am ajuns în Canaanul ceresc.

Exact şi frumos ne este prezentată această odihnă. Dumnezeu Şi-a pregătit El Însuşi o odihnă după terminarea lucrării creaţiei. Şi după ce El a condus poporul Său prin pustie, El a făgăduit o odihnă în Canaan. Dar ce s-a petrecut? Vai, omul a deranjat această odihnă. Să Se poată odihni Creatorul, când ceea ce El a creat a fost stricat prin păcat? Cu siguranţă, nu! Din acest moment a început din nou lucrarea Sa. Ce har! „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez”, a spus Mântuitorul nostru. Şi Israel a deranjat odihna în Canaan prin necredinţa Sa, prin păcatele sale şi prin încăpăţânarea sa. Căci, spune Pavel, dacă Iosua ar fi dus poporul la odihnă, atunci David n-ar fi vorbit după atâta timp despre o altă odihnă.

Evrei 4.9: Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu,

aceasta înseamnă, pentru aceia care cred şi perseverează până la sfârşit (Evrei 4.6-9).

Şi care este această odihnă? Este odihna lui Dumnezeu Însuşi. „Cei neascultători nu vor intra în odihna Mea”, zice Domnul. Gând nespus de minunat! Adam a deranjat odihna lui Dumnezeu după creaţie. Israel a deranjat odihna în ţara făgăduită. Nu mai rămâne nici o odihnă? Ba da, Dumnezeu a găsit-o în Hristos. Hristos a nimicit păcatul şi a făcut o ispăşire veşnică. El va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi împăcate şi curăţite prin El. Va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea, şi unde totul va fi adus în ordine conform planului veşnic al lui Dumnezeu, spre glorificarea Sa. Nu va mai rămâne nimic care va trebui curăţit şi împăcat; şi nici un vrăjmaş nu se va mai ridica împotriva lui Dumnezeu. El Se va putea bucura de lucrarea mâinilor Sale cu o bucurie care niciodată nu va mai putea fi distrusă, ci ea va rămâne veşnic. Noi, cei care credem, avem voie să avem parte cândva de această odihnă.

Evrei 4.10: Pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale.

Ce fericire va fi, să ai parte de această odihnă! Este o odihnă desăvârşită. Orice lucrare, toate încercările credinţei în pustie, orice luptă, toate faptele, pe care noi le facem aici pe pământ, vor înceta. Noi vom fi nu numai eliberaţi de puterea păcatului, care locuieşte în noi, şi din orice ispită, ci orice lucrare, orice osteneală şi toată lupta omului nou vor înceta. Dumnezeu Se odihneşte de lucrările Sale, şi cu adevărat, ele sunt bune. Astfel şi noi ne vom odihni atunci împreună cu El. Acum noi suntem în pustie, cu toate grijile ei, cu toate ostenelile ei şi cu toate vicisitudinile ei; noi avem şi de luptat cu răutăţile spirituale din locurile cereşti, dar atunci ne vom odihni de lucrul nostru, ne vom odihni la inima lui Dumnezeu, ne vom odihni în locaşul Lui cel veşnic, şi nimic nu va mai tulbura vreodată această odihnă. Atât odihna din creaţie cât şi odihna din Canaan au fost deranjate, dar această odihnă, odihna creaţiei noi, va dura până în veşnicie netulburată. Ce perspectivă nespus de minunată!

De aceea să depunem tot efortul, ca să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă, potrivit cu acel exemplu de neascultare, de care izraeliţii în pustie s-au făcut vinovaţi. Să ne îndreptăm privirea spre finalul călătoriei noastre, spre locuinţa cerească, spre ţara odihnei veşnice, unde va fi plinătate de bucurie înaintea Domnului. Atunci vom merge cu îndrăzneală pe drumul nostru, până va veni Domnul, ca să ne ducă în multele locuinţe ale casei Tatălui. La sfârşitul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustie, Caleb, ai cărui ochi au fost permanent îndreptaţi spre ţara minunată, putea adeveri, că puterea lui era la fel de mare ca la ieşirea din Egipt; şi Pavel putea spune plin de bucurie la sfârşitul călătoriei sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător în ziua aceea!”

În mod ciudat aici nu se aminteşte că pentru noi creştinii odihna este în cer. Prin aceasta rămâne deschisă uşa şi pentru o odihnă pe pământ, pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, în concordanţă cu făgăduinţele date acestui popor.

La sfârşitul capitolului nostru, Pavel arată cele două mijloace, pe care Dumnezeu le-a dat şi pe care El le foloseşte, ca să ne păzească şi să ne mângâie pe drum, pentru ca noi la sfârşitul călătoriei să ajungem în siguranţă la ţintă şi să putem intra în ţara odihnei veşnice. Aceste două mijloace sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi slujba de Mare Preot a lui Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu, ca revelaţie a lui Dumnezeu şi expresie a Fiinţei şi voii Sale, în mijlocul împrejurărilor, în care ne aflăm noi, îndreaptă tot ce în inima noastră nu este în concordanţă cu El. El este

Evrei 4.12b: … viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei.

El taie totul, oricât de tare ar fi legat în gândurile noastre. Acolo unde natura (sufletul) şi sentimentele ei se combină cu ceea ce este spiritual, el taie şi desparte ca sabia cu două tăişuri a adevărului divin, ceea ce este de la noi şi ceea ce este de la Dumnezeu. El este un judecător „al gândurilor şi intenţiilor inimii”. Dar, venind de la Dumnezeu, el are şi un alt caracter. El este ochiul Său, deschis peste conştiinţa noastră; el ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu şi revelează toate lucrurile din noi.

Evrei 12.13: Nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.

Aşa de puternică este Unealta, pe care Dumnezeu o foloseşte, ca să judece în noi tot ce ar putea să ne împiedice, ca bucuroşi, cu inimi fericite, întăriţi prin credinţa şi încrederea în Dumnezeu, să continuăm călătoria noastră prin pustie şi s-o ducem până la capăt. Tot ce este în contradicţie cu voia lui Dumnezeu; tot ce este din carne şi ar putea să ne ademenească la necredinţă şi lipsă de curaj, este un obstacol pe calea noastră şi ar putea să ne amăgească la poticnire şi cădere, la oprire pe cale sau întoarcere înapoi. În credincioşia Sa Dumnezeu lucrează prin Cuvântul Său în noi şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. O inimă sinceră recunoaşte în aceasta un har nespus de mare. Desigur este greu şi uneori chinuitor în lucrarea Sa, dar în aceasta este inclusă o binecuvântare nespus de mare şi deosebit de preţioasă. Cine vrea ca la sfârşitul călătoriei sale să intre în odihna cerească, se bucură când i se arată obstacole pe drum. Dacă voinţa proprie este zdrobită, atunci poftele cărnii sunt stăpânite şi ispitele şi pericolele care rezultă din ele sunt înlăturate. Cine se judecă pe sine însuşi în lumina lui Dumnezeu, acela primeşte putere şi energie ca să meargă cu bucurie pe drumul său şi la sfârşit să intre în odihna veşnică.

Însă noi nu avem nevoie numai de judecarea permanentă de sine însuşi prin Cuvântul lui Dumnezeu, ci în lumea aceasta plină de ispite şi nevoi avem nevoie şi de mângâiere. Aceasta o găsim în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, despre care Pavel vorbeşte aici şi în capitolul următor.

Evrei 4.14-16: Având deci un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Noi avem un Mare Preot, care a străbătut cerurile. Aşa cum Aaron a mers din tabăra izraelită prin curtea din faţă, prin locul sfânt şi a intrat în Locul Preasfânt, tot aşa şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat de pe pământul acesta şi a trecut prin cerul norilor, ca să intre în cerul al treilea, în locul sfânt ceresc, al locuinţei lui Dumnezeu şi să-Şi ocupe locul la dreapta lui Dumnezeu. El este acolo în glorie; nici o suferinţă nu-L mai poate lovi, nici o încercare nu mai poate veni asupra Sa; El este mai presus de toate. Dar aici jos El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi. De aceea El poate avea milă şi compasiune cu slăbiciunile noastre. Ca să poţi avea milă, trebuie să fi fost în aceleaşi situaţii. Marele nostru Preot Isus, Fiul lui Dumnezeu, a intrat ca Om în cer şi poate deci să simtă împreună cu noi oamenii; şi deoarece, atunci când El a fost pe pământ, a avut parte de toate suferinţele şi durerile, de care noi avem parte, El poate avea milă de noi şi se poate transpune în toate situaţiile, în care noi ne aflăm aici jos.

În acelaşi timp noi trebuie să mărturisim, că este vorba de slăbiciuni, şi nicidecum de păcate. Cuvintele lui Pavel sunt deseori fals interpretate şi prin aceasta fals aplicate. De îndată ce păcatele sunt numite slăbiciuni, păcatul îşi pierde urâciunea şi oroarea; dar dacă slăbiciunile sunt numite păcate, atunci ne lăsăm jefuiţi de mângâierea pe care ne-o făgăduieşte mila lui Isus. Este clar, că Domnul nu poate avea milă cu păcatele. Mila, aşa cum se înţelege aici acest cuvânt, nu este îndurare, ci sentiment de compasiune, simpatie. Domnul poate desigur privi cu compătimire spre un păcătos, dar El niciodată nu poate avea milă cu păcatul. Dimpotrivă, El condamnă păcatul, are oroare faţă de el şi l-a nimicit la cruce. De aceea Pavel spune, că Isus a fost ispitit în toate în acelaşi fel ca noi, în afară de păcat. Hristos n-a cunoscut nici un păcat; El nu a avut dorinţe nestăpânite; în toate ispitirile de care a avut parte, păcatul a fost exclus. „Prinţul lumii acesteia”, spune Domnul, „nu are nimic în Mine”. Satan nu a găsit nici un punct de legătură în El. Este blasfemie să aplici la Hristos ceea ce spune Pavel despre sine însuşi şi ce fiecare dintre noi poate mărturisi despre sine însuşi: „Ştiu, că nimic bun nu locuieşte în mine, aceasta este carnea mea”.

Dar Domnul nostru a fost ispitit aici jos în toate privinţele. El era sărac; I-a fost foame şi sete; a fost dispreţuit, batjocorit, lepădat; a fost urmărit şi maltratat de vrăjmaşii Săi, neînţeles de prietenii Săi, dezamăgit de ucenicii Săi. El a trebuit să îndure toate urmările păcatului. El nu a fost niciodată bolnav, (nu putea să fie bolnav, căci în El nu era nici un păcat şi deci El nu avea un trup muritor şi expus putrezirii, deşi putea să moară, şi El a murit chiar); dar când El a vindecat pe cei suferinzi, El a luat bolile lor asupra Sa şi a simţit durerile lor, aşa cum citim în evanghelia după Matei 8.17; aşa cum o mamă lângă leagănul copilului ei bolnav sufere mai mult decât copilul. Nu există nici o suferinţă omenească, de care El să nu fi avut parte, nici o durere, pe care El să nu o fi simţit, nici o luptă, pe care El să nu o fi luptat, nici o dezamăgire, de care să nu fi avut parte. Deci în toate acestea El poate simţi împreună cu noi. El ne poate spune: ştiu ce suferiţi voi; cunosc durerile voastre, Eu Însumi am avut parte de ele şi le-am simţit. Noi toţi ştim din experienţă ce mângâiere este dacă putem spune suferinţa noastră unui prieten despre care ştim, că el însuşi a fost în această suferinţă şi a suportat aceleaşi dureri. Un astfel de Prieten este Isus. El este Marele Preot al nostru, care are milă. El a fost ispitit în toate, ca şi noi, şi de aceea poate avea milă cu toate slăbiciunile noastre.

Deoarece noi avem un astfel de Mare Preot în cer, care se preocupă cu toate necazurile şi slăbiciunile noastre, potrivit cu cunoştinţa pe care El Însuşi o are despre acestea şi după puterea harului, noi putem păşi cu îndrăzneală înaintea tronului harului. În baza funcţiei Sale de Mare Preot, tronul harului stă deschis pentru noi. Nimic nu ne stă în drum, nimic nu ne împiedică, să ne apropiem cu îndrăzneală, pentru ca în toate slăbiciunile să primim îndurare şi în fiecare luptă să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca Mare Preot al nostru nu numai ne-a deschis accesul la tronul lui Dumnezeu, ci El Se preocupă acolo cu noi, simte împreună cu noi în toate slăbiciunile noastre de aici de pe pământ şi este cauza pentru care Dumnezeu, Domnul, ne face să avem parte de îndurarea Sa şi de harul Său, aşa că prin aceasta noi suntem făcuţi capabili să ţinem cu tărie mărturisirea şi să răbdăm până la sfârşit.

Epistola către Evrei capitolul 5
Evrei 5

Hermanus Cornelis Voorhoeve

După ce Pavel la sfârşitul capitolului al doilea ne-a prezentat pe Hristos ca Mare Preot al nostru, care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului potrivit sfinţeniei lui Dumnezeu, şi la sfârşitul capitolului patru ca Marele Preot al nostru plin de milă, care a deschis pentru noi drumul spre tronul harului, el se preocupă acum cu descrierea mai detaliată a funcţiei de Mare Preot a lui Hristos. El o compară cu slujba de mare preot a lui Aaron, care în multe privinţe era modelul slujbei de Mare Preot a lui Hristos, cu toate că Pavel arată mai mult diferenţa decât concordanţa dintre ele. Această comparaţie începe cu capitolul cinci, este însă întreruptă în versetul unsprezece prin diferite avertismente, care stau în legătură cu starea în care se aflau credincioşii iudei, ca să se continue apoi în capitolul şapte şi să fie încheiată în capitolul zece.

La începutul capitolului cinci găsim o antiteză:

Evrei 5.1-3: Pentru că orice mare preot, luat dintre oameni, este aşezat pentru oameni în cele privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, putând fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi, din cauza acesteia, este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine.

Acestea sunt valabile pentru Aaron, dar nu pentru Hristos. El nu era cuprins de slăbiciune şi de aceea nu era necesar să aducă jertfă pentru Sine Însuşi. El nu a cunoscut nici un păcat şi de aceea Se putea da pe Sine Însuşi ca ispăşire pentru păcatele poporului Său. Dacă El ar fi fost cuprins de slăbiciune, ca Aaron, ar fi trebuit să aducă jertfă pentru Sine Însuşi; dar atunci nu ar fi putut să sufere pentru păcatele altora şi nu ar fi avut loc nici o ispăşire. Este de cea mai mare importanţă să se înţeleagă corect aceasta, căci mântuirea şi fericirea noastră depinde în totul de aceasta, stă în picioare sau cade.

Însă cu toate că Hristos în această privinţă stătea în opoziţie cu Aaron, totuşi Aaron era în altă privinţă un model al lui Hristos. Aaron nu s-a făcut singur pe sine însuşi mare preot, ci el a fost chemat de Dumnezeu la aceasta. Şi Hristos nu S-a glorificat pe Sine Însuşi, ca să devină Mare Preot, ci Dumnezeu L-a aşezat ca Mare Preot (Evrei 5.4-6). În Psalmi Dumnezeu, Domnul, depune mărturie atât despre gloria Persoanei Sale, cât şi despre superioritatea funcţiei Sale. Dumnezeu spune despre Persoana Sa: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”; şi despre funcţia Sa: „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” (vezi Psalmul 2.7 şi Psalmul 110.4). Aşa era Marele Preot, care a intrat în cer pentru noi şi a făcut o ispăşire veşnică. În gloria Sa personală El era Fiul lui Dumnezeu, care, aşa cum s-a arătat în capitolul 1, a primit un loc mai presus decât îngerii; şi în gloria funcţiei Sale El este Mare Preot până în eternitate, fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii. Prin aceasta El era în stare să reprezinte interesele poporului Său, să intervină pentru ei şi să-i aducă în părtăşie cu Dumnezeu, aşa că ei pot intra prin El în Locul Preasfânt ceresc.

Istoria vieţii pe pământ a Marelui Preot al nostru arată clar cât de mult este El apt să ia parte la toate slăbiciunile noastre. El a venit pe pământ, ca să facă voia Tatălui Său ceresc. Întruparea Sa ca Om a fost renunţarea la gloria Sa, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Deoarece El era Dumnezeu Însuşi, El nu avea nevoie să moştenească Dumnezeirea, ci El S-a smerit pe Sine Însuşi; şi ca Om pe pământ El S-a smerit încă o dată; căci în loc să fie un Împărat în putere şi glorie, El a devenit Rob, sărac şi suferind şi ascultător în toate, chiar până la moarte de cruce (vezi Filipeni 2.7,8). Acest loc al dependenţei de Dumnezeu ca Rob era pentru El, Cel care avea toată puterea în cer şi pe pământ, Cel care ca Fiu veşnic şi Creator al universului era Stăpân peste toate, Domn şi Împărat al îngerilor, acest loc era o stare cu totul nouă pe care El a trebuit mai întâi s-o cunoască şi să i se supună. De aceea spune Pavel, că El, cu toate că era Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a suferit. Ascultarea era pentru El, Cel care era Stăpânul, ceva străin; şi ceea ce cineva niciodată nu a făcut, el trebuie să înveţe acel ceva. În fiecare zi avea o lecţie nouă de învăţat, căci în fiecare zi erau situaţii noi, prin care El trebuia să treacă, şi pe care El mai înainte nu le-a cunoscut. El a stat ca copilaş în iesle; ca tânăr a fost supus părinţilor Săi; cu mâinile proprii Şi-a câştigat pâinea zilnică; ca cetăţean uitat a trăit mulţi ani în Nazaretul neînsemnat, dispreţuit; ca Învăţător în Israel El a fost neînţeles, dispreţuit, batjocorit, lepădat; şi în toate aceste împrejurări ale vieţii El a fost Robul lui Dumnezeu desăvârşit de ascultător. Întruparea Sa ca Om era deja ascultare; şi din prima clipă a vieţii Sale pe pământ şi până la moartea Sa pe cruce totul a fost lepădare de Sine, jertfire de Sine şi ascultare deplină. Niciodată El nu a făcut voia Lui proprie, ci permanent în toate a făcut voia Aceluia care L-a trimis.

El a învăţat ascultarea în ceea ce a suferit: căci totul de pe pământ era suferinţe pentru El. Întruparea Sa ca Om era suferinţă; locuirea Sa printre oameni, supunerea Sa la toate urmările rezultate prin venirea păcatului în lume, trăirea intensă a vrăjmăşiei din partea oamenilor, care L-au lepădat şi L-au răstignit pe cruce, erau o sursă permanentă de suferinţe pentru El, Cel care din veşnicie a fost în prezenţa Tatălui, de a cărui glorie a avut parte şi a savurat-o. Şi cu toate acestea era o diferenţă în această suferinţă. Una era mai grea şi mai chinuitoare decât cealaltă. Dar mai grea dintre toate a fost suferinţa crucii, nu numai din cauza grozăviei şi ruşinii legate de ea, ci pentru că purta un caracter cu totul deosebit decât celelalte suferinţe. Privit sub un anumit punct de vedere, se cuvenea suferinţa pentru dreptate, deoarece Isus a fost lepădat de oamenii păcătoşi şi a fost dus la moarte, totuşi pe de altă parte era suferinţa din partea lui Dumnezeu, deoarece El era făcut păcat pentru noi şi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. De aceea suspinul Lui Isus au crescut, pe măsură ce această suferinţă se apropia. În ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ S-a înfiorat profund în sufletul Lui (vezi Ioan 11.33), şi în cele din urmă, când diavolul, care a fost învins de El în pustie şi pentru un timp a plecat de la El, s-a reîntors cu groaza morţii, L-a cuprins o teamă aşa de mare că sudoarea Lui cădea pe pământ ca nişte picături mari de sânge. Duhul Sfânt ne descrie aceasta aici în cuvinte minunate:

Evrei 5.7-10: El, în zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte (şi fiind ascultat, datorită evlaviei Lui), deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit; şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.

Aşa cum am remarcat deja, vedem în Ghetsimani punctul culminant al suferinţei Sale. Scumpul nostru Domn a îndurat acolo în sufletul Său toată teama şi toate durerile morţii, care trebuiau să vină asupra Sa la cruce din cauza păcatului, spre glorificarea lui Dumnezeu şi spre satisfacerea dreptăţii Sale. Paharul mâniei lui Dumnezeu asupra păcatului a fost pus înaintea Lui; şi despre acest pahar El spune ceea ce El niciodată nu a spus despre un alt pahar: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Însă El era ascultător în toate, ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce. „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Voia lui Isus nu era, să moară. Nu putea să fie altfel. Să moară însemna pentru El să fie părăsit de Dumnezeu şi să fie predat judecăţii. Dar în deplină ascultare a luat paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său. Aceasta era teama Sa de Dumnezeu. Şi din pricina acestei temeri faţă de Dumnezeu El a fost ascultat. A venit un înger să-L întărească. În putere divină şi maiestate a ieşit în întâmpinarea copoilor, îi face să cadă la pământ şi Se predă de bună voie lor, ca să fie dus la cruce. Şi după ce El a făcut voia Tatălui şi a înfăptuit lucrarea, El „I-a răspuns dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22.21), a fost înviat de Dumnezeu dintre morţi şi a fost luat în cer la dreapta Sa. Şi astfel, „fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.”

Pavel întrerupe aici expunerea sa de dovezi. Acolo unde el începe să vorbească despre Melhisedec, despre care el are multe de spus, şi greu de explicat, el se gândeşte la slăbiciunea şi scepticismul în care au căzut credincioşii evrei. În ceea ce priveşte timpul, de când ei s-au întors la Dumnezeu, ei trebuiau să fie învăţători, dar deoarece ei au devenit greoi la auzire, ei trebuiau să fie învăţaţi din nou care sunt principiile începutului cuvintelor lui Dumnezeu; şi ei, care ar fi trebuit hrăniţi cu hrană tare, au acum nevoie de lapte, ca şi copiii mici (versetele 11-12). Ce ruşine!

Evrei 5.13-14: Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.

Epistola către Evrei capitolul 6
Evrei 6

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Din începutul acestui capitol rezultă ce înţelege Pavel prin prunci, care trebuiau hrăniţi cu lapte, şi prin maturi, care puteau suporta hrana tare. Prunci erau aceia care se aflau sub rânduielile şi ceremonialurile Legii (vezi Galateni 4); în timp ce cei maturi au înţeles şi au ocupat poziţia creştină potrivit revelării depline a gloriei lui Hristos, aşezat la dreapta Măriri în locurile preaînalte. Cuvântul despre începutul lui Hristos era învăţătura, care aparţinea acelui timp, când Hristos încă nu era arătat.

Evrei 6.1,2: … neaşezând o temelie a pocăinţei de fapte moarte şi a credinţei în Dumnezeu, a învăţăturii despre spălări şi despre punerea mâinilor şi despre învierea morţilor şi despre judecata eternă,

despre care vorbesc versetele 1 şi 2, sunt principii care erau cunoscute şi crezute deja înainte de venirea lui Hristos. El voia să vorbească despre acestea dacă va îngădui Dumnezeu [Evrei 6.3], dar prin Hristos au fost aduse la lumină alte adevăruri, mai măreţe, şi de aceea era regres să pierzi din vedere aceste adevăruri sublime şi să te reîntorci la primele principii.

Evreii erau în pericol să facă aceasta. Prigoanele grele şi permanente din partea iudeilor, căror ei erau expuşi, au oferit prilej diavolului să-i ispitească. El le-a prezentat, că dacă ei nu ţin cu severitate la despărţirea lor, şi reluau şi respectau din nou obiceiurile şi orânduielile iudaice, ei vor fi scutiţi de prigoane şi puteau avea o viaţă liniştită. Pentru aceia care vedeau în ceremonialurile Legii instituirii ale Domnului, această ispită era periculoasă şi înşelătoare. Dacă ascultau de ele, atunci ei s-ar fi reîntors treptat la iudaism şi astfel ar fi ajuns de la sine la lepădarea creştinismului. Aceasta ar aduce cu sine urmările cele mai îngrozitoare. Ca să-i păzească de aceasta, Pavel le vorbeşte în modul cel mai sever şi le prezintă clar şi precis urmările ascultării de ispita lui satan.

Evrei 6.4-6: Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat Darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut (textual: s-au lepădat de credinţă = în greacă, apostazie), să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, răstignindu-L pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi dându-L batjocurii.

