EDIFICIUL NOSTRU MORAL S-A PRĂBUȘIT  de Anthony Esolen; PROBLEMA ALTERNATIVEI NEW AGE,de Walt Garlington; PIERRE MANENT: ESTE TIMPUL SĂ NE TREZIM! de Eugénie Bastié; DE CE ESTE ȘCOALA „FETIȘUL” VREMURILOR NOASTRE? de Annie Holmquist; A ȚINE SCLAVII FERICIȚI, de Joseph Sobran;DIFERENȚA DINTRE EDUCAȚIA MODERNĂ ȘI CEA CLASICĂ, de Annie Holmquist;BOMBARDAMENTUL CU INFORMAȚII ESTE O ARMĂ PSIHOLOGICĂ, de James Corbett;PERICOLUL MINȚII DESCHISE, de Chuck Chulberg; EDUCAȚIA ELIBERATOARE , de Cheryl Swope; OCCIDENTUL ȘI-A PIERDUT VIRTUȚILE, de Paul Kingsnorth; 10 MITURI DESPRE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ  DEMONTATE ÎNTR-UN MINUT; CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran; ZGÂRIE-NORII DE AZI RĂNESC CERUL ȘI STRADA, de Sir Roger Scruton;ÎNTREBĂRI INTERZISE, de Anthony Esolen; A PREFERA RATAȚII , de Theodore Dalrymple;DRUMUL SPRE TOTALITARISM;PRESA ȘI CAUZA PIERDUTĂ A BOLȘEVISMULUI; FURTUNA CARE VINE;DUMNEZEU ȘI ȘTIINȚA, de Clark Carlton;BALAURII APROAPE CĂ EXISTĂ, de Jonathan Pageau; CJ HOPKINS: A SCHIMBA RADICAL SOCIETATEA DIN CAUZA UNUI VIRUS ESTE O DEMENȚĂ  ;PAIE ÎN OCHI; ÎN AȘTEPTAREA PRIGOANEI…

Hai, tot prin haos- la pescuirea finala… ANALIZĂ USR și privatizarea companiilor de stat. Cum reușesc investitorii străini să acapareze industria națională …“TVR plateste un mascarici cu 40 de mii de euro pe luna, cand salariul unui profesor este de 700 lei!” Grid Modorcea ne cere sa evadam din subteran…“TVR plateste un mascarici cu 40 de mii de euro pe luna, cand salariul unui profesor este de 700 lei!” Grid Modorcea ne cere sa evadam din subteran; Investigatii cenzurate. La Romania libera? Anchete jurnalistice interzise in presa. Ce-i uneste pe Ponta, Udrea, Nastase, Voiculescu si Basescu; Investigatii cenzurate. La Romania libera? Anchete jurnalistice interzise in presa. Ce-i uneste pe Ponta, Udrea, Nastase, Voiculescu si Basescu;Mariana Nicolesco In Memoriam Nicolae Herlea: “O voce de o nobleţe unică” …Corespondenta de la New York: Romania nu mai gaseste firul Ariadnei; Ce aveti cu Petre Tutea, tovarasi?!

Petru Romoșan: “Va fi o bombă când se vor publica dosarele lui Mircea Zaciu de la Securitate!”… Pentru posteritate, Lista Onanistilor lui Basescu vs Guristii. EvZ si 22  pentru presa “de partid si de stat – “Strans uniti in jurul Conducatorului iubit …Asa se prosteste poporul cu aurola-ciferul -AUR, acuzat că a înscenat incidentul cu cerneala: George Simion și-a dorit victimizarea. E doar pentru naivi chestia asta…Primarul din Suceava (incurabil),pentru castiguri marsave,prosteste (cu niste mortaciuni microboase,desi prin primirea lui Hristos cel inviat suntem vindecati pe veci… ) poporul necajit,adormit,aghezmuit,omorat cu idolatrii si cu alte popisme- susține că are ”statistici” care demonstrează minunile săvârșite de moaște: Sunt oameni care s-au vindecat; BILET DE LUP. Drama deportatilor din Romania si Basarabia in Siberia, intr-un film documentar realizat pe “Drumul oaselor”, pana in Gulagul sovietic…Gabriela Berbeceanu: Oameni de valoare versus oameni fără umbră… Despre un reporter la sfarsitul lumii: Cornel Nistorescu…Ruşii şi Blestemul tranziţiei- Inima de Caine Bulgakov-Prof. Ilie Badescu despre cum a fost jefuita Romania: Războiul logistic si reforma oligarhica;Celebrul medic psihiatru Aurel Romilă: “Psihopaţii au ocupat toate posturile-cheie în ţară. Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”;Corneliu Vlad: O epopee a României penale numită Corupțiada. Se poate o operatiune “Mâinile curate” in Romania?“Ce e mai grav, oameni, buni ?…”IPS Teofan despre martirii inchisorilor comuniste, la Academia Romana: “Libertatea închisorilor şi închisoarea libertăţilor”…  Acesti cominternisti care au distrus si distrug Romania. Adrian Majuru despre leninistii Roman – Neulander, Cosaşu – Rohlich, Severin, Melescanu, MRU, Nastase, Zanc, Stelian Tanase si Dan C. Mihailescu

 

CINE SUNT JURNALIȘTII PE CARE VÎNTU REGRETĂ CĂ I-A PLĂTIT „CU MULT PESTE VALOAREA LOR”; Radu Banciu: Prost e ăla care nu cere. Tăriceanu a cerut două milioane, până la urmă s-a negociat ca în piață la gogoșari și s-a ajuns la un million…SOV ANUNȚĂ CĂ ARUNCĂ ROMÂNIA ÎN AER! VÎNTU a filmat toate întâlnirile cu oameni politici și jurnaliști și a scos imaginile din țară!Gogosi- Fermele româneşti dau faliment şi copiilor noştri li se dă la şcoală lapte din Polonia şi Ungaria…DOCUMENTUL SECRET DE LA SANKT PETERSBURG SPULBERA PROPAGANDA SOVIETICA A MOLDOVENISMULUI!TRADATORII…Cutremur de proporții. Masoneria CONDUCE din umbră România. Dovezi edificatoare despre Năstase, Băsescu și Ponta…Cea mai mare societate a lui Porumboiu, acuzată că a încasat  ilegal subvenţii, pentru animale care figurau decedate…România furată. Două miliarde de euro, rumegate de vacile de lux ale României- S-a umplut tara de vaci si boi de lux,care fura banii contribuabililor-prin sifonarea subventiilor,chiar si pentru animale moarte-contra voturi…Afacerea cladita pe hotie,minciuna,fesenie/actorie etc devine praf si pulbere…VIDEO Mărirea și decăderea imperiului agricol al lui Adrian Porumboiu. Partea I: Legătura din Singapore și investitorii elvețieni de limbă rusă

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 VIDEO Mărirea și decăderea imperiului agricol al lui Adrian Porumboiu. Partea I: Legătura din Singapore și investitorii elvețieni de limbă rusă

 

În urmă cu 30 de ani, Adrian Porumboiu, fost arbitru internațional și cunoscut om de afaceri din România, a pus bazele celei mai mari exploatații agricole din Vaslui, aducând împreună companii precum COMCEREAL, AGROCOMPLEX și RAGRO.

 

Racova Com-Agro-Pan și afacerile dubioase ale lui Porumboiu

Dispunând de notorietatea câștigată prin prisma arbitrajului, în megalomania lui, Adrian Porumboiu a înființat un imperiu în agricultură – Racova Com-Agro-Pan – un colos care se baza pe mai mult de 50.000 de hectare de teren agricol, în marea lor majoritate arendate de la oameni simpli. Porumboiu se extindea în mai multe domenii profitabile – de la silozuri de depozitare cereale și industria de morărit, la fabrici de biodiesel și ferme de bovine.

 

După perioade de creștere economică și de investiții, realizate cu bani împrumutați de la instituții creditoare, au urmat decăderea și scadența pentru modul haotic în care business-ul a fost creat și condus. Ușile și accesul la surse de finanțare se închid una câte una, astfel încât, în 2014, Porumboiu consideră că a găsit soluția salvatoare: un fond de investiții dispus să îl finanțeze, EFA Group, situat tocmai în îndepărtatul Singapore, destinație turistică a celor pasionați de pariuri sportive ilegale.

 

Fondul acordă o finanțare substanțială pentru continuarea activității mastodontului care genera creșteri doar în discursurile publice ale proprietarului. La 5 ani de la apariția noului finanțator, nu mică ne este mirarea să aflăm că ultimul film regizat de fiul lui Adrian Porumboiu, a fost filmat și în Singapore. Să fie oare o simplă coincidență? Un exemplu că trăim într-o eră a globalizării și internaționalizării?

 

Întorcându-ne la situația colosului care nici cu fondurile singaporeze nu reușește să supraviețuiască, aflăm că, în 2015, afacerile sunt vândute contra fabuloasei sume de 300 de lei către un alt investitor – o societate înregistrată în Elveția, în care limba vorbită prin birouri este rusa. Venirea noului investitor nu a însemnat redresarea afacerilor și achitarea tuturor datoriilor, ci a dus la acumularea de noi datorii și, poate cel mai dureros, a însemnat neplata arendei către proprietarii de terenuri. În loc să încerce redresarea imperiului creat de Porumboiu, noii proprietari ai afacerii nu au căutat decât să obțină cât mai mulți bani din valorificarea a tot ce putea fi vândut. Drept urmare, începând cu 2018, rând pe rând firmele intră în insolvență.

 

Vânzarea afacerii nu a reprezentat decât primul pas din ceea ce se dovedește a fi un plan bine gândit, regizat și pus în aplicare de fostul mare arbitru. Scăpat de societățile pline de datorii, acesta înființează pe numele surorii sale, MOPAN Suceava, prin care cumpără la prețuri derizorii active din fostele fabrici și ferme, atât de necesare pentru continuarea afacerilor. Etapa următoare a planului a fost îndepărtarea de la conducerea firmelor aflate în colaps a investitorului strategic vorbitor de limbă rusă. Tot ceea ce mai deținea acesta, în mare parte datorii răscumpărate de la bănci, este acum cumpărat de o societatea din Timișoara care aparține lui Dragoș Gâlea, finul lui Porumboiu. În acest mod, întregul proces de insolvență al societăților este controlat de Adrian Porumboiu care preia aproape gratis și ultimele active funcționale.

 

Porumboiu fentează prin manevrele sale, executarea silită solicitată de Exim Bank, prin care banca încearcă recuperarea unei datorii de 78.000.000 de lei, adică 780 de miliarde de lei vechi din averea personală a acestuia.

 

Cel mai important lucru din povestea noastră este că oamenii simpli au fost uitați cu desăvârșire de acești păpușari din stânga și din dreapta Prutului. Astfel, Vasluiul rămâne în continuare un pol al sărăciei, un județ uitat de lume, în care oamenii sunt captivi într-o piesă de teatru sinistră, dirijată de regizorul Adrian Porumboiu.

 

/////////////////////////////////

România furată. Două miliarde de euro, rumegate de vacile de lux ale României- S-a umplut tara de vaci si boi de lux,care fura banii contribuabililor-prin sifonarea subventiilor,chiar si pentru animale moarte-contra voturi

 

Peste 200 de milioane de euro pe an a pompat Ministerul Agriculturii într-un program care ar fi trebuit să sporească numărul vacilor din România. Doar că ferme fără nicio bovină au primit ajutoare de stat, iar subvenţiile au ajuns şi la peste 1.000 de euro pentru un singur animal. Şi aşa se face că numărul vacilor a scăzut în ultimii patru ani cu peste un sfert de milion. Ministrul Agriculturii refuză însă să schimbe modul în care sunt împărţite subvenţiile, pe motiv că nu-l lasă Comisia Europeană. Nu e adevărat, au precizat, pentru Digi24, oficialii europeni.

 

 

Foto: Gulliver/GettyImages

Subvenţii record de peste 1.000 de euro pe vacă şi ajutoare de stat care se dau pentru ferme fără bovine sunt câteva dintre secretele bine ascunse ale modului cum Ministerul Agriculturii a împărţit subvenţii care până în 2020 ajung la aproape 2 miliarde de euro în zootehnie.

Scopul investiţiilor a fost creşterea numărului vacilor, însă în ciuda celor peste 200 de milioane de euro pompate anual, din 2013 şi până în iulie 2017 numărul bovinelor a scăzut cu peste un sfert de milion de capete.

Oficialii din ministerul Agriculturii, în frunte cu ministrul Petre Daea, nu vor să schimbe sistemul de împărţire a subvenţiilor, motivând că nu îi lasă Comisia Europeană. Însă, oficialii europeni au transmis Digi24 că acest lucru nu este real, iar statul român poate modifica oricând condiţiile discriminatorii prin care se împart subvenţiile.

 

România se împrumută cel mai scump din UE

Marian Minciună este cioban şi văcar în satul Călăreţi, comuna Tămădăul Mare, judeţul Călăraşi. Creşte 100 de oi, trei vaci şi doi boi. Animalele sunt singurele care îl ajută să pun mâncarea pe masă pentru cele cinci guri din familia sa.

 

– E greu! Ce să mai mâncăm, noi murim de foame. E viaţa grea.

 

Mama lui Marian vinde în fiecare zi lapte şi brânză, la piaţa din Fundulea, pentru bani de facturi şi pâine.

 

 

– Câteodată se vinde, câteodată nu se vinde. Sâmbăta merge mai bine. Câteodată nu fac nici bani de pâine! E greu, dar nu avem ce face.

 

Un milion de fermieri fără subvenții europene

 

Matei Gheorge este şi el un mic fermier din Călăreţi. În sat, doar el şi Marian îşi mai permit să ţină câte trei vaci. Creşterea bovinelor a devenit o ocupaţie tot mai grea şi mai rară pentru ţăranii români, în lipsa furajelor sau islazuri comunale.

 

Povestea celor doi se multiplică până la un milion. Sunt ţăranii care au cel mult trei-patru animale în curte. Pentru ei, statul dă o subvenţie de 450 de lei pe an.

 

În România, sunt însă şi animale de lux pentru care proprietarii primesc de la stat subventii de minimum o mie de euro, de două ori mai mari ca pretul unui animal matur vândut la târguri. Există fermieri care primesc patru subvenţii diferite pentru creşterea unui singur animal: sprijinul cuplat zootehnic, ajutorul naţional pe cap de animal, cel pentru producţia de lapte şi subvenţia pentru motorină.

 

„Societatea se numeşte Agroserv Măriuţa, suntem în judeţul Ialomiţa, comuna Dragoeşti, la ferma de vaci. Începând cu 2015, asta a fost primul an, a fost 900 de euro, pentru 2016 a fost 700 şi ceva de euro, pentru anul acesta pare că va fi de 450 până în 500 de euro”, spune Nicuşor Şerban, fermier şi preşedintele Asociaţiei Crescătorilor Holstein.

 

Nicuşor Şerban are o fermă cu 900 vaci din rasa Holstein. A primit bani, atât în 2015, cât şi în 2016. Dar doar pentru mai puţin de un sfert dintre ele a încasat subvenţia de lux.

 

Pentru rasele de lapte şi cele de carne statul acordă, anual, în total subvenţii între 100 şi 114 milioane de euro. Pe hârtie, banii trebuiau să ajungă pentru 300 de mii de animale.

 

Nicuşor Şerban, fermier: Din păcate nici în primul an, nici în al doilea şi nici în al treilea nu s-au adunat 300.000 de vaci eligibile pentru aceast subvenţie, aşa că subvenţia a fost extrem de mare, extrem de bună.

 

Banii s-au împărţit la maximum 100.000 de vaci din cele 300.000 estimate atunci când a fost notificată Comisia Europeană şi aşa s-a ajuns la sume foarte mari pe cap de bovină. Asta în timp ce majoritatea animalelor nu aveau ce mânca.

 

Şi mai câştigaţi au fost crescătorii de vaci din rasa Bălţata Românească. În 2015, subvenţia europeană a fost de 1.312 euro, iar anul trecut de 900 de euro. Atât ar fi putut primi şi Marian Minciună, dacă vaca lui ar fi fost într-o asociaţie acceptată de autorităţi şi ar fi fost învăţat să-şi facă un SRL sau PFA. Cu banii primiţi doar subvenţie, Marian spune că ar fi putut să cumpere încă vreo câteva vaci în plus şi să îşi dezvolte afacerea.

 

Marian Minciună: Nu mai spun nimic că se aude. E greu, e foarte greu, nu ai mâncare, nu ai sărbătoare, mergi pe brazdă, plouă-ninge eu după ele. Am avut zece vaci şi mi-am oprit trei, dacă veneau ajutoarele astea poate nu le mai dădeam, făceam şi eu o treabă, puteam să mai plătesc şi eu un om să mă ajute la treburi, că uite trebuie nutreţ, trebuie rânit, trebuie multe. Că te ajuta statul îţi dai seama că îţi deschide sufletul să mai opreşti, să mai creşti.

 

Criteriile de stabilire a bunăstării vacii româneşti pe banii Uniunea Eurpeană s-au bătut în cuie la Bucureşti, prin ordinul ministrului Daniel Constantin, semnat de secretarul de stat George Octavian Turtoi.

 

Ca să primesti banii, trebuia să ai între 10 şi 250 de vaci din aceeaşi rasă şi, cel mai important, să faci parte dintr-o asociaţie care deţinea un Registru Genealogic al rasei repective.

 

Registrul Genealogic este de fapt o bază de date care conţine datele animalelor membrilor asociaţiilor. În Registrul Genealogic sunt trecuţi înaintaşii unui animal, cei doi părinţi şi bunicii mamei, asta pentru a proba rasa animalului. Pentru întreţinerea acestor baze de date, statul acordă asociaţiilor anual un ajutor financiar care ajunge pănă la alte 5-10 milioane de euro.

 

Reporter Digi24: S-a negociat la nivel european un anumit sprijin cuplat. Ce înseamna asta?

 

Daniel Constantin, ministru al Agriculturii în perioada 2012-2015: Că din bugetul de un 1,6 miliarde de cât a fost în 2015 să rupem 13% din plata directă şi să ducem la plata cuplată din sectoarele deficitare. România a notificat la 1 august 2014, pe perioada mandatului meu, lista cu sectoarele pe care noi le considerăm deficitare… înseamnă ceva, 13% din 1,6 miliarde înseamnă 208 milioane de euro. Din cele 208 milioane s-au stabilit anumite criterii importante, la producţia zootehnică am stabilit să acordăm sprijin pentru sectorul de ovine, caprine şi bovine. Desigur, la bovine cu două categorii, vacă de lapte şi vaca de carne. Ce s-a întâmplat în 2015. Noi am calculat aceea sumă şi am pus în faţa fermierilor tabelul cu sprijinul până în 2020 calculând că la vaca de carne să acordăm 300 de euro din bani europeni plus sprijinul de la bugetul de stat care era de 90-100 de euro. La vaca de lapte, pentru că acolo mai au şi alte forme suplimentare de ajutor, 250 de euro. L-am raportat la numărul de animale. Din 300.000 de capete pe care noi le calculasem iniţial au fost înregistrate în registrul genealogic doar 30.000, dacă tu greşesc.

 

Subvenții pentru vacile de lux

 

Practic, în loc să se impartă o sumă la cât mai mulţi văcari, 110 de milioane de euro au fost oferite la câteva zeci de mii de crescători de bovine. Daniel Constantin susţine însă că vina pentru apariţia subvenţiei de lux de 900 şi 1.300 de euro o poartă ministrul din 2016, Achim Ichimescu.

 

Astfel, o vacă înghite între 900 şi 1.312 euro din subvenţia europeană denumită sprijinul cuplat zootehnic.

 

Daniel Constantin: Atunci conducerea a spus că mărim suma pe cap de animal, nu ştiu ce aş fi făcut eu în locul ministrului din 2016, dar sigur se putea găsi soluţii mai bune.

 

Altfel spus, un fermier membru al unei asociaţii cu cărţi de rasă, care avea singur sau cu alţi asociaţi, zece vaci, primea între 9.000 de euro şi 13.000 de euro, în timp ce un alt crescător cu zece sau mai multe animale, dar care nu era membru în vreo asociaţie, nu primea subvenţia.

 

Zoltan Haller, la Asociaţia Crescătorilor de Vaci Bălţata Românească, Constantin Neaţă Împăratu, la Asociaţia Generală a Crescătorilor de Taurine din România, Nicuşor Şerban, Asociaţia Crescătorilor de Vaci Holstein RO, şi Claudiu Frânc, Federaţia Crescătorilor de Bovine din România, sunt preşedinţii asociaţiilor care au accesat fondurile europene şi care au avut acces la oficiali din Ministerul Agriculturii.

 

Numele asociaţiilor fericite ai căror membri au primit subvenţii de lux sunt:

 

Asociaţia Crescătorilor de Vaci Balţata Românească

 

Asociţia Generală A Crescătorilor de Bovine

 

Asociaţia Crescătorilor Holstein RO

 

Asociaţia Crescătorilor de Bovine din România

 

Reporter Digi24: Care a fost relaţia dumneavoastră cu reprezentanţii asociaţiilor?

 

Daniel Constantin: Întotdeauna am avut parte de un parteneriat cu toţi cei care au fost reprezentanţii fermierilor.

 

Reporter Digi24: Stiţi că la sprijinul cuplat ei au impus această regulă, cine nu face parte dintr-o asociaţie nu primeşte sprijinul cuplat.

 

Daniel Constantin: Lucrurile sunt asemnătoare, însă nu tocmai exact. Anumite asociaţii primesc cărţile de rasă în care se înscriu rasele respective, era o condiţie să le legăm de o calitate, nu putem urmări performanţa genetică a celor care nu sunt înscrise. Condiţia pe care am negociat-o cu Uniunea Europeană era să ducem banii în îmbunătăţire.

 

Subvenția prea mare

 

Nu întotdeauna relaţiile dintre preşedinţii asociaţiilor şi demnitarii din minister au fost principiale. Zoltan Haller este trimis în judecată de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru că a fost de acord ca foştii secretari de stat de la Agricultură, Virgil Laurenţiu Găman şi Nagy Tamaş să încaseze o mită printr-o societate pe care o controla. În ianuarie 2015, DNA i-a reţinut preventiv pe cei doi şi în aceeaşi lună I-a trimis în judecată sub acuzaţia că au primit o mită de 40.000 de euro. Haller este si el judecat pentru complicitate la trafic de influență, fals în înscrisuri și spălare de bani.

 

Virgil Octavian Găman este un apropiat al fostului ministru Daniel Constantin, acesta preluând în acest an funcţia de administrator în firma de consultanță DG Advisory Parners, înfiinţată de Daniel Constantin şi George Turtoi, după ce au părăsit Ministerul Agriculturii.

 

În timp ce Nagy Tamaş era chiar secretarul de stat din Minsiterul Agriculturii care era responsabil de domeniul zootehnic

 

Zoltan Haller: Va veni o vreme şi când voi vorbi despre acest caz. În instanţă se va decide dacă sunt vinovat sau nu, este tot ce pot să spun.

 

Subvenţia de lux, negociată de Daniel Constantin şi reprezentanţii asociaţiilor crescătorilor de bovine, a stârnit mânia Comisiei Europene. Oficialii europeni erau nervosi că autorităţile române acordă subvenţii de 4-5 ori mai mari ca în Franţa, spre exemplu.

 

Adrian Pintea conduce, din septembrie 2016, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură.

 

Adrian Pintea: Este cea mai mare subvenţie care s-a acordat în Europa.

 

Reporter Digi24: Aţi primit un fel de atenţionări de la Uniunea Europeană pentru că subvenţia este de 3-4 ori mai mare ca în Franţa?

 

Adrian Pintea: Da, au venit tot felul de atenţionări şi recomandări de la Comisia Europeană, dar împreună cu ministerul s-au închis toate cele aceste neînţelegeri.

 

În urma recomandărilor primite de la Bruxelles, autorităţile române au permis mai multor fermieri să beneficieze de subvenţiile de lux, scăzând limita de la 10 vaci, la cinci animale. Însă, cum solicitanţii trebuiau să fie şi membri ai unor asociaţii recunoscute, numărul celor care beneficiază de subvenţie a crescut doar până la 100.000. Subvenţia a rămas tot cea mai mare din Europa – 1.220 de euro, pentru rasa de Balţată, şi 820 de euro pentru rasa de lapte, Holstein.

 

Subvenția pentru vaci moarte

 

Pe lângă subvenţia record de la Uniunea Europeană, crescătorii cu vaci de lux beneficiază şi de un ajutor de la bugetul naţional, de 97 de euro pe cap de animal. Banii se acordă, timp de 7 ani, pentru efectivele de vaci declarate ca existente într-o fermă la 31 decembrie 2013, indiferent dacă vacile mai sunt sau nu în ferma respectivă după această dată.

 

Regulile de acordare a ajutorului tranzitoriu pe cap de animal a fost instituit tot în timpul mandatului ministrului Daniel Constantin.

 

Nicuşor Șerban, președinte de asociație de bovine: Numai în România se poate întâmpla, şi anume se dă subventie şi o subvenţie consistentă de 90-100 de euro pe cap de vacă, dar, şi aici este paradoxul, pe cifra istorică, adică pe numărul de vaci pe care fermierul a avut-o în 31 ianuarie 2013. Bun, de atunci……sunt ferme care nu mai au animale şi care, culmea, primesc subvenţie. Adică cetăţeanul român plăteşte bani la buget ca să ia din buget, banii ăia să se dea unuia care nu mai are animale şi care mai are unul-două animale. Nu are niciun sens, nu are nicio logică, să dăm bani la cei care nu mai au animale. Eu cunosc cazuri care au avut 400-500 de animale acum mai au 40-50 şi ei primesc subvenţii pentru 500 de animale. Este aberant!

 

Unul dintre cei care primeşte bani pentru vaci care nu mai există este chiar preşedintele Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România.

 

Reporter Digi24: Pentru câte vaci primiţi subvenţie, acel ajutor naţional tranzitoriu?

 

Claudiu Frânc: În jur de 400.

 

Reporter Digi24: Câte vaci aveți acum, mai puţin de o sută am înteles.

 

Claudiu Frânc: Undeva pe acolo.

 

Reporter Digi24: Deci primiţi un ajutor financiar pentru peste 300 de vaci pe care nu le mai aveti. Cam 30.000 de euro pe an pe vaci pe care nu le mai aveţi în fermă.

 

Claudiu Frânc: Acestea au fost regulile stabilite.

 

Legea care ar trebui schimbată de urgență

 

Într-un singur caz, fermierul poate ajunge să piardă acest ajutor financiar: să aibă sub trei vaci în fermă sau gospodărie. În total, în perioada 2013-2020, s-a acordat şi urmează să se achite până la 930 de milioane de euro pentru acest ajutor de stat.

 

Nicușor Șerban: Pur şi simplu, sunt bani aruncaţi. Eu nu vreau să insinuez că cineva are interesul să menţină lucrul acesta, dar este greu să nu ma gândesc la treaba aceasta. Nu are nicio logică, nu are niciun sens şi atenţie, este legală treaba, nu putem acuza pe cineva că face o ilegalitate. Dar putem acuza că este o lege proastă şi care din punctul meu de vedere, urgent ar trebui schimbată.

 

Petre Daea a evitat timp de două săptămâni să vorbească despre sistemul de acordare a subvenţiilor în zootehnie. Despre probleme, crescătorii de animale i-au spus acum nouă luni, la început de mandat, când ar fi promis că schimbă sistemul

 

Petre Daea e „hotârăt”, nu nervos

 

Fermier: De ce nu doriţi să schimbaţi SCZ-ul şi ANT?

 

Petre Daea: Ce să fac?!

 

Fermier: Se dă peste o mie de euro pentru un animal.

 

Petre Daea: Ce bine este!

 

Fermier: Dar de aceşti bani beneficiază doar membrii unor asociaţii?

 

Petre Daea: Nu, nuuu… Haideţi să nu deformăm adevărul.

 

Fermier: Un fermier care nu este membrul unei asociaţii nu poate primi subvenţia.

 

Petre Daea: Să fie atunci!

 

Fermier: Şi ANT-ul de ce se dă pentru animale care nu mai sunt în fermă?

 

Petre Daea: Nu există aşa ceva!

 

Fermier: Ba da, se dă pentru animalele din anul 2013.

 

Petre Daea: Nu există aşa ceva la mine!

 

Fermier: Ba da, şi aţi promis că veţi schimba…

 

Petre Daea: Nu se dau banii decât pentru animalele aflate în exploataţii. Dacă fermierul nu are animalul nu ia subvenţia.

 

Fermier: De ce v-aţi enervat?!

 

Petre Daea: Nu sunt enervat, eu sunt hotărât.

 

O altă subvenție acordată pe declarații

 

Un alt sprijin financiar acordat de la bugetul de stat se dă pentru producţia de lapte realizată de o vacă de lux. Se numeşte ajutor naţional tranzitoriu pentru producţia de lapte. De aceşti bani pot beneficia doar fermierii care vând laptele la procesatori autorizaţi, acolo unde laptele ţăranilor nu este primit. Subvenția se acordă an de an, până în 2020, pe cantitatea de lapte declarată de o fermă în 2013, indiferent dacă producţia a scăzut sau crescut.

 

Reporter Digi24: 24 de euro pentru tona de lapte.

 

Adrian Pintea, director general APIA: De asta v-am spus că tot ce este ajutor tranzitoriu să dă la o dată anume, iar tot ce este sprijin cuplat este cuplat de producţie. Strict pe româneşte, nu are nimic de-a face cu producţia ta.

 

Media anuală a producţiei de lapte pentru o vacă din România este undeva sub 5 tone. La această cotă medie de producţie, rezultă că pentru o vacă de lux, fermierii mai încasează încă 120 de euro anual. Rezultă că această vacă încasează pănă acum 1.529 de euro.

 

Cu o vacă care mai înghite 120 de euro, pe lângă ceilalţi 1.409 de euro deja rumegaţi. Se ajunge la o sumă de 1.529 de euro.

 

Vaca de lux dintr-o fermă care are personalitate juridică mai primeşte şi o subvenţie de 17 de euro pe an bani, primiţi de fermier pentru motorină.

 

Adrian Pintea: Da, este un sistem bine finanţat.

 

Reporter Digi24: Şi rezultatele?

 

Adrian Pintea:Categoric trebuie să vezi şi un bun valoare în plus.

 

Reporter Digi24: Şi dacă nu cresc producţiile?

 

Adrian Pintea: Dacă vezi că pe un anumit sector nu vine bun valoare, atunci e clar că este nevoie de o repoziţionare după 2020.

 

Programul care scade numărul vacilor, deși e destinat să-l crească

 

Abundenţa de subvenţii au ca scop clar – creşterea efectivului de animale din România. Statisticile demonstrează că a produs contrariul. În 2016, conform INS, erau 2,08 milioane de bovine, cu 30% mai puţine ca în urmă cu zece ani.

 

Apoi, producţia de lapte pe cap de vacă a ramas între 4.000 şi 5.000 de kilograme pe cap de animal.

 

Producţia de lapte pe 2015-2016, perioada în care s-au acordat subvenţiile de lux, tocmai din fermele favorizate de acest sistem a fost mai mică faţă de anul 2014.

 

În 2015 comparativ cu anul precedent, cantitatea de lapte de vacă a scăzut cu 77.356 tone (un minus de 7,8%).

 

În 2016 a crescut timid cu 32.655 tone (un plus de 3,6%).

 

Sistemul nu ajută nici fermele mari, nici pe micii fermieri. Marii crescători nu sunt sprijiniţi să-şi mărească numărul de animale din fermă sau producţia de lapte. Dacă depăşesc 250 de vaci, nu mai primesc nimic în plus.

 

Nicuşor Serban: Din punctul meu de vedere sprijinul este foarte consistent, foarte foarte consistent. Acesta este un aspect, şi este aspectul pozitiv, iar aspectul negativ este modul cum se acordă acest sprijin, acest mod nu a dovedit şi nu dovedeşte că duce la creşterea producţiei de lapte şi la încurajarea fermelor. Repet, subvenţia este binevenită. Aşa cum se acordă, din punctul meu de vedere, este greşit. România are nevoie să subvenţioneze producţia de lapte în continuare cel puţin pănă când vom ajunge la spunem că suntem într-o media de aproape ce se întâmplă în Europa, un 7.000-8.000 de litri pe lactaţie de 305 zile. Nu cred că avem şanse să ajungem la producţia din Germania, Danemarca, Italia, Ungaria, unde se ajunge şi la 11.000 de litri anual pe vacă. Însă putem ajunge la un nivel de Polonia, de 8.000 de litri pe an.

 

Micii fermieri care au între 3 şi 9 vaci primesc o singură subvenţie, undeva la 410 lei. Nici vorba de bani pentru lapte sau motorină.

 

– Trei vaci, că dacă ai mai puţine nu mai iei.

 

– Cu patru sute de lei ce să faci, doar lumina dacă o plăteşti, îţi ajunge şi ţie să te întreţii, şi mâncare lor să le iei, nu poţi să le iei, să le dai să mănânce zăpadă.

 

– Noi trăim numai din animale. E greu. Am un băiat care şi el tot aşa lucrează, amărât. Aici e baza, vacile astea trei. E greu, e cel mai greu. Dar nu avem ce să facem, dar altă soluţie, pâna vom muri, apoi ne despărţim şi de animale.

 

Concluzia ţăranilor din satul Călăreţi este că dacă ar avea subvenţie mai mare, ar creşte mai multe animale, iar animalele ar avea mâncare mai multă şi ar produce mai mult decât cele 2 litri de lapte pe care îl dau la muls zilnic, în timp ce o vacă dintr-o fermă, unde bovina are mâncare din belşug, dă zilnic peste 30 de litri de lapte.

 

– Subventia care ne-o dă, ne luăm trifoi. Cât iau pe ele, dăm pe trifoi. Eu nu mă folosesc de banii ăştia, dacă ar da şi ei un ajutor mai puternic, trăiesc şi ele, trăiesc şi eu. Le-am lua şi lor mâncare, e mâncarea lor, ce să facem noi cu banii… Noi suntem condamnaţi să trăim de astăzi pe mâine. Dacă avem, daca nu mai răbdăm, că nu avem altă soluţie.

 

Autoritățile locale, un ajutor care nu există

 

Medicii veterinari şi primarii din comune ar trebui, conform legii, să-i sprijine pe ţărani să acceseze subvenţiile de lux, însă nici aceştia nu au prea auzit de aceste sume sau de condiţiile de eligibilitate.

 

„Oamenii se prezintă personal la APIA cu cont bancar. Ei primesc de la mine aderinţă că au un anumit număr de animale în ferme. Nu, nu primesc sprijin cuplat, sprijin cuplat se acordă pentru cei care au pământ, pentru cei care dau şi lapte”, spune medicul veterinar Silviu Popescu.

 

Aceeaşi situaţie, şi la primăria din Tămădăul Mare.

 

Reporter Digi24: Nu-i consilează cineva despre modul cum să primească subvenţii mai mari?

 

Primarul din Tămădăul Mare: Asta nu avem de unde să știm, doar să fi venit cineva. Nu, nu cred!

 

Adrian Pintea, directorul APIA: Ce vă pot spune că din anul 2007 și până în 2017, APIA a dat fermierilor români suma de peste 20 de miliarde de euro.

 

Pe lângă cele 20 de miliarde de euro deja primite, încă 13 miliarde de euro ar urma să mai intre în România până în 2020. În zootehnie, doar între 2013-2020 ar urma să intre încă două miliarde de euro, bani pierduţi pentru că nu au dus până acum la creşterea efectivelor de animale sau a producţiei de lapte.

 

Daniel Constantin: Zootehnia înseamnă plus valoare. Avem producţie vegetală, porumb de exemplu. Exportam foarte mult, grâu, porumb, floarea soarelui. Suntem campionii Europei, cum s-a întamplat anul acesta la porumb şi la floarea soarelui. Dar dacă exportăm porumbul şi nu-l ducem în zoootehnie nu aducem plus valoare.

 

Miza cerealelor care merg la export

 

Zootehnia este cel mai important domeniu al agriculturii, iar fermele de bovine sunt etalonul. Ele ar trebui să consume producţia de cereale din România care ajunge acum în străinătate.

 

Producția de cereale 2017 este de 20 milioane de tone. Din aceasta cantitate, 8 milioane de tone sunt exportate în afara graniţelor, unde sunt prelucrate sau unde devin furaje pentru animale, inclusiv pentru vaci. Astfel, cerealele româneşti sunt transformate în afara graniţelor în bunuri alimentare, precum carnea şi branzeturi făcute din laptele vacilor hrănite cu porumb românesc. Bunuri agroalimentare care sunt apoi importate în România.

 

Ţara noastra a importat produse alimentare mai mult decat a exportat în 2016, conform datelor INS, în valoare de peste 300 de milioane de euro. Mare parte din produsele importate excesiv provin din cereale: produse de brutărie, patiserie și biscuiți, ciocolată, brânzeturi, preparate alimentare, lapte și smântână.

 

Altfel spus, în loc să producem sau să exportăm bunuri agroalimentare făcute din laptele scos din fermele din România, exportăm cereale care cresc producţia de lapte din Italia, lapte care apoi se întoarce ca brânzeturi în România. Brânzeturile au un plus valoare faţă de cereale.

 

Exportăm cereale la prețuri de 200 de lei tona de grâu şi 600 de lei tona de porumb şi importăm o tona de iaurt la preţ de 6.000 de lei.

 

Oficialii români spun că situaţia nu poate fi schimbată pentru că dacă ar modifica regulile de împărţire a subvenţiilor, Comisia Europeană ar stopa toate subvenţiile date domeniul zootehnic.

 

Daniel Constantin: A fost aleasă o perioadă de referinţă, aceasta a fost 2013-2020. În această perioadă s-a decis să se acorde banii într-un anumit fel.

 

Adrian Pintea, director general APIA: Această regulă poate fi schimbată pe un alt exerciţiu financiar, după 2020.

 

Nicușor Șerban, președinte asociație de bovine: Am oarecare speranţe de la domnul ministru Daea, pentru că a fost în fermă, a înţeles această treabă şi dumnealui şi a promis că această aberaţie va înceta în România.

 

Demnitari din Ministerul Agriculturii au dat vina pe regulile Comisiei Europene pentru păstrarea criteriilor de acordare a subvenției. Ei spun că, dacă ar modifica regulile înainte de 2020, ar lăsa zootehnia românească fără bani europeni.

 

Răspunsul de la comisariatul pentru Agricultură, condus de comisarul Phil Hogan:

 

„Rolul Comisiei Europene este acela de a se asigura că statele membre gestionează fondurile într-o manieră transparentă, că banii contribuabililor sunt cheltuiți în mod corespunzător și că UE nu plătește pentru proiectele care nu respectă normele.

 

Statele membre au avut posibilitatea unică de a revizui sprijinul cuplat zootehnic până la 1 august 2016, astfel încât modificările preconizate să poată fi aplicate începând din 2017. Cu toate acestea, în cazul în care există îndoieli cu privire la conformitatea anumitor elemente ale unei măsuri cu cadrul juridic al UE, statele membre au în orice moment posibilitatea de a revizui aceste elemente specifice.

 

Ca regulă generală, atunci când pun în aplicare legislația UE, statele membre se asigură că se respectă așteptările legitime ale beneficiarilor și principiile nediscriminatorii.”

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-cum-a-scazut-numarul-vacilor-in-urma-unui-program-destinat-sa-le-inmulteasca-828858

////////////////////////////////

Cea mai mare societate a lui Porumboiu, acuzată că a încasat  ilegal subvenţii, pentru animale care figurau decedate… Milionarul: „Sunt numai minciuni!“

 

 

 

 

Directorul Agenţiei pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură (APIA) Vaslui a declarat că societatea Comcereal, a omului de afaceri Adrian Porumboiu, a fost sancţionată pentru încasarea ilegală de subvenţii pentru animale care figurau ca fiind moarte. Comcereal trebuie să restituie, potrivit APIA, 2,9 milioane de euro, penalizările totale depăşind 12 milioane de euro. Porumboiu a catalogat drept „demenţă” acuzaţia APIA. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Porumboiu, sancţionat cu 12 milioane de euro: „Este un abuz inimaginab… Potrivit unei situaţii prezentate  directorul APIA Vaslui, Răzvan Arteni,în martie anul trecut, Curtea Europeană de Conturi, împreună cu autorităţile sanitare veterinare din România, au efectuat un control la ferma de la Târzii a societăţii Comcereal, aparţinând lui Adrian Porumboiu, verificările vizând ultimii trei ani. Pentru 2013, au fost vizate 801 bovine, dintre care 131 au fost descoperite cu nereguli, rezultând un procent de neconformitate de 16%. “Conform ordinului 161/2012 al ministrului agriculturii, privind sistemul de sancţiuni pentru nerespectarea eco-condiţionalităţii, fiind vorba de un procent mai mare de 15%, s-a aplicat o penalitate de 20%”, a declarat directorul APIA Vaslui. Pentru anul 2013, s-a verificat un total de 834 de capete bovine, dintre care 185 au fost descoperite neconforme. “Existând deja o sancţiune, s-a intrat la categoria intenţie, şi fiind acum vorba de un procent de neconformitate de 22%, a intrat şi în categoria gravitate mare, iar potrivit ordinului 174/2013 al ministrului agriculturii, sancţiunea a fost de 50%”, a explicat Răzvan Arteni. Pentru anul 2014, a fost controlată ferma de la Târzii, în speţă 547 de bovine, dintre care 17 au fost descoperite cu nereguli, procentul de neconformitate fiind de 3%. “Potrivit ordinului 855/2014, prima repetiţie după o intenţie duce la excluderea de la plată pentru anul respectiv – 2014 şi anul următor – 2015. Intenţia, potrivit ordinului 161/2001, se referă la aceea că autorul cunoaşte că fapta sa este urmată de o sancţiune şi totuşi o înfăptuieşte. Din moment ce nu declari în registru `n fiecare zi decesele, e clar că tu ai o intenţie”, a mai spus directorul APIA Vaslui. Mai exact, în urma primului control aferent anului 2012, societăţii Comcereal i s-au imputat 796.000 de euro, iar pentru 2013, două milioane de euro, bani care, spun reprezentanţii APIA Vaslui, trebuie restituiţi. Pentru anul 2014, SC Comcereal SA Vaslui ar fi trebuit să primească de la APIA 4,3 milioane de euro, însă, subvenţiile au fost anulate.    Acuzaţiile aduse societăţii lui Porumboiu Reprezentanţii Comcereal, susţin cei de la APIA, au semnat angajamentele de eco-condiţionalitate privind respectarea SMR 7: “Ghidul de eco-condiţionalitate a apărut în anul 2012 şi nu în anul 2014, aşa cum invoca Adrian Porumboiu. Reprezentanţii societăţii nu ar fi putut să semneze angajamentele de eco-condiţionalitate, dacă nu ar fi avut cunoştinţă de Ghidul Fermierului. Controlul de la ferma de la Târzii a fost de efectuat către Agenţia Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA), sancţiunile au  rezultat în sistem după introducerea acestor rapoarte de control”. Directorul APIA Vaslui a menţionat că sancţiunile aplicate SC Comcereal SA Vaslui au avut la bază prevederile Ghidului fermierului din 2012, iar penalizările aplicate pentru încălcarea normelor de eco-condiţionalitate s-au aplicat pentru toate subvenţiile de care a beneficiat societatea, pentru că aşa este reglementat în legislaţia de specialitate. Răzvan Arteni a arătat apoi că motivele pentru care a fost sancţionată SC Comcereal SA Vaslui urmează a fi anunţate şi “organelor de cercetare penală”. Potrivit acestuia, până la controlul Curţii Europene de Conturi, SC Comcereal SA Vaslui nu a fost niciodată verificată, chiar dacă era cel mai mare beneficiar de subvenţii din judeţ, cuantumul acestora ridicându-se la aproximativ 4,5 milioane de euro pe an! „Paşapoartele animalelor decedate prezentate la APIA pentru subvenţii” “Fătările erau înregistrate în sistem electronic în baza de date, dar decesele nu, pentru că dacă declarau şi decesele în sistem, automat şi noi, APIA, le puteam vedea. Ei aveau un contract cu PROTAN, o societate autorizată de ridicare şi distrugere a deşeurilor animale, care le prelua animalele decedate. Cei de la Comcereal scoteau din registrul fermei animalul decedat, dar nu mai actualizau baza de date în Registrul Naţional Electronic, iar paşaportul animalului, care trebuia predat imediat la ANSVSA spre distrugere, rămânea tot în fermă şi ulterior se depunea pentru subvenţie la APIA. Ca să dovedesc cele spuse, am pentru anul 2014 o notificare către SC Comcereal SA Vaslui, prin care se aduce la cunoştinţă că anumite crotalii (numerele de înregistrare a bovinelor) care sunt în baza de date nu corespund cu paşapoartele sau nu au formulare de mişcare. Ca răspuns la notificare, SC Comcereal SA ne transmite o notă prin care specifică faptul că ei nu pot depune documente justificative şi ca urmare doresc retragerea lor de la plată, asta după ce ei, doi ani de zile, au primit subvenţii pentru aceste animale. Ce spune dânsul (Adrian Porumboiu – n.r.) că erau viţei şi că nu a solicitat subvenţii pentru ei nu este adevărat. Spre exemplu, avem viţei născuţi în 2011, care au fost scoşi din sistem în 2014, deci avea trei ani pentru care a primit subvenţii de la APIA”, a declarat Răzvan Arteni. Directorul APIA a invocat şi faptul că omul de afaceri Adrian Porumboiu pune o presiune mediatică asupra sa şi asupra instituţiei: „Îl rog să înceteze această presiune mediatică”.   “Sunt cifre care nu au suport real, sunt numai minciuni” Adrian Porumboiu a reacţionat virulent, catalogând drept „demenţă” acuzaţiile APIA, iar directorul instituţiei fiind “un mincinos, un escroc, un om periculos”. “La aberaţiile pe care le spune băieţaşul ăsta mi-e greu să răspund. În primul rând cu cifrele cu efectivele nu sunt reale, începe cu 2012, cu 801 capete, probabil s-a pus şi pe el şi pe prietenii lui la număr. Nu au existat asemenea efective de animale. În 2013, iarăşi 834 de capete, nici vorbă de aşa ceva. El face treaba asta ca să descopere 185 de nereguli. Nu poţi să vii în 2014 şi să descoperi 17 capete şi e 3% neregulă, iar dincolo fac ei pondere dacă e mai mare de 16%, e 20. Te doare capul când vezi asemenea lucruri, când vezi cum amestecă partea de agricultură, mă refer la producţie vegetală, cu bovinele. N-au nicio legătură. Invocă un ordin al ministrului, dar ministrul nu poate să dea ordine care nu au nicio legătură cu realitatea, poate dă mâine ordine să ne împuşte pe toţi, să fugim din ţară. Dreptul la replică a acestui individ arată clar că nu este decât un păpuşar. Eu am crezut că e ceva de el. Inclusiv discuţia care a avut loc în birou la Bichineţ (Corneliu Bichineţ vicepreşedintele CJ Vaslui), atunci a spus că îi este ruşine să se uite în ochii mei, acum a devenit obraznic de-a binelea. Ceea ce spune el, cu cifrele respective, nu am cum să comentez, pentru că sunt cifre care nu corespund realităţii, pur şi simplu vorbesc de nişte lucruri care nu au suport real. Noi vom acţiona în judecată pentru că ştim clar că nu este o decizie corectă şi o să le şi demonstrez că nu sunt corecţi, dar nu acum. În timp, aşa uşor. Dacă s-au întâmplat nereguli care trebuiau atât de aspru sancţionate, trebuiau sancţionate în 2014 când le-au descoperit, dar nu aveau suport, nu aveau pentru ce. Este totul numai minciună. Au amânat aplicarea sancţiunii pentru anul 2015, pentru a ne putea exclude de la subvenţii şi pentru anul 2015. Dacă au găsit neregulile în 2014, de ce au aşteptat 2015 să ne sancţioneze. Se vede răutatea lor din modul în care au acţionat”, a declarat Adrian Porumboiu. El a mai precizat că există o hotărâre, ordinul 215/2010 al Ministerului Agriculturii, care reglementează că subvenţiile acordate începând cu anul 2010,  ”au luată ca bază efectivele de animale care erau  înregistrate la 31 ianuarie 2008”. Iar această bayă de calcul s-a menţinut până în anul 2012 inclusiv. În toata această perioadă 2008 – 2012, Comcereal, susţine Adrian Porumboiu a primit subvenţii pentru 438 de animale.

 

https://adevarul.ro/locale/vaslui/cea-mai-mare-societate-porumboiu-acuzata-incasat–ilegal-subventii-animale-figurau-decedate-milionarul-sunt-numai-minciuni-1_551459bd448e03c0fdf0a8fe/index.html

 

////////////////////////////////////////

Cutremur de proporții. Masoneria CONDUCE din umbră România. Dovezi edificatoare despre Năstase, Băsescu și Ponta

 

Surse bine informate spun că în curând va apărea filmulețul cu ceremonia de înaintare în grad în „Marea Lojă Naţională din România” a fostului consilier prezidențial, șeful Informațiilor de sub Traian Băsescu, Daniel Moldoveanu. Incredibil! Acest Daniel Moldoveanu este vedeta denunțurilor din ultima vreme de la DNA!

 

La data de 7 decembrie 2005, preşedintele României, Traian Băsescu, îl numeşte prin decret pe Daniel Andrei Moldoveanu în funcţia de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi îl pune la conducerea Departamentului Securităţii Naţionale, ca director al Oficiului pentru Informaţii Integrate din cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii (CNI).

 

Înainte de a fi propus Claudiu Săftoiu pentru funcţia de director al SIE, a trebuit să se ia OK-ul american, de la CIA. Fiind total necunoscut americanilor, el a fost făcut imediat mason şi primit în Loja Steaua României, al cărei conducător (Venerabil) era la acea dată Dan Moldoveanu, nașul lui Sorin Blejnar, fost şef la ANAF. La un moment dat, culmea, Steaua României a fost condusă de Daniel Gruia, şi el tot la ANAF. Mai mulţi din ANAF făceau parte din lojă, inclusiv dispărutul Codruţ Marta. Din loja menţionată mai fac parte Mihai Tănăsescu şi Doru Giugula (consilier la Primăria Capitalei, fost miliţian şi torţionar comunist, duşman de moarte al lui Marian Vanghelie, pe aceeaşi filiaţie, dar protejat de primarul general), împreună cu numeroşi ofiţeri activi şi în rezervă din cadrul Serviciilor Secrete.

 

Revenim la Moldoveanu, şeful la acea vreme al OII (Oficiul de Informaţii Integrate) din cadrul CNI de la Palatul Cotroceni, subordonatul direct al lui Sergiu Medar şi omul de încredere al acestuia şi la Steaua României.

 

Adrian Năstase

 

HOTĂRÂRE nr. 561 din 15 aprilie 2004 privind recunoaşterea Asociaţiei „Marea Lojă Naţională din România” ca fiind de utilitate publică

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 39 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic

Se recunoaşte Asociaţia „Marea Lojă Naţională din România”, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Theodor Speranţia nr. 102, bl. S26, ap. 2, sectorul 3, ca fiind de utilitate publică.

 

PRIM-MINISTRU ADRIAN NĂSTASE

 

Contrasemnează:

Ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului,

Eugen Bejinariu

 

Ministrul culturii şi cultelor,

Răzvan Theodorescu

 

Ministrul finanţelor publice,

Neculae Eugeniu Plăiaşu, secretar de stat

 

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 344 din data de 20 aprilie 2004.

 

Victor Ponta

 

20 decembrie 2013

Un teren cu suprafaţa de 2.500 metri pătraţi de pe Bulevardul Expoziţiei din capitală, din vecinătatea complexului Romexpo, a fost acordat de Guvern Marii Loje Naţionale spre folosinţă gratuită pentru 49 de ani, pentru construirea unei clădiri „de interes public”.

 

Terenul, administrat de către Regia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), a fost cedat pentru Asociaţia „Marea Lojă Naţională din România”, printr-o hotărâre aprobată în ultima şedinţă de guvern din 2013.

 

Terenul are o valoare de inventar de peste 2,1 milioane lei.

 

Daniel Moldoveanu, file de poveste

 

Foarte multe retrocedări îi au ca personaje principale pe Virginica Dumitrescu şi Adrian Ciorobea, celebri în piaţa drepturilor litigioase. Virginica Dumitrescu și Adrian Ciorobea au fost sprijiniţi să devină stăpâni pe anumite terenuri din zona lacului Plumbuita de către Răzvan Murgeanu, fost consilier de stat la Palatul Cotroceni, şi alt fost consilier al lui Traian Băsescu, Adrian Daniel Moldoveanu.

 

Prieteniile dintre Elena Udrea, Ana Maria Topoliceanu şi Alina Bica şi rechinii imobiliari care au gravitat în zona lacului Plumbuita demonstrează că aceste prietenii nu au fost întâmplătoare, întrucât toţi, direct sau indirect, au fost conexaţi la butoanele Palatului Cotroceni.

 

Tabloul este unul complet dacă ţinem cont de faptul că soţia lui Sorin Blejnar, Andreea, fosta Buzabrici – Filipescu, este originară din Constanța ca şi Traian Băsescu şi nașul său este Daniel Moldoveanu. În plus, tatăl doamnei Blejnar, Toader Buzabrici – Filipescu, este fost şef al Poliţiei Economice Constanța, fiind la curent, în anii trecuţi, cu afacerile derulate de familia Băsescu, în special de Mircea Băsescu, în zona Constanței.

 

Presa centrală a relatat că Răzvan Murgeanu, fost consilier prezidenţial, primar şi viceprimar al Capitalei, ar fi girat una dintre cele mai mari afaceri imobiliare. Patru români de naţionalitate care au cerut restituirea în natură a unui teren de 9,3 hectare, dar li s-a acordat o suprafaţă de 23 de hectare, şi-au vândut drepturile litigioase avocatei Virginica Tanți Dumitrescu şi lui Adrian Ciorobea. Cei doi sunt un cuplu nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în afaceri.

 

Numele celor doi apar în mai multe procese în care ei sunt fie debitori, fie creditori. Cele mai multe dintre procese aveau ca obiect revendicarea unor imobile, cum ar fi clădirea Casei Oamenilor de Ştiinţă, ce ţine de Academia Română, sau cea a Bibliotecii Metropolitane.

 

Adrian Ciorobea ameninţa la începutul anului trecut că va da în judecată Primăria Capitalei pentru că terenul pe care îl are pe Şoseaua Fabricii de Glucoză nr. 6 – 8 nu a fost expropriat de instituţie care intenţionează să lărgească această arteră. Pentru această lucrare trebuie expropriate mai multe terenuri şi clădiri, suma pe care ar fi trebuit s-o achite Primăria Capitalei tandemului Tanți Dumitrescu – Adrian Ciorobea fiind de aproape 10.000.000 de euro, similară cu cât ar fi cerut şi Dorin Cocoş şpagă pentru a interveni la ANRP. Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a vrut să aprobe această sumă pentru că este prea mare.

 

Terenul din Șos. Fabricii de Glucoză 6 – 8 a ajuns la cuplul Tanți Dumitrescu – Adrian Ciorobea în 2005, în urma afacerii de la lacul Plumbuita. Primarul general interimar Răzvan Murgeanu i-a pus în posesia acestui teren în aprilie 2005.

 

Zestrea imobiliară a lui Daniel Moldoveanu

 

Într-un document emis în 2009 de Primăria Municipiului Bucureşti se arată că Tanți şi Ciorobea figurează alături de Adrian Birişiu ca fiind beneficiarii avizului de urbanism de modificare a planului de urbanism pe Şoseaua Fabricii de Glucoză 6 – 8. La câteva numere mai încolo, pe Şoseaua Fabricii de Glucoză nr. 38, avocata Mădălina Birişiu deţine 9.000 mp împreună cu fostul consilier prezidenţial în cadrul Departamentului Securităţii Naţionale în mandatul lui Traian Băsescu, Daniel Andrei Moldoveanu.

 

Din declaraţia din iunie 2007 reiese că Moldoveanu a achiziţionat acest teren în 2000, dar atunci deţinea 100% dintr-o suprafaţă de 4.500 mp. Până în 2012, terenul din Şoseaua Fabricii de Glucoză nr. 38 a ajuns la 9.000 mp, deţinut, aşa cum am precizat, 50% de fostul consilier prezidenţial decorat cu Steaua României în grad de Cavaler şi 50% de Ionuţ Birişiu. Adrian şi Ionuţ sunt una şi aceeaşi persoană, procentele revenind unei rude, avocata Mădălina Birişiu.

 

Moldoveanu a cumpărat în 2003 un imobil de 250 mp în Voluntari, pe strada Petru Rareş nr. 6A, cu un teren aferent de 380 mp. Aceste acareturi au fost vândute cu aproape 200.000 de euro de Moldoveanu către organizaţia neguvernamentală ANPCPPSR (Asociația Națională pentru Protecția Consumatorilor și Promovarea Programelor și Strategiilor din România), aşa cum reiese din declaraţia de avere a acestuia la eliberarea din funcţie, în februarie 2014.

 

Afaceri de succes, garantate şi decontate de la stat

 

Daniel Moldoveanu a fost implicat în mai multe firme, derulând afaceri de zeci de miliarde cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Atât de încurcate sunt afacerile sale, încât el însuşi s-a încurcat în declaraţia de venit. Însă afacerile „speciale” ale lui Moldoveanu sunt atât de complicate încât veniturile din dividende sunt mai mari decât profitul declarat. Fostul consilierul prezidenţial Daniel Moldoveanu a reuşit, cel puţin declarativ, performanţa de a încasa în anul 2005 dividende mai mari de câteva ori decât profiturile nete înregistrate de firmele sale. Astfel, conform declaraţiei de avere din 2006, dividendele încasate au fost de 444.773 lei în condiţiile în care, conform datelor înregistrate la Ministerul Finanţelor Publice, profiturile nete ale societăţilor Total System Communication (TSC) SRL şi WGF Distribuţie SRL, două dintre firmele sale, au fost de 161.771 lei, respectiv 23.153 lei, adică un total de 180.293,4 lei.

 

El a mai derulat afaceri cu securitatea naţională prin SRL-ul Societatea Total Systems Communications, ce le-a aparţinut în 2006 lui Daniel Moldoveanu (98%) şi lui Daniel Gruia (2%), care a primit, pe 18 iulie 2006, de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, un contract de livrare de echipamente electrice în valoare de aproximativ 33 miliarde de lei vechi. Atribuirea contractului s-a făcut prin negociere cu o singură sursă (achiziţie cu sursă unică). Afacerea a fost considerată suspectă, deoarece firma agreată de un serviciu secret (STS) aparţinea unui demnitar (secretar de stat şi şef al OII – Oficiul de Informaţii Integrate) cu atribuţii în securitatea naţională. Din punctul de vedere al STS însă, afacerea pare să fi fost corectă. Echipamentele de care serviciul avea nevoie (sisteme de multiplexoare/demultiplexoare semnal optic) erau produse de societatea canadiană Evertz, iar singurul distribuitor autorizat de această societate în România era chiar firma lui Moldoveanu.

 

Prin urmare, chiar şi în cazul unei licitaţii publice deschise, firma câştigătoare avea nevoie tot de acordul dealerului autorizat. Pe de altă parte, conform conducerii STS, dacă achiziţia se făcea direct de la Evertz, costurile erau mai mari decât prin metoda deja aleasă. Mai mult, aceeaşi societate a lui Daniel Moldoveanu a mai câştigat, în 2004, când acesta nu era consilier de stat pe probleme de securitate, o licitaţie pentru furnizarea de echipamente Evertz, firma fiind deci încă de atunci agreată de STS. Daniel Moldoveanu afirmă că şi din punctul său de vedere afacerea a fost legală, cu atât mai mult cu cât, spune el, nu s-a implicat în administrarea firmei care a dobândit contractul de un milion de euro de la STS.

 

Cu toate acestea, suspiciunile n-au fost îndepărtate decât la câteva luni de la perfectarea afacerii, atunci când Daniel Moldoveanu a decis să cesioneze acţiunile deţinute la firma Total Systems Communication către Vergil Ghiţă, administratorul societăţii. În acest mod, afirmă Daniel Moldoveanu, el ar fi renunţat şi la dividendele cuvenite pentru anul în care s-a derulat afacerea cu STS. Mişcările de acţionariat ulterioare dezvăluirii iţelor acestei afaceri nu fac decât să confirme însă existenţa şi recunoaşterea incompatibilităţii morale dintre funcţia patronului Moldoveanu şi operaţiunea comercială vizată.

 

Puzzle-ul firmelor

 

Daniel Moldoveanu a fost numit de preşedintele Traian Băsescu, pe 7 decembrie 2005, consilier de stat şi şef al Oficiului de Informaţii Integrate din cadrul CNI. Membru PD şi consilier al deputatului Romeo Raicu, preşedintele Comisiei parlamentare de control al SIE, Daniel Moldoveanu s-a făcut remarcat în echipa de elaborare a legilor securităţii naţionale, grup condus atunci de Claudiu Săftoiu. Inginer cu trei masterate şi fost dealer de produse petroliere pentru o societate din Slovenia, Daniel Moldoveanu a înfiinţat mai multe societăţi cu diverse obiecte de activitate, patru dintre ele având sediul în acelaşi apartament de pe strada Vasile Lascăr din Bucureşti.

 

Firmele înfiinţate de el sunt Swedan Trade SRL, AS Travel SRL, AS Tour Services SRL, Total Systems Communications SRL, Total Systems SRL, WGF Consulting Group SRL, WGF Distribuţie SRL, Petrototal SRL. Soţia sa, Sorana-Cristina a mai înfiinţat în plus societatea Direct Fly SRL. Firma a fost vândută unei rude spre sfârşitul anului 2006. Daniel Moldoveanu a cesionat toate acţiunile deţinute la Total Systems SRL (100%) şi Total Systems Communications SRL (98%). Vânzarea este suspectată a fi fost doar de faţadă, deoarece prima dintre firme a fost vândută unei rude („un văr”) din Constanţa, Florin Dumitrescu, iar acţiunile celei de-a doua firme au fost cesionate administratorului primeia dintre firme, adică lui Vergil Ghiţă. Care, evident, le administrează pe amândouă.

 

Menţionăm totuşi că unul dintre asociaţii firmei, care a preluat în 2006 contractul de la STS, Daniel Gruia, era şi el într-o oarecare incompatibilitate morală deoarece, la data tranzacţiei, era şi consilierul personal al fostului ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, condamnat de curând în dosarul spionilor, Zsolt Nagy. Trebuie precizat că la acea vreme, Daniel Moldoveanu era membru PD, iar Daniel Gruia se afla la polul opus, adică în PNL.

 

Mai trebuie menţionată legătura dintre Daniel Moldoveanu şi Florian Coldea. Între cei doi există mai multe relaţii de afaceri care au implicat, la un moment dat, şi firme sub acoperire ale SRI, conform informaţiilor deţinute de Ziuanews. Tocmai din acest motiv, Moldoveanu spera ca în dosarele de până acum să obţină protecţia necesară a legăturii indisolubile dintre Florian Coldea, prim-adjunct al Serviciului Roman de Informaţii şi Laura Kovesi, procuror general al DNA.

 

CV-ul lui Daniel Moldoveanu: de la construcţia de maşini, şef al Securităţii Naţionale

 

Daniel Andrei Moldoveanu a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti – Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini. Înainte de a se înrudi cu familia Blejnar, Moldoveanu a patronat mai multe societăţi, cum ar fi WGF Distribuţie SRL, Swedan Trade SRL, AS Tour Services SRL, WGF Consulting Group sau Petrototal SRL, companii care se ocupă cu turismul, telecomunicaţiile, comerţul cu ridicata al produselor chimice sau echipamente şi furnituri de fierărie pentru instalaţii sanitare şi de încălzire, dar şi cu activități de consultanţă şi management. A lăsat, însă, afacerile pentru politică. În perioada 2002 – 2005, Daniel Andrei Moldoveanu a deţinut postul de consilier parlamentar la Camera Deputaţilor, iar în anul 2004 a candidat pentru un post de parlamentar de Giurgiu din partea Partidului Democrat, dar fără succes.

 

Ulterior, când deputatul democrat Romeo Raicu este numit în funcţia de şef al Comisiei parlamentare pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe (SIE), îl preia pe Moldoveanu ca şi consilier al său. De aici până la Palatul Cotroceni nu a mai fost decât un pas. La data de 7 decembrie 2005, preşedintele României, Traian Băsescu, îl numeşte prin decret pe Daniel Andrei Moldoveanu în funcţia de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi îl pune la conducerea Departamentului Securităţii Naţionale, ca director al Oficiului pentru Informaţii Integrate din cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii (CNI).

 

sursa si foto:  http://yogaesoteric.net/

 

///////////////////////////////

TRADATORII

 

Vreme de 500 de ani, turcii au tot încercat să ne bage islamul pe gât cu de-a sila și cu toate eforturile pe care le-au făcut, cu toate bătăliile pe care le-au câștigat, prin toată forța pe care au avut-o fiind de-a lungul a multe secole cea mai mare putere a lumii și vecinii nostri, NU AU REUȘIT !

 

Acest popor a dat puțini mari conducători… îi poți număra pe degetele de la o mână în 2 milenii de istorie… Dar în ciuda faptului că marea majoritate a conducătorilor Țărilor Române au fost niște idioți, în ciuda faptului că Țările Române au fost vreme de 5 secole exact la mijloc între 3 mari imperii, în mod ciudat, vreme de 2 milenii nu am avut parte de conducători TRĂDĂTORI DE ȚARĂ care să ne vândă nici Rusiei, nici Imperiului Otoman, nici Imperiului Austro – Ungar.

 

Vreme de 5 secole turcii s-au chinuit să transforme Țările Romăne în pașalîc turcesc și în ciuda diferenței uriașe de putere, NU AU REUȘIT NICIODATĂ SĂ ȚINĂ TRUPE STRĂINE ÎN ȚARA NOASTRĂ, NICI SĂ IMPUNĂ ISLAMUL, NICI CONSTRUCȚIA DE MOSCHEI ȘI NICI SĂ PUNĂ LABA PE BOGAȚIILE ȚĂRII !

 

Orice tratat semnat de conducătorii Țărilor Române cu Imperiul Otoman vreme de 500 de ani începea cu, NU religie islamică, NU moschei, NU trupe străine pe pamânt românesc !

 

E drept, plăteau un tribut, dar și acest tribut era mult mai mic decât tributul pe care îl plătim noi azi sub formă mascată a: 2% din PIB alocat achizițiilor de armament american și a redevențelor simbolice sau zero pe exploatările de gaze și petrol.

 

Vreme de 10 secole s-au chinuit austro-ungarii să ne schimbe religia și limba, dar nu au reușit. Vreme de 10 secole au încercat austro-ungarii în Transilvania să distrugă cultura, civilizația, tradițiile romanești și nu au reușit în ciuda oprimării barbare la care i-au supus pe iobagii transilvăneni transformați în sclavi.

 

Ce nu au reușit turcii vreme de secole, să islamizeze Țările Române, să construiască moschei și să colonizeze România cu populație musulmană, iată se întâmplă acum, nu în câteva zeci de ani, nu în câteva generații ci în cițiva ani, sub domnia celor mai nenorociți și trădători conducători pe care i-a dat țara asta în toată istoria ei… unul după altul…

 

O fi blestemul lui Ceaușescu dintr-o noapte de Crăciun ?

 

Sub acești conducători, România a devenit colonie, toate bogațiile ei trecând în stăpânirea străinilor – tot gazul, petrolul și pădurile României au fost făcute cadou “habsburgilor”. Peste 50% din terenul agricol al României nu mai este al românilor, fapt nemaîntâlnit în istoria de 2.000 de ani al acestui popor, iar cedarea aurului de la Roșia Montană e doar o chestiune de luni de zile !

 

Construcția de moschei a devenit OBLIGATORIE prin decizia unilaterală a unor conducători alogeni, islamizarea României asumată de către aceeași conducători prin acceptarea coloniștilor islamici dictați de la Bruxelles, iar trupele și tancurile barbarilor americani (care în ultimii 15 ani și-au pătat mâinile cu sângele a peste 1,5 milioane de civili arabi doar în scop de jaf) defilează pe străzile României ca trupe de ocupație și ne vor târî în cea mai gravă conflagrație militară din istoria României!

 

Cum spunea Putin: “Americanii se vor bate cu rușii până la ultimul român (finlandez, ucrainean și polonez)” !!! Șmecherii se distrează, idioții vor fi carne de tun!

 

În ultimii 25 de ani, România și-a pierdut toată industria, iar capitalul românesc din economia României a ajuns să fie insignifiant, cel mai mic din toată istoria României.

 

TOATE ACESTEA S-AU ÎNTÂMPLAT PRIN VOINȚA UNILATERALĂ A UNOR TRĂDĂTORI, FĂRĂ CA ROMÂNII SĂ FI FOST CONSULTAȚI, FĂRĂ CA ROMÂNIA SĂ FI PIERDUT VREUN RĂZBOI !!!

 

Aceeași conducători, nu s-au mulțumit cu distrugerea totală a României ci au mai pus la cale și planul desființării ei ca stat unitar și ne pregătesc deja de câțiva ani buni cu ideea REGIONALIZĂRII. Românii sunt însă anesteziați și nu înțeleg că această regionalizare e cea mai cumplită capcană și ultima care li se întinde. La 50 de ani de la regionalizare, nimeni nu va mai vorbi despre România decât la trecut, ca despre o chestie ce a fost cândva, dar s-a dizolvat încet, încet, pe nesimțite, în negura istoriei !

 

Nu știu cum se face, dar cu toate că aparent au lăsat să se creadă că s-au urât între ei, în fapt, toți “marii conducători” din ultimii 25 de ani au avut pe agenda de lucru același plan ! Toți sunt mari fani ai gazelor de șist, mari fani NATO, mari fani ai regionalizării, mari prieteni ai defrișătorilor pădurilor noastre, mari prieteni ai turcilor, mari prieteni ai austriecilor, toți sunt mari fani UE și mari prieteni ai lui Soros și ai Steinmetzilor !

 

Băsescu l-a urât cumplit pe Ponta și cu toate acestea l-a numit de 3 ori în funcția de premier, iar în timpul liber făceau anticameră cu rândul la Tel Aviv !

 

Ponta și Iohannis se urăsc de numa’ – numa’, dar amândoi se întrec în plecăciuni și promisiuni de construcții de moschei la Stanbul ! (ura dintre ei pare a veni mai curând din gelozia ce și-o poartă pe dragostea lui Erdogan)

 

DE CE, DE CE TOATE ACESTEA ?

 

Ei, trădătorii, vor răspunde în fața judecății istoriei spunând că n-au avut încotro !

 

Eu vă spun că nu e adevărat. Așa cum Ungaria, o tară mai mică decât România poate să spună NU, așa cum Polonia, Cehia, Slovacia, Austria, pot spune NU dictaturii reprezentanților păpușarilor de la Bruxelles și România o putea face !

 

Cu o condiție minimală – SĂ AIBĂ NIȘTE CONDUCĂTORI PATRIOȚI, NU NIȘTE TRĂDĂTORI !

 

SURSA:  http://burebista2012.blogspot.ro/

 

//////////////////////////////////

DOCUMENTUL SECRET DE LA SANKT PETERSBURG SPULBERA PROPAGANDA SOVIETICA A MOLDOVENISMULUI!

 

 

Sovieticii au muncit din greu, dupa raptul teritorial prin care ne-au luat Moldova de peste Prut (dar si alte tinuturi), sa ii rupa pe romanii moldoveni si din punct de vedere cultural de tara mama. Dupa ce in prima faza au eliminat elitele, in faza a doua au indoctrinat copiii cu teorii criminale si mincinoase.

 

Asfel, au prezentat Romania ca pe o tara imperialista care vrea sa le ia moldovenilor libertatea, limba si cultura. In acelasi timp le-au spus ca ei, moldovenii, NU sunt din același neam cu romanii, ca ei sunt pur si simplu moldoveni, ca au o limba moldoveneasca diferita de romana. Iar pentru ca si din punct de vedere istoric lucrurile sa fie convingatoare, falsificatorii istoriei i-au indoctrinat si cu faptul ca moldovenii sunt urmași ai dacilor liberi, pe cand romanii sunt o populatie romanizata care nu mai are legatura cu dacii.

 

In paralel, pe teritoriul Romaniei, aceeiasi bolsevici odiosi interziceau orice discutii despre Basarabia, pentru a o scoate romanilor din memorie, noteaza cunoastelumea.

 

Cu toate acestea, documentele mai vechi, de pe vremea imperiului tarist, lamuresc situatia. Iata ce se spunea la Curtea Imperiala din Sankt Petersburg in anul 1840:  „Moldova si Valahia sunt tari locuite de un popor care are o singura origine, o singura limba, o singura Credinta, in pofida separatiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singura soarta comuna: au suferit impreuna de-a lungul secolelor, purtand aceeasi cruce grea, iar acum sorb o noua viata din acelasi izvor datator de viata. Ele au acelasi trecut, acelasi prezent si, bineinteles – acelasi viitor!” („Despre situatia invatamantului in Principatele Moldovei si Valahiei” in Revista Ministerului Instructiunii Publice, fasculul 29, sectiunea IV,  Petersburg, 1840, pagina 7).

 

Cand oare, Rusia de astazi o sa recunoasca adevarul, o sa isi ceara scuze pentru crimele comise si o sa permita unirea Republicii Moldova cu Romania.

 

sursa si foto:  http://caplimpede.ro/

/////////////////////////////////////////////

Gogosi- Fermele româneşti dau faliment şi copiilor noştri li se dă la şcoală lapte din Polonia şi Ungaria

Fermierii noştri sunt disperaţi pentru că nu au unde să vândă laptele, unde să-l distribuie şi sunt nevoiţi să-l arunce de multe ori. Într-o criză cruntă a laptelui, noi suntem atât de samariteni încât ne ajutăm vecinii unguri şi polonezi să prospere. Ministerul Agriculturii ar avea banii şi pârghiile pentru un plan naţional: produse româneşti în şcoli, susţine Avram Fiţiu, profesor la USAMV Cluj Napoca.

 

Organizaţiile fermierilor români, multitudinea de federaţii şi asociaţii ar putea să-i propună Ministerului Agriculturii să se consume produse româneşti în şcoli. Concret, fermele noastre de creştere a vacilor de lapte se confruntă cu o criză acută. Este aberant ca noi să continuăm să consumăm produse importate de pe la vecini şi nu mişcăm un deget pentru promovarea produselor noastre, din fermele noastre, produsele ţăranilor noştri.

 

Un program naţional de 10 milioane de euro pentru consum de alimente româneşti în şcoli, lapte, brânză. Programul există! Dacă mâine vin oamenii ăştia şi vrem să înlocuim laptele polonez, unguresc din şcolile din România, haideţi! Au bani, au 25 de milioane de euro pe asistenţă tehnică, pot să ia fără probleme 10 milioane de euro pentru consum de alimente româneşti în ultima şcoală din România.

 

Au banii, dar din ianuarie acest ministru (ministrul agriculturii Achim Irimescu n.r.), am crezut că am o speranţă că vine dintr-o zonă de oieri din ţara asta, m-am înşelat până astăzi, am şi spus-o. A avut două emisiuni în ianuarie şi ne-a promis marea cu sarea, că va veni şi va interveni pentru aceste direcţii ale sectoarelor de agricultură din România. Îl mai aveţi ministru 3 luni! Dacă până la 1 septembrie nu decide aceste două lucruri, îşi ia tălpăşiţa şi pleacă.

 

Această șansă istorică de a avea un Dacian Cioloș ca prim-ministru, care mai cunoaște ceva în agricultură, să-l aveți pe Achim Irimescu ministru, adică doi oameni care cât de cât se pricep la agricultură, un pic nu mult, dacă pierdeți acest moment nu vă mai întâlniți cu el degrabă. Ca doi oameni care au legătură cu agricultură să-i mai vezi ministru al agriculturii și prim-ministru, le-a spus agricultorilor Avram Fițiu, profesor la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj Napoca.

 

Din ce le-a explicat profesorul Avram Fițiu fermierilor care au participat la întâlnirea de la Sibiu, de la sfârșitul săptămânii trecute, reiese clar că Ministerul Agriculturii ar avea banii să se implice într-un plan național prin care să se promoveze în școli consumul de alimente românești. De ce nu o face?! Am încercat să-l contactăm pe ministrul agriculturii Achim Irimescu, dar este plecat pentru câteva zile în Argentina.

 

sursa si foto: http://www.agroinfo.ro/

 

 

//////////////////////////////////////////////

SOV ANUNȚĂ CĂ ARUNCĂ ROMÂNIA ÎN AER! VÎNTU a filmat toate întâlnirile cu oameni politici și jurnaliști și a scos imaginile din țară!

 

Rareș Bogdan a anunțat la Realitatea TV că SOV a filmat toate întâlnirile pe care le-a avut cu oameni politici și jurnaliști la reședințele sale din Otopeni și București. O afirmație demnă de luat în seamă întrucât Rareș Bogdan, un apropiat al lui Klaus Iohannis, președintele României și al lui Cozmin Gușă, fost partener de afaceri cu Vîntu, a mai dat în premieră informații politice importante.

 

“Vîntu aduce nori negri deocamdată pentru Călin Popescu-Tăriceanu şi Bogdan Olteanu. Va aduce nori negri în curând pentru doi politicieni social-democraţi extrem de importanţi, pentru alţi doi liberali. Vîntu nu mai are nimic de pierdut, a anunţat printre apropiaţii domniei sale că aruncă România în aer. Este abia începutul! Sorin Ovidiu Vîntu dacă începe să vorbească – i-au trecut extrem de mulţi oameni politici prin casă, România se va zgudui din temelii la toate nivelele şi în toate partidele. Asta dacă Vîntu va da drumul la informaţii şi mai ales la celebrele filmări, pentru că el făcea înregistrări şi filma atât la Otopeni, cât şi la Paris. Dacă respectivele filme, despre care s-a bănuit că ar fi scoase din ţară, vor ajunge în ţară şi vor fi date procurorilor sau vor fi făcute publice, va fi un deliciu suprem, pentru că vom vedea politicieni de prim rang care, ca o dovadă a infatuării supreme şi a încercării lui Vîntu de a-i umili pe oamenii cu funcţii foarte importante din România la acea vreme… Îi legau şireturile, la propriu!”, a explicat Rareş Bogdan la Realitatea TV.

 

sursa si foto:  http://www.evz.ro

 

 

////////////////////////////////////////////

Radu Banciu: Prost e ăla care nu cere. Tăriceanu a cerut două milioane, până la urmă s-a negociat ca în piață la gogoșari și s-a ajuns la un million

 

Radu Banciu a vorbit în ediția de luni a emisiunii “Lumea lui Banciu” de laB1 TV despre subiectele de interes ale zilei, printre care și faptul că viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu a fost condamnat la arest la domiciliu pentru acuzația de trafic de influență.

 

Încă viceguvernatorul BNR Bogdan Olteanu a fost condamnat la arest la domiciliu pentru 30 de zile în dosarul în care este acuzat de trafic de influență, potrivit B1 TV. Acesta a fost reținut joi noaptea de procurorii Direcției Naționale Anticorupție pentru trafic de influență în dosarul lui Sorin Ovidiu Vîntu. (Detalii AICI)

 

“Bogdan Olteanu, personajul principal al zilei, a primit arest la domiciliu, reținut pentru trafic de influenșă, în dosarul în care mustață magnum (Sorin Ovidiu Vîntul – n.r.) este cercetat pentru cumpărare de influență. Este cercetat pentru că ar fi primit de la SOV un milion de euro și alte beneficii pentru numirea lui Liviu Mihaiu drept viceguvernator al Deltei. Avocatul a declarat că acesta a primit cu bucurie decizia instanței, asigurând că nu prieteniile cu mogulii au determinat situația în care se afla Olteanu, ci o anumită conjunctură. Depinde unde bate. Dacă bate la asta cu sfârșitul lumii, cred că s-au grăbit procurorii DNA, dar trebuie să înțeleagă și Băsescu și nea Tări. Dacă este în perspectiva sfârșitului lumii, e corect, e o anumită conjunctură, știau ăia că se termină cu toate de pe pământ și atunci s-au grăbit să îl salte. Asta chiar că nu mai are nicio legătură cu mogulii”, a spus realizatorul TV.

 

“Tăriceanu era premier și vorba aia, prost e ăla care nu cere. El a cerut două milioane, până la urmă s-a negociat ca în piață la gogoșari și s-a ajuns la un milion. E greu să scoți (bani din bancomat – n.r.), vă imaginați tot băgând cardul ăla, tot scoțându-l, cum facem noi la bancomatele astea prăpădite, că nu putem să scoatem mai mulți bani”, a adăugat Banciu.

 

Radu Banciu: Tăriceanu a cerut două milioane, până la urmă s-a negociat ca în piață la gogoșari și s-a ajuns la un milion

 

/////////////////////////////////////////////

 

CINE SUNT JURNALIȘTII PE CARE VÎNTU REGRETĂ CĂ I-A PLĂTIT „CU MULT PESTE VALOAREA LOR”

 

Lista lui Vântu în structurile publice are în jur de 150 de nume“ era anunţul grandoman făcut în martie 2009 chiar de către SOV. Astăzi, Vîntu, îngenunchiat de statul întărit la cererea sa, regretă banii dați inclusiv jurnaliștilor plătiți „cu mult peste valoarea lor profesională sau umană, creându-le o imagine falsă vizavi de propriile persoane, astfel încât răzbunarea lor, perfect legitimă, a căpătat aspectul unei exorcizari în masă a unui corp cu sute de capete cuprins de convulsii epileptice și cu bale la guri”, după cum a scris SOV pe facebook din închisoare.

 

În anul 2010, dezvăluiam în ziarul Curentul lista sumelor încasate de ziariștii și analiștii dependenți de filonul de bani al lui Vîntu. Nu știm la care dintre ei s-a referit SOV dar îi rememorăm și îi transmitem și un mesaj lui SOV „monșer, prost nu e cine cere, ci cine dă”:

Dan Turturică, 10.780 EURO lunar

În 4.01.2005, 80 de angajaţi din redacţia Evz demisonează din solidaritate cu Turturică, concediat de Ringier unii angajându-se imediat, alţii nu, operaţiune care a distrus una dintre cele mai sudate şi mai profesioniste echipe jurnalistice din ţară. Poate vă întrebaţi ce făcea dl Turturică a doua zi după 4 ianuarie? Semna cu 3 firme controlate de SOV nişte rentabile contracte de cesiune de drepturi de autor, după cum urmează: Global Production SRL (CUI 16371587), contractul 25/5.ian.2005, suma lunară de 3.335 EURO, Global News SRL (CUI  16371595), contractul 21/ 5.ian.2005, suma lunară 4110 EURO şi Global Network Cable (CUI 16330323), 23/ 5.ian.2005, suma lunară de 3.335 EURO.

În plus, valoarea contractelor cu trustul lui Vântu a firmei lui Turturică a depăşit, în 2005, 200.000 EURO.

 

Fascinanta poveste a Emiliei Şercan – 8500 EURO lunar

 

Începând cu anul 2005, Emilia şi departamentul condus de ea la EVZ au început să publice unul după altul articole de investigaţii privindu-l pe SOV. L-au urmărit în Creta, la Viena, când s-a operat pe cord deschis –  deh! blestemele feneiştilor -, l-au acuzat trei ani de zile că banii feneiştilor sunt la SOV, aşa cum a stabilit expertiza judiciară, că foloseşte intermediari pentru a-şi camufla afacerile, că a fost „groparul FNI, rămas curat şi uscat folosind o armată de oameni de paie“, după cum plastic se exprima chiar Emilia Şercan într-o anchetă publicată în EvZ la şase ani de la căderea FNI.

 

Şi în 2008, ce să vezi, Emilia se înrolează şi ea în armata de paie a lui SOV pentru preţul brut corect: 5.244 lei-ROL pe cartea de muncă, după cum dezvăluia Tiberiu Lovin pe blogul său, în urmă cu câteva luni, şi 5.379.060.000 de lei-ROL pe drepturi de autor, o medie de 8.500 EURO lunar, în mână. Şi acum fascinaţia: un producător executiv la CNN nu depăşeşte 6.000 EURO lunar, şi asta ar fi cam cel mai mare salariu de jurnalist la CNN. No more comments.

 

Dar să lăsăm foştii colegi să vorbească despre ea:

 

Cătălin Prisecariu, revista „KAMIKAZE“:

 

„Emilia Şercan. Şefa departamentului de investigaţii la EvZ în 2005, când am ajuns eu acolo. Deci şi şefa mea, din septembrie 2005 până în iulie 2006, când am părăsit EvZ pentru «Academia Caţavencu». Nu-i discut Emiliei calităţile profesionale, care nu mă interesează. Dar îmi amintesc foarte clar că avea o pasiune pentru subiectele privitoare la Sorin Ovidiu Vântu. Morbidă, aproape. Sigur, gusturile femeii la bărbaţi nu se discută, deci nu comentez. Totuşi, încă îmi amintesc fapte. Să vă povestesc una din ele: era în toamna lui 2005. Nu mai ţin minte ziua, dar ştiu că era chiar ziua Emiliei. Sau ziua lui Vântu. Cu ocazia asta, pişicher, Vântu i-a trimis Emiliei trandafiri şi nişte sticle cu vin, pe care le-a lăsat la intrarea în redacţia EvZ din Pipera. Reacţia Emiliei a fost: sufocare, uluire, congestionare bruscă, preludiul unui atac de cord şi altele asemenea. După ce şi-a revenit, Emilia a decis: nu avea să se mânjească cu darurile lui Vântu, îi va înapoia acestuia şi florile, şi vinul. S-a urcat într-o maşină a redacţiei, a zburat până pe strada Paris, la vila mogulului, şi a lăsat la poartă ofrandele. Apoi s-a întors în redacţie şi a făcut un tur de onoare. Învinsese! Rămăsese curată, nu acceptase nimic de la SOV, nici măcar flori! În aceeaşi perioadă (sau poate la începutul lui 2006), Emilia a refuzat mai multe oferte venite de la «Cotidianul». De la «Cotidianul» lui SOV, desigur. Le-a refuzat pe toate. Argumentul? Suprem: ea nu-şi vinde virginitatea jurnalistic-deontologică pentru a lucra la Vântu, despre care scria articole în rafală“.

 

Deci? A acceptat doar când preţul de cumpărare a fost unul corect. Negociere curată: atât a considerat ea costul conştiinţei ei! Cătăline, ea s-a enervat în halul ăla pentru că Vântu a crezut că o poate cumpăra cu nişte sticle de vin. Hai, te rog, ce să facă ea cu florile şi vinul?

 

Răzvan Dumitrescu –  mai valoros pentru SOV decât Liiceanu şi Pleşu la un loc

 

Deşi de-a lungul anilor Realitatea TV a încercat să ne scoată ochii frecvent cu valorile pe care le promovează, cu intelectualii rafinaţi care colaborează la această televiziune, faptele demonstrează că Vântu dă doar doi bani pe aceste lucruri. Mult mai valoroase pentru moguli sunt însă tonomatele care răspund la comenzi. Potrivit datelor prezentate de „Kamikaze“, Răzvan Dumitrescu a încasat de la Realitatea Media, prin două firme, 8.391.910.000, în 2008, an electoral important pentru interesele mogulului. Pentru a evalua exact sistemul de valori al lui SOV vă informăm că, potrivit documentelor, rafinaţii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au primit, tot pentru un an de emisiuni la Realitatea TV, câte 428.720.000 fiecare. Cam cât a primit Oana Dobre şi ceva mai puţin decât Ruxandra Săraru, care a primit peste 460.000.000 de lei de la Realitatea Media, pe drepturi de autor, într-un singur an.

 

Robert Turcescu, 30.000 EURO lunar

 

În octombrie 2007,jurnalistul Tiberiu Lovin dezvăluia valoarea contractului încheiat cu Realitatea, 1.080.000 pentru trei ani. Mai exact între cele două entităţi juridice: Realitatea Media şi RT Media Communication, pentru această sumă, Robert obligându-se să asigure producţia talk show-ului 100% şi să participe ca invitat la diverse emisiuni.

CTP peste 2000 EURO lunar

 

De la Realitatea Media, CTP a încasat pe drepturi de autor peste 2 miliarde de lei, potrivit datelor aflate în posesia ziarului „Curentul“.

 

Deontologul-afacerist, Doru Buşcu, 5.062.500.000 ROL

 

Doru Buşcu, Sorin Vulpe şi Liviu Mihaiu fac parte dintr-un grup aparte: grupul jucătorilor de poker cu Sorin Ovidiu Vântu. Sumele extrem de generoase încasate de cei trei reprezintă o evoluţie în cariera lor, având în vedere faptul că în urmă cu 15 ani, potrivit unui participant la partidele de poker organizate de SOV, acesta din urmă îi lăsa să câştige pentru a-i stipendia.

 

Presa a relatat că Buşcu îşi lua pe lună 15.000 euro de la „Caţavencu“ la care s-au adăugat şi cei 5.062.500.000 ROL luaţi pe drepturi de autor de la Realitatea Media.

 

CITEȘTE ȘI Liviu Mihaiu a încasat de la SOV anterior numirii în Deltă 4.519.580.000 ROL

 

Andreea Creţulescu 10.000 Euro lunar

 

În 2008, Andreea, pe numele din buletin Popescu-Creţulescu Andreea-Ileana, încasa de la Realitatea Media 420.809 RON.

 

Ruxandra Săraru 1.500 EURO pe lună

Şefa Departamentului de Comunicare şi Marketing al Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), Ruxandra Săraru, s-a aflat şi ea pe statele de plată ale lui Vântu la Realitatea Media. Pentru serviciile prestate în slujba mogulului, Ruxandra Săraru a încasat 1.236.760.000 de lei vechi între anii 2007 şi 2009.

 

Corina Drăgotescu, 3000 de EURO lunar

 

Potrivit datelor oficiale aflate în posesia ziarului „Curentul“, Corina Drăgotescu a încasat între 2007-2009 nu mai puţin de 5.247.310.000 de lei vechi.

 

Nicolae Ulieru, 1118 EURO lunar

Lt. Col (r) Nicolae Ulieru, fost purtător de cuvånt al Serviciului Romån de Informaţii pe vremea directoratului lui Virgil Măgureanu, sau „Mr. No Comment“, aşa cum era cunoscut ca şef al biroului de presă pentru că nu exprima nicio opinie, niciodată, a încasat sume frumuşele de la Sorin Ovidiu Våntu pentru diverse servicii de „acoperire a adevărului“ sau a părerilor contra.

 

Deontologul Nistorescu, comentator de 5 miliarde de lei

 

Unul dintre comentatorii „grei“ ai postului Realitatea TV şi şef peste „Cotidianul“, Cornel Nistorescu, apare conform documentelor obţinute de ziarul „Curentul“ ca unul dintre cei mai bine plătiţi mercenari media. Prezentat mereu de Realitatea ca un guru în ale jurnalismului, Nistorescu a încasat de la casieria lui Våntu, doar în trei ani de activitate (2007-2008-2009), suma de 4.847.240.000 de lei vechi.

 

Iosif Boda 3000 de Euro lunar

 

Pentru analizele sale la Realitatea, SOV l-a plătit regeşte pe Boda în cuantum de 482.747 RON pentru apariţii din 2007, 2008, 2009.

 

Din analiza tabelului întocmit pe baza datelor aflate în posesia ziarului „Curentul“ rezultă că, în 2007, pentru 40 de cedenţi de drepturi de autor Realitatea Media a cheltuit 46.863.520.000 ROL, iar pentru restul de 722 de cedenţi a cheltuit 127.460.970.000 ROL. Astfel,  pentru 40 de oameni, Realitatea Media a a cheltuit 36,86 % din totalul drepturilor de autor plătite. Anul următor, în 2008, avem 673 de cedenţi cu un total de 131.020.500.000 de lei, iar pentru cei 40 din top 45,15% reprezentând 59.157.950.000 ROL. În 2009 avem mai puţini cedenţi, 446, cu un total de 114.065.440.000 ROL, din care pentru cei 40 s-au cheltuit 44,58% reprezentând 50.851.980.000 ROL. Trebuie precizat că aceste sume reprezintă doar venituri obţinute din drepturile de autor, nefiind incluse în contractele de muncă şi alte contracte încheiate cu Realitatea Media.

 

Lista celor 40 de favoriţi ai lui SOV o puteți vedea dând click pe fotografie.

 

În continuare vă prezentăm sumele mai mici luate pe drepturi de autor de diverse vedete:

Grigore Cartianu 18.560 RON

Ion M. Ioniţă 50.580 RON

Alex Stoenescu 36.000 RON

Tudor Octavian 25.000 RON

Pavel Lucescu 10.000 RON

Cătălin Avramescu 29.667 RON

Silviu Prigoană 16.814, 72 RON

Mircea Dinescu 44.508 RON

Adrian Păunescu 347.189 RON

Cristian Ţopescu 3.492 RON

Adriana Săftoiu 76.000 RON

Mădălin Voicu 4.006,10 RON

Victor Ciorbea 23.829 RON

Mircea Ionescu-Quintus 2.414 RON

Stere Farmache 3024 RON

Nicolae Dănilă 3024 RON

Vladimir Pasti 30.096 RON

Mircea Kivu 76.000 RON

Dumitru Pelican 3342,60 RON

Mugur Ciuvică 4376,66 RON

Marius Pieleanu 22.532,74 RON

Cristian Pârvulescu 2.269,16 RON

 

Noi nu ne întrebăm decåt cum deontologii au acceptat bani de la Realitatea Media, atåt timp cåt această firmă a înregistrat constant de la preluarea ei de către SOV pierderi colosale: 20,8 milioane euro în 2008, 8,15 milioane Euro în 2007, 5,1 milioane euro în 2006 şi 1,7 milioane euro în 2005. Oare ei s-au întrebat de unde le vin banii ăştia că Realitatea n-avea bani. Nu, pentru că răspunsul ar fi fost din „economiile” lui SOV de la FNI și de la Petromservice.

 

sursa si foto:  http://www.curentul.info

 

////////////////////////////////////////////

Acesti cominternisti care au distrus si distrug Romania. Adrian Majuru despre leninistii Roman – Neulander, Cosaşu – Rohlich, Severin, Melescanu, MRU, Nastase, Zanc, Stelian Tanase si Dan C. Mihailescu

 

 “continuitate la catedra” Puterii

de Adrian Majuru

Motto: „Doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec” (I.D. Sîrbu, iarna 1984)

 

România este ruinată din interior pentru a fi cucerită din afară. Cum se petrec distrugerea şi apoi invazia? Iată cele trei căi descrise acum cinci sute de ani de Niccolò Machiavelli: „Dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie.

 

Primul este de a le ruina în mod complet (a se vedea privatizările de tip „Oltchim” şi distrugerea deliberată a economiei româneşti, n.m). Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie (vezi aici migrarea masivă a românilor spre Occident şi îndemnul dat în acest sens chiar de preşedintele Băsescu! n.m.). Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune plata unui tribut (vezi împrumuturile externe, FMI etc., n.m.) şi de a însărcina un mic număr din cetăţeanii ei cu conservarea acestei posesiuni (vezi aici clasa politică, n.m.). Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului, aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente. Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre propriii ei cetăţeni”.

 

Dacă la nivelul popular aceste scenarii gândite de trusturile de inteligenţă, care împart lumea, nu se văd, ziariştii şi istoricii de bună credinţă ar trebui să-i avertizeze pe cititorii intuitivi asupra a ceea ce se petrece în momentul de faţă cu repercusiuni în viitor.

 

Alegerile care se apropie cu paşi repezi vor dovedi din nou perpetuarea stării de tranziţie, orbită politică şi economică destinată României, prin conlucrarea diabolică dintre comuniştii „succesori” din interior, activişti bătrâni şi UTC-işti&UASCR-işti deopotrivă şi sferele de interese externe pentru exploatare ieftină de resurse minerale şi umane.

 

Această politică de tranziţie nu se mai termină pentru că a devenit scop în sine. Şi este scop în sine pentru că această tranziţie cu inflaţie monetară este cea mai fecundă metodă de jefuire a celor mulţi şi de îmbogăţire a celor puternici. Unii câştigă putere economică cu ajutorul puterii politice şi alţii deţin putere politică cu ajutorul puterii economice.

 

Problema de rezolvat nu este corectitudinea generală a Țării, ci este să furi cu forme legale şi să nu poţi fi tras la răspundere. Naţiunea e atât de imatură şi atât de superficială încât se pune semn de egalitate între acumulare de bogăţie şi capacitatea politică şi per a contrario semn de egalitate între cinste şi prostie. Iar „proştii”, şi ca atare mulţimile anonime, se mulţumesc cu ce văd şi cu ce aud. Pentru a cunoaşte voinţa din culisele scenei şi pentru a înţelege rândurile camuflate de cuvinte, trebuie inteligenţa cu numele de perspicacitate. Este exact ce lipseşte în România şi ce se practică în omenire.

 

Comuniştii din România, pe care îi vedem mereu, din 1989 încoace, în calitate de „aleşi” pentru alegerile locale, parlamentare şi europarlamentare, nu au nici o convingere, pentru că sunt duplicitari, pentru că sunt oportunişti şi pentru că înşală din obişnuinţă. Traseismul politic o dovedeşte şi mai ales rocadele dintre ei, prin schimbarea de fotolii ministeriale sau poziţii de putere transpartinică. Vezi aici transferul lui Meleşcanu de la PNL către SIE, PNL fiind în opoziţie politică. De aceea în toate şi mai ales în viaţa publică şi în activitatea politică nu există lipsuri şi erori, ci există numai vinovăţii descalificante. În raport cu legile sunt crime şi în raport cu Patria sunt trădări. În toate şi mai ales în viaţa publică şi în activitatea politică: nu-i suficientă cauzalitatea care justifică şi motivează şi mai trebuie finalitatea, care este raţiunea de existenţă şi misiunea de îndeplinit. Contrar celor spuse mai sus, atât „intelighenţia” de factură comunistă, de la gaşca GDS la optzecişti, cât şi decidenţii politici care vin din acelaşi trecut refuză deliberat mecanismul de salvare: acela de a se acţiona în baza deciziei, apoi să se decidă în baza gândirii şi să se gândească în baza informaţiilor despre realitate şi despre necesitate. Există numai realitatea lor şi necesitatea împlinirii ei. De aceea totul este grupat pe găşti de interese imediate şi de auto-protecţie pe termen lung, separat de corpul naţiunii, dar expoatându-l cu cinism pe acesta din urmă.

 

În România trecută de la comunism la capitalism au dispărut toate adevărurile cu excepţia unuia singur care excelează şi persistă. Acest adevăr unic constant şi stabil nu-i ignorat şi e unanim cunoscut atât de cei care trimit în jos minciuna, cât şi cei care primesc de sus minciuna. Acest adevăr este „România”. România este singura realitate care impune necesitate de idei şi de reacţii. Este adevărul de care se tem cel mai mult „succesorii” vechiului regim şi de aceea au făcut din tranziţie un scop în sine. Pentru ca România să nu devină realitatea unui adevăr a cărui necesitate imperioasă este înlăturarea imediată a „sucesorilor” din corpul naţiunii.

 

România este captiva „dialecticii”, a melanjului dintre minciună şi putere, dintre trădare şi forţă. Şerpuiala a fost agitată de anularea privilegiilor locative pentru „aleşii” dialecticii. Părinţii lor au pus umărul la distrugerea României Vechi iar pentru aceste servicii, dirijate de Comintern, au primit în primul rând locuinţe în cartiere inaccesibile proletarilor, apoi funcţii decizionale bine plătite. Pentru copiii şi apoi nepoţii lor au obţinut paşapoarte şi burse în străinătate, beneficii sociale şi pecuniare, aflate foarte departe de visele de mai bine ale muritorilor proletari.

 

Moştenirea dialectică este transmisă nu numai cu vilele de protocol, dar şi cu sferele de influenţă ale tatălui sau bunicului. Un exemplu este Walter Neulander, tatăl lui Petre Roman. Walter Neulander a fost la sfârşitul anilor ’30 agentul Cominternului la Paris, mai apoi a fost brigadist comunist în Spania, trimis cu misiunea de a fonda în Spania o republică sovietică spaniolă sprijinind cu toate forţele opoziţia militară anti-Franco. Idealul lor fiind înfrânt, franchiştii câştigând bătălia în războiul civil, Walter Neulander se refugiază în URSS. După război a fost „paraşutat” în România ca şeful direcţiei de propagandă al Armatei Române (încă regale) între 1945 şi 1948 şi apoi şef de personal tot în armata română, acum de factură nouă între 1948 şi 1950. Walter Neulander obţine gradul de general-maior al armatei române, în anul 1948. Tot atunci devine vicepreşedintele Asociaţiei pentru răspândrea ştiinţelor şi culturii între anii 1950 şi 1951. Între 1951 şi 1952 este ministru al Poştei şi Telecomunicaţiilor iar după moartea lui Stalin a lucrat în Ministerul Agriculturii. Cu venirea lui Nicolae Ceauşescu în 1965, Walter Neulander îşi românizează numele în Walter Roman. Walter Roman este membru CC al PCR între 1965 şi 1983, dar şi director al Editurii Politice între anii 1954 şi 1983. În anul 1983 moare. Fiul său, Petre Roman, a susţinut că tatăl său ar fi fost dizident, însă oare despre ce dizidenţă este vorba când Walter Roman moare fiind în funcţia de director al Editurii Politice şi având gradul de general-maior al armatei române!? Mai mult, Walter Roman alias Neulander, în perioada revoluţiei maghiare din 1956, a avut rolul de raportor ideologic, fiind trimis de conducerea Partidului în misiune de securist itinerant. Trimiterea lui s-a datorat faptului că era profund ataşat de idealurile sovietice şi considera revolta maghiară ca o reacţie hortistă. În raportul său, Walter Roman-Neulander arată greşelile pe care armata sovietică le-a făcut în înăbuşirea revoluţiei maghiare. Petre Roman alias Neulander a „moştenit” şi o bursă de studii în anii ’70 la Toulouse, dar şi o funcţie de redactor în redacţia ziarului „Liberation” al stângii franceze, unde foarte puţini intelectuali francezi veritabili de stânga aveau acces la o astfel de funcţie. Poziţie obţinută de Petre Roman în baza poziţiei lui taică-său, ca fost şef al Cominternului la Paris. Nu este deloc întâmplător astfel că el a devenit la 22 decembrie 1989, alături de Ion Iliescu preşedinte, cel dintâi premier al României eliberate de sub regimul comunist! Ce ipocrizie a sorţii, ca tocmai fiul unui cominternist să fie premierul celui dintâi guvern democrat al României postcomuniste. Există o clară filieră de subordonare a României, de factură cominternistă, pe axa Paris-Spania-Moscova-România.

 

Camuflajul numelui românesc a fost practicat după 1965, când Nicolae Ceauşescu îmbracă comunismul românesc în haina naţionalismului, când foarte mulţi proletcultişti îşi românizează numele. Veronica Schwefelberg devine Veronica Porumbacu, redactor la Radio în 1949 şi apoi şef secţie la Uniunea Scriitorilor între 1956 şi 1963; Aurel Leibovici devine Aurel Baranga; Florin Legrel devine Florin Mugur. Acesta din urmă debutează în suplimentul „Brigadier” al „Tânărului muncitor” şi apoi este redactor la „Cartea Românească”. Poate cel mai controversat personaj proletcultist trecut în tabăra democraţilor este cazul lui Oscar Rohlich. Oscar Rohlich este cunoscut astăzi sub pseudonimul Radu Cosaşu. Mult declaratul „mare european” de azi a debutat în 1952 cu volumul „Servim Republica Populară Română”. De bine ce a servit-o, domnul Oscar Rohlich alias Radu Cosaşu este redactor din 1993 la „Dilema” şi apoi la „Dilema Veche”, în serviciul mai tânărului său coleg Andrei Pleşu. Altfel, Oscar Rohlich alias Radu Cosaşu şi-a început activitatea proletcultistă la „Revista Elevilor” între anii 1948 şi 1949 şi începând cu anul 1949 îl găsim redactor la „Scânteia Tineretului”.

 

Privind prin filtrul acestor personaje, de la nomenclaturişti la proletcultişti, mulţi încă foarte activi şi azi sub falsa imagine a dizidenţei sau a democraţiei, aş putea concluziona că în decembrie 1989, dintr-o altă perspectivă a istoriei, comuniştii internaţionalişti au dat jos un comunist naţionalist, pe Nicolae Ceauşescu.

 

Niccolo Machiavelli a definit încă din secolul al XVI-lea procesul de distrugere în care se află România de azi prin trădarea şi jaful dreptei comuniste din interior. Unul dintre mijloacele prin care poţi păstra o ţară sub ocupaţie este „de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut (datoriile externe – n.m.) şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei (Mafia politică – n.m.) cu conservarea acestei posesiuni. Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului, aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente. Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către guvernanţi de încredere pentru el dintre proprii cetăţeni”.

 

Aşadar, trădarea din interior este cea mai eficientă armă de distrugere prin dizolvare a unui stat, a unei societăţi, a unei naţiuni. Ruinarea încrederii în viitor şi pulverizarea oricărei speranţe prin apartenenţa la mediocritate şi stupizi sociali, acesta este proiectul politic al dreptei de sorginte comunistă, în afiliere cu mafia transpartinică, alături de canalele marii finanţe de unde este alimentată şi de unde vin comenzile guvernării.

 

Foarte bine a descris această realitate scriitorul I.D. Sîrbu încă de la sfârşitul anilor ’80: “Tinere domn, (…) ne aflăm, pentru cel puţin cîteva sute de ani, în atanorul uriaş al Asiei pravo-trudnice. Ceea ce se fierbe acum în uriaşele cazane ale Istoriei, mutaţia ce are loc în măduva şi nucleul tuturor popoarelor intrate în horă reprezintă o schimbare atât de teribilă şi de uriaşă, încât să fii sau un mare idiot naiv, sau un demagog de vitrină şi latrină, ca să crezi că totul nu e decât un oarecare experiment social, perfect dirijat ştiinţific… Bagi într-o eprubetă un savant de tip american, un mecanic neamţ şi un şaman mongol – şi-ţi iese, la capătul cincinalului, un astronaut sovietic zâmbitor; amesteci un telal evreu de pe Lipscani cu un ţigan din Arad şi doi juveţi olteni, cobiliţari în toate, şi, după ce i-ai fiert bine în zece şedinţe şi câteva plenare bubuitoare, îţi ies, ca din pălăria scamatorului, câţiva propagandişti, doi directori şmecheri şi-ţi mai rămâne materie primă pentru cel puţin o duzină de băieţi frumoşi, severi şi licenţiaţi în drept… Transcrii Internaţionala pentru Coran şi instrumente afro-asiatice şi obţii câţiva împăraţi socialişti, poligami şi politruci… “ (I.D. Sîrbu, 2005).

 

Oferim mai jos câteva exemple ale unor personaje care au avut o altă credinţă şi o altă slujire în prima parte a vieţii, dar pe care au schimbat-o mai apoi, au modificat-o radical şi în final au dat-o uitării. Din „leninişti” au devenit „democraţi”; din „roşii” acum sunt „albaştri” şi europeni. Şi ţara este pe mâna lor. Şi acesta poate fi un răpuns legat de haosul şi dezastrul în care trăim.

 

Foarte interesant este cazul lui Adrian Năstase. Chiar uluitor. Oricum rămâne cea mai interesantă opinie pe care am citit-o în revista “Tânărul Leninist” iar studentul Năstase afirma: „Teoria marxistă este interesată de sensul evoluţiei societăţii socialiste şi de teoriile care o reflectă. Este evident că această societate s-a transformat în cei trei-patru sute de ani de existenţă, dar progresul uman împinge inevitabil acest sistem către dispariţie” (Adrian Năstase, “Ideologii occidentale la porţile viitorului”, “Tânărul Leninist”, nr.10, octombrie, 1972, p.14). Democratul şi europeanul de azi, acelaşi Adrian Năstase, nu a uitat de „leninistul” care a fost deoarece proiecţia sa despre capitalism din anii ’70 o trăim cu toţii astăzi, după mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989. În cazul României, Adrian Năstase a avut dreptate: capitalismul a dispărut iar domnia sa a participat la uciderea lui alături de alţii „tineri leninişti” din generaţia sa.

 

Adrian Severin, europarlamentarul dovedit penal, dar care joacă în continurae cartea inocenţei, îşi afirma vocaţia de propagandist în revista “Convingeri Comuniste”, cu prilejul festivalului naţional al Artei Studenţeşti, „dedicate Congresului X al UTC şi Conferinţei a IX-a a UASCR precum şi pregătirii Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste” (Adrian Severin, “Convingeri Comuniste”, nr. 2, 1976, p. 2).

 

Dan C. Mihăilescu este cunoscut drept omul care aduce cartea, dar în tinereţa sa era omul care aducea versul. În revista “Universitatea Comunistă”, Dan C. Mihăilescu a publicat o poezie dedicată României socialiste şi conducătorului ei. Redăm aici un fragment: „(…) Mai ştiu că ai un voievod prea bun/ Precum părinţii noştri din vechime/ Că neamul nostru e la fel de drept/ Că nu voieşte răul pentru nimeni”. „Voievodul” din anul 1975 nu putea fi decât Nicolae Ceauşescu iar Dan C. Mihăilescu a publicat această „scrisoare” din poziţa de redactor-şef adjunct al revistei “Universitatea Comunistă” (anul VII, nr.25, februarie-martie 1975, p.5).

 

Omul de dreapta de azi Mihai Răzvan Ungureanu şi-a afirmat din adolescenţă adeziunea faţă de extrema stângă: „Hotărârile de însemnătate istorică adoptate de Congresul al XIII-lea al PCR, înflăcăratele îndemnuri adresate tinerei generaţii de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu în deschiderea lucrărilor forumului nostru, pun în faţa noastră, a elevilor utecişti, sarcini deosebite. (…) Pe deplin conştienţi de sarcinile ce ne revin din Hotărârile Congresului al XIII-lea al PCR, din indicaţiile şi orientările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, din documentele suspuse aprobării Forumului tineretului, noi, elevii din judeţul Iaşi ne angajăm că vom depune toate eforturile (…) pentru continuarea neabătută a drumului ascendent pe care România s-a înscris în perioada de o efervescenţă fără precedent inaugurată de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român” (Mihai Răzvan Ungureanu, cuvântare în calitate de delegat al Organziaţiei judeţene Iaşi a UTC, “Scânteia Tineretului”, 19 mai 1985, p.3).

 

Un alt „democrat” de azi, Teodor Meleşcanu, îşi sublinia public adeziunea de comunist, printr-o serie de articole publicate în presa vremii. Iată aici un fragment: „(…) PCR, personal tovarăşul Nicoale Ceauşescu, a adus preţioase contribuţii teoretice şi practice în domeniul dezarmării. Concepţia partidului şi statului nostru cu privire la obiectivele dezarmării, măsuri prioritare, căile şi modalităţile de realizare a lor, au fost definite cu claritate în documentele Congreselor al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea, în cuvântrile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedintre RSR” (Teodor Meleşcanu, “Flacăra”, anul 26, nr.31(1156), 4 august 1977, p.30).

 

Prof. dr. inginer Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, în calitate de „senior Leninist”, afirma despre generaţiile tinere că sunt „destinate să împlinească obiectivele stabilite de partid în opera de edificare a societăţii socialiste” (Walter Roman, “Imperativul culturii contemporane”, “Tânărul Leninist”, nr.8, august 1969, p.60).

 

Grigore Zanc (după 1990 filosof, scriitor, politician, senator PSD de Cluj în legislatura 2000-2004) spunea în august 1972: „Vrem să realizăm o societate în care personalitatea noastră să se poată manifesta plenar. Afirmaţia lui Marx şi Engels «numim comunism mişcarea reală care sprijină mişcarea actuală» mi se pare în acest sens extrem de semnificativă” (Grigore Zanc, “Spiritul critic”, “Tânărul Leninist”, august 1972, p. 13).

 

Sorin Roşca Stănescu afirma în 1985: „Secţiunea a 8-a, a celei de-a 29-a sesiuni a cercurilor ştiinţifice studenţeşti… au acoperit o largă paletă tematică, un loc important fiind consacrat analizei rolului şi locului tineretului patriei noastre în procesul de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, contribuţia Partidului Comunist Român, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceausescu, definirii pe care Asociaţiile Studenţilor Comunişti trebuie să o aibe în procesul construirii României moderne, a României comuniste…” (Sorin Roşca Stănescu, „Preocupări ştiinţifice circumscrise anului internaţional al tineretului”, „Viaţa Studenţească”, anul XXIX, nr.20, 15 mai 1985, p.5).

 

Dar pentru a proba cu adevărat istoria oferim cititorilor, probele istoriei probă în oglindă, prin două texte scrise de acelaşi personaj, dar în circumstanţe diferite:

 

În articolul „Pulsul Prezentului”, tânărul absolvent de istorie Stelian Tănase a scris: „A trebuit să vină un Partid, o adevărată mişcare democrată, purtătoarea celei mai nobile idealuri de propăşire a poporului nostru (…). Şi dacă nişte calomniatori plătiţi, mercenari ai cuvântului, în slujba unor oficine de spionaj, reziduri ale războiului rece, cutează, ca nişte trădători de patrie ce sunt, să caute nod în papură din străinătăţile prin care au fugit (…) aceasta este pentru că un popor mic îşi afirmă cu vigoare dreptul la o existenţă demnă în rândul popoarelor lumii.(…) A fi revoluţionar, a fi comunist înseamnă a fi explorator îndrăzneţ al noului. Se spune pe drept cuvânt în Programul Partidului Comunist: (…) A trăi în contemporaneitatea românească înseamnă a trăi liber” (Stelian Tănase, „Pulsul Prezentului”, „Convingeri Comuniste”, nr.2, 1976, p.1 şi p.9)

 

Acelaşi Stelian Tănase scria pe 28 decembrie 1989 astfel: „(…) Curajul unora mă copleşeşte. Unii m-au auzit vorbind la BBC, sau au ascultat la Europa Liberă despre protestul unor scriitori împotriva cenzurii şi mă îmbrăţişează. Un muncitor scoate din sacoşă un termos cu ceai, şi-mi oferă. N-am băut nicicând un ceai mai bun şi nu cred să mai beau vreodată. Mă uit la şuba lui de om cu viaţă grea şi ma întristez. Cât ne-a trebuit să ne găsim puţină fraternitate şi încredere! Cât rău ne-a făcut tuturor! De un sfert de secol n-am mai cunoscut nimic din ce este omenesc” (Stelian Tănase, „România Literară”, anul XXII, nr.52, 28 decembrie 1989, p.12).

 

Deşi au promovat austeritatea marxistă, au trăit în opulenţă. Deşi se erijau în protectori ai clasei muncitoare, au exploatat-o în beneficiul lor. Deşi hrăneau visuri de mai bine pentru oamenii obişnuiţi, au coborât viaţa lor la nivelul obişnuinţei de a trăi într-un coşmar tras la indigo. Pentru cei mulţi au interzis „ocupaţiile burgheze” precum echitaţia, golful, jocurile de societate, plecări în străinătate etc., însă ei le consumau fără restricţii. În timp ce proletariatul se chinuia să prindă o viză de Bulgaria să treacă Dunărea la Ruse, ei deţineau paşapoarte şi călătoreau fără oprelişti. Progeniturile lor şi clienţii ideologici primeau burse în Occident, în timp ce copiii proletariatului nu puteau trimite o banală scrisoare în străinătate fără verificări riguroase. Totul se decidea într-un singură unitate poştală, din Bucureşti, vizavi de Sala Palatului. În timp ce noi făceam foamea optzecistă, ei se bucurau de serviciile Gospodăriilor de Partid. Şi dacă aveai cutezanţa să ceri drepturi egale în statul muncitorilor şi ţăranilor, ei, toţi aceşti stăpâni ai vieţii tale, îţi arătau penitenciarul, lagărul de muncă, după ce treceai prin filtrul torturii fizice. Ei, toţi aceştia, sunt astăzi stăpânii politici ai României, de peste 20 de ani.

 

Dacă nu lustrezi la vremea potrivită un slujitor fervent al unui regimul dictatorial tocmai încheiat, acesta se va erija instantaneu în mare democrat şi cunoscător al strategiilor de economie capitalistă. Dar ei nu sunt decât nişte propagandişti de profesie, strategi ai haosului, ai apelor tulburi, pregătiţi să-şi aranjeze social beizadelele şi neamurile. Treptat, societatea se va polariza într-un strat foarte restrâns, transpartinic, al câtorva familii de vechi nomenclaturişti, care vor avea tot iar ceilalţi, vor deveni sclavi pe plantaţia celor dintâi, întreţinându-le fărădelegile, traiul opulent prin ţări exotice şi belşugul unei vieţi îndelungate.

 

Altfel spus, „cadavrele neîngropate la timp încep să întinerească!”.

 

Sursa: Cotidianul

 

Cititi si prima parte aici: Adrian Majuru incepe un serial despre acesti UTC-isti care distrug Romania: Toti oamenii presedintelui si premierului, de la MRU la Dan Pavel si inapoi

 

Ziaristi Online va recomanda si Unde sunt condamnarile adevaratilor tortionari: tismanenii, neulanderii, rolerii, oigensteinii?

 

Tortionarii Tismaneanu, Roller, Rautu, Neulander, Pacepa

 

Tortionari, informatori, doar unelte. Unde sunt adevaratii vinovat?

 

de Petru Tomegea

 

In fapte, procesul penal al crimelor comunismului merge foarte greu, atat de greu incat marii vinovati au scapat aproape toti nepedepsiti, fiind salvati tocmai de moartea pe care le-au pregatit-o ei cu scrupulozitate altora.

 

Cei ce mai dainuie au varste de peste 80 de ani, iar multi dintre ei s-ar putea sa nu sesizeze ce li se intampla. Si asta fiindca facem treburile cu mare intarziere si doar pe jumatate sau nici atat.

 

Va mai amintiti tevatura starnita in spatiul public de dosarele informatorilor? Aproape la fel se intampla si azi cu acelea ale tortionarilor. Cine sunt informatorii si tortionarii? Doar niste trepadusi, niste executanti ai ordinelor si ai regulamentelor stabilite de catre mai-marii lor.

 

Ei bine, aripa ocrotitoare a Justitiei inca ii tine pe mai marii lor la fereala de ochii multimilor.

 

Mai incet cu tortionarii

 

Or nu informatorii, nici tortionarii, nu acestia sunt cei ce au trimis in lagarele si puscariile comuniste sute de mii de oameni nevinovati. Nu ei au ordonat starpirea chiaburilor, nu ei au lichidat floarea intelectualitatii romanesti. Ei au fost simple unelte si calai in mana comunistilor.

 

Este adevarat ca unii dintre ei au fost deosebit de zelosi, avand initiative criminale, iar legiuitorul numai pe acestia ii poate pedepsi. Cei mai multi au acceptat din diverse motive sa indeplineasca misiunile ticaloase. Unii au facut-o din frica foametei din 1947, iar altii din oportunism marsav.

 

Cum functiona sistemul? Fiind destul de mic, tin bine minte ca periodic venea in comuna ofiterul sovietic de la raion insotit de activisti de partid imbracati cam la fel, cu pistoalele la centura si ii incarcau in camioane si dube Molotov pe chiaburi, morari, fosti primari si fruntasi dinainte de razboi, alaturi de cei ce nu-si puteau da cotele la stat. Multi nu s-au mai intors niciodata.

 

Cote, uium si beilic

 

Caci, in functie de suprafata de pamant, fiecare proprietar trebuia sa dea o cota de grau, porumb, cartofi…, iar daca avea boi sau cai trebuia sa duca uium, adica sa care anual 12 incarcaturi de busteni din padure la fabrica de cherestea din Falticeni (30-40 km). Se adaugau obligatoriu 12 zile de beilic (lucru la drumuri) pentru fiecare locuitor peste 18 ani, plus impozite si taxe atat de inrobitoare ca mai nimeni nu le putea plati.

 

Odata cu ofiterul sovietic, venea si tovarasa Natasa, comandanta de pionieri care lega cravatele rosii la gat, vorbind numai ruseste, iar subsemnatului i-a legat-o insotitorul acesteia, nimeni altul decat Mihail Sadoveanu. Mi s-a parut ca a facut-o cu mare placere. Dar acasa o ascundeam, sa n-o vada tata, fie iertatul, fost prizonier pe Nistru.

 

Intovarasire si colectiv

 

Dupa plecarea ofiterilor sovietici, prin 1957-1958, activistii au inceput in aceeasi maniera inscrierea taranilor la intovarasire si apoi la Gospodaria Agricola Colectiva, devenita dupa ordinele lui Nicolae Ceausescu Cooperativa Agricola de Productie.

 

Pamanturile confiscate de la chiaburi si boieri au alcatuit Gospodariile Agricole de Stat. In aceasta perioada au fost realimentate toate puscariile si lagarele de concentrare cu tarani darji, care nu doreau sa cedeze proprietatea pamanturilor stramosesti. Au fost si nenumarate rascoale, cand sate intregi au fost supuse cu armata si tunurile.

 

Pentru ca puscariile erau pline, acum taranii “incapatanati” erau numiti dusmanii poporului si ai partidului comunist, erau plimbati cu “gazul” prin hotroapele satului o noapte, iar apoi erau batuti pana la lesin si lasati de multe ori fara suflare in fata portii. Cate mii or fi pierit astfel?

 

Cine erau odiosii?

 

S-a intamplat ca unul din taranii ucisi astfel sa aiba un fiu procuror. Ei bine, spre cinstea sa, nu s-a lasat pana cand nu i-a deschis proces activistului de partid: un barbat voinic, gras, burtos, cu costum bleumarin de militian si pantaloni cu vipusca, cu cizme cazone de model sovietic, vesnic cu o cravasa in maini.

 

Se numea parca Pastioi si odata ne-a scos la sosea sa aruncam cu pietre in fostul primar burghez, care era plimbat pe ulita mare cu catuse la maini, iar altadata ne-a adunat in careu in fata scolii trimitandu-ne acasa sa ne lamurim parintii.

 

A luat 7 ani de puscarie, fiind plasat in aceeasi baraca cu taranii detinuti pe care tocmai el ii trimisese acolo. Cazul este insa singular.

 

Iata de ce nu pot achiesa la campania de presa impotriva tortionarilor cu nume si prenume. Atata vreme cat cei ce au ordonat si condus masacrul elitei romanesti raman nestiuti si nepedepsiti, atata timp cat unii dintre ei au pensii, ma tem ca si salarii, de zeci de ori mai mari decat retributia dascalului sau a medicului, ceva nu este in ordine cu societatea care tolereaza asemenea marsavie. De aproape un sfert de secol.

 

Sursa: Ziare.com

 

 

////////////////////////////////////////////

IPS Teofan despre martirii inchisorilor comuniste, la Academia Romana: “Libertatea închisorilor şi închisoarea libertăţilor”. 

 

 

Libertatea închisorilor şi închisoarea libertăţilor[*]

 

        IPS Teofan la aniversarea INST de la Academia Romana – Foto Lumina  Am primit cu bucurie invitaţia Domnului Profesor Radu Ciuceanu de a participa la conferinţa „Fenomenul totalitar: între realităţi istorice şi abordări istoriografice”, cu ocazia împlinirii a două decenii de activitate a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Este vorba despre un aşezământ cu o importanţă deosebită atât prin reevaluarea şi recuperarea, în lumina adevărului istoric, a unei etape dificile din trecutul recent, cât şi prin efectul terapeutic pe care-l poate avea asupra conştiinţei colective. Terapeutic spun în sensul în care nu poate exista împăcare între un popor şi opresorii săi, între prigoniţi şi prigonitori, decât atunci când cei care au avut de suferit reconstituie şi rememorează, în duh de iertare, astfel de momente dramatice. E o lucrare a celor care nu doresc răzbunare şi n-au nevoie a se lăuda, înaintea lumii, cu suferinţele lor, ci vor să recupereze şi să-şi asume, în libertate, acele clipe dureroase spre împăcarea cu oamenii şi cu propriul lor trecut. Activitatea acestui Institut depăşeşte aşadar cu mult cadrele sale de ordin formal, impunându-se şi ca o inedită formă de terapie spirituală pentru cei ce au pătimit în dictatură, precum şi ca o admirabilă şi cutremurătoare lecţie de viaţă oferită celor care nu au cunoscut vicisitudinile unui regim totalitar.

 

Pentru Biserică, acest Institut este important şi prin prisma numeroaselor prezenţe, în câmpul cercetării sale, a unor figuri pregnante de clerici sau mireni mărturisitori ai lui Hristos.

 

La un simpozion organizat acum zece ani, pe 6 octombrie 2003, vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist sublinia, în cuvântul său, că Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului „a reuşit să arunce raze de lumină în sufletele celor care nu cunoşteau viaţa bisericească a acelei epoci”. Oricât de mult s-ar vorbi – şi s-a vorbit prea puţin – nu se poate cuprinde în cuvinte suferinţa celor care, mai ales în închisori, au pătimit pentru credinţa lor şi pentru că au dorit neamului aceasta un traseu în deplină libertate şi demnitate.

 

Unul dintre cei care au trecut prin „şcoala” închisorilor a fost şi Părintele Dumitru Stăniloae, cunoscutul teolog român, comemorat anul acesta la împlinirea a 110 ani de la naşterea sa şi a 20 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Părintele Stăniloae spunea adesea: „În închisoare am învăţat să mă rog”. Şi insista asupra acestui aspect explicând că şi înainte se ruga, „dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa; atunci rugăciunea cu adevărat devine o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”.

 

Paradoxal, în condiţii privative, omul poate găsi resurse nu doar de a supravieţui, ci chiar de a se maturiza şi creşte din punct de vedere duhovnicesc. Faptul că există constrângeri exterioare poate fi surmontat, prin credinţa în Dumnezeu, şi convertit în minunate exerciţii de libertate interioară. Pentru că omul dobândeşte adevărata libertate nu în funcţie de contextul social sau politic, ci în funcţie de modul în care se raportează la Dumnezeu. Apostolul Pavel, în Epistola către Corinteni, învaţă că „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Iar celălalt mare Apostol, Sf. Petru, avertizează că „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19). Omul poate fi închis în condiţiile cele mai vitrege, dar e mai liber decât cel care, având deplină libertate de mişcare şi de manifestare, se lasă subjugat de ceva din cele create, devenind rob al lor.

 

În anumite privinţe, în pofida condiţiilor inumane, închisoarea a fost pentru mulţi şi un prilej de conştientizare a nevoii de libertate lăuntrică.

 

Este vorba despre dobândirea acelei libertăţi care nu poate fi răpită de nimeni, care nu este condiţionată decât de propria opţiune pentru o viaţă cu Dumnezeu. Astfel, se pot înţelege măcar în parte, cuvinte precum cele ale Părintelui Sofian Boghiu, care scandalizează omul de azi, al confortului şi al comodităţii: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” Aceste multe „probleme” asupra cărora atrage atenţia Părintele Sofian nu sunt altceva decât consecinţa firească a modului eronat în care omul se raportează la libertăţile de tot felul. Este, adică, situaţia celui care nu valorifică libertăţile cetăţeneşti, de ordin juridic, cultural, moral etc. pentru a-şi spori libertatea spirituală, ci le transformă în prilej şi oportunitate spre a se înrobi feluritelor patimi.

 

Se ajunge astfel la un soi de paradox: se poate vorbi, cu argumente şi mărturii, despre o libertate a închisorilor, dar, în acelaşi timp, există, la polul opus, o închisoare a libertăţilor de tot felul. Cu alte cuvinte, nici închisoarea nu te poate opri când vrei să dobândeşti libertatea în Dumnezeu, nici libertăţile, de orice natură ar fi ele, nu implică, în mod automat, situarea noastră în sfera adevăratei libertăţi. În ultimă instanţă diferenţa o face alegerea omului înaintea Domnului! Este una dintre multele lecţii pe care le poţi desprinde reflectând asupra roadelor aduse, de-a lungul celor două decenii, de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, căruia îi dorim o activitate cel puţin la fel de pilduitoare şi în anii ce vor urma.

 

Şi directorului său, Radu Ciuceanu, îi dorim să-şi continue lucrarea de aşezare a lucrurilor în matca lor firească, atât în raportarea la cei care au suferit, cât şi la cei care au fost cauza suferinţelor lor.

 

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

 

 

[*] Cuvânt ținut la deschiderea Conferinței internaționale „Fenomenul totalitar: între realități istorice și abordări istoriografice”, organizat de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (București, 26 septembrie 2013).

 

Sursa: Ziaristi Online

 

Vedeti si: Profesorul Radu Ciuceanu, decorat de Patriarh la aniversarea INST de la Academia Romana. FOTO/VIDEO Trinitas/Ziaristi Online »

 

Cititi si: Petru-Voda.Ro: Cugetări despre libertate ale Sfinţilor din închisori

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

EXCLUSIV Ziaristi Online: Mitica Popescu despre Parintele Justin la Periprava: “Preotii au fost niste sfinti pentru noi”. AUDIO/VIDEO

 

 

 

Actorul Mitica Popescu a povestit pentru reporterul portalului Ziaristi Online cum a trait in lagarul de la Periprava alaturi de Parintele Justin Parvu si Parintele Ilie Lacatusu, afirmand ca “preotii au fost niste sfinti pentru noi”. Detentia cunoscutului actor in lagarul bolsevic comandat de tortionarii sovietici din tagma parintilor lui Tismaneanu si Patapievici a fost foarte putin cunoscuta la nivelul opiniei publice. Cu cativa ani in urma, Mitica Popescu i-a facut o vizita Parintelui Justin Parvu la Manastirea Petru Voda, pentru a-si impartasi impreuna amintirile din lagarul unde sfantul Parinte Ilie Lacatusu a facut minuni pentru camarazii sai, dupa cum a istorisist chiar Parintele Justin Marturisitorul. Redam mai sus o parte din discutia avuta de Victor Roncea cu indragitul actor Mitica Popescu.

Sursa: Ziaristi Online

 

/////////////////////////////////////////

 

 

“Ce e mai grav, oameni, buni ?…” Regizorul Constantin Vaeni despre Basescu, Macovei, Mungiu, Cristoiu, Tismaneanu, Goma, Eminescu si Romania de azi

Sursa: Richard Hall

 

Cunoscutul regizor Constantin Vaeni este si un fin analist si comentator acerb si ironic al realitatilor cotidiene, dupa cum am descoperit recent pe Facebook. Fara alte cuvinte in plus, prezentam mai jos opiniile sale pertinente despre cateva personaje rulate pe micile ecrane (fie si ale calculatoarelor) zilele aceasta:

 

Despre Tismaneanu si

 

Vaeni Tismaneanu

 

DESPRE OBSCENITATE : sau cum un “expert” in stalinism, educat si hranit in epoca cu acelasi nume, si-a adus aminte de copilarie… Ce ti-e si cu “nostalgicii” astia, cand ii apuca asa,… plictiseala,… decolorati de trecerea anilor peste ei… degeaba !