Aceste cuvinte au devenit, prin înţelegere greşită, pentru multe suflete sincere un obstacol, şi este chemarea noastră, potrivit Scripturii, să îndepărtăm aceste obstacole. Rezolvarea problemei constă în cuvintele „au căzut”. Pavel nu spune, „ei, cei care au căzut”, ci ei, „care au căzut de la credinţă”, nu mai pot fi readuşi la pocăinţă. Aceasta este o diferenţă ca de la cer la pământ, cum poate constata orice cititor, dacă meditează la aceasta. A cădea înseamnă să te faci vinovat de un păcat sau altul; a cădea de la credinţă înseamnă să lepezi credinţa creştină şi să te desparţi de Hristos. Dacă Pavel ar fi spus că cel care a căzut nu mai poate fi adus din nou la pocăinţă, atunci aceasta ar fi fost foarte trist pentru fiecare dintre noi, căci cine dintre noi, cine dintre credincioşii de pe pământ, din toate timpurile, nu a căzut într-un păcat sau altul (la Dumnezeu păcatul nu este mare sau mic)? Dar din fericire Pavel nu a spus aceasta, ci a spus categoric, cine a căzut de la credinţă, cine leapădă pe Hristos şi tăgăduieşte creştinismul, acela nu mai poate fi reînnoit spre pocăinţă. Prin aceasta, iubit suflete îngrijorat, această încurcătură a fost îndepărtată dinaintea ta. Căci în tot ce tu te învinovăţeşti şi te acuzi, nici pe departe nu te gândeşti la lepădarea lui Hristos şi la tăgăduirea creştinismului; dimpotrivă, tu doreşti fierbinte mai multă părtăşie cu Hristos; doreşti mai multă credinţă şi mai multă dragoste; tu regreţi păcatele tale şi strigi după iertare. Gândeşte-te şi la faptul că ei, cei care au căzut de la credinţă şi de aceea nu mai pot fi reînnoiţi spre pocăinţă, sunt foarte împietriţi şi drept urmare la ei nu mai poate fi vorba de nelinişte din cauza păcatelor lor, de frică din cauza necredinţei şi remuşcare din cauza necredincioşiei lor. Judecata Domnului asupra căderii lor de la credinţă este dreaptă, în sufletul lor nu mai poate avea loc nici o lucrare a Duhului Sfânt.

În afară de aceasta, este important să se ţină seama că tot ce se spune despre aceia care pot cădea de la credinţă poate fi prezent, fără ca cineva să fie născut din Dumnezeu şi să fie părtaş vieţii. Să ne gândim numai la Iuda şi Simon, vrăjitorul, ca să ştim că un om, fără să fie născut din Dumnezeu şi fără să fie părtaş vieţii veşnice, poate fi luminat, poate să guste darul ceresc, Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor. Iuda de exemplu a vestit Evanghelia, a făcut minuni şi a alungat chiar pe diavolul. Astfel cuvintele lui Pavel nu oferă nici o bază pentru învăţătura greşită, că există o cădere de la credinţă a sfinţilor, dacă prin sfinţi se înţelege copiii lui Dumnezeu, cei născuţi din Dumnezeu. De fapt cuvintele Domnului din Ioan 10.27-30 sunt decisive în această privinţă. „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”

Exemplul, pe care Pavel îl foloseşte aici, ca să prezinte clar părerea sa, ne lasă să vedem, că el nu se gândeşte la aceia care au fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt şi prin credinţa în Hristos au devenit părtaşi vieţii veşnice, ci exclusiv la aceia care au primit aceste privilegii ale creştinismului, care pot fi partea unuia care a primit creştinismul fără să primească viaţa lui Dumnezeu. El spune într-adevăr: „Pentru că pământul, care absoarbe ploaia care vine deseori peste el şi care rodeşte ierburi folositoare acelora pentru care şi este lucrat, are parte de binecuvântare de la Dumnezeu; dar cel care dă spini şi mărăcini este lepădat şi aproape de blestem, al cărui sfârşit este să fie ars.” (versetele 7-8). Cauza că un pământ rodeşte ierburi folositoare şi celălalt pământ dă spini şi mărăcini constă în starea terenului. Un pământ este roditor, şi celălalt neroditor. Cu toate că ambele primesc ploaie, unul aduce ierburi folositoare iar celălalt dă spini şi mărăcini. Tot aşa doi oameni pot veni sub influenţa Evangheliei, să aibă parte de privilegiile creştinismului şi un timp să nu se deosebească unul de altul la exterior; dar unul, care este născut din Dumnezeu, aduce roadă, în timp ce celălalt nu aduce roadă, poate cădea de la credinţă.

Deci evreii, cărora Pavel le scrie, aparţineau primei categorii de oameni. Ei erau născuţi din Dumnezeu, căci au adus rod. Pavel este sigur de aceasta. El le spune:

Evrei 6.9-10: Dar despre voi, preaiubiţilor, suntem încredinţaţi de lucruri mai bune şi care ţin de mântuire, chiar dacă vorbim altfel. Pentru că Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său, întrucât aţi slujit şi slujiţi sfinţilor.

Avertismentele severe, pe care el li le dă, nu trebuiau să slujească în a exprima îndoiala lui cu privire la părtăşia lor cu Hristos, ci să le arate urmările îngrozitoare ale ascultării de ispita lui satan şi să-i reţină de la mersul pe o cărare al cărei sfârşit va fi decăderea şi pierzarea veşnică.

S-ar putea acum pune întrebarea, dacă şi astăzi sunt din aceia care au căzut, despre care vorbeşte Pavel. Dacă luăm cuvintele sale literalmente, atunci cu siguranţă nu. Apostolul vorbeşte despre evreii care au părăsit iudaismul şi au primit pe Hristos ca Mântuitor şi Domn al lor, şi aceia, dacă ar cădea, ar răstigni pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi L-ar da batjocurii (versetul 6). Prin faptul că au părăsit iudaismul şi au primit creştinismul, ei s-au declarat vinovaţi de lepădarea şi de moartea lui Hristos. Prin faptul că au tăgăduit creştinismul şi s-au reîntors la iudaism, ei ar declara moartea lui Hristos îndreptăţită şi de aceea ar răstigni pe Fiul lui Dumnezeu pentru ei înşişi şi L-ar da batjocurii, căci atunci ei L-ar considera un blasfemator şi înşelător. Cu toate că aceasta nu este valabil în situaţia noastră actuală, totuşi oricine care tăgăduieşte creştinismul şi leapădă public pe Hristos, este în principiu vinovat de cădere; şi în ultimele zile ale bisericii creştine pe pământ vor fi mii de oameni care, prin faptul că se aruncă în braţele lui antihrist, se vor face vinovaţi de acest păcat îngrozitor, peste care apoi va veni judecata împietririi şi în cele din urmă răzbunarea lui Dumnezeu. (vezi 2 Tesaloniceni 2.11,12; 1.7-9) Credincioşii iudei au dovedit dragostea lor pentru Numele lui Isus prin slujba lor făcută sfinţilor şi prin faptele lor de dragoste; de aceea Pavel îi îndeamnă să nu slăbească ci să continue pe acelaşi drum până la sfârşit.

Evrei 6.11,12: Dar dorim fierbinte ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi stăruinţă în încrederea deplină a speranţei, până la sfârşit, ca să nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.

Aceasta îl conduce de la sine la amintirea principiilor după care a umblat tatăl credincioşilor şi al poporului iudeu, şi de îndurarea nespus de mare a lui Dumnezeu, care în chip minunat a întărit credinţa lui. Dumnezeu a dat lui Avraam făgăduinţa şi în îndurarea Sa binevoitoare a întărit făgăduinţa cu un jurământ. Şi Avraam a crezut făgăduinţa, cu toate că a trebuit să aştepte 25 de ani împlinirea ei şi prin faptul că a dovedit o aşa de mare îndelungă răbdare, el a primit făgăduinţa. Evreii se aflau în aceeaşi stare cu privire la odihna cerească şi la gloria cerească.

Evrei 6.17,18: În aceasta, Dumnezeu, voind să arate şi mai mult moştenitorilor promisiunii nestrămutarea planului Său, a intervenit cu un jurământ, ca, prin două lucruri de nestrămutat, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem mângâiere puternică.

Aceste două lucruri neschimbătoare sunt: făgăduinţa şi jurământul. Dacă Dumnezeu, care nu poate să mintă, făgăduieşte ceva, atunci aceasta ar trebui să fie suficient pentru credinţă; dar Dumnezeu, Domnul, care cunoaşte slăbiciunea credinţei, în bunătatea Sa binevoitoare a întărit făgăduinţa Sa cu un jurământ, căci deja între oameni jurământul este sfârşitul oricărei neînţelegeri spre confirmare. Deci această bunătate a lui Dumnezeu este pentru noi, cei care suntem moştenitorii făgăduinţei, o mângâiere puternică. Făgăduinţele lui Dumnezeu, oricât de mult ar părea că sunt amânate, nu eşuează. Noi ne putem baza pe împlinirea lor, deoarece Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi, că făgăduinţele Lui se vor împlini cu siguranţă. Dacă facem aşa cum a făcut Avraam, atunci nu ne vom îndoi de făgăduinţele lui Dumnezeu prin necredinţă, ci prin credinţă şi răbdare vom moşteni făgăduinţele.

Dar această siguranţă a credincioşilor cu privire la infailibilitatea făgăduinţelor lui Dumnezeu mai are şi o altă confirmare mai mare. Noi, moştenitorii făgăduinţei,

Evrei 6.18-20: … am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi tare, şi care intră în cele de dincolo de perdea, unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător, fiind făcut pentru eternitate Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

Isus a intrat în partea lăuntrică a perdelei, în Locul Preasfânt ceresc ca Înainte-mergător. Din aceasta rezultă că Locul Preasfânt ceresc este locul destinaţiei noastre. Căci acolo unde este un înainte-mergător, acolo trebuie să fie şi aceia care îl urmează. Dacă Isus a devenit Înainte-mergătorul nostru în Locul Preasfânt ceresc, atunci şi noi Îl vom urma acolo. Aceasta este nădejdea care stă înaintea noastră, pe care noi am apucat-o. Această nădejde este ca o ancoră a sufletului. Un vapor, care stă pe apă, este ţinut stabil prin ancoră. Această ancoră trebuie să stea sigură pe teren tare, nu în nisip mişcător, căci altfel atât ancora cât şi vaporul vor fi luate de curentul de apă. Ancora noastră, nădejdea care ne stă pusă înainte, stă sigură şi tare în partea dinăuntru a perdelei, în Sfânta Sfintelor cerească. Nădejdea care ne este pusă înainte este ancora sufletului nostru; sufletul nostru intră în partea dinăuntru a perdelei şi vede acolo pe Isus ca Înainte-mergător al nostru. Deci credinţa noastră are nu numai făgăduinţa lui Dumnezeu şi jurământul lui Dumnezeu, ci pe deasupra are în Isus Garantul pentru împlinirea acestor făgăduinţe.

Să observăm totodată că dublul caracter al binecuvântării, spre care arată această epistolă, este prezentat aici în legătură cu Mesia. Isus a intrat ca Înainte-mergător pentru noi  în cer, şi El este acolo, pentru timpul actual, Marele Preot al nostru. Deci noi aparţinem cerului şi avem acolo un Mare Preot. Dar este o preoţie după rânduiala lui Melhisedec, prin care preoţia aaronită a fost pusă total la o parte, însă aceasta îndreaptă totodată privirea noastră spre viitorul Israelului şi la Împărăţia lui Hristos, care încă nu a fost revelată. Binecuvântările cereşti ale moştenitorilor făgăduinţei, care au o chemare cerească, şi binecuvântările pământeşti pentru poporul Israel, făgăduite de proroci, sunt ambele legate cu credinţa în Isus, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Epistola către Evrei capitolul 7
Evrei 7

Hermanus Cornelis Voorhoeve

La sfârşitul capitolului şase Pavel s-a reîntors la tema pe care a început s-o trateze în capitolul cinci, dar pe care a întrerupt-o, deoarece starea tristă, în care se aflau credincioşii evrei, stătea înaintea privirii sale. Dumnezeu a salutat pe Hristos, care a intrat în Sfânta Sfintelor din cer, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pavel are multe de spus şi de explicat cu privire la acest Melhisedec. Dar era greu la astfel de credincioşi, care deveniseră greoi la ascultare; însă el trece la aceasta, după ce i-a atenţionat insistent cu privire la pericolul la care erau expuşi şi le-a îndreptat privirea spre făgăduinţa minunată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Potrivit cu Psalmul 110 trebuia să se ridice un alt Preot, care nu a fost numit „după rânduiala lui Aaron”, ci Preotul va fi „după rânduiala lui Melhisedec”. Acest Preot este Domnul nostru Isus Hristos. Dumnezeu I-a zis nu numai: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”, ci şi: „Tu eşti Preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” [Psalmul 110.4]. Pavel s-a referit deja de mai multe ori la aceasta. Dar acum era necesar să dovedească caracterul deosebit al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec faţă de preoţia lui Aaron.

Pentru aceasta Pavel conduce pe cititorul său la relatarea cunoscută din Geneza 14. Avraam, care se despărţise total de lume şi aştepta binecuvântările sale numai de la Dumnezeu, Cel Atotputernic, care se comporta ca un străin aici jos pe pământ şi avea privirea îndreptată spre patria cerească, se reîntoarce acolo biruitor de la măcelul împăraţilor, care luaseră cu ei pe neprihănitul, dar cu gânduri lumeşti, Lot. El întâlneşte pe Melhisedec, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care a adus luptătorului obosit, după victoria obţinută, pâine şi vin şi i-a îndreptat privirea spre Dumnezeu, Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. O imagine potrivită a ceea ce în curând va avea loc, când Mesia, Împăratul-Preot, Domnul nostru Isus Hristos, va veni pe norii cerului cu putere şi glorie mare, pentru ca potrivit cu voia lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu să pună pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. El va binecuvânta atunci pe poporul Său, care Îl aşteaptă, şi îl va înviora cu ceea ce întăreşte şi bucură inima; pâinea şi vinul fiind simboluri ale acestora.

Însă nu aceasta este esenţialul spre care Pavel îndreaptă în mod deosebit atenţia cititorului său, cu toate că prin felul prezentării sale, nouă ni se aminteşte de aceasta. Înainte de toate pe el îl preocupă aici preoţia lui Hristos, aşa cum ea este anunţată în Psalmul 110, şi drept urmare el ne prezintă gloria, frumuseţea şi caracterul ales al lui Hristos ca Preot.

Melhisedec este un model al lui Hristos. El nu era fiul lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum este presupus şi mulţi învaţă aşa, pentru justificarea părerii lor referindu-se la felul tainic în care el apare în istorie, şi tot aşa de repede dispare şi nu mai este numit. Pavel contrazice energic această părere, spunând, că acest Melhisedec „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7.3). Deci Melhisedec nu era o apariţie a Fiului lui Dumnezeu, aşa cum întâlnim de mai multe ori în Vechiul Testament, ci el era o persoană reală, care a trăit pe pământ, care este comparată cu Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat locul lui şi i-a dăruit slujba sa şi după măcelul împăraţilor l-a trimis în întâmpinarea lui Avraam, pentru ca el să devină un model al Fiului Său, al Împăratului lui Israel, al Marelui Preot al nostru. Dovadă ciudată a intenţiei pe care Dumnezeu o avea nu numai la relatarea întâmplării din Vechiul Testament, ci şi în cârmuirea evenimentelor. Domnul, Hristos, este subiectul întregii administrări a Vechiului Testament – atât a ceremonialurilor şi umbrelor, cât şi a istoriei. Cu privire la El, ca să-L prezinte, să-L înfăţişeze, să-L glorifice, să arate frumuseţea Lui multiplă şi caracterul Său ales, Dumnezeu, Domnul, a lăsat să se rânduiască şi să aibă loc toate.

Evrei 7.1-3: Pentru că acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a împărţit şi zeciuială din toate, înseamnă mai întâi »Împărat al dreptăţii« şi apoi şi »Împărat al Salemului«, adică »Împărat al păcii«, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna.

Ce tablou frumos, minunat, al Domnului nostru Isus Hristos! Numele Melhisedec înseamnă: „Împărat al dreptăţii”, şi el era împărat al cetăţii Salem (mai târziu Ierusalim), care înseamnă „pace”; el aera astfel împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Dar în acelaşi timp el era preot al lui Dumnezeu, Cel Preaînalt, recunoscut şi onorat de Avraam; şi ca atare el era fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii. Ca om el avea tată şi mamă, o genealogie, început şi sfârşit al vieţii, dar ca preot nu. În neamul lui el era singurul preot. Tatăl lui nu era preot, şi nici urmaşii lui nu erau preoţi, aşa că el a rămas singurul preot în neamul lui. În toate acestea el a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Împărat şi Preot – Împărat al dreptăţii şi Împărat al păcii, şi Preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Cu toate că El ca Om avea o mamă şi o genealogie, El era singurul Preot în neamul Lui. Ca Preot neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii, El rămâne Preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec.

Ciudat este Numele lui Dumnezeu, pe care Melhisedec Îl face cunoscut lui Avraam. Avraam cunoştea pe Dumnezeu ca „Cel Atotputernic”, El-Şadai, şi el şi-a pus toată încrederea în El. Însă după ce el a obţinut biruinţa asupra împăraţilor, Dumnezeu îi este revelat ce Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. Nebucadneţar, a cărui putere a fost coborâtă, L-a recunoscut şi adorat pe Dumnezeu ca Cel Preaînalt. Şi ca Cel Preaînalt Se va revela Dumnezeu în Împărăţia minunată a lui Hristos, când puterea popoarelor va fi distrusă şi scaunele de domnie ale împăraţilor pământului acesta vor fi răsturnate. De aceea în psalmii, în care este cântată gloria Împărăţiei lui Hristos, Dumnezeu este numit de cele mai multe ori Cel Preaînalt, însă se merită să se ţină seama şi de faptul că Moştenitorul făgăduinţelor lui Dumnezeu este marele Biruitor peste toţi vrăjmaşii Săi (vezi Psalmul 91), căci potrivit planului lui Dumnezeu la împlinirea timpurilor toate care sunt în cer şi pe pământ trebuie aduse împreună sub un Cap. (vezi Efeseni 1).

Evrei 7.4: Vedeţi dar cât de mare a fost acesta!

Chiar şi Avraam, patriarhul, a dat lui Mehisedec zeciuială din pradă. În coapsele lui Avraam era Levi. În felul acesta Levi, care potrivit Legii primea zeciuială de la popor, a dat prin Avraam zeciuială. Şi Melhisedec, care nu era din genealogia lui Levi, a primit de la Avraam zeciuiala, şi pe lângă aceasta ca preot al Celui Preaînalt a binecuvântat pe Avraam, care avea făgăduinţa. Fără nici o împotrivire, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi astfel Avraam recunoaşte în două privinţe supremaţia lui Melhisedec. Deoarece Hristos a fost salutat de Dumnezeu ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, prin aceasta caracterul ales şi superioritatea preoţiei Sale faţă de cea a lui Aaron a fost dovedită în modul cel mai clar.

Deci este o schimbare a preoţiei, şi prin aceasta se arată în lumină nedesăvârşirea preoţiei levitice; căci, spune Pavel,

Evrei 7.11: atunci, dacă, în adevăr, perfecţiunea ar fi fost prin preoţia levitică, pentru că în temeiul ei a primit poporul Legea, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Mehisedec, şi care nu este numit după rânduiala lui Aaron?

Şi deoarece poporul a primit Legea în legătură cu preoţia levitică, în mod necesar are loc şi o schimbare a Legii, dacă preoţia se schimbă (Evrei 7.12). Aceasta rezultă în primul rând din aceea că Domnul nostru a venit din Iuda, seminţie despre care Moise nu a spus nimic cu privire la preoţie, şi din care nimeni nu a slujit la altar. Şi în al doilea rând este mult mai evident dacă, după asemănarea cu Melhisedec, se ridică un alt Preot, care nu este după legea unei porunci carnale -, ca Aaron, ai cărui fii erau preoţi şi pe lângă aceasta în descendenţă neîntreruptă -, ci în puterea unei vieţi nepieritoare. Căci despre El se spune în Psalmul 110: „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec.”

În această expunere de dovezi să ne gândim că Pavel scrie creştinilor care au recunoscut și au primit pe Hristos ca adevăratul Mesia, dar care erau în pericol să se reîntoarcă la rânduielile iudaice.

Cât de mult ar pierde ei, dacă ar face aceasta! Desființarea poruncii date mai înainte a avut loc din cauza slăbiciunii ei și a inutilităţii ei, căci cu toate că Legea era bună şi era expresia voii lui Dumnezeu pentru omul de aici de pe pământ, totuşi această Lege nu a dus nimic la desăvârşire. Aceasta nici nu putea fi altfel. Dacă El nu ar fi făcut nimic, El ar fi încetat să mai fie Dumnezeu. Dar deoarece păcatul era prezent, Legea nu putea fi de ajutor, ci numai spre condamnare. Prescripţiile şi ceremonialurile Legii erau ori umbre ale lucrurilor viitoare ori un jug greu, pe care nici părinţii noştri şi nici noi nu-l putem purta, aşa cum Petru spune sinodului din Ierusalim. Prin preoţia lui Hristos noi avem „introducerea unei speranţe mai bune, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7.18-19). Sub Lege omul rămânea permanent departe de Dumnezeu, şi conştiinţa niciodată nu a fost desăvârşită înaintea lui Dumnezeu. Însă sub har sufletul este adus la Dumnezeu, care S-a revelat în dragoste şi dreptate. A avut loc o ispăşire desăvârşită; perdeaua a fost sfâşiată, Marele Preot al nostru este în cer, şi când El vine, atunci vom veni şi noi cu El.

Însă era nu numai o nădejde mai bună, prin care noi ne apropiem deja acum de Dumnezeu, ci trebuia să vină şi un legământ mai bun, pe care păcatele lui Israel l-au întrerupt. Preoţia lui Aaron nu era însoţită de jurământ; preoţia lui Hristos dimpotrivă, era însoţită de jurământ. Aceasta se spune categoric în Psalmul 110. Din aceasta rezultă clar, că legământul, pe care Dumnezeu îl va face în ultimele zile cu poporul Său, va fi un legământ mai bun.

Evrei 7.20-22: Şi, întrucât aceasta nu se face fără jurământ, cu atât mai mult Isus a devenit garantul unui legământ mai bun.

Isus, Preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec, a devenit garantul unui legământ mai bun. Ca Mare Preot în cer, şezând la dreapta lui Dumnezeu, girează ca legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel şi despre care Pavel scrie detaliat în capitolul următor, să vină.

Cuvântul în limba greacă, care a fost tradus prin „garant”, se întâlneşte numai aici, şi anume în legătură cu legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel. Sensul cuvintelor lui Pavel aici nicidecum nu este că Hristos a devenit garantul nostru înaintea lui Dumnezeu, deoarece El a luat asupra Sa suplinitor (oricât de adevărat este aceasta) vina pe care noi trebuia s-o plătim; ci sensul este că Hristos, care a făcut lucrarea de ispăşire şi este ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu în Locul Preasfânt din cer, ne garantează că legământul nou cu Israel va fi cândva instaurat.

Însă preoţia lui Hristos era şi în alt sens mai preţioasă decât preoţia lui Aaron. Ea era neschimbătoare.

Evrei 7.23-24: Şi erau, în adevăr, mulţi preoţi, pentru că prin moarte erau împiedicaţi să dăinuiască; dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se schimbă.

Aaron a murit, Isus nu moare; El trăieşte în eternitate. Aaron avea urmaşi; Isus era după rânduiala lui Melhisedec fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii.

Evrei 7.25: De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururi ca să mijlocească pentru ei.

Deoarece Marele Preot al nostru trăieşte pentru eternitate în Locul Preasfânt ceresc, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, El poate să păzească pe deplin până la sfârşit pe drumul lor, prin toate greutăţile, pericolele şi ispitele pe cei care prin El, prin jertfa Sa şi prin preoţia Sa se apropie de Dumnezeu, şi apar cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu şi au părtăşie cu Dumnezeu.

După această prezentare a caracterului ales al slujbei de Mare Preot a lui Hristos, Pavel exclamă plin de admiraţie şi bucurie:

Evrei 7.26-28: Pentru că un astfel de mare preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi făcut mai presus decât cerurile, care nu are nevoie, în fiecare zi, ca marii preoţi, să aducă jertfe întâi pentru propriile păcate, apoi pentru cele ale poporului, pentru că a făcut aceasta odată pentru totdeauna, oferindu-Se pe Sine Însuşi jertfă (sau: jertfindu-Se pe Sine Însuşi). Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate.