 

“Noi dosare ?…

 

Cum noi ?! … “… toate-s vechi si noua toate”… Ca doar pe cele mai multe dintre ele ni le-a spus dl. Basescu inca de anul trecut…, pe care le-o fi “aflat” si dumnealui tot de la… “HotNews”…, ca d`aia e “Hot”…

 

Un nou serial “minimalist”… pe toate posturile TV…

 

Dupa interminabilul “succes” al serialului american, “Tanar si nelinistit”- filmat timp de peste un deceniu in aceleasi trei camere +bucatarie, bae si hol, de la Hol lywood,… de vreo doua zile, Studiourile de la Cotroceni au lansat un nou serial : ” Cel batran, cel plictisitor si cel terminat “… – filmat in stilul noului val <minimalist> al productiilor filmate in Romania, in care eroul principal…- care este si autorul scenariului, cat si unicul personaj al “serialului” – isi spune textele de la un simplu pupitru,… profilat pe vreo patru steaguri in spate si niste trepte care duc spre nicaieri,… din holul principal al Palatului Cotroceni din Bucuresti, B.dul Geniului…pe diagonala cu Statuia “Leului”, din Sectorul 6 ( daca nu ma insel )… Pentru asigurarea unei audiente cat de cat “rentabile”, necesara peroratiilor adormitoare ale interpretului principal si unic, precum si-a unui “rating” la limita intrarii in “insolventa” pentru orice televiziune, … noul “serial”…difuzat fara a fi intrerupt de publicitate,..nici macar pentru Rosia Montana… este transmis pe TOATE posturile de televiziune, simultan… nu ca precedentul, doar pe ProTv… Daca aveti de facut bae la copil, daca trebuie sa va plimbati catelul, sau sa verificati cum stati cu uleiul, sau care mai e presiunea la pneurile masinii… aveti ragaz berechet pentru toatea acestea, in timpul difuzarii fiecarui episod al acestui “nou serial”… zilnic dupa ora 18 -18,30… Oricum, “seva” fiecarui episod o veti putea gusta in nenumaratele reluari, pana noaptea tarziu… si a doua zi, pana la ora difuzarii unui nou episod…

 

Te pomenesti ca sunt… penal…

 

La unul dintre ultimele scrutinuri din Romania, nu mai stiu exact la care… aflandu-ma in vizita la o familie – sot, sotie si-un ciuaua – toti trei fiind Fani “SULEIMAN”, vazand ca tocmai incepea sa se lase seara si gazdele nu-si dezlipeau ochii de la televizor, unde marele SULEIMAN tocmai o dragalea pe frumoasa HUREM, le-am zis – pe un ton destul de hotarat : … “baaai, treziti-va… Hai sa mergem sa votam, ca se-nchid urnele !”…Ceea ce am si facut cu totii… Te pomenesti ca potrivit textului de lege de mai jos, incercuit cu rosu, “am exercitat o presiune asupra amicilor mei”… determinandu-i sa participe la vot… – mai ales ca le-am stins si televizorul… Te pomenesti ca sunt… penal…

 

I-auzi ce spune legea despre “MOBILIZAREA” la vot cu autocare sau cu batut in poarta , adus pe sus , adus in brate , adus legati sau nu la vot :———Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 3 şi art. 4 alin. 4 din Legea nr. 35/2008: „Orice control asupra modului în care votează un alegător este interzis … Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al acestora. Nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a-l determina pe acesta să participe sau să nu participe la alegeri.”———————–

 

ION CRISTOIU, prin telefon, in direct laB1 – cu jurista M.MACOVEI de fata, in emisie :

 

” NU EXISTA NICIO PROBA, IN RECHIZITORIU PROCURORILOR, REFERITOARE LA “REFERENDUMUL” DIN 2012, care sa-l acuze pe LIVIU DRAGNEA !… NU EXISTA. ASTA-I SITUATIA… Chestia cu “indicatiile” privind “premiile” si “tombolele” care trebuiau sa fie organizate pentru cei care vor participa la vot… a fost revocata inainte de data REFERENDUMULUI… si NU A MAI AVUT LOC ! CLAR ! Asta spun PROCURORII in RECHIZITORIU…”… Restul e CARAGIALE… Felicitari, dle. Cristoiu !

 

LaB1, “in premiera” cu Monica Macovei si Andreea Pora… nu cu Carmen Avram :… “Bai… bai, frate,…uite, de ce in cazul… Videanu, Basescu a fost <corect>, nu s-a amestecat in treaba justitiei…Pai vedeti, < a fost corect> !… De ce Parlamentul “s-a amestecat” in cazul Vozganian, votand impotriva ridicarii imunitatii” ?… Pai, cum de ce… pentru ca Basescu a fost tot… <corect> si nu s-a amestecat…, daca tot n-avea cum,… fiindca e vorba de alt Parlament, nu mai e ala al lui Anastase si-al aluia, cu broasca raioasa !… Iti sta mintea, de cat de …”analisti” sunt astia … adica , Turcescu, Pora, Cartianu, si … frau Monica ( era sa zic Angela),… ca pe-alalat ras in cap n-am retinut niciodata cum il chiama ( ( Badin, parca)… dar e lung drumul spre Tipperary…!

 

Ce e mai grav, oameni, buni ?…

 

Ce e mai grav ?! Si oricum, PENAL !… Sa transmiti prin SMS-uri unui numar de… rude, … vecini,…cunostinte,…prieteni,..simpatizanti,… admiratori,… fani,…- una peste alta vreo cateva sute, sau, hai sa zicem… 1 – 2 mii de persoane – SA SE PREZINTE la VOT – pentru un scrutin sau altul, organizat in mod legal, potrivit Constitutiei si legilor in vigoare – sau sa transmiti unei INTREGI NATIUNI, prin intermediul postului national si al TUTUROR celorlalte posturi de televiziune, de radio si al presei scrise,… sa transmiti – nu rudelor, cunostintelor, simpatizantilor tai si “fanilor”- ci INTREGULUI ELECTORAT … sa nu,… SA NU SE PREZINTE LA VOT ?!… Mai ales atunci cand este vorba despre… DEMITEREA TA, a TA, din functia de Presedinte al Romaniei, din care ai fost SUSPENDAT de catre Parlamentul Romaniei, prin vot democratic si regulamentar,… suspendare VALIDATA si de catre “prietenii tai” – majoritari la acea ora – de la CURTEA CONSTITUTIONALA ?!.. Pai, tara asta o fi chiar o tara locuita de indivizi anesteziati de prostie,… sau de slugarnicie si de timorare in fata reprezentantilor unor “inalte porti”, de care n-am prea dus lipsa niciodata…Sau asta ne si place ?!… Pai daca va place, continuati !…Continuati cu pupincurismul la adresa UE (cu Merkel),… NATO (Deveselu),… SCHENGEN (cu rromii)… MCV (cu Macovei-Papici)… si FMI (cu dracu` sa-i mai stie care si cati, ca aici sunt multi…) … C-o sa va creasca “cota de “incredere” a investitorilor straini, precum “cotele apelor Dunarii … la Zimnicea”, sau eventual pan`la genunchiul broastei… Ca de respect si de demnitate nici n-are rost sa mai vorbim !… Si dati-le si Rosia Montana escrocilor,… asa, ca de la nasu`, ca s-aveti anu` viitor ceva locuri de munca, pentru vreo 500 – 1000 de oameni… Ca-i bine pentru…Romania… Ca vorba “papagalului” ala, dintr-un clip publicitar platit de RMGC : “ceea ce-i bine pentru Romania, e bine si pentru mine”… adica pentru “noi” toti.

 

Oricine isi aminteste uneori de…

 

tot ceea ce Paul GOMA a incercat si-a reusit in mare masura, aproape de unul singur, sa declanseze la sfarsitul anilor `70 in Romania – comparativ cu .. opereta… < Lasati-ma sa “cant” comunismul >… , interpretata in Parlamentul Romaniei de catre “soprana de… coloratura”, Traian Basescu, pe un “libret” de unu`, Vladimir Tismaneanu,.. – nu se poate sa nu fie cuprins de un adanc sentiment de amaraciune… si de senzatia aceea specifica pe care ti-o da diferenta dintre aroma si gustul unui vin vechi, de vita nobila si… acreala salcie a unei posirci, vanduta la kilogram in Pet-uri, la “non – stop”-ul din coltul pietei in care deseori ne cumparam zarzavaturile…

 

LA MULTI ANI, PAUL ! … Cu regretul ca atunci, de mult… n-am putut sa-l facem personaj de film pe “Gulimanescu”, eroul tau, din scenariul ” O ce veste minunata “… ! Si-n amintirea zilelor de vara, cam tot de pe-atunci, de la Costinesti, si-a cortului din livada de gutui. Cu mare drag.

 

Ostap Bender si… Calul Troian…

 

Nu trebuie sa va “obositi” sa cititi – ma adresez in principal “generatiei PRO…” – “CELE 12 SCAUNE” si “VITELUL de AUR” ale lui Ilf si Petrof, nici ILIADA si ODISEEA lui Homer, nici “ENEIDA’ lui Virgiliu,… ca sa aflati cine a fost Ostap Bender si ce-a fost cu “minunea” aceea de Cal Troian….Gasiti explicatii pe “goagal”…

Parerea mea e ca,…adevaratul OSTAP BENDER al politichiei mizerabile de pe la noi n-a fost si nu e nici Hrebenciuc, nici Geoana , nici, Nastase si – in niciun caz… Ponta, asa cum au tot incercat unii si altii sa-i… “combine”. Prostii ! Adevaratul Ostap Bender nu-i altul decat, evident, Traian BASESCU !… Ce legatura are acesta cu Calul Troian ?!…

 

Pai are !… Iar felul in care evolueaza si… se devoaleaza tot mai pregnant, tot mai vizibil lucrurile in USL, in contextul ultimelor evenimente din Romania – in special in cele legate de “proiectul” Rosia Montana” si de “schimbarile (numirile) din justitie”… dovedeste ca are ! Probabil ca domnului Ostap Bender-Basescu (o sa-i dau mielu` la expirarea mandatului ), i-o fi povestit cineva “chestia” aia cu “Calul Troian” ( probabil d.l Lazaroiu, care ca “sociolog” o mai fi citit si-o carte cateodata in viata) – ca pe dl. Ostap Bender – Basescu nu vreau sa-l ofensez, banuindu-l de lecturi din Istoria literaturii universale, cata vreme domnia sa a ramas “fidel”, dupa cum stim chiar de la dansul, la “universalul”…<Levant>…- i-o fi povestit asadar “chestia” cu Calul Troian,… lui Ostap Bender-Basescu i-a placut si, ce si-a zis :…” ha, ha, haaa,..da`stai nitel !… Sa le bag acum in casa, astora de la USL, un Cal Troian… nu prea merge, ca s-ar prinde ! … Mai bine il construiesc… din interiorul lor… Cum ?… Foarte simplu : prin “coabitare” ! …Minunat, nu ?… Asa ca nu mai confundati lucrurile, oameni buni… Avem si un Ostap BENDER… iar USL-ul are acum si-un Cal Troian, tanar, “de viitor” si de toata frumusetea !… Totul e sa citesti, sau sa-ti povesteasca cineva din literatura “de specialitate”… si intelegi… Si, bineinteles, sa… “coabitezi” !

 

Cat despre noua “cearta” Basescu – Ponta,……

 

va pot povesti doar atat : Cand, destul de demult, marele tenor Ion Dacian s-a “certat” cu marele actor de comedie H. Nicolaide – angajat atunci la Teatrul de revista “Ctin. Tanase din Bucuresti” – furios de felul si de insistenta cu care Nicolaide il “contrazicea” si-i dadea unele sfaturi, de fata cu alti cantareti, balerini si actori, in timpul repetitiilor pentru inregistrarea unui spectacol de “Varietati” TV , acesta i-a spus : … ” Cum iti permiti, domnule, sa-mi vorbesti mie astfel si sa-mi spui dumneata ce sa fac ?!… Mie, care sunt… al doilea LEONARD al acestei tari ” !… “Ei si ce ? – i-a raspuns Nicolaide … Eu sunt NICOLAIDE intaiul !…Asa ca, ia-o mai usor, maestre” !… Dupa care inregistrarea spectacolului a mers struna, cei doi facandu-si, deopotriva, numarul…

 

ALIN Mungiu Pipidi

 

GENIAL… GENIAL… O corespondenta a Antenei 3, aflata in Lituania, cu prilejul vizitei de lucru a primului ministru al Guvernului Romaniei, Victor Ponta…- contactata telefonic de catre o colega din Studiou, in lagatura cu “aspectul controversat” sub care a fost expus Drapelul Romaniei, intr-o expozitie de arta plastica, prin care ar fi trecut si dl. Ponta – aceasta expozitie avand ca tematica – pare se – “drapelele”… tarilor mambre UE, ne-a “informat” despre o alta manifestare “culturala” oferita Lituanienilor cu ocazia prezentei in tara lor a dlui. Ponta… si anume : proiectia filmului romanesc ” 4, 3, 2…” , realizat de regizorul ( tineti-va bine )… ALIN Mungiu Pipidi !”… Din studioul de televiziune de la Bucuresti n-a corectat-o nimeni ! Am cazut de pe scaun, m-a cuprins rasu-plansul… Ma intreb cat de mandra s-o simti de ruda sa “cineasta” , d.na CRISTIAN Mungiu …( tot) Pipidi, dupa mintea creata a “jurnalizdelor” neamului… Asta pentru ca tot se discutase doct, inainte de interventia telefonica a “corespondentei” de la Vilnius, vreo 10 minute bune, despre faptul ca un parlamentar roman “si-a permis” – exprimandu-se chiar in Parlamentul Romaniei – sa critice “limbajul licentios,… vulgar si plin de injuraturi, asa am inteles, dintr-un alt film romanesc, fapt impardonabil, in opinia si-n tonul ironic al moderatoarei… pentru ca astfel de “luari de “pozitie” in Parlament ne-ar putea face sa credem ca “ingradesc libertatea de exprimare” – garantata de Constitutie – ba mai mult, prin astfel de “pozitii” exprimate in Parlament, s-ar putea sa ne duca cu gandul la… nevoia “reintroducerii” cenzurii… Eu n-am vazut inca filmul despre care e vorba, in consecinta nu ma pot pronunta… Dar felul “intransigent”, intolerant aproape, cu care s-a discutat – telefonic – din studiou, cu dl. parlamentar care a avut in Parlament “nefericita” interventie… ma determina sa intreb :… dar cand cu “expozitiia aia… oribila, cu “Poneiul roz”…, care m-a revoltat si pe mine… si cand cu … trivialitatile si aberatiile scrise de un anume “putzoi”, Neagoie, aflat atunci la ICR – New York,… cand zile si zile intregi televiziunile au sarit la gatul autorilor – si pe buna dreptate – de ce ati facut-o, stimati … realizatori ?!… Ca si-atunci, respectivii se aparau invocand tot “libertatea de exprimare”, cum aparati voi azi limbajul “licentios”, vulgaritatile si injuraturile dintr-un film romanesc…Atunci am fost intr-u totul de acord cu “pozitia” voastra… Dar, pentru Dumnezeu, hotarati-va !… Ori sunteti consecventi, ori sunteti…ipocriti, dupa cum bate vantul ! Nu de alta , dar incepe sa miroasa cam neplacut, uneori, prin studiouri… a oportunism si-a snobism ranced…

 

Dupa Marea Revolutie ….

 

desfasurata in perioada trim. al IV-lea al anului de gratie 1989, in tarile din estul intunecat al Europei, in Romania toata lumea astepta cu sufletul la gura aparitia marilor opere literare… si de alta natura… “DE SERTAR”…, adica acele scrieri… tablouri, sculpturi…, simfonii…, scenarii de filme si piese de teatru etc. prin care intelighentia romana, scriitorii, artistii…, creatorii de “bunuri spirituale” in general, s-au “opus” sistemului si cenzurii , ba unii s-ar fi si luptat cu fostul sistem, fiecare cu ce-a putut : cu pixul, cu penelul sau cu …violoncelul, incercand, precum partizanii din munti, din vremea stalinismului, sa darame regimul totalitar pe care popoarele descatusate l-au aruncat – incepand cu data de 1 ian 1990 – la lada de gunoi a istoriei … Dupa ce s-a constatat faptul ca n-a prea existat asa ceva… adica literatura, sau ma rog.., “opere de sertar”.. – cu exceptia unor biletele si scrisorele trimise pe la radio Europa libera, sau pe la unele ziare… mai ales de prin Franta -… si deoarece “situatia s-a dovedit a fi jenanta “… – pai cum adica, n-am avut noi, nu puzderie de dizidenti culturali, da` nici macar cativa acolo, de samanta ?.. – a aparut in peisajul Mass-media romaneasca un alt cliseu “minune” … care i-a inspirat deseori pe analistii si pe politologii postdecembristi de toate gabariturile intelectuale, precum si pe autorii unor editoriale, sau ai unor articole publicate de tot soiul de tabloide politice…, pusi sa traga cu tunul in vrabii… o “minune” de cliseu care printre altele a dat si numele unor emisiuni – realizate de tot felul de putzoi “fruntasi la invatatura”, din noile generatii de activistil culturali si de propagandistilor de “tip nou” … Cliseul se numeste : “rezistenta prin cultura” ( nu opzitia, nu lupta…, “rezistenta” ! ).. Din cate am reusit eu sa urmaresc fenomenul, dezamagirea e cam la fel de mare… Cu mici exceptii, inclusiv aceea, a fugii din tara a catorva dintre acei intelectuali ceva, ceva mai rasariti la vremea aceea…, pauza ! Se pare ca asa-zisa, acum, “rezistenta prin cultura”… a fost un fel de… – cum se spune in sportul cu manusi… – un fel de box cu umbra ! Iar ceea ce este si mai trist, e faptul ca tot incearca azi, unii si altii, sa ridice in sus mainile bandajate a unor “pugilisti” imaginari si sa-i declare invingatori ai unor confruntari… care n-au avut loc ! Ceea ce ma face uneori sa-mi aduc aminte, cu mare tristete, de semnificatia teribila a unui dialog dintre tovarasul Gh.Gh. DEJ si tovarasul Nichita Sergheevici HRUSCIOV, pe problema intelectualilor… Atunci cand tov. DEJ l-a intrbat, cu ingrijorare pe tov.HRUSCIOV, ce sa faca, pentru ca unii intelectuali au inceput sa maraie, iar cativa au incercat, ba unii au si reusit sa fuga din tara, tov. HRUSCIOV i-a raspuns :- Pai, draga Ghita, ce faci atunci cand ai in palma o vrabie si nu vrei sa-ti scape ?- Cum ce fac ?…- s-a mirat tov. DEJ…- Tin palma cat mai stransa, ca sa nu zboare…

 

– Da`, dar trebuie sa ai grije, fiindca poti s-o sufoci… si moare…- a zis tov. HRUSCIOV

 

-… Bine, bine… – a raspuns Gh. DEJ…- Din cand in cand mai slabesc stransoarea…

 

– Da`, dar atunci trebuie sa te gandesti ca s-ar putea sa scape…, se zbate si zboara…- a mai adaugat, hatru, Nichita Sergheevici…

 

– Si-atunci cum ?… – a intrebat tov. Dej…- Ce-i de facut ?

 

– Pai uite cum se rezolva – i-a raspuns tov. HRUSCIOV… : ii zmulgi pasarii in fiecare zi cate un fulg…, cate o pana… Azi una…, maine una… Si-i mai lasi asa… cateva, pe la varfurile aripilor si pe la coada…Dupa aia poti sa desfaci palma linistit, ca pasarea nu mai pleaca…

 

– Da… – a raspuns luminat tov. Gh. DEJ…- Bineinteles ca nu mai pleaca, pentru ca fara toate penele si fara fulgi nu mai poate sa zboare… Clar.

 

– Nu, draga Ghita…- a incheiat Nichita HRUSCIOV…- Pasarea nu mai pleaca nu pentru faptul ca nu ar mai putea…zbura. Nu. Ci pentru ca in alta parte i-ar fi … frig. Si-n palma la tine ii e mai bine…

 

Doina lui Eminescu

 

Multa vreme din regimul de dinainte de 1989, poezia DOINA a fost aproape cu desavarsire interzisa, mai ales prin anii `50 -60 si…A reaparut, la un moment dat, ca “o cometa” prin anii `70 -75, apoi iar a disparut. A fost “repusa in drepturi” in 1985, de catre Poetul Adrian Paunescu, cand – la Festivitatea de decernare a Premiilor Revistei FLACARA – l-a invitat pe actorul Adrian Pintea sa o recite in fata publicului, acompaniat la ghitara-rece de Stefan Hrusca. Poezia a re-inceput sa circule, desi nu cine stie ce, dar totusi… Poezia DOINA fusese interzisa, in principal..,”din cauza” primelor 8 ( opt ) versuri :

” De la NISTRU pan-la Tisa

Tot Romanul plansu-mi-sa

Ca nu mai poate strabate

De-atata strainatate

Din HOTIN si pan` la Mare

Vin MUSCALII de-a calare

De la Mare la HOTIN

Mereu calea ne-o atin…” ( mi-am permis sa subliniez cu majuscule acele cuvinte a caror semnificatie nu trebuia sa ajunga in public…, la elevi…, studenti…, etc.! Cand Eminescu a scris poezia, hotarul Romaniei era la Nistru…, iar de Hotin si cine erau “muscalii” nu trebuie sa va mai spun eu ceea ce stiti si D.voastra !… Dupa 1990, in entuziasmul generat de povestea aceea, cu “Podul de Flori” peste Prut, poezia a inceput din nou sa “prinda viata”, dar n-a durat prea mult… Disparitia ei aproape cu desavarsire, de vreo 15- 20 de ani incoace – adica de ani de zile – din peisajul cultural atat de “mediatizat”- desi DOINA nu este interzisa in mod programatic astazi – este “cauzata”… si “aplicata” – eu unul sunt aproape sigur – de … alte 4 ( patru versuri ) din continutul ei, care, dupa `90, “s-au adaugat” in mod nefericit…ce sa vezi… ca “problema” de tip nou… primelor opt :…

 

“Cine-au indragit strainii

Manca-i-ar inima cainii

Manca-i-ar casa pustia

Si neamul nemernicia “… / … Ei cum sa “mediatizezi” azi, in Romania, chiar si inca prin intermediul unei capodopere a lui Eminescu – poetul National – aceiasi “problema” cu HOTARELE De la Est ale Romaniei…, si sa dai drumul in public, sau Doamne fereste, in manualele scolare… blestemul poetului pentru cei ce “iubesc” strainii… Chiar daca poezia DOINA a fost scrisa in urma cu un secol si ceva ? … Pai ce-ar zice… “investitorii”straini, de exemplu cei de la ROSIA MONTANA ?… Dar ce-ar zice aceia dintre noi care ” ii iubesc ” pe respectivii “investitorii” ?…

 

Sursa: Facebook

 

/////////////////////////////////

 

Corneliu Vlad: O epopee a României penale numită Corupțiada. Se poate o operatiune “Mâinile curate” in Romania?

Ponta-Basescu-Antonescu

Un străin care ar parcurge cartea „România penala“ a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărăde­legile descrise aici sunt prea multe și fascinant de ingenioase. Un român care citește cartea rămâne stupefiat sau își confirmă sau completează lucruri deja știute. Iată, deci, pe lângă România revo­luționară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna și fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o aseme­nea enumerare: România penală. O impresionantă galerie de puternici ai zilei, care nesocotesc sau încalcă în modul cel mai inventiv, mai viclean sau mai brutal legea, dar înainte de lege, sfidează elementarul bun simț. Acestea sunt personajele care mișună în cele 300 de pagini ale cărții scoasa la Editura Com­pania de «senatorul, fost procuror» (cum însuși se prezintă) Valer Marian, prezența singulară în viața publică românească. În paginile extrem de incitante și intens controversate ale acestui volum sunt reunite «declarații politice și de presă, interpelari și scrisori deschise», adică nu dezvăluiri exclusive, nu surprize de ultimă oră, ci fapte la îndemâna oricui, dar care, laolaltă, se constituie în masa critică. Demersul justițiar al lui Valer Marian, nu este însă cel specific nici procurorului, nici senatorului, nici liderului de partid, de altfel mereu cu legea în mână, care a fost/este autorul acestei cărți sui generis. Este acest personaj un idealist (dar totuși procuror) hotărât să curme cu orice preț nedrep­tățile, un luptător temerar și de unul singur, un neadaptat la firava noastră democrație emergentă (fostă originală), un cavaler al adevărului și dreptății, un protestatar excentric, un Don Quijotte fără șanse, nici el, de reușită, un veșnic revoltat/indignat de genul celor care, singuri sau în grupuri, încep să se înmulțească în marile spații publice ale lumii de la Wall Street în Piata Roșie și din Piața Al Tahrir la Tien Anmen? Răspunsul e cel previzibil: are date esen­țiale din toate acestea, la care se mai adaugă, între altele, și o îndârjire (sau «motivație» cum se zice mai nou) ieșită din comun.

Din texte făcute publice la vremea lor și, oricum, accesibile oricui, alcătuitorii cărții compun o adevărată epopee, o Corupțiadă, cu personaje și situații dintre cele mai felurite, iar fiecare secvență e mai penibilă, mai revoltătoare, mai depri­mantă decât alta.

Lectorului i se înfățișează un vast panopticum de nelegiuiți, care alcătuiesc nomenklatura de după 1989: șefi de stat și lideri de partide de după 1989, prim miniștri și miniștri, «aleși ai neamului» și suspuși numiți în birocrația de vârf a admi­nistrației statului, șefi mai la vedere sau mai discreți ai feluritelor noastre servicii speciale, pletora de magistrați din tot mai multele instanțe judecătorești, lideri naționali și «căpitani de județ» (satrapi locali), afaceriști de succes sau faliți dar și unii și alții veroși, foste Miss județene ajunse escroace de anvergură,  alte doamne și domnișoare însetate de avere și putere, foști milițieni și actuali polițiști, vameși și grăniceri de toate gradele, căpetenii ale minorităților etnice,  plutonieri și generali, ba chiar și cinstite fețe bisericești. Dacă doar enumerarea acestei faune de acvariu al imoralității e nostimă și grotescă, e ușor de imaginat ce  înseamnă relatarea isprăvilor unor aseme­nea specimene cu care avem neșansa să fim contemporani. Căci toți cei de mai sus trăiesc printre noi, îi vedem zilnic la televizor sau în locuri «selecte», ei mișună pretutindeni și se încârduiesc ori se mușcă unii pe alții, încleștați cu ghiarele și cu dinții în ce a mai rămas neprăduit din averea țării în acest uriaș coș cu crabi numit de autorul cărții România penală.

Cum se poate curma un asemenea coșmar real al fărădelegii devenită pâinea noastră (otrăvită) cea de toate zilele, o asemenea sinergie perfect reglată a corupției (căci parcă nimic nu mai merge atât de fără greș în societatea româ­nească)? În treacăt, autorul procuror-senator-probabil iarăși procuror enunța o cale: o «revoluție a procurorilor» de genul operațiunii „Mani pulite“ – Mâini curate din Italia, care în urmă cu câteva decenii a spulberat de pe scena politică toată «elita» conducătoare cu partidele și găștile ei cu tot.

Perfect, dar unde ne sunt acești magistrați? Vorba unui lider politic est-european: democrație avem, ne mai trebuie democrați.

 

Corneliu Vlad

 

Curentul

 

/////////////////////////////////////////////

Celebrul medic psihiatru Aurel Romilă: “Psihopaţii au ocupat toate posturile-cheie în ţară. Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”

 

Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: “Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori psihopaţi şi oprimaţi depresivi”

“Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.”

 

N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului “Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei “Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă. Profesorul este născut pe 10 august, 1934, vorbește șapte limbi și a văzut multe.

Acest interviu realizat de Dia Radu cu profesorul Aurel Romilă în 2014 (!) a devenit, trebuie să spunem, clasic. Tocmai de aceea simțim nevoia să-l republicăm, fie și în câteva extrase. Citiți-l cu ochii celor trăite în ultima perioadă și veți înțelege mai bine ce am ajuns să acceptăm. Depinde doar de noi să reînvățăm să spunem NU!

 

 

De unul singur, la zece ani

– Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă pro­pun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?

 

– Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am re­gă­sit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârs­ta mea, de aproa­pe 80 de ani, pot spu­ne cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar ab­senţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.

 

– De unde vă trageţi?

 

– M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu ve­deam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, me­diocru la învăţătură, din­tr-o familie ceva mai înstă­rită. După moartea tatălui, care m-a afec­tat mult (lu­ând în considerare şi contextul is­toric şi politic, era anul 1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Ca­pitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: “Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Mate­ma­tica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul “Mihai Viteazu”, ca intern, iar mama s-a în­tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.

 

– Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

 

– N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucu­reşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau des­tul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căl­dură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o şi pro­fe­sorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foar­te devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Lite­ratura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matema­ticile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu – Păstorel. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de ca­meră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte aus­teră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul. (…)

 

“Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit”

– Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ar­deal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în con­siderare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

 

– Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?

 

– Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă “Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării “Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

 

“Trăim un adevărat război social”

– În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

 

– Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

 

Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

 

“Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă?  E nor­mal? Nu. “

– Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

 

– Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

 

“Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”

– Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

 

– E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua “bună ziua”, “te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

 

(…)

 

– Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

 

– Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

 

 

 

Interviu integral, Aici………………. http://arhiva.formula-as.ro/2014/1119/lumea-romaneasca-24/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate-17769

 

 

///////////////////////////////////////

Prof. Ilie Badescu despre cum a fost jefuita Romania: Războiul logistic si reforma oligarhica

 

Obstacole sociale în calea către o societate bună

 

de Prof. Univ. Dr Ilie Bădescu

 

Prof Univ Dr Ilie Badescu Sociologie Geopolitica Roncea ro Ziaristi OnlineIesirea din comunism n-a insemnat intrarea pe o cale dreapta spre o noua societate, cum ne spun teoriile schimbarii. Din contra. Acea iesire a fost comparabila cu intrarea într-un peisaj potrivnic, cu multe furtuni si turbulențe care-au preschimbat perioada aceasta intr-un interregn mai degraba decat într-o fază de tranziție. Interregnul este anarhic, lipsit de direcție, departe de un standard definițional. Primul obstacol a fost cel al sistemului de gandire. Elita guvernatoare a împins poporul român în mentalitatea acelor populații insulare care așteaptă un salvator din lărgimea oceanului, de peste mări.

 

Salvatori externi nu există și lucrul acesta se poate dovedi cu mersul lucrurilor în cele două cicluri de câte zece ani. Dacă în anii 90 din largul oceanului economic se zăreau la orizont marile corăbii salvatoare ale marilor metropole, începând cu 2001 aceste corăbii au dispărut deja sub linia orizontului căci criza izbucnită atunci a a fost asemenea unui tsunami care a împins slavatorii înapoi cu o forță pe care o masoară uriașul deficit provocat de marea disproporție dintre pasivul în lichidități al băncilor și activul nelichid plasat în investiții de lung termen și în împrumuturi substandard. America s-a trezit brusc în criză de lichidități ceea ce a preschimbat dolarul într-o adevărată fata morgana a celor care tocmai circulau pe imensitatea oceanului economic.

 

Pentru a ieși din criză s-a inventat piața swap-urilor, adică a achiziționării activelor cu risc de neplată (care încorporau deficite, ipoteci substandard etc.) ceea ce a transformat medicul financiar-bancar al planetei în vraci otrăvitor fiindcă banca garanta și ea cu derivate. În 2008, de pildă, swapurile s-au înmulțit „atingând o valoare pe hârtie de 60 de trilioane de dolari” devenind, cum precizează Roubini „cea mai importantă sursă a riscului sistemic” al lumii. Care metropolă mai putea veni în chip salvator din largul oceanului economic al lumii?

 

Neatenția, inabilitatea de a privi lumea în culorile sale reale au condus clasa politică la un gest asemănător cu consumul narcoticelor. Instalarea în această așteptare soteriologică a devenit cel mai nenorocit narcotic și primul obstacol social al României. Putem spune că opțiunea aceasta în forma ei soteriologică a creat un imens ”hazard moral” (încrederea într-o promisiune echivalentă cu instalarea într-o așteptare irealistă, care la sfârșit aduce nu salvare ci eșec spre dezastru), escaladat cu fiecare ciclu electoral. Fenomenul acestei încrederi de tip soteriologic are o anume recurență și revine ori de câte ori societatea se află în crize majore. Un atare fenomen a fost cercetat de către Roubini pe cazul opțiunii Greenspan, care a nutrit așa de mult speranța piețelor într-o intervenție salvatoare încât hazardul moral a dobândit proporții catastrofale din care s-a nutrit apoi cerul baloanelor speculative care pluteau deasupra piețelor americane și mondiale.

 

Opțiunea soteriologică a clasei politice românești a creat un hazard moral pe care l-a accentuat spre catastrofic refuzul clasei politice de a-și folosi autoritatea pentru a proceda la reglementări care ar fi controlat dansul frenetic al frontierelor libere pe teritoriul României. Un exemplu este piața restituirilor. În Ungaria guvernul a intervenit și a fixat un prag maxim la 100 000 de dolari americani pentru cea mai mare restituire. În România s-a preferat politica nonintervenției încadrabilă tipologic în ceea ce este cunoscut ca „opțiunea Greenspan”, adică în refuzul sau amânarea oricărei intervenții reglementative care ar fi controlat sălbăticia noilor piețe și astfel s-a ajuns la rezultate monstruoase de tipul celor ilustrate de restituirile frauduloase de terenuri și proprietăți,  ca în Ardeal, unde au fost împroprietăriți nelegal familiile celor ce fuseseră despăgubiți de statul român la finele primului război mondial în urma procesului optanților.

 

Gândirea pe toată durata celor circa 25 de ani de fază ascendentă ai ciclului Kondratiev (1974-2001) a fost una prudențială și instituția de la vârf a acestui sistem de gândire a fost Comitetul Basel de Supraveghere bancară, creat în 1974, înființat de Guvernatorii Băncilor centrale ai grupului de țări G 10, deci ai marilor metropole. Într-un raport al Comitetului se preciza: „Slăbiciunile din sistemul bancar al unei țări, fie ea dezvoltată, fie în curs de dezvoltare, pot să amenințe stabilitatea financiară atât în țara respectivă cât și pe plan internațional” (apud Roubini, p 141-142). După declanșarea crizei, de fapt de prin 2001 deja apar la orizont nu corăbii salvatoare ci cuirasate amenințătoare.

 

Neșansa Europei de sud-est a fost să reintre în sistemul capitalist mondial sub semnul unor întâmplări pe care o guvernanță încrezătoare și naivă nu avea cum să le controleze, precum: inovarea financiară (acum se inventează sistemul bancar din umbră, cum a fost denumit), politica banilor accesibili, (legată și de intarea în ciclul Greenspan), eșecurile statului și ale sistemului bancar paralel. Una dintre inovațiile financiare este monetizare timpului viitor, al generațiilor de mâine. Fenomenul a fost denumit supraîndatorare. Când raportul dintre veniturile gospodăriei și datoria ei în SUA atinge raportul de 135% ne dăm seama că o asemenea gospodărie nu va plăti cu capitalizarea timpului prezent ci al timpului de mâine, adică va lăsa moștenire o îndatorare sau o sărăcie, deci tot o îndatorare. Mecanismul utilizat este acela al garantării titlurilor de valoare cu credite ipotecare. Aceasta a fost marea inovație a sfertului de mileniu. Fenomenul este explicat de către Roubini. Modelul tradițional al creditului, ne spune marele economist, se baza pe inițierea unei relații de creditare după modelul inițiere-deținere. Creditul se stingea în timpul prezent pe măsură ce creditatul își plătea ratele la credit și principalul. După inventarea titlurilor de valoare garantate cu credite ipotecare și a pieței obligațiunilor emise pe baza unui portofoliu de credite s-a născut un sistem nou care deja derula operații financiar-bancare cu ceea ce ținea de un viitor incert (căci creditele încă nu provocaseră nici o plată când deja obligațiile erau vândute pe piața titlurilor garantate cu astfel de credite). În felul acesta s-a ivit un model nou, conchide Roubini: inițiere-distribuire, care permitea bancherului să vândă obligațiile înainte ca ele să se fi stins și astfel s-a născut o piață care opera în contul timpului viitor, sporind enorm valoarea pe hârtie a acestor titluri garantate cu creanțe ipotecare, deci cu o muncă viitoare. Comerțul cu timpul viitor al împrumutătorului atinge praguri uriașe, care, doar în America atingea în 2006, precum s-a menționat, 60 de trilioane de dolari. Mecanismul poate fi regăsit la nivelul statelor. Când un stat atinge o îndatorare care trece de capacitatea sa de plată, el va glisa datoria spre un timp viitor asimptotic adică își va îndatora poporul pentru vecie.

 

O altă cauză obstaculară a fost vremea smintită de frică în care a intrat lumea începând cu marea criză (care atinge pragul de sus în 2007-2008). Ea a generat o „panică de secol XIX” care s-a propagat „cu o viteză de secol XX” (Roubini, 157). Nimeni, nici o elită nu mai putea gândi relaxat. A fost totuși un moment de mobilizare sistemică datorată băncilor centrale, care au aruncat colaci de salvare, în toată lumea, „băncilor mici și instituțiilor financiare de toate tipurile” (ibidem). Momentul acela, însă, nu s-a tradus peste tot în politici de salvare, ci din contră, în politici de înăsprire peste pragurile de suportabilitate a populației ceea ce a condus la o prăbușire a încrederii în instituțiile statelor. Marea panică a adus după sine marea neîncredere, adică o criză de legitimitate cum n-a mai fost de pe vremea prăbușirii imperiilor la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, acum nu imperiile sunt vizate ci statele naționale. Această criză de încredere a devenit cel mai greu obstacol în calea spre o societate bună. Alianța tacită sau croită a băncilor centrale n-a fost urmată, la momentul doi al crizei, de o alianță a guvernelor naționale, astfel că instrumentul înlăturării neîncrederii n-a existat. Pe acest fond s-a produs primăvara arabă (movement of rage, cu sintagma lui K. Jowitt) și tot pe acest fond s-a declanșat insurecția populară (insurectionary movement) în Estul Europei contra expansiunii marilor corporații. Popoarele au luat inițiativa, adică au inițiat, în stilul lor, operații de apărare, dar din păcate reacțiile guvernelor întârzie, rămân prea încete. Se distinge totuși modelul polonez, de pildă, care a reușit să edifice o mare societate mixtă americano-canadiano-poloneză cu o proporție acționară de 1/3. Alt model este cel francez urmat și de bulgari prin care se interzic unele tipuri ale industriei extractive cu mare risc ecologic, precum exploatarea gazelor de șist. Modelul românesc e și de această dată cel bazat pe o bâlbâială prelungită a celor aflați la cârma țării, care nu au curajul să ia taurul de coarne și să spună „Nu” operațiunilor riscante, precum au spus francezii și bulgarii, nici nu se mobilizează  prin vreun impuls antreprenorial ca al polonezilor ori printr-un fel de reacție naționalistă precum a ungurilor. Guvernanții români se bălbâie, arată că ori nu știu ce vor ori nu sunt în stare să aplice ceea ce știu. Pe acest fond criza de legitimitate se prelungește și fenomenul ocupării Pieții Universității devine unul endemic, ca o boală netratată.

 

Un alt obstacol se referă la împingerea României într-un fel de războaie de tip nou pentru care n-a existat nici o pregătire. În 1995 am avertizat în cadrul Clubului de la Sinaia asupra războiului logistic care fusese declanșat în România în cadrul marelui proces de rapidă dezindustrializare a țării. Exemplul cel mai concludent este cel al modului în care a fost falimentate o binecunoscută oțelărie electrică, prin rupturi repetate ale legăturilor cu furmizorii de energie electrică, ceea ce avea ca efect înghețarea odată cu oțelul și a furnalului, provocând astfel scoaterea definitivă din uz a unui asemena furnal. Teoria pieței libere ne spune că e firesc ca furnizorul de energie să întrerupă furnizarea de îndată ce plata este întârziată. Teoria modernității reflexive (U Beck) ne spune, însă, că în aceste situații intervenția statului este obligatorie. Faptul că privatizarea s-a făcut fără de nici o prevedere și deci condiționalitate arată esența războiului logistic care vizează tocmai crearea unor astfel de sincope. Al treilea obstacol a fost sistemul de gândire pe care s-a fundamentat procesul reformei. Acesta s-a materializat în cele două legi; legea 18 a fondului funciar și legea 15 a fondului industrial. Cele două legi atestă un sistem eronat de gândire din care a ieșit reforma oligarhică și o altă fațetă a războiului logistic. Acest sistem de gândire a fost marea piedică în calea spre o societate bună, adică o societate care ne permite să trăim toți sub o nouă calitate socială și deci sub un standard civilizațional înnoitor. Prin urmare alternarea războiului logistic și a reformei oligarhice a fost cauza principală a impasului actual. Un alt obstacol a fost profilul actorului chemat să inoveze. Acesta a fost nu un inovator ci un anarhist. Inovatorul se vede în ceea ce Schumpeter a numit „distrugerea creatoare”. Anarhistul împlinește doar prima parte a sintagmei: distrugerea. S-a distrus enorm și nu s-a creat mai nimic în afara imperiilor de carton ale baronilor reformei. Al cincilea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei morale, abandonul imperativului moral în tot și în toate, Familia a crezut că singura ei datorie este instruirea copiilor și așa au ieșit amatorii de hârtii galbne numite diplome, care acoperă un trist deficit de capital intelectual și moral. Defecțiunea mașinăriei morale s-a agravat prin instaurarea puterii statului magic. Au apărut diseminatori de televiziuni locale care au început să transmită non-stop filme pornografice, astfel că totalitarismul sexual s-a instaurat cu o rapiditate uimitoare și cu efecte devastatoare, adăugate la cele ale dependenței de TV și de internet. Înlocuirea statului ideocratic cu „statul magic” (Huxley) a fost perceput ca o eliberare când în realitate el a fost o nouă robie. Lanțurile ruginite de fier au fost înlocuite cu lanțuri lucitoare de aur sau de argint dar tot lanțuri doar că lasă iluzia adusă de efectul luciului hinotizant. Al șaselea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei gândirii prin vânătoare miturilor, a simbolurilor, a credinței, care sunt operatori strategici în economia gândirii. S-a născut astfel o economie a gândirii eronată, dacă ținem seama de faptul că un simbol este, cum spune Acad Tudorel Postolache, o ”bibliotecă a oralității condensate”. Figura unui erou, mitul și simbolurile, invocarea geniului eponim și deci a operei eponime, sunt mijloce unice ale performanței economiei de gândire și tocmai acestea au fost distruse de către actorii reformei din cultură, adică de noii anarhiști. Mașinăria gândirii poate fi acaparată de sisteme de gândire eronate și astfel conduce la grave eșecuri. La startul modernității noastre,  misiunea „reparării” mașinăriei gândirii moderne românești a fost asumată de geniul lui Eminescu. Acesta a apărat gândirea românească de eroarea preluării mecanice a marilor teorii care erau total inoperante în sistemul realității românești. Rând pe rând, Eminescu a eliberat economia noastră de gândire de utilizarea mecanică a teoriei salariului natural a lui Ricardo, a teoriei avantajului comparativ, propunând în schimb premizele teoriei costurlor aferente, iar în replică la teoria fiziocratică a muncii țărănești Eminescu dovedea că munca industrială are o valoare augmentată de capitalul tehnic încorporat, în locul teoriei darvinistă a selecției celui mai adaptat a propus teoria selecție sociale negative etc. etc. Eminescu a fost atunci salvatorul de geniu al economiei gândirii teoretice românești și reparatorul genial al unei mașinării de gândire pe cale de a se gripa. Nimeni n-a preluat misiunea lui Eminescu la startul acestei a doua tranziții, cum s-ar putea denumi revenirea la capitalism după interregnul comunist.

 

Sursa: Sociologia-Azi.Ro

 

Asupra conținutului complet al conferinței profesorului Ilie Bădescu se poate consulta varianta în engleză postată pe acest site al revistei Sociologia azi sub titlul: The path to a good society and its obstacles

 

Prelegere susţinută la Conferinţa internaţională: Towards the Good Society – European Perspectives, Bucharest, 24-26 October 2013

 

Pagina de Facebook: Revista Sociologia Azi

 

////////////////////////////

Ruşii şi Blestemul tranziţiei- Inima de Caine Bulgakov-

 

Evenimentul Zilele Filmului Rus, care a încheiat Zilele Culturii Ruse, ce au ţinut două luni, marcate prin expoziţii, muzică clasică, un stand amplu la Târgul de carte Gaudeamus, a avut de toate, filme istorice, ecranizări, filme politice, un basm de muzeu precum Cenuşăreasa (1947), după un scenariu moralist al vestitului Evgheni Schwartz, dar şi inevitabilele filme sociale, precum Italianul (2005) şi o satiră acerbă după romanul Inimă de câine de Mihail Bulgakov, care a fost şi dramatizat, versiune care e încă prezentă pe scena TNB, în regia rusului Yuri Kordonski.

 

Mai mult, am avut şi Gheţărie! În ultima zi de proiecţie, la închidere deci, cu apogeul Inimă de câine, mult lăudata sala Studio a fost în friguri! Nesimţiţii au transformat spectatorii în personajele lui Bulgakov, i-au proiectat în epoca de viforniţă de pe ecran, în care se năştea bolşevismul! În anul de graţie 2013, sfârşit de noiembrie, să trăieşti condiţiile pe care le descrie Bulgalov! Cu adevărat aceşti “gospodari” ai sălii au inimă de câine! Lor ar trebui să le facă transplant profesorul Preobrajenski, să-i aducă la film, să înţeleagă ce înseamnă un eveniment de care îşi bat joc, transformând o sala de proiecţie în spital, cum spunea o doamnă, care clănţănea bine, cică “nici pe vremea lui Ceaşcă nu am văzut un spectacol cu palton pe mine, cu mănuşi şi căciulă”! Eu am văzut. Şi foarte multe, dar nu credeam să mai văd, deşi nu s-a schimbat nimic în unii oameni, au rămas tot cu inimă de câine!

 

*

 

Italianul este o dramă, drama copiilor nimănui, o realitate universală, care a constituit mereu o sursă pentru cineaştii de pretutindeni. Tema copiilor abandonaţi care se combină în clanuri mafiote a fost în atenţia cineaştilor americani, francezi sau italieni. Dar şi ruşi. Cum este acum acest film al lui Andrei Kravciuk, prezent şi el pe scena cinematografului Studio.

 

Kravciuk ne spune o poveste reală de la o casă de copii abandonaţi. Diverse cazuri, cum este şi cel al lui Vanea (Nikolai Spiridonov), pe care vrea să-l adopte o familie din Italia. De afacere se ocupă o întreagă reţea, condusă de Madam (Maria Kuzneţova), în care sunt implicaţi şi orfanii, în frunte cu unii mai în vârstă, care îi speculează la sânge pe cei mai mici, inclusiv pe Irka (Olga Shuvalova), pe care o transformă în prostituată. Cei mai mulţi sunt hoţi şi cerşetori, iar tot ce adună, predau capului mafiei, Grişa (Nikolai Reutov). Cine ascunde vreun ban, este aspru pedepsit. Vanea o roagă pe Irka să-l înveţe să citească, pentru a putea citi care e mama lui adevărată şi de ce l-a părăsit. Ea îl învaţă, el fură din seiful directorului adresa mamei lui şi, împreună cu Irka, care fură bani din lada lui Grişa, fuge de la cămin chiar în ziua când el trebuia să fie predat străinilor. Mafia pierdea la această afacere 5 mii de euro. De aceea se concentrează să-l găsească pe Vanea. Începe o cursă de urmărire, în care se amestecă jafuri, bătăi, situaţia unei realităţi precare, plină de vagabonzi, tot felul de oameni nefericiţi, de bişniţari şi hoţi la drumul mare, o lume marginală, aşa cum este şi mama lui Vanea, pe care el nu mai vrea s-o vadă, acceptând totuşi înfierea. Un paznic la care el se refugiază le un  moment dat, regretă că Rusia îşi pierde copiii, căci tot mai mulţi copii ruşi sunt înfiaţi de către străini.

 

Mulţi dintre aceşti copii sunt foarte dezgheţaţi, ei mereu îşi analizează situaţia, fiecare ar vrea să fie adoptat, să scape de la cămin, dar foarte puţini sunt cei norocoşi. Cum a fost şi Muşin. Dar când mama lui adevărată vine şi-l caută, să-l ia acasă, el nu mai e la cămin, se află în Italia, la familia care l-a înfiat. Disperată, alcoolică, mama lui Muşin se va arunca în faţa trenului.

 

*

 

Numai într-o astfel de lume se putea găsi soluţia pe care o oferă Bulgakov în satira lui Inimă de câine, un roman scris în 1925 şi interzis în Rusia sovietică, proscris, ca şi autorul. Comuniştii nu puteau accepta parabola proletariatului văzut ca un maidanez, căruia i se implantează o hipofiză umană, devenid o salbăticiune, numită “omul nou”. Câinele Şarik era mult mai uman decât transformarea lui în Şarikov, un monstru, o arătare umană, dar cu inimă de câine! După manifestările proletare ale creaturii, Savantul nu ştie ce să mai facă să-l aducă pe Şarikov înapoi, la condiţia iniţială, de câine. Profesorul trăieşte în epoca de tranziţie, când noua clasă muncitoare, provenită de in Armata Roşie invincibilă şi nemuritoare, intră cu galoşii pe covoare persane! Agresiunea locatarilor, a noii orânduiri, dă peste cap valorile, anulează însăşi ideea de revoluţie. O lume absurdă apare, pe care, zice Bulgakov, nu a prevăzut-o Marx, fiindcă el nu spune că oamenii viitorului trebuie să nu-i mai respecte pe cei în vârstă, că trebuie să se poarte ca mitocanii cu femeile, că trebuie să împartă tot, cum decretează Şarikov şi hingherii lui – el ajunge şef la ecarisaj şi omoară toate pisicile oraşului, fiindcă aşa fac câinii, urăsc pisicile, au miros să le depisteze!

 

Omul nou e o otravă, o boală, un microb. El este mereu acelaşi, orice trecere de la o societate la alta produce oameni noi. Ce sunt alde Becali, Mitică de la Ligă, Băsescu sau Bocanik, nu nişte Şarikov ai zilelor noastre? Cu ce se deosebeşte tranziţia bolşevică de cea capitalistă? Amândouă au produs “oameni noi”, adică violenţă, corupţie, jaf, lipsă de morală, crime.

 

Filmul este opera regizorului Vladimir Bortko (n. 1946, Moscova), care a mai realizat ecranizări după Idiotul şi Taras Bulba, dar Inimă de câine e produs înaintea lor, în anul dezgheţului, 1988, când apare libertatea cuvântului (glasnosti), probabil că regizorul avea pregătit demult scenariul, fiindcă mulţi cineaşti au aşteptat schimbarea, aveau nevoie de defulare. Şi Bulgakov, cel mult interzis, le-a oferit din plin acest suport al eliberării.

 

Filmul este realizat ca un coşmar, ca un reportaj de arhivă, în secvenţe alb-negru, ca să dea senzaţia de document, de jurnal. Este surprinsă epoca instaurării bolşevismului, când pe străzi în ruine, desfundate, soldaţii mărşăluiesc şi cântă despre Armata Roşie invincibilă, care i-a zdrobit pe Albi. Cerşetorii şi oamenii umili intră să se încălzească într-o sala de cinematograf, unde se proiectează comedii mute, ca ei să râdă.

 

Pe acest fond apare şi Şarik, un maidanez, care devine narator, ne spune povestea lui şi cum vede el societatea umană, cum îl distinge pe bucătar de măturători sau de paznici, care îl tot alungă. Şi el e lihnit de foame, n-a mâncat de câteva zile. Nu are nici o soluţie. În această situaţie disperată îl găseşte profesorul Preobrajenski (Evgheni Evstigneev), care îl ia la el în casă şi îl hrăneşte, îl îngrijeşte, fără ca Şarik să prevadă de ce. Nu mai fusese într-o asemenea casă de lux, nu mai cunoscuse o somitate ca Preobrajenski, adică Schimbare la faţă, care era renumit pentru experienţele lui îndrăzneţe. Aşa procedează şi cu Şarik, îl transformă din maidanez într-un om. La început păros, ca o maimuţă, dar care, ca prin miracol, se transformă în om. Îi cade părul, apoi coada, şi figura de maimuţă se umanizează. Devine Şarikov. Da, dar când începe să vorbească, să emită sunete articulate, se dovedeşte o bestie, ca şi societatea nouă care se afirmă cu o agresiune tovărăşească. Astfel, deşi Preobrajenski este un savant de renume mondial şi îşi folosea spaţiul de locuit drept cabinet, cu sală de operaţii, noul colectiv de locatari vrea să-i ia o cameră, forţându-l să-i facă acte lui Şarikov şi să-l ia în spaţiu. Fiindcă şi Şarikov, la început ascultător, ajunge să înţeleagă cum stau lucrurile, că Rusia a devenit o ţară a maidanezilor, şi devine un ticălos fără măsură.

 

Există şi o vorbă în popor, om cu inimă de câine. Pentru Şarik e o nenorocire să fie om. E bine ca un câine să rămână câine. Este concluzia savantului, care a încercat un experiment de care îi este ruşine. Aşa cum a fost şi revoluţia rusă, un experiment, pe care Bulgakov, printr-o metaforă, printr-o parabolă SF, îl analizează şi îl consideră un avorton. Ca lucrurile să revină la normal, ca în casa savantului să fie iar linişte, să poată lucra, e musai ca Şarikov să revină la condiţia de câine. Câinele nu poate fi om. Preobrajenski lucrează la experienţe privind perfecţionarea naturii umane, dar înţelege că a merge în paralel cu natura este contra naturii, că omul nu poate corecta creaţia, nu poate face un om mai bun decât l-a creat natura. Orice creatură artificială e un monstru. Orice experiment degenerează, ajunge să fie contra naturii. Soluţia lui Bulgakov este calea naturală, aşa cum spusese şi Brâncuşi. Este o soluţie mistică, în legătură cu Dumnezeu. De ce să produci în mod artificial un Spinoza, zice profesorul, când el poate fi născut în mod natural de orice femeie?

 

Comunismul a fost un experiment nefast, care s-a ridicat pe milioane de victime, o agresiune de proporţii împotriva omului. Iar consecinţele încă se văd, sunt departe de a se încheia. Dovadă că tranziţia continuă, e o criză de identitate a omenirii.

 

În concluzie, acest eveniment, Zilele Filmului Rus, ne-a oferit imaginea unei lumi fataliste, a unei istorii definite prin starea de tranziţie. Şi în epoca Ioanei d’Arc, şi a lui Pavel I, şi a lui Cehov, şi a revoluţiei bolşevice, şi în epoca actuală – am precizat momentele în care se petrece acţiunea filmelor prezentate –, omenirea a trăit şi trăieşte într-o continuă tranziţie, în care dictatura se îmbină cu haosul, regula cu lipsa de reguli, despotismul cu libertatea. Şi rezultă ceaţă, multă ceaţă, în care lucrurile nu se disting bine, nu ştii dacă râsul este plâns, dacă ceea ce este vesel nu poartă masca tragediei.

 

Grid Modorcea

 

//////////////////////////////////

Gabriela Berbeceanu: Oameni de valoare versus oameni fără umbră… Despre un reporter la sfarsitul lumii: Cornel Nistorescu

 

 

Am fost unul din mulţii oameni care şi-au dorit şi au reuşit să rupă o oră din timpul personal ca să asculte cu nesaţ doi oameni de valoare: Cornel Nistorescu şi Petru Romoşan. Am asimilat fiecare cuvânt, l-am analizat şi am plecat de acolo mai bogată.

 

S-a vorbit despre perioada de dinainte de 1989, perioadă pe care eu, datorită vârstei, nu mi-o amintesc foarte bine, dar ceea ce mi-a rămas întipărit în minte foarte bine sunt cuvintele lui Petru Romoşan din prefaţa cărţii „Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988)” scrisă şi lansată de Cornel Nistorescu ieri, la Teatru de Artă Deva: „…obligaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile.”  Nu am trăit activ acea perioadă, dar am impresia că o trăiesc acum, că istoria se repetă! Conducătorii noştri, cei de astăzi, ca şi cei de atunci ne spun că „suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie”, că am ieşit din criză, că suntem un partener UE „de seamă” etc. Nu aveţi impresia că toate acestea le-am mai trăit o dată?Că în ciuda acestor afirmaţii politice gratuite, fără valoare, noi, cetăţenii de rând ne confruntăm zi de zi cu tot mai multe necazuri? Oare nu noi suntem cei cărora li se scad salariile? Oare nu noi suntem cei care nu beneficiem de tratamente medicale subvenţionate de stat, de CAS? Oare nu noi, oamenii de rând, ne numărăm banii ca să ne drămuim cheltuielile care oricum sunt la limita de jos a supravieţuirii?

 

Câţi dintre dumneavoastră, în drumul prin această viaţă nu aţi văzut oameni fără umbră? Câţi dintre dumneavoastră nu cunoaşteţi sau nu sunteţi conduşi de aceşti oameni fără umbră? De ce? Nu avem oameni de valoare? Sigur că avem! Şi avem mulţi! Dar nu ştim să-i promovăm! Aceasta este problema societăţii de astăzi: nu ne promovăm în funcţii de conducere oamenii pe criterii de performanţă!

 

Şi iată unde am ajuns: într-o lume guvernată de oamenii fără umbră care nu lasă urme în drumul lor! Într-o lume în care posturilor tv şi presei scrise i se dictează CE să scrie şi ce să nu scrie! Într-o lume în care nu mai există libertate de opinie! Într-o lume regizată şi condusă precum o păpuşă cu sfori! Nu ne întrebăm cine este păpuşarul din umbră pentru că nu avem acest drept!

 

Seara trecută s-a vorbit despre jurnalişti, despre profesorii de altădată, despre „ieri” şi despre „azi”. Cu un gust dulce-amar am rămas toţi cei prezenţi şi cu o mie de regrete. Parcă spiritul de patriotism a fost răscolit în fiecare dintre noi, parcă am fi dorit să facem ceva pentru un trai mai bun al zilei de mâine! Dar acest lucru necesită UNITATE! Şi noi, acolo, eram o mână de oameni! Încotro ne îndreptăm? Când ne vom permite să spunem în gura mare adevărul? Sunt întrebări şi probleme pe care le-am aşezat în „stand by”…

 

ŞI IARĂŞI NE LOVEŞTE ISTORIA….

 

Câţi dintre dumneavoastră nu aţi avut un tată sau un bunic care a luptat pe front? Câţi dintre dumneavoastră aţi crescut cu acele poveşti din al doilea război mondial? Eu, una, aşa am crescut: cu poveştile bunicului meu, Anghel Luca, care a luptat pe front în linia întâi în Munţii Tatra. Le-am retrăit acum, după zeci de ani, prin intermediul rândurilor jurnalistului Cornel Nistorescu „…Dar nici o revoltă împotriva bunului mers al anotimpurilor nu înseamnă nimic. Ele alunecă nepăsătoare dintr-unul într-altul. În mijlocul satelor, monumentele eroilor îşi fac datoria pentru soldaţii morţi. (…) Dacă te încumeţi să cauţi urmele unui îndepărtat război în memoria oamenilor, trebuie să umbli, sunt din ce în ce mai puţini cei ce-şi amintesc şi, peste câteva zeci de ani, când vei spune unui copil că ai cunoscut un erou al primului război mondial, te va privi neîncrezător. I se va părea că totul s-a petrecut atât de demult, încât numai cărţile de istorie ar putea spune ce s-a petrecut. Dacă totuşi întâlneşti un asemenea om, trebuie să te apropii de el încet, să-l convingi că ceea ce a trăit este unic şi irepetabil şi că vii de departe şi cu respect doar ca să-l auzi şi să-l vezi. Astfel, devine mândru, se leapădă de vârstă şi de liniştea vieţii lui de bătrân şi redevine pentru câteva ore important, viteaz şi tânăr, amintirile încep să curgă ca vinul dintr-un butoi vechi şi te fac să te simţi prea mic faţă de o existenţă atât de mare…”

 

Că a fost primul sau al doilea război mondial… ne mândrim cu strămoşii noştri care erau viteji, neînfricaţi şi mândrii! Şi chiar dacă în urma lor au rămas doar „stâlpi de marmură sau piatră ordinară, cu nume scrise pe toate feţele, coloane zvelte, cu vulturi de fontă în zbor, troiţe de lemn, îngrădite cu lanţuri…” acestea „veghează viitorul” şi ne fac să ne aducem aminte de acei oameni care au lăsat ceva atât de preţios în urma lor: LIBERTATEA românilor! Toate acestea ne determină să NU preţuim „oamenii fără umbră”, ci să-i considerăm nişte vremelnici care au furat şansa şi s-au autoproclamat „stăpânitori”. Ei nu sunt descendenţi ai strămoşilor noştri care au luptat în războaie! Ei sunt doar trecători!

 

Nu am plecat acasă fără un autograf şi o vorbă schimbată cu jurnalistul Cornel Nistorescu care m-a făcut să mă simt „prea mic faţă de o existenţă atât de mare” şi mândră că avem oameni de valoare!

 

ROMÂNIA TREZEŞTE-TE! E timpul să ne apreciem şi să ne preţuim valorile!

 

Gabriela Berbeceanu 

 

/////////////////////////////////////////

BILET DE LUP. Drama deportatilor din Romania si Basarabia in Siberia, intr-un film documentar realizat pe “Drumul oaselor”, pana in Gulagul sovietic.

 

 Stindard – Manuela Morar

Asociatia STINDARD  impreuna cu regizoarea Manuela Morar a initiat si este pe cale sa finalizeze in acest an un proiect inedit: realizarea unui film documentar – Bilet de lup – avand ca tema deportarile romanilor din Basarabia in Siberia, in anii ’50. Proiectul este finantat (79.013 lei) de Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul Politici pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni.

 

Filmul Bilet de lup prezinta drumul “întoarcerii in Iad” parcurs de catre fostul detinut politic de origine romana, Vasile Kovaliov, prin peisajul de tranzitie al regiunii Kolyma, cea mai temuta regiune a Gulagului sovietic.

 

La eliberarea din Lagarul nr. 4, Magadan, in anul 1957, majoritatea detinutilor n-a mai putut sa se intoarca acasa. Biletul de Lup– viza din pasaportul fiecaruia le interzicea sa revina in tara de origine sau sa traiasca la mai putin de 100 km de marile orase. In schimb, puteau sa-si intemeieze o familie cu care sa se stabileasca intr-una din coloniile muncitoresti ridicate in apropierea lagarelor.

 

Vasile Kovaliov n-a mai reusit acest lucru, traindu-si restul vietii in singuratate si dominat de incertitudini, neincredere si teama.

 

Amintirile lui recupereaza  istoria unei copilării şi a unei familii care a devenit victima haosului istoric. Faptele relatate incep in perioada instaurării regimului de teroare care a decis organizarea Moldovei ca Republica socialista dupa anul 1940.

 

Povestea tragica a personajului genereaza alte si alte povesti: istoria bunicii din Cernauti, istoria mamei arestata pentru acte spionaj, istoria fratelui mai mic acuzat de diversionism la sfarsitul razboiului, istoria tatalui executat din ordinul Troicei sovietice.

 

In anul 1950,  la varsta de 20 de ani, Vasile Kovaliov cade victima unui denunt si este arestat de NKVD. Acuzat de actiuni antisovietice si colaborationism cu armata romana, acesta este condamnat la 25 de ani de lagar in conditii severe si trimis dincolo de Cercul Polar, la minele de aur de pe Kolyma.In anii ’60, dupa eliberarea din lagar incearca sa revina acasa, in satul Olanesti din Moldova, insa este refuzat si retrimis pe Kolyma.

 

Dupa o viata intreaga in care a muncit alaturi de ceilalti tovarasi de lagar la constructia regiunii, aceasta ii pare batranului de nerecunoscut. Din fostul poligon de teste nucleare au mai ramas doar ruinele. Un peisaj post-apocaliptic, in descompunere, populat de o lume pestrita, care reflecta vadit istoria ultimilor 50 de ani. Gasim o societate mioapa, exilata, intr-un imperiu prea vast ca sa-si mai poata vedea si recunoaste diversele “natiuni”: localnici, fosti detinuti, fosti gardieni si familiile acestora, muncitori veniti pentru sporul de Nord, moldoveni care se cred rusi, rusi care cred ca sunt moldoveni. O “geografie psihologica” intr-un hazard istoric existential… Lumea tragica lasata mostenire de „Biletul de lup”.

 

Pe masura ce inaintam, descoperim nu numai o geografie a GULAG-ului –  locurile de executie, gropile comune, fostele lagare, orasele fantoma, coloniile pentru deportati, dar si  istoria unei generatii  sacrificate in numele proiectului utopic comunist.

 

Bilet de lup – Romani deportati in Siberia – Stindard – Manuela MorarDe la muncitorii care lucreaza la intretinerea drumului aflam ca soseaua federala M56, Kolyma Trassa, Yakutsk – Magadan pe care ne deplasam este supranumita “Drumul oaselor”, datorita numarului mare de detinuti care si-au pierdut viata pe durata constructiei ”Cei care mureau  erau lasati pur si simplu in drum. Nu-i mai ingropa nimeni, ii aruncau doar in zapada. Li se spunea ghiocei. Pentru ca primavara ieseau la suprafata si atunci erau ingropati uneori…”

 

Filmata in intregime ca un road movie,  calatoria se transforma intr-o incursiune prin istoria intima a Kolymezilor, in timp ce periplul lui Kovaliov devine pretextul pentru a descoperi “geografia” unei societati arestate pe locul fostelor lagare sovietice din Siberia.

 

Filmul, a carui realizare tehnica este sustinuta de TVR, va avea premiera in prima parte a anului 2014.

 

Reamintim ca, in anii precedenti, Asociatia STINDARD a mai primit sprijinul Departamentului Politici pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni in realizarea unor proiecte in regiunile Cernauti si Herta (Ucraina). Tanara regizoare Manuela Morar este cunoscuta si pentru filmul ei, cu milioane de vizualizari online, A fost odata in Transilvania, in care sunt prezentate marturii despre atrocitatile ungurilor asupra romanilor in timpul ocupatiei maghiare din cel de-al Doilea Razboi Mondial.

 

Sursa: Wolfticket.ro

///////////////////////////////////

Primarul din Suceava (incurabil),pentru castiguri marsave,prosteste (cu niste mortaciuni microboase,desi prin primirea lui Hristos cel inviat suntem vindecati pe veci… ) poporul necajit,adormit,aghezmuit,omorat cu idolatrii si cu alte popisme susține că are ”statistici” care demonstrează minunile săvârșite de moaște: Sunt oameni care s-au vindecat

de Oana Voicu

 

 

Primarul municipiului Suceava, Ioan Lungu, a declarat, în şedinţa anuală a Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, că există ”statistici, mărturii ale oamenilor care s-au vindecat sau a căror stare s-a îmbunătăţit ca urmare a trecerii cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou prin curtea spitalelor sau prin apropiere” Primarul a cerut reprezentanţilor Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor să mai facă astfel de pelerinaje, potrivit news.ro.

 

Primarul municipiului Suceava, Ioan Lungu, a participat recent la şedinţa anuală a Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, unde a subliniat impactul procesiunilor cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, fiind vizibilă reducerea numărului de îmbolnăviri în această perioadă de pandemie.

 

”Avem statistici, mărturii ale oamenilor care s-au vindecat sau a căror stare s-a îmbunătăţit ca urmare a trecerii cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou prin curtea spitalelor sau prin apropiere”.

 

Acesta a cerut organizarea altor pelerinaje în oraş şi judeţ: ”Nu ştim cum vor evolua lucrurile, dar, în măsura în care va fi nevoie, vom apela la dumneavoastră, să mai facem un pelerinaj cu Sfântul prin oraş şi prin judeţ”.

 

 

///////////////////////////////////////

 

Asa se prosteste poporul cu aurola-ciferul -AUR, acuzat că a înscenat incidentul cu cerneala: George Simion și-a dorit victimizarea. E doar pentru naivi chestia asta…https://psnews.ro/aur-acuzat-ca-a-inscenat-incidentul-cu-cerneala-george-simion-si-a-dorit-victimizarea-e-doar-pentru-naivi-chestia-asta-618903/

Liderii organizaţiilor civice din Iaşi susţin că George Simion caută să se victimizeze şi nu exclud ca incidentul cu tânărul care l-a stropit cu cerneală să fie o înscenare pusă la cale chiar de liderul AUR. Preşedintele Mişcării pentru Dezvoltarea Moldovei (MDM), Dorin Dobrincu, a declarat pentru News.ro că unii reprezentanţi AUR au încercat să-i provoace pe reprezentanţii societăţii civile ieşene care au fost prezenţi în Piaţa Unirii, el acuzând că AUR a încercat să confişte ziua de 24 ianuarie.

 

”Şi noi am fost prezenţi în piaţă astăzi, dar am avut mesaje pro-dezvoltare şi pro-Europa. Cei de la AUR au venit la noi şi au încercat mereu să ne provoace. Am asistat la discursuri găunoase din partea lor, exact ca la Cenaclul Flacăra de pe timpuri. Au avut mesaje naţionaliste, ei încearcă să canalizeze nemulţumirile justificate care există în societate”, a afirmat Dorin Dobrincu.

 

Preşedintele MDM nu exclude ca incidentul cu cerneala aruncată înspre George Simion să fi fost o înscenare pusă la cale de cei de la AUR. La rândul său, preşedintele asociaţiei ”Împreună pentru A8”, Ionel Apostol, a declarat pentru News.ro că este convins că a fost vorba de o regie şi că n-a fost o întâmplare faptul că liderului AUR i s-a aruncat cerneală peste faţă.

 

”Este o înscenare, eu aşa cred. Omul (George Simion – n.r.) şi-a dorit victimizarea. Se vede cum a venit acel tânăr din spate şi l-a stropit, iar Simion n-a schiţat niciun gest. E doar pentru naivi chestia că ar fi fost o acţiune neplanificată”, a declarat Ionel Apostol.

 

Liderul Împreună pentru A8 a mai afirmat că a asistat în Piaţa Unirii la ”un joc ieftin şi populist”.

 

”Iaşiul nu înseamnă AUR, de altfel ei au adus oameni la Iaşi de peste tot din ţară. Salvarea României nu se face cu fluturarea steagului. Am văzut în Piaţa Unirii o lipsă totală de cultură civică şi politică, dar şi un cult al personalităţii”, a precizat Ionel Apostol.

 

Copreşedintele AUR, George Simion, a fost stropit cu cerneală, luni, la Iaşi, în timpul manifestaţiei pe care partidul a organizat-o în centrul oraşului cu prilejul Zilei Unirii. În Piaţa Unirii s-au strâns atât susţinători, cât şi contestatari ai formaţiunii. Simion a continuat să interacţioneze cu oamenii după incident şi afirmă că vrea ca tânărul care l-a stropit să nu fie amendat. Două persoane implicate în incident sunt audiate de poliţiştii ieşeni.

//////////////////////////////////////

 

Pentru posteritate, Lista Onanistilor lui Basescu vs Guristii. EvZ si 22  pentru presa “de partid si de stat – “Strans uniti in jurul Conducatorului iubit …

 

De cateva zile ne amuzam in presa de grafie latina si presupusa limba romana de o adevarata “batalie”: onanistii lui Basescu vs guristii lui Voiculescu. Fara alte comentarii publicam mai jos, pentru posteritate, Lista Onanistilor lui Basescu.

 

“Subsemnaţii, ziarişti şi publiciști, ne declarăm solidari în dezideratul de a ne practica profesia cu maximă responsabilitate faţă de adevăr şi de interesul public, cu bună-credinţă şi în respectul deontologiei. Dincolo de convingerile politice şi ideologice diferite, considerăm că standardele jurnalistice, informarea corectă şi binele public trebuie apărate şi în jurul acestor valori trebuie să ne solidarizăm.

 

 

 

De aceea, ne simţim obligaţi să luăm poziţie faţă de grava deteriorare a bunelor practici jurnalistice şi să protestăm public faţă de încălcarea acestora. Constatăm profund revoltaţi că încălcarea flagrantă a Codului Deontologic, insulta, calomnia, minciuna, manipularea şi, în general, sfidarea normelor etice au devenit o practică obişnuită. Afectarea gravă a demnităţii şi a imaginii publice, terfelirea reputaţiei profesionale în cazul unor importante personalităţi ale vieţii culturale, inclusiv al unor jurnalişti, au depăşit orice limite. Injuriile, montajele denigratoare, intruziunea în viaţa privată, violenţa de limbaj, trivialitatea şi falsificarea cu premeditare a adevărului sunt practici incalificabile. Considerăm că ele decredibilizează întreaga breaslă şi trebuie să înceteze.

 

Respingem confuzia voit indusă că totul se reduce la poziţionări politice diferite şi că toţi ziariştii sunt în egală măsură vinovaţi de degradarea moralei profesionale şi a spaţiului public. Spunem răspicat că responsabili de cele mai grave derapaje sunt câţiva jurnalişti de la Trustul Intact, în special de la Antena 3.

 

Tocmai pentru că respectăm libertatea de exprimare, dezavuăm public abdicarea de la normele jurnalistice. Demersul nostru are în vedere respectul pentru public şi se plasează dincolo de poziţionări şi opţiuni politice.

 

Facem apel la toţi jurnaliştii oneşti, ataşaţi valorilor profesiei şi responsabilităţilor ei, să ni se alăture”, afirmă semnatarii protestului.

 

Documentul este publicat pe site-ul Revistei 22. Cei care doresc se pot alătura protestului folosind secțiunea ”Comentarii” a acestei reviste.

 

Lista jurnaliştilor care au semnat până în acest moment:

 

1. Dan ALEXE, Jurnalist Radio, Europa Liberă

 

2. Ovidiu ALBU, Jurnalist, Evenimentul Zilei

 

3. Brînduşa ARMANCA, Publicist, TVR Timişoara

 

4. Andrei AŞTEFĂNESEI, Jurnalist de investigaţie, Adevărul

 

5. Liviu AVRAM, Redactor şef adjunct, Adevărul

 

6. Ramona AVRAMESCU, Jurnalist, TVR 1

 

7. Camelia BADEA, Jurnalist, ziare.com

 

8. Andrei BĂDIN, Jurnalist, B1TV

 

9. Magda BĂRĂSCU, Jurnalist, Freelancer

 

10. Dollores BENEZIC, Jurnalist, Freelancer

 

11. Attila BIRO, Jurnalist investigaţie, Gandul.info

 

12. Mariana BECHIR, Publicist, cursdeguvernare.ro

 

13. Claudiu BERBECE, Jurnalist, Freelancer

 

14. Dan BOANTĂ, Jurnalist, AMRO News

 

15. Adina BOCAI, Jurnalist, Ziua de Constanţa

 

16. Mălin BOT, Jurnalist, Evenimentul Zilei

 

17. Sidonia BOGDAN, Jurnalist, România Liberă

 

18. Răzvan BRĂILEANU, Jurnalist, Revista 22

 

19. Florin BUDESCU, Editor, stareapresei.ro

 

20. Virgil BURLĂ, Jurnalist investigaţii, Evenimentul Zilei

 

21. Şerban BUŞCU, Jurnalist, Capital

 

22. Radu BUŞNEAG, Jurnalist, DW

 

23. Luca, CAMBESTEANU, Jurnalist, PRO TV

 

24. Grigore CARTIANU, Realizator emisiune, Adevărul, Naşul TV

 

25. Cristian CÂMPEANU, Jurnalist, România Liberă

 

26. Răzvan CHIRUŢĂ, Jurnalist, România Liberă

 

27. Melania CINCEA, Jurnalist, Timpolis

 

28. Cristi CITRE, Jurnalist, DIGI 24

 

29. Laurenţiu CIOCĂZANU, Jurnalist, Reporter Virtual

 

30. Florentina CIUVERCA, Jurnalist, Freelancer

 

31. Ada CODĂU, Jurnalist, Ziua de Constanţa

 

32. Floare COMŞEA, Realizator emisiune, România Liberă

 

34. Victor COZMEI, Reporter, HotNews.ro

 

35. Iulia CREŢU, Jurnalist, Ziarul de Vrancea

 

36. Alexandru CRISTORIAN, Jurnalist, Freelancer

 

37. Tatiana DABIJA, Publicist, Freelancer

 

38. Ioana ENE, Jurnalist, ziare.com

 

39. Sabina FATI, Jurnalist, România Liberă

 

40. Ramona FLOREA, Jurnalist, HotNews.ro

 

41. Violeta FOTACHE, Senior Editor, Evenimentul Zilei

 

42. Andrei GHEORGHE, publicist

 

43. Ondine GHERGUŢ, Senior Editor, România Liberă

 

44. Cristian GHINEA, Editor, Dilema Veche

 

45. Dragoş GHIŢULETE, Publicist, contributors.ro

 

46. Armand GOŞU, Redactor şef, Revista 22

 

47. Cristian GROSU, Jurnalist, cursdeguvernare.ro

 

48. George GURESCU, Jurnalist, TVR

 

49. Alexandru HÂNCU, Jurnalist, Kamikaze

 

50. Adrian HALPERT, Jurnalist, Reporter Virtual

 

51. Toni HRIŢAC, Redactor şef, Ziarul de Iasi

 

52. Lucian LUMEZEANU, Jurnalist, Mediafax

 

53. Gheorghe ILAŞ, Redactor şef, realizator emisiuni, Opinia Timişoara, TV Europa Nova Timişoara

 

54. Sorina IONESCU, Jurnalist, Gandul.info

 

55. Simona IONESCU, Redactor-şef, Evenimentul Zilei

 

56. Costin IONESCU, Jurnalist, HotNews.ro

 

57. Alexa IONESCU, Realizator emisiune, Naşul TV

 

58. Melinda KERTESZ, Jurnalist, TRANSINDEX

 

59. Andi LASLAU, Producător, Naşul TV

 

60. George LĂCăTUŞ, Jurnalist investigaţii, Evenimentul Zilei

 

61. Anca LĂZĂRESCU, Jurnalist, TVR

 

62. Alexandru LĂZESCU, Publicist, Revista 22, Ziarul de Iaşi

 

63. Tiberiu LOVIN, Jurnalist, Reporter Virtual

 

64. Gabriela LUPU, Jurnalist, Adevărul

 

65. Dominica MACRI, Editor, Revista National Geographic

 

66. Octavian MANEA, Jurnalist, Revista 22

 

67. Mircea MARIAN, Senior Editor, Evenimentul Zilei

 

68. Viorel MARINEASA, Publicist, Timisoara

 

69. Sorina MATEI, Jurnalist, Freelancer

 

70. Sabina MIHĂICĂ, Jurnalist, Freelancer, Timişoara

 

71. Laurenţiu MIHU, Jurnalist, România Liberă

 

72. Vlad MIXICH, Publicist, HotNews.ro

 

73. Radu MORARU, Realizator emisiune, Naşul TV

 

74. Lidia MOISE, Realizator emisiune, TVR

 

75. Liliana NĂSTASE, Jurnalist, B1TV

 

76. Sandrinio NEAGU, Redactor şef adjunct, Monitorul de Suceava

 

77. Diana NEDELCU, Jurnalist, Radio România

 

78. Iulia NUELEANU, Jurnalist, Curentul

 

79. Andreea OFIŢERU, Jurnalist, Gandul.info

 

80. Rodica PALADE, Publicist, Revista 22

 

81. Cristian PANTAZI, Redactor-şef, HotNews.ro

 

82. Claudiu PĂDUREAN, Jurnalist, CLUJ Today

 

83. Cristian PĂTRĂŞCONIU, Publicist, Freelancer

 

84. Claudia PÂRVOIU, Jurnalist, HotNews.ro

 

85. Cristina PÂNZARIU, Producator, Naşul TV

 

86. Roland Cătălin PENA, Jurnalist, Freelancer

 

87. Gabriel PECHEANU, Reporter politic, DIGI 24

 

88. Tomiţă PETCU, Jurnalist, DIGI 24

 

89. Georgeta PETROVICI, Jurnalist, Evenimentul Zilei Timisoara

 

90. Adrian POPA, Jurnalist, Asociatia Profesionistilor din Presa-Cluj

 

91. Andrei Luca POPESCU, Jurnalist, Gandul.info

 

92. Lucian POPESCU, Jurnalist, HotNews.ro

 

93. Simona POPESCU, Publicist, Evenimentul Zilei

 

94. Simona DONICI, Jurnalist, Timiş Online

 

95. Andreea PORA, Redactor şef adjunct, Revista 22

 

96. Cătălin PRISĂCARIU, Redactor şef adjunct, Kamikaze

 

97. Daniela RAŢIU, Publicist, Evenimentul Zilei

 

98. Dan RADU, Publicist, Ziarul de Iasi

 

99. Mihai RĂDULESCU, Redactor-prezentator, TVR

 

100. Petre RĂCHITĂ, Jurnalist, România Liberă

 

101. George RÎPĂ, Publicist, Freelancer

 

102. Diana ROBU, Editor Coordonator, ziare.com

 

103. Nicoleta SAVIN, Jurnalist, Naşul TV

 

104. Silviu SERGIU, Redactor-şef adjunct, Evenimentul Zilei

 

105. Teodora STANCIU, Preşedinte Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România

 

106. Alina STANCU, Jurnalist, TVR

 

107. Romeo STANCU, Operator imagine, TVR

 

108. Ioan STANOMIR, Publicist, lapunct.ro

 

109. Ionel STOICA, Jurnalist investigaţii, Evenimentul Zilei

 

110. Robert ŞERBAN, Publicist, freelancer, Timişoara

 

111. Mihai STEGEREAN, Producător, B1TV

 

112. Raluca STROE BRUMARIU, Producător, TVR

 

113. Dan SUCIU, Jurnalist, DIGI TV

 

114. Dan TĂPĂLAGĂ, Editor Coordonator, HotNews.ro

 

115. Marcel TOLCEA, Publicist, Freelancer

 

116. Gelu TRANDAFIR, Jurnalist, Freelancer

 

117. Robert TURCESCU, Realizator emisiune, B1TV

 

118. Dan TURTURICĂ, Redactor şef, România Liberă

 

119. Ovidiu VANGHELE, Jurnalist, Centrul de Investigaţii Media

 

120. Alina Ioana VASILIU, Jurnalist, Ziua de Constanta

 

121. Smaranda, VULTUR, Publicist, Freelancer

 

122. Marius ŢUCĂ, Jurnalist, Viaţa Liberă – Galaţi

 

123. Iulia VINING, Jurnalist, Freelancer

 

124. Daniel VIGHI, Timisoara, Publicist

 

125. Silvia VRÂNCEANU, Redactor şef, Ziarul de Vrancea

 

126. Claudiu ZAMFIR, Jurnalist, HotNews.ro

 

127. Valentin ZASCHIEVICI, Publicist, Freelancer

 

128. Şipoş ZOLTAN, Jurnalist, TRANSINDEX

 

129. Robert MIHĂILESCU, jurnalist, Hotnews.ro

 

130. Boroko PARASZKA, jurnalist, freelancer

 

131. Vlad MACOVEI, redactor șef, AgroInteligenta

 

132. Andreea CÂMPEANU, fotojurnalist, freelancer, Sudanul de Sud

 

133. Adrian PĂTRUŞCĂ, Redactor-şef adjunct, Evenimentul zilei

 

134. Alex COSTACHE, jurnalist, TVR.

 

135. Costel MITU, jurnalist, revista Marea Noastra

 

136. Alexandru COCU, Comentator sportiv, Eurosport

 

137. Liviu GHINEA, jurnalist, Viata Libera, Galati

 

138. Laura BOGA, jurnalist si traducator, freelancer

 

139. Andi SARBU, jurnalist, adevarulcaracalean.ro

 

140. Tudor Calin ZAROJANU, jurnalist, Ziarul de Duminica, Dilema Veche

 

141. Larisa CIUTA, jurnalist

 

142. Daniel DABACAN, jurnalist, freelancer

 

143. Florin GHETAU, jurnalist, jurnalvirtula.ro, Iasi

 

144. Carmen VINTILA, jurnalist, Evenimentul Zilei

 

145. Alfred ROSSENBERG, Radio TV Vocea Romaniei

 

146. Daniel IONASCU, jurnalist, Adevarul

 

147. Andrei FULIAS, jurnalist, ARQ.ro

 

148. Alexandra POPESCU, jurnalist, National Geographic

 

149. Marius DUMBRAVEANU, fotoreporter, Mediafax

 

150. Calin POPESCU, jurnalist, Pitesti

 

151. Lacrima ANDREICA, jurnalist, Actualitatea Magazin

 

152. Anca SIMINA, jurnalist, Gandul

 

153. Marian COMAN – jurnalist, Obiectiv Vocea Brailei

 

154. Sorin AVRAM – producator TV, freelancer

 

155. Iulia COMAN – redactor, News Cluj

 

156. Ionut Vasile Dodut – jurnalist, News Cluj

 

157. Paul CIOCOIU – jurnalist, Evenimentul Zilei

 

158. Ileana ILIE – jurnalist, Capital

 

159. Ionut ANDREI – publicist, Netpub Magazine

 

160. Cati LUPASCU – redactor-sef adjunct, Obiectiv Vocea Brailei

 

161. Florin TOMA – publicist, evz.ro

 

162. Mihai DUTA – senior editor, B1 TV

 

163. Ciprian MAILAT – redactor-sef adjunct, Capital

 

164. Viorel DOGARU – redactor-sef, Timisoara Express

 

165. Roxana PREDA – jurnalist, freelancer

 

166. Marilena VOINEA – radactor sef, Gazeta de Sud

 

167. Camelia ONCIU – reporter special, Monitorul Expres, Brasov

 

168. Nicoleta M. DUMITRASCU – jurnalist, revista 22

 

166. George Arun, Jurnalist, DW

 

167. Cristina Hurdubaia, jurnalist, Centrul de Investigatii Media

 

168. Dan Mazilu, redactor Academia Catavencu

 

169. Eugen Cismasu, redactor Academia Catavencu

 

170. Ion Obagila, redactor MDI TV TARGOVISTE

 

171. Diana Zaharia, jurnalist, revista Capital

 

172. Andrei Pungovschi, fotoreporter freelancer

 

173. Adrian NUTA, Senior eidtor, Legal Magazine

 

174. Mihaela CRETU, Jurnalist, Freelancer

 

175. Mihai GHIMPETEANU, Jurnalist independent

 

176. Radu VANCU, Redactor Poesis International & Transilvania

 

177. Dragos GROS, Jurnalist, Freelancer, Tunisia

 

178. Gheorghe SMEOREANU, Editor, ziarul Criterii politice

 

179. Angela CARABASU, Jurnalist, sibiunews.net

 

180. Calin POPESCU, Jurnalist, Pitesti

 

181. Sabin ORCAN- jurnalist, B1Tv

 

182. Vladimir TISMANEANU – publicist, Revista 22, Evenimentul Zilei

 

183. Cristian PREDOI – jurnalist, pemotoare.ro

 

184. Alex ANDREI – jurnalist, Evenimentul Regional al Moldovei

 

185. Iulian CAZACU – jurnalist, TVR

 

186. Laura BOGACIU – editor coordonator, Mamica de Azi

 

187. Nicolae LEAHU – jurnalist, freelancer

 

188. Maria DOBRESCU – jurnalist, Europa 21

 

189. Daniel CHIRIAC – reporter, Ziarul de Vrancea

 

190. Ion CARPATOREA – jurnalist, TVR

 

191. Toader PAUN – realizator, Europa FM

 

192. Marius BACIU – Glasul Maramuresului

 

193. Ion MIHAI – jurnalist, TVR

 

194. Andrei BARBOS – jurnalist, Baia Sprie, Maramures

 

195. Catalina BUZDUN – red-sef, revista Tonica

 

196. Mariana Oltean TUDOSE – redactor-sef, Viata Nemteana

 

197. Horia TABACU – reporter, Evenimentul Zilei

 

198. Attila ERSEK – jurnalist, feelancer

 

199. Laura-Teodora HOLBAN – redactor, b1.ro

 

200. Raluca COJOCARU – redactor, b1.ro

 

201. Elsiddig ALY – colaborator, Kamikaze

 

202. Gruia Andrei OPREA – jurnalist, Hunedoara Libera

 

203. Bogdan Marius HAULICA – jurnalist, Hunedoara Libera

 

204. Isabelle ZAROJANU – jurnalist, freelancer

 

205. Costel STROESCU – jurnalist, CursDeGuvernare.ro

 

206. Simona DRAGHICESCU – realizator, ETv Galati-Braila

 

 

 

207. Cristina VATAMANU – jurnalist, Hunedoara Libera

 

 

 

208. Cristina SIMION – fost jurnalist si publisher Edipresse

 

209. Andrei CORNEA – publicist, Revista 22

 

210. Adrian NUTA – senior editor, Legal Magazin

 

211. Gheorghe SMEOREANU – editor, Criterii Politice

 

212. Dragos GROS – jurnalist, freelancer, Tunisia

 

213. Andreea POCOTILA – jurnalist, Romania Libera

 

214. Tudor AGAVRILOAIE – Editor, Obiectiv de Suceava

 

215. Lucian PURCAREANU – producator TV, B1TV

 

216. Elena HREBEAN – producator Stiri, TVR

 

217. Bety BLAGU, producator HotNews.ro

 

218. Ionut UNGUREANU – reporter, Adevarul

 

219. Mihai FLOREA – videojurnalist, Dept Stiri TVR

 

220. Ana-Maria CONSTANTINESCU – redactor sef, Editie Speciala de Oltenia

 

221. Nadalin BLIDARU – blogger

 

UPDATE: Aici e de observat ca Nadalin Blidaru, care initial era la numarul 221 a devenit pe noua lista 224. Nu stim cine s-a bagat in fata 🙂

 

222. Gabriel TUDOR, jurnalist, Academia Catavencu

 

223. Romana CHISU, Jurnalista, freelancer, Cluj-Napoca

 

224. Teodor LAZA, editor Beiuseanul

 

225. Radu RIZEA, jurnalist, freelancer

 

226. Razvan PRITULESCU, redactor Academia Catavencu

 

227. Teodor LAZA, editor Beiuseanul

 

228. Radu RIZEA, jurnalist, freelancer

 

229. Razvan PRITULESCU, redactor Academia Catavencu

 

230. Adriana PLECAN, Jurnalist, Ziarul de Iasi

 

231. Tia Serbanescu, senior editor Curentul

 

232. Mihail CERNEA, redactor, Academia Catavencu

 

233. Oana Elena ANCHELACHE, Co-editor Landscape Architects Network

 

234. Victor Eugen Mihai LUNGU, analist media, blogger la Sare’n Ochi

 

235. Ion Longin POPESCU, Jurnalist la revista Formula AS

 

236. CATALINA CHELU, jurnalist, freelancer

 

237. Marius VASILEANU, Publicist, freelancer

 

238. Oana CALIN, Jurnalist, freelancer, Expres News

 

239. Eugen HUCULICI, Realizator, Magic Fm Romania

 

240. Răzvan AMĂRIEI, jurnalist Capital

 

241. Gabriela ANTONIU, jurnalist, Evenimentul Zilei
242. Madalin BLIDARU, student, blogger, Blidaru.net
243. Vera CÂMPEANU, activist pentru drepturile omului
244. Eugen CISMAȘU, redactor Academia Catavencu
245. Cristian DUMITRESCU, associate editor, JAMS (US)
246. Mirona HRIȚCU, jurnalist Capital

 

247. Cezar ION, jurnalist TVR

 

248. Dan MAZILU, Redactor Șef, Academia Catavencu

 

249. Ion OBAGILA – redactor MDI TV TARGOVISTE

 

250. Elvira POPETI, vicepreședinte Asociația Civică Banat

 

251. Dan PORCUȚAN, reporter Cluj-AM

 

252. Adriana RĂCEANU – realizator

 

253. Vasile SURCEL, jurnalist, Curentul

 

254. Romeo TARHON, redactor șef adjunct

 

255. Vlad TEODORESCU, senior editor Evenimentul Zilei, Redactor-șef Evenimentul Zilei – editiția de Chișinău

 

256. Ion DIACONESCU, jurnalist , Opinia Giurgiu

 

257. Andrei PLEŞU, publicist, Dilema Veche, Adevărul

 

258. Andrei OIŞTEANU, publicist independent

 

259. Cristi IRIMIA – Editor coordonator la Vrancea Media (www.VranceaMedia.ro)

 

260. Constantin NICULAE – Jurnalist, Freelancer

 

261. Magda GRADINARU – Jurnalist, Digi24

 

262. Mihaela MORARU – Jurnalist, Revista de Alba

 

263. Anca APOSTOL – Jurnalist, Freelancer

 

264. Ovidiu D. POPICA – Jurnalist, Freelancer

 

265. Cristina MURGU – Jurnalist

 

266. Andrei R. DOBROGEA – Jurnalist, Editor Kanal D

 

267. Maria HUCULICI – Realizator emisiune, EURO SUD TV (ESTV), corespondent EVZ

 

268. Angelo MITCHIEVICI – Publicist, Romania literara

 

269. Andrei DUMITRU – Redactor, Academia Catavencu

 

270. Roxana JIPA – Jurnalist investigatii si membru al Asociatiei Jurnalismul in Interes Public

 

271. Gabriel N. BASARABESCU – Realizator, Radio Romania Actualitati

 

272. Feri PREDESCU – Jurnalist, Evenimentul Zilei

 

273. Aida ZAHARIA – Jurnalist, ZonaPress.ro

 

274. Petre BARBU – Senior-editor Forbes Romania

 

275. Marian POPESCU – Publicist, Adevarul

 

276. Christian CRACIUN – Scriitor, editorialist Oglinda de azi, Campina

 

277. Codruta MARINESCU – Producator de stiri, TVR, SRTV

 

278. Alin CORDOS – Jurnalist, Mesagerul de BN

 

279. Luigi BAMBULEA – Redactor sef adjunct, ”Verso”, Cluj-Napoca

 

280. Emanuel PAVEL – Jurnalist, Romanian Times, Vancouver BC – Canada

 

281. Alin CRISTEA – Jurnalist, Ziarul Actual din Braila

 

282. Paul Dragos ALIGICA – Publicist, Revista 22

 

283. Alexandru CALINESCU – Publicist, Ziarul de Iasi

 

284. Mariana VLADARAU – Redactor sef, Gazeta de Urziceni

 

285. Gheorghe BURDUJAN – Jurnalist. Redactor sef, ziarul “VALENII”. Valenii de Munte

 

286. Gachi GABRIEL – Editor coordonator 7EST Iasi

 

287. Catalina SFETCU – Editor-coordonator Valahia TV Giurgiu

 

288. Felicia Gabriela PORTASE – Freelancer, scoala BBc de TV, AP Production,

 

289. Gabriel JARNEA – Publicist, Revista 22, Dilema veche

 

290. Pompiliu COMSA – Redactor Sef Realitatea Galati

 

291. George BONEA – Jurnalist, Academia Catavencu

 

292. Ion MORARU – Jurnalist senior, TVR

 

293. Cezara MIRONICA – Jurnalist de investigatii, sef sectie Barlad, Vremea Noua – Vaslui

 

294. Maria BARCU – Jurnalist, Pandurul, Gorj

 

295. Dan ANDRONIC, publicist, Evenimentul Zilei

 

296. Ovidiu AMĂLINEI – Redactor coordonator Economic, Viata Libera – Galati

 

297. Oana Elena ANGHELACHE, co-editor Landscape Architects Network

 

298. Dan BADEA, jurnalist investigații, freelancer

 

299. Elisa BOULEANU, jurnalist Teleorman24.ro

 

300. Bogdan CHIREA, realizator emisiune, Litoral TV

 

301. Marian CHIRIAC, Jurnalist, Freelancer

 

302. Dan CONSTANTIN, Jurnalist, Ziarul de Iaşi

 

303. Andrei CRĂCIUN, Jurnalist, Freelancer

 

304. Romulus CRISTEA, jurnalist

 

305. Andreea DOGAR, jurnalist, freelancer, București

 

306. Narcis DREJAN, Redactor șef Radio Sport Total FM

 

307. Mihai GHIDUC, Redactor-șef Men’s Health

 

308. Sebastian GHEORGHIU, jurnalist, Monitorul de Botoșani

 

309. Cătălina IANCU, jurnalist, freelancer

 

310. Dorian ILIE, Jurnalist Freelancer, Romania Libera

 

311. Ciprian LASCU – Redactor şef, Revista National Geographic

 

312. Ovidiu MARINCEA, Jurnalist Adevarul, Realitatea Tv

 

313. Luminița MILITARU, Redactor șef, Adevărul caracalean

 

314. Laura MIRA, jurnalist, jurnalist-imperativ.ro, Slatina

 

315. Cătălin MORARU – Redactor şef , Monitorul de Botoşani

 

316. Florin NICULA – Jurnalist, Ziarul de Iaşi

 

317. Razvana NITA, Redactor Șef PORT.ro

 

318. Cezar PĂDURARIU, jurnalist, editor coordonator al ziarului Adevărul pentru Moldova

 

319. Ara ȘEPTILICI, jurnalist, scriitor

 

320. Mihai PAHONȚU, Realizator de emisiuni la Radio Sport Total Fm

 

321. Liviu PAPADIMA, publicist, profesor

 

322. Dana PURGARU, Jurnalist, Freelancer

 

323. Claudiu RAUS – Jurnalist, Ziarul de Iasi

 

324. Eliza UNGUREANU, redactor Radio România Actualități

 

325. Orlando TOADER, redactor sef, NEWSAR.RO – agentie media

 

326. Paul COZIGIAN, jurnalist si realizator TV/Radio, freelance

 

327. Silviu GENESSCU, jurnalist freelancer, traducator

 

328. Iulia SIMA, jurnalista, Garbo.ro

 

329. Cornel MIHALACHE, jurnalist TV Senior – SRTV

 

330. Andreea ICONARU, redactor, Obiectiv Vocea Brailei

 

331. Radu BORZOS, editor de stiri, Pro tv

 

332. Catalin SAVIN, editor Gazeta Romaneasca UK

 

333. Alexandru MUNTEANU, Producator, TVR.

 

334. Laurentiu NASTASE, freelancer LAURMEDIA

 

335. Nicu TEODORESCU, jurnalist freelance, Londra

 

336. Thomas CSINTA, jurnalist de investigatii, Revista Politia Capitalei

 

337. Anamaria PANAIT, Producator stiri, Televiziunea Romana

 

338. Marius VULPE, reporter, Realitatea TV

 

339. LAURENTIU SOLOMON, jurnalist, freelancer, Ploiesti

 

340. Leonard RELEA, jurnalist, freelancer, Iasi

 

341. Catalin HEGHES, jurnalist, saptamanalul Punctul

 

342. .Petrisor CANA, senior editor cotidianul “Evenimentul zilei”

 

343. Stefan CIOCAN, redactor cotidianul Glasul Hunedoarei

 

344. Daniela RAINOV, jurnalist, freelancer

 

345. Cornel TOMA, Gazeta Romaneasca (Italia)

 

346. Iuliana ALEXA, redactor sef Psychologies Magazine

 

347. Cristian BOTEZ, jurnalist, freelancer

 

348.Camelia Ureche- GINNOUKLAS, corespondent SUA-Realitatea TV

 

349. Steven V. BONICA, Redactor-Sef, Ziarul TRIBUNA Romaneasca, Chicago

 

350. Doru BRAIA, Realizator TV – Centrul National Media – National24plus

 

351. George SAVA, Redactor-sef, Pagini Romanesti, Montreal

 

352. Horia PANA, Comentator politic, freelancer

 

353. Vartan ARACHELIAN, jurnalist, Cuvantul care zideste

 

354. Irina Tudor DUMITRESCU, editor, Femeia

 

355. Aura TITIRIGA, jurnalist B1tv

 

356. Cristi ROMAN, jurnalist, freelancer (Dilema, Hotnews, Adevărul, GSP)

 

357. Adelina RĂDULESCU, jurnalista

 

358. Raluca ION, jurnalist, Gândul.info

 

359. Tudorel URIAN, publicist evz.ro, critic literar

 

360. Aurelia LAPUSAN, jurnalist, conferentiar dr., Universitatea Ovidius din Constanta

 

361. Nora DAMIAN, jurnalist freelancer

 

362. Tiberiu AVRAM, Redactor sef Monitorul de Suceava

 

363. Antoaneta ETVES, jurnalist, Evenimentul Zilei

 

364. Laurentiu GHITA,Redactor Sef, Revista Epigrama

 

365. Gabriel MICU, redactor sef Milcovul.ro

 

366. Sebastian DAN, jurnalist, newsbv.ro, Brasov

 

367. Dan CHERCIU, publicist, Adevarrul, Politicstand

 

368. Ion TITA-CALIN, jurnalist, cotidianul Cuget liber, Constanta

 

369. Bogdan PACURAR, coordonator, Obiectiv.info

 

370. Magda AXON, Redactor principal, cotidianul Crai nou, Suceava

 

371. Calin BOSTAN, Jurnalist, director OPINIA Buzau

 

372. Dan POPA, jurnalist HotNews.ro si blogger

 

373. Andi RADIU, jurnalist, Gazeta Romaneasca, Italia

 

374. Edy COSTIN, realizator radio la Radio Transilvania, Baia Mare

 

375. Marius ALBU, redactor sef la radio metronom, rm.valcea

 

376. Andrei BERESCU, regizor de montaj, Televiziunea Romana

 

377. Cristian CURTE, redactor, Radio Romania Actualitati

 

378. Florin TOMUTA, redactor Actualitati-Arad.ro

 

379. Serban ENESCU, jurnalist, redactor sef, MONEY Magazine

 

380. CATALINA JINGOIU, jurnalist Focus TV Buzau-Vrancea

 

381. Paula BULZAN, redactor Actualitati- Arad

 

382. Petrica FLOREA, redactor sef “IasiCiteste”

 

383. Maria IORDANESCU, publicist Dilema Veche

 

384. Horia ROMANESCU, jurnalist, freelancer

 

385. Narcis ZAHIU, realizator, Radio Tecuci

 

386. Claudiu KOMARTIN, poet, redactor-sef al revistei Poesis international

 

387. Paul NICULESCU, jurnalist, director editorial Monitorul de Cluj

 

388. Mihnea-Petru PARVU, reporter, Evenimentul zilei

 

389. Andreea TUDORICA, jurnalist, freelancer

 

390. Florentin DEAC, jurnalist, freelancer

 

391. Dorin COCIS, jurnalist, realizator programe radio – Radio Stil Dej

 

392. Vlad ROTARU, redactor politica-administratie Buna Ziua Iasi

 

392. Andrei CHIRMICIU, redactor, Nyugati Jelen, Deva

 

393. Stefan MUSCELEANU, jurnalist TVR

 

394. Magda POPESCU, jurnalist Politica – VOCEA VALCII

 

395. Claudia STANCIU, jurnalist la Vocea Valcii

 

396. SLivia CIMPOERU, freelance, fost EVZ si Adevarul

 

397. Eduard IVASCU, jurnalist, freelancer

 

398. Marius STOIANOVICI, Publicist, Publisher Monitorul Expres , Brasov

 

399. Aurel DRAGAN , Editor, www.businesscover.ro

 

400. Emilian ISAILA, jurnalist, ziare.com

 

401. Romeo POPESCU, redactor sef , Vocea Valcii

 

402. Relus MURESAN, Jurnalista, Radio Romania Cultural

 

403. Petre M. IANCU, jurnalist, Deutsche Welle

 

404. Adina MARTIN, reporter politic, B1TV

 

405. Alex. STEFANESCU, scriitor si publicist

 

406. Irina MAXIM, Redactor Sef www.someseanul.ro, corespondent B1 TV

 

407. Roxana DASCALU, jurnalist, fost corespondent Reuters

 

408. Roxana ROSETI, redactor Evenimentul zilei

 

409. Cristian PAVEL, senior editor Piata Financiara

 

410. Hannelore PETROVAI, redactor-sef, HunedoaraMea.ro

 

411. Ovidiu PETROVAI, redactor, HunedoaraMea.ro

 

412. Alina MIHAESCU, editor prezentator, Televiziunea Intermedia Suceava

 

413. Maria FLORICICA Jurnalist, Freelancer

 

414. Doina JELA, publicist, membru AZIR

 

415. Andrei PRICOPIE, Reporter, EPOCH TIMES ROMANIA

 

416. Corina VANATORU, realizator, RADIO ROMANIA

 

417. Evelin CECIU, editor Citadela Media & Corectura.ro

 

418. Rodica CULCER, jurnalist

 

419. Calina BERCEANU, jurnalist de investigatii si editor Realitatea TV

 

420. Razvan PASCU, realizator Radio Republica Verde

 

421. Stelian ȚURLEA, jurnalist, Ziarul de duminică

 

422. Viorel MUHA, redactor, Revista NOMENARTIS

 

423. Adriana CÂRCU, jurnalist, revistaOrizont

 

424. Ioan BUJOR, coordinator online, România liberă

 

425. Robert IONESCU, Redactor șef, www.KronPress.ro

 

426. Dan OANCIA, jurnalist sportiv, Sporttim.ro

 

427. Adina POPESCU, jurnalista, redactor Dilema veche

 

428. Virgil LAZĂR, jurnalist, Romania Liberă
429. Marilena STANCU, Jurnalist, in prezent consilier PR&Comunicare.
430. Lucian ȘTEFĂNESCU, Jurnalist, freelancer la radio Europa Liberă
431. Oscar STĂNCIULESCU, Jurnalist, freelancer
432. Răsvan LALU, publicist, Contributors.ro Revista22
433. Raluca BIBIRI, Jurnalistă, TVR
434. Livia CIUPERCĂ‚ critic literar, redactor la Sfera eonică
435. A.I.Brumaru, Scriitor, Revista Vatra Veche, Tg.Mureș
436. Răzvan DURLAN, publisher, www.anchetespeciale.ro

 

437. Harald ODĂȚANU, redactor, Monitorul Expres-Brasov
438. Oltița STIUJ, Redactor șef, Monitorul Expres-Brasov
439. Lieselotte MILLITZ-STOICA, jurnalist Allgemeine Deutsche Zeitung fuer Rumaenien, corespondent “Wiener Zeitung”
440. Bogdan BEALCOVSCHI, Redactor șef, TrueZone Romania
441. Petre TĂNĂSOAICĂ, Editor șef, cotidianul Viața Vâlcii
442. Alin GELMĂREAN, jurnalist, TVR Cluj
443. Irina BARTOLOMEU, jurnalist și blogger
444. Stefan DABU, director editorial, CDnews.ro
445. Dumitru SÂRGHIE, jurnalist, Linia Întâi-Slatina
446. Dan NECHITA, Jurnalist, bdbnews.ro – Bârlad
447. Alex MIHĂILESCU, Producător, emisiunile în limba germană TVR
448. Zoltan KADAR, redactor, Radio România Târgu Mureș – Marosvásárhelyi Rádió
449. Ileana LUCACIU, jurnalist

450 Stefan RACOVIȚĂ, jurnalist, Geneva

451. Grațian MIHĂILESCU, publicist și analist, contributors.ro blogurile Adevărul
452. Anca ALEXE, Jurnalistă, Freelancer
453. Mihaela DELEA, producător, Realitatea TV
454. Raluca NIȚĂ, Jurnalist, corespondent freelancer Roma Italia
455. Radu GAFTA, fost jurnalist, BBC WordService și TVR
456. Paul GHIȚIU, directorul Festivalului Filmului Evreiesc Bucuresti publicist , Evenimentul Zilei
457. MARTON Attila, director executiv, Radio Transilvania
458. Zoltan TERNER, Publicist, eseist, poet si prozator
459. Sorina IORDAN, blogger, co-fondator Portocala Mecanica
460. Vlad ZOGRAFI, publicist scriitor, Editura Humanitas
461. Vlad CIULE, Redactor şef, revista religioasă “Pemptousia”
462. Ştefana Mădălina CIORNEA, Reporter, Ziuabotosani.ro
463. Mândru TEODORA, Redactor, cotidianul Zi de Zi, Targu-Mureş
464. Ion TIŢA-CĂLIN, jurnalist, cotidianul CUGET LIBER Constanţa
465. Dan CHERCIU, Blogger, Adevărul Politicstand
466. Nicoleta ENE, reporter, corespondent România TV şi Evenimentul Zilei
467. Gabriel BEJAN, redactor şef adjunct, România Liberă
468. Simona J. BONICĂ, redactor şef adjunct, ziarul Tribuna Românească, Chicago
469. Victor RĂDULESCU, producător-realizator, The Money Channel
470. Valeria DORNEANU, jurnalist, freelancer
471. Mariela CHIRIŢĂ, jurnalist Pagini Româneşti, Montreal
472. Eugen VASILIU, publicist
473. Daniel BENCHEA, operator imagine, 1TV Bacău
474. Alex MIHĂILESCU, Producător, emisiunile în limba germană TVR
475. Zoltan KADAR, redactor, Radio România Târgu Mureș – Marosvásárhelyi Rádió
476. Ileana LUCACIU, jurnalist, 40 de ani de experiență
477. Stefan RACOVIȚĂ, jurnalist, Geneva
478. Grațian MIHĂILESCU, publicist și analist, contributors.ro blogurile Adevărul
479. Stefan BOTH , redactor Adevarul, Timisoara
480. Claudiu SAV, jurnalist, Glasul Hunedoarei
481. Adriana HALPERT, jurnalist, freelancer
482. Doru CIOLACU, Jurnalist, TVR
483. Camelian PROPINATIU, jurnalist, prozator
484. Petre RĂILEANU, publicist, critic literar, Dilemateca
485. Dorin DOBRINCU, publicist, istoric Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi
486. Ioana HINCU, publicist lapunkt.ro
487. Gabriel LIICEANU, scriitor, publicist

 

De asemenea, următoarele organizaţii susţin acest demers:

 

– Centrul pentru Jurnalism Independent

– Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România

– Freedom House România

– Expert Forum

– Grupul pentru Dialog Social

 

Autor:  Ovidiu Albu

Citiţi mai mult: UPDATE. Peste 250 de jurnalişti PROTESTEAZĂ faţă de PRACTICILE DEGRADANTE DIN PRESĂ, în special GRAVELE DERAPAJE de la Antena 3 – Actualitate > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/peste-130-de-jurnalisti-protesteaza-fata-de-gravele-derapaje-de-la-antena-3-1077911.html#ixzz2qzJcN5Nh

 

UPDATE: Petru Romosan comenteaza in Cotidianul: “Strans uniti in jurul conducatorului iubit”

 

Strâns uniţi în jurul Conducătorului iubit şi mult ofensat de Antena 3 a « mogulului » mult detestat (de Şefu’, şi deci şi de ziariştii săi : « Să trăiţi, Şefu’ ! Sîntem la datorie ! »), la un semn (venit de unde ? de la cine ?), toate oficinele naţionale şi locale, bucureştene şi de pe toate coclaurile s-au solidarizat ca în vremurile bune de odinioară, cînd dădeau turcii, austriecii sau ruşii. S-au solidarizat pentru ce ? Pentru apărarea pămîntului din Transilvania pe cale de a se vinde metru cu metru ? Nu ! Nici pomeneală. S-au solidarizat la un semn la protestul de mult apusei reviste 22, organul GDS, unde tocmai s-au exprimat recent, pe probleme de interes naţional şi internaţional, Elena Udrea şi MRU.

 

Bineînţeles, revista 22 a deschis şi o listă de semnături. Pentru că sîntem în zilele tuturor petiţiilor de interes cît mai partizan. Să fie aceasta o nouă etapă a mult originalei noastre democraţii ?

 

Astfel, pe site-ul www.ziare.com, s-au solidarizat acestui demers jurnalisti de la Adevarul, Evenimentul Zilei, TVR, gandul.info, Ziare.com, Romania Libera, Revista 22, ProTV, Capital, DW, Digi24, B1TV, Ziua de Constanta, Timpolis, cursdeguvernare.ro, Nasul TV, Reporter Virtual, Ziarul de Vrancea, Dilema Veche, Kamikaze, Ziarul de Iasi, Ziarul de Vrancea, stareapresei.ro, contributors.ro, Ziarul de Iasi, Monitorul de Suceava, Radio Romania, Curentul, CLUJ Today, Europa Libera, AMRO News, TRANSINDEX, Revista National Geographic, Asociatia Profesionistilor din Presa-Cluj,Timis Online, Asociatia Ziaristilor Independenti din Romania, lapunct.ro, Centrul de Investigatii Media, Viata Libera – Galati si mai multi jurnalisti freelancer.

 

Sursa: Ziaristi Online

 

 

 

//////////////////////////////////

Petru Romoșan: “Va fi o bombă când se vor publica dosarele lui Mircea Zaciu de la Securitate!”…

 

INTERVIU TRIBUNA

 

 

Petru Romosan in Tribuna de Vlad Arghir via Ziaristi Online

”Am devenit, pentru câțiva ani, copilul de trupă al Tribunei”

 

De vorbă cu poetul Petru Romoșan

 

— Câteva versuri de-ale dumneavoastră, domnule Petru Romoşan : „descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă / se face hârtie mototolită, cade sub masă ; / descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie, /se duce dracului” (Autodescrierea, din volumul Rosa Canina). Cum trece România testul descrierii ?

 

— Scriam versurile pe care le citaţi prin 1979-1980. E momentul în care am înţeles că sistemul comunist poate fi destructurat şi Ceauşescu e doar un jeg muritor. Cum, ce  – ramânea de văzut, ramânea de făcut. Am înţeles că Uniunea Scriitorilor, cu geniile sale anuale şi cam plicticoase, nu e locul în care se întâmplă lucruri importante. Un an mai târziu mă angajam ca vânzator de tablouri într-un magazin al Fondului Plastic din Bucureşti, de pe Strada Şelari, lângă Crama Domnească, şi abandonam boema literară. Atunci am început lungul drum al maturizarii cetăţeneşti şi chiar intelectuale. Mi-a luat vreo 15 ani, timp în care m-am instruit în pictură şi în artele plastice în general. După acest parcurs, eu înţeleg istoria în imagini, picturi, desene, sculpturi, care au devenit adevăratele mele cuvinte. E un alt fel de a privi lumea decât al literatului. De fapt, eu nu am fost literat niciodată şi, bineînţeles, nu sunt nici astăzi. Am fost în adolescenţă şi în prima tinereţe poet, şi am devenit un negustor de artă. Negustor de artă – termenul e mult mai complex decât pare la prima vedere şi are o istorie foarte lungă, care vine din Evul Mediu şi chiar din Antichitate. Destui călugări au practicat disciplina. Au fost negustori de artă şi Rembrandt, şi Rubens, şi atâţia mari pictori din Italia. Până la intrarea în Renaştere, pictorul era, de fapt, un negustor de artă : un om care vindea imagini frumoase şi de preţ. Azi, ca şi ieri, nu e vorba numai de bani şi afaceri, e vorba şi de expertiză, de descoperire de lucruri importante, ştiute cândva şi pierdute, de colecţii şi colecţionari, de memoria neamului sau a neamurilor, de lărgirea continuă a patrimoniului. Iar negustorul de artă are multe subdiviziuni – eu sunt mai degrabă ceea ce se cheama şi se chema încă din Evul Mediu un “atribuţionist”. Ce este un “atribuţionist” ? Pe larg vă voi explica altă dată. Deocamdată, vă voi spune doar că e cel ce atribuie lucrările, obiectele din toate timpurile autorilor lor adevăraţi, le plasează cel puţin într-o ţară, într-un oraş, într-un secol sau chiar deceniu, într-o şcoală, într-un atelier de maestru. E un fel de poliţist metafizic.

 

— „L-au aplaudat ca pe nimeni altul. / Lui nu i-a ajuns. / L-au uns măscărici al norilor. / Lui nu i-a ajuns. / Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire” – sunt din poemul intitulat Romoșan. Nu aţi obosit să „mărşăluiţi” ?

 

— Bine ţintit, domnule Petria ! M-am născut în Comitatul Hunedoarei, la Orăştioara de Sus, numele actual al comunei unde se poate încă vedea Sarmisegetuza Regia, capitala regală a înaintaşilor noştri, înconjurată de salba de cetăţi care o veghează şi o apără. Foarte mulţi bărbaţi din Valea Grădiştei se pot recunoaşte în figura severă a împăratului Traian, marele administrator, aşa cum o ştim de pe monede şi din statuile rămase. Se ştie că în vechime împăraţii şi regii, romani sau barbari, îşi răspândeau urmaşii peste tot pe unde câştigau vreun razboi… Se pare că i-am fost model lui Nichita Stănescu pentru cunoscutul său poem Tocirea  (“Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia / până când / până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se tocea”). Am fost câţiva ani prieten cu Nichita începând din vremea când îmi urmam stagiul militar la Bucureşti şi obişnuiam să mă înfăţişez la Uniunea Scriitorilor în uniformă. Pariul nostru, al câtorva tineri care am fost numiţi “Generaţia ‘80”, a fost acela de a lăsa, când vom închide ochii, o Românie liberă, independentă şi, poate, mai fericită. O Dacia felix ! Cum poate vedea oricine, nu ne găsim încă acolo. Suntem încă foarte departe de angajamentul tinereţii noastre. Mărşăluim deci în continuare. Pe mulţi dintre ai mei, generali sau soldaţi din toate contingentele, i-am pierdut, uneori prematur, pe câmpul de bătaie. Mă gândesc la Horia Bernea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru, Florin Mugur, Mihai Pelin, Ion Mamina, Ioana Berindei, Marin Mincu, Florin Constantiniu şi câţi încă alţii, unii secreţi, alţii cunoscuţi de toată lumea, apropiaţi sau de departe. Îi port cu mine şi mărşăluiesc mai departe, cum spuneţi dumneavoastră.

 

— Cum a ajuns puştiul de la ţară în lumea literară, unde aţi intrat în forţă ?

 

— În 1972, eram în clasa a VIII-a, am fugit de acasă la Cluj. Un coleg de bancă, Teodor, mai mare cu doi ani, care ştia să deseneze extraordinar cowboys, m-a ajutat să urc din mers pe mocăniţa Grădiştea Muncelului-Orăştie. De la Orăştie am luat trenul până la Cluj, unde mă duceam să-l caut pe D.R. Popescu. Citisem un interviu cu el, luat, cred, de Adrian Păunescu în Tribuna, şi mi s-a părut mie că, dintre toţi cei care dăduseră interviuri acolo, era cel mai cumsecade. Citeam aproape toată presa din ţară la Orăştioara de Sus pentru că poşta se găsea acasă, mama era poştăriţa satului, iar eu lucram alături de ea de ani buni : distribuiam ziare, scrisori, ţineam contabilitatea. Pentru că eram cel mai tare la matematică ! De altfel, dacă regret şi azi ceva, e că nu am continuat cu matematica. L-am găsit pe D.R. Popescu, pe care l-am şi convins că nu e cazul să mă mai întorc acasă. Împreună cu regretatul Petre Bucşa, director al Teatrului Naţional, a încercat să mă mute la şcoală la Cluj. Nu a reuşit, era imposibil, căci aş fi pierdut anul şcolar. D.R. Popescu sunase, de altfel, imediat la părinţii mei şi-i liniştise… parţial. M-am întors acasă cu coada între picioare şi directorul şcolii, excepţionalul profesor de istorie Viorel Manolescu, care mi-era văr primar şi ne învăţase totul despre dacii meleagurilor noastre, m-a scos în careu şi mi-a scăzut nota la purtare pentru “marea evadare”. Dar, după ce mi-au fost publicate mai multe poezii în Tribuna, nota la purtare mi-a fost reparată şi am putut încă o dată să iau premiul I. Pe atunci, nu luai premiul I dacă n-aveai 10 la purtare… M-am întors la Cluj, am luat examenul la liceul de engleză Ady-Şincai, asta a fost dorinţa DRP-ului – eu aş fi vrut să fac greacă-latină. Am început cursurile clasei a IX-a la Cluj. Şi am devenit, pentru câţiva ani, copilul de trupă al Tribunei. Aş dori să mai amintesc aici rolul fabulos pe care l-a jucat în Orăştioara de Sus Aron Demian, unul dintre marii dascăli ai Ardealului, director al Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie vreo 25 de ani, ajuns inspector general în Ministerul Învăţământului în timpul guvernului Octavian Goga, în 1938. Aron Demian a ispăşit mai mulţi ani la Orăştioara de Sus în domiciliu obligatoriu. Nefericirea lui s-a transformat în şansa copiilor comunei. Şcoala generală din Orăştioara de Sus a devenit, graţie marelui dascăl, una din cele mai bune şcoli din ţară. Zeci, apoi sute de elevi au urmat cu brio studii superioare, iar calitatea şcolii s-a păstrat pentru câteva generaţii.

 

— Cred că am dormit în acelaşi internat, după 10 ani, dacă aţi stat la cel al Liceului Ady-Șincai… Vorbiţi-mi despre Clujul de atunci.

 

— Da, e vorba de internatul de pe Strada Kogălniceanu Nr. 16, lângă Biserica Reformată, unde ascultam adesea concerte sublime din camerele noastre. O mănăstire de prin secolul al XVI-lea, secolul lui Tiţian, cu piaţeta ei din alte vremuri şi cu Sf. Gheorghe, o sculptură celebră, al cărei original e la Praga. Clujul de atunci ? Am trăit un straniu sentiment de déjà-vu când am vizitat Heidelbergul, străvechiul centru universitar european. Comunismul nu ajunsese la Cluj. Era încă un oraş în care Erasm din Rotterdam ar fi putut locui. Ion Mureşan vă poate povesti mai multe despre vremea aceea. A locuit şi el acolo câţiva ani. Acolo ne-am cunoscut. Era cu doi ani mai mare decât mine. Am trăit împreună o scenă antologică datorată domnului pedagog Lungu, un Marius Chicoş Rostogan al adolescenţei noastre. Un coleg sănătos a fost găsit în infirmerie de dl Lungu în timpul unei epidemii. “Ce cauţi aicea, mă ? Nu ştii că te poţi îmbolnăvi şi tu ?” “Eu sunt imun, domnu’ pedagog”, a zis colegul. “Mă, tu nu eşti imun, l-a luat Lungu la rost, tu eşti tâmpit !” Domnule Petria, în internatul în care am avut norocul să locuim, puţin după 1500 au studiat franciscanii şi apoi iezuiţii. Merită să ne amintim asta pentru ca noul Papă e şi iezuit, şi se cheamă şi Francisc.

 

— Nu uit cum ascultam din cămin, seara, concertele de orgă de la biserică. Chiar, parcă erai pe altă lume. Cred că aţi scris acolo…

 

— Programul internatului era destul de sever. După orele de curs, după masă, înainte de masă, aveau loc “meditaţiile”, adică pregătirea lecţiilor de a doua zi sau din zilele următoare. Nu prea ieşeam în oraş, şi din lipsă de bani, şi pentru că se putea ieşi numai cu bilet de voie. Ne-am regăsit trei “scriitori” în internat : Ion Mureşan, Vasile Dragomir şi cu mine. Am instituit repede un minicenaclu. Am reuşit cu mare greutate să-l dezbar pe Ion Mureşan de poezia rimată. Nu putea scrie decât cu rimă, totul rima până la disperare. Azi văd că îşi reia din când în când vechea apucătură, dar o stăpâneşte ceva mai bine. Vasile Dragomir ne uimea pe amândoi. Lucra în secret chiar la un roman ! Ceva de necrezut pentru doi poeţi care se bazau pe talent, pe inspiraţie, pe imaginea fulgurantă. Îmi amintesc de sala de meditaţie în care eram singur şi mă chinuia talentul. Acum, în memorie, locul acela din vechea mănăstire de pe Strada Kogălniceanu, sala de meditaţie, ia o dimensiune mitică. Ce serioşi eram pe atunci ! În internat aveam şi colegi de la arte plastice şi de la licee învecinate, cum ar fi “Emil Racoviţă”, liceu de matematică.

 

— Aţi debutat în Tribuna.

 

— Da, m-a debutat D.R. Popescu în Tribuna în 1972 şi a continuat să mă tipărească în anii următori. Mi-a fost şi “profesor particular” de literatură şi, iată, azi pot să vă spun, chiar de politică. Pentru că acasă, în biroul lui plin de cărţi de pe Strada Braşov, D.R. Popescu se exprima foarte liber şi deloc convenţional, deşi apăruseră Tezele din iulie 1971 şi alte nenorociri ale lui Ceauşescu, care scăpa încet-încet de frânele lui Ion Gheorghe Maurer (asta o ştiu doar azi), iar scriitorul D.R. Popescu era deja un personaj politic important al Clujului, şi deci al Transilvaniei. Da, DRP-ul a fost primul meu maestru major. M-a învăţat în câţiva ani foarte multe lucruri inaccesibile altfel unui licean oarecare, oricât de talentat ar fi fost acesta. M-a învăţat literatură, morală, politică, istorie. Iar pentru că în poezie era doar un amator, i-a cerut expres lui Ion Cocora să se ocupe de mine. Ion Cocora s-a achitat de sarcină cu seriozitatea unui ardelean şi cu delicateţea unui poet sofisticat. Le sunt amândurora, lui D.R. Popescu şi lui Ion Cocora, profund recunoscător.

 

— Clujul v-a rezervat lucruri plăcute şi neplăcute.

 

— În ultimii ani ’70, viaţa literară a Clujului era foarte vie. Erau Steaua (director Aurel Rău), Tribuna (director D.R. Popescu), Editura Dacia (director Alexandru Căprariu), revista Echinox, care se constituise deja într-o mişcare literară sub bagheta invizibilă dar severă a lui Mircea Zaciu, cu liderii oficiali Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, şi cu vedetele literare, în primul rând Adrian Popescu, dar şi Ion Mircea, Dinu Flămând în poezie, Eugen Uricaru în proză şi, desigur, mulţi alţii pe care din păcate îi uit acuma. Rivalitatea dintre Tribuna (de fapt, D.R. Popescu) şi Echinox plus Universitate (Mircea Zaciu – va fi o bomba când se vor publica dosarele lui de la Securitate) era un subiect curent al discuţiilor de la cafeneaua Arizona sau de la Cola. Augustin Buzura, care beneficia deja de o notorietate naţională, lucra la Tribuna dar era în tabăra lui Mircea Zaciu şi avea filierele lui la Bucureşti. Aspiranţii la glorie, foarte tineri şi încă necunoscuţi atunci – Ion Mureşan, Marta Petreu, Alexandru Vlad, Vasile Dragomir, Radu Săplăcan, eu însumi, Macarie Hedeşiu, Dan Gîrbovan – erau foarte activi în cenaclurile, succesive sau simultane, în care se făceau şi se desfăceau glorii de o seară. Tot atunci la Echinox apăruse o nouă promoţie cu Ion Groşan, Radu G. Ţeposu, Ion Buduca, Emil Hurezeanu. Generaţii, promoţii, genii şi talente, poezie, proză şi critică – cu toţii am crezut că toate acestea erau importante. Eu am debutat în volum în 1977 la Editura Dacia, cu Ochii lui Homer, în urma unui concurs cum începuseră să se practice pentru a mai descuraja legiunile de nou-veniţi în câmpul literaturii. Cu un an înainte – aveam doar 19 ani –, revista Tribuna îmi acordase premiul ei de poezie pe 1976. Premiul pentru filosofie i-a fost acordat tot atunci unui anume Andrei Marga. Mi-au ramas în memoria afectivă toţi redactorii Tribunei de atunci: Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, Ion Lungu, Ion Oarcăşu, Victor Felea, Ion Vlad, Vasile Grunea, Marcel Constantin Runcanu, Vasile Sălăjan, Constantin Zărnescu…

 

— Ce relaţie a fost între Mircea Zaciu şi Securitate ?

 

— Regretatul Mihai Pelin a descoperit un document din care rezulta că Mircea Zaciu a fost consemnat la domiciliu. Şi, cum era istoric militar, comenta că astfel de consemnări la domiciliu nu-i priveau decât pe ofiţerii activi. Nu se înţelegea dacă era vorba de Ministerul Apărării sau de Securitate.

 

— Anterior, aţi panoramat Clujul cultural, dar lucrurile bune cu precădere. Cele rele ?

 

— O să vă surprind. Am o amintire foarte bună a acelor ani. Sunt convins că era mai puţin comunism la Cluj decât la Bucureşti. Mai puţină politică, mai puţină ideologie şi până şi Securitatea era mai discretă şi, poate, mai profesională. Relaţiile dintre persoanele publice aveau o anumită ţinută care sper că, măcar într-o anumită măsură, se menţine şi azi la Cluj. Lucrurile acestea nu se uită. Bizar, e ca mersul pe bicicletă sau şofatul sau chiar ca mersul pe jos. Eu am o relaţie foarte bună şi cu Parisul. Mă recunosc oricând cetăţean al Clujului sau al Parisului, dar mărturisesc că, după atâţia ani, relaţia mea cu Bucureştiul continuă să fie una conflictuală sau, în orice caz, de neaşezare. Clujul anilor ’70, literar dar şi în general, era un oraş de trăit. E drept, pe vremea aceea, Emil Boc nu era primar. Eu îl cunoşteam doar pe dascălul lui, “eminescianul” Teofil Răchiţeanu, un literat plecat în nori. Elevul lui Teofil Răchiţeanu nu ar putea să arate, din păcate, decât ca Emil Boc.

 

— Cum ați ajuns la București ? În ce condiții ?

 

— La sfârşitul anului 1977, mi-a apărut la Editura Dacia volumul de versuri Ochii lui Homer. Redactor de carte a fost Mircea Opriţă, şef de secţie Poezie era Vasile Igna, iar directorul editurii era Alexandru Căprariu. Eu am plecat să-mi satisfac stagiul militar, cu un an şi patru luni, după expresia încetăţenită în epocă, lângă Bucureşti, la Măgurele, unde se găsea IFA – Institutul de Fizică Atomică. Unitatea mea era de geniu-construcţii, „diribau” în argoul soldăţesc de atunci. Prima parte a stagiului militar a fost un infern. Am lucrat, împreună cu subunitatea mea, la Fabrica de Cărămizi Jilava, la un loc cu puşcăriaşii, între altele. Am făcut şcoala de gradaţi în condiţii destul de speciale, pentru că unitatea de geniu-construcţii era, de fapt, un batalion disciplinar, nu numai soldaţii erau la pedeapsă, ci şi ofiţerii, până la colonel, şeful unităţii. Cred că era o puşcărie mascată. În paralel, fără nici o contribuţie din partea mea, pentru că eram complet izolat, Ochii lui Homer făcea o carieră formidabilă, cu zeci de cronici literare şi, în final, cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Ochii lui Homer şi regretatul poet Florin Mugur, împreună cu scriitorul militar Oliver Lustig, m-au extras din batalionul de pedeapsă şi m-au mutat, cu acordul ministrului Apărării de atunci, un om cumsecade, generalul Ion Coman, la Viaţa Militară, revista Armatei. Acolo chiar m-am implicat ca redactor şi am reuşit, împreună cu redactorul-şef, regretatul colonel Dumitru Rădulescu, să modificăm în bine faţa revistei.

 

După armată au venit doi ani de boemă în Bucureşti, cu un nou volum de poezie, Comedia literaturii, în 1980, la Albatros (director Mircea Sântimbreanu), şi cu o tentativă de emigrare dusă practic până la obţinerea paşaportului. Am cunoscut-o atunci pe viitoarea mea soţie, scriitoarea Adina Kenereş, şi am renunţat pentru o vreme să mai plec din ţară. Redobândirea cetaţeniei române, pierdută în efortul de a emigra, a fost un alt calvar.