Cuvinte minunate şi ciudate! Cu atât mai ciudate cu cât Pavel la începutul acestei epistole a zis, că Se cuvenea lui Dumnezeu să lase pe Hristos să sufere, în timp ce aici el spune, că ni se cuvenea nouă să avem un astfel de Mare Preot. Se cuvenea lui Dumnezeu ca Hristos să coboare în părţile cele mai de jos ale pământului; ni se cuvenea nouă, ca Hristos să fie înălţat mai presus de ceruri. De ce? Deoarece creştinii sunt un popor ceresc şi nimic altceva mai puţin decât un Preot ceresc putea să-i reprezinte. Se cuvenea lui Dumnezeu, dacă El voia să ne salveze, să dea pe Hristos la moarte; căci prin păcat noi zăceam în moarte, şi numai moartea ispăşitoare a Domnului putea să ne salveze. Dar după ce lucrarea de salvare a fost înfăptuită, El voia să ne dea un loc în Locul Preasfânt ceresc, şi de aceea noi trebuia să avem acolo un Mare Preot. În înţelesul deplin al cuvântului, Isus S-a sfinţit pe Sine pentru noi, atunci când S-a dus la cer (Ioan 17.19). În loc de un preot, care se uneşte cu noi aici pe pământ, unde se găseşte păcatul şi urmările lui, noi avem în Hristos un Preot, care înalţă inimile noastre din lumea aceasta rea în Locul Preasfânt ceresc, unde El stă la dreapta lui Dumnezeu.

Pe pământ El nu Se putea uni cu noi, căci El era sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi. Omul sfânt Hristos Isus Se putea desigur îndura de păcătoşi şi să-i salveze de la pierzare; dar să Se unească cu păcătoşii, era imposibil pentru El. Între El şi noi oamenii păcătoşi nu putea exista nici o părtăşie. Să gândeşti că prin întruparea Sa ca om ar fi avut loc o unire a lui Hristos cu omenirea, este o mare rătăcire, prin care nu se cunoaşte stricăciunea şi starea de pierzare a omului şi gloria lui Hristos este întunecată. Dar după ce El a purtat păcatele noastre şi le-a ispăşit la cruce, şi a înviat dintre morţi şi S-a ridicat mai presus de ceruri, El a putut să ne atragă la Sine (vezi Ioan 12.32). Perdeaua a fost ruptă, cerul a fost deschis. Marele Preot al nostru a ispăşit odată pentru totdeauna păcatele poporului Său şi le-a nimicit, prin aceea că S-a jertfit pe Sine Însuşi.

Deci nicidecum nu este vorba de o reînnoire a jertfei şi o aplicare repetată a sângelui. Adevărata însuşire a preoţiei lui Hristos este, că ea este pentru totdeauna. Jertfa nu mai poate fi repetată şi nici nu trebuie repetată, căci ea este pe deplin suficientă; ea a satisfăcut toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu; ea a glorificat pe Dumnezeu în toate privinţele şi a făcut o ispăşire desăvârşită şi veşnică. Prin această jertfă au fost ispăşite toate păcatele noastre. Dacă nu ar fi aşa, atunci ele nu ar mai putea fi îndepărtate, căci El nu Se mai jertfeşte a doua oară. El nu mai moare, ci El trăieşte pentru eternitate, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu. Cine vorbeşte despre o repetare a jertfei, sau despre o folosire permanentă a sângelui, acela nu cunoaşte valabilitatea deplină a jertfei pe care a adus-o Hristos şi pe care Dumnezeu a primit-o, şi suficienţa deplină a puterii sângelui Său. Nu este de mirare că un astfel de om merge neliniştit şi nefericit pe drumul său şi nu are îndrăzneală să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Având încredere în această jertfă şi sprijinindu-ne pe acest sânge, noi umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu este în lumină. Şi curând şi noi vom locui acolo unde Marele Preot a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

„Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate” (Evrei 7.28). Hristos a fost aici jos ca Om adevărat, dar sfânt şi desăvârşit. El putea să atingă pe leproşi şi să-i vindece, fără ca El Însuşi să devină lepros. Cu toate acestea El ca Om sfânt nu Se putea uni cu noi păcătoşii; toată părtăşia poate avea loc numai pe baza lucrării de ispăşire. Acum după ce lucrarea a fost terminată, Hristos poate atrage la Sine pe toţi. El este acum Marele Preot al nostru – după modelele Vechiului Testament acolo sus în Locul Preasfânt ceresc. Numai Fiul putea deveni Mare Preot; cuvântul jurământului L-a pus pentru noi. Nu este aceasta o garanţie preţioasă pentru noi, că noi trebuie să rămânem veşnic în savurarea tuturor privilegiilor minunate, care au devenit partea noastră prin Hristos?

Epistola către Evrei capitolul 8
Evrei 8

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Evrei 8.1,2: Iar punctul cel mai însemnat (sau: suma) al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri; slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul.

Faptul despre care este vorba şi pe care se bazează pacea noastră este, că Marele Preot al nostru stă la dreapta tronului Măreţiei în ceruri. Nu a mai rămas nimic de făcut. Lucrarea de ispăşire şi salvarea de păcate a fost terminată. Păcatele au fost ispăşite şi păcatul a fost nimicit. Domnul nostru a fost pe cruce jertfa pentru păcatele noastre. Acolo El a purtat păcatele noastre, şi acolo El a fost făcut păcat. El S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu şi S-a predat Lui, ca să fie pedepsit şi judecat în locul nostru. Ca urmare, El a fost părăsit de Dumnezeu şi a suferit moartea ca plată a păcatului. Dumnezeu a fost glorificat pe deplin prin El şi dreptatea Lui a fost satisfăcută în toate privinţele. De aceea Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi noi am fost aduşi la viaţă împreună cu El. Dar acum El trebuia să devină Marele Preot al nostru. Pe pământ El nu putea fi aceasta, căci acolo erau preoţi după Lege. El S-a înălţat la cer, a dus sângele ispăşirii, propriul Său sânge – vorbind simbolic – în Locul Preasfânt ceresc înaintea tronului Dumnezeului Cel drept. Dumnezeu L-a primit şi a dat Marelui Preot al nostru un loc la dreapta Sa. Acolo şede El, până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Sale.

Să observăm diferenţa între cuvintele de aici şi cele din primul capitol: „după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte”, aşa citim acolo în versetul 3. Unuia ca El nu I se cuvenea alt loc. El, Cel care prin propria putere a făcut curăţirea de păcate, Se putea aşeza la dreapta lui Dumnezeu în baza drepturilor Sale şi a gloriei Sale. Dar în capitolul de faţă vedem pe Isus şezând la dreapta lui Dumnezeu nu ca dovadă a desăvârşirii Sale personale şi a gloriei Sale, ci ca Marele Preot al nostru; şi de aceea nu se spune: „în cele înalte”, ci „în ceruri”. El a fost dovedit ca fiind Persoană divină şi adevăratul Împărat-Preot, al cărui model nu era Aaron, ci Melhisedec. Marele Preot al nostru se află în Locul Preasfânt, aşa că noi avem siguranţa că prin El totul a fost adus în ordine, deoarece lucrarea Sa pentru împăcarea noastră a fost terminată. Şi acest Loc Preasfânt nu este pe pământ, ci în ceruri, unde noi avem intrare liberă. Ce privilegiu! Ce poziţie sublimă! Cine dintre sfinţii vechiului legământ ar fi considerat aceasta posibil? Ei nu aveau voie să intre nici măcar în Locul Preasfânt pământesc; perdeaua împiedica aceasta; însă noi avem voie să intrăm în Locul Preasfânt ceresc, locuinţa proprie a lui Dumnezeu. Moise şi Ilie pe muntele transfigurării au intrat în norul în care locuia Dumnezeu, Domnul, căci din nor a venit glasul: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi!”, şi ucenicii s-au temut, când au văzut pe Moise şi Ilie intrând în nor. Aceasta este diferenţa între starea sub Lege şi acum, după ce lucrarea de ispăşire a fost înfăptuită.

Ai înţeles tu aceasta, iubite cititor? Se odihneşte inima ta pe această jertfă pe deplin suficientă? Vezi tu pe Marele Preot al tău în Locul Preasfânt la dreapta lui Dumnezeu? Umple aceasta sufletul tău cu pace şi bucurie, faptul că fără frică poţi apărea înaintea feţei lui Dumnezeu? Ce spun eu: fără frică? Nu, cu bucurie şi mulţumire. Căci o mare fericire şi mulţumire trebuie să umple inima noastră, deoarece noi putem păşi cu toată îndrăzneala înaintea Lui, Cel care ca Judecător ar fi trebuit să ne condamne şi pentru totdeauna să ne alunge dinaintea feţei Sale sfinte, dar care a dat pe Fiul Său la moarte, pentru ca El prin suferirea pedepsei să facă o ispăşire desăvârşită şi să ne poată primi în părtăşia Sa.

Deci noi avem un Mare Preot, care şade la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri; şi El este acolo un slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort. Cortul întâlnirii din pustie nu era adevăratul cort; el a fost într-adevăr făcut după modelul care a fost arătat lui Moise pe munte de către Dumnezeu, Domnul, însă el era construit şi echipat de om. Adevăratul cort este în cer, şi preoţii, care aduceau darurile conform Legii, slujeau ca model şi umbre ale lucrurilor cereşti (Evrei 8.3-5). Acest cort l-a echipat Domnul, nu un om. În el Marele Preot al nostru a fost aşezat la dreapta tronului Maiestăţii, şi în acest Loc Preasfânt ceresc El este slujitorul care trăieşte pentru totdeauna acolo, ca să mijlocească pentru noi, să ne poarte pe pieptul şi pe umerii Lui, să intervină pentru noi prin rugăciune şi să ne vină în ajutor în toate slăbiciunile noastre.

În locul unui mare preot luat dintre oameni după rânduiala lui Aaron, noi avem un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, pe Fiul lui Dumnezeu. În locul unui preot, care trebuie în fiecare an să jertfească din nou, noi avem un Mare Preot care a intrat o singură dată în Locul Preasfânt, şi deoarece El a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită, a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu. În locul cortului pământesc noi avem Locul Preasfânt ceresc, în care putem intra cu toată îndrăzneala. Şi tot aşa, spune Pavel, în locul legământului vechi va fi făcut un legământ nou. Moise, căruia „i s-a poruncit divin să ridice cortul”, era mijlocitorul legământului vechi; dar Hristos, care ca slujitor al Locului Preasfânt ceresc a primit o slujbă mult mai aleasă, „a devenit Mijlocitorul unui legământ mai bun, care este întemeiat pe promisiuni mai bune” (Evrei 8.6). În Ieremia 31.31-34, de unde sunt citate complet aceste versete de către Pavel, este făgăduit acest legământ mai bun, din care rezultă că primul legământ trebuia să dispară; căci dacă primul legământ ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat niciodată loc pentru un al doilea (Evrei 8.7). Pe baza prorociilor şi promisiunilor date lui Israel de către Dumnezeu, primul legământ cu toate umbrele şi ceremonialurile lui trebuia să dispară şi să facă loc unui legământ mai bun, al cărui Mijlocitor este Marele Preot ceresc al nostru.

Învăţătura despre legământ este de mulţi neînţeleasă corect; de aceea este necesar să ne ocupăm aici pe scurt cu ea. Cu toate că în Scriptură este vorba de diferite legăminte, aşa cum este printre altele legământul cu Noe şi Avraam, când este vorba de învăţătura despre legământ avem a face numai cu legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel în pustie, şi cu legământul care va fi încheiat în ultimele zile cu poporul Israel. Căci acolo unde se vorbeşte de primul sau vechiul legământ, este vorba de legământul pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu Israel în pustie; şi acolo unde este vorba de legământul al doilea sau de noul legământ, acest legământ este legământul care conform prorociei lui Ieremia se va face în ultimele zile cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda. Cuvintele lui Ieremia sunt foarte clare în această privinţă.

Evrei 8.8,9: Pentru că, mustrându-i, spune: »Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ; nu după legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua în care i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului; pentru că ei n-au stăruit în legământul Meu, nici Eu nu M-am uitat la ei, zice Domnul.

Foarte clar stă aici legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel în pustie, faţă în faţă cu legământul pe care El l-a făgăduit să-l facă cu Israel în ultimele zile. Ei nu au rămas în primul legământ, şi din cauza aceasta Domnul i-a lepădat; legământul al doilea trebuie încă să fie făcut, căci aşa continuă Dumnezeu să vorbească în Ieremia,

Evrei 8.10-12: Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: dând legile Mele în mintea lor, le voi înscrie şi pe inimile lor; şi le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe fratele său, spunând: ‚Cunoaşte-L pe Domnul!’; pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare dintre ei. Pentru că voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor.

Ştim că această promisiune încă nu s-a împlinit. Poporul Israel persistă până în zilele noastre în necredinţa lui; el are încă un înveliş peste inima lui şi încă se află sub judecata Domnului. Abia după ce plinătatea popoarelor, aceasta înseamnă numărul deplin al aleşilor lui Dumnezeu dintre naţiuni vor fi intrat în locuinţa cerească, abia atunci tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.25,26). Reîntorşi în ţara lor, ei vor fi toţi întorşi la Domnul, şi vor umbla în căile Lui.

Dimpotrivă se spune, că noi nu trebuie să ne gândim la poporul Israel, ci la Israelul spiritual, despre care se vorbeşte în epistola către Galateni; însă opus acesteia stă prorocia lui Ieremia. El spune mai întâi: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ” (Evrei 7.8). Dacă prin casa lui Israel ar trebui să înţelegem Israelul spiritual, ce este atunci cu casa lui Iuda? Deci această interpretare nu este corectă. Prorocul face o diferenţiere clară între cele zece seminţii şi cele două seminţii, care secole la rând au fost despărţite una de alta, dar care trebuie să fie iarăşi reunite, şi cu care Domnul va face un legământ nou. În al doilea rând se spune categoric, că Iehova va face un legământ nou cu acelaşi popor, cu care El a făcut un legământ atunci când El i-a scos din Egipt. Şi în al treilea rând, rezultă clar din cuvintele: „Şi nu vor mai învăţa fiecare pe fratele său, spunând: ‚Cunoaşte-L pe Domnul!’; pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare dintre ei” (Evrei 8.11), că este vorba de poporul Israel şi nicidecum de Israelul spiritual. Pentru „Israelul spiritual” aceste cuvinte nu ar fi avut nici un sens. Rezultă în continuare din expunerea de dovezi a lui Pavel, că el vorbeşte despre diferenţa între legământul dintâi şi legământul al doilea, între legământul vechi şi legământul nou, pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu Israel şi îl va face, pentru a cărui instaurare garantul este Isus glorificat, aşa cum se spune în capitolul 7, versetul 22. De îndată ce o datorie este plătită, dispare chezăşia. Deoarece Isus a devenit Garantul unui legământ mai bun, prin aceasta s-a dovedit că acest legământ nu era încă încheiat.

Dar care este diferenţa dintre legământul vechi şi legământul nou? Ca să se poată răspunde corect la această întrebare, trebuie mai întâi să constatăm ce este un legământ. Un legământ este o înţelegere între două grupări pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele grupe şi sunt acceptate de ambele grupe. Un astfel de legământ a fost acela pe care Dumnezeu, Domnul, l-a făcut cu poporul Său, în ziua în care El i-a scos cu braţ puternic din Egipt. Domnul a zis lui Israel: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele.” Sub semnele maiestăţii şi sfinţeniei Sale – tunete, fulgere, sunet de trâmbiţă şi foc – El le-a dat Legea, cele zece porunci; şi cu toate că poporul s-a temut şi credea că trebuie să moară, ei au zis totuşi de trei ori: „Tot ce a zis Domnul vom face”. (vezi Exodul 19.20,24). Iată un legământ în adevăratul înţeles al cuvântului. Dumnezeu a promis binecuvântările Sale cu condiţia respectării poruncilor Sale; şi Israel a făgăduit ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ca prin aceasta să stea în graţia lui Dumnezeu şi să devină părtaşi binecuvântărilor Sale. Condiţiile au fost puse şi acceptate şi astfel legământul a fost încheiat. Dar acest legământ a fost încălcat de Israel. Poate oare omul, care este mort în păcate şi fărădelegi, care nu este capabil să facă ceva bun, să câştige viaţa prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi să se facă demn de harul lui Dumnezeu? Imposibil. Căci deja înainte ca această Lege, scrisă pe table de piatră de degetul lui Dumnezeu, să fie adusă în tabără, această Lege a fost încălcată de Israel în porunca ei cea mai înaltă. „Pentru că ei n-au stăruit în legământul Meu, nici Eu nu M-am uitat la ei.” Dar nu a ştiut Dumnezeu, că aceasta va fi urmarea firească a încheierii unui legământ cu Israel? Desigur, da! Şi de ce a încheiat El acest legământ? De ce a dat El Legea? Ca să ofere omului, care se credea capabil că poate să împlinească poruncile lui Dumnezeu”, dovada că nu îi este posibil să le împlinească. „Prin Lege vine cunoştinţa păcatului. Legea a intervenit ca să prisosească greşeala. Dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. (vezi Romani 3.20; 5.13,20).

Prin ceea ce s-a petrecut cu Israel în pustie s-a dovedit deci clar, că nici un om nu poate rămâne într-un astfel de legământ cu Dumnezeu. Cu orice popor sau cu orice om Domnul ar fi încheiat un astfel de „legământ al faptelor”, aşa cum am putea să-l numim, acest legământ ar fi fost permanent încălcat. Domnul de partea Lui a rămas credincios, însă omul s-a dovedit necredincios şi prin aceasta ajunge sub judecată şi blestem. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii.”

Dar Domnul este îndurător şi cu mare bunătate. El făgăduieşte în Ieremia, că El va face un legământ nou cu poporul Său. Acesta este un legământ de o cu totul altă natură. El este, aşa spune Domnul Însuşi, „nu după legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în pustie; căci ei n-au rămas în acest legământ, şi Eu nu M-am interesat de ei.” Dacă Domnul ar face cu ei un legământ nou după aceleaşi principii şi în acelaşi fel în care a fost făcut primul legământ, atunci şi acesta ar fi din nou încălcat. Dar în contrast cu legământul faptelor, în care ei nu au rămas şi nu puteau rămâne, El face un legământ al harului, în care nu este vorba de nici o condiţie, în care nu se aşteaptă şi nu se cere nimic de la om, ci unde totul vine de la Dumnezeu, şi care deci, deoarece Domnul Îşi ţine credincioşia pentru veşnicie, va exista pentru totdeauna. Domnul va fi îndurător faţă de greşelile lor făcute sub legământul dintâi, El nu Îşi va mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor. Prin sângele lui Hristos, prin „sângele legământului veşnic”, aşa cum el este numit în capitolul 13 al acestei epistole, El le-a ispăşit pe toate şi le-a îndepărtat pentru totdeauna, aşa că ei pot sta înaintea Lui ca popor curăţit şi pot apărea în prezenţa Sa, fără perdea. Şi ei, complet înnoiţi prin El Însuşi, vor fi făcuţi capabili să umble în căile Sale; căci Domnul va pune legile Sale în mintea lor şi le va scrie pe inima lor. El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Lui. Toţi, fără nici o excepţie, de la cel mai neînsemnat dintre ei şi până la cel mai mare, Îl vor cunoaşte.

Acest legământ, pe care Dumnezeu, Domnul, îl va face în ultimele zile cu Israel, este de aceea un legământ cu totul altul decât legământul încheiat la Sinai. În adevăratul sens al cuvântului nu este legământ, deoarece el nu este o înţelegere între două grupări, ci este revărsarea harului lui Dumnezeu spre aceia care nu au fost în stare să împlinească condiţiile pe care le-au acceptat. Numai pentru prezentarea contrastului el este numit legământ. Prin aceasta se aseamănă cu legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, care de asemenea nu era o înţelegere între Dumnezeu şi Avraam, ci făgăduinţa binecuvântării şi îndreptăţirii din partea lui Dumnezeu fără nici o condiţie, de aceea Pavel în epistola către Galateni, când vorbeşte despre acesta, vorbeşte despre făgăduinţă în loc de legământ. (vezi Galateni 3). Legământ în sensul general este deci în Scriptură orice legătură, în care Îi place lui Dumnezeu să Se prezinte pe Sine, tot la ce El Se obligă.

Un frate scump a zis: „Acest legământ cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda este făcut literalmente, dar el este har”. Dumnezeu nu spune: „Nu Mă voi mai gândi la ei”, ci „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Acestea au fost îndepărtate dinaintea feţei Lui. Acesta este locul nostru. Un legământ făcut cu omul ca om conduce în mod necesar la condamnarea omului, deoarece de la el se cere dreptate. Dar aici Dumnezeu zice: „voi da legile Mele în mintea lor”. Dacă omul stă sub legământul vechi, atunci el stă sub un „dacă”. Dacă el este sub noul legământ, atunci nu există nici un „dacă”. Acest legământ potrivit literei va fi făcut cu Israel, nu cu noi; însă noi primim binecuvântările lui. „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Deoarece Israel nu a acceptat binecuvântarea, Dumnezeu a chemat Adunarea, şi Mijlocitorul legământului nou a intrat în cer. Noi suntem uniţi cu acest Mijlocitor. În ultimele zile legământul va fi încheiat cu Israel. Pavel era un slujitor al legământului nou, nu al literei, ci al duhului. Israel nu are nevoie de slujitori ai noului legământ, deoarece toţi vor vedea că Dumnezeu Însuşi va scrie legile Sale pe inima lor. Noi nu avem Legea potrivit literei, ci potrivit duhului. Toate binecuvântările spirituale ale noului legământ sunt partea noastră, deoarece Mijlocitorul a devenit viaţa noastră şi noi suntem uniţi cu El. Noi avem iertarea păcatelor noastre, şi noi intrăm în partea lăuntrică a Locului Preasfânt. Noi savurăm toate binecuvântările spirituale ale acestui legământ nou, deoarece el nu a fost încă făcut cu poporul, pentru care a fost destinat.

După citarea prorociei lui Ieremia, Pavel spune: „Prin aceea că zice »nou«, a făcut vechi pe cel dintâi; iar ce este învechit şi îmbătrânit este aproape de dispariţie”. Prin lepădarea lui Hristos de către ei, iudeii ţineau cu tărie la primul legământ, şi instituirea Legii şi au continuat să existe ceremonialurile serviciilor de jertfire; dar Dumnezeu a declarat legământul cel dintâi ca fiind învechit, şi de aceea curând Templul cu serviciul divin din el vor dispărea, şi Israel va rătăci încoace şi încolo pe pământ fără preoţi şi fără altar, lepădaţi de Dumnezeu. Cine avea înţelegere spirituală, acela se despărţea de iudaism, părăsea ceremonialurile Legii şi se îndrepta spre Mijlocitorul noului legământ în Locul Preasfânt ceresc, spre mai Marele Preot, şezând la dreapta Măririi lui Dumnezeu.

Epistola către Evrei capitolul 9
Evrei 9

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Dacă desăvârşirea ar fi venit prin preoţia levitică, atunci nu ar mai fi fost necesară o altă preoţie după rânduiala lui Melhisedec; dacă ar fi fost păstrat legământul dintâi, atunci nu mai era nevoie să vină un al doilea legământ, un legământ nou; aşa ar fi spus Pavel. Dacă exista o preoţie după rânduiala lui Mehisedec, atunci preoţia levitică decădea, şi dacă a venit un legământ nou, atunci primul este îmbătrânit şi aproape de dispariţie. Aceasta era clar şi precis; însă acum se merită să se arate din ce motive nu putea să rămână vechea perioadă. Aceasta este ceea ce scriitorul epistolei prezintă în acest capitol 9. El arată că sub legământul dintâi nimeni nu avea acces în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu era ascuns în spatele perdelei; nu putea fi vorba de o conştiinţă curăţită, deoarece sângele taurilor şi ţapilor nu puteau îndepărta păcatele; şi deoarece nu avusese loc o eliberare desăvârşită.

Dar înainte ca el să se ocupe ce aceasta, Pavel se preocupă de descrierea cu reverenţă a cortului întâlnirii şi echipamentului lui. Cei drept, el spune că acum nu doreşte să vorbească în detaliu despre aceste lucruri, este însă remarcabil că el enumeră toate acestea aici. Este ca şi cum el ar vrea să prezinte cititorilor săi frumuseţea şi gloria cortului întâlnirii, dat şi dotat de Dumnezeu Însuşi, pentru ca apoi să le creeze o impresie mai profundă despre frumuseţea şi gloria lucrurilor cereşti, al căror simbol erau aceste echipamente. Şi totodată el vrea să convingă pe cititorii săi de faptul că oricât de frumos era acest cort al întâlnirii şi oricât de minunate erau lucrurile din el, acum ele nu mai aveau nici o însemnătate, după ce realitatea simbolizată de toate acestea a venit în Hristos, şi că cine va rămâne la ele şi va ţine cu tărie la ele, acela nu mai avea un Loc Preasfânt voit şi dat de Dumnezeu, ci un Loc Preasfânt lumesc. Căci dacă Dumnezeu consideră Locul Preasfânt dat de El ca fiind învechit şi este dat dispariţiei, atunci acesta nu se mai deosebeşte cu nimic de locurile sfinte făcute de oameni. În acelaşi fel vorbeşte Pavel, printre altele, în epistola către Coloseni, despre Lege – elementele (principiile) lumii – care, dată fiind de Dumnezeu, a fost totuşi scoasă din centru de Hristos.