 

— Totuși, înainte de 1989 ați fugit în străinătate. Povestiți-mi ce și cum s-a întâmplat.

 

— Aşa este. În 1988, am trecut ilegal frontiera în Ungaria şi de acolo, după o şedere de câteva săptămâni la Budapesta, cu interviuri şi poeme tipărite acolo, am ajuns la Paris. Dar aceasta e o altă poveste, pe care vă propun să o depănăm cu o altă ocazie. Vă mulţumesc.

 

— Și eu vă mulțumesc.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Revista Tribuna, Serie Noua, Anul XIII, 1 – 15 Ianuarie 2014, Director Fondator – Ioan Slavici, Manager – Mircea Arman

 

//////////////////////////////////////////////

 

Ce aveti cu Petre Tutea, tovarasi?!

 

 

Un punct de vedere exprimat de consilierul local PNŢCD al orasului Timisoara, Flavius Boncea, în apărarea ideii ca o stradă din Timișoara să poarte numele marelui gânditor român.

 

„Am aflat recent din presa locală faptul că o stradă din centrul Timișoarei ar putea purta numele Petre Țuțea. Propunerea a fost înaintată și aprobată de către Comisia de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe urmând să fie adusă în atenția Consiliului Local Timișoara în viitor. Considerăm că numirea unei străzi este unul din gesturile simbolice importante ale unei localități având un rol de identificare și construcție identitară. Imaginea de ansamblu a numelor străzilor orașului formează împreună cu denumirile instituțiilor publice, cu monumentele și celelalte obiecte urbane o configurație fizică, concretă a valorilor noastre. În acest context dorim să ne opunem propunerii menționate. Aducem următoarele argumente.

 

1. Petre Țuțea nu a avut nici o relație biografică cu orașul Timișoara.

 

2. Petre Țuțea a fost, în tinerețe, membru al nomenclaturii legionare, având poziții de decizie în guvernarea legionară, a fost unul dintre autorii Manifestului Revoluției Naționale și a publicat articole de presă propagând ideile legionare, motiv pentru care considerăm că este o personalitate controversată și neconsonantă cu spiritului civic și cultural al Timișoarei.

 

3. Simbolul Petre Țuțea este legat de o configurație ideologică de extremă dreaptă străină de identitatea orașului nostru pe care ne-o dorim legată de valori ale libertății, democrației, toleranței și progresului”.

 

Aceasta este scrisoarea adresată Consiliului Local Timișoara de un grup de patru cadre didactice de la Universitatea de vest, scrisoare inițiată de prof. dr. Robert D. Reisz de la Facultatea de Științe Politice, Filozofie și Științe ale Comunicării. Știam de apariția acestei scrisori din urmă cu o săptămână, în urma unei convorbiri telefonice cu dl Reisz. Cu toate acestea, mărturisesc că nu înțeleg pornirea împotriva lui Petre Țuțea. Mă număr printre membrii Comisiei de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe, calitate în care am votat pentru propunerea privind acordarea denumirii Petre Țuțea la o stradă fără nume din cartierul Cetate, vot pe care intenționez să mi-l exercit în același fel și în Consiliul Local.

 

Și, în cele ce urmează, intenționez să ofer câteva contraargumente punctuale la scrisoarea adresată Consiliului Local.

 

În primul rând, faptul că Petre Țuțea nu a avut nici o relație biografică cu orașul Timișoara nu este un motiv pentru ca o stradă din oraș să nu îi poarte numele. Peste tot în lume, nu doar în România și nu doar în Timișoara, există denumiri de străzi ale unor personalități care nu au avut vreo legătură biografică cu localitatea respectivă. Simpla valoare de simbol național sau universal a unei personalități poate justifica onorarea ei prin atribuirea numelui unei străzi, fără să existe neapărat o legătură spațială între respectiva personalitate și entitatea administrativă care a hotărât să o onoreze astfel.

 

În al doilea rând, Petre Țuțea nu este o personalitate controversată a istoriei României. Faptul că a simpatizat cu Mișcarea Legionară nu este un motiv pentru a ne dezice de Petre Țuțea. De ce? În primul rând, Țuțea nu a fost un membru al „nomenclaturii” legionare. El a îndeplinit strict sarcini de funcționar – a fost, în anii ’30, referent și apoi șef de secție în Ministerul Economiei Naționale, iar în 1940 șef de secție în Ministerul Comerțului Exterior. În al doilea rând, Petre Țuțea nu a fost condamnat niciodată pentru nici o crimă, nu i s-a atribuit nici o atrocitate așa cum se face, de regulă, cu Mișcarea Legionară. Trecem peste faptul că Mișcarea Legionară este singura mișcare naționalistă, alături de Strajnicii din Bulgaria, care a fost scoasă de sub acuzare la Tribunalul de la Nürnberg, fiind exonerate, la același tribunal, de orice culpă și entitățile pe care le reprezentau legionarii: Guvernul Național și Armata Națională, fiind considerate că nu sunt vinovate nici de crime de război, nici de genocid, nu sunt nici fasciste, nici naziste și nici colaboraționiste.

 

Petre Țuțea a făcut pușcărie, este adevărat, dar a făcut-o condamnat fiind de către comuniști. El a fost arestat de către autoritățile comuniste impuse de sovietici și ținut în închisoare fără a fi condamnat (!) timp de cinci ani (1948-1953). A fost arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzația de uneltire contra ordinei sociale, fiind condamnat la zece ani de închisoare. I se intentează un nou proces în 1959, în urma căruia a fost condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat opt ani în diverse penitenciare, mai ales la Aiud. A fost eliberat în 1964 din cauza stării precare de sănătate, șubrezită în urma torturilor din închisoare, dar a rămas permanent sub observația Securității.

 

O dezicere de Petre Țuțea pentru că ar fi simpatizat cu Mișcarea Legionară și pentru că a scris articole în presa legionară ar însemna o dezicere de alte mari simboluri românești, cum ar fi Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu sau mulți alți intelectuali din generația anilor 1930. Mai mult decât atât, chestionat fiind după 1989 despre Mișcarea Legionară, însuși Petre Țuțea spunea că „legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor”.

 

În al treilea rând, este total incorect să îl prezentăm pe Petre Țuțea ca simbol al unei „configurații ideologice de extremă dreaptă”. Petre Țuțea a fost eseist, filozof, economist și om politic – dar, prin întreaga sa activitate, a fost un apărător al creștinismului și al valorilor noastre naționale. Nu a fost niciodată antisemit, dimpotrivă („Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni”; „Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă. Cultura înseamnă la ei spirit şi numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică şi civilizaţia e multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă”). La fel cum este incorect să vorbim și despre o lipsă de operă a lui Petre Țuțea, cel care a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, numeroasele descinderi în locuința sa ducând la confiscarea a zeci de manuscrise, studii și materiale, inclusiv a proiectului „Prometeu”. Doar după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

 

În scrisoarea făcută publică de cele patru cadre didactice de la UvT (și care a fost preluată în mare parte din mass-media fără vreun comentariu sau vreun semn de întrebare) se spune că ne dorim ca identitatea orașului nostru să fie legată de valorile libertății, democrației, toleranței și progresului. Am convingerea că Petre Țuțea reprezintă toate aceste valori, la fel cum și acceptarea lui Petre Țuțea reprezintă respectul față de aceste valori.

 

Cât despre cei care își dau cu părerea prin diferite rețele de socializare și pe diverse forumuri despre acest subiect, în necunoștință de cauză și, probabil, cu grave lacune culturale, îmi permit să preiau un comentariu făcut de profesorul Alin Gavreliuc, decanul Facultății de Sociologie și Psihologie din cadrul Universității de Vest: „Sunt complet consternat de tonul reacțiilor, ca și cum ne-am afla în fața unei calamități, cu implicații simbolice și politice foarte grave. Nu știu câți dintre cei care au dat sentințe știu cine a fost și ‘cum’ a fost Petre Țuțea. E negreșit, în opinia mea, una dintre cele mai vii personalități culturale care supraviețuiește României interbelice și care ne transmite un mesaj puternic legat de «cum ar fi putut fi» această țară dacă ar fi fost populată de oameni ca el. Deși mai degrabă socratic – destinul social și politic românesc nu i-a putut îngădui să producă o ‘operă’ -, Țuțea a fost în zilele pe care le-a trăit, imediat după 1989, una dintre cele mai răscolitoare figuri publice. A scoate din context, a ridica piatra cu atâta ușurință, a cataloga dincolo de a-l ‘asculta’ pe cel lovit mi se pare inacceptabil. Nu știu dacă este oportun să primească numele unei străzi (și nu asupra acestei topici mă pronunț, repet, ci asupra tonului discursului revoltat), dar pentru cineva care ne-a mărturisit puterea eliberatoare a credinței în așezarea unei lumi, care a destructurat cu atâta forță delirul comunist, care a plătit cu atâta suferință propriul său crez mi se pare că avansăm o ‘judecată’ profund nedreaptă. Astfel calificând și condamnând fără ezitare – de la Nicu Steinhardt, Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Radu Gyr la Petre Țuțea -, cei care merg pe această cale, evacuând din istorie și memorie, igienic, pe toți cei care nu sunt ‘politically correct’, nu fac, în opinia mea, decât să sporească cacofonia identitară (deliberat am scris așa) în care «noi, românii» încercăm, cu bune și rele, să ne (re)găsim un «rost»…”.

 

Flavius Boncea – Vestul via FrontPress si Ziaristi Online

 

Cititi si: Asociatia Civic Media catre Consiliul Local Timisoara: Petre Tutea ramane un geniu al Romaniei chiar daca Robert Doron Reisz, emulul lui Plesu si Tismaneanu, il considera “un propagandist legionar, clamat in mod fals si stupid ca fiind filosof”. Eliade, Cioran si Parintele Justin despre Tutea

 

////////////////////////////////////////////

Corespondenta de la New York: Romania nu mai gaseste firul Ariadnei

Am plecat de la Bucuresti pe soare, intr-o zi de februarie primavaratic, am calatorit pana la Frankfurt pe o vreme absolut senina, care s-a schimbat brusc cand am ajuns pe faimosul aeroport german, unde a inceput sa ploua si s-a continuat si dupa ce am facut transferul intr-un Boeing fantastic, numit „the new queen of the skies”, cu care am ajuns la New York, aflat intr-un peisaj hibernal, care s-a amplificat a doua zi cu o ninsoare de basm, in cateva reprize, intr-o bucurie de nedescris a americanilor si a patrupedelor, fiindca aici trotuarele sunt largi si libere, pentru pietoni si patrupede, nu pentru masini, fiindca masinile merg pe strada, stau in parcari sau in garaje, nu ocupa trotuarele ca la Bucuresti. Am ajuns la imbolduri extrem de nepretentioase, nu-mi doream decat sa ajung la New York si sa merg pe un trotuar american.

 

Am fost pe tot pamantul, dar trotuare mai urate decat la Bucuresti nu exista. La noi, bascalia de la televiziuni seamana cu trotuarele. Dam lectii la toti, facem bascalie de dimineata pana seara de americani, dar le imitam emisiunile, comportamentul, ajungem cu ridicolul pana a face campioni din repetenti. Puzderia de emisiuni cu chipuri patibulare a la Capatos sau CTP aduc a cosmar, e de rau agur, ca ciorile pe un camp abia cultivat, ca manelele in batatura unui roman verde. Pentru o tara asa de frumoasa ca Romania, astfel de figuri care emana numai energie negativa sunt ca negii pe fata fetelor de la Capalna.

 

Era si ideea Ariadnei. Nu a personajului antic, ci a unei romance alaturi de care am calatorit de la Bucuresti la Frankfurt. Ariadna e o romanca din Buzau, care mergea la Luxemburg, unde lucraza, la Consiliul Europei. Ceea ce lipseste acum romanilor este tocmai firul Ariadnei. Romanii ratacesc, sunt intr-un labirint fara iesire, fiindca nu au un fir calauzitor. Ea lucreaza de 12 ani acolo, lucreaza pentru Europa. Stie bine ce se intampla cu noi si cu ceilalti. Am profitat sa-mi verific observatiile, multe publicate si reluate.

 

Si i-am comunicat mai ales gandurile legate de destinul tarii, sa aflu ce spune un specialist, un om care vedea realitatea din interiorul UE. Si mi-a dat dreptate. Citise serialul meu, Gasca, dusman al spiritului critic, asa e, zicea si ea, gastile, lipsa de puncte comune, de conlucrare pentru un interes general, au distrus Romania. Apoi o alta idee, cu imprumutul. Si ea era de acord ca doua generatii de acum incolo vor trebui sa plateasca ceea ce au imprumutat guvernele Tariceanu, Boc si Ponta. Cum s-a putut face asa ceva? Cum s-a ajuns „sa ne vindem tara”, fiindca asta insemana cele peste o suta de miliarde de euro datorii?! Scopul a fost distrugerea industriei si agriculturii, sa nu mai fie pe piata nici un produs romanesc. Daca te duci la un market, vei gasi cartofi din Turcia, rosii din Olanda, varza din Belgia, nici o leguma din Romania, puii sunt din Ungaria, carnea din Germania, pestele din tarile nordice etc. Presedintele tarii se bucura ca „Dacia” a pierdut comenzile si le-au castigat marocanii, fiindca acestia urca masinile direct pe vapor! In loc sa dea solutii, sa caute un alt partener, el se bucura fiindca punea acest lucu pe seama guvernarii, ca si cum el era de pe alta planeta, dusman al Romaniei. Deci economic suntem terminati, si din afara, si din interior, iar cultural a reusit sa ne compromita total ICR, cu monstrul Pataharbici in frunte, la care a contribuit tot ce a insemnat „succes” international, precum premiile straine acordate unor filme anitromanesti, gadiland orgoliul marunt al unor tineri cineasti, care n-au inteles defel scopul politic al unor astfel de premii. Toti au conlucrat pentru deformarea si slutirea imaginii Romaniei in lume. Guvernele nu au inteles sau nu au explicat populatiei ca relativa prosperitte a unora s-a bazat pe aceste doua mari directii ale politicii UE: desfiintarea Romaniei ca putere economica si culturala. Si s-au gasit romani, in cap cu gasca „intelectualii lui Basescu”, care au dus la implinirea acestui mare genocid, fiindca au sacrificat total viitorul tarii.

 

Si Ariadna a fost total de acord. Din afara am fost pacaliti, ca anumiti indivizi de la putere, evident, cozi de topor, cumparati, sa arate ca sub mandatul lor romanii o duc mai bine. Asa s-a ajuns la o sponsorizare generala a culturii, ceea ce insemana moartea ei, fiindca daca maine vaca nu mai are lapte, se prabusesc toate editurile, teatrele, puzderia de festivaluri si targuri, tot ce este finantat cu bani de la FMI. O cultura artificiala, care functioneaza pe un suport neocomunist.

 

Aceste imprumuturi, deci, au dat posibiitatea unor guvernanti sa arate ca lucrurile se indreapta spre bine. Ariadna mi-a explicat ca toata lumea se imprumuta, fiindca UE detine un fond comun, de la toate tarile UE, care cotizeaza la punga generala, insa aceste imptumuturi, care au loc pe baza unor acorduri internationale, se fac cu cap, cu masura. Noi insa nu am avut si nu avem masura. Si ca sa inteleg ce se intampla, de unde aceasta mare criza la adancime a Romaniei, Ariadna mi-a dat urmatorul exemplu: sa spunem ca Romania are nevoie de biciclete. Se face un  proiect in care se demonstreaza ca o bicicleta costa guvernul nostru 500 lei. In realitate ea costa 100 lei. Dar proiectul spune 500 lei. Diferenta, adica 400 lei, intra in buzunarul hotilor, jefuitorilor, coruptilor. Toate imprumuturile Romaniei s-au facut pe astfel de imprumuturi masluite. Una era realitatea, alta suma ceruta, ca unii sa se imbogateasca peste noapte din aceste datorii pe care nu le vor plati decat viitoarele generatii! Daca le vor plati. Daca nu se intampla sa fim ocupati de chinezi, sa spunem.

 

Si cu astfel de „povesti” am ajuns la Frankfurt, unde exista cel mai mare aeroport din Europa. E ceva fantastic. Un oras cosmic, ca in filmele SF. Totul impecabil, ca realizare tehnica si umana. Un sistem de comunicare ireprosabil. Servicii perfecte. Credeti ca acest aeroport ar functiaona asa, m-a intrebat retoric Ariadna, daca nu ar exista o disciplina perfecta a muncii? Toti romanii ar trebui sa vada acest aeroport, sa inteleaga ce insemana democratia. Democratia nu insemana haos, o liberate desantata ca la noi, insemana disciplina, organizare perfecta, un sistem al cererii si ofertei care functioneaza impecabil, un respect total al clientilor, al omului. Nimic nu e frumos daca nu se incadreaza intr-o Armonie, o mare armonie, asa cum este traditia. Tot ce e mai frumos in Romania este traditia. Ce a mai ramas din ea. Numai in traditie se mai pastreaza armonia. Romania are o traditie colosala, dar nimeni azi nu o mai respecta, ea nu mai e model, nu mai e reper pentru actualii guvernanti, pentru cei tineri mai ales, pentru viitor. America e o tara a regulilor stricte. Libertatea are ca suport reguli, ordinea. Legi comune. Impreuna nu se poate trai fara reguli. E formidabil sa observi cum se pregateste un avion care urmeaza sa decoleze. O intreaga armata multinationala de tehnicieni, de masini, un numeros personal foarte bine antrenat, in care fiecare face ce trebuie, nu face unul ce are de facut altul. Ca un mecanism in care fiecare rotita are propriul rol.

 

La fel, in America, credeti ca ungurii le cer americanilor sa vorbeasca maghiara cand intra intr-un magazin, asa cum le cer la noi romanilor in Harghita sau alte tinuturi romanesti? Aici exista toate popoarele, America e un sumum de natiuni, dar fiecare respecta legea americana si vorbeste limba engleza. Respectul pentru ceea ce au ele comun, asta insemana democratia. La noi, fiecare face pentru el. Nu, aici faci pentru tine numai daca faci pentru altii. Ceea ce e bun pentru altii, e bun si pentru tine.

 

Sigur, fara educatie nu se poate inainta. Iar in Romania, educatia a ajuns pe mana tarfelor de la televiziuni. Nu se poate face educatie cu prostituate devenite vedete!

 

Dar sa lasam politicalele, sa va spun  care a fost evenimentul primei mele zile newyorkeze. A fost meciul de hochei SUA – Rusia, asteptat cu sufletul la gura si de americani si de rusi. La meci a fost insusi Putin, care astepta o revansa dupa 30 de ani, de cand SUA batuse echipa de hochei a fostei Uniunui Sovietice. Dar in America. Acum americanii i-au invins pe rusi cu 3-2 (dupa lovituri de departajare) la ei acasa, la Soci. Insusi Obama i-a felicitat pe hocheistii americani si i-a rugat sa creada in continuare in miracole. Ambele echipe au fost exceptionale. In sport, nu e ca in politica. Cel invins are meritul celui invingator. Ai invins, continua, ai pierdut, continua, spune un dicton olimpic.

 

Dictonul este valabil si pentru sportivii romani care participa la Olimpiada de la Soci, desi au terminat pana acum numai pe locuri codase, dar participarea lor e de admirat. Evident, e bine sa pierzi in finala, nu cand termini pe locul 46. Fantastic este ce discutam cu marele regizor si producator Peter Schneider: omul e fiinta care pierde, dar pierzania e buna daca da multa roada, asa cum spunea Iisus ca se intampla cu bobul care moare. Tocmai cand am pus punct, a inceput din nou sa ninga. Ninge cu fulgi mari, imparatesti, iar zgarie-norii se zaraesc prin perdeaua de fulgi ca niste siluete extraterestre.  Ceea ce ne leaga acum sunt fulgii, acelasi peisaj ceresc, aceeasi puritate, ca o punte intre lumi.

 

Grid Modorcea / Ziaristi Online

 

Corespondenta de la New York

 

 

////////////////////////////////////////////

Mariana Nicolesco In Memoriam Nicolae Herlea: “O voce de o nobleţe unică”

 

Nicolae Herlea si Mariana Nicolesco la Braila

Mariana Nicolesco:

 

Nicolae Herlea – voce de o nobleţe unică

 

Nicolae Herlea si Mariana Nicolesco «Din copilărie, fiecare dintre noi am ascultat la radio voci admirabile. Ş}i sunt sigură că fiecare îşi aminteşte, ca şi mine, o anume voce, de o frumuseţe, de o culoare şi de o nobleţe aparte, unică. Vocea lui Nicolae Herlea.

 

Planeta întreagă l-a aplaudat pe marile scene. A fost iubit de toţi cei care l-au auzit cântând şi de toţi cei care l-au cunoscut.

 

Un om minunat, blând, cald, atent, generos prin toată fiinţa sa.

 

A cântat împreună cu cei mai mari artişti ai timpului său şi a exprimat de multe ori în public regretul că, dată fiind diferenţa de generaţii, nu am cântat împreună.

 

Dar am fost alături ani şi ani de zile, de când l-am invitat să mi se alăture în Juriul Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, unde statura lui aducea întotdeauna o notă supremă de prestigiu şi de încurajare pentru artiştii în devenire.

 

L-am sărbătorit cu infinită dragoste, de douăzeci de ani încoace, la fiecare aniversare, şi nu voi uita vreodată emoţia lui, şi a mea, în 2012, la împlinirea a 85 de ani, atunci când, mână în mână, împreună cu zeci şi zeci de tinere talente din nenumărate ţări, pe scena Festivalului Darclée, ascultam cutremurătoare secvenţe din opere înregistrate de el.

 

Cu Nicolae Herlea a plecat un prieten drag şi un imens artist a cărui voce, cu timbrul ei sublim, va entuziasma şi va mângâia în veci sufletele noastre».

 

Sursa: Ziaristi Online

/////////////////////////////////////////////

Hai, tot prin haos la pescuirea finala… ANALIZĂ USR și privatizarea companiilor de stat. Cum reușesc investitorii străini să acapareze industria națională

 

de Constantin Marius

INQUAM PHOTOS / EDUARD VÎNĂTORU

 

Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie electrică din România, este deținută de Ministerul Energiei, cu 80%, și Fondul Proprietatea, cu 20%. În 2022, compania va trebui să listeze la Bursa de Valori București 15% din acțiunile sale, care vor fi din pachetul Fondului Proprietatea. Potrivit unei legi adoptate în 2020, statul român nu-și poate vinde acțiunile pe care le are la companiile de stat, însă interdicția este valabilă doar 2 ani.

 

Pachetul de 15% pe care îl va scoate Fondul Proprietatea pe bursă este estimat la 1,2 miliarde de euro, iar statul român nu va câștiga nimic din această afacere, deoarece banii vor ajunge în conturile acționarilor Fondului. În urma acestei listări, Hidroelectrica ar putea ajunge controlată de investitori străini.

 

Hidroelectrica furnizează circa 30% din producția națională de energie electrică, iar în primele 9 luni din 2021 avea un profit net estimat la 2,6 miliarde de lei, după ce în 2017 ieșea din insolvență. Criza facturilor ajută compania să-și crească cifra de afaceri cu 70%, fiind azi evaluată la 43 de miliarde de lei. Hidroelectrica este o companie esențială pentru securitatea energetică a României și în loc ca statul român să cumpere acei 15%, pentru a obține un profit tot mai mare sau pentru a scădea prețul energiei, preferă să-l lase pe bursă și să ajungă pe mâna unor investitori străini.

 

Interdicția de a vinde acțiunile statului este valabilă doar 2 ani, prin legea 173/2020, iar în 2022 ar trebui să expire. Ceea ce îi poate permite statului român să fie el cel care să listeze cei 15% din pachetul de 80% pe care îl deține la Hidroelectrica. Povestea listării Hidroelectrica este departe de final, iar România are termen până în iunie 2023, potrivit PNRR-ului. USR a negociat acest termen cu Comisia Europeană știind foarte bine când expiră interdicția privind vânzarea acțiunilor statului.

 

USR și valul de privatizări

 

Cristian Ghinea, fostul ministru al fondurilor europene, este cel care a negociat cu Comisia Europeană reformele pe care ar trebui să le facă țara noastră pentru a primi finanțarea din PNRR. Acesta a negociat o serie de privatizări în România, în domenii esențiale precum energia și transporturilor.

 

„La finalul PNRR ar trebui să avem, pe lângă Hidroelectrica, alte trei companii de stat listate la bursă din zona de transporturi şi energie (…) Listarea la bursă a unor pachete minoritare sau majoritare este un instrument prin care să îmbunătăţim guvernanţa acestor companii, găseşti investitori serioşi care au şi ei o miză în a urmări performanţa.” – Cristian Ghinea.

 

Listarea la bursă a unor companii esențiale pentru securitatea și interesele României poate afecta întreaga economie. Hidroelectrica este controlată și de Fondul Proprietatea încă din 2010, dar compania nu a beneficia de mari investiții și în 2012 a intrat în insolvență. Atât de mult a ajutat-o Fondul Proprietatea încât compania s-a zbătut 5 ani în insolvență, fiind salvată după ce Guvernul a pompat tot mai mulți bani în această companie. Nu este o garanție că vânzarea de acțiuni către mediul privat aduce o mare schimbare.

 

Chiar dacă Hidroelectrica era în insolvență, compania înregistra profit, însă acesta nu ajungea în investiții. Atât guvernul român, cât și Fondul Proprietatea au tras aproape tot profitul din Hidroelectrica. Doar în anul 2018, guvernul român a obținut 1,13 miliarde de lei, iar Fondul Proprietatea a obținut 226 de milioane de lei. Aceste sume reprezentau 90% din profitul total obținut de companie în anul 2017. În 2020, guvernul român a încasat 1 miliard de lei din dividendele Hidroelectrica, iar Fondul Proprietatea a primit 256 de milioane de lei. Prin urmare, Hidroelectrica este o afacere profitabilă oricând, iar cine va controla acțiunile va reuși să-și recupereze rapid investiția.

 

Intenția USR-iștilor a fost aceea de a privatiza anumite companii care sunt profitabile și care pot aduce mari câștiguri pentru investitori. Salrom, compania națională a sării, este o altă companie scoasă la privatizare de USR. Claudiu Năsui, fostul ministru al economiei, anunța în 2021 că Salrom va fi listată la bursă în următoarea perioadă. Fondul Proprietatea deține deja 49% din Salrom, o companie care reușește să înregistreze profituri consistente. În 2019, înainte de pandemie, avea venituri operaționale de 469 de milioane de lei și un profit net de 77 de milioane de lei. În timpul pandemiei și-a redus profitul, dar poate reveni în următorii ani dacă va exploata grafitul. Chiar Claudiu Năsui anunța că Salrom poate fi o companie esențială pentru industria României, dacă va exploata grafitul folosit pentru producția de baterii pentru mașinile electrice. Deși ar fi fost de preferat ca statul român să devină un actor important în producția de baterii, USR a decis că România trebuie să renunțe la acest avantaj.

 

„Procedurile de listare vor dura cel puțin un an. Iar la final vom avea o companie modernă care își va putea finanța ușor investițiile” – Claudiu Năsui.

 

Listarea la bursă a fost mereu prima etapă pentru privatizarea unor companii profitabile, așa cum e cazul Petrom. Deși România are numeroase resurse de petrol și gaze, statul român a ajuns minoritar în compania OMV Petrom. În 2001, Petrom a fost listată la bursă, iar OMV, companie din Austria, a cumpărat 51,01% din acțiunile Petrom, în anul 2004. În prezent, statul român mai deține doar 20,63% din această companie. OMV a plătit 1,5 miliarde de euro, în 2004, iar an de an această companie înregistrează profituri de sute de milioane de euro. În 2020 a avut un profit net de 1,29 de miliarde de lei, în 2019 a înregistrat un profit net de 3,63 de miliarde de lei. Din toată această afacere, OMV a fost marele câștigător, nu statul român.

 

Sunt multe alte exemple care ne arată că listarea la bursă nu a fost un câștig pentru statul român și riscăm, în 2022, să repetăm aceleași greșeli cu companii care sunt deja profitabile. USR spune mereu că aceste listări la bursă vor aduce bani pentru investiții, dar în realitate companii precum Hidroelectrica și Salrom înregistrează an de an un profit, care ar putea fi oferit pentru investiții. De ce acest profit nu este oferit pentru investiții, rămâne un mister, dar nici statul român, nici Fondul Proprietatea nu se arată interesate să facă asta. După 1989, România a privatizat multe companii de stat, care ulterior s-au dovedit foarte profitabile pentru investitorii străini.

 

///////////////////////////////////////////////

Investigatii cenzurate. La Romania libera? Anchete jurnalistice interzise in presa. Ce-i uneste pe Ponta, Udrea, Nastase, Voiculescu si Basescu

Semnalam anchetele unui coleg de presa, Daniel Befu, care merita cel putin un premiu de jurnalism: Premiul pentru Curaj. Daniel Befu a lansat luna trecuta un blog dupa ce o serie de investigatii i-au fost ciuntite, obliterate sau cenzurate de la publicare. Publicam o scurta prezentare a initiativei sale urmata de mai multe trimiteri catre articolele de investigatie despre mafia politico-financiara a Romaniei, interzise in presa “de staif” damboviteana. Jurnalistul cenzurat observa si faptul ca asa-zisele ONG-uri care pretind ca apara libertatea presei in Romania, prin tacerea lor fata de aceste cazuri de cenzura crasa, dovedesc ca sunt mana in mana cu mafiotii “respectiabili” asazati de-a stanga si de-a dreapta dar mai ales in capul meselor cu bucate din politica si presa de limba romana din aceasta tara. Intrebarea lui: “De ce nici un ONG care apără libertatea presei nu a cârâit până acum, deși în situațiile mult mai blânde ale altor jurnaliști au fost mult mai vocali?”. Noi il vom publica, ori de cate ori va produce o noua investigatie. Ii uram mult succes! (Ziaristi Online)

Are rost?

de Daniel Befu

În viitorul apropiat urmează să postez partea a III-a din investigațiile cenzurate de mai multe trusturi respectabile din presa centrală, în momentele de frământare ale schimbării de regim politic.

Ca o remarcă tristă, puteți să vă puneți întrebarea de ce nici o instituție media (excepție face nașul tv- de ce o face, nu știu) NU mi-a preluat investigațiile sau părți din ele (Cu siguranță nu fac asta din deontologie profesională, fiindcă își fură știri unii altora într-o veselie. Ca exemplu minor, doar paragraful cu finanțarea apartamentului de lux al Procurorului General Adjunct al României, Bogdan Licu, ar fi fost suficient pentru a i se acorda atenția cuvenită unei exclusivități în presa centrală, ca să nu mai vorbim de offshore-ul din Panama prin proprietatea căruia a trecut apartamentul prim ministrului. Însă ei nu i-au alocat nici măcar o știre, preferând să aloce spații editoriale largi unor subiecte precum…. venirea iernii. Ex. Gândul, EVZ etc. Dar să le acordăm prezumția de inocență șefilor din media. Să spunem că nu au încredere în sursa informațiilor. Atunci puteau să le verifice ei înșiși, dar nici unul din trusturile media nu a avut curiozitatea să-mi ceară vreun document justificativ al celor afirmate de mine în anchetele de presă publicate, ca să verifice dacă mint sau spun adevărul).

Încă o observație. De ce nici un ONG care apără libertatea presei nu a cârâit până acum, deși în situațiile mult mai blânde ale altor jurnaliști au fost mult mai vocali? Poate că eu mint în investigațiile mele. Atunci de ce Ponta sau Udrea nu mi-au închis pagina de blog până acum și nici nu m-au dat în judecată? Din compasiune pentru jurnalistul Befu? Nu, ci pentru că ce spun eu este adevărat și ei știu de câtă vreme stau pe tușă investigațiile mele.

Lucrurile interesante de-abia de-acum încolo vor apărea, dacă văd că voi, cititorii, manifestați interes pentru asta. Din păcate reacțiile publicului au fost destul de firave, așa că nu știu ce să cred, dacă chiar vreți sau nu să continui cu seria mea de dezvăluiri ale unor articole care nu trebuiau să vadă lumina zilei, sau dacă oamenii sunt prea ocupați cu grijile zilnice ale viețuirii în România.

O să mai continui cu unul sau două episoade, în speranța că aceste informații vor ajunge să se disemineze la o masă critică de cititori, care vor face ca dezvăluirile despre rețeaua politică care căpușează România să nu mai poată fi ignorate nici de politic, nici de media mainstream.

Dacă văd că românii sunt interesați de investigațiile mele, voi fi încurajat să merg mai departe și să fac publice și restul de investigații care mi-au fost cenzurate. Dacă nu, eu mă voi opri cu postarea acestor investigații și mă voi ocupa cu altceva, deoarece nu vreau să inoportunez pe nimeni. Eu sper totuși să urmăriți acest site și să fiți cât mai mulți români (din țară și de peste hotare) și voi, la rându-vă să ajutați ca informația să fie diseminată. Toți aveți dreptul de a prelua și da mai departe informația pe care o fac publică cu citarea mea sau fără să mă citați (e copyright free), postând-o fie pe propriile site-uri, fie pe paginile de socializare. Eu nu plătesc pentru a deveni vizibil pe net și nici nu sunt un guru al instrumentelor de promovare pe internet, ci doar un ziarist care vrea să ridice colțul cortinei și să arate ce ascunde de ochii voștri o presă neliberă, care zi de zi vă face agenda, ascunzând de voi ce nu trebuie să știți despre politicieni.

Cititi:

Personajul de legătură între Dana Năstase, Elena Udrea și Corina Voiculescu. Fabuloasa poveste a unui “offshore omenesc” pe nume Petre Ion – “un hub în carne și oase” al afacerilor transpartinice. A fost băgat la înaintare în afaceri de zeci de milioane de euro, dar locuiește modest, ca majoritatea românilor, într-un apartament comunist, la etajul 10, în Drumul Taberei

Afacerile familiei Ponta scot la iveală un “dans al pinguinului” transpartinic: mama și sora premierului Victor Ponta, partenerii lui Octavian Morariu, nepoata lui Emil Boc, Silvian Ionescu, contabila familiei Blejnar, Sulfina Barbu, cumnatul lui Victor Ponta, soacra Andreei Paul Vass, aghiotantul lui Dorin Cocoș și o domnișoară de încredere a lui Dinu Patriciu, asociată cu protectorul financiar al familiei Geoană

Apartamentul de lux în care locuieşte prim ministrul Victor Ponta, a aparţinut unui offshore din Panama. Uimitoarele conexiuni transpartinice din jurul celor 3 locuinţe ale familiei Ponta-Sârbu, situate în buricul Capitalei

HARD STORY CENZURAT: Indiciile că prim ministrul Victor Ponta ascunde în declarația de avere un fals în declarații. La fel și Daciana Sârbu, soția premierului României. ANI s-a făcut că plouă

Erată LEGO: Andreea Paul Vass mi-a atras atenția că soacra ei din “dansul pinguinului transpartinic” nu e soacra bună, ci SOACRA VITREGĂ

Conexiunile din jurul sponsorului (Jack Daniel’s) echipei de raliu a lui Victor Ponta duc spre familia Măgureanu și spre dezvoltatorii cartierului de lux în care familia premierului deține 3 apartamente de lux

SOFT STORY: În primul mandat de deputat, premierul a comis și “imoralități” imobiliare, întocmai ca socrul său, Ilie Sârbu, în primul mandat de ministru

Lista cu 56 de contracte ale companiei “Eurovia Construct International SA” cu statul român

ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR DE O PRESĂ LIBERĂ. URMEAZĂ O NOUĂ SERIE DE INVESTIGAȚII JURNALISTICE CARE MI-AU FOST CENZURATE DE PRESA CENTRALĂ, DESPRE AFACERILE DIN JURUL FAMILIEI PONTA, UDREA, COCOȘ ȘI ALTE NUME GRELE DIN POLITICĂ ȘI BUSINESS

ERATĂ. Am greșit față de Grupul celor 500. Îmi cer scuze. Era Grupul EVZ

CENZURAT. DOCUMENTE. Partenerii de afaceri ai lui Victor Ponta din “FC Național”. Conexiunile lor cu conducerea ASF, cu SOV, Nicolae Popa, Dorin Cocoș, Florin Georgescu, Gabriel Oprea, Daniel Chițoiu, Rușanu, Dăianu și dezvoltatorii cartierului unde locuiește prim ministrul

FIRMA FAMILIEI PONTA A FĂCUT AFACERI CU ROMPETROL ATÂT SUB DINU PATRICIU CÂT ȘI SUB KAZAHI. ZILELE TRECUTE PONTA A IERTAT ROMPETROL DE JUMATE DE MILIARD DE DOLARI

CENZURAT. Aghiotanta lui Udrea din MDRT: 10.000 USD/lună plus contracte cu statul și a deținut o mașină “PEGEAUT 206”

Dezvoltatorii cartierului de lux unde stă familia Ponta-Sarbu, fac parte din grupul de interese apropiat de premier care a pus mana pe Piata Crangasi. Conexiunea cu personaje implicate in RMGC si in stergerea datoriilor Rompetrol

Victor Ponta a lucrat pentru Dorin Cocoș

Sursa: InvestigatiiCenzurate.wordpress.com

////////////////////////////////////////////

“TVR plateste un mascarici cu 40 de mii de euro pe luna, cand salariul unui profesor este de 700 lei!” Grid Modorcea ne cere sa evadam din subteran

Evadarea din subterana

 

Va propun sa evadam din subterana. Ma refer la realitatea din Romania. De cate ori citesc site-urile din tara, ma indispun. Nu le mai citi, mi-a spus o voce straina, care nu intelege ca acest lucru e greu, daca nu imposibil, fiindca nu te poti rupe de radacini. Te rupi o vreme, dar mereu revii la ele. Si ma intristez cand dau peste mereu aceleasi vesti rele, peste aceleasi personaje nesatule, care au transformat scena politica nu in mijloc de armonie, de model pentru oameni, de binefacere pentru tara, ci in lupte de circ politic, pentru furtisaguri, pentru posturi vremelnice, in carnaval sinistru, in subterana.

 

Nu mai iesim odata din subterana? Nu mai exista in tara nimic frumos, nimic demn de semnalat, chiar cu riscul de a pierde cititorii, acei cititori care oricum nu conteaza, fraieriti la infinit cu umpluturi de tip Bianca, bataia de joc a unor subdezvoltati, in frunte cu ea, care ar trebui sa se opreasca, sa inteleaga ca nu e vedeta, fiindca o vedeta nu e de mucava, e o valoare, are fapte, realizari pentru oameni. Nu mai vorbesc de cazuri, precum cel de la TVR, cand un fost disident a ajuns sa cocoloseasca falimentul postului national, sa acopere mizeriile, sa introduca liberul arbitru, cenzureaza emisiuni, plateste un mascarici cu 40 de mii de euro pe luna, cand salariul unui profesor este de 700 lei! Apoi cere stergerea datoriilor TVR (122 de milioane euro!!!) in loc sa fie trasi la raspundere cei care au facut aceste pagube, alde Nicolau, Hagiculea, Saftoiu si toti ceilalti. Sau in loc sa gaseasca solutii, sa termine cu abuzurile, cu salariile nesimtite si cu incompetentii. Si-a inceput bine mandatul, cu o amenda de 70 de mii de lei, pentru cenzurarea unui serial in care apare Larry Watts. Cine plateste? Liberul arbitru?! Multi cer chiar desfiintarea TVR, ca fiind un post inutil, pagubos si blestemat. Aceste pagube se datoreaza conditiei de cenusareasa politica a televiziunii, unor manevre care tin de o realitate subterana, nefiind posibile intr-o lume normala.

 

Dar sa iesim din astfel de subterane. Romanii au uitat sa mai priveasca si spre cer. In aceste zile se desfasoara aici, la New York, faimosul targ anual ADAA, prescurtare de la Art Dealers Association of America, un targ al negustorilor de arta americani. Nu o data am scris ca in Romania criza artei se datoreaza inainte de toate lipsei colectionarilor, inexistentei unei astfel de Asociatii puternice, care sa fie ca un reper calauzitor pentru artisti, un suport temeinic, care sa le dea incredere ca se vor implini. ADAA, asociatie infiintata in 1962, reflecta tocmai o astfel de realitate puternica, e un etalon de prosperitate. Evenimentul are loc in istorica cladire Park Avenue Armory. Si Romania are astfel de spatii monumentale, precum cele din Palatul Parlamentului, unde s-ar putea organiza, intr-un viitor pe care il visam mai bun, un targ al galeriilor, al marilor proprietari de colectii de arta. Sigur, e drum lung, care trebuie pavat mai intai cu galerii.

 

Romania are talente, dar nu are mijloace. Ori fara ele, talentele se pierd, dupa ce, unele, ajung vedete de mucava. Exact la extrema opusa este ADDA, care de 26 de ani, in fiecare martie, organizeaza targul numit The Art Show, un titlu ce pare banal, care nu spune nimic despre valoarea artistica a acestui eveniment, despre inalta calitate a operelor expuse.

 

In acest an, se afla la start peste 70 de galerii, majoritatea din New York, dar si din alte mari orase, ca Chicago, San Francisco, Minneapolis, Boston, Cincinnati sau Los Angeles. Bucuria a fost mare, cand m-am reintalnit cu galerii cunoscute, ca James Cohan, Nancy Hoffman, Sean Kelly, David Nolan, Lelong, Matthew Marks, Metro Pictures, Pace, Petzel, Tanya Bonakdar, Tibor de Nagy si altele, despre care am scris pe larg in volumul FINE ARTS IN AMERICA. Uluitor ca toate au scos la vedere ce aveau mai bun. David Nolan, de pilda, i-a inchinat spatiul lui Gavin Turk, un artist englez, care a expus si in sediul din Chelsea al galeriei, dar aici e de nerecunoscut, a etalat piese pline de imaginatie si spirit. Un cub urias din metal presat, colorat, in stilul lui Chamberlain, contrasta cu o pipa imensa avand forma unui angrenaj de masina pus pe un soclu alb. Sean Kelly, asa cum ne-a obisnuit, expunea fantastice creatii in care efectele estetice se realizau prin ingenioase constructii de oglinzi incluse in suprafete miscatoare.

 

Iar la o alta veche cunostinta, Cheim & Read Gallery, ne astepta o surpriza de proportii, interferenta a doi colosi: Gaston Lachaise si Louse Bourgeois. Un efect fantastic. Arta grandgiugnolesca, forme rubensiene, trecute prin experienta lui Botero, pana la fantasticele torsuri amintind de primatul lui Brancusi. Un racord cu Brancusi am facut si la Adler & Conkright Fine Art Gallery, unde exista un Jean Arp, puternic marcat de arta artistului roman. De altfel, aici, la acesta galerie, am putut vedea ceva cu totul nou, nemaivazut de mine in sutele de galerii newzorkeze: futurismul italian, toata miscarea lui Marinetti, cu toata scoala lui, cu toti pictorii care s-au remarcat in anii 1910! Ceva incredibil. Si totul culminand cu celebrul manifest pro-fascist al miscarii din 1932. Sigur, citat este insusi Musollini, care a vorbit despre viitor in stilul futuristilor.

 

Aceste lucrari expuse aici, la ADDA, nu se pot vedea la galerie. Se pot vedea numai acasa, la colectionara, in urma unui „appointment”. Am cunoscut-o si pe doamna Rachel Adler, proprietara galeriei, o colectionara aparte, cu aplicatie in arta moderna europeana si latino-americana, specializata in avangarda europeana a anilor ’10, ’20 si ’30.

 

Ceea ce ar trebui subliniat cu majuscule este faptul ca la acest regal al artei plastice nu a exista nici un aspect kitsch. Desi arta kitsch este dominanta in America, datorita accesibilitatii, la The Art Show nu e loc pentru kitsch. Aici respira numai arta elevata, fara cusur. Chiar si ornamentatia de la Lelong Gallery, cu mari trandafiri in care se afla prinse pasari, lebede sau pauni, face parte dintr-un rafinament baroc. The Art Show este un regal de mari artisti moderni. Vizitatorul se poate intalni cu valori intrate in constiinta cunoscatorilor, cum ar fi Joshua Abelow, Lucky DeBellevue, Joseph Montgomery, Jackie Saccoccio, Davina Semo, Brendan Smith, Devin Troy Strother sau Daniel Subkoff, ca sa pomenesc doar cativa dintre pictorii abstractionisti, care sigur nu formeaza teme de studiu la scolile noastre de arta.

 

Cu un cuvant, The Art Show este un eveniment elitist, categoric, care arata ca marea arta este stapana in America. Un lux absolut. Calitatea materialelor, dificultatea executiilor, ipostaza unor mijloace apartinand tehnologiei viitorului, constituie baza artei novatoare de maine, la care deocamdata nu are acces oricine. Dar a vedea asa ceva, pentru artistii romani ar fi o scoala. Din pacate, insasi aceasta sansa este un lux. Galeriile din Romania fac inca parte din subterana. Suntem departe de a realiza asemenea evenimente, dar trebuie sa aspiram la ele. Insa din nou revin la subternalele politicii, din care nu se poate evada, care pun botnita chiar acestei aspiratii.

 

Oricine poate vedea pe Internet imagini de la The Art Show. Chiar si acest lucru merita facut. Macar in vis sa iesim din subterana. Sa ajungi pe o planeta facuta nu de extraterestri, ci de oameni. Si sa ne interbam, ce fel de oameni? Sunt oameni ca noi? Se poate pe acest pamant sa ajungi intr-o lume in care totul straluceste, te absoarbe intr-o vraja princiara, iar tot ceea ce vezi reprezinta expresia unui rafinament greu de descris. O adevarata betie vizuala, de o mare eleganta si noblete. Iar oamenii par veniti cu o nava cosmica, dovedind ca asa ceva e posibil si pe pamant.

 

Grid Modorcea / Ziaristi Online

 

Corespondenta de la New York

///////////////////////////////////////////////

ÎN AȘTEPTAREA PRIGOANEI

, de Pr. Gheorghe Holbea

Nu se întâmplă foarte des ca un autor ortodox să domine topurile de vânzări din America. Însă Rod Dreher a reușit această performanță cu două dintre cărțile sale, ultima dintre ele ajungând astăzi, la foarte puțină vreme după apariția în Statele Unite, în mâinile cititorilor români. Dacă avem în vedere și faptul că „Să nu trăim în minciună!” reprezintă o carte semnal de alarmă, care încearcă să ne avertizeze cu privire la viitorul cenușiu ce ni se prefigurează, atunci avem suficiente motive pentru a fi uluiți de acest succes editorial.

 

Însă, mai întâi de toate, cine este autorul acestei reușite demne de toată lauda? Rod Dreher este un jurnalist de orientare conservatoare, bine cunoscut în mediile intelectuale americane, care, după o odisee duhovnicească nu lipsită de încercări considerabile, a ajuns acasă, în sânul Bisericii Ortodoxe. Este un periplu din ce în ce mai des întâlnit în rândurile multor gânditori de calibru de peste Ocean, cu predilecție, cred, în tagma filosofilor, fiind suficient aici să amintim numele lui David Bradhsaw, Jeffrey Bishop sau Clark Carlton.

 

Aceste convertiri notorii ale unor gânditori prestigioși, ca și reputația mereu în ascensiune a lui Rod Dreher, ne dezvăluie o față mai puțin cunoscută a unei lumi asupra căreia tindem să avem o imagine monocromă. Complexați de „balastul” nostru istoric și cultural uităm aproape deliberat de rădăcinile noastre duhovnicești vii, așteptând întotdeauna legitimarea și confirmarea dinspre Occident.

 

În „Să nu trăim în minciună!” Rod Dreher a parcurs drumul invers. Din ce în ce mai conștient că lumea apuseană și civilizația modernă a democrației liberale se îndreaptă cu pași repezi spre un totalitarism „soft” sau „de mătase”, autorul nostru  a purces la o călătorie spirituală și fizică pe tărâmurile greu încercate de dictatură ale Europei de Est. Aici a înregistrat experiențele ziditoare ale unor martiri anticomuniști nu doar cu scopul de a cultiva memoria unor eroi autentici, cât mai ales pentru a trage învățăminte și a deprinde strategii de supraviețuire sufletească în perioade de restriște. În același timp, Dreher a constatat că oamenii veniți din spațiul ex-comunist au o privire mult mai lucidă și sesizează fără greș simptomele unor fenomene pretotalitare, așa cum sunt cele pe care le trăim noi astăzi.

 

Cartea sa, ce poartă subtitlul „Un manual pentru disidenții creștini”, este împărțită în două secțiuni. Prima parte aduce, dacă mai era nevoie și probabil că, uitându-ne în jur, cu siguranță că mai este nevoie, argumente foarte solide și convingătoare cu privire la timpurile grele ce se întrevăd la orizont. De la tirania tot mai apăsătoare a corectitudinii politice, niciodată mulțumita de concesiile făcute sau de punctele de rezistență zdrobite, până la mijloacele de supraveghere orwelliană din ce în ce mai sofisticate și mai intruzive, Dreher cartografiază cu talent și pricepere arsenalul unui Moloh corporatist-etatist ce își propune să devoreze sufletele oamenilor.

 

Autorul surprinde – și aici rezidă unul din meritele de căpătâi ale cărții – caracterul religios al noii ideologii progresist totalitare. „Mitul Progresului afirmă că știința și tehnologia le vor da indivizilor puterea, nestânjenită de limitele impuse prin religie și tradiție, de a-și îndeplini dorințele”, scrie Dreher. Este o viziune a lumii aproape explicit chiliastă, care încearcă să ne amăgească prin iluzia unui rai pământesc și o viață prelungită indefinit cu ajutorul tehnologiei. Pe de altă parte, ca orice religie sectară și intolerantă, progresismul nu acceptă niciun fel de disidență sau îndoială, ceea ce înseamnă că „pentru inchizitorii justiției sociale, dialogul este procesul prin care opozanții își mărturisesc păcatele și se supun, înfricoșați și tremurând, crezului justiției sociale.” Așa se explică, de pildă, necontenitele vânători de vrăjitoare ca și autocenzura tot mai răspândită a oamenilor cu un nume,  care se feresc din toate puterile pentru a nu cădea pradă hoardelor de vandali virtuali sau comisarilor culturali aflați într-o veghe neîntreruptă.

 

Cu toate meritele incontestabile pe care le conține descrierea acestui fenomen totalitar insidios, forța cărții lui Rod Dreher constă, în opinia mea, în prezentarea unor strategii brevetate de supraviețuire fizică, sufletească și duhovnicească pentru creștinii secolului XXI. Vlăguiți de confortul consumerist și anesteziați de mirajul apusean, tot mai mulți dintre noi sunt debusolați în confruntarea cu noua dictatură.

 

În efortul său de a oferi forme plauzibile de rezistență, autorul nu aduce inovații ci se bazează, ca un bun ortodox, pe calea încercată a tradiției: credința, familia, cultivarea memoriei culturale, prețuirea suferinței etc. Din acest motiv, soluțiile sale poate că nu par la o privire superficială spectaculoase. Însă analizate mai grijuliu și întărite de glasul unor mărturisitori antitotalitari dincolo de orice îndoială (vezi bunăoară pasajele dedicate Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau martirului Constantin Oprișan) ele ne furnizează soluții autentice nu doar pentru a supraviețui, ci chiar pentru a înflori în adversități.

 

Dacă exemplul unor nevoitori prin pușcăriile comuniste ne poate inhiba prin înălțimea lor, nu ar trebui să uităm, așa cum ne îndeamnă Dreher, că la Dumnezeu toate sunt cu putință și, în același timp, că virtuțile se învață în familie, de mici copii. Din acest punct de vedere, din noianul de recomandări remarcabile pe care ni le oferă autorul american aș sublinia, în acest context, importanța lecturilor ziditoare în familie sau chiar într-un cerc mai larg.  Povestea familiei Benda în care mama își făcea zilnic timp să le citească două-trei ore copiilor cărți ziditoare pentru ei ne oferă o lecție importantă de rezistență duhovnicească.  Eroii se construiesc în interiorul familiilor și orice realizare de seamă are în spate multe fapte în aparență minore: mersul la biserică, cititul și discuția unei cărți, frecventarea cât mai sporadică a noilor medii de comunicare, etc.

 

Dreher ne reamintește că, oricât de înfricoșătoare s-ar prefigura timpurile, soarta ne aparține în întregime și depinde doar de noi să trăim în adevăr și nu în minciună. „Sunt provocări intimidante, dar suntem binecuvântați cu exemple ale sfinților care au făcut același lucru înainte”, spune autorul american. Având acest exemplu paradigmatic în minte, deja putem privi altfel viitorul, știind pe urmele Sf. Iustin Popovici că viețile sfinților nu sunt altceva decât viața și gândul lui Hristos.

 

/////////////////////////////////////

 

PAIE ÎN OCHI, de Theodore Dalrymple

Aproape la un secol de la moartea sa, stafia lui Hitler continuă să bântuie Europa. Orice dizidență de la ortodoxia modernă, indiferent cât de stupidă ar fi aceasta, continuă să fie întâmpinată cu argumentum ad Hitlerum, pe ideea că ceva sau altceva reprezintă începutul unui drum care sfârșește la Auschwitz. Vina prin asociere reprezintă astăzi forma superlativă de respingere a unui argument – cu excepția, desigur, a abuzului direct.

 

Un bun exemplu al acestei practici a apărut într-un ziar britanic săptămâna trecută. Un articol, intitulat, „O reluare a unei istorii îndoielnice?”, reamintea, printre alte lucruri, reconstrucția unei părți din Frankfurt pe Main, exact așa cum era înainte de război.

 

Frankfurt, la fel ca multe alte orașe germane, era superb înainte de război. În fapt, Germania, avea una dintre cele mai frumoase moșteniri urbane din lume, a cărei distrugere nicio persoană civilizată nu poate să nu o deplângă. Încercarea de a recaptura câte ceva din această lume este, din acest punct de vedere, binevenită, chiar dacă doar trecerea timpului va împrumuta noilor clădiri copiate farmecul utilizării imemoriale. Problema este că, pe de altă parte, nicio perioadă de timp, oricât de îndelungată, nu va conferi farmec unor clădiri pe care localnicii le numesc Mainhattan, adică blocurile turn din Frankfurtul modern, care ar putea la fel de bine să se afle în Bangkok, Dubai, Omaha, Nebraska.

 

Articolul critică această încercare de restaurare făcând-o să pară aproape ca un proiect neo-nazist.  Argumentul subiacent era, prin implicație, următorul: Hitler și nazismul fiind sfârșitul teleologic al istoriei germane, crescendoul spre care toată istoria germană conducea inevitabil, orice fel de simpatie pentru ceva german pre-1945 este cel puțin o expresie subliminală a simpatiilor naziste. Mai bine atunci să te ții de Mainhattan, care trece dincolo de orice suspiciune politică. Dacă un oraș german nu are nimic german în el, cine l-ar putea suspecta de politici îndoielnice?

 

„Sunt pentru restaurarea a tot ceea ce poate fi salvat în Germania deoarece prefer frumusețea urâțeniei. O atracție suplimentară a multor proiecte de reconstrucție din Germania este că distrugerile au fost provocate de bombardamentele aliate ceea ce întărește povestea extremei drepte, conform căreia Germania nazistă a fost atât o victimă cât și o autoare a crimelor de război”, susține autorul articolului, citând un profesor german.

 

Nu am niciun fel de cunoștințe despre mentalitatea extremei drepte germane, dar în mod sigur impulsul principal în ceea ce privește reconstrucția îl reprezintă înțelegerea frumuseții a ceea ce s-a pierdut și a urâțeniei a ceea ce s-a câștigat. Mama mea a fugit din Germania nazistă, dar eu sunt cu totul pentru restaurarea a tot ceea ce mai poate fi salvat din Germania, deoarece prefer frumusețea urâțeniei oriunde este cazul.

 

Mai încolo, autorul afirmă în articolul său că „apărarea unei neutralități în arhitectură este cam slabă”. Este un adevăr cu multe implicații. Modernismul și așa-numitul stil internațional care reprezintă molima Germaniei  (și a oricărui alt loc în care a fost încercat, adică peste tot în lume), și pe care autorul articolului îl crede apolitic, nu era deloc fără o bază politică, ideologică și intelectuală.

 

Și ce oribilă bază politică, ideologică și intelectuală mai era! Marile personaje ale modernismului – mari în sensul în care au avut o influență negativă imensă, nu în sensul de merit artistic sau estetic – erau de la bun început totalitare în spirit. Erau lingușitori cu bogații și agresivi cu săracii. Erau comuniști și fasciști (nu în sens metaforic), și printr-un amestec de autopromovare insistentă, intrigi birocratice și terorism intelectual au reușit să dețină practic controlul principalelor școli de arhitectură din lume. Încercați doar să spuneți într-o școală de arhitectură franceză evidența, și anume că Le Corbusier nu a fost un geniu, cu excepția autopromovării, că ideile sale fasciste erau respingătoare, că îi privea pe oamenii din orașe ca pe niște ploșnițe, că în timpul Ocupației a sugerat deportarea a milioane de oameni din Paris deoarece credea că nu aveau ce să caute acolo, că proiectele sale dovedeau incompetență, că lucrările sale erau întruchipări ale ideilor sale oribile, și apoi observați ce șanse aveți să urcați pe scara universitară! (Că tot veni vorba, cum au reușit să fie înălțate cele mai frumoase orașe și clădiri ale lumii fără ajutorul școlilor de arhitectură?) Oricine este interesat de fundațiile ideologice ca și de efectele modernismului arhitectural ar trebui să citească cartea lui James Stevens Curl „Making Dystopia: The Strange Rise and Survival of Architectural Barbarism” (Oxford) o istorie magistrală și, în opinia mea, definitivă a unuia din cele mai mari dezastre estetice istorice care s-a abătut asupra Europei. O singură clădire modernistă în peisajul urban este ca un șoarece mort într-o farfurie cu supă, adică nu poate fi ignorată oricât de frumoase ar fi împrejurimile.

 

După cum se poate obiecta, am mers mai departe de Mies van der Rohe&co și este adevărat. Cu toate acestea, două lucruri trebuie spuse despre trecerea de la modernism la postmodernism și alte isme: primul este că dezastrul, reparabil doar prin demolare pe o scară largă și practic de neconceput, a avut loc, și al doilea că schimbarea nu este în sine necesar mai bună. Abilitatea arhitecților eminenți de a cheltui mari sume de bani pentru a construi monstruozități estetice, care l-ar face pe Vitruviu să plângă, este ilustrată, de pildă, de Muzeul Whitney în New York și Philharmonie în Paris, cea din urmă cu adevărat incredibil de grotească, care ar fi aproape comice dacă nu ar fi absorbit și irosit atât de mulți bani, devenind pentru multe generații de acum încolo o experiență la fel de plăcută precum un obiect străin în ochi.

 

Straniu este cum și de ce patronii, adică aceia care aleg proiectele, acceptă așa ceva. Răspunsul se află, cred, în povestea lui Andersen „Hainele cele noi ale Împăratului”.  Patronilor le este teamă ca arhitecții să nu creadă despre ei că nu înțeleg: o acuzație pe care Le Corbusier a aruncat-o cu decenii în urmă în fața tuturor acelora care nu acceptau planurile sale de a demola vechile orașe și de a le umple cu beton și turnuri aproape identice. Pe scurt, reprezintă o lașitate morală și intelectuală care face lumea să se învârtă.

////////////////////////////////

 

CJ HOPKINS: A SCHIMBA RADICAL SOCIETATEA DIN CAUZA UNUI VIRUS ESTE O DEMENȚĂ , de Daniel Miller

DM: Identificați capitalismul global (sau „GloboCap”) drept personaj principal în această poveste. Există o altă școală de gândire, care se revendică de la James Burnham, care susține că nu mai trăim acum într-un sistem capitalist propriu-zis, ci într-o formă de managerialism, asemănătoare fascismului, deoarece reprezintă o fuziune între stat și corporații. Oricum ar sta lucrurile, ne putem întreba dacă acest sistem este acefalic și mecanic așa cum pare să sugerați dvs. La urma urmelor, elitele chiar se adună la Davos și pare greu de imaginat că nu plănuiesc să facă un profit împreună sau că nu au abilitatea de a face asta. Vorbiți de capitalismul global care „se restructurează pe sine”, dar, în fapt, nu este sistemul global restructurat de agenți individuali?

 

Marea Resetare este un plan manifest foarte îndrăzneț urmărit de o mână de oameni. Dincolo de acest nivel de comandă, un grup mult mai mare de cadre le implementează politicile. Acest grup pare în realitate ca și cum ar fi spălat pe creier. În ce măsură se hipnotizează unul pe altul și în ce măsură vorbim de indivizi complet conștienți care plutesc deasupra vârtejului? După cum spune Burroughs, „doar o mână de Senders știu ce fac, însă acești Senders de la vârf sunt cei mai răi și mai periculoși oameni din lume”.

 

În fine, deși capitalismul global este poate hegemonic, rămâne în continuare compus din diferite centre de putere care nu împărtășesc exact aceleași interese, mai presus de toate Rusia, China și Apusul. Fiecare dintre aceste zone, care cunosc la rândul lor subdiviziuni, au abordat „Noua Normalitate” în moduri diferite, Rusia fiind cea mai sceptică, China cea mai cinică, iar Occidentul cel mai alienat mintal. Uneori mă întreb dacă nu asistăm mai degrabă la horcăitul final al unui Occident plin de iluzii și muribund, decât la impunerea unei noi paradigme de guvern mondial.

 

CJH: Bineînțeles că există agenți individuali care pun în aplicare restructurarea capitalismului global. Sistemele sunt compuse și menținute în funcțiune de indivizi. Ceea ce încercam să sugerez este că acești indivizi sunt în esență interșanjabili pentru sistemul a cărui structură fundamentală și evoluție le forțează deciziile și acțiunile. Orice sistem ideologic este ca un teren de tenis sau tablă de șah. Stabilește un teritoriu și regulile conform cărora indivizii gândesc și acționează. Într-un turneu de tenis, jucătorii se schimbă, dar toți joacă tenis. Același lucru se petrece și cu mediul artistic. Nu poți cânta muzică folosind vopsea și nici nu poți picta cu un pian. Limbajul ne oferă o altă analogie fertilă. Oricine vorbește mai mult de o limbă își dă seama că structura limbii determină felul în care gândești, cum percepi și ceea ce ești în stare să exprimi.

 

Ar fi ușor dacă ar exista o mână de conjurați la vârful piramidei care pun la cale totul după un plan general. Atunci am putea lua cu asalt Bastilia, am decapita pe câțiva și am schimba din temelii lucrurile. E tentant să privim lucrurile astfel, deoarece la vârf sunt figuri ușor de identificat. Dar capitalismul global este o hidră. A decapita câțiva indivizi nu înseamnă altceva decât a înlocui unele capete cu altele. Iar Hidra rămâne Hidra.

 

În ceea ce privește trăsătura capitalismului global de a fi total, susțin acest punct de vedere. Vorbesc despre capitalismul global ca fiind în primul și primul rând o ideologie globală, și ca un sistem global economic și financiar în care fiecare națiune „dezvoltată” reprezintă o parte interdependentă, inclusiv China și Rusia, dar și țări „paria” precum Cuba sau Iran.

 

Suntem atât de obișnuiți în a gândi în termeni de state națiune care se întrec cu alte state națiune încât nu ne-am prins încă asupra faptului că ele nu mai reprezintă actorii principali. Bineînțeles că această competiție continuă, dar arată mai mult ca o competiție între corporații… o luptă pentru dominație în interiorul sistemului capitalist global, spre deosebire de lupta pentru puterea de a decide natura sistemului însuși. Această luptă s-a terminat acum, sau mai degrabă continuă diferit, sub forma unor insurgențe în interiorul sistemului, deoarece, așa cum aminteam mai înainte, nu mai există „exterior”.

 

DM: Această analiză, conturată pe baze marxiste, continuă să-și demonstreze utilitatea. Însă mă întreb dacă nu are și limite. În măsura în care afirmă un sistem total inexpugnabil, pare că rezistența este inutilă. Cu toate acestea, ați afirmat mai înainte despre posibilitatea de a obstrucționa Noua Normalitate înainte ca ea să se instaleze deplin. Cum ar putea să se petreacă acest lucru?

 

CJH: Am citit foarte mult Marx în tinerețe, dar și mulți alți filosofi, dar nu îmi dau seama ce este specific marxist în perspectiva mea. Nici nu cred că de aici se desprinde ideea unui sistem inexpugnabil. Niciun sistem nu este inexpugnabil. În cele din urmă, totul se prăbușește. Rămâne doar problema lui când și cum.

Cât despre obstrucționarea „Noii Normalități”, acest lucru se întâmplă deja și s-a petrecut de la bun început. Orice formă de totalitarism depinde de soldații de jos pentru a-și impune dictatele. Deși majoritatea populației occidentale a colaborat cu acest plan de la început, a existat o minoritate relevantă care s-a opus din start „Noii Normalități”. Ne aflăm într-un moment critic. Pe de o parte, opoziția ia amploare și chiar o mână de figuri publice proeminente care au tăcut în ultimul an simt că au libertatea de a critica sau cel puțin de a pune sub semnul îndoielii povestea Covid. Pe de altă parte, autoritățile par hotărâte să ducă mai departe schimbarea ideologică, în principal prin impunerea unui sistem de segregare patologizat. În acest moment problema este câți oameni vor continua să urmeze ordinele, odată ce faza de „șoc și uluială” s-a terminat.

 

Pică în sarcina noastră, a celor care ne-am opus de la bun început „Noii Normalități” să-i facem și pe alții, care au tăcut până acum, sa vadă demența planului, să ia atitudine și să nu se mai supună. Pentru asta, trebuie să încetăm a ne mai supune regulilor impuse de povestea oficială și să producem cât mai multe divergențe sociale prin asta. Practic, trebuie să demonstrăm prin acțiunile noastre că „Noua Normalitate” este o mișcare paranoică, totalitară și ideologică, fără niciun fel de bază în realitate, așa încât cei care i se supun să fie tulburați de acest fapt.

 

Așa cum am spus de nenumărate ori, indiferent ce este cu acest virus, nu avem nevoie din pricina lui de o „Nouă Normalitate”. Ideea că trebuie să restructurăm radical societatea umană din cauza unui virus, indiferent ce virus, este la modul literal o demență. Trebuie să-i determinăm pe cei obedienți față de „Noua Normalitate” să dea ochii cu nebunia acțiunilor și ideilor lor. S-ar putea să nu funcționeze, dar este singura noastră șansă.

………………………………………………

Daniel Miller: Serviciile de informații germane au inventat recent o nouă categorie de „extremiști” pentru a monitoriza orice persoană care pune sub semnul întrebării povestea oficială a așa-numitei pandemii. Dvs. continuați să publicați editoriale foarte incisive care fac tocmai asta. Credeți că vă monitorizează agenții de informații?

 

C J Hopkins: Cine știe? Probabil că nu, deoarece presupun că Bundesverfassungsschutz (Biroul federal pentru protecția constituției) are ținte mai importante de supravegheat. Nu sunt nici activist german nici organizator de proteste. Sunt doar un autor expatriat care scrie pe blog. Însă dacă avem în vedere gradul de paranoia și fanatism din Germania ultimelor luni, nu m-aș mira să mă aflu undeva pe la periferia radarului.

 

DM: A analiza ce s-a întâmplat în ultimele 15 luni reprezintă o problemă complexă, dacă avem în vedere cele două sfere intersectate, cea a psihologiei colective și cea a proiectului organizat, deliberat. Isteria generală a populației și conformismul funcționarilor de nivel mediu nu poate fi atribuit în mod plauzibil unui lanț direct de comandă, ci are legătură cu felul în care anumite grupuri de indivizi sunt recompensate în mod structural pentru a se supune autorității politice, nu să pună întrebări. În același timp, există un proiect psihologic sistematic și deliberat de a provoca isterie și de a genera obediență în vederea atingerii unor scopuri politice și economice bine definite. Până acum acest proiect a fost foarte eficient.

 

CJH:  Este o descriere a stadiilor preliminare din oricare sistem totalitar. Există întotdeauna o mică minoritate de agenți conștienți care mișcă lucrurile, dar succesul depinde în ultimă instanță de convertirea maselor la noua ideologie, sau pur și simplu de obținerea acceptului lor prin teroare cu propagandă și forță burtă. Am descris ultimele 12-14 luni ca faza 1 a „noii normalități”, faza de „șoc și uluială” într-un text recent. Dar scopul era de a-i face atenți pe cititori la ceea ce se întâmplă, nu să fac o analiză a componentelor implicate. Schimbări ideologice la scara unei societăți întregi, așa cum este cea pe care o trăim acum, sunt întotdeauna chestiuni foarte complicate, o combinație de elemente deliberate și altele organice. Elementele organice (i.e. manipularea maselor) par limpezi și familiare. Nu-mi dau seama cât de deliberate sunt elementele deliberate. Sincer să fiu, m-am concentrat mai mult pe opoziția față de ele decât pe analiza lor. Cred că ne aflăm într-un stadiu în care „Noua Normalitate” poate fi, dacă nu în întregime oprită, cel puțin serios mutilată, sau forțată să-și ajusteze traiectoria, astfel încât să rămână posibilități de rezistență. În ceea ce privește analiza și articularea structurii și dinamicii de putere în lumea noastră supranațională a capitalismului global, acesta este scopul meu mai amplu, pe care l-am încercat în articolele scrise până acum.

 

DM: Alunecarea spre totalitarism a luat avânt de ceva vreme. În ultimele zeci de ani și în special în ultimii câțiva ani am asistat la o eroziune de proporții a expertizei profesionale și a independenței în toate sectoarele politice cheie, iar în ultimii zece ani o corupție a limbajului care se aseamănă cu coruperea limbajului din Al Treilea Reich, analizată de Victor Klemperer. Epoca de dinainte de revoluția bolșevică din Rusia a fost caracterizată de o supraproducție a intelighenției, iar lucrul acesta s-a petrecut și în Occident. Astăzi, o dată cu milenialii, avem cea mai educată și cea mai săracă generație din Apus din ultimii 100 de ani.

 

CJH: Programul „Noii Normalități” este un pas gigantic în această direcție…

 

DM: Poate că așa-zisa „Mare Resetare” ar putea fi descrisă mai bine ca „Marea Accelerare”, dat fiind faptul că își propune să intensifice aceste megatendințe. Deja, digitalizarea, atomizarea și proletarizarea s-au intensificat în ultimele 14 luni. După cum ne spun: „nu vei avea nimic și vei fi fericit”. Ne îndreptăm deja spre „nu vei avea nimic”. De ce „vei fi fericit”, nu este imediat clar, dar poate ni se vor administra obligatoriu medicamente psihotropice, așa cum se întâmplă acum cu vaccinurile și pașapoartele. O întrebare care mă frământă este legată de motivațiile elitei în urmărirea acestor scopuri. Cred elitele în ceea ce spun sau este ceva pur și simplu instrumental pentru ele?

 

CJH: Oamenii sunt creaturi ciudate. Majoritatea dintre noi sunt în stare să „creadă” în lucruri în care nu cred de fapt, iar apoi să își schimbe opinia și să nu mai creadă în ele, imediat ce a face asta le convine. Pe mine mă interesează mai mult sistemele decât indivizii. Nu cred că există o încăpere de capitaliști la Davos sau la Bilderberg sau mai știu eu unde, care pun de o conspirație pentru a introduce următoarea fază a dominației mondiale. Cred că mai degrabă seamănă cu ceea ce Chomsky și Herman descriu în „Manufacturing Consent” referitor la media corporatistă și cenzură. Celor care se  află într-o poziție de putere în sistem nu trebuie să li se spună ce să gândească sau ce să facă. Ei știu ceea ce se presupune că ar trebui să gândească și ceea ce se presupune că ar trebui să facă, altfel nu ar fi în acele poziții. Au fost antrenați ani zile pentru a sluji sistemului, iar pentru a-și justifica și raționaliza slujirea fac tot ceea ce este nevoie să facă, iar asta include a „crede” în povestea oficială, oricare ar fi ea. Lucrul acesta rămâne valabil chiar și la cele mai înalte nivele ale sistemului, unde structura și nevoile sistemului generează „credințele” și „viziunea” celor aflați în pozițiile cele mai puternice.

 

Cât privește „Marea Resetare”, ea mi se pare a fi un alt pas major în procesul de consolidare și restructurare a capitalismului global care s-a desfășurat începând cu anii 90, când a devenit primul sistem ideologic global hegemonic din istorie. Când un sistem devine hegemonic global – și nu cred că ne dăm seama suficient ce înseamnă acest lucru – nu mai are adversari externi, deoarece nu mai există un „exterior”. Controlează întreg teritoriul. O dată ce s-a realizat acest lucru, sistemul trebuie (a) să se restructureze pe sine pentru a se adapta la supremația sa hegemonică, ceea ce reprezintă ceva cu totul diferit de lupta pentru supremație care a precedat-o, și (b) să identifice și să neutralizeze opoziția internă – din nou, pentru că nu mai există nicio opoziție externă. Nu contează în realitate cât de conștiente de acest proces sunt „elitele”. Evoluția sistemului o cere.

 

Dacă veți privi la istoria ultimilor 30 de ani prin aceste lentile, veți vedea cum capitalismul global se restructurează pe sine ca un sistem hegemonic fără adversari externi, și care-și neutralizează toate formele de opoziție internă. „Războiul contra Terorii”, „Războiul contra Populismului” iar acum această nouă și mult mai manifest totalitară formă de „societate” global-capitalistă nu sunt deloc surprinzătoare. Dimpotrivă, este tocmai la ceea ce te aștepți  din partea unui sistem global hegemonic nou instaurat.

…………………………………….

CJ HOPKINS: A SCHIMBA RADICAL SOCIETATEA DIN CAUZA UNUI VIRUS ESTE O DEMENȚĂ,de Daniel Miller

DM: Identificați capitalismul global (sau „GloboCap”) drept personaj principal în această poveste. Există o altă școală de gândire, care se revendică de la James Burnham, care susține că nu mai trăim acum într-un sistem capitalist propriu-zis, ci într-o formă de managerialism, asemănătoare fascismului, deoarece reprezintă o fuziune între stat și corporații. Oricum ar sta lucrurile, ne putem întreba dacă acest sistem este acefalic și mecanic așa cum pare să sugerați dvs. La urma urmelor, elitele chiar se adună la Davos și pare greu de imaginat că nu plănuiesc să facă un profit împreună sau că nu au abilitatea de a face asta. Vorbiți de capitalismul global care „se restructurează pe sine”, dar, în fapt, nu este sistemul global restructurat de agenți individuali?

 

Marea Resetare este un plan manifest foarte îndrăzneț urmărit de o mână de oameni. Dincolo de acest nivel de comandă, un grup mult mai mare de cadre le implementează politicile. Acest grup pare în realitate ca și cum ar fi spălat pe creier. În ce măsură se hipnotizează unul pe altul și în ce măsură vorbim de indivizi complet conștienți care plutesc deasupra vârtejului? După cum spune Burroughs, „doar o mână de Senders știu ce fac, însă acești Senders de la vârf sunt cei mai răi și mai periculoși oameni din lume”.

 

În fine, deși capitalismul global este poate hegemonic, rămâne în continuare compus din diferite centre de putere care nu împărtășesc exact aceleași interese, mai presus de toate Rusia, China și Apusul. Fiecare dintre aceste zone, care cunosc la rândul lor subdiviziuni, au abordat „Noua Normalitate” în moduri diferite, Rusia fiind cea mai sceptică, China cea mai cinică, iar Occidentul cel mai alienat mintal. Uneori mă întreb dacă nu asistăm mai degrabă la horcăitul final al unui Occident plin de iluzii și muribund, decât la impunerea unei noi paradigme de guvern mondial.

 

CJH: Bineînțeles că există agenți individuali care pun în aplicare restructurarea capitalismului global. Sistemele sunt compuse și menținute în funcțiune de indivizi. Ceea ce încercam să sugerez este că acești indivizi sunt în esență interșanjabili pentru sistemul a cărui structură fundamentală și evoluție le forțează deciziile și acțiunile. Orice sistem ideologic este ca un teren de tenis sau tablă de șah. Stabilește un teritoriu și regulile conform cărora indivizii gândesc și acționează. Într-un turneu de tenis, jucătorii se schimbă, dar toți joacă tenis. Același lucru se petrece și cu mediul artistic. Nu poți cânta muzică folosind vopsea și nici nu poți picta cu un pian. Limbajul ne oferă o altă analogie fertilă. Oricine vorbește mai mult de o limbă își dă seama că structura limbii determină felul în care gândești, cum percepi și ceea ce ești în stare să exprimi.

 

Ar fi ușor dacă ar exista o mână de conjurați la vârful piramidei care pun la cale totul după un plan general. Atunci am putea lua cu asalt Bastilia, am decapita pe câțiva și am schimba din temelii lucrurile. E tentant să privim lucrurile astfel, deoarece la vârf sunt figuri ușor de identificat. Dar capitalismul global este o hidră. A decapita câțiva indivizi nu înseamnă altceva decât a înlocui unele capete cu altele. Iar Hidra rămâne Hidra.

 

În ceea ce privește trăsătura capitalismului global de a fi total, susțin acest punct de vedere. Vorbesc despre capitalismul global ca fiind în primul și primul rând o ideologie globală, și ca un sistem global economic și financiar în care fiecare națiune „dezvoltată” reprezintă o parte interdependentă, inclusiv China și Rusia, dar și țări „paria” precum Cuba sau Iran.

 

Suntem atât de obișnuiți în a gândi în termeni de state națiune care se întrec cu alte state națiune încât nu ne-am prins încă asupra faptului că ele nu mai reprezintă actorii principali. Bineînțeles că această competiție continuă, dar arată mai mult ca o competiție între corporații… o luptă pentru dominație în interiorul sistemului capitalist global, spre deosebire de lupta pentru puterea de a decide natura sistemului însuși. Această luptă s-a terminat acum, sau mai degrabă continuă diferit, sub forma unor insurgențe în interiorul sistemului, deoarece, așa cum aminteam mai înainte, nu mai există „exterior”.

 

DM: Această analiză, conturată pe baze marxiste, continuă să-și demonstreze utilitatea. Însă mă întreb dacă nu are și limite. În măsura în care afirmă un sistem total inexpugnabil, pare că rezistența este inutilă. Cu toate acestea, ați afirmat mai înainte despre posibilitatea de a obstrucționa Noua Normalitate înainte ca ea să se instaleze deplin. Cum ar putea să se petreacă acest lucru?

 

CJH: Am citit foarte mult Marx în tinerețe, dar și mulți alți filosofi, dar nu îmi dau seama ce este specific marxist în perspectiva mea. Nici nu cred că de aici se desprinde ideea unui sistem inexpugnabil. Niciun sistem nu este inexpugnabil. În cele din urmă, totul se prăbușește. Rămâne doar problema lui când și cum.

Cât despre obstrucționarea „Noii Normalități”, acest lucru se întâmplă deja și s-a petrecut de la bun început. Orice formă de totalitarism depinde de soldații de jos pentru a-și impune dictatele. Deși majoritatea populației occidentale a colaborat cu acest plan de la început, a existat o minoritate relevantă care s-a opus din start „Noii Normalități”. Ne aflăm într-un moment critic. Pe de o parte, opoziția ia amploare și chiar o mână de figuri publice proeminente care au tăcut în ultimul an simt că au libertatea de a critica sau cel puțin de a pune sub semnul îndoielii povestea Covid. Pe de altă parte, autoritățile par hotărâte să ducă mai departe schimbarea ideologică, în principal prin impunerea unui sistem de segregare patologizat. În acest moment problema este câți oameni vor continua să urmeze ordinele, odată ce faza de „șoc și uluială” s-a terminat.

 

Pică în sarcina noastră, a celor care ne-am opus de la bun început „Noii Normalități” să-i facem și pe alții, care au tăcut până acum, sa vadă demența planului, să ia atitudine și să nu se mai supună. Pentru asta, trebuie să încetăm a ne mai supune regulilor impuse de povestea oficială și să producem cât mai multe divergențe sociale prin asta. Practic, trebuie să demonstrăm prin acțiunile noastre că „Noua Normalitate” este o mișcare paranoică, totalitară și ideologică, fără niciun fel de bază în realitate, așa încât cei care i se supun să fie tulburați de acest fapt.

 

Așa cum am spus de nenumărate ori, indiferent ce este cu acest virus, nu avem nevoie din pricina lui de o „Nouă Normalitate”. Ideea că trebuie să restructurăm radical societatea umană din cauza unui virus, indiferent ce virus, este la modul literal o demență. Trebuie să-i determinăm pe cei obedienți față de „Noua Normalitate” să dea ochii cu nebunia acțiunilor și ideilor lor. S-ar putea să nu funcționeze, dar este singura noastră șansă.

 

//////////////////////////////////

BALAURII APROAPE CĂ EXISTĂ, de Jonathan Pageau

A-i explica unui copil de patru ani icoana Sf. Gheorghe care omoară un balaur este fascinant. A-i explica unui copil de 10 ani aceeași icoană este un chin – „Bine, dar balaurii nu există, nu-i așa?”

 

Oare?

 

Când cineva îți spune că balaurii nu există sau că monștrii nu există, ce spune el mai exact? Când te uiți la icoana Sf. Gheorghe, care, în mod intuitiv, trebuie să fie una dintre cela mai plăcute de privit, se revelează un adevăr atât de profund încât, în pofida faptului că „balaurii nu există”, rămâne una dintre cele mai populare icoane, iar Sf. Gheorghe unul dintre cei mai iubiți sfinți.

 

Când spunem că „balaurii nu există”, de regulă ceea ce înțelegem prin „există” este un anumit lucru măsurabil și reproductibil. „Balaur” devine, astfel, un fel de specie zoologică, precum un cățel sau o pisică ce ar putea fi apoi separată într-o subspecie, înmulțită și modificată genetic. Dar a crede că doar astfel de categorii măsurabile „există” în lume nu este doar neadevărat în cel mai mare grad cu putință, dar ne oferă și o imagine a tiraniei mentale din epoca noastră științifică. Există oameni atât de orbi care cred în acest reducționism.

 

Ce ar fi dacă balaurii și monștrii în general nu sunt pur și simplu același gen de „lucruri” precum câinii sau merele? Cum ar fi dacă felul în care există un balaur are mai puțin legătură cu distincția dintre un tigru și un iepure și mai mult cu distincția dintre prieten și dușman? Distincția dintre prieten și dușman nu este un fenomen măsurabil și reproductibil, dar cu toate acestea este una dintre cele mai comune experiențe pe care o ființă umană le are. Un prieten este o categorie reală a existenței, dar nu exisă un prieten identificabil „zoologic”, adică nu pot indica din punct de vedere cantitativ  către cineva care poate fi cuantificat drept „prieten” pentru toată lumea, în același fel în care o pisică este o pisică pentru toată lumea. „Prieten” este o categorie a întâlnirilor umane. Și, într-o manieră similară, a întâlni un străin înseamnă a întâlni o persoană nedefinită, am putea spune nedecidabilul în formă umană. Aș dori să sugerez că un balaur și, pe un plan mai general, un monstru reprezintă categoria necunoscutului în lumea animală. În cele din urmă, un balaur este imaginea haosului, locul în care cunoașterea și categoriile își ating limitele.

 

Că balaurul este o imagine a haosului nu este ceva nou, fiind o idee avansată de gânditori din diverse spații de gândire, inclusiv de ortodocși. Dar de obicei este implicată ideea că balaurii sunt un fel de fabulă sau de metaforă. Eu susțin că balaurii există, sau, mai degrabă, aproape că există. Ei sunt la fel de reali precum un străin este real, real în feluri în care ne arată tocmai limitele existenței înseși. La fel cum noi putem să ne întâlnim cu un OZN sau cu un străin, la fel de bine ne putem întâlni cu un balaur. Și cred că povestea Sf. Gheorghe și multe alte povestiri tradiționale despre balauri sunt construite într-o manieră care ne ajută să înțelegem „ce” este un balaur. Acesta este motivul pentru care povestea Sf. Gheorghe rezistă, în pofida încercărilor tuturor distrugătorilor de mituri.

 

Dar trebuie să le acordăm creditul cuvenit și distrugătorilor de mituri. Așadar, acum, doar ca un experiment mental, să ne imaginăm un balaur care amenință un oraș și care îi mănâncă pe cei mici din acel oraș. Sf. Gheorghe vine și îl omoară.  Imaginați-vă acum un om de știință care vine cu toate instrumentele sale și face disecții. După câteva săptămâni de analiză și informații peer-reviewed,  omul de știință îi anunță prin intermediul unei reviste academice pe prostovanii din oraș că balaurul nu era un balaur, ci mai degrabă crocodili siamezi uriași care sufereau de elefantiazis și de rabie. Articolul este destul de lung, în fapt detaliază cum au ajuns crocodilii siamezi să aibă elefantiazis și rabie. Unii oameni de știință încep să discute asupra cauzei unor diformități iar curând după aceea cineva va ține o conferință în timp ce organizatorii vor publica o carte care prezintă diversele puncte de vedere asupra chestiunii expuse la conferință.

 

Întrebarea care se pune este următoarea: cine este mai real, balaurul sau crocodilii siamezi gigantici care suferă de elefantiazis și de rabie?  Crocodilii siamezi nu dau seama de experiența terifiantă a monstruosului, și, deși balaurul a fost disecat și domesticit într-un fel, experiența, povestea care și-a pus amprenta asupra însăși identității acelui sat o reprezintă întâlnirea cu balaurul.

 

De asemenea, ar fi absurd să rescriem categoriile noastre zoologice pentru a face loc categoriei excepționale de crocodili siamezi cu elefantiazis și rabie. Să rămânem la balauri.

 

În icoana Sf. Gheorghe, balaurul este înfățișat ca un hibrid imposibil între mamifere, reptile și păsări. După cum am explicat în altă parte, hibridul este haosul care apare pe limite, în spațiul dintre categorii, excepțiile. Este însăși experiența monstruosului. Straniul și excepționalul sunt categorii foarte importante, care includ multe taine spirituale. În Biblie și în tradiția noastră străinii pot fi pe ascuns fie îngeri, fie demoni. În povestea lui Avram, cei trei străini care vin la el sunt trei îngeri și o imagine a Sf. Treimi, dar în tradițiile legate de Nașterea Domnului, păstorul necunoscut care îl ispitește pe Sf. Iosif este un demon ascuns. Aceasta este natura ambiguului, poate ascunde ambele extreme.

 

Din păcate, într-o lume în care dictează doar categoriile taxonomice, nu există loc pentru ce este periferic și straniu. Toate lucrurile trebuie să se potrivească undeva. Aceasta a dus atât la permisivismul dement și la deschiderea unilaterală, cât și la identitatea totalitaristă a excluderii absolute, ambele caracterizând dualitatea modernă. Cele două extreme se generează una pe cealaltă și astfel nu pot decât să balanseze de la o extremă imposibilă la următoarea, fie încercând să dea seama de tot și să justifice fiecare excepție, fie încercând să pună o graniță absolută între noi și ei. Într-o astfel de lume nu există altă opțiune, orice lucru trebuie încadrat sau altfel vine briciul lui Occam care îl rade. Dar într-o lume în care există spațiu pentru balauri, ierarhiei naturale a ființei îi este permis să includă atât regula, cât și să lase un spațiu nedefinit pentru straniu și excepțional, chiar pentru monstruos. Acolo, balaurul aproape că poate exista. Cel puțin cât balaurul nu ne mănâncă odraslele. Și există unii dintre noi care acum încep să intuiască că balaurii au început să le mănânce copiii.

 

Din fericire, îl avem cu noi întotdeauna pe Sf. Gheorghe care ne protejează.

/////////////////////////////////////

 

DUMNEZEU ȘI ȘTIINȚA, de Clark Carlton

Aș dori să mă reîntorc la o problemă pe care am atins-o la începutul anului într-o serie de prelegeri cu privire la Ortodoxie și cultura modernă. Din moment ce relația dintre credință și știință este în această țară un subiect de conflict permanent, m-am gândit că ar fi o bună idee să ne aplecăm mai atent asupra subiectului.

 

Astăzi, aș dori să mă concentrez în principal pe definiția și pe scopul științei și să analizez legăturile cu doctrina filosofică a materialismului, care susține că materia – sau presupun că ar trebui să revizuiesc ușor formula și să spun „materia plus energia” – reprezintă singura realitate. Aduc în discuție această problemă deoarece una dintre cele mai întâlnite critici ale științei moderne, venită din partea lumii evanghelice, este că știința este materialistă. În aparență, acesta este un lucru rău. Este nevoie, ne spun ei, de o abordare științifică eliberată de materialism, o abordare deschisă la idei precum creația inteligentă („Intelligent Design”) și noilor cercetări în domeniu.

 

Cu toate acestea, astfel de critici, care pot fi întâlnite în cărțile lui Phillip Johnson printre alții, tind să treacă cu vederea o distincție fundamentală: există o diferență uriașă între materialism ca presupoziție metodologică și materialism ca presupoziție metafizică.

 

Iată despre ce este vorba. Știința studiază lumea materială. Metoda principală a științei este observația empirică.  Acum, rațiunea și matematică intră destul de repede în joc pentru a da seamă de aceste observații, dar asta nu schimbă de fel faptul că baza întregii științe moderne este observația. Știința se ocupă exclusiv cu ceea ce poate fi experimentat și/sau măsurat. Astfel, știința este materialistă din punct de vedere metodologic, deoarece se ocupă exclusiv de lumea materială. Când un fapt sau un eveniment material este observat, oamenii de știință încearcă să-i găsească o cauză materială. Asta fac oamenii de știință.

 

Din acest punct de vedere, știința creaționistă nu reprezintă nimic de acest gen. Știința nu are nicio cale de a determina pretenția că ceva din natură sau natura însăși a fost cauzată de ceva aflat în afara naturii. Nici creația inteligentă nu reprezintă știință. Voi admite totuși că anumite aspecte ale I.D. au implicații filosofice: conceptul de complexitate ireductibilă al lui Michael Behe, de pildă. Dar nici măcar asta nu este știință. Este o critică filosofică a metodei științifice însăși. Susține că există anumite lucruri în lumea noastră pentru care selecția naturală pur și simplu nu poate da seama – și sunt de acord cu asta, apropos – dar nu oferă un model alternativ. Și nu poate oferi pentru că un creator inteligent pur și simplu nu este testabil.

 

Dar dacă nu există un răspuns materialist la această problemă? Ce se întâmplă atunci? Ei bine, acela este momentul la care știința încetează să mai aibă valabilitate. Din moment ce știința este metodologic materialistă, ea este prin definiție limitată la universul material. Știința poate întreba „cum” în sensul în care întreabă care circumstanțe și acțiuni materiale au produs acest eveniment, dar nu se poate întreba „de ce?” într-un sens filosofic tare.

 

Știm desigur că oamenii de știință sunt rareori mulțumiți cu un asemenea orizont limitat. Pentru unii dintre ei, știința trebuie să întrebe „de ce?”. Ajunși în punctul acesta, am trecut granița dinspre știință către scientism, iar punctul de demarcație dintre cele două este tocmai adoptarea de către ultimul a materialismului ca presupoziție metafizică.

 

Carl Sagan și Richard Dawkins pot fi luați drept capete de afiș pentru un asemenea mod de gândire. Întreaga lor abordare a științei este modelată de presupoziția metafizică după care lumea materială este tot ceea ce există sau care poate exista. Astfel, teoria selecției naturale, de exemplu, nu descrie doar un proces mecanic prin care organismele se schimbă și evoluează, ci reprezintă cheia de înțelegere a întregii existențe biologice. Bineînțeles că nu ar mai trebui să adăugăm că nu există nimic cât de cât științific într-o astfel de abordare.  Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, care era între-un fel în căutarea lui Dumnezeu, a remarcat că dacă tragi o linie și spui „realitatea se sfârșește aici” faci o afirmație metafizică, chiar dacă susții că nu există nimic dincolo de linie. Știința ca știință trebuie să fie agnostică în toate aceste probleme, pentru că toate aceste probleme sunt dincolo de scopul său materialist.

 

Pentru ca să mergem mai departe cu exemplele, să ne gândim la Toma din Aquino. Mai toți am învățat la facultate despre cele cinci căi ale lui Aquinas pentru a demonstra existența lui Dumnezeu. În centrul argumentației sale se află ceva care a fost denumit între timp argumentul cosmologic în favoarea existenței lui Dumnezeu. Deși acest argument a devenit celebru datorită lui Toma, structura sa i se datorează în totalitate lui Aristotel. Iată versiunea „Reader’s Digest”: știm că un corp va rămâne în repaus dacă o forță exterioară nu va acționa asupra lui, astfel încât dacă un obiect fizic este mișcat, trebuie să fie mișcat de un alt obiect sau de o forță fizică.

 

Să luăm ca exemplu dominoul. Dacă piesele de domino se prăbușesc trebuie să existe un motiv sau o cauză: o pală de vânt care mișcă aerul, sau un alt obiect care a căzut, cum ar fi de pildă o altă piesă de domino. Dar care este tâlcul: indiferent ce a mișcat dominoul, acel ceva se afla el însuși în mișcare, altfel nu ar fi putut pune în mișcare piesele de domino. Astfel, spunem că piesa de  domino A a căzut iar asta a făcut piesa de domino B să cadă și ea. Dar rămânem cu întrebarea: ce a făcut să cadă piesa de domino A?

 

Putem merge astfel la nesfârșit teoretic, deși Aristotel spune că nu putem. În opinia sa, mișcarea trebuie să fi avut un început dincolo de care nu mai putem merge. Dar Primul Mișcător trebuie să aibă o caracteristică foarte specială. Primul Mișcător însuși trebuie să fie nemișcat, altfel vom fi nevoiți să întrebăm „ce sau cine l-a făcut să se miște?” Așadar, Primul Mișcător este Mișcătorul Nemișcat, iar acesta, adaugă Toma, un pic cam la repezeală după gustul meu, toată lumea știe că este Dumnezeu.

 

Principala problemă cu acest argument pentru a dovedi existența lui Dumnezeu este că nu toată lumea acceptă că regresia infinită este imposibilă. Mulți cosmologiști moderni susțin astăzi ideea unui univers infinit, iar această teorie nu pare să le dea niciun fel de nopți albe.

 

Acest argument totuși ne ajută să ne clarificăm subiectul. Majoritatea oamenilor trec cu vederea faptul că în contextul discuției purtate de Toma, argumentul cosmologic joacă un rol foarte precis. Toma nu răspunde obiecției „existența lui Dumnezeu este nenecesară deoarece putem explica lumea fără referință la Dumnezeu”. Dacă stați să vă gândiți, exact asta spun mulți ateiști moderni și entuziaști ai scientismului.

 

Adevăratul merit al argumentului lui Toma este să demonstreze că niciun sistem nu este auto-explicativ. Legile fizicii pot explica orice mișcare din cosmos, dar nu pot explica existența cosmosului însăși. Cu alte cuvinte, întrebarea care se ridică este: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Cu alte cuvinte, scopul argumentului este să demonstreze că răspunsul la întrebare nu poate veni din interiorul sistemului.

 

Rămânem, așadar, cu o dihotomie rigidă: fie lumea are un început care se află în afara lumii și este total neasemănător cu tot ceea ce există în lume – un Mișcător care mișcă lucrurile fără ca el să se miște – sau cosmosul a existat dintotdeauna într-o formă sau alta și va exista întotdeauna. Dacă prima variantă este adevărată, atunci trebuie să căutăm scopul existenței dincolo de știință. După cum a remarcat Wittgenstein, dacă există vreun înțeles al lumii, trebuie să rezide dincolo de lume. Pe de altă parte, dacă lumea nu are început, atunci nu poate avea nici înțeles. Doar este. Întrebarea „de ce?” nu este doar irelevantă, este fără sens. Nu se poate întreba.

 

Așadar, ajungem de unde am plecat. Știința se poate întreba „cum?”: cum s-au format uraganele? Cum se adaptează organismele la mediu? etc. Dar știința nu se poate întreba și cu atât mai puțin răspunde întrebărilor ultime: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Care este scopul vieții omenești?(…)

 

Și acum fie ca Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, prin mijlocirea rugăciunilor Sf. Inochentie din Alaska și a fericitului stareț Sofronie Saharov să ne miluiască pe noi toți și să ne primească în Împărăția Sa veșnică.

 

Traducere după transcriptul unei emisiuni realizate de Clark Carlton, accesibil aici.

https://www.ancientfaith.com/podcasts/carlton/god_and_science

///////////////////////////////////

FURTUNA CARE VINE, de CJ Hopkins

După câte se pare, GloboCap nu va fi fericit până când nu ațâță lumea la tulburări sociale peste tot – un război civil mondial de facto – de care are nevoie ca pretext pentru a impune noul totalitarism patologizat și a remodela ceea ce mai rămâne din societate într-un stat global polițienesc pseudo-medical. Spre acest obiectiv pare că ne îndreptăm. Și pare că ne îndreptăm cu o viteză criminală. Nu am vreun glob de cristal sau ceva asemănător, dar mă aștept ca situația să se înrăutățească în această toamnă și probabil va deveni și mai critică în viitorul apropiat.

 

Așadar, prieteni, vine furtuna. Se tot apropie de 16 luni încoace. Iar GloboCap ne bagă direct în mijlocul ei. Eu, și mulți alții ca mine, i-am urmărit dezvoltarea precum Centrul de Monitorizare a Uraganelor Totalitare (știți voi, ca acela din Miami, doar că în acest caz toți meteorologii sunt „conspiraționiști”.) Am dat în vileag toată propaganda, minciunile, manipularea statisticilor, anularea drepturilor constituționale, trupele de huligani ale Noii Normalități, cenzura corporatistă și toate celelalte elemente ale noii ideologii oficiale, precum și măsurile totalitare necesare pentru a o pune în aplicare.

 

Nu am muncit degeaba, dar nu am avut suficient succes încât să schimbăm direcția evenimentelor … direcție care a fost întotdeauna evidentă, direcție pe care fiecare mișcare totalitară trebuie să o ia pentru a-și atinge obiectivele. Nu poți remodela societăți întregi în sisteme cvasitotalitare fără tulburări sociale, haos, răzmerițe, război sau alte forme de cataclism. Spălarea pe creier este foarte bună, dar, de la un anumit punct încolo, trebuie să-i faci pe cei care rezistă noii „realități totalitare” să devină neguvernabili, astfel încât să-i strivești și să-i transformi în dușmani oficiali, ceea ce pare că se întâmplă acum.

 

GloboCap pregătește totalitarismul și ni-l zvârle în față. Aici, în Noua Germanie Normală, oficiali ai sănătății de rang înalt latră lozinci goebbelsiene precum „FĂRĂ LIBERTATE PENTRU NEVACCINAȚI” și „NEVACCINAȚII SUNT O AMENINȚARE PENTRU SOCIETATE”. Peste tot în Europa, inclusiv în Marea Britanie, unde „Ziua Eliberării” se apropie repede, sunt implementate sisteme pseudo-medicale de segregare socială. În Franța, Grecia și în multe alte țări, cei care refuză să fie „vaccinați” sunt dați afară de la muncă sau pedepsiți altfel. În SUA, unde Nevaccinații sunt, la rândul lor, segregați, brigăzi de haidamaci Noi Normali agresează familiile „reticente la vaccin” pentru a se conforma ideologiei oficiale.

 

Și așa mai departe… M-am săturat să citez fapte. Oricum, nu contează absolut deloc pentru marea majoritatea a Noilor Normali. După cum am tot spus în articolele mele anterioare, acești oameni și-au predat raționalitatea și s-au dizolvat într-o mișcare totalitară care a devenit „realitatea” lor perceptuală și socială, „sănătatea” lor depinzând de apărarea acestei povești, așa încât faptele nu contează absolut deloc pentru ei.

 

Iar voi știți deja faptele.

 

Da, voi. Noi. Ceilalți. Nevaccinații. „Negaționiștii Covid”. Nu sunteți atât de naivi să credeți că vreun Nou Normal taliban a citit până aici, nu-i așa? Nu au făcut-o. Dacă au dat din greșeală peste articol pe internet și din întâmplare au început să-l citească, creierul lor s-a închis la primul paragraf … la modul literal, neurologic, s-a închis. Și-au dat seama că e o amenințare la adresa „realității” lor și l-au șters instantaneu din conștiința lor, sau l-au denunțat la autoritățile abilitate, poate la FBI, la Bundesnachrichtendienst, sau Facebook, ori vreo altă corporație globală.

 

La asta s-a ajuns, prieteni … oamenii toarnă „crimele de gândire” ale altor oameni la corporațiile globale și agențiile de securitate ale „guvernelor democratice”, în speranța că le vor distruge sau periclita viețile, ori măcar să îi cenzureze, sau să nu mai existe în spațiul public.

 

După cum scriam în ultimul editorial, societățile noastre au fost divizate. Trăim în două „realități” reciproc ostile, o stare care nu poate merge la nesfârșit. Problema pentru noi (i.e. Nevaccinații) este că, probabil, reprezentăm undeva la 20-25% din populație, așa încât suntem copleșiți masiv de Noii Normali. Problema pentru Noii Normali este că suntem mult prea mulți pentru a ne băga la pușcărie sau a ne elimina cumva din societate.

 

Așadar, planul lor este de a ne face viața cât mai grea cu putință, de a ne segrega, de a ne stigmatiza, a ne demoniza, a ne agresa și intimida, a ne presa să ne conformăm cu orice prilej. Nu ne vor îmbarca în trenuri să ne trimită în lagăre. GloboCap nu sunt naziștii. Au nevoie să păstreze aparența democrației. Așa că sunt obligați să ne transforme în niște paria: „conspiraționiști anti-sociali”, „antivacciniști care dezinformează”, „suprematiști albi care neagă rezultatele alegerilor”, „potențiali extremiști violenți” și orice alte epitete le mai trec prin minte, astfel încât să fim prezentați ca niște ciudați periculoși și îndepărtați din societate într-o manieră în care să pară că ne-am exclus singuri.

 

Acest proces este deja în desfășurare și va deveni din ce în ce mai intens, ceea ce va conduce la tulburări sociale. „Nevaccinații” fanatici vor rezista. Din nou, nu suntem în Germania nazistă. Sunt mulți dintre noi care deja rezistă. Ne pot segrega, ne pot interzice să călătorim, ne pot trece sub tăcere protestele, ne pot cenzura, ne pot scoate de pe rețelele sociale, ne pot interzice conturile bancare, ne pot intimida în multe feluri, dar nu ne pot face să dispărem din societate. Așa că ne vor irita până ne vom ieși din fire. Până acum am arătat o disciplină incredibilă, dar în cele din urmă ne vom pierde răbdarea. Va fi urât, iar unii oameni vor suferi.

 

Ceea ce, bineînțeles, este tocmai ce dorește GloboCap. Nimic nu îi va face mai fericiți decât faptul de a ne vedea transformați în „extremiștii violenți” de care au tot pomenit fără nicio dovadă în ultimii cinci ani. Au o nevoie disperată să devenim „extremiști” înainte de a-i „îmbrobodi” pe mult prea mulți cu „dezinformările noastre”, cu „reticența la vaccin” și dezgustul general față de întregul program ideologic al capitalismului global.

 

Din păcate, cred că își vor vedea realizată dorința.

 

Ceea ce ne trebuie acum este o campanie organizată la nivel global, de nesupunere civilă non-violentă, însă nu ne vor da timp pentru asta. Ne vor tot presa, vor apăsa pe accelerație cu propagandă, cu absurdități, confuzie, cu reguli care se tot schimbă, cu isterie de masă, minciuni pe față, până când o vom lua razna în restaurante, în puburi, în școli, în mijloacele de transport în comun, iar locurile segregate social, ale Noilor Normali, vor fi vandalizate noaptea, sau și mai rău, vor apărea alte forme de „acțiune directă”.

 

Moment în care s-a terminat, pentru că ei au câștigat. Noi vom fi „extremiștii” de care au avertizat lumea, iar ei vor fi în stare să facă tot ce doresc cu noi, iar vechii noștri prieteni (acum Noi Normali) vor aplauda sau se vor uita în altă parte.

 

Sau poate că … nu știu, poate mă înșel. Poate că unii Noi Normali încă mai citesc acest eseu și își pot redobândi, în acest stadiu târziu, percepția. Poate că încă putem evita uraganul și implementarea totală a „Noii Realități Normale”. Știu ce vă gândiți. Credeți că sunt un idealist incurabil, dar să vă spun o mică poveste înainte de sfârșit.

 

L-am tot bâzâit sau agasat politicos pe Glenn Greenwald, pe care l-am respectat întotdeauna, să aibă mai mult curaj sau cel puțin să critice trăsăturile totalitare ale mișcării Noii Normalități. Glenn nu are nicio problemă cu povestea oficială și mi-a spus clar că nu îl interesează sub nicio formă să-și folosească abilitățile sale investigative pentru a chestiona povestea oficială. În pofida acestei poziții, l-am tot bâzâit și rugat politicos, în alte cazuri i-am cerut să posteze câteva vorbe critice, să pună câteva întrebări jurnalistice despre cea mai flagrantă campanie de propagandă din istoria campaniilor de propagandă oficială.

 

Am postat, de pildă, recent pe Twitter ceva despre aberațiile din Germania.

 

La scurt timp după – și sunt sigur că a fost doar o coincidență pentru că Glenn nu urmărește blogul meu – a pus pe Twitter o blasfemie din perspectiva Noii Normalități:

 

Așadar, se pare că este, în fapt, posibil încă să dai peste oameni care nu cred în povestea oficială Covid ca și cum ar fi Cuvântul lui Dumnezeu, să ridice vocea împotriva unor aberații sau pur și simplu să nu se comporte ca o mână de „Germani Buni”, slugarnici, fără minte, în timp ce prin fața lor defilează noua versiune de totalitarism.

 

Da, știu. Mă agăț de orice pai, dar am încrederea asta orbească în oameni. Pe deasupra, îmbătrânesc și nu mă încântă prea tare ideea de a mă lupta pe străzi, așa cum aș fi făcut-o în urmă cu 30 sau 40 de ani.

 

Ah, era să uit: tuturor prietenilor mei din Noua Normală Marea Britanie … să aveți o Zi a Eliberării minunată!

 

Traducere din engleză de la Consent Factory

 

CJ Hopkins este un dramaturg american laureat stabilit în Germania.

 

/////////////////////////////////////////

 

PRESA ȘI CAUZA PIERDUTĂ A BOLȘEVISMULUI, de William Anderson

În această săptămână, în urmă cu 100 de ani, Revoluția Bolșevică din Rusia a inaugurat un secol de crime în masă, foamete, execuții sumare a milioane de oameni, distrugerea unor instituții sociale milenare, războaie, o vastă rețea de lagăre ale morții, și eviscerarea libertății pentru o treime din planetă.

 

În opinia New York Times, ar trebui să jelim această perioadă trecută, cu toate speranțele ei pentru o viață mai bună.

 

Ați citit exact.

 

În ultimele luni, culminând cu centenarul momentului în care adepții lui Lenin și Trotsky au răsturnat Guvernul Provizoriu al Rusiei și au instaurat „puterea Sovietelor”, Times a publicat o serie de editoriale scrise de oameni care deplângeau „Cauza Pierdută” a comunismului și promisiunile ei. Am aflat cu această ocazie că bolșevicii erau niște părinți minunați, că femeile sub comunism aveau parte de sex minunat, că Mao a eliberat femeile atunci când nu le-a ucis, că bolșevismul a promovat un mediu impecabil și că ar trebui să fim cu toții comuniști dacă ne dorim un aer curat și pur (cu excepția faptului că țările din blocul comunist aveau o poluare mult mai mare decât țările din presupusul Occident capitalist poluat), și că entuziasmul revoluționar al comunismului ne poate purta spre un glorios viitor socialist.

 

Pe măsură ce parcurgi articolele, devine clar că pentru NYT, sfârșitul comunismului așa cum l-am cunoscut cu toții – cu excepția unor locuri marginale precum Coreea de Nord sau Cuba – a fost cu adevărat sfârșitul promisiunii pentru o viață mai bună, sfârșitul speranței de eliberare de sub sclavia capitalismului, sfârșitul statului care poate distruge în forță instituțiile umane de la căsătorie la religie, pentru a le înlocui cu pacea, dragostea și fraternitatea. Numai dacă…

 

Dacă ar fi să identificăm o temă comună în toate aceste ode închinate gloriei bolșevismului, aceasta ar fi că lumea a ratat oportunitatea de a instaura paradisul deoarece acei Mari Deținători ai Secretului au murit înainte de a putea să împărtășească lumii din prea plinul cunoașterii lor.

 

Of, numai dacă reacționarii germani nu ar fi ucis-o în 1919 pe Rosa Luxemburg, pentru că ea știa cum să pună socialismul pe roate. Numai dacă Trotsky ar fi triumfat în 1920, și nu Stalin. Numai dacă Lenin nu ar fi murit prematur din cauza complicațiilor unui atac cerebral. Numai dacă Mao nu ar fi avut boala Lou Gehrig și nu ar fi murit. Și așa mai departe…

 

Este de înțeles de ce editorii acestui ziar privesc acum comunismul ca o mare „cauză pierdută”, dacă avem în vedere sprijinul aproape lipsit de simț critic pe care NYT l-a oferit, în decursul istoriei, dictatorilor comuniști. Au mușamalizat foametea din Ucraina din anii ’30, au ascuns publicului procesele staliniste din aceeași perioadă, au avut un cvasi cult pentru Mao în China și Castro în Cuba. În opinia acestui ziar, omenirea a pierdut o șansă de a-și îmbunătăți condiția precară doar pentru că paria societății au dorit telefoane mobile, mașini rapide, mâncare bună și, da, libertate, în loc de a îmbrățișa eliberarea spirituală și intelectuală pe care comunismul a oferit-o.

 

Nu ar trebui să uităm că NYT a susținut, cu excepția nazismului, toate mișcările totalitare. Și oricum nicio persoană respectabilă nu vrea să-l susțină pe Adolf Hitler. Cât despre socialism, ce regim socialist sau comunist nu a sprjinit NYT și cârdul său de profesori universitari și jurnaliști, cel puțin la început? A fost de partea lui Hugo Chavez în Venezuela, de partea lui Daniel Ortega în Nicaragua și pentru o vreme, chiar de partea lui Pol Pot în Cambodgia. Ca de obicei, au susținut că însăși ideea de socialism își are originea în dreptate, așa că și dacă experimentele socialiste concrete au eșuat, dragostea de dreptate le cere oamenilor cinstiți să o susțină oricum.

 

(…)

 

Că tot veni vorba, aliații politici din Marea Britanie ai NYT, Partidul Laburist, nu doar că refuză să condamne baia de sânge și violența unui secol de comunism, dar unii dintre liderii săi au sărbătorit Revoluția Bolșevică cu toate grozăviile ei.

 

Apărătorii de azi ai socialismului, în cel mai bun caz, susțin că violența ce a însoțit aplicarea socialismului revoluționar a fost pur și simplu o greșeală nenecesară, ca și cum un regim politic ar putea, fără violență și cu fețe radioase, confisca proprietatea, închide bisericile, rechiziționa bunurile oamenilor. Oricum, după cum remarca în urmă cu trei decenii regretatul Tibor Machan, e nevoie de un Stalin pentru a-l implementa pe Marx.

 

Astăzi, vedem socialismul zâmbitor încarnat în persoana lui Bernie Sanders, care susține că vrea doar un socialism drăguț, fără sărăcie și fără stat polițienesc. Sanders, totuși, și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de formare politică ca un troțkist autodeclarat, iar dacă se identifică cineva cu Leon Trotsky, e musai să se identifice și cu metodele  folosite de acesta.

 

În același fel, editorialiștii de la NYT nu au privilegiul de a pofti la presupusele idealuri pure ale comunismului, dar să strâmbe din nas la milioanele de cadavre pe care liderii comuniști le-au lăsat în urma lor. Dacă implementarea unui principiu de organizare socială rezultă în foamete în masă, lagăre de concentrare, moarte și distrugere, nu este hazardat să presupunem că principiul de organizare în sine este falimentar moral. Mă îndoiesc că NYT și acoliții lor vor înțelege asta vreodată.

 

Articol apărut    pe mises.org

 

//////////////////////////////////////////

DRUMUL SPRE TOTALITARISM, de C.J. Hopkins

Oamenii se pot minți spunându-și că nu au văzut încotro se îndreaptă lucrurile în ultimele 17 luni, dar au văzut. Au văzut toate semnele prevestitoare. Semnele erau scrise cu litere mari și îngroșate, unele dintre ele cu o înfricoșătoare grafie germanică. Scria mare…

 

„ACESTA ESTE DRUMUL CĂTRE TOTALITARISM”

 

Nu vă voi arăta din nou toate semnele. Oameni ca mine le-au tot arătat și au vorbit despre ele în ultimele 17 luni. Oricine știe ceva despre istoria totalitarismului, cum transformă o societate într-o deformare monstruoasă a sa, a știut de la bun început ce este „Noua Normalitate” iar eu am trâmbițat împotriva ei peste tot.

 

Am urmărit cum Noul Normal schimbă societățile noastre în distopii paranoice, patologice și autoritare unde acum oamenii trebuie să-și prezinte „documentele” pentru a vedea un film sau a bea o cafea și să-și manifeste public conformismul ideologic pentru a intra într-un magazin sau aprozar.

 

Am urmărit cum Noul Normal transformă majoritatea maselor în gloate îmbătate de ură și isterice care acum îi persecută fără rețineri pe „nevaccinați”, „Untermenschen”-ii oficiali ai ideologiei Noua Normalitate.

 

Am urmărit cum Noul Normal a făcut exact ceea ce a făcut fiecare mișcare totalitară din istorie înainte. Am arătat fiecare pas. Nu o voi face din nou.

 

Totuși, voi arăta unde ne găsim acum și cum am ajuns aici … pentru istorie, ca oamenii care mai târziu vor zice că „habar nu aveam unde merg trenurile” să înțeleagă de ce nu mai avem încredere în ei și îi privim ca pe niște lași și colaboratori, sau chiar mai rău.

 

Da, știu că e dur, dar nu e un joc. Nu e o diferență de opinii. Establishmentul capitalist global implementează o nouă structură a societății, mult mai pe față totalitară. Abolesc drepturile noastre constituționale și umane, transferă puterea de la guvernele naționale și instituțille democratice spre entități globale care nu dau socoteală nimănui și care nu au niciun fel de responsabilitate față de vreo națiune sau vreun popor.

 

Este ceea ce se întâmplă… chiar acum. Nu e o emisiune TV. Este ceea ce se întâmplă.

 

Nu mai este momentul ca oamenii „să se trezească”. În acest moment ori te bați pentru ceea ce a mai rămas din acele drepturi și acea suveranitate, ori te predai „Noii Normalități”, cu alte cuvinte capitalismului globalist. Nu-mi pasă deloc ce părere ai despre virus sau despre variații sau despre „vaccinurile” experimentale. Nu este un argument abstract despre „știință”. Este o luptă … politică și ideologică. De o parte se află democrația, iar de altă parte totalitarismul. Alegeți o tabără.

 

În fine, am ajuns în acest punct și iată câteve tușe edificatoare:

 

Suntem în august 2021 și Germania a interzis în mod oficial demonstrațiile împotriva ideologiei oficiale „Noua Normalitate”. Alte întruniri publice, precum Christopher Street Day sunt permise. Scoaterea în afara legii a opoziției politice reprezintă o marcă definitorie a sistemelor totalitare. Este, de asemenea, o mișcare tipică pentru autoritățile germane, care le oferă pretextul de a-i mâna pe haidamacii Noii Normalități împotriva demonstranților.

 

În Australia, a fost chemată armata pentru a se asigura că oamenii respectă decretele guvernamentale … carantina și toate cele. Cu alte cuvinte, lege marțială de facto. O altă trăsătură definitorie pentru sistemele totalitare.

 

În Franța, proprietarii de restaurante și de alte afaceri care servesc „nevaccinați” vor fi de acum încolo închiși, ca și „nevaccinații”, desigur. Țapul ispășitor, demonizat și segregat, care se ascunde sub numele „nevaccinații”, se găsește în toate țările din lume. Franța este doar un exemplu extrem. Dezumanizarea și segregarea minorităților – în special a oponenților regimului politic – este o altă trăsătură clasică a sistemelor totalitare.

 

În Marea Britanie, Italia și Grecia, dar și în multe alte țări de peste tot din lume, această segregare socială pseudo-medicală este de asemenea introdusă, pentru a împărți societatea în „oamenii buni” (i.e. care se conformează) și cei „răi” (i.e. care nu se conformează). „Oamenii buni” au libertatea și sunt încurajați de autorități și de media corporatistă să-și dezlănțuie furia pe „nevaccinați”, să ceară segregarea noastră în lagăre, să ne amenințe pe față că ne vor ucide. O altă trăsătură clasică a sistemelor totalitare.

 

În acest punct am ajuns.

Nu am ajuns aici peste noapte. Iată câteva semne inconfundabile de pe drumul spre totalitarism, pe care le-am indicat în ultimele 17 luni.

 

Iunie 2020 … The New (Pathologized) Totalitarianism.

 

August 2020 … The Invasion of the New Normals.

 

Octombrie 2020 … The Covidian Cult.

 

Noiembrie 2020 … The Germans Are Back!

 

Martie 2021 … The New Normal (Phase 2).

 

Martie 2021 … The “Unvaccinated” Question.

 

Mai 2021 … The Criminalization of Dissent.

 

Iunie 2021 … Manufacturing New Normal “Reality“.

 

Iar acum, am ajuns aici, unde am tins de la bun început … direct spre Furtuna care se apropie, sau probabil la un război civil global. Nu e sfârșitul drumului dar sunt destul de sigur că ne apropiem de ultima tură înainte de finiș. Am senzația că va fi urât. Foarte urât. Extrem de urât. Aceia dintre noi care au luptat pentru menținerea drepturilor noastre și o aparență de democrație sunt copleșiți numeric, dar nu ne-am spus ultimul cuvânt … și suntem milioane, peste tot.

 

Așa că alegeți-vă o tabără, dacă nu ați făcut-o încă. Însă, înainte de a o face, poate aruncați o privire la istoria sistemelor totalitare, care dintr-un motiv sau altul, nu au funcționat niciodată, cel puțin nu pe termen lung. Nu sunt un filosof profesionist sau ceva asemănător, dar am impresia că s-ar putea să aibă ceva de-a face cu dorința irepresibilă de libertate a oamenilor și cu dorința lor a de a lupta pentru ea, uneori cu prețul vieții.

 

Iertare că am dat impresia de „Braveheart”, dar încerc să mă pregătesc pentru scenariul în care mâine voi fi snopit în bătaie de gealații Noii Normalități, așa că am devenit puțin … știți voi, emoționat.

 

Acum, însă, serios, alegeți-vă o tabără …sau tabăra vă va alege pe voi.

 

Articol tradus de la Consent Factory.

//////////////////////////////////////////

A PREFERA RATAȚII , de Theodore Dalrymple

 

Unii oameni sunt atrași de cei care au succes, dar eu prefer ratații. Mi se par mai atrăgători, mai numeroși și cumva mai umani decât oamenii de succes. Ne reprezintă rasa într-un fel în care omul de succes nu o poate face niciodată.

 

Cei fascinați de oamenii de succes sunt adesea parveniți sau cei care vor să facă impresie prin cunoștințele lor. Le plac oamenii de succes pentru a le spune celorlați că sunt intimi cu ei, și să se bălăcească în gloria acelora. Poate că există și un element de gândire magică în gustul pentru oamenii de succes: cred (deși nu ar admite, în fapt, că fac asta) că succesul este contagios, ca o boală infecțioasă.

 

Bineînțeles că și preferința pentru ratați trebuie explicată. Ratații sunt mai puțin amenințători decât oamenii de succes pentru imaginea noastră despre noi. Când ne întâlnim cu un ratat ne putem mângâia cu gândul că cel puțin noi suntem mai de succes decât el. Mai mult, este mai ușor să fim noi înșine printre ratați. Printre oamenii de succes, tindem să exagerăm propriile noastre realizări.

 

Eșecurile nu s-au ratat în mod necesar din cauza unei lipse de abilități. Nu asta le-a provocat ratarea, ci adesea o anumită ciudățenie a personalității, nu întotdeauna un defect, ci mai degrabă o virtute morală admirabilă, cum ar fi o lipsă de agresivitate, o absență a dorinței de a călca pe ceilalți, de care depinde succesul în multe domenii. Este adevărat că o parte de succes se obține pur și simplu printr-o strălucire personală, dar aceasta nu reprezintă o explicație decât într-o minoritate de cazuri. În spatele fiecărei mari averi se află o mare crimă, spunea Balzac. Iar dacă aceasta este o exagerare, rămâne totuși adevărat că în spatele multor oameni de succes a existat o mare parte de ticăloșii sau de mici acțiuni murdare. Cățăratul pe alunecoasa scară socială implică adesea o disponibilitate de a-i împinge pe alții în jos.

 

Niște evenimente recente din viața mea personală mi-au prilejuit aceste reflecții. Mai întâi am recitit, „Livada de vișini” a lui Chehov. Eșecul doamnei Ranevskaia și al fratelui său Gaev, care își pierd proprietatea moștenită, este provocat de frivolitatea lor ineficientă, dar cu toate acestea rămân figuri atractive. Și mai important, am aflat de moartea subită a unei femei pe care am întâlnit-o de vreo două sau trei ori, dar pentru care aveam o simpatie naturală datorită aerului ei blând de ratată.

 

Era cu câțiva ani mai tânără decât mine și, oricare ar fi fost lucrurile cu care a înzestrat-o natura, era clar că nu le folosise spre binele ei. Era obeză și mânca și bea prea mult. Nu era una dintre acele bețive gălăgioase și certărețe, ci mai degrabă una dintre acelea tăcute și insistente care nu lasă niciodată ca nivelul de alcool din sânge să ajungă la zero. Nu am stat să analizez dacă băutura îi provoca nefericirea, sau dacă lucrurile stăteau invers. Adesea, bețivii încurcă lucrurile, dar nu aș putea spune că așa stăteau lucrurile în cazul ei.

 

Nu avea copii, dar a fost căsătorită mult timp cu un bărbat la fel de blând, cu o carieră mediocră, cu atât mai mult cu cât fusese un cercetător strălucit în tinerețe. Bărbatul era isteț, dar nu ambițios, și în mod sigur nu era un carnasier. Fratele său, care avusese mult mai puțin succes la școală decât el, a fost un om de afaceri de succes și s-a îmbogățit. Deși primul frate nu era invidios, probabil că acest fapt nu a făcut altceva decât să-l facă să realizeze și mai tare eșecul său relativ. Făcea parte din marea masă a Omenirii care nu s-a ridicat la înălțimea potențialului.

 

Când am aflat de moartea sa prematură, cauzată în bună măsură de stilul de viață, am simțit ceva asemănător culpei supraviețuitorului. Obișnuiam să cred că acest concept era ceva artificial, parte din imaginația scriitorului, rezultatul încercării de a pune în cuvinte inefabilul. La început a fost aplicat, desigur, relativ puținilor supraviețuitori ai Holocaustului și în superficialitatea mea, mă întrebam de ce ar trebui să se simtă cineva vinovat că a scăpat de la o moarte îngrozitoare. Era aproape ca și cum ar fi simțit că trebuiau să fie omorâți, ceea ce este desigur absurd.

 

Dar, după cum mi-am dat seama la puțin timp după ce am lăsat în urmă tinerețea, omul nu este o mașină rațională; inima are rațiunile ei, de care rațiunea nu știe. Și de fiecare dată, când ni se întâmplă ceva nouă sau altcuiva, suntem mereu înclinați să întrebăm: „de ce mie?” sau „de ce nu mie?”

 

„De ce”-ul din întrebare nu cere un răspuns rațional sau empiric, ci altceva, mai adânc, ca și cum ne-am aștepta ca lumea să fie dreaptă, să împartă sau să rețină meritele ca și cum ar fi un desert. Iar când nu există un asemenea desert, noi – sau poate că ar trebui să spun eu – începem să fim nemulțumiți.

 

Niciodată nu am mai simțit vina supraviețuitorului, dar nici nu am cunoscut foarte mulți oameni de vârsta mea care să moară. Când au murit oameni care erau cu 70, 60 sau 50 de ani mai bătrâni decât mine, părea pur și simplu un proces natural: toată lumea știa că bătrânii mor. Dar când au început să moară oameni care aveau aproximativ vârsta mea – iar pe măsură ce am îmbătrânit au devenit din ce în ce mai mulți – am început să mă îngrijorez „de ce ei, și nu eu?” Ce am făcut ca să merit eu asta? Răspunsul a venit rapid: nimic. Așadar, în timp ce îmi dau seama de cauzele empirice care au dus la moartea cunoștinței mei, totuși încă simt o mică vină față de ea, ca și cum ar fi murit ca eu să trăiesc, ca și cum niște zei ar fi cerut un sacrificiu umane, și ea a fost cea aleasă, nu eu. Deși știu că e o prostie, cam asta simt.

 

A treia întâmplare care m-a condus la acele reflecții despre relativa atractivitate a succeselor și eșecurilor a fost o vizită la un frizer unde obișnuiesc să merg când ajung la Paris. Cred că are 40 de ani și un pic și deține propria afacere. E un pic cocoșat, fără îndoială ca urmare a meseriei. De asemenea, începe să chelească. Are origini magrebiene, și indiferent dacă s-a născut sau nu în Franța (cred că s-a născut) pare integrat perfect.

 

Unul din lucrurile care mi-au plăcut la frizeria lui, pe lângă apropierea de apartamentul meu, este faptul că nu pune muzică. Pentru mine e un semn că am de-a face cu un om de gust, rafinat și care știe să facă alegeri. Este surprinzător de greu să găsești o frizerie unde muzica – întotdeauna muzică pop, cu tot felul de comentarii stupide între melodii – să nu fie pompată ca un gaz toxic, iar pentru mine are în mare același efect ca al unui blender asupra legumelor. (Dacă întrebați proprietarul de ce pune muzică, va spune „pentru că le place clienților”. Dacă îi întrebați pe clienți dacă le place ei vor spune „nu”. În felul acesta toată lumea primește ceea ce nu dorește.)

 

Când nu are clienți, frizerul meu stă și citește ziarul. Este un om inteligent, deși nu educat la școală (cele două sunt departe de a fi sinonime, mai ales în lumea modernă). Are un aer ușor de ratat, nu neapărat nefericire, dar ceva melancolic, ca și cum viața și lumea ar fi prea mult pentru el.

 

Am ajuns când nu avea pe nimeni. Mi-a convenit, desigur. Și pe măsură ce mă tundea, am vorbit, cum era și firesc despre „Vestele Galbene”, mișcarea care la momentul acela a zguduit profund Franța și l-a umilit pe tânărul președinte, Emmanuel Macron.

 

„Sunt de partea lor. Îi înțeleg”, a spus frizerul, al cărui nume nu-l știu.

 

„Dar nu faci parte dintre ei, nu?”

 

„Nu, n-am fost niciodată activist. Și nu ajungi activist de la o zi la alta.”

 

Era clar că nu era activist și că nu fusese vreodată. Era mai ușor să ți-l imaginezi pustnic într-un deșert decât demonstrant agitând pancarte și împroșcat cu gaze lacrimogene.

 

„Nu cred că știu ce vor Vestele Galbene”, am spus.

 

„Vor mai mulți bani. Un salariu minim mai mare, salarii mai mari. Bani mai mulți, ca să trăiască cum trebuie.”

 

„Dar cum? De unde să vină banii?”

 

„Ei nu știu. Vor doar ca totul să se schimbe.”

 

După care, m-a întrebat care este salariul minim în Anglia. Mi-a fost rușine să recunosc că nu știu. „Nu foarte mult”, am spus, insuficient pentru a-l face pe cineva să muncească dacă primește ajutorul de șomaj. Problema e că dacă ridici prea mult salariul minim faci munca prea scumpă pentru ca mulți patroni să-și permită angajarea unor oameni.

 

„Deci, care e rezolvarea?”, l-am întrebat.

 

S-a gândit o clipă.

 

„Să câștigi la loto”, a spus zâmbind. După care s-a mai gândit puțin: „Sau să jefuiești o bancă.”

 

Am râs amândoi. Cu greu te-ai fi putut gândi la un bandit mai puțin pregătit pentru asta.

 

„Cred că rămân la ideea cu loteria. E mai sigur”, mi-a spus.

 

„Și dacă o să câștigi? Ce vei face?”

 

În mod ciudat, întrebarea l-a pus serios pe gânduri. A lăsat pentru un moment brațele în jos.

 

„Ce aș face? Aș cumpăra un apartament. Acum stau cu chirie.”

 

„Ai cumpăra în Paris?”

 

„Nu, într-un orășel de provincie, undeva mai liniștit.”

 

Ar avea de unde alege: sunt o mulțime de astfel de orășele în Franța, la fel de liniștite precum cimitirul. Cândva ele deserveau comunitățile de fermieri, dar fermele au fost preluate de agrobusinessuri, iar orășelele și-au pierdut rațiunea de a fi și s-au golit. Tinerii, în orice caz, pleacă imediat ce o pot face. Personal, îmi place Richelieu, orașul de baștină al cardinalului care, precum un dictator african care face să treacă autostrada prin satul natal și îi oferă și un inutil aeroport, i-a dat orașului grandoare. Dar astăzi este depopulat.

 

„Și apoi ce ai face?” În taină, bănuiam că ar sfârși deschizându-și tot o frizerie. Dar în loc de acest răspuns, frizerul meu, întocmai ca un bun psihiatru ce era, mi-a răspuns cu o întrebare.

 

„Tu ce ai face?”

 

Ce aș face eu? Nu am o vocație pentru lux abundent – nu-mi doresc să beau șampanie la micul dejun sau să fac baie în lapte de măgăriță – dar deși nu o duc rău, nu pot să spun că nu am anxietăți financiare, care au tendința să crească până la nivelul averii pe care o deții. Dar la modul foarte serios, habar nu aveam ce aș face, cel puțin nu mai mult decât știa interlocutorul meu. Am pierdut orice dorință aș fi avut de a face impresie în fața semenilor mei. Nu-mi doresc să întoarcă lumea capul după mine în timp ce conduc o mașină sport roșie lucioasă. Probabil că aș cumpăra cărți de colecție scumpe: dar la vârsta mea e caraghios să te apuci să colecționezi orice. Ar trebui să mă eliberez de ele nu să le acumulez.

 

Frizerul avea mai multe de câștigat de la loterie decât mine. La urma urmei, eu eram deja proprietar. Era ceva mișcător în dorința și ambiția sa modestă. Din câte-mi dau seama, nu avea vise de a trăi pe picior mare, dorea un loc care să fie al său; iar cu asemenea prețuri ca în Paris, era puțin probabil să-și vadă visul împlinit, oricât de tare ar fi muncit.

 

Un lucru e sigur, deși nu știu ce mare consolare e pentru el: aș fi stat mai degrabă de vorbă cu el decât cu președintele Republicii Franceze.

 

Eseu tradus de la New Englinsh Review.

 

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.