Remarcabil este faptul că aici, cu toate că în capitolul anterior este vorba de Templu, care curând va dispare, Pavel vorbeşte nu despre Templu, ci despre cortul întâlnirii. Motivul este, că Templul lui Solomon ne aminteşte de Împărăţia de o mie de ani, în timp ce cortul întâlnirii ne face să ne gândim la călătoria lui Israel prin pustie. Şi poziţia creştinilor se aseamănă cu poziţia lui Israel în pustie. Poporul lui Dumnezeu nu a intrat încă în ţara făgăduită, ci umblă încă ca pelerin şi străin pe pământ; şi epistola către Evrei priveşte, aşa cum am remarcat de mai multe ori, poporul lui Dumnezeu exclusiv ca pelerini prin lumea aceasta şi prin pustie spre Canaanul ceresc. Cu toate că cortul întâlnirii dispăruse deja de mult şi Pavel numeşte chiar lucruri care aparţin Templului, el vorbeşte totuşi intenţionat despre cortul întâlnirii, căci altfel ţelul, pe care Duhul Sfânt îl urmăreşte în această epistolă, s-ar pierde, căci noi ca creştini nu suntem ca Israel în ţară, ci ca Israel în pustie.

După descrierea frumuseţii şi caracterului ales al cortului întâlnirii şi a celor aflate în cort (Evrei 9.1-5), Pavel prezintă mai întâi, că atâta timp cât a existat cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis. Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor. În cortul din faţă, şi anume Locul sfânt, intrau preoţii în orice timp, ca să facă slujba (Evrei 9.6); dar în Sfânta Sfintelor nu avea voie să intre nimeni. Numai marele preot trebuia să intre odată pe an, în marea zi a ispăşirii, în Sfânta Sfintelor, dar nu ca să venereze pe Dumnezeu, ci ca să facă ispăşire cu sângele animalelor, pe care el le jertfea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului. Poporul nu avea voie să meargă mai departe decât curtea din faţă; preoţii aveau voie să intre în Locul sfânt, şi marele preot nu mai mult decât o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor (Evrei 9.7). Deci nici un om de pe pământ nu avea acces la Dumnezeu. Atâta timp cât păcatul nu a fost desfiinţat şi păcatele nu erau ispăşite, nimeni nu putea exista înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi marele preot trebuia, ca să nu moară, să acopere cu un nor de tămâie chivotul legământului, unde Dumnezeu Îşi avea tronul între heruvimi. Pavel spune:

Evrei 9.8: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea spre Sfânta Sfintelor nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort.

Dar acum drumul spre Sfânta Sfintelor este deschis, perdeaua ruptă, cerul este deschis.

Evrei 9.11-12: Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta sfintelor, după ce a obţinut o răscumpărare eternă.

Orice obstacol a fost îndepărtat şi fiecare credincios este admis în prezenţa lui Dumnezeu. El are acces la Dumnezeu, în lumina în care El Însuşi este. Desăvârşită mântuire! Căci cum am putea noi păşi în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, dacă nu ar fi în chip desăvârşit îndepărtat tot ce ne despărţea de El? Cu toate că aici noi nu suntem învăţaţi, ca în epistola către Efeseni, că noi am fost aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti şi unirea noastră cu Hristos nu este tratată în această epistolă, totuşi se constată realitatea minunată, că noi avem acces la Dumnezeu în Sfânta Sfintelor şi putem intra cu îndrăzneală în locuinţa sfântă a lui Dumnezeu, unde nimic nu poate intra care este în contradicţie cu El.

Însă mai mult chiar. Noi nu numai avem acces în Sfânta Sfintelor cerească, ci noi, pe baza lucrării înfăptuite de Hristos, am fost aduşi într-o poziţie care ne face apţi să ne folosim cu bucurie de acest privilegiu al nostru. Hristos ne-a făcut desăvârşiţi în ceea ce priveşte conştiinţa, aşa că noi putem intra în Sfânta Sfintelor fără să avem vreo teamă, sau altceva care să ne reţină sau să ne împovăreze. Să ne gândim că o conştiinţă desăvârşită este cu totul altceva decât o conştiinţă nevinovată, care, fericită în nevinovăţia ei, nu cunoaşte răul, dar la fel de puţin ştie ce este Dumnezeu în sfinţenia Sa. O conştiinţă desăvârşită cunoaşte pe Dumnezeu; ea este curăţită; ea are cunoştinţa binelui şi răului în concordanţă cu lumina lui Dumnezeu şi ştie că a fost curăţită de toate păcatele corespunzător sfinţeniei lui Dumnezeu Însuşi. Sângele de ţapi şi de viţei nu putea face desăvârşiţi, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cei care făceau slujba; şi tot aşa de puţin era în stare să facă toate ceremonialurile şi prescripţiile Legi şi diferitele spălări; acestea puteau curăţii numai carnea, aşa că în exterior se puteau apropia de Dumnezeu. O curăţire adevărată de păcat, prin care sufletul poate fi în lumină în prezenţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care nu acuză, deoarece păcatul a fost nimicit, nu putea fi realizată prin aceste jertfe şi spălări (Evrei 9.9-10). Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru harul Său!

Hristos a făcut lucrarea. El este, după ce El a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor cerească şi veşnică, acolo Martorul pentru îndepărtarea păcatului, aşa că conştiinţa este eliberată de păcat, căci ştim, că El, Cel care a purtat păcatele noastre, este în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a făcut o ispăşire desăvârşită pentru păcate. De aceea noi avem nu numai curăţirea de păcatele noastre, ci şi curăţirea conştiinţei noastre, aşa că noi în libertate deplină şi cu bucuria inimii putem apărea înaintea Lui, înaintea Aceluia care ne iubeşte aşa de mult.

Dar nu numai aceasta. Hristos, care a intrat odată pentru totdeauna în cer, rămâne acolo pentru totdeauna; El a intrat în Sfânta Sfintelor cerească pe baza unei răscumpărări veşnice, pe baza sângelui Său, care îşi păstrează pentru totdeauna valoarea sa şi eficacitatea sa. Lucrarea a fost înfăptuită pe deplin şi niciodată nu-şi pierde valabilitatea ei veşnică. Dacă păcatul a fost înlăturat, dacă Dumnezeu a fost glorificat şi dreptatea Lui a fost satisfăcută, atunci valoarea acestei lucrări şi puterea ei niciodată nu se pot schimba. Răscumpărarea nu este una temporală sau de moment, ci una veşnică.

Aici ne sunt prezentate trei urmări ale lucrării înfăptuite de Hristos: intrare liberă în prezenţa lui Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o răscumpărare veşnică.

În afară de aceasta în aceste versete mai sunt tratate alte trei puncte importante. Întâi:

Evrei 9.11: Hristos este Mare Preot al bunurilor viitoare.

Dacă Duhul Sfânt vorbeşte aici despre „bunurile viitoare”, atunci punctul de plecare este Israel înainte de venirea lui Hristos.

Aceste bunuri viitoare vor fi dăruite lui Israel, când Mesia va veni în Împărăţia Sa. Dacă noi am avea deja aceste bunuri, acum după ce creştinismul a venit, atunci nu ar mai putea fi vorba de bunuri viitoare, ci atunci ar trebui să spunem: noi le posedăm. Relaţia noastră actuală cu Hristos este una cerească; El este Mare Preot într-un cort al întâlnirii mai bun şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, aceasta înseamnă, nu aparţine creaţiei acesteia; El este în cer, şi noi avem acolo locul nostru.

Mai important şi cu urmări mult mai vaste este punctul al doilea.

Evrei 9.13,14: Hristos prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu. „Pentru că, dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa unei viţele, stropindu-i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte pentru curăţia cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de fapte moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui viu!

Ce revelaţie minunată cu privire la jertfa preţioasă a lui Hristos. El S-a jertfit pe Sine Însuşi de bună voie lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu L-a trimis în lumea aceasta, ca să fie înălţat pe cruce pentru noi. Dumnezeu L-a făcut păcat şi a lăsat păcatele noastre să fie asupra Lui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat şi L-a părăsit, L-a pus în ţărâna pământului şi L-a zdrobit. Dumnezeu nu a cruţat pe singurul Lui Fiu preaiubit, ci L-a dat la moarte pentru noi. Deoarece Hristos pe cruce a ocupat locul nostru de păcătoşi responsabili, pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu trebuiau să vină asupra Lui; El trebuia să moară. De îndată ce El a fost făcut păcat, Dumnezeul sfânt a trebuit să-L condamne potrivit dreptăţii Sale. În aceasta Dumnezeu a revelat dragostea Sa nespus de mare pentru păcătoşi. Însă jertfa lui Hristos nu este privită aici din acest punct de vedere. El nu ne este prezentat aici ca jertfă pentru păcat şi jertfă pentru vină, ci ca jertfă de ardere de tot. Jertfa arderii de tot era o jertfă de bună voie. Aşa S-a jertfit El pe Sine Însuşi. Dumnezeu L-a trimis; dar El a venit pe pământul acesta şi prin hotărârea proprie a inimii Lui, în concordanţă cu voia Tatălui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat, şi L-a lăsat să moară; dar El S-a dat la moarte prin propria Sa voie. El S-a jertfit pe Sine Însuşi prin Duhul veşnic fără pată lui Dumnezeu.

Despărţit total de păcat începând de la naşterea Sa, Domnul nostru prin puterea Duhului Sfânt nu numai că nu a cunoscut nici un păcat şi nu a făcut nici un păcat, aşa că El în toate a fost sfânt şi fără pată; ci El S-a dat pe Sine Însuşi în chip desăvârşit, ca să facă voia Tatălui Său. El a fost ascultător până la moarte, da, chiar moarte de cruce. Deoarece Tatăl voia, şi nu era altă posibilitate de salvare, El a băut paharul mâniei lui Dumnezeu şi S-a dat pe Sine să fie făcut păcat şi să fie un blestem pentru noi. Fără rezerve, fără să Se sustragă de la ceea ce era cel mai îngrozitor pentru El – să fie despărţit de Dumnezeu şi să moară – El S-a dat pe Sine la moarte. Orice pornire a voii Sale era curată în totul; în toate gândurile Sale, precum şi în faptele Sale El era fără cusur. Tatăl putea să-L cerceteze lăuntric şi în afară; El a găsit totul în El în deplină concordanţă cu sfinţenia Sa şi cu dragostea Sa, cu dreptatea Sa şi cu harul Său. Toate faptele Sale şi toate motivaţiile Sale erau desăvârşite în chip divin. El S-a dat pe Sine Însuşi ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. Desigur, El a fost făcut păcat de către Dumnezeu; dar şi El S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie să fie făcut păcat. Era o faptă o voii Sale libere. „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, aşa a zis El în grădina Ghetsimani; şi El a primit paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său, S-a lăsat condus ca un miel la locul de tăiere, S-a predat pedepsei şi judecăţii pentru păcatul nostru şi S-a jertfit lui Dumnezeu. De aceea jertfa Sa era de un bun-miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Cât de minunată este crucea! Este total imposibil pentru noi să înţelegem adâncimea ei şi să cuprindem gloria ei. Ce a avut loc acolo între Mântuitorul nostru scump şi Dumnezeu depăşeşte mult capacitatea noastră de pricepere. În ceasurile de întuneric şi în moartea Sa El era o jertfă pentru păcat şi o jertfă pentru vină, care a fost adusă pentru păcătoşi şi a fost sacrificată în afara taberei. Dar totodată în aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi moarte El era o jertfă de ardere de tot, care se ridica spre tronul lui Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Părăsit de Dumnezeu, deoarece a fost făcut păcat pentru noi, El era în acelaşi timp plăcerea lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată.

Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit prin această jertfă. Ea era o jertfă desăvârşită, fără cusur, plăcută lui Dumnezeu. De aceea conştiinţa aceluia care se apropie de Dumnezeu prin această jertfă este curăţită de faptele moarte, ca să slujească Dumnezeului celui viu. Acolo unde sângele de ţapi şi de viţei şi cenuşa unei viţele tinere, stropite pe cei necuraţi, nu puteau să facă mai mult decât sfinţirea pentru curăţirea cărnii, sângele lui Hristos, care prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu, a curăţit conştiinţele noastre, deoarece faptele moarte au fost şterse şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.

Ciudată este amintirea de modelele vechiului legământ, din care aici sunt amintite două: marea zi a ispăşirii, în care erau jertfiţi ţapi şi viţei, şi viţeaua roşie, a cărei cenuşă servea la curăţirea zilnică, că să poată avea loc părtăşia cu Dumnezeu. Odată pe an sângele jertfelor de tăiere era dus în Sfânta Sfintelor şi trupul era ars în afara taberei. Aceasta avea loc an de an. Ispăşirea nu era înfăptuită, conştiinţa nu era curăţită. Păcatele nu erau îndepărtate. Dar prin sângele lui Hristos a avut loc o răscumpărare veşnică şi o ispăşire desăvârşită a păcatelor, aşa că toţi, care cred în El, pot păşi cu conştiinţa curăţită înapoia perdelei în prezenţa lui Dumnezeu. Viţeaua roşie însă servea pentru stropirea celor necuraţi, nu cu sânge, ci cu apă, care era amestecată cu cenuşa acestei viţele. În cartea Numeri, unde ne este relatată călătoria lui Israel prin pustie, găsim în capitolul 19 (Numeri 19) legea referitoare la viţeaua roşie. O viţea roşie, tânără, fără defecte, care încă nu a purtat nici un jug, trebuia tăiată în afara taberei şi din sângele ei trebuia stropit de şapte ori spre partea din faţă a cortului întâlnirii, aşa că sângele ei era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. După ce viţeaua tânără era arsă, cenuşa trebuia adunată şi păstrată pentru apa de curăţire, şi fiecare, care devenea necurat prin atingerea unui mort, şi aşa mai departe, trebuia stropit cu această apă de curăţire. Un model frumos şi potrivit pentru curăţirea noastră practică! Hristos a murit odată pentru păcat, şi sângele Lui are valoare veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Toţi, care cred în El, au fost curăţiţi şi împăcaţi pentru totdeauna în sângele Lui şi stau în părtăşie cu Dumnezeu. Dar dacă ei au păcătuit, Duhul Sfânt pune înaintea conştiinţei adevărul grav, că păcatul înfăptuit a dus pe Hristos la cruce şi I-au pricinuit aceste suferinţe îngrozitoare şi moartea sub judecata lui Dumnezeu. Aceasta conduce la adevărată smerire şi mărturisire a vinei şi ne face să cunoaştem că prin jertfa Sa totul a fost pus în ordine cu privire la păcat.

Punctul al treilea, care este tratat în aceste versete, se referă la poziţia noastră, care ne face capabili să slujim Dumnezeului celui viu. Curăţiţi pe deplin în conştiinţa noastră de tot ce dă la iveală omul în natura sa păcătoasă – şi care de aceea nu poate fi primit de Dumnezeu -, oricât de îmbucurător ar fi în ochii oamenilor, dacă suntem aduşi în lumina lui Dumnezeu, putem sluji Dumnezeului cel viu. Aceasta nu putea avea loc în iudaism. Existau desigur rânduieli şi prescripţii, prin care relaţia cu Dumnezeu putea fi menţinută în exterior, dar sub Lege nu era nicidecum vorba despre o conştiinţă desăvârşită şi despre o slujbă pentru Dumnezeu din dragoste, potrivit voii Sale. Acesta este privilegiul minunat şi fericit al creştinului. Prin Hristos el are o conştiinţă desăvârşită, în concordanţă cu natura proprie lui Dumnezeu. El slujeşte lui Dumnezeu în libertatea dragostei. Sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. Hristos a făcut curăţirea păcatelor noastre prin dăruire de Sine Însuşi, şi prin aceasta El a glorificat pe Dumnezeu, aşa că în Hristos noi am devenit dreptatea lui Dumnezeu şi prin aceasta corespunzător acestei naturi în stare să slujim lui Dumnezeu şi să-L glorificăm.

Dacă rezumăm ce suntem învăţaţi în aceste versete, atunci găsim că Hristos Însuşi a intrat ca Mare Preot al bunurilor viitoare în Sfânta Sfintelor cerească, ca să asigure posedarea acestor lucruri tuturor acelora care se încred în El. Noi avem acum acces la Dumnezeu în lumină, pe baza prezenţei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu; avem pentru totdeauna o conştiinţă curată, aşa că putem apărea cu toată îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; şi putem sluji Dumnezeului cel viu în libertatea adevărată a dragostei.

Evrei 9.15a:Şi pentru aceasta este El Mijlocitorul unui legământ nou,

aşa continuă Pavel –

Evrei 9.15b: pentru ca, având loc moartea pentru răscumpărare din încălcările de sub întâiul legământ, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii eterne.

Nu vom reveni acum să vorbim despre învăţătura referitoare la legăminte, deoarece am vorbit detaliat despre aceasta în capitolul anterior. Dar să observăm cum scriitorul inspirat şi aici evită orice aplicare directă a noului legământ. Hristos este Mijlocitorul noului legământ, pentru ca cei chemaţi să primească făgăduinţa moştenirii veşnice. Prin aceasta se lasă loc atât pentru Israel şi Iuda, cu care se va încheia literalmente noul legământ, cât şi pentru noi, care trebuie să devenim, şi suntem, părtaşi la binecuvântările spirituale şi privilegiile acestui legământ.

Esenţialul, despre care este vorba aici, este, că noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, se bazează pe sângele Său. Moartea Mijlocitorului era necesară, fără vărsare de sânge nu este iertare. Atâta timp cât încălcările, care au avut loc sub legământul dintâi, nu erau iertate şi ispăşite, nu putea fi vorba de instituirea unui legământ nou. Însă prin moartea lui Hristos a avut loc ispăşirea încălcărilor de sub legământul dintâi. Să observăm că aici se vorbeşte despre încălcări şi nu despre păcate. Păcatul era în lume înainte să existe Legea, dar prin Lege păcatul a condus la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. De la Adam şi până la Moise oamenii erau păcătoşi, dar nu călcători de Lege (vezi Romani 5.14); însă atunci când a venit Legea, oamenii, care erau păcătoşi şi din cauza aceasta erau pierduţi, au devenit contravenienţi ai poruncii lui Dumnezeu, prin care păcatul a devenit mai mare şi starea omului a ieşit la lumină.

Necesitatea morţii lui Hristos este arătată de Pavel printr-un exemplu. Cei chemaţi, a spus el, primesc făgăduinţa moştenirii veşnice. Deci, continuă el, dacă este vorba de o moştenire, atunci trebuie să se petreacă aşa cum are loc cu toate moştenirile.

Evrei 9.16,17: Pentru că, unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut. Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât trăieşte cel care l-a făcut.

Aşa cum este necesar ca un testator trebuie să moară, pentru ca testamentul făcut de el să intre în vigoare, tot aşa Hristos trebuia să moară, pentru ca cei chemaţi să poată primi moştenirea făgăduită. Moartea este plata păcatului. Prin păcat a venit judecata morţii; de aceea Hristos, dacă voia să ne elibereze de această judecată şi să ne dăruiască făgăduinţa moştenirii veşnice, trebuia să moară în locul nostru. Dreptatea lui Dumnezeu cerea aceasta. Hristos a murit. Prin moartea Sa El a făcut ispăşirea păcatelor noastre, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu. El a ocupat deci un loc total despărţit de păcat, aşa că toţi cei care cred în El, scăpaţi de păcat, pot fi eliberaţi de moarte şi pot deveni părtaşi moştenirii veşnice.

Mai este important să ţinem seama că în limbajul original este numai un cuvânt pentru legământ şi testament, care în traducerea noastră a fost redat pretutindeni cu „legământ”, şi numai în versetele 16 şi 17 este tradus cu „testament”. Cuvântul în limba greacă are ambele înţelesuri. În primul caz se înţelege o legătură între două părţi pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele părţi şi au fost acceptate de ambele părţi. În cazul al doilea înseamnă o dispunere prin acela care are dreptul să lase ceva prin testament.

Noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, este deci întemeiat pe sângele Său. Necesitatea încheierii unui legământ bazat pe sângele jertfei de tăiere rezultă clar din legământul dintâi. Dumnezeu a prezentat aceasta clar în modelele serviciului divin mozaic.

Evrei 9.18-22: De aceea, nici cel dintâi legământ n-a fost sfinţit fără sânge. Pentru că, după ce fiecare poruncă potrivit Legii a fost rostită de Moise către tot poporul, după ce a luat sângele viţeilor şi al ţapilor, cu apă şi lână stacojie şi isop, el a stropit şi cartea însăşi şi tot poporul, zicând: »Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu«. Şi a stropit în acelaşi fel, cu sânge, şi cortul şi toate vasele slujirii; şi aproape toate sunt curăţite cu sânge, potrivit Legii, şi fără vărsare de sânge nu este iertare.

În aceste versete ne sunt prezentate trei aplicări ale sângelui:

  1. Legământul este întemeiat pe sânge;
  2. Curăţirea păcatelor se face prin sânge;
  3. Vina este îndepărtată prin iertarea care se obţine pe baza sângelui vărsat.

Aceste trei lucruri sunt necesare pentru a putea intra în relaţie cu Dumnezeu.

  1. Căile lui Dumnezeu spre mântuirea noastră şi binecuvântarea noastră trebuie în mod necesar să stea în legătură cu dreptatea Sa, căci Dumnezeu, Domnul, nu poate încheia cu poporul Său un legământ nou şi veşnic, dacă încălcările de sub legământul dintâi nu au fost anulate, şi aceasta nu poate avea loc în nici un alt fel decât prin sângele lui Hristos.
  2. Curăţirea păcatelor, prin care noi am fost întinaţi şi prin care toate lucrurile, care de fapt nu au nimic a face cu păcatul, au fost infectate, are loc prin jertfa lui Hristos. Pavel spune: aproape toate lucrurile sunt curăţite cu sânge după Lege; căci există şi o curăţire cu apă. Curăţirea cu apă este un simbol al curăţirii morale şi practice a sufletelor noastre, care are loc prin aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima noastră – a Cuvântului divin, care condamnă răul şi revelează binele. Dar această curăţire prin apă este tot aşa de mult urmarea morţii lui Hristos ca şi curăţirea prin sânge. Din coasta Jertfei de tăiere sfântă, care a murit cu adevărat, a ieşit sânge şi apă. Apostolul Ioan, care ne prezintă viaţa în originea ei şi în urmările ei, se referă la acest lucru important atât în evanghelia sa cât şi în prima sa epistolă, punând un accent deosebit. Fără moartea lui Hristos nu era posibilă nici anularea vinei şi nici curăţirea inimii şi drept urmare nimănui nu i se putea dărui viaţa, şi nici să i se arate viaţa.
  3. Iertarea de păcate nu este posibilă fără vărsare de sânge. Să observăm că nu se spune, fără aplicarea sângelui, ci se spune categoric fără vărsare de sânge. Şi prin vărsare de sânge Scriptura înţelege moarte. Sângele, care a curs din capul Mântuitorului nostru scump, atunci când I-au apăsat cununa de spini, sau când a fost chinuit cu lovituri de bici, nu putea îndepărta păcatele noastre. Trebuia să moară o viaţă în locul vieţii noastre. Aşa cum în ultima noapte a lui Israel în Egipt sângele unui miel sacrificat, uns pe stâlpii uşilor, a păzit pe Israel de judecată, tot aşa păcatele noastre pot fi iertate şi judecata lui Dumnezeu poate fi îndepărtată de pe capul nostru numai prin moartea lui Hristos, al cărui sânge, ca al unui miel sacrificat, curăţă de toate păcatele. Cuvintele prorocului Isaia: „şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”, dacă vom înţelege corect acest adevăr, nu le vom mai aplica la biciuire, ci la loviturile pe care Mielului de jertfă nevinovat le-a primit la cruce în locul nostru din partea lui Dumnezeu. La citirea atentă a locului acela vom vedea că nu poate fi vorba de altceva. Cuvintele: „prin rănile Lui suntem vindecaţi” urmează după cuvintele: „El era străpuns (sau: rănit) pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui.” Dacă s-ar referi la biciuire, cuvinte „prin rănile Lui suntem vindecaţi” ar fi trebuit să stea înainte. Orice îndoială este înlăturată prin folosirea acestor cuvinte în 1 Petru 2.24, unde citim: „El Însuşi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale cărui răni aţi fost vindecaţi.”