///////////////////////////////////////

 

ÎNTREBĂRI INTERZISE, de Anthony Esolen

Nu e ceva nou să spui că ideologia reprezintă un substitut pentru religie, un substitut meschin, grosolan și ruinător cultural. Dar este de asemenea un substitut pentru orice sistem coerent de gândire care pune problema realităților din jurul nostru, orice sistem plin de lucruri tranșante și sănătoase care rezistă reducționismului. Un băiat care stă pe marginea unui pod ca să scuipe în pârâu sfidează orice feministă, indiferent de timp. Un țăran care stă în mijlocul nopții ca să-și vadă vaca cum fată sfidează colectivismul. Dar cum îți pot da seama când ești condus de un tip special de nebun numit „ideologul”?

 

O să vă dau un singur indiciu. Este ceva mai mult decât faptul că răspunsul la întrebări este dinainte decis. Mai degrabă, este faptul că nu ai voie să întrebi foarte multe.

 

Nu poți veni cu o întrebare despre realitate sau despre credința creștină, pe care un sfânt important să nu o fi pus. Dar ideologul, deși pare plin de încredere în sine, ceva, un duh protector îi șoptește la ureche, că al său Kremlin e pe cale să se prăbușească. Următorul vânt ar putea să-l pună la pământ. De unde și groaza lui de întrebări.

 

Să vă dau câteva exemple.

 

„Dacă lumea ar deveni un pic mai caldă, de ce ar trebui să presupunem că acesta este un lucru rău? Milioanele de hectare de pământ bogat din Canada și Rusia nu ar deveni arabile? Iar în zonele temperate nu ar crește producția?”

 

Nu știu răspunsul la această întrebare. Ce încerc să subliniez este că această întrebare merită să fie pusă, dar nimeni nu o pune. Vikingii obișnuiau să cultive grâu pe coastele Groenlandei. Avem documente scrise și legale pentru a dovedi asta. A fost rău atunci în Groenlanda?

 

„Face prezența femeilor în armată, în special în unitățile de luptă, mai eficientă armata – mai susceptibilă să câștige rapid și decisiv războaiele, cu mai puține riscuri de deces și accidente? Cum ar fi acest lucru posibil, dacă femeile sunt copleșite de adolescenți la capitolul forță și viteză?”

 

Întrebarea a fost pusă, țin minte, în urmă cu 20 de ani, dar a fost ocolit răspunsul și astăzi nu mai poți pune această întrebare în armată fără riscul de a-ți pierde slujba. Dacă ești o figură publică și pui această întrebare vei deveni o rușine națională pentru că ești considerat misogin. Cu toate acestea, întrebarea trebuie pusă în mod clar. Poți avea propria politică. Nu poți avea însă propria biologie.

 

Sau propria natură umană. Camaraderia militară este generală și publică și aparține unui grup mic; erosul este exclusiv și privat. Erosul este mai puternic, pentru bine, în circumstanțele potrivite, pentru rău, în circumstanțe rele. Așadar, ce se întâmplă cu moralul atunci când erosul este introdus într-un grup mic în care ar trebuie să predomine camaraderia? Nu întreba.

 

Acum să trecem la imigrație. Cât de multe întrebări nu ai voie să pui! „Câți imigranți ar trebui să primim în fiecare an? Care este influența lor asupra salariului clasei muncitoare? Nu contează deloc cultura imigranților? Sunt unii imigranți dintr-o anumită parte a lumii mai puțin susceptibili să se gândească la ei ca fiind în primul rând americani?” Sunt întrebări firești. Presupun răspunsuri diferite în contexte diferite. Sunt întrebări despre lucruri reale. Pare imposibil să ai o politică în domeniu dacă nu le pui, cu excepția situației în care acea politică este una simplă: să vină toată lumea. Dar, dacă atunci când pui una dintre aceste întrebări, ești etichetat drept rasist, atunci ai de-a face cu o respingere a realității, tipică pentru un ideolog.

 

„Dacă genul este un construct social, cum se face că fiecare cultură umană din istoria lumii a dezvoltat la fel masculinitatea și feminitatea?” Nu întreba. Sau și mai bine: „Dacă nu există diferențe intrinseci între bărbați și femei, ce sens mai are să spui că ești un bărbat într-un corp de femeie sau o femeie într-un corp de bărbat?” Mă rănești – încetează sau te denunț la autorități. „Dacă este în neregulă ca vecinul tău să vorbească cu copilul tău despre sex fără știința ta, de ce ar trebui să fim mândri de faptul că un profesor le vorbește la 20 de copii despre asta, spunându-le aceleași lucruri?” Sau „ce cunoaștere specială despre sex ar putea avea profesorii de educație sexuală care să le ofere competența, ca să nu mai spunem nimic despre dreptul, de a-i sfătui pe copii în cele mai intime chestiuni?”

 

Vorbele sau ochii care clipesc neîncrezător îi pot face pe ideologi să dea iama la poliție. Nu putem întreba: „ce obiceiuri culturale au căpătat negrii americani încât să ajungă să o ducă atât de prost?” Sunt aceleași obiceiuri pe care le au și albii din clasa muncitoare, cu aceleași rezultate catastrofale. Cine e de vină? Încercați să sugerați că, natura umană fiind ceea ce este, există o vină care trebuie împărțită, iar atunci veți fi numit oricum rasist, deși nu ați spus nimic care să nu se aplice tuturor.

 

„Nu sunt cumva unele culturi mai interesante decât altele, mai demne de a fi studiate și emulate, prin aceea că au o desfășurare mult mai amplă? Nu este Atena lui Socrate o cultura mai importantă – nu mai bună moral, ci mai importantă – decât Islanda păgână sau decât America post-creștină?” Puneți această întrebare la școală și vă puteți lua adio de la carieră.

 

„Dacă ești tolerant, nu înseamnă atunci că tolerezi ușor ceea ce percepi a fi rău, că ești greu de jignit, că le acorzi celorlalți privilegiul îndoielii? Cum ar putea atunci să înflorească toleranța când toată lumea urmărește pe toată lumea pentru cea mai mică jignire?” Siberia, pregătește-te căci sosim.

 

Ar trebui să fim liberi să punem orice întrebare. Nu sunt un ideolog al democrației. Sufragiul universal? Să dezbatem. Economie laissez-faire? E clădită pe principii utilitariste pe care le resping. Laissez-faire sex? Clădit pe principii hedoniste și solipsiste pe care, de asemenea, le resping. Separația Bisericii de stat? Nu, mai degrabă separația guvernului de școală. Școală obligatorie? Pe cine ajută? Pe cine dezavantajează?

 

Să dezbatem. Să ne confruntăm cu realitatea. Dacă ești atât de sensibil încât simți că orice argument este o amenințare la adresa existenței tale, atunci nu ai ce căuta într-o dezbatere. Locul tău este într-o cameră capitonată. Noi, restul, nu avem ce căuta acolo.

 

////////////////////////////////////

ZGÂRIE-NORII DE AZI RĂNESC CERUL ȘI STRADA, de Sir Roger Scruton

De ce ne displac zgârie-norii moderni? Mă rog, cel puțin celor mai mulți dintre noi.

 

Arhitecții, ca și criticii din revistele de arhitectură la modă, ne spun o altă poveste: aceste clădiri – cum ar fi, de pildă, recent construita clădire LinkedIn din San Francisco – sunt o expresie a vremurilor în care trăim, sunt pline de energia și impertinența societății Internetului, simbolizează prezența tinereții în structura decadentă a trecutului, și… Ei bine, puteți completa voi golurile. Țineți doar minte să folosiți cuvintele cheie – vibrant, stimulator, provocator, inovativ – și veți reuși să produceți un eseu impecabil de critică arhitecturală, bun chiar și pentru cea mai lucioasă revistă.

 

Dar tocmai aceste cuvinte cheie oferă răspunsul adevărat la întrebarea mea. „Inovativ”, de pildă: nu este aceasta o descriere perfectă a marginilor clădirii LinkedIn, care nici nu se înmoaie pentru a se potrivi cu vecinii nici nu se retrag din linia străzii, ci pur și simplu taie și lovesc fără milă în drumul său spre dominație? Asta ne dorim de la o clădire de proporții aflată în centrul unui oraș care a fost cândva frumos? „Stimulator”, „vibrant” și alte clișee folosite de mileniali: chiar ne dorim să trăim printre clădiri cu astfel de caracteristici?

 

Gândiți-vă la vechiul centru al Bostonului: nu există nimic stimulator, doar fațade tăcute, cuviincioase, stând una lângă alta ca într-o conversație, simboluri ale unei lumi împăcată cu ea însăși – cu excepția, desigur, a Primăriei din Boston, ridicată în anul 1968, o bucată de beton vibrantă care a împrăștiat peste tot în jurul ei un val de nemulțumire.

 

Observatorii obișnuiți nu își doresc un caracter inovator, ci o linie caldă și rezervată, turnul vesel și fațada cuviincioasă. Priviți la prima generație de zgârie nori și veți descoperi astfel de lucruri din abundență. Turnul încântător al Clădirii Chrysler din New York, de pildă, nu asaltează cerul ca un pumn furios, ci stă mândru deasupra orașului, precum clopotnița unei catedrale, perforând cerul, dar având grijă să își repare vina. Acei zgârie nori din trecut urmăreau linia străzii, astfel încât marginile lor nu își îmbrânceau vecinii la o parte, ci pur și simplu se înălțau deasupra lor, făcând loc la nivelul străzii. Iar întâlnirea dintre clădire și stradă nu era, cum se întâmplă frecvent astăzi,  o orizontală abruptă, ca o bucată de beton care îți cade pe deget, ci o colecție de coloane și arcade, un labirint încărcat de „bine ai venit”, care se amesteca cu porțile și ferestrele de peste drum.

 

Învățăm de la acei zgârie nori din trecut că înălțimea unei clădiri nu o separă în sine de oraș. Există puncte critice unde clădirea și orașul se întâlnesc și unde se cer cu precădere mai degrabă bune maniere decât nerăbdare în așteptarea caracterului inovator. Aceste puncte critice sunt în număr de trei: linia cerului, linia străzii și ordinea verticală care le unește.

 

Studiați cu atenție aceste lucruri și veți descoperi rapid un răspuns la întrebarea mea. Zgârie norii moderni nu au o linie a cerului: doar un pumn bont aruncat deasupra orașului, fără grație sau politețe. Nu au o fațadă la linia străzii, ci doar o deschidere undeva, marcată, în cazul în care este marcată, de un logo țipător, și înconjurată de oțel și sticlă lipsite de personalitate. Iar cele două extremități nu sunt unite împreună sub nicio formă care să aibă cât de cât sens, din moment ce singurele linii verticale sunt marginile tăioase și paralizante ale clădirii, fluturate ca niște amenințări la adresa clădirilor de pe cealaltă parte. Susul și josul nu sunt altceva decât primul și ultimul dintre o mulțime de rafturi, producând un efect de orizontale aglomerate, în care orice ordine verticală – orice postură reală față de oraș – se pierde într-o viziune a nimicului.

 

Traducere din engleză de la The American Conservative.

////////////////////////////////

CU PAȘI REPEZI SPRE SĂLBĂTICIE, de Joseph Sobran

Pe la începutul secolului al XIX-lea un negustor de sclavi pe nume Theophilus Conneau a ținut un jurnal al experiențelor sale din Africa. Odată a fost martor la un dezmăț canibal, în care un trib tortura și mutila, inclusiv prin castrare și decapitare, un alt trib pe care îl cucerise.

 

Conneau a fost impresionat în specal de ferocitatea femeilor din tribul cuceritor, care erau fericite să se afle în fruntea îngrozitoarei sărbători, având trupurile goale decorate cu cretă și vopsea. Matroana șefă „avea un bebeluș scos din burta mamei sale…pe care îl arunca sus în aer și îl prindea în cuțitul său” înainte de a-l mânca.  În timpul ritualului, aceeași femeie era „împodobită cu un colier făcut din părți genitale masculine” în timp ce „aduna într-o tigvă creierii din trupurile decapitate”.

 

Astfel de practici poate că nu sunt o justificare pentru colonialismul european, dar ne ajută să explicăm de ce europenii credeau că aduc civilizația în astfel de locuri sălbatice. După cum remarca G.K. Chesterton, a deplânge aroganța omului alb nu ar trebui să însemne idealizarea băștinașilor cuceriți. În opinia aceluiași Chesterton, canibalismul nu era o practică primitivă, ci una foarte decadentă.

 

Canibalii nu își satisfăceau apetitul fizic, cum fac animalele carnivore, ci se delectau cu o răutate specific omenească – sau diabolică. Istoricul Francis Parkman descrie cum indienii iroquezi, după ce au capturat o ceată de algonquini, i-au pus pe foc și le-au mâncat copiii „în fața mamelor disperate, ale căror țipete, rugăminți și încercări înnebunite de a rupe frânghiile cu care erau legate au fost primite cu bătaie de joc și râsete”.

 

Bătaia de joc la adresa victimelor suferinde era parte din distracție. Chiar esența ei. Leul nu bucură de prada sa alături de o gașcă de feline care țipă de bucurie la vederea agoniei unei antilope dezmembrate.

 

A produce și a fi martor la tortură pentru amuzament este o plăcere exclusiv umană. În cazul canibalilor africani, ar fi o scuză neglijabilă a spune că acel copil nenăscut era doar un „fetus” și ca urmare nu era în „întregime om”, după cum argumentăm azi. Femeia care l-a ucis îl privea evident ca pe un om, ceea ce era mai mult sau mai puțin exact ideea orgiei.

 

A mânca un fetus s-ar putea să șocheze drept un act un pic indecent chiar și National Abortion Rights Action League. Societatea noastră iluminată încă mai păstrează unele inhibiții iraționale, care s-ar putea totuși să fie aruncate peste bord la fel ca multe alte tabuuri. Omul occidental (inclusiv femeia occidentală) a învățat să justifice avortul, chiar dacă nu încă să se bucure de el. Se mai poate sesiza încă o anumită reținere nervoasă și clinică asupra subiectului.

 

Dar facem progrese. Este deja posibil să cumpărăm copii avortați și părți ale corpurilor lor de la cei care fac avorturi. Se găsesc mereu noi utilizări. Cu timpul poate învățăm să ne relaxăm și să descoperim potențialul pentru distracție, umor și chiar apetit pe care ni-l oferă.

 

În isteria anti-nazistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial printre învingători, s-a vehiculat că germanii făceau săpun și abajururi din grăsimea și pielea evreilor uciși. Astfel de povești au fost demontate azi ca mituri. Dar ne obișnuim cu practici similare, sub garanția faptului că materiale necesare sunt prelevate înainte de naștere. Merită amintit că faimosul doctor nazist Josef Mengele, după fuga în Africa de Sud, și-a câștigat existența în calitate de ceea ce am numi astăzi „furnizor de servicii de avort”.  Pentru câțiva ani Dr. Mengele, deși nebăgat în seamă și neapreciat, a oferit o legătură vie între epoca nazistă și cea liberală.

 

Dovedim din nou că oamenii se pot obișnui cu orice, inclusiv cu practici considerate dezgustătoare de străbunii lor, câtă vreme acele practici sunt introduse gradual și sub acoperirea unor eufemisme la îndemână. Probabil că primii canibali erau cumva rușinați de gusturile lor și au trebuit să descrie banchetul lor cu o anumită grijă – „bucătărie alternativă” sau ceva de genul acesta – până când contemporanii lor au devenit mai deschiși la minte și receptivi față de noile idei.

 

În cele din urmă, practica s-ar putea să devină atât de acceptată încât oamenii să se bucure de ea fără să dea explicații, și în fapt cu o bucurie fără remușcări.

 

Astfel se întâmplă lucrurile? Nu știu. Doar bănuiesc. Dar s-ar putea să fim pe cale să aflăm.

 

Volumul de eseuri „Evul Întunecat, Noua Moralitate” de Joseph Sobran a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici. https://contramundum.ro/produs/evul-intunecat-noua-moralitate-joseph-sobran/

 

 

/////////////////////////////////////////

10 MITURI DESPRE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ DEMONTATE ÎNTR-UN MINUT,

de James Corbett

Mitul 1. Pământul se încălzește!

 

Care este perioada de timp luată ca referință? 16 ani? 2000 de ani? 10.000 de ani? 420.000 de ani? 65 de milioane de ani?

 

(Răspuns: niciunul dintre cele de mai sus)

 

Mitul 2. Anul acesta a fost cel mai călduros din istorie!

 

Lucrul acesta s-a întâmplat după sau înainte ca NASA și NOAA să modifice informațiile istorice despre temperaturile înregistrate de-a lungul timpul pentru a arăta că ultimii ani sunt mai călduroși?

 

Mitul 3. 97% dintre oamenii de știință sunt de acord în privința încălzirii globale?

 

Vreți să spuneți 97% din cei 77 de oameni de știință într-un sondaj online neștiințific?

 

Mitul 4. Nivelul mărilor este în creștere!

 

Da…cu o medie de 17 cm pe secol.

 

Mitul 5. Uraganele s-au înmulțit!

 

Uraganele care au lovit teritoriul american sunt la cea mai scăzută intensitate din ultimul secol. (Bonus: Energia Acumulată a Cicloanelor este la cel mai scăzut nivel din ultimii 30 de ani.)

 

Mitul 6. Dar…urșii polari!

 

Populația de urși polari a crescut de cinci ori în ultimii 60 de ani iar USGS admite că numărul lor se apropie de „maxime istorice”.

 

Mitul 7. „Climategate” a fost publicitate și a fost demontat.

 

Un organism britanic independent (The UK Information Commissioner) a descoperit că oamenii de știință implicați în scandal au încălcat legea prin ascunderea unor informații față de public.

 

Mitul 8. Modelele prezic o creștere a temperaturii de peste 2 grade în acest secol.

 

Și aceleași modele au supraestimat încălzirea cu 400% în ultimii 15 ani.

 

Mitul 9. Vremea nu este climă.

 

De fapt, este. Și asta este adevărat și când este cald afară.

 

Mitul 10. Scepticismul legat de încălzirea globală este o conspirație foarte bine finanțată.

 

De fapt, exact contrariul. Industria încălzirii globale a produs peste 140 de miliarde de dolari în fonduri guvernamentale, o piață de certificate verzi de 315 miliarde și este așteptată să genereze încă 10 trilioane de investiții guvernamentale în deceniile următoare.

 

Articol tradus din engleză de la https://www.corbettreport.com/10-climate-myths-debunked-in-60-seconds/

 

Cartea „Ghidul Incorect despre încălzirea globală și ecologism” de Christopher Horner a apărut la Editura Contra Mundum.

 

/////////////////////////////////////////

OCCIDENTUL ȘI-A PIERDUT VIRTUȚILE, de Paul Kingsnorth

În urmă cu un secol, în vremea Marelui Război, Oswald Spengler scria că „lumea occidentală, fără excepție, se află sub influența unei imense iluzii optice”. Declinul Occidentului, marea, ambițioasa și poetica teorie a decăderii apusene – în opinia sa, demult începută la momentul în care el scria – și-a avut adepții, detractorii și imitatorii săi de atunci încoace. În ultimii ani, a cunoscut, de asemenea, o renaștere.

 

Declinul se simte în aer, unde se amestecă fumul de la pădurile care ard în Grecia și scenele șocante din Afganistan. Mare parte din ceea ce a scris Spengler cu privire la disoluția Occidentului – despre care el a prezis că va deveni complet evidentă în secolul al XXI-lea – s-a dovedit a fi profetic și nici măcar nu auzise de schimbările climatice sau de talibani. Trebuie să ai o voința tare puternică – genul pe care o admira bătrânul Oswald – pentru a nega acest lucru, în timp ce națiunile se dezintegrează mânioase.

 

Dar ce este „Occidentul”? Depinde ce trib întrebi. Pentru un liberal, Occidentul este „Iluminismul” și tot ceea ce a urmat – democrație, drepturile omului, individualism și duetul dinamic „știință și rațiune”. Pentru un conservator, ar putea însemna un set de valori culturale: atitudinile tradiționale față de viața de familie și identitate națională, și probabil un sprijin consistent pentru piața liberă și capitalism. Pentru genul de stângist postmodern care domină în prezent cultura, Occidentul – presupunând că admite existența lui – este în mare parte o fațadă pentru colonialism, imperialism, rasism și alte grozăvii despre care auzim zilnic pe canalele oficiale.

 

Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare este de asemenea ceva destul de recent. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, stângismul, conservatorismul și imperiul. Este în același timp un amestec mult mai simplu, mai vechi și mult mai complex decât orice ar putea oferi fiecare dintre acestea. Este rezultatul aducerii împreună a oamenilor din întreg continentul, în decursul secolelor, de către o anumită poveste religioasă.

 

„Nu a existat niciun fel de organizare unitară a culturii apusene cu excepția Bisericii Creștine”, a explicat istoricul medieval Christopher Dawson în „Religia și Ascensiunea Culturii Apusene”, carte scrisă la puțină vreme după cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

„În spatele modelului mereu schimbător al culturii occidentale a existat o credință vie care i-a dat Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în pofida tuturor conflictelor, diviziunilor și schismelor sociale care i-au marcat istoria.”

 

Cu alte cuvinte, „Vestul” s-a născut din relatarea acelei povești sfinte – o grădină, un măr, o cădere, o înviere – care a modelat fiecare aspect al vieții: organizarea săptămânii de lucru; ciclul anual al sărbătorilor și zilelor de odihnă; plata taxelor; datoriile morale ale indivizilor; atitudinea față de vecini și străini; obligația milosteniei; structura familiilor; și cel mai important, o imagine cuprinzătoare a universului – structura și înțelesul său și locul nostru în el.

 

Pe scurt, Vestul era creștinismul. Dar creștinismul a murit. Dacă trăiești acum în Apus, trăiești printre ruinele sale. Multe dintre ele sunt în continuare splendide – catedrale intacte, concerte de Bach – dar până la urmă sunt ruine. Iar când o cultură veche clădită în jurul unei ordini sfinte moare, va urma un cutremur îndelungat în fiecare domeniu social, de la politică până la sufletul omului. Forma oricărui lucru și instituții – familie, muncă, atitudini morale și existența însăși a moralei, conceptele de bine și rău, moravurile sexuale, perspectiva asupra banilor, a odihnei, a muncii, a naturii, a corpului, a neamurilor, a datoriei – vor fi la cheremul oricui. Bine ați venit în 2021.

 

În urmă cu 40 de ani, filosoful Alasdair Macintyre a susținut în lucrarea devenită clasică „După virtute” că însăși noțiunea de virtute va deveni în cele din urmă de neconceput, odată ce sursa din care a provenit va fi îndepărtată. Dacă viața umană va fi privită ca neavând un sens mai înalt, atunci va fi imposibil să pici de acord asupra înțelesului „virtuții” sau să înțelegi de ce ar trebui să însemne ceva.

 

Dascălul favorit al lui Macintyre era Aristotel, nu Iisus, dar critica pe care el o face Iluminismului și predicția sa cu privire la eșecul întregului proiect iluminist se baza pe o înțelegere foarte limpede a viziunii mitice a creștinismului medieval – și a umanismului parțial, gol și ultraraționalist cu care filosofii iluminiști au încercat să o înlocuiască. Macintyre credea că acest eșec era deja foarte evident, dar societatea nu-l poate vedea deoarece monumentele vechii ordinii sfinte erau încă în picioare, precum statuile romane, după ce legiunile au plecat.

 

Pentru a ilustra teza sa, Macintyre a folosit exemplul tabuului. Acest cuvânt a fost pentru prima oară descoperit de europeni în jurnalele Căpitanului Cook, în care povestea despre experiențele sale din Polinezia. Macintyre explică:

 

„Marinarii englezi au fost uimiți în fața a ceea ce lor li se părea a fi niște moravuri sexuale laxe ale polinezienilor și au fost și mai uimiți să descopere contrastul sever față de prohibiția riguroasă asupra mâncatului împreună a bărbaților și femeilor. Când au întrebat de ce bărbații și femeile nu aveau voie să mănânce împreună, li s-a spus că această practică este tabu. Dar când au persistat și au încercat să afle ce înseamnă tabu, nu au primit mai multe informații.”

 

Cercetările ulterioare au sugerat că polinezienii înșiși nu știau nici ei prea bine de ce existau aceste prohibiții; și chiar așa, când tabuurile au fost abolite cu totul în anumite părți din Polinezia, câteva decenii mai târziu, nu au urmat imediat niște consecințe evidente. Decurge de aici că erau absurde de la bun început?

 

Nu chiar. Macintyre ne reamintește că la început tabuurile erau „încastrate într-un context care le dădea inteligibilitate”. Dar odată ce sunt desprinse din acel context „dintr-odată sunt susceptibile să apară ca un set de prohibiții arbitrare”, în special „când acele credințe din spate, în lumina cărora regulile de tabu au fost inițial înțelese, nu doar că au fost abandonate, dar au fost și uitate.” Odată ce societatea atinge acel stadiu în care uită rațiunea pentru care a instituit tabuul, e suficient să cadă o piesă pentru a se dărâma întreg edificiul. Potrivit lui Macintyre, acest stadiu a fost deja atins în Apus.

 

Când un astfel de aranjament social este distrus, cu ce este înlocuit? Când tabuurile au fost abolite în Polinezia, susține Macintyre, s-a creat un neașteptat „gol moral”, care a ajuns să fie umplut cu „banalitățile misionarilor protestanți din New England”. În cazul acesta, un anumit creștinism și-a făcut locul prin breșa creată de moartea unei povești sacre. Sfârșitul tabuurilor nu a adus vreo „libertate” abstractă; mai degrabă, a eviscerat cultura de inima sa. Acea inimă, dacă e să fim drepți, încetase să mai bată de ceva vreme, dar acum că arhitectura formală a  dispărut, s-a creat un spațiu gol care aștepta să fie umplut – iar natura are oroare de vid.

 

Îmi pare că noi în Occident am ajuns în acest punct. Începând cel puțin cu anii 60, tabuurile noastre s-au prăbușit, și doar în ultimii ani multe din monumentele care mai supraviețuiau au fost puse – adesea la modul literal – la pământ. Creștinismul a expirat de-a lungul secolelor din cauza unui număr de motive complexe, dar nu a fost distrus de un dușman extern. Nicio armată agresivă nu a pătruns în Europa și ne-a convertit forțat la o credință rivală. Nu. Noi am dezmembrat povestea din interior. Ceea ce a înlocuit-o nu a fost o nouă ordine sfântă, ci o negare a faptului că există așa ceva.

 

În „După virtute”, Macintyre explică ce a urmat. Proiectul Iluminismului de secol XVIII a fost o încercare de a construi o „moralitate” (cuvânt care nu a existat cu sensul acesta înainte) dezbărată de teologie. Era proiectul de construcție a unei noi ființe umane După Dumnezeu, în care un nou sens, personal – care să nu fie veșnic sau responsabil în fața unei forțe mai înalte – va forma baza culturii și a individului.

 

A reușit? Pe scurt: nu. „Moralitatea” post iluministă, susține Macintyre, nu a fost un înlocuitor pentru un scop mai înalt sau un sens meta-uman. Dacă drumul corect pentru societate sau individ era bazat pe nimic altceva decât pe judecata personală a individului, atunci cine sau ce va fi arbitrul final?

 

În fine, fără acel sens mai înalt care să unească societatea, ea va decădea – așa cum s-a întâmplat – în „emotivism”, relativism și, în cele din urmă, se va dezintegra. Dacă orice cultură este clădită în jurul unei ordini sfinte – fie creștină, islamică sau hindusă, venerarea strămoșilor sau închinarea la Odin – atunci prăbușirea acelei ordini va duce la colapsul inevitabil al culturii care se sprijinea pe ea. În centrul fiecărei culturi există un tron, și oricine stă pe acel tron el va fi cel de la care vom lua exemplu. Experimentul modern a reprezentat actul de detronare atât literală cât și filosofică a suveranilor și a reprezentanților ordinii sfinte, și înlocuirea lor cu noțiuni pur umane și abstracte – „poporul”, „libertatea”, „democrația”, „progresul”.

 

Sunt pentru democrație (cea adevărată, nu simulacrul corporatist care e acum), dar detronarea suveranului – Hristos – care stătea în centrul ordinii sfinte apusene nu a dus la dreptate și egalitate universală. A dus – printr-o scurtătură sângeroasă cu numele Robespierre, Stalin și Hitler – la victoria completă a puterii banilor, care a pulverizat cultura și sufletele noastre într-un milion de cioburi mânioase.

 

Golul creat de colapsul vechilor tabuuri a fost umplut de gazul otrăvitor al capitalismului consumerist. A pătruns acum în fiecare aspect al vieților noastre, la fel cum demult a pătruns povestea creștină, până într-acolo încât abia ne dăm seama că a colonizat totul – de la felul în care mâncăm până la valorile pe care le predăm copiilor noștri. Eliberați într-un prezent post-modern – fără centru, fără adevăr, fără direcție – nu am devenit cetățeni independenți, responsabili și democrați într-o republică umană. Am devenit robi ai sinelui și ai puterii banului; închinători distruși în fața idolului monstruos al Progresului. „În etica Apusului, totul este direcție, dorință de putere”, scria Spengler.

 

„După Virtute” se încheie cu autorul declarând că sarcina care ne stă în fața astăzi este similară cu cea a oamenilor care au trăit prăbușirea Romei: nu „de a reface imperiul”, ci de a-l construi din nou. Macintyre e celebru pentru că a susținut că Apusul așteaptă un „nou și fără îndoială foarte diferit Sf. Benedict”. A susținut acest lucru în urmă cu 40 de ani iar noi așteptăm în continuare, însă este o perspectivă solidă de a vedea lucrurile. În pofida tragediei din Afganistan, Apusul post-creștin nu duce lipsă de idei, argumente, insulte, ideologii, stratageme, conflicte sau mașini care să salveze lumea. Dar duce o lipsă acută de sfinți; și cât de tare avem nevoie de iubirea, înțelepciunea, disciplina și pacea lor în haosul vremurilor noastre. Poate că ar fi mai bine să începem să vedem cum am putea dobândi câte ceva din aceste calități noi înșine.

 

Traducere de la Unherd.com

 

 

//////////////////////////////////////

EDUCAȚIA ELIBERATOARE , de Cheryl Swope

Unii părinți și educatori au opinia greșită că educația clasică este doar pentru „copiii deștepți”. Este ușor să-ți dai seama de ce gândesc așa. Latina la vârsta de opt ani? Homer până la 14 ani? Cu astfel de standarde, s-ar putea gândi cineva, educația clasică este fără îndoială doar pentru geniile înnăscute – cei mai străluciți și mai buni dintre copiii noștri. Dar cum rămâne cu acei copii care nu s-au născut genii? Cum rămâne cu aceia care, departe de a fi înzestrați intelectual, au probleme cognitive, de limbaj sau dizabilități fizice? Le poate oferi ceva educația clasică? Poate fi educația clasică de folos oricărui copil?

 

Fără îndoială că părinții îngrijorați ai lui Helen Keller și-au pus aceeași întrebare în 1887. Fiica lor cea mai tânără era surdă, oarbă și cu „probleme de comportament” serioase. Neliniștiți și îngrijorați cu privire la viitorul fetiței, cum ar fi fost majoritatea părinților, aceștia sperau că fiica lor va primi cumva o educație. La sfârșitul secolului al XIX-lea aceasta însemna o educație clasică. Hellen Keller și-a început propria educație clasică la vârsta de șase ani cu un profesor particular, Annie Sullivan. Deși nimeni nu putea spune ce va ieși de aici, familia Keller s-a ambiționat să ducă mai departe această speranță frumoasă.  Iar cu această ocazie lumea a primit dovezi captivante că educația clasică poate fi de folos cu adevărat oricărui copil.

 

Imediat ce limbajul i-a deschis mintea tânără a lui Helen, Annie Sullivan a învățat-o pe fetiță același conținut academic pe care îl deprindeau și ceilalți copii educați clasic, dar printr-o metodă care cerea mai multă răbdare, prin folosirea mâinilor. De la vârsta de 8 la 10 ani, Helen a învățat geografie și istorie. A învățat despre eroii greci și despre civilizațiile antice. S-a delectat cu limbajul frumos prin intermediul literaturii bune. A citit diverse selecții poetice din Vechiul și Noul Testament, Povestirile din Shakespeare de Charles Lamb, Istoria Angliei pentru copii, de Dickens, Micile Femei, Heidi, Familia Robinson și nenumărate alte cărți care se găsesc pe rafturile bibliotecilor din orice școală clasică de azi.

 

Helen a prețuit cărțile sale: „le-am primit așa cum am primit răsăritul soarelui și iubirea prietenilor noștri.”

 

De la vârsta de 11 ani până la 13 ani, Helen a învățat latina de la un latinist și franceza. A învățat istoriile mai avansate ale Greciei, Romei și Statelor Unite, în timp ce Annie îi preda lecțiile în mâinile ei. Până la vârsta de 16 ani, Helen citea opere în original în latină și germană, iar la 20 de ani s-a înscris la Radcliffe, unde citea literatura în franceză, studia istoria lumii, citea critic poezie și a învățat compoziție avansată în engleză.

 

Privind înapoi la educația sa, Helen scria „de la eroii Greciei la citirea Iliadei în original nu a fost tocmai ușor și nici în întregime plăcut. Cineva ar fi putut călători de câteva ori în jurul pământului în timp ce eu mă chinuiam prin labirinturile gramaticilor și dicționarelor…” Helen a primit o incredibilă educație clasică deoarece părinții și profesorii ei s-au unit pentru a o ajuta, iar ea a perseverat. Deși neajunsurile fizice au urmat-o toată viața, la fel s-a întâmplat și cu dragostea pentru literatură: „Când citesc cele mai frumoase pasaje din Iliada, sunt conștientă de un simț sufletesc care mă înalță dincolo de circumstanțele înguste și neplăcute ale vieții mele. Limitările mele fizice sunt uitate – „lumea mea este deasupra iar întinderea și lungimea cerurilor îmi aparține!”

 

Dacă educația clasică i-a putut da lui Helen Keller mijloacele pentru a depăși obstacole uriașe și să îmbrățișeze „întinderea cerurilor” cu mulți ani în urmă, de ce alți copii, cu mult mai puține probleme, nu primesc nimic din beneficiile educației clasice? Răspunsul îl reprezintă, pur și simplu, cursul istoriei. La începutul secolului trecut, în timp ce educația specială a devenit din ce în ce mai prizată, educația clasică a început să se piardă. În anii 30, „la apogeul educației clasice în termeni absoluți”, aproape un milion de elevi învățau latina anual. În anii 70 așa numitul progresism și experimentalism au ajuns să domine educația. Cam în aceleași timpuri în care educația clasică era ca și dispărută, a fost legiferată o măsură prin care toții copiii handicapați trebuia să primească o educație publică. Publică, da, dar foarte adesea mult mai puțin folositoare și mai puțin frumoasă.

 

Astăzi, mare parte din „educația obișnuită” s-a îndepărtat atât de tare de la urmărirea a ceea ce este semnificativ adevărat, bine și frumos încât mulți copii cu probleme și nevoi speciale care au fost trimiși la școli publice primesc prea puțin din ceea ce este excelent sau formativ. În trecut, până și educația „de bază” însemna o educație în cele trei arte ale limbajului: gramatică, logică sau dialectică și retorică. O educație liberală însemna, de asemenea, cele patru arte matematice: aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Aceste șapte arte liberale dezvoltau mintea și îi furnizau studentului uneltele esențiale pentru învățare. Implicite în această educație, erau studiul istoriei, al literaturii bune, al artelor, pentru formarea unei minți și a unui caracter sănătoase. De-a lungul secolelor, cateheza – predarea credinței creștine – a fost adăugată artelor liberale pentru educarea sufletului.

 

În educația copiilor cu probleme speciale nu domină doar progresismul și pragmatismul, ci și behaviorismul fatalist și dezumanizant. Mintea și sufletul copilului sunt uitate.

 

Umanitatea copilului cu nevoi speciale – umanitatea oricărui copil – trebuie să determine tipul de educație pe care îl primește. Unele cercetări sugerează că unul din patru copii au nevoie de educație specială. Fiecare dintre acești copii este o ființă umană creată după chipul lui Dumnezeu.  Ar trebui să le oferim tuturor acestor elevi o educație servilă și să le interzicem bogățiile educației frumoase, umane, eliberatoare? Și, mai rău, ar trebui să luăm deciziile noastre determinist pe baza unor testări primare, fără să luăm în calcul ceea ce ar putea realiza sau depăși copilul cu ajutorul unui profesor foarte bun?

 

Indiferent de provocările proprii, fiecare copil este chemat să facă mai mult decât să primească anumite ajutoare. Este chemat să își iubească aproapele. Chiar dacă nu va fi niciodată capabil să aibă o slujbă de opt ore plătită, educația clasică îl poate ajuta pe copilul cu nevoi speciale să aibă un scop, să iubească și să le aducă mângâiere celor din jurul lui. Este un elev care are lecții de învățat, profesori de respectat și părinți în fața cărora să se plece. Poate că acel copil se va dovedi în cele din urmă incapabil să ajungă la nivele foarte avansate într-un domeniu sau în toate domeniile. Totuși, dacă va fi învățat încet, cu răbdare și sistematic, chiar și acei copii care sunt suspecți sau susceptibili de a avea „nevoi speciale de adaptare” pot primi o educație substanțială, înălțătoare și frumoase. Fiecare copil este un fiu sau o fiică, frate sau soră, nepot sau prieten, cu o înaltă chemare, deoarece Dumnezeu lucrează prin copii pentru țelul Său iubitor.

 

Educația clasică poate rezolva provocările oricărui copil și cultiva în el o prețuire de-o viață pentru adevărul, binele și frumosul de durată. Nu vă lăsați descurajați. Orice copil poate primi beneficiile educației clasice: o mai mare cunoaștere de sine, mijloace eterne de învățare, o minte mai disciplinată, o dragoste pentru carte, și o viață închinată ajutorării. Educația clasică reprezintă o educație excelentă și un dar minunat pentru copilul vostru, astfel încât să puteți afirma împreună cu Hellen Keller: „lumea mea este deasupra iar întinderea și lungimea cerurilor îmi aparține!”

 

Editura Contra Mundum va lansa la începutul lunii octombrie o colecție pentru copii și părinți de manuale clasice, sub titlul „Educația clasică”.

/////////////////////////////////////

PERICOLUL MINȚII DESCHISE, de Chuck Chulberg

De câte ori ați fost lăudați că aveți o minte deschisă? Destul de des, cred.

 

De câte ori un astfel de comentariu a trecut a fi drept altceva decât un compliment? Nu la fel de des, intuiesc.

 

 

 

La urma urmelor, deschiderea minții în societatea noastră deschisă este văzută ca o însușire de admirat. Într-adevăr, ce ar putea fi mai bun decât a fi deschis la minte? Și ce ar putea fi mai rău decât a fi dogmatic?

 

G.K. Chesterton a apărat mintea deschisă – până la un punct. A apărat și dogmatismul. Iar acesta era punctul respectiv.

 

Nedumeriți? Nu este cazul. Chesterton explică cel mai bine: „Prefer să-mi deschid mintea la fel cum fac când îmi deschid gura, adică atât de puțin încât să o pot închide la loc repede – și să revin la ceva solid.”

 

Chesterton și-a expus punctul de vedere chiar mai clar decât atât într-un eseu intitulat „Despre bunul gust”, care a apărut în London Daily News, în vara anului 1905.  Ceea ce el numea o minte „cu adevărat deschisă” este o „minte goală”. Asta ar trebui să limpezească lucrurile, nu-i așa?

 

O astfel de minte s-ar putea să fie „ceva foarte încântător”, admite Chesterton, dar nu va rămâne încântătoare, măcar și pentru faptul că nu va rămâne goală. Inevitabil, acea încântătoare minte goală se va umple cu …„lucruri prostești”.

 

Poate că prostiile sunt mai bune decât nimicul, spune Chesterton, deoarece „acolo unde este nimicul se află Diavolul”. Aici intră în joc ceea ce el a numit dogmă sau doctrină. Dacă mintea umană „nu este hrănită cu nicio doctrină”, ei bine, atunci ea se află la discreția oricui.

 

Doctrina pe care Chesterton o avea cel mai bine în mine este încapsulată de cele 10 Porunci. Nu se chinuie să le enumere. Face doar o aluzie la ceea ce el numește „legile importante”.

 

Ce se întâmplă dacă aceste „legi importante” nu ajung într-o minte goală? În absența lor va apărea „o îngrijorare zbuciumată și tiranică” pentru „lucruri prostești” sau pentru „toate ororile păgâne ale artei și igienei”.

 

Ce suntem sfătuiți să nu facem când vine vorba de acele „legi importante” (cunoscute altfel ca cele 10 Porunci)? Ați ghicit. Ni se recomandă să nu le încălcăm.

 

Dar ce se întâmplă când aceste „legi importante” sunt încălcate? Sau, mai degrabă, ce nu se întâmplă? „Când încalci legile importante nu vei obține libertate; nu vei obține nici măcar anarhie…”

 

Dacă nu vei obține nici libertate, nici anarhie, ce vei primi? Chesterton a explicat cum încălcarea „legilor importante” va rezulta invariabil într-o listă nesfârșită de „legi mai puțin importante”.

 

În loc să ofere o listă lungă de aceste legi „mai puțin importante”, Chesterton a preferat să comenteze pe marginea unei dezbateri parlamentare în care Winston Churchill a fost acuzat de „prost gust”.

 

Aduceți-vă aminte că titlul eseului său era „Despre bunul gust”. Acuzatorul lui Churchill, un anume Arthur Balfour, a recurs la ceea ce Chesterton a numit „zeul calp al bunului gust”. Nu l-a atacat pe Churchill pentru că nu se comporta ca un cetățean sau ca un creștin, ci pentru că nu se comporta ca un gentleman.

 

Mai rău, Chesterton se temea că politicienii doreau să fie priviți mai degrabă ca gentlemani, decât ca niște cetățeni sau creștini. Indiferent dacă acesta era cazul lui Winston Churchill sau al lui, să zicem, Donald Trump, reprezintă un cu totul alt subiect.

 

Acest „zeu calp” era pentru Chesterton „consecința ultimă și cea mai nefastă a ignorării graduale a legilor importante”. Atenția față de aceste legi însemna odată  că problemele morale erau mai importante decât manierele cuiva – sau absența lor. Dar acum? Sau la începutul secolului trecut? Pentru Chesterton, „importanța în declin” a moralei a lăsat locul „importanței crescânde” pentru bune maniere.

 

Astăzi ne putem lamenta cu privire la declinul atât al moralei cât și al bunelor maniere, în timp ce tânjim spre vremurile lui Chesterton în care manierele încă erau prezente. Astăzi avem experiența unui secol care depune mărturie despre adevărul intuiției lui Chesterton cu privire la consecințele încălcării „legilor importante”. În fapt, avem în față un adevăr pe care nici măcar Chesterton nu l-a prins. În timp ce este adevărat că încălcarea „legilor importante” nu a condus în mod necesar la o libertate mai mare – sau la anarhie – este de asemenea adevărat că proliferarea „legilor mai puțin importante” a redus drastic libertatea, în timp ce a promovat  un tip de anarhie nelegiuită din partea celor care aleg să le încalce pe acestea din urmă.

 

În atât de multe domenii ale vieții, dictatele acelor legi au condus la un micromanagement al vieții. Poate că libertatea o vor fi avut în minte cei care doreau încălcarea „legilor importante” însă nu acesta a fost rezultatul

 

Și dacă este să fim onești, sunt acele legi importante atât de restrictive? După cum a remarcat odată Chesterton în felul său paradoxal, deoarece sunt doar 10, înseamnă că doar 10 lucruri au fost interzise.

 

/////////////////////////////////

 

 

BOMBARDAMENTUL CU INFORMAȚII ESTE O ARMĂ PSIHOLOGICĂ, de James Corbett

 

Te simți derutat? Apatic? Copleșit? Ai simțit cum dai scroll în feedurile de știri și navighezi fără rost prin statusuri cu un amestec ciudat de indignare, groază și plictiseală? Se datorează dezgustul tău gândului că intri în mediul online învins în mod repetat de dorința compulsivă de a pune mâna pe telefon?

 

Nu-ți face griji. Nu ești singur. Din ce în ce mai mulți oameni au dificultăți din ce în ce mai mari să lase din mână telefoanele, deși îi fac să se simtă neliniștiți, supărați sau goi. Drept consecință, unii caută soluții pentru a se deconecta de la cântecele de sirenă neîntrerupte, 24/7, ale canalelor de știri, ale mesajelor instant și ale distracțiilor din social media, fie schimbându-și smartphone-ul pentru un „dumb phone”, fie luându-și vacanțe fără device-uri.

Da, cu toții cădem victime surplusului de informații, și da, cu toții avem nevoie când și când de o pauză de la tăvălugul online.

Dar cum ar fi dacă acest surplus de informații – această stare de indispoziție în care ne găsim, paralizați de un torent neîntrerupt de zgomot și nonsens – nu ar fi doar un produs colateral al „Epocii Informației”, ci tocmai scopul ei? V-a trecut vreodată prin minte că aceste gadgeturi au fost proiectate ca niște arme împotriva noastră? Sau că oboseala și confuzia pe care o simțim după ce ne petrecem o oră scrolând fără sens pe telefon reprezintă efectul pe care această tehnologie transformată în armă o are asupra psihicului nostru?

 

Și, mai la obiect, ce putem face pentru a ne proteja împotriva acestor arme ale distracției digitale?

 

Mai întâi să examinăm problema.

 

Să presupunem că îți începi ziua uitându-de la profilurile de social media ale prietenilor tăi. Șuvoiul de poze cu vacanța perfectă și postările despre relațiile minunate și petrecerile fabuloase te fac să te simți prost în timp ce ieși pe ușă ca să mergi la muncă.

 

Mai târziu, îți iei o pauză de la birou (introduci niște informații în calculator, desigur) pentru a te uita pe știri. Pentru atenția ta se dă o luptă între apăsatul fără rost pe linkuri și pornografie. Într-un final descoperi ceva interesant și informativ doar pentru a ajunge la final, unde secțiunea de comentarii este ocupată de troli porniți să înceapă controverse sterile, și de experți în dezinformare care folosesc toate trucurile de manual pentru a deraia orice fel de conversație mai consistentă.

 

După ce îți închizi ferestrele de navigație, te întorci la birou și descoperi un mail supărat de la șef care îți amintește că raportul tău trebuia să fie gata ieri, pe lângă alte mesaje de la colegi care te roagă să îi ajuți cu proiectele lor.

 

Fugi repede în singurul loc în care știi că poți fugi de toate – la toaletă, închizi ușa… și atunci simți un semnal. Ai primit un nou mesaj pe Facebook! Îți scoți telefonul din buzunar și o iei de la capăt.

 

Partea cea mai rea este că știi că acest torent constant de informații te face să te simți execrabil, dar nu ai ce face. Este din ce în ce mai greu să îți lași telefonul acasă când ieși în oraș sau să stingi televizorul când iei masa. Ai devenit un sclav al tehnologiei care odată promitea să te elibereze.

 

S-ar putea ca aceasta să nu fie o descriere a unei zile obișnuite din viața ta, dar știm cu toții oameni cărora această descriere se aplică. Și dacă folosești instrumente electronice zilnic, este din ce în ce mai greu să negi că ai trăit acest amestec straniu de depresie și dependență pe care instrumentele electronice îl produc.

 

Până aici nu este nimic controversat. Nu avem nevoie de un studiu științific care să ne spună că social media ne face proști, mânioși și dependenți, dar în cazul în care nu ați fost pe fază găsiți aici un studiu științific care ne spune că social media ne face proști, mânioși și dependenți. După cum puteți bănui,  oamenii care își compară experiența lor cotidiană și ștearsă cu viețile idealizate pe care oamenii și le prezintă online – petreceri, mâncare fabuloasă, vacanțe perfecte, familii fericire – sunt mai susceptibili să dezvolte depresie.

 

Dar ceea ce este mai important de reținut este că această tendință nu a apărut din întâmplare. Această tehnologie a fost proiectată ca o armă psihologică împotriva noastră. Aceasta nu este teoria conspirației sau o supoziție. După cum am arătat în podcastul meu „The Weaponization of Social Media”, mulți dintre fondatorii giganților social media nici măcar nu folosesc rețelele sociale și își țin copiii departe de instrumentele tehnologice. Dacă nu ați văzut încă acest clip, uitați-vă la cofondatorul Facebook, Sean Parker, cum recunoaște că au făcut acest produs pentru a te ține dependent, folosindu-se de slăbiciunile psihologiei umane.

Când îți dai seama că toate detaliile experienței noastre online – precum semnale roșii și bâzâitul telefonului care ne alertează cu notificări din social media – au fost proiectate minuțios pentru a da click indefinit, poți măcar să îți dai seama că aici nu este vorba doar de o voință slabă, care te-a adus în acest stadiu.

 

De asemenea, este esențial să-ți dai seama că nu este vorba doar de un plan pentru a câștiga mai mulți bani din publicitate. Desigur, este vorba și despre asta, dar dependența (și, în cele din urmă, robia) față de tocmai sursa nefericirii noastre reprezintă o parte dintr-o agendă mult mai vicleană. Speculanții și șarlatanii epocii noastre ne pregătesc să acceptăm viitoarea integrare dintre om și mașină. Sau, și mai rău, să o îmbrățișăm.

 

Nu contează că această perspectivă sinistră a viitorului propusă de acești transhumaniști este un coșmar dincolo de orice imaginație. Nu contează că voința liberă va reprezenta un non-sens într-o lume în care suntem împinși de deviceuri pe căi predeterminate. Nu contează că viața privată va fi de neconceput când fiecare gând va fi monitorizat și analizat în timp real. Nu contează că dizidența va fi imposibilă când abilitatea noastră de a accesa rețelele pe care se bazează viața noastră poate fi neutralizată dintr-un buton. Vom fi capabili să navigăm pe internet în capul nostru! Unde mă loghez?

 

Dacă tu crezi că volumul de informații este copleșitor astăzi, așteaptă până când vei interacționa cu avatarurile prietenilor tăi într-o realitate augmentată în timp ce asculți o muzică pe care doar tu o poți auzi și îi poruncești Alexei tale să îți modifice termostatul și să-ți comande o pizza la cină.

 

Așadar ce facem cu toate astea?

 

Dacă ai impresia că acesta este un articol cu sfaturi călduroase despre cum să vrei mai mult internet, ți-aș sugera câteva  recomandări despre cum să-ți setezi o limită de timp pentru internet sau pentru a te uita la ceva concret pe internet în loc de a naviga fără rost. Toate astea sunt bune și frumoase… dar nu merg suficient de departe, nu-i așa?

 

Deoarece dacă luăm în serios ideea că aceste instrumente au fost proiectate ca arme psihologice împotriva noastră, și că ne duc spre un viitor trasnhumanist, atunci ajungem rapid la o concluzie care ne dă fiori reci: de fiecare dată când pui mâna pe telefon, de fiecare dată când îți accesezi feedul de știri, de fiecare dată când răspunzi la notificările din social media, îți îndrepți o armă încărcată spre cap.

 

Sau, și mai rău, înghiți o mică parte de otravă. Una sau două doze nu fac mare rău. O mie te fac bolnav, dar probabil că te vei descurca. Doza fatală s-ar putea să fie mai departe. Iar dacă otrava este suficient de dulce, atunci, ca orice alt dependent, te vei convinge pe tine că este în regulă să o iei în continuare. La urma urmei, vom fi capabili să renunțăm înainte de ajunge la doza fatală, nu-i așa?

 

Și care este oricum alternativa? Să renunțăm pur și simplu la tehnologie? Este asta măcar posibil?

 

Acestea nu sunt întrebări retorice. Sunt întrebări reale cu răspunsuri care au consecințe foarte reale pentru viețile noastre. Și nu pun aceste întrebări din eter. Îmi câștig existența din mediul online. Viața mea se învârte în acest moment tocmai din volumul copleșitor de informații despre care scriu. Voi ști când să trag o linie și să încetez a mai folosi tehnologia înainte de a folosi un chip care se implantează în creier? Tu vei ști?

 

Simțiți-vă liberi să îmi spuneți că sunt mult prea teatral și că nu este nimic care să ne îngrijoreze. Dar data viitoare când vă veți căuta telefonul într-un moment de tăcere sau când veți da scroll fără rost prin feed având un gol interior, faceți o pauză pentru a vă gândi la acea senzație. Iar apoi încercați să lăsați telefonul jos.

 

////////////////////////////////////////////

 

DIFERENȚA DINTRE EDUCAȚIA MODERNĂ ȘI CEA CLASICĂ, de Annie Holmquist

 În urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația clasică cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație pe care o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate excepționale?”

 

M-a bufnit râsul. Da, educația clasică are această reputație.

 

Dar scopurile elevate ale educației clasice nu au stopat interesul pentru această formă de școală. În fapt, curriculum clasic proliferează la cei educați acasă, în școlile private și în școlile charter (școli finanțate public, dar operate independent).

 

M-am întrebat, pentru a-i înțelege popularitatea, ce diferențiază educația clasică de școala obișnuită pe care o urmează atât de mulți copii.

 

Autorul David Hicks a aruncat o lumină asupra subiectului în cartea sa „Norms and Nobility: A treatise on Education”. Potrivit lui Hicks, una din principalele diferențe care apare în educația clasică față de cea modernă o reprezintă deschiderea sa la întrebări, în special acele întrebări legate de moralitate:

 

„Spre deosebire de Aristotel, educatorul modern se uită la fapte, nu la rațiune, ca punct de plecare. El dezaprobă toleranța educatorului clasic pentru întrebări normative și folosirea unor metode potrivite pentru a răspunde acestor întrebări, ca și insistența sa pentru căutarea unui conținut moral în istorie, literatură, religie și artă. Neajunsurile sale provin probabil dintr-o încredere prea mare acordată verificabilității experimentale sau dintr-o lipsă de simpatie pentru obiectivele profesorului clasic, care nu încearcă să livreze fapte verificabile, ci speră să sădească în studenții săi minunatul spirit al cercetării. Indiferent de motivele pentru respingerea curriculei clasice, orele obișnuite suferă din cauza aceste absențe în trei feluri: experiența umană este tratată reducționist și îngust, spartă în unități izolate și fără legătură între ele; studenților, ignoranți față de întrebările pe care trebuie să le pună, li se prezintă informații neatrăgătoare și, pe cale de consecință, lipsite de sens; nu există niciun fundament pe baza căruia să se poată face judecăți morale și estetice, sau pentru a conecta învățatul de comportament”.

 

Pe de altă parte, educația clasică nu se limitează doar la întrebări. Odată ce aceste întrebări au fost puse, atât elevii cât și profesorii aflați în modelul clasic trebuie să lupte cu adevărul și să afle cum vor aplica acel adevăr în viețile lor:

 

„Educația clasică are atât un scop cultural cât și unul intelectual. Îl cheamă pe elev să-și însușească cele mai înalte valori morale și estetice. În același timp, elevul învață regulile care guvernează procesul universal de cercetare. Există, desigur, mai mult decât o sugestie de dogmă în orice educație care încearcă să transmită o judecată despre felul în care o persoană trăiește și gândește. Dar educația clasică prezintă calea care trebuie, nu cu intenția de a strivi căutarea ulterioară, ci ca un punct de plecare necesar pentru dialog. În acest sens, dogma se aseamănă cu arta: îl confruntă pe om cu un adevăr despre el însuși, un tip de adevăr care i-ar fi luat o viață de greșeli și eșecuri pentru a-l descoperi de unul singur, dar, în cele din urmă, un adevăr pe care trebuie să îl testeze în propria sa experiență de viață dacă e să și-l aproprieze și să beneficieze de pe urma lui.”În urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația clasică cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație pe care o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate excepționale?”

 

Educația clasică testează presupozițiile elevilor despre adevăr și moralitate. Poate părea că educația obișnuită în care elevilor li se prezintă fapte reprezintă o alternativă mai ușoară decât varianta în care ei se lupte cu niște concepte care pot avea implicații inconfortabile pentru viețile lor. Dar un număr din ce în ce mai mare de elevi și părinți dovedesc că sunt capabili de acest lucru.

 

Editura Contra Mundum a lansat colecția „Educație clasică” pentru a veni în ajutorul părinților și copiilor care încearcă să se distanțeze de programa modernă. Cărțile pot fi comandate de aici… https://contramundum.ro/librarie-carti/

 

/////////////////////////////////////

A ȚINE SCLAVII FERICIȚI

de Joseph Sobran

Eram sceptic când adulatorii Confederației insistau că majoritatea sclavilor din Vechiul Sud erau mulțumiți cu situația lor. Dar de la atacurile din 11 septembrie, îmi este tot mai ușor să cred acest lucru.

 

Niciun sistem sclavagist nu poate funcționa dacă populația de sclavi este mereu nărăvașă și mereu înfierbântată după libertate. Este la modă acum să portretizezi sclavagismul din Sud ca o viață constantă de chinuri, cu lanțuri, cătușe și biciuiri zilnice. În fapt, acest tablou sângeros a fost creionat odată cu Războiul Civil, când propaganda unionistă a prezentat sclavia ca pe un fel de tortură neîntreruptă. Lincoln a vorbit misteriooris despre „fiecare strop de sânge care cade la atingerea biciului.”

 

Dar nu ar fi fost foarte rentabil să fii un proprietar de sclavi dacă ar fi trebuit să îți petreci fiecare oră din zi pentru a-i pune la punct. Era mai ușor să-i ții mulțumiți, cu asigurarea că stăpânul este protectorul lor. Ar fi putut să tânjească după libertatea spirituală, după cum depun mărturie gospel-urile, dar între timp viețile lor erau suficient de suportabile, după cum a recunoscut în privat chiar Lincoln, în pofida retoricii sale publice.

 

Aristotel, ca întotdeauna realist, a remarcat că majoritatea oamenilor sunt „sclavi de la natură”. Nu știu exact ce a vrut să spună, sau cum să testezi o astfel de propoziție; „majoritatea” s-ar putea să fie o exagerare. Dar natura umană cuprinde atât o dorință de libertate cât și o frică de responsabilitate, și vedem cât de des oamenii sunt dispuși să meargă după un lider și să-și înstrăineze voința, sau cât de repede se încred în presupusa expertiză a unei elite conducătoare. La rândul său, David Hume era și el uimit cât de ușor sunt conduși cei mulți de către cei puțini.

 

În secolul al XX-lea, pretențiile și puterile statului au crescut atât de mult încât se poate spune că sclavia de stat a înlocuit-o pe cea privată.

 

Sub comunism, autoritatea statului era manifest absolută. În societățile libere era înmuiată de moralitatea tradițională și de protecțiile legale personale. Niciuna una nici alta nu erau un rod al democrației. Dimpotrivă, au precedat-o și au fost slăbite de democrație. Dacă democrațiile sunt încă relativ libere, prin comparație cu statele comuniste, aceasta se întâmplă mai mult în pofida democrației, decât datorită ei (…)

 

În perioadele de liniște, oamenii preferă libertatea și țin în frâu puterea statului. Dar în vremuri de panică, sunt foarte supuși unui dictator. După atacurile de la 11 septembrie, majoritatea americanilor au părut că au uitat că guvernul federal este teoretic slujbașul lor și erau dornici să conceadă guvernului tot felul de puteri arbitrare cu speranța și credința că îi va proteja. Închinarea la noua putere – servitutea în fața statului – a devenit o datorie patriotică.

 

Nu este nimic nou. În timpul războaielor din trecut se întâmpla același lucru: slujbașul devenea stăpân. Voința personală a Liderului devenea lege. Firesc, abuzurile statului se înmulțeau. Libertățile civile erau încălcate, restricțiile constituționale uitate. Rezistența în fața statului era interpretată rapid drept trădare (…)

 

Dar toate proiectele inteligente de tiranie nu ar putea funcționa dacă oamenii liberi și-ar concentra atenția asupra întrebării esențiale: care este sursa originară a autorității statale? De ce este o datorie obediența față de stat?

 

În mod evident, societatea are nevoie de lege sau de reguli de conduită comun acceptate. Dar, după cum ne-a reamintit Michael Oakeshott, legile sunt, la drept vorbind, mai degrabă observate decât urmate. Îi constrâng pe toți la fel. Sunt impersonale. „Comenzile” sunt urmate iar comenzile reprezintă o expresie a unei voințe personale. Comenzile pot fi, desigur, mascate sub forma legilor, dar „legile” statului modern sunt în esență comenzi.

Potrivit lui Toma din Aquino, toată legea pozitivă trebuie să se conformeze cu legea naturală imuabilă, pentru a fi validă. O lege umană care intră în contradicție cu legea naturală este nulă – neconstituțională, dacă vreți. Un conducător care le cere supușilor săi să comită sau să accepte acte imorale este un tiran.

 

Legile bune sunt prin natura lor limitate, deoarece legea naturală este fixă. Într-o comunitate sănătoasă, legile sunt puține și se schimbă rar, iar un om se poate supune legilor respectând cele Zece Porunci. Comenzile sunt în schimb nelimitate deoarece își au sursa în voința umană care este inepuizabilă. Aici se află originea „statului mare”.

 

Și cu toate acestea, astăzi se presupune peste tot că omul are o datorie morală să își asculte statul, indiferent de ceea ce i se cere. De ce? Cum poate fi o obligație morală să te  supui în fața unei voințe arbitrare? Este absurd să presupui că fiecare reglementare minusculă provine sau este în acord cu legea naturală.

 

Statul modern a fost explicat, aproape de la înființarea sa, de Thomas Hobbes în cartea sa clasică din 1651 „Leviathan”. Hobbes a respins concepția creștină a legii naturale și a venit cu o perspectivă materialistă. Potrivit lui Hobbes, prima lege a naturii o reprezintă auto prezervarea. Dar în starea de natură, fiecare om se află într-un război cu toți ceilalți oameni. În acest război, autoprezervarea fiecărui om este mereu în pericol, iar viețile oamenilor sunt „singuratică, sărăcăcioasă, nebună, brutală şi scurtă“. Leviatanul apare când un singur suveran dobândește puterea de „a-i ține pe toți în frică”. Frica de conducător înlocuiește frica reciprocă și haosul. Se simplifică lucrurile.

 

Adică, statul este definit de puterea sa de a ucide. Oamenii nu au altă cale decât să se supună, dacă doresc să trăiască. Obediența este rațională, și din acest motiv (în singurii termeni pe care Hobbes îi recunoaște) morală. Esența statului este un monopol al terorii.

 

Au fost puțini cei care au îmbrățișat această viziune, deși are o plauzibilitate care o face să fie mereu fascinantă. Ca și Machiavelli, vorbește în numele multora dintre cei care nu ar fi fost de acord cu el în mod deschis. Oferă o filosofie cu care poți să trăiești chiar dacă nu o mărturisești.

 

În fapt, noi ne supunem statului nu pentru că ne-o cere conștiința, ci pentru că ne temem de ce ne-ar putea face (…) În teoria democratică, o teorie în cel mai bun caz vagă, avem o datorie morală să ne supunem statului deoarece „noi” suntem statul și fiecare membru al comunității are o datorie să accepte dreptatea voinței colective întruchipată de un guvern liber ales. Putem să nu fim de acord, dar nu putem să nu ne supunem. Dar în fapt, foarte puțini oficiali sunt aleși, iar votul individual este lipsit de sens, și nimeni nu poate monitoriza toate activitățile birocraților. Nimeni nu poate numi măcar toate agențiile statului. Nici nu ar avea rost să le monitorizezi deoarece oricum nu poți face mare lucru în privința lor. Conduc prin forță și prin amenințarea forței, indiferent cât de aluzivă. La asta se reduce totul.

 

Ținând cont de schimbarea vremurilor și a circumstanțelor, trebuie spus că Hobbes a avut, mai mult sau mai puțin, dreptate. În termeni clari, statul modern se bazează pe timiditatea umană și pe confuzie (care se potențează reciproc). Poate că asta a avut în minte Aristotel.

 

Omul modern este cu mult mai supus statului – de departe! – decât era omul medieval față de Biserică. Și cu toate acestea, încă persistă iluzia că omul modern este liber. Este adevărat, omul modern nu este proprietatea nimănui, dar este un sclav al unei puteri amorfe pe care nu o poate defini. Deprinde lozincile democrației dar este bulversat de realitățile labirintice ale statului birocratic, care nu are nicio legătură cu lozincile (…)

 

Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat, Noua Moralitate” apărut la Editura Contra Mundum.

///////////////////////////

DE CE ESTE ȘCOALA „FETIȘUL” VREMURILOR NOASTRE?

    de Annie Holmquist

Există întotdeauna ceva incitant în începutul unui nou an școlar sau semestru. Noi haine de purtat. Noi cărți de explorat. Noi profesori pe care îi întâlnești. Toate sunt parte din experiența educațională și din ceea ce numim „înapoi la școală”.

 

Desigur că mulți dintre noi vor pica repede de acord că noile cărți și haine nu sunt cu adevărat ceea ce importă. Sunt ideile pe care le deprindem și școlarizarea primită care aduc o schimbare reală atât în prezent cât și în viitor.

 

Dar cum ar fi dacă școlarizarea nu ar fi așa de minunată cum am crezut că este? Dacă avem în vedere testele școlare, declinul gândirii și ascensiunea emotivismului, mai putem spune cu adevărat că sistemul de educație este la fel de minunat pe cât ne mințim noi că este?

 

Aceia dintre noi cărora le place să fie drăguți și nu vor să rănească sentimentele celorlați tind să evite o asemenea întrebare. Dar jurnalistul Malcolm Muggeridge nu avea niciun fel de probleme să fie foarte tranșant în această chestiune, după cum se poate vedea din pasajul următor, decupat dintr-una din cărțile sale:

 

„Educația, marele idol și marea escrocherie a vremurilor noastre, își propune să ne echipeze pentru a trăi, și este recomandată drept panaceu pentru orice, de la delincvența juvenilă la demența prematură. În cea mai mare parte, nu face altceva decât să adâncească prostia, să pompeze în stima de sine, să impulsioneze credulitatea, și să-i pună pe elevi la discreția spălătorilor de creiere care au tiparul, radio-ul și televiziunea la îndemâna lor.”