Aceste adevăruri au două urmări. Era necesară o jertfă de tăiere mai bună, o jertfă mai aleasă decât jertfele de tăiere care se aduceau în timpul vechiului legământ, căci nu era vorba de curăţirea modelelor lucrurilor care sunt în cer, ci de curăţirea a însăşi lucrurilor cereşti. Hristos a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, ca să se arate acolo pentru noi (Evrei 9.23-24). Diavolul şi îngerii lui sunt încă în locurile creşti, şi de aceea lucrurile acestea trebuie curăţite. Prin sângele crucii Sale sunt împăcate atât lucrurile care sunt pe pământ, cât şi cele din ceruri (vezi Coloseni 1); şi când diavolul şi îngerii lui vor fi aruncaţi cândva din cer pe pământ, atunci sfinţii din cer vor mărturisii: „A fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12).

Dar în al doilea rând: Hristos nu a trebuit

Evrei 9.25,26: să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an cu sânge care nu este al său, fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii.

În marea zi a ispăşirii erau puse păcatele poporului pe ţapul care era alungat în pustiu. Aceasta este suplinirea. Hristos a purtat toate păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. El a suferit pedeapsa, pe care noi am fi meritat-o. Mânia lui Dumnezeu a fost revărsată peste El. În groaza sufletului Său a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aceasta era mai îngrozitor decât despărţirea sufletului de trup în moarte. Dar moartea era plata păcatului; şi de aceea moartea lui Hristos nu era o trecere din trup în gloria paradisului, ci era judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta nu poate avea loc a doua oară, şi nici nu trebuie să aibă loc, căci El a suferit o singură dată şi a murit o singură dată pentru păcat. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” Prin jertfa Sa s-a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită. Nu mai poate fi vorba de o repetare a acestei jertfe. Dacă ar fi aşa, atunci El ar fi trebuit să sufere de mai multe ori începând de la întemeierea lumii. Dar acum, deoarece El a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa proprie, în armonie cu gloria lui Dumnezeu, El niciodată nu mai trebuie să sufere şi niciodată nu mai trebuie să moară. El a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, unde El şade în veşnicie la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru.

Evrei 9.26: Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.

Această explicaţie ar putea să ne pară ciudată, deoarece istoria lumii a continuat după venirea lui Hristos aşa cum a fost şi înainte de venirea Lui. Dar să ne gândim, că nu este vorba în sensul socotirii timpului, ci diferitele perioade de timp ale lui Dumnezeu, în care El a pus la probă pe oameni sub diferite forme, au luat sfârşit prin revelarea lui Hristos. În secolele care au trecut omul a avut timp să arate ce este el. Toate probele din partea lui Dumnezeu au servit să aducă la lumină, că omul este total stricat şi de neîmbunătăţit în natura şi voia lui. Fără Lege, sub Lege, prin făgăduinţe, prin venirea şi prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ s-a arătat tot mai mult, că omul este un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu, ca să facă pe om să renunţe la vrăjmăşia lui, a servit numai să reveleze tot mai mult vrăjmăşia, deoarece omul a respins ostenelile lui Dumnezeu de a-l aduce la sine. „Îl vor respecta pe Fiul Meu”, a spus Dumnezeu; dar când ei au văzut pe Fiul, au zis: „veniţi, să-L omorâm”. „Nu vrem ca acesta să fie Împărat peste noi, răstigneşte-L, răstigneşte-L!”, aşa au strigat în orbirea şi vrăjmăşia lor. De aceea Domnul spune despre smochin, care reprezintă naţiunea iudaică, în care Dumnezeu a aşezat pe om în împrejurările cele mai favorabile: „Să nu mai fie rod din tine niciodată!” Omul s-a dovedit a fi vinovat, pierdut, ostil, pierdut fără speranţă. Dar istoria omului vechi a fost încheiată prin Hristos în moartea sa pe cruce.

Însă ceea ce omul a gândit să facă rău, Dumnezeu a schimbat în bine. Planurile veşnice ale lui Dumnezeu sunt împlinite în lepădarea lui Hristos. „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât.” (Faptele apostolilor 2.23) Hristos, care a fost lepădat de oameni, a venit să desfiinţeze păcatul prin jertfirea Sa de Sine. Rezultatele acestei lucrări şi ale puterii lui Dumnezeu încă nu au fost revelate; ele vor fi revelate, când păcatul va dispare din cer şi de pe pământ şi toate lucrurile vor fi împăcate. Pentru credinţă însă, totul a avut deja loc. Hristos a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa; conştiinţa noastră curăţită dă mărturie despre aceasta, şi credinţa zice: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29)

Rezultatul acestei desfiinţări a păcatului prin jertfa lui Hristos pentru cel credincios, pentru aceia care aşteaptă revenirea Domnului, este vestit în mod minunat în ultimele două versete ale capitolului nostru.

Evrei 9.27,28: Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă (textual: fiind jertfit), ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat (adică: deosebit de venirea pentru păcat, neavând a face cu păcatul), pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.

Soarta tuturor oamenilor, ca şi copii ai lui Adam, care sunt păcătoşi, este moartea şi judecata. Dar pentru noi, credincioşii, păcatul a fost desfiinţat şi păcatele noastre au fost iertate. Prima dată, când Hristos S-a arătat pentru noi, El a venit ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. La cruce El a fost încărcat cu aceste păcate, şi deoarece El a suportat judecata, păcatele tuturor celor care Îl aşteaptă au fost în totalitate îndepărtate. Când Hristos Se va arăta a doua oară, atunci El nu va mai avea nimic a face cu păcatul acelora care cred, căci El a desfiinţat păcatul la prima Sa venire. El va veni a doua oară ca să elibereze pe ai Săi de toate urmările păcatului. El nu Se va arăta pentru judecată, ci pentru mântuirea lor deplină. Păcatul a fost desfiinţat în chip aşa de desăvârşit, păcatele credincioşilor au fost ispăşite şi iertate aşa de complet, că Domnul la revenirea Sa nu mai are nimic a face cu păcatul. El Se va arăta „fără păcat”. Aceasta vrea aici să spună nu numai că El va fi fără păcat în propria Sa Persoană, căci întotdeauna El a fost aşa, chiar şi atunci când umbla aici jos pe pământ, aşa cum se mărturiseşte despre El: „El nu a cunoscut păcat şi nu a făcut păcat”; ci ne spune că, după ce El la cruce a fost făcut păcat, a purtat acolo păcatele noastre pe trupul Său şi drept urmare a fost judecat de Dumnezeu în locul nostru şi prin aceasta a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu şi a obţinut o victorie deplină, El Se va arăta a doua oară, fără să aibă ceva a face cu păcatul acelora care Îl aşteaptă.

Har nespus de mare! Minunată poziţie, care ne-a fost dată de Dumnezeu! Noi nicidecum nu aşteptăm ziua judecăţii, oricât de sigur este că ea va veni; ci noi Îl aşteptăm pe El spre mântuirea noastră, pe Cel care a fost jertfit o singură dată, ca să îndepărteze păcatele noastre. Pentru noi nu mai este vorba de judecată, deoarece Hristos a îndurat judecata în locul nostru. Prin Hristos noi suntem deja acum în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece El prin jertfa Sa a desfiinţat păcatul şi a purtat păcatele noastre, noi putem apărea cu toată îndrăzneala înaintea Feţei lui Dumnezeu; şi la revenirea Domnului noi vom avea parte şi vom savura toate urmările minunate ale lucrării Sale terminate.

Trebuie să ne mai îndreptăm atenţia la două puncte importante din aceste versete.

Întâi la cuvintele: „S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Pavel nu spune: S-a jertfit ca să poarte păcatele, ci să poarte păcatele multora. Este vorba despre păcatele credincioşilor. Aşa spune şi Petru: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn”. Niciunde în toată Scriptura nu se spune, că Hristos a suferit pentru păcate în general. Dacă Hristos ar fi purtat păcatele tuturor oamenilor, atunci toţi oamenii ar fi mântuiţi. Însă aceste versete învaţă contrariul: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Peste toţi, care leapădă pe Hristos, va veni odată judecata.

În al doilea rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre cuvintele: „care Îl aşteaptă”. Acesta este semnul caracteristic al creştinilor adevăraţi. Ei aşteaptă pe Domnul şi Mântuitorul lor din cer, spre mântuirea lor deplină. Nu pentru mântuirea sufletului lor, ci pentru răscumpărarea trupului lor. Hristos nu S-a reîntors în cer înainte ca păcatul să fie îndepărtat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi înainte ca sufletul nostru să fie mântuit. În cer El nu face nimic, pentru ca păcatul să fie nimicit. Şi când El va reveni, El nu Se va mai preocupa cu problema păcatului, deoarece el a fost desfiinţat. El va veni atunci ca să ne elibereze de toate urmările păcatului şi ca să ne dea un trup fără păcat, asemenea trupului Său de slavă. Pentru aceasta Îl aşteptăm noi. De la lume, de la pământul acesta nu aşteptăm nimic; aici noi suntem numai străini în călătorie. Viitorul nostru este în cer, unde Hristos S-a dus înaintea noastră.

Epistola către Evrei capitolul 10
Evrei 10

Hermanus Cornelis Voorhoeve

În capitolul acesta Pavel expune tema tratată de el – a-tot-suficienţa şi valoarea jertfei unice a lui Isus Hristos – în legătură cu starea actuală a credincioşilor. El ne-a prezentat lucrarea lui Hristos şi a vorbit despre revenirea Sa şi despre gloria Sa. Dar ce se petrece în acest timp intermediar? Este timpul creştinismului, la care se aplică jertfa lui Hristos. Creştinul se află între cruce şi revenirea lui Hristos în glorie. El se odihneşte plin de încredere sub cruce; numai acolo el găseşte baza stabilă, morală, ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte gloria, care trebuie să fie revelată.

Evrei 10.1,2: Pentru că Legea, având umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea reală a lucrurilor, nu poate niciodată, cu aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i desăvârşească pe aceia care se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele să fie aduse dacă cei care slujesc, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut nici o cunoştinţă de păcate?

Legea cu multele ei jertfe de tăiere nu a dus la desăvârşire pe cei care se închinau; căci dacă ei ar fi ajuns la desăvârşire, nu ar fi trebuit să se mai aducă mereu jertfe de tăiere noi. Repetarea jertfelor dovedeşte că ei, cei care se apropiau, adică închinătorii (adoratorii), nu erau desăvârşiţi. Jertfele de tăiere nicidecum nu puteau face desăvârşiţi, ci dimpotrivă ele erau o amintire de păcate. Jertfele de tăiere repetate anual arătau poporului că păcatul era încă prezent; ele ilustrau clar şi precis, că el exista încă înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos însă a adus numai o singură jertfă de tăiere pentru păcat. Dumnezeu a primit această jertfă. Ea nu se repetă. Prin această jertfă păcatele au fost îndepărtate şi adoratorii au o conştiinţă curată în prezenţa lui Dumnezeu.

Legea era desigur o umbră, dar nicidecum nu era chipul bunurilor viitoare. Sub Lege erau jertfe de tăiere, care se repetau – acum însă este o singură jertfă de tăiere, care este pe deplin suficientă. Sub Lege era un mare preot, care era muritor şi funcţia lui era preluată de altul, un mare preot care o singură dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, dar pe care de fiecare dată trebuia s-o părăsească, în timp ce Dumnezeu rămânea ascuns după perdea de ochii adoratorului, deoarece lucrarea nu era înfăptuită – acum perdeaua este ruptă şi Marele Preot şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Orice acţiune făcută sub Lege lăsa să se vadă că ispăşirea nu era desăvârşită; acum însă starea Marelui Preot şi a închinătorilor dovedesc că lucrarea a fost făcută şi că închinătorii au fost făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu. Repetarea jertfelor de tăiere arăta clar că sub Lege păcatul era încă prezent, şi faptul că jertfa lui Hristos a fost adusă numai o singură dată revelează clar valabilitatea ei veşnică.

Deci după ce păcatul a fost ispăşit şi conştiinţa a fost curăţită, închinătorii, împuterniciţi prin jertfă, se apropie cu îndrăzneală. Sensul serviciului divin iudaic consta în aceea, că păcatele nu erau îndepărtate; sensul serviciului divin creştin constă dimpotrivă în aceea, că păcatele au fost îndepărtate. De aceea închinătorii acum nu mai au nici o conştiinţă încărcată de păcate. Să observăm, că aici nu este vorba de poziţia noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de umblarea noastră ca atare. Dacă noi ca copii am păcătuit, avem nevoie de iertare din partea Tatălui şi nu putem fi fericiţi în prezenţa Sa atâta timp cât nu am primit iertarea. Aici este vorba de poziţia noastră ca păcătoşi, şi ca păcătoşi noi am primit prin jertfa lui Hristos iertarea desăvârşită a tuturor păcatelor noastre, aşa că noi cu conştiinţa curată şi liberă, curăţită prin sângele lui Hristos, putem intra în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, în locul cel lăuntric al Sfintei Sfintelor. Dacă un singur păcat ar fi rămas neispăşit, atunci noi nu am putea exista în prezenţa lui Dumnezeu, căci ochii Lui sunt prea curaţi ca să poată privi răul.

Sub Lege s-a amintit permanent de păcate, căci sângele de tauri şi de ţapi nu era în stare să îndepărteze păcatele. (Evrei 10.3-4) Şi cu toate acestea era voia lui Dumnezeu ca păcatele să fie îndepărtate. În planul Său veşnic a hotărât aceasta şi ea a fost vestită în făgăduinţa Sa dată deja imediat după căderea în păcat. Pentru ca acest plan şi această făgăduinţă să se poată împlini, trebuia tăiată o jertfă al cărei sânge putea să cureţe de toate păcatele şi să poată îndeplini toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Singurul Fiu al lui Dumnezeu S-a dat de bună voie să fie această jertfă.

Evrei 10.5-9: De aceea, intrând în lume, El spune: »N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup. Nu Ţi-au plăcut arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat. Atunci am spus: ‚Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule’«. Spunând mai sus: »N-ai vrut, nici nu Ţi-au plăcut jertfe şi daruri şi arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat« (care sunt aduse potrivit Legii), atunci El a spus: »Iată, Eu vin ca să fac voia Ta«. El desfiinţează ce este întâi, ca să stabilească ce este a doua oară;

Prin aceste cuvinte minunate şi solemne noi am fost socotiţi demni de a auzi ce s-a petrecut între Tatăl şi Fiul, atunci când Fiul S-a hotărât să facă voia Tatălui. Auzim ce a spus El atunci şi care erau planurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care El a venit să le împlinească. Înainte ca El să devină Om, la locul unde s-au discutat planurile veşnice şi gândurile numai între Persoanele Dumnezeirii, Cuvântul S-a oferit, aşa cum El ni S-a revelat în timp, să facă lucrarea stabilită în aceste planuri. Şi în cuvântul profetic, care ne este făcut cunoscut, este ca şi cum perdeaua ar fi ridicată puţin, înapoia căreia este ascunsă marea taină a gândurilor divine. Privilegiu nespus de minunat, pe care harul lui Dumnezeu ni-l dăruieşte!

Deja atunci când Duhul Sfânt a lăsat să se scrie aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu prin pana profeţilor, prin aceasta El a declarat fără valoare toate jertfele vechiului legământ. Aici sunt enumerate toate felurile de jertfe – jertfe de tăiere, jertfe de mâncare, jertfe de ardere de tot şi jertfe pentru păcat. Şi pe toate acestea Dumnezeu nu le-a vrut, ele nici nu I-au plăcut. Niciuna dintre ele şi nici ele toate luate împreună nu puteau curăţa nici măcar o singură conştiinţă sau să ispăşească un singur păcat. De aceea Fiul spune, atunci când vine în lume: „N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup”. În textul ebraic din Psalmul 40 stă: „Tu Mi-ai străpuns urechile”. Însă în traducerea greacă a Vechiului Testament citim: „Tu Mi-ai întocmit un trup”. Şi Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, a citat această traducere, căci prin ea se exprimă adevăratul sens al acestor cuvinte. Cuvântul ureche, folosit în felul acesta, are permanent sensul de primire de porunci şi de obligaţia de a asculta. „El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic”, citim în Isaia 50. După rânduiala, pe care o găsim în Exodul 21, urechea era găurită sau prinsă de tocul uşii cu o sulă, ca semn că acest izraelit era ca sclav legat de casă, şi pentru totdeauna trebuia să slujească stăpânului său şi să asculte de el. Deci, prin primirea unui trup omenesc Domnul nostru a luat statura de sclav; El Şi-a lăsat urechile străpunse de Dumnezeu, aceasta înseamnă, El S-a aşezat în starea în care El trebuia să facă voia Stăpânului Său, oricare ar fi fost această voie.

El a făcut aceasta de bună voie. El Însuşi este Cel care spune: „Mi-ai întocmit un trup. Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. El Se predă pe Sine Însuşi, ca să facă voia lui Dumnezeu. Din dragoste liberă, pentru gloria Tatălui, El se dă pe Sine Însuşi de bună voie ca Unul care era capabil şi avea dreptul să facă aceasta. Era voia lui Dumnezeu; în sulul cărţii, în planurile veşnice ale lui Dumnezeu era deja hotărât aceasta; dar El Se dă de bună voie la moarte, ca să împlinească această voie. Ascultător de planul care era întocmit pentru El, El Se jertfeşte în chip desăvârşit de bună voie, ca să-l împlinească; şi prin faptul că Se dă pe Sine Însuşi, El Se supune pe deplin şi i-a asupra Sa să facă tot ce doreşte Dumnezeu. Remarcabilă revelare a adevărului, pe care Isus l-a rostit o dată: „Eu şi Tatăl suntem una”. Una în gândire şi voinţă, deoarece ei sunt una în Fiinţa lor; căci nimeni altcineva decât o Persoană divină era în stare şi avea dreptul să părăsească locul pe care El l-a ocupat. Realmente, chiar şi în smerirea Lui, Mântuitorul nostru era în mod necesar Dumnezeu, căci numai Dumnezeu putea face lucrarea, pe care El Şi-a propus-o; însă totodată El era permanent şi deplin ascultător de Dumnezeu şi dependent de El. În existenţa Sa pe pământ s-a revelat ce s-a hotărât în locuinţele veşnice.

Să mai observăm şi că Domnul nostru zice lui Dumnezeu: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Cu toate că a fost născut de o fecioară, El a fost conceput de puterea Celui Preaînalt în umbrirea prin Duhul Sfânt. El a avut un trup omenesc real, dar un trup fără păcat şi de aceea nemuritor, cu toate că El l-a luat, ca să poată muri – un trup pregătit de Dumnezeu pentru El.

Urmările smeririi şi jertfirii de Sine a Fiului lui Dumnezeu sunt enumerate de Pavel. Ele sunt trei.

  1. Sfinţirea noastră prin voia lui Dumnezeu;
  2. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna; şi
  3. Mărturia Duhului Sfânt în noi, care confirmă aceasta.

 

  1. Sfinţirea noastră este după voia lui Dumnezeu. „Voie, prin care am fost sfinţiţi” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu, şi nu a noastră, este cauza şi motivul sfinţirii noastre. Cine a înţeles aceasta, acela stă pe on teren de nezguduit. Prin voia Aceluia, care după înţelepciunea Sa proprie a pregătit un trup pentru Fiul Său, pentru ca Acesta să Se poată jertfi pe Sine pentru noi, noi am fost puşi deoparte (sfinţiţi) pentru Dumnezeu şi de aceea am fost mântuiţi. Şi orice s-ar putea schimba acum, dar voia lui Dumnezeu nu se schimbă. Ce a fost stabilit în planul Său veşnic, El a împlinit în timp, şi nimic nu este în stare să schimbe ceva din aceasta. Ce fundament tare şi de nezdruncinat pentru credinţa noastră!

    Să observăm că în epistola noastră nu se tratează facerea cunoscut a vieţii, şi nici sfinţirea practică, lucrată prin Duhul Sfânt. Este adevărat că în capitolul doisprezece se vorbeşte în îndemnurile date despre sfinţirea practică, dar nu în partea doctrinară a epistolei. Sfinţirea, despre care este vorba aici, este punerea deoparte a unui om pentru Dumnezeu, pentru ca el prin voia lui Dumnezeu să-I aparţină; această punere deoparte are loc prin jertfirea lui Isus Hristos şi glorificarea Sa la dreapta lui Dumnezeu.

 

  1. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră a avut loc prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna. „Voie, prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu este baza, şi jertfa lui Isus Hristos mijlocul pentru sfinţirea noastră. Domnul nostru, venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, S-a jertfit prin Duhul Sfânt fără pată lui Dumnezeu; şi prin această jertfă noi am fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi închinaţi lui Dumnezeu. Această jertfă are o putere veşnică; ea a avut loc o singură dată pentru totdeauna; ea nu se va repeta; şi de aceea sfinţirea noastră are natură divină şi nu trebuie repetată. Prin puterea deplin suficientă a acestei jertfe noi suntem sfinţiţi pentru totdeauna pentru Dumnezeu, aşa că sfinţirea noastră, punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu are statornicia voii lui Dumnezeu. Ea este urmarea harului, care s-a arătat în dăruirea lui Hristos. Sfinţirea este desăvârşită, aşa cum este desăvârşită lucrarea prin care ea a devenit posibilă, şi de aceea ea are şi durabilitatea şi puterea suficienţei depline a lucrării minunate a lui Hristos.

    Că jertfirea lui Isus Hristos a avut loc odată pentru totdeauna, recunoaştem prin aceea că El şede la dreapta lui Dumnezeu. Preotul din perioada Vechiului Testament sta, deoarece păcatele lui trebuiau permanent îndepărtate; el trebuia să facă zilnic slujba şi deseori să aducă aceleaşi jertfe de tăiere, deoarece sângele de ţapi şi de viţei nu puteau îndepărta păcatele. Hristos, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (versetul 12). Lucrarea a fost terminată; sângele ispăşirii a fost vărsat; o jertfă deplin suficientă a fost adusă; ca mai mare Mare Preot al nostru Hristos a intrat cu sângele propriu în cer în Sfânta Sfintelor şi acolo, pe baza dreptului Său primit, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui.”

    Căci Hristos, care pentru totdeauna este Mare Preot al nostru, într-adevăr Se va ridica şi va apărea în glorie pe norii cerului, însă nu ca să Se preocupe cu păcatele noastre, ci ca să câştige victoria asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Tronul lui Dumnezeu, la dreapta Căruia S-a aşezat, este pentru noi tronul harului, dar pentru toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu este tronul judecăţii.

    Din ce motiv Hristos S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu? Duhul Sfânt ne explică, când spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (versetul 14). Ce har! Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi prin lucrarea Sa, după dreptate, în urma căreia El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum El este personal acolo. Dumnezeu L-a primit. Sângele Său a desfiinţat păcatul. Prin lucrarea Sa a luat naştere o împăcare desăvârşită şi veşnică; şi toţi, care sunt sfinţiţi, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna.

    Acestea sunt cuvinte ciudate. Nu stă scris: cei care au fost sfinţiţi, ci: cei sfinţiţi. Toţi, cei care sunt sfinţiţi, indiferent când, în timpul secolelor trecute sau acum, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna printr-o jertfă.[1] Toţi, care cred, au parte la aceeaşi împăcare, sunt aduşi în legătură cu aceeaşi lucrare şi prin una şi aceeaşi jertfă au fost făcuţi desăvârşiţi înaintea Feţei sfinte a lui Dumnezeu.

  1. Mărturia Duhului Sfânt, care confirmă sfinţirea şi desăvârşirea noastră. „Dar şi Duhul Sfânt ne mărturiseşte; pentru că, după ce a spus: »Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile«, zice Domnul: »Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie şi în gândurile lor«; şi: »nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor «.”

Pentru a înţelege bine intenţia scriitorului, trebuie să ne gândim la slujba ceremonială din Israel. Când marele preot în marea zi a ispăşirii ducea sângele înapoia perdelei, ca să-l stropească înaintea capacului ispăşirii şi pe capacul ispăşirii, pe care domnea Dumnezeu, poporul nu putea şti dacă Dumnezeu a primit jertfa decât atunci când marele preot ieşea din Locul Preasfânt şi se arăta poporului. Hristos, Marele Preot al nostru, a intrat în Sfânta Sfintelor cerească şi acolo şade la dreapta lui Dumnezeu. Cum putem noi şti, că jertfa a fost primită de Dumnezeu în cer? Poporul Israel va şti abia atunci când Isus va părăsi cerul şi Se va arăta poporului Său. De aceea iudeii credincioşi în timpul necazului cel mare sub antihrist vor avea o oarecare speranţă, dar nu vor avea siguranţa iertării păcatelor lor. Dar cum să ştim noi? Deci, prin Duhul Sfânt. După ce Isus a intrat în cer şi a fost glorificat de Dumnezeu, El a trimis Duhul Sfânt din cer pe pământ şi L-a dăruit credincioşilor. Acest Duh ne adevereşte, că Dumnezeu a primit sângele ispăşirii; acest Duh ne vorbeşte despre Hristos glorificat, care a fost aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu, şi ne dă asigurarea din partea lui Dumnezeu, că El niciodată nu îşi va mai aminti de păcatele şi fărădelegile noastre, deoarece ele au fost îndepărtate prin sângele lui Isus, care a fost primit de El ca deplin suficient. De aceea apostolii Domnului au trebuit să aştepte în Ierusalim până va fi venit Duhul Sfânt, căci abia după aceea ei puteau da mărturie despre iertarea păcatelor. Şi în evanghelia după Ioan, unde Domnul spune: „Din trupul lui vor curge râuri de apă vie”, se spune „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” [Ioan 7.39].

Starea minunată şi glorioasă, în care se află credincioşii, are de aceea originea în voia lui Dumnezeu, care a unit în sine atât harul cât şi planul lui Dumnezeu; ea îşi are baza şi stabilitatea în lucrarea înfăptuită de Hristos, a cărei desăvârşire a fost dovedită prin şederea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu; şi ea este confirmată prin mărturia Duhului Sfânt, care Şi-a făcut locuinţă în noi şi ne dă asigurarea, că jertfa a fost primită de Dumnezeu şi sângele, care curăţă de toate păcatele, este înaintea tronului Său.

Evrei 10.18: Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat,

aşa încheie Pavel expunerea sa de dovezi. Dacă prin jertfa lui Hristos a luat naştere o iertare desăvârşită, atunci nu mai este necesară nici o jertfă, pentru a primi această iertare. Desigur se poate aminti permanent de această jertfă, dar aducerea unei jertfe noi aparţine imposibilului. Noi ne aflăm pe un teren cu totul nou. Prin jertfa lui Hristos a fost desfiinţat păcatul şi noi, care credem, am fost sfinţiţi. Pentru noi, părtaşi ai chemării cereşti, curăţirea de păcatele noastre a fost făcută pe deplin şi pentru totdeauna, a fost obţinută iertarea desăvârşită a fărădelegilor noastre şi ne-a fost dăruită o mântuire veşnică, aşa că noi, fără păcat în ochii lui Dumnezeu, putem locui acolo unde Hristos şede la dreapta lui Dumnezeu.

Îndemnurile care urmează acum se bazează pe adevărurile minunate prezentate în această epistolă. Sunt patru îndemnuri. Primul este, că noi trebuie să ne folosim de privilegiul nostru minunat să intrăm ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească.

Evrei 10.19-22: Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.

Îndemnul este: să intrăm cu inima curăţită, în deplina siguranţă a credinţei. Ca motiv pentru posibilitatea unei astfel de intrări în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu este dată încă o dată în cuvinte scurte, dar remarcabile şi minunate, cauza îndrăznelii. Atâta timp cât exista cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era deschis; nimeni nu putea apărea în prezenţa lui Dumnezeu; dar prin sângele lui Hristos a fost creat un drum nou şi viu, care ne duce în Sfânta Sfintelor cerească înaintea tronului lui Dumnezeu. Această cale nouă şi vie a fost inaugurată prin perdea. Care este carnea Lui. Când Isus a murit, perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Cerul s-a deschis, tronul lui Dumnezeu era accesibil pentru credincios; el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu cu o conştiinţă curăţită.

Dar nu numai aceasta. Isus S-a înălţat la cer şi S-a aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu. Noi putem nu numai să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele lui Isus; ci, când am ajuns acolo, găsim acolo un „Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”, care pe baza lucrării, pe care El a făcut-o, trăieşte acolo pentru totdeauna, ca să intervină pentru noi şi să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu, aşa că jertfele noastre, oricât ar fi ele de nedesăvârşite şi pătate, totuşi sunt „bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (vezi 1 Petru 2.5).

De aceea noi avem voie să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească. Însă noi nu numai avem voie, ci şi putem intra. Noi avem nu numai libertatea, ci şi îndrăzneala să intrăm. Cerul este nu numai deschis pentru noi, aşa că noi putem intra liberi, ci noi am fost făcuţi apţi pentru Sfânta Sfintelor. Noi am devenit preoţi ai lui Dumnezeu. Fiii lui Aaron, la consacrarea lor ca preoţi, au fost spălaţi complet cu apa ligheanului de aramă, au fost îmbrăcaţi cu îmbrăcămintea preoţească şi au fost stropiţi cu sânge. Tot aşa şi inimile noastre au fost stropite cu sângele lui Isus şi astfel au fost curăţite de o conştiinţă rea; în timp ce noi am fost complet curăţiţi prin Duhul lui Dumnezeu prin Cuvânt. Şi spălarea cu apă este la fel de puţin repetată, precum este stropirea cu sângele lui Hristos. „Cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat”, a spus Domnul lui Petru; aşa că noi am fost aduşi într-o stare care ne face apţi să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească – acum, numai prin credinţă, dar la venirea lui Hristos, când va dispare orice urmă de păcat pe trupul nostru, în realitate.

Această îndrăzneală este pentru toţi credincioşii, căci ei toţi au parte de lucrarea lui Hristos, şi toţi au fost spălaţi cu apă şi au fost stropiţi cu sânge. Dacă toţi se folosesc de acest privilegiu minunat, aceasta este o altă chestiune. „Să intrăm”, spune Pavel; să păşim ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească, ca acolo să aducem jertfele noastre. Dar să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei. Inima noastră trebuie să fie adevărată, sinceră înaintea lui Dumnezeu, şi noi trebuie să umblăm în căile Domnului şi să ne odihnim în jertfa lui Hristos, prin care a fost îndepărtată orice prăpastie între noi şi Dumnezeu şi noi am fost făcuţi apţi pentru prezenţa sfântă a lui Dumnezeu. Însă un credincios, care nu a înţeles răscumpărarea prin Hristos, nu se simte capabil să intre în Sfânta Sfintelor cerească; şi un credincios, care nu umblă corect înaintea lui Dumnezeu, nu va simţi nevoia să adore pe Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească. Dar dacă avem o inimă sinceră şi stăm în deplina siguranţă a credinţei, atunci să ne folosim permanent de privilegiul nostru minunat şi sfânt.

Al doilea îndemn este:

Evrei 10.23: Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite, deoarece credincios este Cel care a promis.

Chiar dacă împlinirea făgăduinţei este amânată mult timp, totuşi Domnul este credincios; El nu uită făgăduinţele Sale; la timpul Său El le va împlini. De aceea noi trebuie să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei, potrivit căreia noi avem parte de chemarea cerească şi vom merge acolo unde Isus a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

Şi aceasta trebuie s-o facă nu numai fiecare pentru sine însuşi, ci, ca aparţinători ai aceleiaşi familii, s-o facem împreună. Noi călătorim împreună spre patria cerească, de aceea noi trebuie şi să ne unim şi să ne zidim şi să ne întărim sufleteşte unii pe alţii. De aceea îndemnurile următoare:

Evrei 10.24: Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

Dacă unul dintre sfinţi este în pericol să se abată, să-l atenţionăm, să-l înconjurăm cu dragoste, să-l sprijinim şi să-l întărim, pentru ca dragostea să nu se răcească şi faptele bune să nu înceteze.

Evrei 10.25: Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm”, să frecventăm cu fidelitate aceste strângeri laolaltă, „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua

lui Hristos, ziua gloriei Sale.

Strângerea noastră laolaltă, aceasta este adunarea copiilor lui Dumnezeu. Este numai o familie a copiilor lui Dumnezeu, şi de aceea numai o strângere laolaltă. A fi prezent în ea este privilegiul nostru sfânt şi chemarea noastră scumpă. Acolo noi suntem întăriţi prin credinţa reciprocă şi prin părtăşia comună; acolo noi glorificăm împreună pe Dumnezeu şi Tatăl nostru şi ne plecăm înaintea Mielului care a fost sacrificat; şi acolo ne bucurăm împreună de viitorul minunat care ne aşteaptă.

Aceste îndemnuri erau deosebit de necesare pentru credincioşii evrei, cărora Pavel le scria. Unii dintre ei aveau deja obiceiul să nu mai frecventeze strângerile laolaltă şi erau în pericol să renunţe la mărturisirea speranţei şi să se reîntoarcă la iudaism. De aceea urmează acum cuvinte severe:

Evrei 10.26,27: Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.

Intenţia lui Pavel este clară. Ca şi în capitolul şase, el vorbeşte aici despre urmările părăsirii  credinţei creştine şi ale întoarcerii la iudaism. Aceasta înţelege el aici prin „păcătuim voit”. Cine a primit cunoştinţa adevărului şi a părăsit iudaismul, ca să primească pe Hristos ca Mântuitor şi Mare Preot al său, păcătuieşte cu voia, dacă el leapădă credinţa creştină şi se reîntoarce la serviciul divin iudaic; şi deoarece el leapădă singura jertfă care are valabilitate înaintea lui Dumnezeu, pentru el nu mai rămâne nici o jertfă de tăiere pentru păcatele sale; şi nu rămâne nimic altceva de aşteptat decât judecata şi văpaia de foc, care va mistui pe vrăjmaşii lui Hristos.

Altceva nu este posibil; căci dacă

Evrei 10.28,29: cine a dispreţuit Legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?

Să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu este mai grav decât să lepezi Legea lui Moise; căci fapta ultimă este neascultare, dar prima este desconsiderarea harului lui Dumnezeu şi a ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos Isus, ca să ne elibereze de urmările acestei neascultări. Cine s-a reîntors la iudaism şi a tăgăduit credinţa creştină, acela a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care el a fost sfinţit, atunci când el a ocupat locul celor puşi deoparte pentru Dumnezeu, şi L-a insultat pe Duhul harului, care i-a deschis ochii pentru adevăr şi i-a arătat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lui.

Însă Pavel avea o părere deosebită despre evreii cărora le scria; căci prin credinţa lor şi prin dăruirea lor au dovedit că ei erau creştini adevăraţi. După ce ei au fost luminaţi prin Evanghelie, au îndurat multe lupte şi suferinţe. Ei au fost prigoniţi sub tot felul de forme, aşa că ei prin insulte şi necazuri au fost expuşi ca privelişte înaintea lumii; şi ei au păstrat părtăşia cu ceilalţi care au fost trataţi în acelaşi fel. Ei au dovedit părtăşia lor cu cei închişi din pricina Numelui Domnului; da, ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat care ne aşteaptă. Ei şi-au luat privirea de la bunul trecător al lumii acesteia şi şi-au îndreptat privirea spre averea mai bună şi statornică din ceruri (Evrei 10.32-34).

Însă ei au trebuit să rămână pe poziţie; căci numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. De făgăduinţa lui Dumnezeu poate avea parte numai acela care rabdă şi face voia lui Dumnezeu. De aceea Pavel le spune:

Evrei 10.35Nu lepădaţi deci încrederea voastră care are o mare răsplătire![2]

De aceea nu vă lăsaţi descurajaţi; rămâneţi fideli credinţei; ţineţi-vă strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu; gândiţi-vă, că cel drept va trăi prin credinţă, şi că Dumnezeu nu are nici o plăcere de cel care se retrage, de cel care renunţă la credinţă (versetul 38). „Dar noi”, aşa încheie Pavel – voi şi eu –

Evrei 10.39: nu suntem din aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului

Epistola către Evrei capitolul 11
Evrei 11

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.

Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.

Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.

Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.

După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.

Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.

Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.

Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.

Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.

După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.

Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.

Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.

După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.

Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.

Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.101 Tesaloniceni 4.13-181 Corinteni 15.51-54).

Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.

După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.

Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.

Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.

Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.

Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).

Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.

Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.

După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.

Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.

Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.

În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.

Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.

Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.

Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.

Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.

Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).

Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.

Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).

Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.

Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.

Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.

Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.

Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.

Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.

Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).

După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.

Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).

Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.

În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.

Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.

Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.

Epistola către Evrei capitolul 12
Evrei 12

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Evrei 12.1,2: De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori care ne înconjoară, dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu.

Acesta este rezultatul la care Pavel ajunge după descrierea demnă de admiraţie a vieţii de credinţă a eroilor credinţei din Vechiul Testament. Noi suntem înconjuraţi de un nor mare de martori. Ce poate face credinţa, cum ea perseverează până la sfârşit, cu toate că făgăduinţa nu a fost încă împlinită, ne este arătat în mod convingător prin viaţa acestor sfinţi şi trebuie să ne stimuleze să alergăm cu perseverenţă în alergarea care ne stă înainte. Pericolele, în care se aflau iudeii, erau mari. Descurajarea poate duce la cădere, obosirea în credinţă poate conduce la tăgăduirea lui Hristos. Amintirea martorilor din vechiul legământ trebuia să le inspire curaj şi încredere. În comparaţie cu perseverenţa acestor sfinţi credincioşi (fideli), evreii trebuiau să se ruşineze de nestatornicia lor.

Cât de nemărginit de mari sunt privilegiile noastre! Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun – o poziţie mai bună, un loc mai bun, o speranţă mai bună – dar şi, aşa cum spune Pavel aici, un subiect mai bun al credinţei. Fiecare din sfinţii vechiului legământ a gustat ceva din greutăţile drumului de credinţă şi le-au biruit. Domnul şi Mântuitorul nostru însă a mers tot drumul credinţei până la capăt, de la iesle şi până la cruce, şi acum stă la dreapta tronului lui Dumnezeu. El a fost încercat de toate ispitele, cărora natura umană poate fi expusă. El a fost prigonit de oameni, ispitit de satan, părăsit de Dumnezeu. Ucenicii Lui L-au părăsit, atunci când Îl ameninţa pericolul; prietenul Lui apropiat L-a vândut; cei mai iubiţi ucenicii ai Lui nu au putut să suferă cu El, cu toate că El dorea mult compasiunea lor. Părinţii, al căror nume este numit aici cu cinste, s-au încrezut în Dumnezeu şi au fost ascultaţi; dar El nu a fost ascultat; El era un vierme şi nu om (Psalmul 22). El a mers drumul în deplină ascultare. În toate şi peste toate El a ieşit biruitor şi a intrat triumfător în cer, ca acolo ca Om glorificat să-Şi ocupe locul la dreapta tronului lui Dumnezeu.

De aceea El este Căpetenia (sau Iniţiatorul) şi Desăvârşitorul credinţei. El a mers pe drumul credinţei de la început şi până la sfârşit şi acum domneşte încununat cu glorie şi onoare la dreapta lui Dumnezeu. Privind la El în cer, vedem drumul credinţei, perseverenţa credinţei şi desăvârşirea credinţei. În lumea aceasta întunecată vedem o cărare luminoasă care conduce în gloria cerească, pe care Isus ca şi Conducător suprem a mers înainte şi la al cărei capăt El a ajuns ca desăvârşitor al credinţei. Cu toate că avem în jurul nostru un nor aşa mare de martori, ale căror fapte de credinţă minunate pot să ne încurajeze şi să ne întărească, totuşi există pentru noi numai un subiect al credinţei, şi acesta este Isus, şezând la dreapta lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne luăm privirea de la toate celelalte lucruri şi să ne îndreptăm privirea exclusiv spre El şi apoi să-L urmăm pe acest drum al credinţei.

Căci Isus, care a intrat în gloria care I-a fost făgăduită, ne este un model în suferinţa prin care El a trecut, ca să ajungă la această glorie. Din pricina bucuriei, care Îi era pusă înainte: aceea de a intra în glorie ca Iniţiatorul (Căpetenia) şi Desăvârşitorul credinţei, ca Înaintemergător alor Săi, El a îndurat crucea, neluând în seamă ruşinea acestei cruci. Deci, spune Pavel,

Evrei 12.3: uitaţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre,

ci continuaţi-vă până la capăt cu perseverenţă alergarea care vă stă înainte.

Ca să poţi alerga cu perseverenţă alergarea, trebuie să dăm la o parte orice povară a păcatului, care ne înconjoară aşa de uşor. Pavel vorbeşte despre aceasta, ca şi cum nimic n-ar fi mai uşor de făcut decât aceasta. Şi într-adevăr este uşor, dacă privim la Isus. Dacă nu privim la El, atunci este imposibil. Sunt două lucruri care ne împiedică; grijile şi păcatul. Inima omului se preocupă cu greutăţile şi cu suferinţa; şi cu cât te gândeşti mai mult la acestea, cu atât te simţi mai împovărat. Dar şi păcatul este o cursă; poftele cărnii se războiesc cu sufletul. Dar de îndată ce privim la Isus, omul nou devine activ. Noi avem un subiect nou, care ne despovărează şi ne eliberează de toate celelalte lucruri; este viaţa nouă, natura nouă, pe care am primit-o în Hristos, care acum se dezvoltă. Găsim în Isus, dacă ne-am îndreptat privirea spre El, puterea care ne eliberează. Dacă considerăm lucrurile lumii acesteia ca o povară, aşa cum de fapt sunt în realitate, atunci este uşor să le îndepărtăm de la noi. Se renunţă cu plăcere la ceea ce stă în cale şi împiedică.

Dar dacă privirea noastră este îndreptată spre împrejurări şi la suferinţă, atunci devenim descurajaţi şi suntem în pericol să fim înfrânţi. Aşa s-a întâmplat evreilor, şi de aceea Pavel încearcă să-i ridice din descurajarea lor şi să-i umple cu o nouă încredere. Mai întâi prin aceea că el le îndreaptă atenţia spre perseverenţa eroilor credinţei ai vechiului legământ. Apoi, prin aceea că el le îndreaptă privirea spre noul subiect al credinţei în cer. Şi în final, prin aceea că el le arată că disciplinarea din partea lui Dumnezeu este o dovadă a dragostei Sale şi face clar, că noi nu suntem copii nelegitimi, ci suntem fii.

Suferinţa, de care aveau parte credincioşii evrei, era o suferinţă din pricina lui Hristos. Ei au fost prigoniţi din pricina credinţei lor. De aceea Pavel le putea spune:

Evrei 12.4: Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului,

aceasta înseamnă în lupta voastră împotriva păcatului din lume voi nu aţi ajuns aşa departe, că a trebuit să vă jertfiţi viaţa. Această suferinţă pentru Hristos este onoarea noastră şi bucuria noastră. (vezi Filipeni 1.291 Petru 2.19Iacov 1.2). Cine este socotit vrednic să sufere pentru Hristos şi pentru El să-şi jertfească viaţa, va primi cândva o cunună deosebită. Dar aceleaşi suferinţe sunt folosite totodată de Dumnezeu ca să ne încerce, să ne educe şi să ne sfinţească. Dacă despre această suferinţă se poate spune, că noi trebuie s-o privim ca o mare bucurie, ea ne este prezentată totodată ca o disciplinare din partea Tatălui asupra copiilor Săi. Însă aceasta depinde din ce perspectivă o privim. Ce onoare deosebită şi ce mare bucurie este pentru noi, deoarece noi, suferind pentru dreptate, devenim asemenea lui Hristos; aceasta este în mâna Tatălui nostru un mijloc, ca să ne facă părtaşi gloriei Sale.

Sub acest aspect este privită aici suferinţa de către Pavel. Just şi măreţ este ce spune Pavel în privinţa aceasta. Deoarece destinatarii epistolei sale erau descurajaţi din cauza multelor necazuri, pe care le aveau de suportat, el îi mângâie remarcând că toate aceste suferinţe erau o disciplinare prin mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor, şi de aceea era o dovadă că ei erau fii şi nu copii nelegitimi.

Evrei 12.5: Şi aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: »Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El;

Accentul se pune pe „fii”. Numai fiii sunt disciplinaţi. Dacă vom ţine seama de aceasta, atunci nu vom preţui puţin disciplinarea din partea Domnului, şi nici nu vom fi doborâţi prin ea. Aceasta ar putea să-şi aibă cauza numai în necredinţă: cine desconsideră disciplinarea din partea Domnului, acela nu crede că aceasta vine de la un Tată iubitor, de aceea el este deznădăjduit. Dar dacă credem că Domnul disciplinează pe acela care îl iubeşte, şi că El biciuieşte pe orice fiu pe care îl primeşte (versetul 6), atunci vom înţelege că Domnul nu face nimic în zadar şi niciodată nu trimite ceva, care pentru noi nu ar fi de folos şi necesar. Atunci nu vom suspina sub disciplinare şi nici nu ne vom comporta ca şi cum disciplinarea nu ar însemna nimic. Atunci vom fi păziţi, să nu fim nici indiferenţi, şi nici să nu ne întristăm.

Deci disciplinarea este o dovadă că noi suntem fii şi că Domnul ne iubeşte. Căci „voi înduraţi suferinţa ca disciplinare”, spune Pavel, şi nu ca mânie din partea lui Dumnezeu. Suferinţele nu sunt o judecată a lui Dumnezeu, nu sunt o pedeapsă, ci disciplinare din partea unui Tată iubitor.

Evrei 12.7: Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de nişte fii: căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?

Copiilor străini eu nu le am nimic de zis, eu nu mă preocup cu ei; însă pe copiii mei îi educ, îi ţin sub disciplină şi îi pedepsesc, dacă este nevoie. În călăuzirea Sa prevăzătoare, Dumnezeu Se preocupă cu toţi oamenii, dar numai copiii Lui stau sub disciplină. De aceea lipsa disciplinării divine ar fi o dovadă că noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu, ci am fi copii nelegitimi (bastarzi) (Evrei 12.8). Nicidecum să nu ne lăsăm descurajaţi prin disciplinare, ea trebuie să ne fie spre bucurie şi mângâiere, deoarece prin ea noi aflăm cu câtă dragoste ne iubeşte Domnul.

Pe lângă aceasta, disciplinarea are o intenţie binecuvântată şi ea aduce roade minunate.

Evrei 12.9: Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?

Desigur: căci părinţii noştri după carne ne-au disciplinat pentru puţine zile, aşa cum gândeau ei că este bine, deseori probabil samavolnic; dar El, Dumnezeu şi Tatăl nostru în Hristos, ne disciplinează spre folosul nostru, pentru ca noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale (versetul 10). Tatăl nostru, care ne iubeşte, nu doreşte nimic mai mult decât aceasta. El este Tatăl sfânt şi El vrea să facă pe copiii Lui părtaşi sfinţeniei Sale. Prin disciplinare învăţăm să ne cunoaştem singuri, aşa cum vedem aceasta la Iov; ea ne păzeşte de abateri, aşa cum a fost ţepuşa în carne în cazul lui Pavel. Disciplinarea antrenează şi conştiinţa, aşa cum rezultă din istoria lui David. Prin aceasta răul este judecat şi înlăturat, şi noi ne curăţim, aşa după cum El este curat.

Cine a înţeles aceasta şi doreşte fierbinte după sfinţenia lui Dumnezeu (şi care creştin adevărat nu doreşte aceasta?), se va bucura de disciplinare, nu pentru că disciplinarea în sine ar fi cauza bucuriei, ci din cauza intenţiei şi efectului ei binecuvântat. Căci

Evrei 12.11: orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.

Disciplinarea nu poate fi altfel decât dureroasă şi o pricină de întristare, căci altfel la ce ar sluji ea? -, şi cum ar putea ea altfel să-şi atingă ţinta? Dar dacă suntem exersaţi prin ea, atunci ea dă rodul aducător de pace al dreptăţii, şi această cunoaştere ne face să ne bucurăm în necazuri şi să ne lăudăm în dureri. Pe baza acestui studiu minunat asupra disciplinării, Pavel îndeamnă pe evrei să-şi ridice mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi şi să creeze cărări drepte pentru picioarele lor, pentru ca cel şchiop să nu se abată de pe cale şi astfel să devină tot mai slab, ci mai degrabă să fie vindecat (Evrei 12.12,13).

Evrei 12.14: Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.

De aceea supuneţi-vă disciplinării din partea Domnului, care are loc spre folosul vostru şi spre sfinţirea voastră, şi nu vă lăsaţi abătuţi de la harul lui Dumnezeu, care v-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi vă educă ca pe nişte fii; nu lăsaţi să răsară în sufletele voastre vreo rădăcină de amărăciune cu privire la căile Domnului în disciplinare şi să vă neliniştească, prin care nu numai voi înşivă vă rătăciţi de la harul lui Dumnezeu, ci luaţi şi pe alţii cu voi; şi nu faceţi ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut (Evrei 12,15,16).

Această referire la Esau este ciudată şi în mod deosebit pentru un iudeu este potrivită şi aspră. Dacă veţi cădea de la harul lui Dumnezeu, atunci veţi ajunge, aşa atenţionează Pavel, în poziţia bărbatului care este aşa de dispreţuit şi de urât de poporul vostru. Nu contează ce alegi în locul lui Hristos; prin faptul că Îl părăseşti, ajungi în starea lui Esau cel păcătos. Esau stă înaintea noastră ca prototip al acelora care vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar lacrimile lor vor rămâne fără efect, ca şi ale lui Esau. Esau a venit prea târziu. Cu toate că el a cerut cu lacrimi fierbinţi binecuvântarea din partea tatălui său, el a fost respins (Evrei 12,17). Şi tot aşa aceia care dispreţuiesc harul lui Dumnezeu şi resping pe Hristos, nu vor găsi loc pentru căinţă; uşa se va închide, şi ei sunt excluşi şi tăiaţi de la orice binecuvântare.

În versetele următoare găsim o punere faţă în faţă demnă de admiraţie a Legii şi harului, a vechii perioade şi a noii perioade, a groazei de pe Muntele Sinai şi a binecuvântărilor Muntelui Sionului. Este un loc biblic cu totul deosebit. Citeşte-l cu atenţie, iubite cititor, şi savurează frumuseţea şi gloria lui (Evrei 12.18-24).

Sinai şi Sion – cei doi munţi foarte importanţi, sunt puşi aici faţă în faţă. Groaza Legii şi binecuvântările plăcute ale harului stau înaintea noastră. Când Dumnezeu, Domnul, S-a coborât în dreptatea Sa pe Muntele Sinai, ca să dea Legea Sa poporului Său, atunci semnele judecăţii au înconjurat muntele acesta; nu numai tot poporul se cutremura şi tremura şi a luat-o la fugă, rugându-se ca să nu li se mai vorbească, ci chiar şi Moise, mijlocitorul vechiului legământ, a spus: „Sunt îngrozit şi tremur!” -, aşa de îngrozitoare era apariţia. Cum putea fi altfel? Acolo unde Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa prezintă oamenilor decăzuţi cerinţele Sale drepte, acolo frica şi groaza trebuie să umple inima, căci nu este nimeni care să facă binele, şi de aceea toţi sunt sub blestem şi judecată.

Efectul revelării dreptăţii lui Dumnezeu asupra păcătoşilor nu poate fi altul. Dar când Israel a încălcat toate poruncile lui Dumnezeu şi chivotul legământului a părăsit locul lui; când poporul a păcătuit şi trebuia predat judecăţii, atunci Dumnezeu, Domnul, a intervenit în har, a ales pe David din seminţia lui Iuda, şi David a biruit pe iubusiţi, a cucerit cetatea Sion şi pe Muntele Sion a pus bazele construirii Templului. Pe locul unde a stat îngerul nimicitor, ca să lovească Ierusalimul, David a construit un altar pentru Domnul, şi pe locul acesta s-a ridicat mai târziu Casa Domnului, în care El S-a arătat în glorie în zilele lui Solomon. Când omul a eşuat desăvârşit în responsabilitatea lui, a venit Dumnezeu, Domnul, pentru ca în har să creeze o legătură nouă între Sine şi poporul Său. De aceea Pavel spune aici credincioşilor:

Evrei 12.18-22: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de muntele Sion.

Însă noi nu numai am venit de la Lege la har şi acum stăm în har, ci noi am venit şi de pe pământ în cer şi avem un loc deosebit în cer. Noi am venit la „… cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12.22b). Sion era cetatea Marelui Împărat, unde S-a arătat gloria lui Dumnezeu, dar nu era cetatea Dumnezeului celui viu. Cetatea Dumnezeului celui viu este Ierusalimul ceresc, ca să zicem aşa capitala Împărăţiei Dumnezeului celui viu, cetatea care are temelii al căror ziditor şi creator este Domnul Însuşi. Deci de pe pământ noi mergem în cer – din Sionul pământesc în Ierusalimul ceresc. Dumnezeu Se glorifică într-un fel în care nici îngerii nu s-au gândit.

Dar ajunşi în cer, noi ne aflăm în mijlocul a „zeci de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare”; şi acolo, pe acea scenă demnă de admiraţie, ochii noştri vor fi captivaţi de un subiect deosebit de minunat, despărţit şi mai presus de îngeri: „Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri” (Evrei 12.23).

Aceşti întâi-născuţi nu s-au născut în ceruri, ei nu sunt acolo localnici aşa cum sunt sfinţii îngeri, care au fost păziţi de Dumnezeu de cădere; ci ei sunt subiectul planului veşnic al lui Dumnezeu, aleşi înainte de întemeierea lumii, ca să fie sfinţi şi fără pată înaintea feţei lui Dumnezeu în dragoste. Ei sunt moştenitorii glorificaţi şi întâi-născuţii lui Dumnezeu, înscrişi în ceruri după planul Său veşnic. Ei nu sunt subiecte ale făgăduinţelor, cu toate că ei, cărora le-au fost reţinute pe pământ făgăduinţele, vor savura aceste făgăduinţe în cer; ci ei prin har aparţin cerului. Ei nu au o altă parte, nu au o altă patrie, nu au nici un alt drept de cetăţenie, decât cerul. Dumnezeu Însuşi le-a înscris numele acolo. Această poziţie de întâi-născut este poziţia cea mai sublimă care se găseşte. Adunarea, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu, ocupă în veşnicie poziţia cea mai înaltă.

Aceasta ne conduce de la sine la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acesta este privilegiul nostru minunat şi sfânt. Dumnezeu, judecătorul întregului pământ, este Dumnezeul nostru, în a cărui prezenţă sfântă noi ne simţim desăvârşit de fericiţi. În cartea Apocalipsa, cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii cetei de preoţi cereşti, înconjoară într-o linişte desăvârşită tronul Celui Atotputernic, ale cărui judecăţi fac să se cutremure pământul, şi înaintea scaunului de judecată apar toţi, cei vii şi cei morţi.

Acum ajungem la o altă ceată de fericiţi: „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aceştia sunt sfinţii vechiului legământ, care au fost recunoscuţi de Judecătorul drept ca fiind ai Săi, înainte de revelarea Bisericii; cei care şi-au terminat alergarea şi în luptă au obţinut biruinţa şi acum aşteaptă gloria. Dar nu numai ei vor fi binecuvântaţi; şi sfinţii de pe pământ vor primi binecuvântarea. Dumnezeu va face un legământ nou cu poporul Său Israel, nu în forma legământului pe care El l-a făcut cu părinţii lor, căci ei nu au rămas în acest legământ; ci Legea lui Dumnezeu va scrisă în inima lor şi li se vor ierta păcatele făcute sub legământul dintâi. De aceea noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), Cel care a făcut totul, ca să poată realiza acest legământ nou. Să observăm că nu se spune că noi am venit la un legământ nou, ci noi am venit la Isus, care este Mijlocitorul acestui legământ nou. Şi în sfârşit noi am venit la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel”. Sângele lui Hristos a fost vărsat pe pământ, ca şi sângele lui Abel prin Cain. Însă în loc ca el să strige după răzbunare, prin care Cain a devenit un blestemat şi un fugar pe pământ – un model potrivit al iudeilor, care sunt vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu – harul vorbeşte şi sângele vărsat al lui Hristos strigă după pace şi iertarea celor care L-au omorât. În această succesiune demnă de admiraţie a binecuvântărilor, sângele lui Hristos vine la sfârşit, deoarece el este fundamentul oricărei binecuvântări, atât al binecuvântării Adunării cât şi al binecuvântării sfinţilor Vechiului Testament şi al credincioşilor din Israel şi dintre naţiuni, care vor locui pe pământul nou.

Acolo unde astfel de binecuvântări bogate au devenit partea credincioşilor, ei trebuie să ia seama să nu respingă pe Cel care le vorbeşte. Căci dacă aceia nu au scăpat de judecată, cei care au respins pe Acela care pe pământ a împlinit cerinţele divine, cu cât mai puţin vom scăpa noi dacă ne îndepărtăm de Cel care vorbeşte din ceruri (Evrei 12.25). În perioada veche Domnul a vorbit pe pământ, acum El vorbeşte din cer. Atunci glasul Său a mişcat pământul; dar acum glasul Său „va clătina nu numai pământul, ci şi cerul” (Evrei 12.26). Aceasta este făgăduinţa Domnului. De aceea respingerea creştinismului a fost mult mai fatală decât încălcarea poruncilor Legii. Cine se îndepărtează de creştinism, acela se îndepărtează de singurul care poate face o nouă ordine a lucrurilor, de Împărăţia care nu va dispare şi nu va pieri, ci stă veşnic nemişcată.

Căci acolo unde toate izvoarele, din care au putut curge toate binecuvântările pentru oamenii de pe pământ, au fost otrăvite, şi unde cerul, reşedinţa puterii lui Dumnezeu, a fost murdărit prin căderea diavolului, acolo Dumnezeu, Domnul, va mişca totul şi va face să piară, şi va veni o creaţie nouă, în care locuieşte dreptatea. Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu deja atunci când El a adus pământul în starea lui actuală; căci

Evrei 12.27: lucrurile, care vor fi clătinate, au fost făcute ca să rămână cele neclătinate.

„Lucrurile mişcătoare” nu au fost făcute cu intenţia să rămână totdeauna aşa, ci cu scopul să dispară iarăşi şi în locul lor să vină „lucrurile care nu se mişcă”. Prima creaţie a fost făcută cu planul hotărât ca ea să fie înlocuită cândva de creaţia nouă, care este de neclintit şi rămâne veşnic.

În capitolul al treilea al celei de-a doua epistolă a lui Petru ni se face cunoscut în ce fel va avea loc această schimbare a lucrurilor mişcătoare. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au luat naştere din vechime cerurile şi pământul, constând din apă şi în apă; şi acestea sunt păzite prin cuvântul Său şi sunt păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi nimicirii oamenilor păcătoşi. Atunci cerurile vor pieri cu trosnete mari şi elementele se vor descompune în foc, după care apoi va lua naştere un cer nou şi un pământ nou, unde nu va mai fi apă. Elementele: apă, foc şi aer vor pieri, „şi marea nu mai era”, aşa citim în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 21.1).

Toate lucrurile de jos, tot ce ne atrage şi înşală inima, şi chiar şi toate privilegiile după carne, vor pieri. Noi primim o Împărăţie de nezguduit – o Împărăţie, care nu se schimbă, nu piere, nu se clatină, nu se termină, ci rămâne în veşnicie. De aceea Pavel încheie în felul acesta această serie de îndemnuri,

Evrei 12.28: De aceea, primind o împărăţie neclintită, să avem har, prin care să slujim plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă.

Numai harul ne face capabili să slujim plăcut lui Dumnezeu. Legea a arătat public, că nimeni nu este capabil să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, ci că omul este rău de neîmbunătăţit. Însă harul în Hristos Isus, care ne-a eliberat de blestemul Legii, ne face apţi de a face ce este plăcut lui Dumnezeu şi apţi să-I slujim cu respect şi cu teamă evlavioasă. Să ţinem cu tărie acest har, căci altfel pierdem această Împărăţie, pe care am primit-o, căci „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), care va judeca pe toţi care dispreţuiesc harul Său şi leapădă dragostea Sa.

 

Ce a însemnat Crucea pentru Satan

REFERINȚE: COLOSENI 2.13-16

Cel mai probabil, cuvintele Domnului Isus Cristos „S-a Sfârșit!” au stârnit bucuria iadului. Bucuria cauzată de moartea lui Isus a fost transformată însă în cea mai mare înfrângere pentru Satan. Dar să vedem ce spune Biblia despre această bătălie spirituală, nevăzută de ochii omenești, să vedem ce a realizat moartea pe cruce a lui Cristos.

1. CAPUL LUI SATAN A FOST ZDROBIT

    Geneza 3.15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată revelarea planului lui Dumnezeu programat în derularea istoriei cu veacuri înainte de a fi dus la îndeplinire. La o primă vedere nu-L regăsim în toate acestea pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, Cristos este sămânța ce avea să zdrobească capul nesupunerii Diavolului. În lucrarea Lui, Isus Cristos a avut parte la rândul Său de suferință (simbolistica zdrobirii călcâiului). În Vinerea Mare Fiul Celui Suveran a primit o lovitură puternică, dar în dimineața învierii, Dumnezeu și-a arătat puterea mareață.

2. LUCRĂRILE DIAVOLULUI AU FOST NIMICITE

Satan este un inamic ce a fost învins și va veni ziua când incapacitatea lui de a face rău va deveni totală. Textul din Romani 1.18-21 vădește faptul că nicio împotrivire în fața Creatorului nu va ramâne nepedepsită.

3. PUTEREA MORȚII A FOST ZDROBITĂ

   Evrei 2.14-15: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbavească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.” Frica de moarte este cea mai mare teamă pe care o au oamenii. Aceasta frică este folosită de către Satan pentru a ne ține sclavi. Moartea lucrează prin intermediul păcatului, întrucât prin el a intrat moartea în lume, dar acesta poate fi lăsat la picioarele Mântuitorului, iar El ne va elibera de ceea ce ne trage înspre iad.

1 Corinteni 15.26 afirmă cu tărie că, în cele din urmă, moartea ce ne este actualmente dușman, va fi nimicită. Pentru credincioșii eliberați de sub puterea păcatului moartea este pasul dintre Pământ și veșnicie: credinciosul închide ochii pe Pamânt și îi deschide în Cer.

4. PRIZONIERII DIAVOLULUI AU FOST ELIBERAȚI

   Luca 4.18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” Cine sunt cei captivi? Cei ce se află sub influența Diavolului, oamenii ce stau departe de prezența lui Dumnezeu.

Efeseni 2.1-7 sintetizează atât de bine ce se întâmplă cu omul ce se întoarce la Dumnezeu, prezintă transformarea ce are loc în inima și persoana omului schimbat. Isus Cristos a venit în lumea noastră pentru a ne elibera.

5. PUTERILE DEMONICE AU FOST DEZARMATE

A dezarma înseamnă a lua toate mijloacele de atac ale celui ce îți poate face rău. Biruința lui Isus a atras rușinea peste legiunile demonice. Aceștia mai au încă putere, însă doar atât cât le mai permite Dumnezeu și în masura în care noi înșine îi reînarmăm prin trăirea noastră în păcat. Romani 1.19-32 ne comunică faptul că omul ce se împotrivește influenței lui Dumnezeu va fi lăsat în cele din urmă în voia pornirilor sale, dar trebuie conștientizat pericolul la care se supune un astfel de om, acela de a se afla pe teritoriul celui necurat.

6. OSÂNDA LUI SATAN ESTE GARANTATĂ

Ioan 12.31: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
   Apocalipsa 20.10: „Și Diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Se ridică întrebarea: dacă Satan a fost deja învins, de ce mai există atâta răutate, de ce impactul Celui Rău este așa de pronunțat? Din punct de vedere juridic, Satan a fost judecat, găsit vinovat și osândit. El se află acum într-o perioadă de cauțiune, perioadă în care mai poate influența prin răutatea lui, mai poate distruge vieți, familii, destine veșnice și totul se realizează pe baza acceptării din partea oamenilor a acestor înșelătorii.

Crucea este locul unde Satan a fost învins:
– Efeseni 6.11-17. Metoda de a evita pericolul infuenței satanice este folosirea armurii lui Dumnezeu.
– Iacov 4.7. Porunca și promisiunea lui Dumnezeu: stați sub autoritatea Domnului, iar Diavolul va fugi de la voi! Nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu.
– Efeseni 6.18. Rugăciunea este necesară pentru o viață de biruință. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunea din grădina Ghetsimane. Repulsia față de păcat L-a condus în prezența Tatălui.
– Matei 10.32-33. Renunță la lucrările lui Satan și mărturisește-L pe Cristos în mod deschis. Frica, păcatul, nelegiuirea ne țin robiți în fața Diavolului.

Există o mare nădejde pentru cei răscumpărați. Dimineața învierii a adus victoria glorioasă. Căpetenia credinței noastre a înviat și l-a biruit pe Satan, iar această biruință ne-o dă și nouă.

(Sintezã a mesajului expus de pastorul Gigi Dobrin, duminică, 21 aprilie 2013)

Să câştigăm războiul împotriva răului…

Vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului.

Elder James J. Hamula

Vorbesc în această seară fraţilor mei din Preoţia aaronică. Dorinţa mea este de a vă ajuta să înţelegeţi mai profund cine sunteţi, care este scopul vostru în viaţă şi cum puteţi avea succes în împlinirea acestui scop.

Aţi venit pe lume în momentul cel mai important. Intrăm în etapele finale ale unui mare război. Acest război a început înainte de crearea lumii şi a fost continuat cu efecte groaznice de-a lungul istoriei lumii. Vorbesc despre războiul dintre discipolii lui Hristos şi toţi aceia care nu Îl recunosc ca Dumnezeul lor.1

Ioan Revelatorul a scris cu privire la acest război:

„Şi în cer s-a făcut un război: Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”.2

Satana a fost cel care a instigat acest război din viaţa premuritoare. El a făcut acest lucru, revoltându-se împotriva planului de salvare al Tatălui nostru pentru copiii Săi şi respingându-L pe Hristos care a fost desemnat să realizeze planul. În mod tragic, o treime dintre copiii Tatălui nostru l-au urmat pe Satana.3 Totuşi, două treimi nu l-au urmat. Voi, dragii mei prieteni, aţi fost printre aceştia şi, împreună cu ei, aţi venit pe pământ să continuaţi planul de fericire al Tatălui.

Din nefericire, războiul Satanei nu a luat sfârşit odată cu alungarea lui din cer. După cum observa Ioan, Satana şi discipolii lui au fost „[aruncaţi] pe pământ”4 şi au venit aici cu „mânie mare”.5 Dovada mâniei lor poate fi văzută în vărsarea de sânge şi ororile care l-au afectat pe om de la începutul timpurilor.

Atât de profunde şi intense au fost rănile făcute oamenilor încât Însuşi Dumnezeu a plâns când a văzut situaţia în care se aflau oamenii.6

Noi ne aflăm, acum, în ultimele zile ale acestei istorii temporale ale pământului. Într-o zi care va veni, Fiul Tatălui nostru se va întoarce pe pământ de unde a fost respins şi îl va revendica ca bunul Său.7 În acea zi, El îi va subjuga pe Satana şi legiunile lui şi va conduce o mie de ani în pace şi neprihănire.8 În aşteptarea acelei zile, Dumnezeu a restaurat împărăţia Sa pe pământ încă o dată pentru ultima oară. Această împărăţie este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.9

Când împărăţia lui Dumnezeu a fost stabilită pe pământ în timpurile trecute, oamenii cărora le-a fost încredinţată anterior nu au reuşit să o menţină. De această dată, totuşi este diferit. Promisiunea profetică arată că, de data aceasta, împărăţia lui Dumnezeu nu va fi pierdută, ci va birui lumea.10

Pentru a asigura succesul ei final, restaurarea finală a împărăţiei lui Dumnezeu a fost începută cu o putere spirituală nemaiîntâlnită,11 şi este susţinută de aceeaşi putere spirituală şi de ceva mai mult. Unii dintre cei mai curajoşi şi nobili fii şi fiice ai Tatălui nostru au fost rezervaţi pentru a veni în aceste ultime zile şi a munci pentru Tatăl nostru şi pentru Fiul Său. Curajul şi nobleţea lor au fost demonstrate în lupta pre-pământeană cu Satana. Acolo, „fiind lăsaţi să aleagă binele sau răul”, ei „au ales binele” şi au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”.12 Acestea sunt trăsăturile care sunt acum necesare pentru a susţine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ şi pentru a salva sufletele oamenilor de la intensificarea mâniei adversarului.

Acum, tinerii mei prieteni din cadrul Preoţiei aaronice, voi sunteţi aceşti fii curajoşi şi nobili ai Tatălui nostru! Voi sunteţi „forţa din casa [Domnului], luptătorii [Săi]”!13 Voi sunteţi acei care au ales binele triumfând asupra răului şi care au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”! Şi datorită istoriei voastre personale, vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului, să daţi dovadă de nespus de mare credinţă şi să realizaţi fapte bune – şi să munciţi în folosul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi al semenilor voştri!

Cu împărăţia lui Dumnezeu restaurată pe pământ şi cu intrarea voastră în lume, Satana ştie că „are puţină vreme”.14 De aceea, Satana strânge toate resursele pe care le are la dispoziţie pentru a vă ademeni să păcătuiţi. El ştie că dacă vă poate vârî în păcat, el ar putea să vă împiedice să slujiţi în misiune cu timp deplin, să vă căsătoriţi în templu şi să vă asiguraţi viitorii voştri copii în credinţă, toate acestea slăbindu-vă nu numai pe voi, ci şi Biserica. El ştie că nimic nu poate înfrânge împărăţia lui Dumnezeu „în afară de păcătoşenia poporului [Său]”.15 Nu faceţi această greşeală – voi sunteţi, acum, centrul atenţiei războiului său – voi, care căutaţi să „[păziţi] poruncile lui Dumnezeu şi [aveţi] mărturia lui Isus Hristos”.16

Acum, tinerii mei prieteni, voi trebuie să înţelegeţi că zilele noastre de acum şi zilele care stau în faţa noastră sunt „grele”.17 Cu privire la aceasta, preşedintele Boyd K. Packer a menţionat:

„Nu cunosc nimic altceva în istoria Bisericii sau în istoria lumii care să se compare cu condiţiile noastre prezente. Nimic din ce s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora nu depăşeşte în ticăloşie şi în depravare ceea ce ne înconjoară acum pe noi”.18

Referindu-se la pericolele din zilele noastre, nu intenţionez să vă inspir teamă, ci multă cumpătare. A fi cumpătat înseamnă să fiţi cinstiţi şi serioşi în evaluarea condiţiilor voastre şi să fiţi atenţi şi prevăzători în evaluarea consecinţelor acţiunilor voastre. De aceea, cumpătarea presupune o bună judecată, ca şi o organizare cumpătată. Nu este de mirare atunci că profeţii îi sfătuiesc pe tinerii băieţi să fie cumpătaţi.19 Amintiţi-vă de remarca lui Mormon prin care arăta că ceea ce i-a făcut pe cei 2.000 de soldaţi tineri să fie foarte eficienţi în luptă nu a fost doar curajul, puterea şi credinţa lor, ci şi „[cumpătarea]” lor.20 Mormon a preţuit o asemenea trăsătură, deoarece el însuşi a fost binecuvântat să o aibă. Mormon a fost acela căruia i s-au încredinţat cronicile sacre ale naţiunii nefite la vârsta de doar 10 ani, deoarece el era un „copil serios” şi „iute în a observa”21. Şi Mormon a fost acela care a menţionat că la vârsta de 15 ani a fost „vizitat de către Domnul” şi „[a] cunoscut din bunătatea lui Isus” deoarece el era „serios”22.

Deci, în timp ce intrăm în etapele finale ale războiului împotriva lui Satana, voi trebuie să fiţi cumpătaţi faţă de căile lumii, tinerii mei prieteni. Înţelegeţi că voi nu puteţi face uz de droguri, alcool sau de tutun. Nu puteţi participa la acte pornografice sau la alte activităţi imorale. Nu puteţi minţi, înşela sau fura. Nu puteţi folosi un limbaj înşelător, înjositor sau nedemn. Nu puteţi să vă pociţi trupul cu tatuaje sau alte perforări. Nu puteţi să faceţi aceste lucruri şi să fiţi victorioşi în lupta pentru propriul suflet, ca să nu mai vorbim de a fi un războinic curajos în marea luptă pentru sufletele tuturor celorlalţi copii ai Tatălui nostru.23

Înţelegeţi dragii mei tineri prieteni, că există o singură cale ca să câştigăm războiul împotriva Satanei şi aceasta este calea de a-l învinge în acelaşi mod în care a fost înfrânt la început. Când victoria a fost în final câştigată în războiul din cer, un glas tare s-a auzit declarând:

„Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui;

pentru că… ei [referindu-se la Mihail şi îngerii lui] l-au biruit [referindu-se la diavol] prin [1] sângele Mielului, şi prin [2] cuvântul mărturisirii lor; deoarece [3] ei nu şi-au iubit viaţa, dar au ţinut mărturia chiar până la moarte”.24 Nu uitaţi importanţa acestei declaraţii. Satana a fost învins la început prin (1) credinţă în Domnul Isus Hristos şi în sacrificiul Său ispăşitor, (2) prin mărturia despre El care a fost ţinută cu statornicie chiar până la sfârşit şi (3) prin dedicarea personală faţă de Domnul şi lucrarea Sa. Dacă acestea au fost mijloacele pentru a-l birui pe Satana la început, voi puteţi fi siguri că aceasta este singura cale sigură de a-l învinge acum.25

Acum, puteţi să vă întrebaţi cum se poate obţine credinţa, mărturia şi spiritul care sunt necesare pentru a-l învinge pe adversar. Permiteţi-mi să vă asigur că aceste calităţi le aveţi deja. Trebuie doar să le redobândiţi. În acest scop, daţi-mi voie să fac trei sugestii.

În primul rând, faceţi la fel cum a făcut tânărul Joseph Smith. Găsiţi un loc liniştit şi rugaţi-vă la Tatăl din Ceruri. Faceţi aceasta în mod regulat şi cu sinceritate. Rugăciunea este o condiţie premergătoare revelaţiei. Cu cât ne rugăm mai regulat şi mai sincer, cu atât mai frecventă este revelaţia.26 Când este primită, revelaţia asigură evidenţa sau asigurarea lucrurilor nevăzute, care reprezintă baza credinţei.27

În al doilea rând, învăţaţi să ascultaţi glasul Domnului aşa cum vă este dat. Glasul Său este slab, liniştit, asemănător unei şoapte.28 Este un glas care mai mult se simte decât se aude. El vine sub formă de gânduri, sentimente şi impresii. Pentru a auzi un asemenea glas, trebuie să fiţi liniştiţi şi calmi în sufletul vostru, alungând departe de voi gândurile fără rost şi râsul excesiv.29 Deşi poate nu vi se va părea uşor să vă disciplinaţi astfel viaţa, ascultarea glasului preţios şi iubitor al Domnului vă va susţine în fiecare circumstanţă şi, de aceea, merită orice efort.

În al treilea rând, supuneţi-vă cuvântul Domului aşa cum vă este dat. Cuvântul Său nu va aduce doar dragoste şi alinare, ci întotdeauna vă va instrui şi vă va corecta. Faceţi aşa cum vă invită să o faceţi, indiferent cât de greu vi se pare, şi faceţi aceasta acum. Respectând voinţa Domnului, acea cunoaştere despre El şi dragostea faţă de El revin în sufletul vostru îndrumându-vă să fiţi totdeauna mai dornici să renunţaţi la viaţa voastră şi să-L urmaţi.30

Dragii mei fraţi din Preoţia aaronică, acestea sunt zilele voastre! Nu le irosiţi! Fiţi cumpătaţi! Luaţi „scutul credinţei, cu care veţi… stinge toate săgeţile arzătoare ale răului”31. Apoi, „[luptaţi-vă] lupta cea bună a credinţei”32. Şi când aţi făcut totul, „[rămâneţi] în picioare”33 şi „veţi vedea salvarea pe care v-o va da Domnul”34. Vă asigur că salvarea Sa va veni, eliberându-vă pe voi şi pe cei ai voştri de fiecare rău. Mărturisesc astfel, în numele Domnului Isus Hristos, amin.

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

De ce nu trebuie să ascultăm de Satana

Era un început de ianuarie. Tocmai mă întorsesem acasă de la câteva conferinţe la care fusesem invitat ca vorbitor. În acea dimineaţă m-am trezit trist şi descurajat. Mintea mea era tulburată de gânduri, precum: „Viaţa mea s-a sfârşit. Deja mi-am trăit cei mai buni ani din viaţă. Lucrarea mea s-a sfârşit. Nu prea mai simt că Dumnezeu mă iubeşte.” De ce aveam asemenea gânduri? De unde veneau ele şi cum le puteam alunga? Către sfârşitul zilei eram din nou liniştit. Eram din nou încurajat în duhul meu şi plin de speranţă. Dar ce anume am cunoscut şi ce anume am făcut pentru ca acea schimbare să se producă? Acestea sunt lucrurile pe care doresc să le împărtăşesc în rândurile care urmează, pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi învinge teama sau descurajarea sau altă luptă spirituală care se abate asupra ta..

De-a lungul anilor mei de lucrare, am înţeles că există un duşman al sufletelor noastre. Nu-l vezi, dar el există şi stă la pândă. Textul din 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” Astfel, ne împotrivim lui rămânând tari şi încrezându-ne în ceea ce Dumnezeu spune în Cuvântul Său.

Cine este Satana?

Cine este, de fapt, Satana? El este cel pe care Scriptura îl numeşte „cel rău”. El nu este opusul lui Dumnezeu, ca şi cum Satana şi Dumnezeu s-ar afla la acelaşi nivel, dar în poli opuşi. Dumnezeu nu are rival, iar Fiinţa sa este deasupra oricărei alte existenţe. Satana nu este decât un înger care se află sub judecata lui Dumnezeu. El încearcă să aibă putere asupra creştinilor, dar Biblia spune că „Cel ce este în voi [în cei credincioşi], este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Cu toate acestea, Satana încearcă să îi descurajeze pe creştini. El ne ispiteşte să păcătuim şi încearcă să ne împiedice să-L credem pe Dumnezeu. El este vrăjmaşul nostru. Nu îl vedem, dar el există şi luptă împotriva noastră. Însuşi Iisus, în rugăciunea Sa, l-a rugat pe Tatăl să ne păzească de cel rău (Ioan 17:15).

În Biblie, sunt mai multe moduri în care se face referire la Satana: acuzatorul („pârâşul”), defăimătorul, tatăl minciunilor, ucigaşul, înşelătorul, vrăjmaşul. În Epistola sa către efeseni, apostolul Pavel scrie: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Este o realitate cu care noi suntem în conflict. În 2 Corinteni 2:11, apostolul Pavel afirmă că nu era în neştiinţă faţă de planurile celui rău. Prin urmare, nici noi nu ne putem permite să fim ignoranţi cu privire la aceste planuri.

De asemenea, nu trebuie să ne temem. Niciodată nu vei găsi încurajare, dacă îţi focalizezi atenţia asupra întunericului. Este adevărat, acest întuneric există. Dar îmi doresc ca tu să cunoşti biruinţa pe care o avem în Hristos, adevărul şi siguranţa ce ne sunt oferite.

Dar cum anume acţionează Satana? Ce face el? În primul rând, el urmăreşte să ne înşele, încercând să ne prezinte ceva drept adevăr, când de fapt este o minciună. Aceasta înseamnă înşelare. Dr. Neil Anderson (de la organizaţia „Freedom of Christ Ministries”) a făcut următoarea observaţie, foarte folositoare:

Biblia îl descrie pe Satana în trei moduri principale, numindu-l:

  • ispititorul (Matei 4:3)
  • pârâşul (acuzatorul) fraţilor (Apocalipsa 12:10)
  • tatăl minciunilor (Ioan 8:44)

Dr. Anderson a făcut următoarea remarcă: „Dacă ar fi să te ispitesc, ţi-ai da seama de acest lucru. Dacă te-aş acuza, ai cunoaşte acest lucru. Dar dacă ar fi să te înşel, aş reuşi, pentru că nu ţi-ai da seama. Puterea Diavolului este în minciună. Dacă îndepărtezi minciuna, îndepărtezi însăşi puterea celui rău.”

Cum lupţi împotriva Diavolului?

Cum ne împotrivim minciunilor Satanei? Să privim la ceea ce spune Dumnezeu. Astfel, vor fi momente când te vei simţi nevrednic ca şi creştin, pentru că, de exemplu, nu ai petrecut timp în rugăciune cu Dumnezeu; sau vei simţi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu într-o anumită privinţă şi te vei lupta cu gânduri, precum: „Dumnezeu trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât se prea poate ca El să mă fi abandonat”. Dar oare ce spune Biblia cu privire la aceste lucruri? „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6). Un alt text, la fel de important, este Romani 8:1 – „Acum, deci, nu este nici o osândire [condamnare] pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”

Sau este posibil să te macine următorul gând: „Dumnezeu nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă Dumnezeu m-ar iubi, eu nu m-aş confrunta cu toate aceste probleme”. Acest raţionament ar putea părea justificat, dar oare ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi…” (Ioan 15:9). Textul primei epistole a lui Ioan este foarte important pentru a înţelege ce anume înseamnă dragostea. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…” (1 Ioan 4:10). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).

S-ar putea de asemenea întâmpla să fii descurajat datorită unui păcat, iar Satana să te acuze în permanenţă, spunându-ţi că Dumnezeu nu te va ierta niciodată. Aceasta este o minciună. De unde ştim acest fapt? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Voi mai da încă un exemplu. Să presupunem că eşti atras de o anumită persoană, că se încheagă o relaţie, iar la un moment dat, această persoană îţi spune: „Nu ar fi nici o problemă să ne implicăm sexual în relaţia noastră, de vreme ce ne iubim atât de mult”. Dar ce anume spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la acest aspect? „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nepângărit…” (Evrei 13:4). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu…” (1 Tesaloniceni 4:3-5).

Nu trebuie să îngăduim ca sentimentele noastre, propriile noastre gânduri sau minciunile pe care ni le şopteşte Satana să stabilească ce anume este adevărat. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trece dincolo de ceea ce noi simţim, gândim sau vedem. Satana încearcă să întunece gândirea noastră, încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu urmăreşte de fapt să ne priveze de ceva ce ni se cuvinte. Dar Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a creat şi care ne-a iubit atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Atunci când te confrunţi cu minciunile Satanei, trebuie să cunoşti adevărul şi să stai lângă adevăr.

Pentru a fi eliberat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie întâi să-l cunoşti. Scripturile ne spun să ne împotrivim Diavolului, „tari în credinţă” (1 Petru 5:9). Credinţa nu este un sentiment. Ea reprezintă o alegere prin care decidem să Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt. Pentru a dobândi eliberare în lupta spirituală pe care o purtăm, luăm aceste gânduri, sentimente şi ispitiri şi le analizăm, întrebându-ne: „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate acestea?” În Ioan 17 este prezentată rugăciunea prin care Iisus mijloceşte pentru ucenicii Săi. După ce se roagă „Te rog… să-i păzeşti de cel rău”, ştii cum Îşi continuă El rugăciunea? „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Anterior în evanghelie, Ioan îl prezintă pe Iisus spunând: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Am descoperit cât este de important să ştim că suntem în Hristos. Pavel le scrie credincioşilor din Efes: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos… să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17-19). Dumnezeu locuieşte în noi şi ne dăruieşte astfel putere în trăirea credinţei.

Aşadar, atunci când ne dăm seama că suntem asaltaţi de gânduri rele referitoare la propria noastră persoană, la Dumnezeu sau la semeni, cum anume ne vom raporta la aceste gânduri? Textul din Efeseni 6:16 spune: „…luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Acest text afirmă că putem stinge TOATE săgeţile arzătoare ale celui rău. Aceste săgeţi sunt acele gânduri care s-au abătut asupra noastră fără să ştim de unde au venit – asemeni unor săgeţi aprinse. Remarcaţi faptul că apostolul Pavel spune: „luaţi scutul credinţei”. Acest lucru ţine de ceea ce noi trebuie să facem. Nu ne putem permite să avem o atitudine pasivă în lupta spirituală. Iacov 4:7 spune: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Trebuie să primim într-un mod activ ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dacă vei fi atacat cu o săgeată arzătoare, aceasta va ţinti mintea ta.

Te-ai gândit în vreo situaţie că nu ai avut cum să nu cedezi ispitei, ca şi cum diavolul ar fi încercat să te convingă că ispitei respective nu i se poate rezista? Un verset deosebit, asupra căruia îţi va fi de folos să meditezi în momentele de încercare, se găseşte în 1 Corinteni 10:13 şi îţi sugerez să îl înveţi pe de rost: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

A robi gândurile

Diavolul nu ne poate citi gândurile, dar el poate sădi gânduri în minţile noastre. În 2 Corinteni 10:5, apostolul Pavel afirmă: „…orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Atunci, care sunt gândurile pe care trebuie să le robim lui Hristos? Este vorba de acele gânduri care îţi vin în minte şi sunt în contradicţie cu ceea ce spune Dumnezeu despre tine, despre El Însuşi sau cu privire la alţi oameni.

Gândurile pot deveni acţiuni; acţiunile pot deveni obiceiuri. Şi totul porneşte de la un gând. Dumnezeu doreşte ca noi să ne încredem în Cuvântul Său mai mult decât ne încredem în sentimentele noastre sau în modul în care par a fi lucrurile la un moment dat. Valoarea de adevăr a Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra la orice eu aş putea gândi. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra a tot ceea ce eu simt şi deasupra a ceea ce nouă ni se pare ca fiind real şi adevărat. Biblia spune: „iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); iar David, într-unul din psalmi, mărturiseşte: „Cuvântul Tău… este o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

Iisus, pentru a sublinia cât este de important să asculţi şi să împlineşti ceea ce El spune, le-a dat ucenicilor o pildă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24-25). În cadrul unui discurs mai amplu, Iisus le spune ucenicilor: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11).

Putem înfrunta orice situaţie, orice gând sau sentiment, îndreptându-ne privirea spre Cel care este Stânca noastră (Psalmul 18:46), Cel care ne iubeşte şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Probabil că Satana va încerca să te ispitească, să te descurajeze, să te înfrângă. Dar el este un mincinos, iar noi trebuie să confruntăm minciunile sale cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când vom lua într-un mod activ scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne biruitori în Hristos.

„Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea,
care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea,
Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu,
Scutul meu de adăpost…”
(Psalmul 144:1-2)

„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns:
m-a izbăvit din toate temerile mele.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană,
dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”
(Psalmul 34: 1, 3-4, 8, 19)

„Frumos este să lăudăm pe Domnul,
şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta,
şi noaptea credincioşia Ta…”
(Psalmul 92:1-2)

Extras dintr-o carte scrisă de Ney Bailey şi publicată de WaterBrook Press, 2004. Toate drepturile rezervate. Nici o parte din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace, fără o permisiune scrisă. Acest articol poate fi împărtăşit şi cu alte persoane, în condiţiile în care este însoţit de această notă de copyright.

Ney Bailey este autorul lucrării Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press).

Este Ceasul de pe Urmă…

 Timpul Profetic al Bibliei Don K. Preston

Este Ceasul de pe Urmă

 

Don K. Preston

http://www.eschatology.org/

trad. Iosif Dragomir

 

Fără îndoială, Ioan 5 a anticipat un ceas final de încheiere, de finalizare, de desăvârşire – Ceasul Învierii. Acest ceas care vine va avea loc în „ziua de apoi” (din urmă) (Io. 6: 39, 40, 44, 54; 11: 24; 12: 48). Majoritatea comentatorilor insistă că ceasul din Io. 5: 28-29 şi „ziua de apoi” din pasajele precedente trebuie să fie ziua din urmă (ultima) a timpului. Deşi acest lucru nu este menţionat nicăieri în Biblie, el totuşi este presupus. Comentatorilor amilenişti le place să râdă de milenişti: „Nu pot exista zile după ultima zi. Dar dacă nu mai pot exista zile după ultima zi, atunci nu mai este timp pentru mileniu !!!!!! Prin urmare teoria mileniului cade!

În 1.Io. 2: 15-18 Ioan, acelaşi autor al Evangheliei după Ioan a spus, „lumea şi pofta ei trece … copilaşilor este ceasul de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” Autorul care în Evanghelie a anticipat venirea ceasului terminal, scrie în epistola sa că ceasul de pe urmă era asupra lor! Dacă nu pot fi „ceasuri” după „ceasul de pe urmă” avem o problemă serioasă! Ioan a scris acum 2000 de ani spunând că ceasul de pe urmă a venit. Totuşi au mai fost multe „ceasuri” de atunci!

Este uimitor cum exegeţii încearcă să disocieze (separe) ceasul final din Ioan 5 de ceasul de pe urmă din 1.Ioan 2. Stafford North argumentează că deoarece cuvintele „ceasul de pe urmă” în original nu are articol hotărât acesta înseamnă că „Ioan vorbeşte într-un mod calitativ sau de categorisire şi nu despre vreun ceas precis, definit”. Cu alte cuvinte, „Ioan nu a spus „acesta este ceasul de pe urmă” ci mai degrabă „acesta este un timp critic.” Pe lângă faptul că forţează întrebarea şi presupune un sfârşit al timpului, sugestia lui North dovedeşte mult prea mult. Articolul hotărât nu apare nici în Io. 5: 28! Ar sugerea North că deoarece articolul hotărât lipseşte aici aceasta ar indica că acel pasaj nu vorbeşte de ceasul terminal, al împlinirii?

Mai departe, în 1.Pet. 4: 17 Petru a spus, „suntem în clipa când judecata stă să înceapă”. Aici avem folosirea articolului hotărât. North presupune că dacă în 1. Ioan 2: 18 ar exista articol hotărât acest lucru ar indica faptul că împlinirea era aproape. Vrea el acum să sugereze că Petru spunea JUDECATA era aproape? Această problemă este ridicată şi de alte pasaje.

În Mat. 10: 15 Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei” decât pentru cei ce l-au respins. Vezi Mat. 11: 22, 24. Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru cei din Horazin, Betsaida şi Capernaum.” North aplică aceste texte la „sfârşitul timpului” deşi articolul hotărât lipseşte. Per logica fratelui nostru aceste texte nu se pot referi la „judecata finală.”

În Io. 2: 8 Ioan spune, „întunericul se împrăştie şi lumina adevărată răsare chiar”. Această metaforă este direct asociată cu venirea Domnului, Rom. 13: 11; 1.Tes. 5: 1-6 şi era o exprimare vie a conştiinţei escatologice a bisericii. Afirmaţia încrezătoare (inspirată) a lui Ioan că aceea zi deja strălucea (lumina răsărea) este egală cu a spune că venirea Domnului ( adică ceasul de pe urmă!) este aproape! În final, Ioan vorbeşte în mod specific de învierea atunci prezentă. În Io. 3: 14 el spune, „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentrucă iubim pe fraţi. Iar în 3: 1-3 el a anticipat consumarea, desăvârşirea acelei învieri. Învierea din 3: 9-10 şi 14 implică a deveni copii ai lui Dumnezeu iar cea din 3: 1-3 implică manifestarea înfierii. Nu două învieri ci una!

 

 

A Venit Ceasul Judecăţii Lui

 

Acelaşi autor care a scris despre venirea ceasului în Evanghelia lui Ioan şi a spus în prima epistolă că ceasul venise, deasemenea a scris şi cartea Apocalipsei. Amilenişti în general văd în această carte mesajul căderii Romei. Noi credem că acest lucru este incorect; cartea vorbeşte despe cucerirea şi distrugerea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8. Este de prisos să spui că Isus nu a fost răstignit în Roma! „Babilonul” a fost şi el plin de sângele vărsat pe pământ, Apo. 17: 6; 18: 24. Isus a identificat persecutorul profeţilor şi a apostolilor ca fiind Ierusalimul, Mat. 23: 31-39; Luc. 13: 33-34. Aşa cum toţi sunt de acord, Apocalipsa vorbeşte despre înviere. Acesta este „ceasul” învierii din Ioan 5. Ceea ce puţini par să observe este că învierea este zugrăvită în directă asociere cu căderea cetăţii unde Domnul lor a fost răstignit, Apo. 11: 8-19! În Apo. 14 Ioan are în vedere „ceasul” critic sau decisiv. Acest capitol prezintă imaginea unui înger cu Evanghelia veşnică ca să o vestească întregii lumi vers. 6. Mesajul Evangheliei este: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” vers. 6. Judecata este adusă asupra cetăţii Babilon, prigonitorul sfinţilor lui Dumnezeu Apo. 17: 6, 14 – care este aceiaşi cetate din Apo. 11: 8. Vremea judecăţii este momentul în care Cel ce seamănă cu un Fiu al Omului avea să vină pe nor să culeagă recolta, când secerişul pământului se va fi copt, Apo. 14: 14.

Există câteva lucruri de reţinut în acest text. Predicarea evangheliei în toată lumea este repezentativă pentru responsabilitatea bisericii de a predica evanghelia întregii lumi în generaţia lui Isus înainte de căderea Ierusalimului. În Mat. 24: 14 prezicând pieirea Vechiului Israel, Isus a spus: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Încheierea acestei misiunii avea să fie un semn pentru iminentul sfârşit al veacului Vechiului Legământ. Isus în mod pozitiv a declarat că Venirea Lui va avea loc în aceea generaţie, Mat. 24: 34. Pentru o întreagă generaţie Biserica primară a proclamat, în mijlocul persecuţiei, aceea judecată ameninţătoare. Apostolul Cilician a spus, „ziua se apropie” Rom. 13: 12 şi „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre” Rom. 16: 20. El a spus aceasta după ce a spus că evanghelia a fost propovăduită în toată lumea, Rom. 10: 18.

În 1.Cor. 10: 11 Pavel le spune creştinilor că ei trăiesc la sfârşitul veacului. În Tit 2: 11-13 acelaşi apostol spune că evanghelia a fost arătată (adusă la cunoştiinţa) tuturor oamenilor şi prin urmare ei aşteptau arătarea lui Isus Christos. Ceea ce vrem să spunem este că în Apo. 14 îngerul cu evanghelia veşnică şi mesajul ei de judecată iminentă, corespunde misiunii bisericii primare cu mesajul ei referitor la venirea lui Christos în Căderea Ierusalimului la AD 70 (Anno Domini 70). În Apo. 14 aceea judecată viitoare este numită „ceasul judecăţii Lui”. Este ceasul decisiv atât de esenţial altor scrieri ale lui Ioan.

Trebuie observat că Ioan îl numeşte literal „ceasul judecăţii Lui” (vezi Io. 5: 2428, 29). Articolul hotărât însoţeşte atât „ceas” cât şi „judecată”. Compară acest fapt cu comentariile lui Stafford North de mai sus. Urgenţa mesajului acelei judecăţi trebuie deasemenea accentuat. Mesajul era că judecata a venit. De fapt lui Ioan i s-a spus prin cele mai categorice expresii că viziunea lui avea să fie împlinită; „în curând” „vremea este aproape”; Isus avea să vină „în curând” Apo. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

Consecvența şi logica scrierilor lui Ioan cât şi concentrarea constantă asupra ceasului decisiv cuplate cu iminenţa din Apocalipsa, cere o ÎMPLINIRE a acelui ceas decisiv în primul secol. Ioan vorbeşte în 5: 24-25 despre începutul recoltei – pârga dacă vreţi – „vine ceasul şi acum a şi venit când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi CEI ce-l vor asculta vor trăi.” Apoi el vorbeşte de restul recoltei în vers. 28-29 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când TOŢI cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.” Mişcarea este de la „câţiva” (cei) care vor asculta şi vor trăi, înspre „toţi” care vor auzi unii pentru condamnare.

Apo. 14 conţine ideea identică. În vers. 1-5 îi găsim pe cei 144000 care sunt „cel dintâi rod pentru Dumnezeu”. Ei sunt cei răscumpăraţi. Ei urmează pe Miel – ei aud vocea Lui! În vers. 14-20 accentul este pus pe RESTUL recoltei şi pe condamnare exact ca în Io. 5: 28-29.

Paralela dintre Ioan 5 şi Apocalipsa 14 este prea evidentă ca să fie ignorată. „Ceasul care vine” din Ioan 5 este „ceasul judecăţii Lui” din Apocalipsa 14. Iar din moment ce Apocalipsa este atât de categorică în ce priveşte iminenţa acelei judecăţi ameninţătoare, trebuie să vedem că acel decisiv „ceas care avea să vină” din Io. 5: 28-29 nu era un eveniment îndepărtat cu milenii de zilele lui Isus, ci urma să apară în generaţia Sa. Faptul că Apocalipsa, în special cap. 14 vorbeşte de judecata din AD 70 împotriva lumii Israelului Vechiului Legământ este ilustrată în câteva moduri. În vers. 20 ea spune „teascul a fost călcat în picioare afară din cetate” – acest termen „afară din cetate” este aproape un termen tehnic pentru a identifica Ierusalimul. Vezi Evr. 13: 12-13.

Mai departe scriitorul spune că sângele rezultat din judecată a curs pe o lungime de 1600 de stadii – 296 km. Aşa cum mulţi comentatori au observat, aceasta este lungimea ţării lui Israel. Aceasta este o expresie codificată prin care nu numai se simbolizează natura groaznică a suferinţei iminente, ci se şi exprimă sferea de acţiune a ei. Trebuie oare să credem că scriitorul a exprimat judecata în termeni care ar aduce în minte pe Israel când el de fapt are în vedere Roma? În Apo. 14, găsim la fel ca şi în 1.Ioan şi Evanghelia după Ioan, ameninţătorul ceas decisiv. Atât în 1. Ioan cât şi Apocalipsa găsim indicatori temporali categorici spunând că ceasul împlinirii era iminent.

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.