 

Muggeridge continuă prin a explica efectele unui astfel de scenariu asupra societății:

 

„Am văzut imagini ale unor monștri uriași, dizgrațioși, preistorici, care și-au dezvoltat o asemenea carapace  protectivă încât s-au prăbușit sub greutatea ei și s-au stins. La fel și civilizația noastră se prăbușește sub povara bogăției și a necesității de a o consuma; a propriei fericiri și a necesității de a susține iluziile care o reprezintă; a propriei securități și a armelor nucleare distructive din ce în ce mai sofisticate considerate esențiale pentru așa ceva. Astfel împovărată, și civilizația noastră, s-ar putea să se stingă în curând. Pe măsură ce acest fapt se inserează în conștiința colectivă, apelul la droguri, vise, fantezii și ale resorturi escapiste, în special sex, devine din ce în ce mai pregnant.”

 

Nu este nevoie de un geniu pentru a vedea că societatea de astăzi a atins într-adevăr un punct, în care mulți se aruncă în distracții pentru a uita de mizeriile generate de „fetișul” sistemului educational înrădăcinat. Întrebarea este cum putem scăpa din acest sistem și cum ne putem întoarce la lumina adevăratei cunoașteri? Muggeridge are un răspuns dătător de speranță:

 

„Trăind în crepusculul unei civilizații consumate, printre umbrele sale absurde și înfricoșătoare, mai există ceva în care să crezi? În mod curios, aceste circumstanțe oferă un cadru în care scopul din spatele lor reiese, mi se pare, cu o limpezime specială. După cum iubirea omenească strălucește în toată splendoarea ei când ultima licărire de dorință s-a epuizat, la fel și noi a trebuit să facem din lume un pustiu pentru  a-L găsi pe Dumnezeu în ea.”

 

După cum amintește mai sus Muggeridge, educația a fost de multă vreme prezentată drept salvarea omenirii. Și cu toate acestea, mulți oameni văd că această promisiune a rămas neîndeplinită. Oare a sosit timpul să ne deschidem ochii, să recunoaștem sălbăticia în care trăim, și să căutăm o cale de a ne scoate atât pe noi cât și pe copiii noștri din ea?

 

Traducere din engleză de la intellectualtakeout.com

 

Editura Contra Mundum și-a propus să readucă în atenția părinților și copiilor sursele sănătoase de educație printr-o colecție de manuale clasice, acreditate de tradiție.

//////////////////////////////

CUM AU SCHIMBAT ISTORIA PRIMII MOGULI MEDIA

    de James Corbett

Sunt convins că știți vechea butadă „ești ceea ce mănânci”. Ei bine, iată o observație la fel de importantă pe care nu ați auzit-o când erați copii: ești ceea ce citești. Sau ca să o traducem într-un limbaj pe care să-l înțeleagă și  generația „Netflix și chill”: ești ceea ce privești.

 

Ar trebui să fie ceva destul de evident. De ce credeți că una dintre primele mișcări ale lui Jeff Bezos în tentativa sa de a deveni o încarnare reală a unui superticălos a fost de a cumpăra The Washington Post? Se spune uneori că banii sunt puterea, dar achiziția WaPo de către Bezos arată că a deține un trust de presă reprezintă o cale de a profita de această putere și de a deveni și mai bogat. Așa cum am observat în „How to Save the World (in One Easy Step!)”, poveștile – abilitatea de a modela concepția despre lume a oamenilor prin intermediul poveștilor – reprezintă cea mai puternică armă din lume. Nu ar mai fi cazul să adaug că a deține o companie media reprezintă cea mai eficientă formă de utilizare a acestei arme.

 

Spun „nu ar mai fi cazul să adaug” deoarece istoria mass media este istoria oamenilor bogați și puternici care încearcă să modeleze concepția despre lume a unor popoare întregi. Dar, cum se întâmplă de regulă, este genul de istorie care nu se predă în școli, așa că este perfect posibil ca această  observație să fie nevoie să fie adăugată.

 

Să analizăm, așadar, câteva dintre biografiile primilor moguli media și efectul pe care l-au avut instituțiile lor de presă în modelarea istoriei secolului XX.

 

William Randolph Hearst

 

Având în vedere că astăzi William Randolph Hearst este probabil cunoscut drept modelul pentru Charles Foster Kane („Cetățeanul Kane”) s-ar putea să fie greu de înțeles cât de influent a fost Hearst la vremea lui sau cât de mult a contribuit la modelarea lumii așa cum o știm.

 

Moștenind ziarul San Francisco Examiner de la bogatul său tată, la vârsta de 24 de ani, Hearst a construi Hearst Communications, un lanț de ziare naționale și companii media care au schimbat fața „jurnalismului” în SUA și a a avut un impact direct asupra reacției publicului față de cele mai importante evenimente ale vremii.

 

Războiul tirajelor dintre ziarul lui Hearst, New York Journal,și cel al lui Joseph Pulitzer, New York World, din anii 1890, a dus la apariția termenului de „jurnalism tabloid” prin care se înțeleg articole exagerate, părtinitoare, folosite pentru a capta atenția cititorului și a vinde ziarul. Hearst a inventat tehnicile pe care le asociem astăzi cu cele mai vulgare tabloide – titluri senzaționaliste, layouturi ieșite din comun, povești emoționale care au în prim plan lubricul – și le-a folosit pentru a isteriza lumea.

 

Consecințele acelor tehnici asupra publicului au fost cel mai bine evidențiate de povestea Războiului Americano-Spaniol, unde vorba (cel mai probabil apocrifă) circulă că Fredric Remington – reporterul delegat la fața locului să relateze despre revolta cubanezilor împotriva spaniolilor în 1897 – i-a telegrafiat lui Hearst pentru a-i spune că „e liniște și nu  va fi niciun război”, la care Hearst i-a replicat: „te rog să rămâi. Tu-mi dai pozele iar eu îți dau războiul.”

 

Indiferent dacă a avut loc sau nu acest schimb de replici, Hearst a pus serios umărul la izbucnirea războiului. Relatarea din ziarul său a exploziei (cel mai probabil un atac sub steag fals) de pe vasul USS Maine din portul Havana, din februarie 1898, a fost în mod particular incendiară, accentuând ipoteza unei „mine spaniole” și oferind un premiu de 50.000 de dolari (lipsit de sens, dar bun pentru a atrage atenția) celui care oferă informații pentru prinderea celor responsabili.

 

Publicul, fanatizat, a preluat strigătul de bătălie, pe care îl ține minte și astăzi: „Să nu uităm de Maine, la naiba cu Spania”. Hearst a reușit să stârnească războiul și a vândut printre altele, o mulțime de ziare.

 

Moștenirea lui Hearst se simte până astăzi sub forma imperiului media Hearst, care continuă să publice o serie de ziare și reviste și deține acțiuni la televiziuni și companii media online. Este un fapt binecunoscut pentru cei din mișcarea „Adevărul despre 9/11”, care au fost prezentați tabloidizat în revista Popular Mechanics, unde articolele au fost scrise de un om pe nume Chertoff, care nu era altcineva decât un văr al țarului securității interne din vremea lui George W. Bush.

 

Henry Luce

 

Supranumit „cel mai influent cetățean particular din America zilelor sale”, Henry Luce a fost mogulul media din spatele imperiului Time-Life.

 

Născut în China din părinți misionari, Luce a mers la Yale unde a intrat în frăția Skull and Bones, înainte de a fonda Time Inc, alături de foști colegi în 1923.

 

Începând cu revista Time, care a fost foarte influentă în a rezuma și interpreta știrile săptămânii pentru un public larg, Luce a început să construiască metodic un imperiu media care s-a întins în fiecare colț al societății americane. Fortune, lansat în 1930 acoperea afacerile, Life, achiziționată în 1936, a devenit o revistă influentă de artă și cultură. Achizițiile mai târzii, ca „House and Home” și „Sports Illustrated” i-au înlesnit lui Luce accesul în viața personală a majorității americanilor.

 

Dar nu s-a mulțumit să se oprească aici. Luce a pus, de asemenea, umărul la crearea jurnalului de știri cu foarte influenta serie March of Time, care a fost un eșec financiar, în pofida popularității sale incredibile. Cu toate acestea, a fost extrem de influent în modelarea percepțiilor publice cu privire la evenimentele definitorii ale epocii, de la prezentarea „filantropiei” fundației Rockefeller la evenimentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și Războiului Rece.

 

Ca membru al Skull and Bones nu ar trebui să fie o surpriză că Luce și-a pus imperiul media la dispoziția CIA și a bunului său prieten Allen Dulles. Potrivit lui Carl Bernstein:

 

„Allen Dulles a intervenit adesea la bunul său prieten Henry Luce, care a permis anumitor membri din rețeaua sa media să lucreze pentru Agenție și  a fost de acord să le ofere joburi și recomandări anumitor agenți CIA care nu aveau experiență jurnalistică.”

 

Specialiștii în asasinarea lui JFK știu că revista Life a cumpărat filmul Zapruder și a negociat drepturile de exclusivitate pentru povestea Marinei Oswald. Știu, de asemenea, că mai apoi Luce a decis să nu publice povestea Marinei și să publice doar anumite cadre din filmul Zapruder fără ca peliculă să fie arătată în întregime.

 

Specialiștii în istoria media știu, de asemenea, că Luce a fost principala forță din spatele înființării Comisiei pentru Libertatea Presei, un comitet apărut la mijlocul anilor 40 pentru a discuta Primul Amendament, libertatea presei și ceea ce ar putea sau ar trebui să facă guvernul pentru a limita aceste libertăți. Deși astăzi este în bună măsură uitată, această organizație – a cărei istorie a fost detaliată într-o carte „An Aristocracy of Critics”, publicată de cine altcineva decât de Yale University Press – este citată ca un punct de cotitură în studiile media și a anticipat genul de argumente folosite astăzi în favoarea reglementării libertății presei.

 

The Ochs-Sulzbergers

 

New York Times a fost fondat în 1851 de jurnalistul și omul politic Henry Jarvis Raymond și fostul bancher George Jones. Misiunea ziarului a fost, de la prima ediție, „să caute a promova cele mai bune interese ale societății în care trăim”.

 

Dar după cum arată Ashley Rindsberg în noua sa carte „The Gray Lady Winked” acea promisiune a luat rapid o altă formă, mai cinică: a căutat să promoveze cele mai bune interese ale publisherului. Mai concret, NY Times a ajuns în 1896 sub controlul magnatului evreu Adolph Ochs și de atunci s-a transferat în familie, până astăzi, la Arthur Gregg  (A.G.) Sulzberger.

 

Potrivit lui Rindsberg, clanul Ochs-Sulzberg au prezentat istoria potrivit intereselor proprii. Interesul lor era să promoveze dictatori și să-i demonizeze pe liderii populari din alte țării, după cum le convenea. Astfel, ziarul a fost decisiv în a-l promova pe prima pagină pe Hitler, Stalin și Castro, în diverse momente ale ascensiunii lor la putere. De asemenea, luau în colimator regimuri, cel mai celebru moment din istoria recentă fiind propagarea minciunilor despre armele de distrugere în masă ale Irakului înainte de războiul din 2003.

 

Și după cum arată Alan MacLeod într-un articol din 2019 despre cum New York Times a susținut schimbările de regim operate de Casa Albă, tendința sa de a sprijini despoți și a justifica mișcările Departamentului de Stat împotriva liderilor aleși democratic a făcut ca New York Times să pice de partea proastă a istoriei în operațiunile pentru îndepărtarea lui Mossadegh de la putere din Iran, în 1953.

 

Ziarul și-a exprimat „imensa ușurare” când Mossadegh „un om fanatic însetat de putere” și o marionetă a Kremlinului care „a distrus economia” în „tentativa sa de a instaura dictatura” a fost îndepărtat. Boardul editorial le-a adresat un avertisment celor care ar încerca să naționalizeze industrii deținute de corporații americane: „țările dezvoltate, cu resurse bogate, au acum în față o lecție din care să tragă învățăminte, cu privire la costurile care decurg din impunerea unui naționalism fanatic”, scria New York Times la două zile după îndepărtarea lui Mossadegh.

 

Dacă ar încerca cineva să demonstreze că baronii media sunt o mafie care se întinde pe generații, familia Ochs-Sulzbergers ar fi primul nume care vine în minte.

 

William Paley

 

William Paley cu greu ar putea fi numit o vedetă în acest context dar influența sa s-ar putea să fi fost mai mare decât a altor moguli media din această listă. Precum Hearst, Paley a intrat în acest domeniu prin intermediul tatălui său, care a cumpărat rețeaua radio CBS în 1927 pentru a face reclamă afacerii cu trabuce a familiei. După ce i-a cedat managementul fiului său, William Paley și-a dat seama rapid de potențial: în doar un an, vânzările de trabuce s-au dublat. Mai mult, într-un deceniu, Palcey a extins rețea la 114 posturi și a născut imperiul CBS.

 

Luând-o de la firul ierbii, Paley și-a dat repede seama de potențialul noului model. Nu doar că oferea oportunități de afaceri, dar juca un rol din ce în ce mai important în modelarea opiniei publice pe problemele la zi. Era deci logic ca Paley să fie angajat de guvernul SUA să conducă departamentul de război psihologic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o poziție din care nu doar că și-a rafinat tehnicile de propagandă, dar acolo l-a întâlnit pe vedeta în devenire Edward R. Murrrow, care s-a remarcat în transmisiuni live din Europa pentru CBS în timpul războiului.

 

Nu e întâmplător, deci, că Paley (la fel ca Sulzberger și Luce) a fost printre protagoniștii articolului de referință a lui Carl Bernstein din revista Rolling Stone din 1977 „CIA și media” ca unul dintre mulții magnați media care au cooperat cu CIA. Relația dintre CBS și CIA a fost confirmată de Sig Mickelson – șeful CBS News în anii 50 și omul care i-a lansat cariera „celui mai de încredere om din America” Walter Cronkite – spre sfârșitul traiectoriei sale, când a recunoscut nu doar că „organizația sa a colaborat cu CIA distribuindu-și informațiile dar că acea colaborare s-a făcut la cererea lui Paley.”

 

Concluzie

 

Aceasta este doar o scurtă trecere în revistă a unor dintre cei mai mari moguli ai sec. XX, deși desigur nu este o listă exhaustivă. Au fost mulți alți baroni care au ajutat guvernul SUA să formeze și să influențeze percepțiile publicului american, și asta fără să amintim de mogulii altor țări – precum Lord Beaverbrook în Anglia – care au jucat un rol similar.

 

Povestea se întâmplă și în zilele noastre. Deși mai există puțini proprietari de ziare sau rețele TV care să fie la fel de proeminenți în imaginația culturală de astăzi, se poate spune că Zuckerberg și Dorsey joacă același rol în media online.

 

Dar a identifica mogulii și a le prezenta „realizările” nu spune toată povestea. După cum observa Zachariah Chafee de la mai sus numita Comisie pentru Libertatea Presei: „oamenii caută diavoli personali pentru a explica ceea ce nu merge, dar noi cei de la Comisie știm că linotipul și radioul sunt la fel de vinovate precum Hearst pentru neliniștea noastră.”

 

Vom examina în episodul următor ce vroia acesta să spună și cum evoluția tehnologiei comunicației este la fel de responsabilă pentru felul în care înțelegem lumea ca și acțiunile acestor moguli media.

 

Traducere din engleză de la Corbett Report. https://contramundum.ro/2021/10/27/cum-au-schimbat-istoria-primii-moguli-media/

 

//////////////////////////////////////////

PIERRE MANENT: ESTE TIMPUL SĂ NE TREZIM! de Eugénie Bastié

Eugénie Bastié: Criza la care asistăm pare să readucă în discuție Statul, după ce decenii la rândul s-a vorbit numai despre declinul său. Până și președintele Emmanuel Macron a recunoscut că „trebuie să reconstruim suveranitatea noastră națională și europeană”. Asistăm cumva la marea reîntoarcere a ideii de națiune?

 

Pierre Manent: Observăm, în timp ce așteptăm desfășurarea evenimentelor, reîntoarcerea celor mai puțin plăcute aspecte ale Statului nostru. În numele urgenței sanitare a fost instituită în fapt o stare de urgență. În numele acestei urgențe, au fost luate cele mai primitive și brutale măsuri: carantina generală sub supravegherea poliției. Viteza, caracterul general și chiar nerăbdarea cu care acest aparat represiv a fost pus în funcțiune contrastează dureros cu întârzierile, lipsa de pregătire și indecizia politicilor noastre sanitare, fie că era vorba de măști, teste sau tratamente potențiale. Greșelile, chiar și cele făcute dintr-o neștiință inocentă, sunt pedepsite cu amenzi exorbitante. Ne este interzis să ne părăsim casele fără pașapoarte, însă restabilirea granițelor naționale este în continuare considerată un păcat mortal. Nu cred că această criză va reabilita Statul.

 

Cât despre națiune, ea a fost abandonată, discreditată și delegitimată vreme de două generații – la fel cum a fost abandonată, discreditată și delegitimată orice idee despre politica industrială. Am renunțat la însăși ideea de independență națională. Oh, să nu fii altceva decât o rotiță moale și flexibilă de expertiză specializată în marea rețea a comerțului global! Și mai presus de toate, fluxul nu trebuie să încetinească vreodată! Descoperim acum că suntem dependenți de China pentru aproape tot ceea ce avem nevoie? Dar astfel ne-am organizat… pentru a fi dependenți! Ne-am dorit-o! Credeți că, după ce vom ieși din acestă criză, slăbiți de distrugerea economică produsă de această criză sanitară, vor fi mulți care vor fi dornici să inverseze această direcție pe care am tot mers vreme de 40 de ani?

 

EB: Relația dintre omul de știință sau cercetător și omul politic, baza modernității politice, este răsturnată complet de această criză. Pare că încercăm să ascundem deciziile politice în spatele expertizei științifice, dar cu toate acestea, în momentul în care politica încearcă să fie independentă, este criticată de opinia publică. Cum ar trebui să vedem această situație? Este o victorie a expertizei asupra deciziei politice, sau este în fapt o reîntoarcere a ceea ce este în esență politic într-un context de incertitudine?

 

PM: În ceea ce-i privește pe experți și oameni de știință, trebuie făcute anumite distincții. Am fost învățați să-i recunoaștem, să-i apreciem și adesea să-i admirăm pe doctorii, infirmierii și cercetătorii noștri. Aceasta a fost o rază de lumină în această primăvară sinistră. Am descoperit de asemenea politica științei, care nu este mai nevinovată decât politica obișnuită. Expertiza nu oferă nicio imunitate împotriva dorinței de putere. În orice caz, pică în sarcina aleșilor să ia decizii deoarece ei sunt cei care sunt responsabili de tot, adică de corpul politic. Este sarcina lor să ia în considerare toți parametrii și să întrevadă toate consecințele acțiunilor lor. Aristotel avea dreptate: politica este regina științelor!

 

EB: Cum vedeți răspunsul Uniunii Europene față de această criză? Pe un plan mai general, este această criză un simptom al slăbiciunii Vestului?

 

PM: Uniunea Europeană este la fel de slabă pe cât sunt statele care o formează. Uniunea se află în fază terminală. Fie va șchiopăta în forma prezentă, fie se va dezintegra. Ordinea europeană se bazează pe hegemonia germană, o hegemonie care este acceptată și apreciată de restul Europei. Germania se găsește în cea mai stabilă și favorabilă situație în care a fost vreodată. Domină prin simpla prezență. Nu are nevoie să facă vreo mișcare – sau mai degrabă nu trebuie să facă vreuna. Aceasta este ceva ce președintele Macron nu a înțeles și astfel îi sâcâie pe germani cu cererile sale insistente de proiecte comune. Diferitele națiuni s-au retras în spatele propriilor granițe.

 

Acesta este sfârșitul fanteziei europene. Nu există vreo aventură fantastică pe drumul acesta european. Fiecare națiune a descoperit caracterul neschimbabil al ființei sale colective. Eliberați de visul acesta frustrant „mereu mai multă Europa” putem acum redescoperi o anumită afecțiune pentru ceea ce suntem, putem încerca să ne adunăm forțele în caracterul nostru național și să ne îngrijim cu răbdare de propriile noastre resurse – resurse morale și spirituale, militare și economice. Această dorință de a ne redescoperi și reafirma pe noi înșine va fi salvatoare dacă va fi acompaniată de o conștiință lucidă a propriilor noastre slăbiciuni, slăbiciuni pe care le-am cultivat.

 

EB: Sunteți surprins de ușurința cu care democrațiile noastre liberale au acceptat suspendarea celor mai multe dintre libertățile noastre? Nu este acesta un semn că domeniul exclusiv al „drepturilor” rămâne fragil în fața emergenței dorinței biologice de supraviețuire?

 

PM: Nimeni nu pune la îndoială că pandemia reprezintă o urgență și că în această urgență unele măsuri neobișnuite sunt de neocolit. Dar fragilitatea sănătății umane reprezintă într-un fel o urgență permanentă și îi poate oferi Statului o justificare permanentă pentru o stare permanentă de urgență. Noi vedem acum în Stat singurul apărător al drepturilor noastre. Acum, din moment ce viața este primul dintre drepturile noastre, i se deschide Statului un drum larg pentru puterea sa inchizitorială. Acestea fiind spune, noi ne-am lăsat în mâna Statului cu mult timp în urmă, acordându-i suveranitatea asupra vieților noastre. Această tendință care are deja o istorie a devenit mult mai acută în ultimii ani. Spontaneitatea discursului public a fost supusă unei cenzuri apriorice, care a avut drept efect excluderea dezbaterii legitime asupra celor mai importante probleme ale vieții noastre comune și chiar ale vieții noastre private. Fie că problema este imigrația sau relația dintre sexe și celelalte chestiuni care derivă de aici, o ideologie comună societății și Statului dictează ceea ce este permis sau nu, care echivalează cu ceea ce este onorabil sau rușinos, nobil sau josnic. Într-un cuvânt, am interiorizat un cod de discurs și expresie, în fața căruia rezistența este considerată periculoasă. În felul acesta, am lăsat în urmă pe tăcute regimul liberal și democratic care era informat, era însuflețit de proiecte colective rivale, și care ne punea în față angajamente serioase, acțiuni comun, bune și rele, eficiente sau falimentare, dar care ne oferea motive pentru a duce lupta cea bună, ocazii pentru dezbateri viguroase și probleme mari care furnizau dezacorduri mărețe. Acele vremuri fericite s-au dus. Lumea noastră este plină de ”victime” care, printr-o voce care e în același timp plângăreață și amenințătoare, susțin că sunt rănite de toată această discuție. Ele văd în regulile gramaticale care guvernează genul o jignire și descoperă insulte homofobice într-o vulgaritate de școlar. Cum ne putem opune noi acum Statului ca gardian al drepturilor noastre în timp ce îi cerem în genunchi să intre cât mai adânc în viețile noastre personale mereu rănite?

 

EB: Credeți că principiile noastre fundamentele ale liberalismului sunt subminate de această criză? Mai pot fi ele salvate?

 

PM: Ceea ce este subminat sunt principiile fundamentale ale globalismului, numit liberal – adică, competiția tuturor cu tuturor sau ideea că ordinea umană apare din reglementarea impersonală a fluxului. Această ideologie a profitat de anumite teme liberale, dar liberalismul pe care ni-l dorim prezervat este ceva diferit. Un regim liberal organizează concurența pașnică pentru a defini și implementa anumite reguli pentru viața comună, și distinge riguros între domeniul politic și cel al libertății economice în cel mai larg sens al termenului, care include în particular libera comunicare a influențelor morale, sociale, intelectuale și religioase. Iar aici se află cheia problemei: regimul liberal presupune cadrul național. Nu a exista vreodată un regim liberal fără un cadru național. În ultimii ani, regimul nostru a fost afectat de o corupție care a cuprins toate clasele: bogații, din moment ce regimul a favorizat căutarea de privilegii financiare, mai ales în domeniul imobiliar, și a stimulat structura tehnocratică în a întoarce spatele națiunii, uneori până într-acolo încât și-au pierdut simțul binelui comun; săracii au fost descurajați de la muncă prin beneficii sociale fără discriminare. Funcțiile direct legate de suveranitate – militare, securitate și justiție – au fost private de resurse. Astfel, fie ne apucăm să realocăm resurse în favoarea acestor funcții esențiale și să acordăm beneficii celor care muncesc, fie ne vom imobiliza pe noi înșine în administrația unui Stat cu tot mai puține resurse, în timp ce continuăm să dispărem moral și politic.

 

EB: În timp ce facem tot ce este posibil pentru a salva viețile celor mai vulnerabili, ritualurile de bază care acompaniază viața au fost limitate, chiar abolite. Ce ne spune această criză despre locul morții în societatea noastră modernă?

 

PM: Guvernul și-a luat asupra sa autoritatea, practic, de a interzice ultimul ritual de care suntem atașați – și anume ritualul înmormântării. Împotriva tendinței din ce în ce mai răspândite de a face moartea invizibilă, această măsură a guvernului a provocat întristare, consternare și dezaprobare. Toată lumea poate vedea că ritualurile pot fi reglementate în timp ce trăsăturile lor esențiale se mențin, fără ca participanții să riște mai mult decât se riscă în fiecare zi prin interacțiunea din magazine sau cu reprezentații firmelor de curierat, ca să nu mai vorbim de îngrijitori.

 

Această ștergere brutală a morții este inseparabilă de îndepărtarea religiei: ați observat că în lista de motive legitime pentru a părăsi domiciliul, „nevoile animalelor de companie” nu au fost uitate, dar nevoia oamenilor de a merge la biserică nu există? Asta invită la reflecție. Cei care ne guvernează sunt oameni onorabili care fac tot ce pot pentru a depăși o criză serioasă. Dar nu au observat uriașul și inadmisibilul abuz de putere ce există implicit în unele dintre deciziile lor. Cum este posibil? În anii din urmă, instituțiile, reglementările și legile care definesc viața comună în Europa au devenit maleabile în fața cerințelor pe care noi, tirani tiranizați de dorințele noastre, le-am avansat. Am băut din cupa cu vinul urgiei, cum spune Scriptura. Am delegitimat instituțiile care ordonează transmiterea vieții iar acum îndepărtăm ritualurile care acompaniază moartea. Este timpul să ne trezim.

 

Interviu publicat în Le Figaro. https://www.lefigaro.fr/vox/societe/pierre-manent-il-y-a-longtemps-que-nous-sommes-sortis-a-bas-bruit-du-regime-democratique-et-liberal-20200423

 

////////////////////////////////////

 

PROBLEMA ALTERNATIVEI NEW AGE

    de Walt Garlington

Am tras folos de pe urma articolelor lui Mike Adams și ale colegilor săi de pe website-ul Natural News. Și pare un tip destul de cumsecade, care face tot felul de show-uri și podcast-uri. E până și fermier aici în Dixieland-ul aflat sub ocupație. Așa că atunci când a postat un podcast despre răstignirea lumii (făcând referire la actuala criză Covid) și reînvierea ei, am fost desigur curioși. Dar nu s-a terminat cu bine; show-ul e plin de idei problematice.

 

Să începem cu ideea principală, și anume că omenirea este răstignită asemeni lui Hristos, doar că în locul cuielor, proteinele spike și acele de vaccinare sunt cele care ne străpung carnea, și o cunună de viruși ne înțeapă fruntea în locul celei de spini. Pentru că Hristos Dumnezeu a murit și a înviat, spune d-nul Adams, atunci și omenirea, divină fiind, se va ridica din mormântul alegoric al suferinței și va trăi „reînvierea”, va să zică o stare de iluminare sau trăire profundă, o deșteptare.

 

Problema este că omenirea nu poate reînvia în mod automat din suferință și moarte pentru că omenirea nu este divină. Divinitatea înnăscută a omului este învățătura ereziilor gnostice. Omul are potențialul de a deveni dumnezeiesc, este chiar chemat să devină dumnezeiesc prin har, dar acest lucru se întâmplă numai prin sfințirea și ascetismul vieții în sânul Bisericii Ortodoxe, prin botez, prin sacrificiul lepădării de sine și al dragostei pentru aproapele și pentru lucrarea lui Dumnezeu, etc. Prin acestea ne unim cu Hristos Dumnezeul-om , și prin El vom primi o viață nouă și vom învia cu adevărat.

 

Mai mult decât atât, au fost multe alte evenimente în urma cărora omenirea a suferit mult mai mult decât de pe urma bolii COVID, și care nu i-au provocat ulterior nici o stare de iluminare excepțională: molima devastatoare din secolul XI d.H a fost urmată de apariția Islamului. Occidentul a văzut o înșiruire fără sfârșit de războaie devastatoare, de la revoluția franceză la războiul civil american, primul război mondial, al doilea război mondial, urmate de războiul rece, de războiul împotriva terorismului, fără ca vreunul dintre acestea să aducă cu el vreo „deșteptare în masă”. Nici China nu a fost blagoslovită cu vreo revelație în urma Revoluției lui Mao. De ce ar fi acest nou rău, de mai mică amploare, atât de diferit în consecințele sale asupra omenirii în comparație cu alte încercări mai mari?

 

Vom primi binecuvântarea lui Dumnezeu după suferințele noastre doar dacă le acceptăm din parte-I cu bucurie, ca pe o pedeapsă pentru păcatele noastre, ca pe o șansă de a ne pocăi, ca pe un mijloc prin care ne putem apropia mai mult de El și unul de celălalt. Dar aceasta nu survine automat în urma suferințelor noastre, ca o formulă matematică imuabilă.

 

De asemenea, d-nul Adams mai spune că Dumnezeu creează din plictiseală, și că ar fi necesar ca El să creeze un număr infinit de universuri doar pentru a-și mai domoli plictiseala.

 

Dar Dumnezeu nu ar putea să fie niciodată plictisit. Dacă nu este total auto-suficient în infinitele adâncimi ale ființei Sale, atunci El nu este Dumnezeu. Noțiunea de universuri infinite este o formă de panteism care conferă creației acele atribute ale divinității (de exemplu, infinitatea) de care ei l-au deposedat pe Dumnezeu. Dumnezeu creează universul și pe om din preaplinul Dragostei Sale (Sf. Grigorie Teologul vorbește despre acest lucru), pe care dorește să o împărtășească cu alte creaturi făcute după asemănarea Sa, și cărora le lasă în schimb liberul arbitru de a-L iubi la rândul lor.

 

O altă idee menționată cu aprobare de către d-nul Adams este aceea că viața este un simulacru. Dar dacă viața este un simulacru, o iluzie, atunci nimic nu are sens sau valoare – nici suferința, nici învierea, nici progresele iluminismului științific sau spiritual. Dacă cosmosul poate fi remodelat de puterile mentale ale omului, atunci nimic nu mai are o existență definitivă și obiectivă: totul este relativ; nu se mai poate ajunge la nici un consens cu privire la ceea ce ar reprezenta progresul sau declinul uman, virtutea sau viciul, ori dacă un câine este cu adevărat un câine, etc. (Mulțumiri lui Jay Dyer pentru această perspectivă.)

 

Viața nu este un simulacru; fiecare lucru creat are o rădăcină ontologică imuabilă în logos-ul cu care a fost investit de Hristos Dumnezeu-Cuvântul, în Care toate logosurile sunt unite și în Care își găsesc sensul ultim și rațiunea de a exista. Sfântul Maxim Mărturisitorul poate fi consultat mai departe pe acest subiect.

 

Finalmente, o să mai menționez îmbrățișarea de către d-nul Adams a fenomenului extraterestrial, extratereștri cu care el crede că ne vom înfrăți în viitorul luminat care urmează după dezastrul COVID. Pe scurt, extratereștrii sunt o altă aparență a demonilor. Dar deoarece am mai scris anterior pe acest subiect, voi lăsa aceste articole să vorbească, pentru a nu mă mai repeta. Iată câteva dintre ele:

 

https://confiterijournal.blogspot.com/2021/03/modern-day-religions-part-iii-ufosaliens.html

 

https://confiterijournal.blogspot.com/2018/08/how-do-you-complete-globalist-plan-for.html

 

Apreciem munca d-nului Adams în alte domenii, dar sperăm ca atât el cât și cei care au ascultat podcast-ul la care facem referire își vor face timp să aprofundeze învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, ale căror învățăminte despre Dumnezeu, om și cosmos ne dau cea mai clară perspectivă, și singura cale sigură de a tâlcui și trăi realitatea.

 

https://www.goodreads.com/en/book/show/1982552.Orthodox_Spirituality

 

Spiritualitatea ortodoxă, de părintele Dumitru Stăniloae

 

https://www.sainthermanmonastery.com/product-p/orf.htm

 

Ortodoxia și Religia viitorului, de Sfântul Serafim Rose

 

Sursa: https://confiterijournal.blogspot.com/2021/11/mike-adamss-hopes-for-post-covid.html

 

 

 

//////////////////////////////////

EDIFICIUL NOSTRU MORAL S-A PRĂBUȘIT

    de Anthony Esolen

Pe când eram eu băiat, edificiul moralității sexuale se prăbușea. Știam prea bine că exista un astfel de edificiu și că el guverna ce făceau băieții și fetele, și că îi pregătea pentru căsătorie. Nu cred că eram conștient că el se prăbușea. Cred că aveam un sentiment vag că o grămadă de lucruri erau în pericol și că viitorul era tulbure. Era greu să nu simți acest lucru atunci când asasinatele și orașele în flăcări erau la ordinea zilei la știri, și când graffiti-urile pe care le puteai vedeai erau o expresie a dependenței de droguri și când toți adolescenții din cartier erau înghițiți de acest viciu.

 

Edificiul era condamnat, și șobolanii își făceau cuiburi în fundație; dar încă mai stătea în picioare. Încă mai erau dansuri peste tot, deși muzica era adesea întunecată și cinică – gândiți-vă la The Doors, și basul nemilos al lui Jim Morrison cântând Break on through to the other side (Trad. Evadează de partea cealaltă). Băieții și fetele încă se duceau la întâlniri, care în cazul meu, în ultimii doi ani de liceu, însemnau bowling, mini-golf, filme, picnicuri, restaurante, și mult din ceea ce se chema atunci giugiuleală. Următoarea furtună serioasă avea să dărâme edificiul.

 

Oamenii care sunt mai tineri decât mine vor spune singurul lucru care le mai rămâne de spus, acum că promisiunile libertății sexuale s-au dovedit a fi niște minciuni. Ei vor spune că oamenii au trăit dintotdeauna în această mocirlă. Dacă prin asta vor să spună că oamenii au fost dintotdeauna păcătoși, atunci au dreptate, dar numai într-un mod trivial.

 

Diferența dintre o cultură sănătoasă și una bolnavă nu ține de faptul că una ar fi plină de sfinți și cealaltă plină de demoni. Ci de faptul că o cultură sănătoasă ridică ziduri înalte împotriva răului și îi direcționează pe tineri în mod conștient spre ceea este bun și nobil, credincios și pur, în vreme ce cultura bolnavă nu ridică nici un fel de ziduri și nu numai că nu reușește să-i direcționeze pe tineri spre bine, ba chiar împinge să participe la rău și pe puținele suflete care ar fi fost în mod natural lipsite de o înclinație în acest sens.

 

Într-o cultură sănătoasă, pericolul era un fariseism de un tip evident: te uitai cu dispreț la cei care au căzut. Într-o cultură bolnavă, fariseismul este mai comun și de un tip mai latent: te uiți cu dispreț la cei care nu au căzut. În cultura sănătoasă, oamenii decenți evită pericolul fariseismului amintindu-și de propriile lor păcate și de felul în care au scăpat din ghearele lor, adesea prin urechile acului.

 

„Din mila Domnului, nu sunt eu acela”, spun ei, și sunt convinși de lucrul acesta. Dar această examinare sobră a conștiinței nu se regăsește într-o cultură bolnavă. Fariseismul este cultura bolnavă, și, apăsat de o conștiință rea, acesta îi va supune automat pe cei nevinovați la un tratament disprețuitor. Nefericirea vrea companie. Păcatul cere să împrăștie tristețea în jurul lui.

 

(…) Un băiat într-o astfel de poveste a răului a fost convins să trimită unei fete de la el din clasă poze și video-uri cu el dezbrăcat; și a făcut asta pentru că a fost intimidat la școală – fusese anterior școlit acasă – și pentru că voia să se integreze. Se pare că toată lumea vrea acest lucru. Întrebat fiind ce a învățat din această experiență, și ce sfaturi ar putea a altor tineri, el a râs și a spus: „Nu trimiteți nuduri! Nu o faceți!”

 

Atât de rău am ajuns. Să schimbăm arena răului. Nu mai jefuiți benzinăriile sub amenințarea armei. Este acesta un lucru de la sine înțeles, ceva ce face toată lumea, niște lucruri nu atât rele cât stupide? Nu îi stropiți cuiva garajul cu kerosen, ca apoi să aruncați un chibrit aprins înauntru. Dacă toată lumea face asta, nu înseamnă că ar trebui să o faci și tu. Nu încerca să surprinzi un necunoscut într-o alee întunecată și nu-l bate până îl umpli de sânge. O fi foarte amuzant, dar îți poate provoca mari necazuri și ești un idiot dacă faci asta. Nu lua bani din contul partenerului tău de afaceri pentru a-i juca la pariuri în Las Vegas. Nu împrăștia minciuni despre cineva pe care îl urăști, doar pentru plăcerea de a-l vedea cum se zvârcolește. Ți-ar face și el la fel dacă ar avea ocazia, dar cel mai probabil nu vei scăpa basma curată cu treaba asta, așa că mai bine nu o faci.

 

Nu e nevoie să îi chem pe semenii mei catolici să mărturisească împotriva acestui lucru bolnav pe care îl numim „cultură”, pentru că nu avem nici un nume mai bun pe care să-l folosim pentru a o descrie. Înșiși susținătorii ei depun mărturie prin acțiunile lor și prin evidenta nemulțumire și dezgustul pentru rezultatele obținute. Mlaștina nu îi face pe oameni fericiți. Băieții și fetele nu se plac mai mult acum decât se plăceau înainte. De fapt, nu prea se mai plac deloc. Unde mai vezi măcar un singur obicei social încă practicat, care să-i direcționeze pe băieți și pe fete către o apreciere sănătoasă unii pentru alții, băieți pentru fete și fete pentru băieți, și care să fie menită să îi pregătească pentru căsătorie?

 

O cultură sănătoasă poate să mai dezvolte un cancer latent pe ici pe colo; o cultură bolnavă este canceroasă în întregime, cu câte un avanpost de sănătate din loc în loc. În cultura sănătoasă, băiatul se duce la fată și, cu stângăcie și emoție, o invită la următorul dans. În cultura bolnavă, fata îi cere băiatului un video nud, si pentru că el nu vrea să arate ca un idiot fandosit, cedează.

 

Și noi dăm din umeri. Așa sunt lucrurile, ca vremea. Ne-am obișnuit cu ele. Într-o cultură sănătoasă, acea școală ar fi închisă de către autorități, ca și cum ar fi fost un centru de vânzare al heroinei, și deschisă numai după ce a fost curățată și pusă sub o conducere nouă. Spun asta nu în calitate de conservator, ci de ființă umană care dorește să promoveze căsătoria și să protejeze, pe cât posibil, inocența sacră a celor tineri.

 

Ce ar face un Booker T. Washington, o Dorothy Day sau o Jane Addams cu un astfel de loc? Din ce știu, școala nici măcar nu a intrat în discuție. (…) Și ce merităm noi restul, care am transformat o grădină naturală, cu florile și roadele ei sănătoase, și cu buruienile ei mai puțin sănătoase și melcii, într-o tristă groapă de gunoi?

 

Sursă: https://www.crisismagazine.com/2021/our-moral-edifice-has-fallen

 

/////////////////////////////////////

Fetita de pension din Vaslui cocheteaza cu ingerii ROMANIEI… Rizea: Sebastian Ghita i-a spus proprietarului hotelului din Vaslui, Adrian Porumboiu, ca PRU va plati pentru cazare / Patronul Paralela 45 si-a facut reclama

 

 

de M.I.     HotNews.ro

 

 

 

Cristian Rizea

 Fostul deputat Cristian Rizea a declarat, vineri, ca nu el avea obligatia sa plateasca pentru zilele in care a stat la hotelului din Vaslui, ci PRU, cu care a fost incheiat contractul, iar proprietarul hotelului, Adrian Porumboiu, vorbise cu Sebastian Ghita, in prezenta sa, inainte de inceperea campaniei electorale, ca partidul va plati, scrie news.ro. Despre biletele de avion neachitate agentiei de turism Paralela 45, Rizea a spus ca nu a primit nici o notificare sau factura din partea agentiei timp de doi ani.

 

„Intrebati-l, va rog, pe proprietarul acelui hotel, domnul Adrian Porumboiu, daca la inceputul campaniei electorale, cu o zi inainte de depunerea listelor, cand s-a luat decizia de a candida din parte PRU la Vaslui, a avut o intalnire cu mine si cu Sebastian Ghita in hol la Intercontinental, in barul de jos, in care Ghita i-a spus foarte clar ca acel contract se va incheia pe partid si partidul va plati”, a spus Cristian Rizea, la iesirea din sala de judecata de la instanta suprema, unde se judeca dosarul in care este acuzat de trafic de influenta si spalare de bani.

 

Rizea a precizat ca, si dupa alegerile parlamentare, Adrian Porumboiu a primit un telefon de la Sebastian Ghita in care acesta i-a spus ca PRU va plati pentru cazarea sa la hotelul din Vaslui.

 

„La Vaslui am stat opt nopti, dovada stau biletele de avion. Eu veneam Bucuresti – Iasi si de acolo cu o masina la Vaslui. Intrebati-l pe Porumboiu daca dupa alegeri a primit un telefon de la Ghita, in care i s-a spus ca partidul va plati. Au trecut cinci luni de zile, domnii nu au facut nimic si atuncea au inceput cu diverse sms-uri de santaj sa le platesc eu din buzunar. Este un contract intre partid si hotel. Partidul are multe datorii, asa este. Daca va veti duce la sediul central, veti vedea ca nici chiria nu si-au platit-o Bogdan Diaconu si ceilalti, iar PRU este in executare silita. Contractul de cazare este semnat de PRU si unitatea hoteliera respectiva”, a mai spus Rizea.

 

Fostul deputat a vorbit si despre o discutie care ar fi avut loc intre omul de afaceri Adrian Porumboiu si Sebastian Ghita, in care primul se plangea de presiunile la care era supus de catre fostul prim-adjunct al SRI Florian Coldea.

 

„Intrebati-l pe Porumboiu daca s-a plans lui Sebastian Ghita despre presiunile pe care domnul Coldea le facea asupra lui si ca dosarul pe care-l are este din cauza presiunilor facute de Coldea. Eu va spun ce am auzit, a fost o discutie intre dansii, n-am participat”, a spus Rizea.

 

Despre biletele de avion neachitate agentiei de turism Paralela 45, Cristian Rizea a spus ca aceasta este „o a doua mizerie”.

 

„Domnul Alin Burcea a venit la mine doi ani sa ma cunoasca, cand inca eram potential candidat pentru Primaria Sectorului 5. A venit la mine la birou si mi- a zis ca vrea sa fim prieteni deoarece activitatea domniei sale se desfasura in Sectorul 5. M-a invitat sa vizitez agentia de turism, m-a invitat la ziua domniei sale, la Mamaia. Acele bilete le-am luat pentru perioada iulie-august, iar la trei luni de zile a insistat sa fac vacanta in casa sa din Poiana Brasov. Doi ani nu trimiti o notificare sau o factura si dintr-o data iesi in presa si spui ca nu am platit biletele. Si-a facut reclama”, a mai spus Rizea.

 

Fostul deputat PSD Cristian Rizea datoreaza de circa doi ani companiei Paralela 45 aproximativ 4.000 de euro pentru zece bilete de avion pe ruta Bucuresti-Nisa, declara, in 12 aprilie, pentru News.ro, proprietarul agentiei de turism, Alin Burcea, care considera ca Rizea este „un escroc in serie care nu a vrut nicio clipa sa plateasca aceste bilete” si sustine ca orice incercare de a-si recupera banii s-a dovedit un esec.

 

„De aproape doi ani imi datoreaza aceasta suma. Mi-a cerut niste bilete de avion pe Nisa. Vreo zece bilete de circa 4.000 euro. Eu am aflat ulterior ca era o gasca intreaga din Romania care mergea la Monte Carlo. La momentul respectiv, Rizea era presedintele PSD Sector 5, deci am mers pe incredere intr-un deputat in Parlamentul Romaniei, nu era un tigan din Colibasi”, a spus Burcea.

 

Patronul Paralela 45 a mentionat ca a incercat pe diverse cai sa ajunga la Rizea ca sa isi recupereze banii, dar nu a reusit. „Isi schimba telefonul din doua in doua saptamani. A disparut ca magarul in ceata. L-am vazut anul trecut anchetat de Politie, iar acum am scris o postare pe Facebook, pentru ca am vazut ca a mai dat teapa unui hotel”, a precizat Burcea.

 

Fostul deputat PSD Cristian Rizea si un prieten de-al sau, Ciprian Tirdea, care au candidat anul trecut din partea PRU la alegerile parlamentare, au stat, in timpul campaniei electorale, la Hotelului Racova din Vaslui, unde au mancat si baut fara sa achite serviciile hoteliere in valoare totala de peste 43.000 de lei, sustin reprezentantii hotelului.

 

Potrivit acestora, cei doi politicieni au plecat chiar in noaptea alegerilor generale din cele doua camere pe care le inchiriasera la inceputul lui noiembrie, fara a plati pentru cazarea de care au beneficiat pe perioada celor 40 de zile. De asemenea, Cristian Rizea si Ciprian Tirdea au semnat si toate notele de plata de la restaurantul hotelului, unde au mancat, bonuri pe care, de asemenea, nu le-au achitat.

 

Suma totala pe care cei doi o au de platit la hotelul din Vaslui se ridica la 43.220 de lei. Cea mai mare factura ca valoare, respectiv 40.803,99 lei, este pe numele lui Ciprian Tirdea, cel care, de altfel, a semnat majoritatea notelor de plata de la restaurant, unde politicienii au oferit mancare si bautura la zeci de persoane pe perioada desfasurarii campaniei electorale.

 

„Chiar in noaptea alegerilor, cei doi au plecat fara sa anunte pe nimeni, lasand cheile de la camere fie in usa, fie aruncate pe un pat. A doua zi, am reusit sa-i contactam telefonic si au spus ca vor achita, apoi au inceput sa paseze de la unul la altul, pana nu au mai raspuns la telefon. In consecinta, am luat legatura cu presedintele partidului, domnul Diaconu, care, la fel, ne-a promis ca se rezolva ca, apoi, nici dumnealui sa nu ne mai raspunda la telefon”, a declarat, pentru News.ro, directorul Hotelului Racova, Razvan Condurache.

 

Reprezentantii hotelului au apelat in decembrie 2015 la executori judecatoresti, care i-au notificat pe cei doi politicieni cu privire la facturile pe care le au de achitat pentru serviciile de care au beneficiat la unitatea hoteliera. Dupa ce acestia nu au raspuns la notificarile de plata, reprezentantii hotelului au decis sa recupereze in instanta contravaloarea serviciilor prestate.

 

In martie 2016, deputatul PSD Cristian Rizea a fost trimis in judecata pentru trafic de influenta si spalare de bani, alaturi de omul de afaceri Lucian Coltea, care i-ar fi dat 300.000 de euro ca sa intervina la RAAPPS pentru retrocedarea unui teren intr-o zona rezidentiala din Bucuresti si la Primaria Chiajna pentru un teren aflat in litigiu.

 

 

REFERINTE

Martor: Rizea a primit la clinica stomatologica 300.000 euro ceruti „pentru o persoana importanta din lumea politica”

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-21726389-rizea-sebastian-ghita-spus-proprietarului-hotelului-din-vaslui-adrian-porumboiu-pru-plati-pentru-cazare-patronul-paralela-45-facut-reclama.htm

/////////////////////////////////////

 

 

 

   Spălătorul de plagiate de la Academia de Poliţie, numit director de cabinet al ministrului Bode

 

Sursa: NEWS.RO

 

Protectorul plagiatorilor din Academia de Poliţie, Marius Florin Mihăilă, a devenit directorul de cabinet al ministrului Lucian Bode, începând cu 9 februarie.

 

Anul trecut, Lucian Bode a intervenit politic de două ori pe lângă fostul ministru de Interne Marcel Vela pentru împuternicirea lui Mihăilă pe diverse funcţii de conducere în Ministerul de Interne, mai întâi ca şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie (IJP) Sălaj, iar apoi ca rector al Academiei de Poliţie, relatează PressOne.

 

Ajuns la conducerea Ministrului de Interne, Bode a putut decide singur pe ce post să îl numească pe fostul său coleg de clasă de la Grupul Şcolar „Iuliu Maniu” din Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj.

 

Marius Florin Mihăilă, noul director de cabinet al ministrului de Interne Lucian Bode, a fost preşedintele Comisiei de Etică de la Academia de Poliţie şi este unul dintre principalii responsabili de blocarea curăţeniei în privinţa doctoratelor plagiate, dar şi de închiderea şcolilor doctorale ale instituţiei în octombrie 2020, conform sursei citate.

 

https://spotmedia.ro/stiri/educatie/pressone-spalatorul-de-plagiate-de-la-academia-de-politie-numit-director-de-cabinet-al-ministrului-bode

 

90% din lucrările de doctorat de la Academia de Poliţie sunt plagiate de la acelaşi copil

Încă un scandal monstru zguduie lumea academică din România! Ca de obicei, e vorba de Academia de Poliţie, unde un soft antiplagiat lăsat nesupravegheat a luat la puricat toate lucrările de doctorat din ultimii 25 de ani.

 

 

 

Rezultatul a fost şocant: 90% din teze sunt plagiate de la acelaşi autor, un anume Vlăduţ, care în 1994, la vârsta de 5 ani, a desenat câteva bastonaşe, un omuleţ şi o pisică folosind o cariocă verde.

 

„Aceleaşi bastonaşe, pe alocuri rearanjate, se regăsesc în peste jumătate din tezele de doctorat de la Poliţie. Cât despre omuleţ şi pisică sunt aproape omniprezente – fără citarea sursei, fără ghilimele, fără nimic. Unii doctoranzi au desenat şi un câine, ca să pară că au contribuit cu ceva, dar acel câine e de fapt doar pisica cu urechile modificate”, spune jurnalistul Emil Şerban, care a semnalat plagiatul.

 

Conducerea Academiei nu a reacţionat, însă câţiva poliţişti au fost văzuţi acoperind dovezile cu abţibilduri cu Snoopy.

https://www.timesnewroman.ro/life-death/90-din-lucrarile-de-doctorat-de-la-academia-de-politie-sunt-plagiate-de-la-acelasi-copil/

 

//////////////////////////////////////////////////////

 

S-a aflat adevărul! Cine sunt beneficiarii diplomelor de doctorat eliberate de Academia de Poliție, teze care se apropie de cele 1500 de titluri de doctor in stiinte acordate timp de aproape o suta de ani (1900–1990) …

 

de Iulian Luca

 

(In Romania, de la doar 1500 de titluri de doctor in stiinte acordate timp de aproape o suta de ani (1900–1990), s-a ajuns la 67000 de titluri in nici treizeci de ani (1990–2017)……………

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, instituție aflată în centrul multor scandaluri privind acuzații de plagiat, a dat publicității numărul total de diplome de doctorat eliberate. Câte diplome de doctor au fost date și cine sunt cei care le-au obținut?

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” a publicat, joi, lista diplomelor de doctor eliberate de instituţie până în 3 ianuarie. Potrivit documentelor, 718 persoane au obţinut titlul, din 1995. Documentul cuprinde numele candidatului, titlul tezei de doctorat, domeniul, data susţierii examenului, conducătorul de doctorat, ordinul de acordare a titlului de doctor, dar şi seria diplomei şi data ridicării acesteia.

 

Acreditarea a fost retrasă în 2020

În 26 octombrie 2020, Ministrul Educaţiei din acel moment, Monica Anisie, anunţa că a retras acreditarea Şcolii Doctorale de la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti.

 

Măsurile au fost luate „în contextul nenumăratelor sesizări înregistrate la Ministerul Educaţiei şi Cercetării pe tema calităţii actului educaţional existent la nivelul Academiei de Poliţie”, dar şi ţinând cont de raportul Corpului de Control al Ministerului Afacerilor Interne, a transmis atunci Ministerul Educaţiei.

 

Două zile mai târziu, Anisie anunţa că a solicitat Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) verificarea tuturor celor aproximativ 800 de teze de doctorat realizate la nivelul acestei şcoli, începând cu tezele de doctorat ale cadrelor didactice de la Academie, pentru a se constatat dacă sunt sau nu rezultatul unui plagiat.

 

În mai 2021, Guvernul a aprobat reorganizarea Academiei de Poliţie, în două facultăţi, de Poliţie şi de Pompieri. Ministrul de Interne, Lucian Bode, anunţa că reorganizarea vizează desfiinţarea celor două şcoli doctorale care, din păcate, au adus mari prejudicii de imagine instituţiei.

 

În centrul multor scandaluri de plagiat

De-a lungul timpului, şcoala doctorală de la Academia de Poliţie a fost în centrul mai multor scandaluri, existând numeroase acuzaţii de plagiat, unele dovedite ulterior în instanţă.

 

Jurnalista Emilia Şercan a publicat, începând cu 2015, peste 100 de investigaţii privind plagiatele din învăţământul superior militar. În 2019, ea demonstrase că însuşi rectorul Academiei din acel moment, chestorul prof. univ. dr. Adrian Iacob, îşi plagiase în proporţie de peste 70% teza de doctorat. Adrian Iacob şi fostul prorector Petrică-Mihail Marcoci au fost condamnaţi, în primă instanţă, pentru ameninţările cu moartea adresate jurnalistei.

 

În 6 ianuarie 2020, PressOne relata că Bogdan Despescu, chestor şef de poliţie şi secretar de stat în Ministerul de Interne, a plagiat cel puţin 157 de pagini din cele 345 ale tezei de doctorat susţinute în anul 2010 la Academia de Poliţie. De asemnea, în 18 februarie 2021, aceeași sursă relata că protectorul plagiatorilor din Academia de Poliţie, Marius Florin Mihăilă, a devenit directorul de cabinet al ministrului Lucian Bode începând cu 9 februarie.

 

S-a aflat adevărul! Cine sunt beneficiarii diplomelor de doctorat eliberate de Academia de Poliție (Document)https://www.capital.ro/s-a-aflat-adevarul-cine-sunt-beneficiarii-diplomelor-de-doctorat-eliberate-de-academia-de-politie-document.html

 

///////////////////////////////////////////

 

Fabrica de doctorate sau Cum se surpa fundamentele unei natii – Emilia Sercan

https://www.elefant.ro/fabrica-de-doctorate-sau-cum-se-surpa-fundamentele-unei-natii_91dfeb61-9170-4e82-b602-7af4cd803aeb

DESCRIERE

In Romania, de la doar 1500 de titluri de doctor in stiinte acordate timp de aproape o suta de ani (1900–1990), s-a ajuns la 67000 de titluri in nici treizeci de ani (1990–2017).

Cele mai multe, peste 30000, in ultimii sase ani.

Se plagiaza peste tot in lume. Dar frauda intelectuala in lant s-a inventat in Romania in „anii tranzitiei“. In Academii create ad-hoc, pulseaza, intr-un ritm greu de urmarit, falsul intelec¬tual, in care doctori plagiatori devin peste noapte profesori coordonatori de doctorate plagiate. Ies pe banda rulanta, cu zecile de mii. Dintre acesti infractori protejati se aleg in Romania prim-ministri, ministri, generali, comisari, procurori, oameni politici, primari, profesori universitari etc. „Elita tarii“. Acest spectacol neverosimil ne macina fundamentele natiei.

 

Exista lucruri pe lume cu care nu se poate glumi. Cu granitele unei tari, de pilda. Iese razboi. Nici cu granitele spiritului nu se poate glumi. Pentru ca atunci se amesteca prostia cu inteligenta, cinstea cu hotia, meritul cu potlogaria. Ajungem sã fim condusi de smecheri, de hoti si de impostori. Exact asta ni s-a intamplat. Abolind granitele intelectuale, ne-am pomenit invadati si ocupati din interior de pegra societatii noastre.

„Cartea Emiliei Sercan este o bijuterie a jurnalismului de investigatie. Dar si o poveste care se citeste cu infrigurare: povestea unei abjectii in forma continuata.“ (GABRIEL LIICEANU)

 

///////////////////////////////////

 

S-a umplut Romania cu smecheri -destepti,doctori in hotii,minciuni,coruptie,idolatrii si in alte  neghiobii,dar e plina Tara de semianalfabeti functionali… Guvernul Ciucă are șapte doctori în componenţă. Miniștrii cu cele mai stufoase CV-uri

 

  de Pavel Adrian

 

 

Încă 7 miniştri mai au diplome de doctori, în afara premierului Nicolae Ciucă: Bogdan Aurescu, Cătălin Predoiu, Alexandru Rafila, Virgil Popescu, Lucian Bode, Vasile Dîncu şi Sorin Cîmpeanu. Dintre aceştia, doar Bogdan Aurescu (Externe) şi Alexandru Rafila (Sănătate) oferă informaţii în CV despre subiectul lucrării de doctorat. La polul opus, vicepremierul Kelemen Hunor este demnitarul cu cea mai superficială abordare a rubricii de studii.

 

Vicepremierul Sorin Grindeanu a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii de Vest din Timişoara în 1997,specializarea Informatică. Doi ani mai târziu, a obţinut o bursă Tempus în Italia, la Universitatea din Bologna, unde s-a perfecţionat în domeniul statisticii sociale. În 2012, când ocupa funcţia de viceprimar al Timişoarei, a urmat un curs de ”Securitate, diplomaţie şi politică externă” la Institutul Diplomatic Român.

 

Vicepremierul Hunor Kelemen a postat pe site-ul Guvernului un CV succint. Spre exemplu, rubrica ”studii şi specializări” conţine două rânduri cu două repere temporale: 1998 – profesor de filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Filosofie; 1993 – medic veterinar, Universitatea de Științe Agricole Cluj, Facultatea de Medicină Veterinară. Liderul UDMR nu a menţionat ce liceu a absolvit, în ce an, sau când a început studiile universitare, aşa cum sunt cerinţele unui CV european, scrie ziare.com.

 

Ministrul de Interne, Lucian Bode, e de profesie inginer electromecanic. În 1998, a absolvit Facultatea de Electrotehnică şi Informatică a Universităţii din Oradea. Între 2009 şi 2011, urmează un master în ”Managementul Securităţii în Societatea Contemporană”, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Imediat, începe un doctorat în ”Relaţii internaţionale şi studii europene” la aceeaşi universitate, pe care îl finalizează în 2018.

 

Titlul lucrării de doctorat, care nu este menţionat în CV-ul postat pe site-ul Guvernului: ”Securitatea energetică şi managementul resurselor la începutul secolului XXI (corect ar fi fost ”al XXI-lea” – n.r.). România în context european actual”.

 

Lucian Bode trebuia să îşi publice lucrarea de doctorat pe o platformă administrată de Ministerul Educaţiei până pe 22 iulie 2021. Însă, cu o zi înainte de termenul-limită, Lucian Bode a trimis o adresă universităţii, anunţând că refuză să publice lucrarea. Potrivit G4Media.ro, ministrul şi-a motivat decizia prin faptul că şi-a publicat doctoratul la o editură. Însă cartea e de negăsit. De altfel, sindicatul poliţiştilor ”Diamantul” s-a oferit să cumpere un exemplar din carte şi să-l facă public. ”Aflăm că e publicată de editura CA Publishing, în anul 2021, însă ne-a fost imposibil să o achiziţionăm. Anunţăm chiar cu această ocazie că suntem gata să cumpărăm noi, Sindicatul Poliţiştilor din România Diamantul, un exemplar al cărţii dumneavoastră, plătim valoarea unui spor de doctorat pe o lună (950 lei)”, a anunţat sindicatul aflat în conflict cu ministrul.

 

Ministrul de Interne a mai urmat diverse cursuri la Institutul Naţional de Administraţie, Colegiul Naţional de Apărare şi Institutul Diplomatic Român.

 

Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1996. Doi ani mai târziu, a absolvit şi facultatea de Istorie, aşadar timp de doi ani (1994-1996) a urmat două facultăţi în paralel. În 1999 începe studiile doctorale, iar în 2003 devine doctor în drept la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea premierului de la acea vreme Adrian Năstase.

 

Bogdan Aurescu este singurul ministru din Guvernul Ciucă care oferă detalii despre lucrarea sa de doctorat. Titlul tezei: „Conceptul de suveranitate şi supremaţia dreptului internaţional”. Calificativul: foarte bine. Distincţia: Summa cum laude. Din anul 2018, Bogdan Aurescu conduce lucrări de doctorat în cadrul Universități din Bucureşti. În iulie 2006 a fost ”visiting professor” la Facultatea de Drept a Universității din Hamburg, în cadrul mobilității ERASMUS Teaching Staff.

 

Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti între 1987 şi 1991, iar în 2003 a devenit Doctor în drept Summa cum Laudae la aceeaşi universitate. Spre deosebire de Bogdan Aurescu, ministrul Justiţiei nu a menţionat în CV-ul de pe site-ul Guvernului titlul sau tema lucrării de doctorat. Între 1994 şi 2007, Cătălin Predoiu a fost cadru didactic al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti.

 

Ministrul Apărării, Vasile Dîncu, este licenţiat în filosofie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. În 1998, obţine diploma de doctor în sociologie la aceeaşi universitate, însă nu menţionează în CV titlul lucrării de doctorat. Din 2002 este profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, iar din 2005 conduce lucrări de doctorat. Vasile Dîncu este autorul a 12 volume – 4 volume de sociologie şi comunicare şi 8 volume de eseuri.

 

Ministrul Energiei, Virgil Popescu, e de profesie inginer. A absolvit Institutul Politehnic din București, Facultatea de Automatică, în 1991. Patru ani mai târziu, se înscrie la doctorat în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii din Craiova. În anul 2000 obţine o diplomă de doctor în management. În perioada în care urmează cursuri doctorale la Craiova, Virgil Popescu activează ca asistent universitar la Colegiul Universitar Drobeta Turnu Severin şi director la Petrom Mehedinţi.

 

Între 2007 şi 2009, Virgil Popescu face şi un master la Universitatea din Craiova în ”Analiza diagnostic și evaluarea afacerilor”. În paralel, între 2007 şi 2008, ocupă funcţia de secretar de stat, Departamentul pentru dialog social. Între octombrie 2005 şi februarie 2006, urmează un curs de ”Geopolitică și geostrategie, Politici și strategii de securitate, Teoria relațiilor internaționale” la Colegiul Național de Apărare. Doi ani mai târziu, se înscrie exact la acelaşi curs, de această dată la Academia Naţională de Informaţii.

 

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” București, Facultatea de Medicina Generală, la începutul anilor 80. În 2004, obţine titlul de Doctor în Medicină la UMF „Carol Davila”. Specializarea: microbiologie. În mod inedit, Alexandru Rafila şi-a trecut în CV şi numărul diplomei de doctor: 0003020 – 2004.

 

Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, este inginer. A absolvit Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Diploma de doctor a obţinut-o la aceeaşi universitate. ”Acum nu ştiu câţi se vor pricepe la irigaţii cu ape uzate. Am început în mileniul trecut teza de doctorat, chiar la începutul anilor ’90”, spunea Sorin Cîmpeanu despre teza sa de doctorat. Sorin Cîmpeanu a urmat mai multe cursuri la Colegiul Naţional de Apărare, Academia de Poliţie, Academia Naţională de Informaţii, dar şi specializări în Italia şi Franţa.

 

Ministrul de Finanţe, Adrian Câciu, a studiat la Universitatea Româno-Americană între 1992 şi 1997, absolvind Facultatea de Relaţii Comerciale și Financiar Bancare Interne și Internaţionale. În 1998, şi-a susţinut lucrarea de licenţă la ASE. Între 2009 şi 2011, a urmat masterul “Managementul proiectelor de dezvoltare rurală şi regională” la Facultatea de Economie Agroalimentară din cadrul ASE București.

 

Ministrul Agriculturii, Adrian Chesnoiu, a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliţie, urmând şi două mastere la aceeaşi instituţie de învăţământ: unul în investigarea fraudelor, altul în managementul activităţilor de ordine publică şi siguranţă naţională. În timp ce urma cursurile de master, Adrian Chesnoiu activa ca ofiţer la Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) a Ministerului de Interne. După cursuri de câteva luni la Colegiul Naţional de Apărare şi Institutul Diplomatic Român, Adrian Chesnoiu începe, în 2019, un doctorat la ASE, în cadrul Facultăţii de economie agroalimentară şi a mediului.

 

Ministrul Fondurilor Europene, Dan Vîlceanu, a urmat cursurile Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Ştiinţe Economice, specializarea – Relaţii economice internaţionale. Imediat a absolvit şi masterul de management şi integrare europeană. În 2011 s-a înscris la doctorat, tot la Universitatea de Vest, program pe care nu l-a finalizat încă.

 

Ministrul Muncii, Marius Budăi, a obţinut diploma de bacalaureat în 1990. În perioada 2002 – 2004, a urmat cursuri de Contabilitate publică; Management; Marketing; Matematică aplicată în economie la Colegiul Economic şi de Administraţie Octav Onicescu – Botoşani, devenind Tehnician specialist – asistent de gestiune financiar contabilă.S-a înscris la facultate la 14 ani de la finalizarea studiilor liceale. A absolvit Facultatea de Finanţe şi Bănci din cadrul Universităţii Spiru Haret, în 2008. Doi ani mai târziu a obţinut şi diploma de master: Managementul financiar-contabil al administrației publice.

 

Ministrul Economiei, Florin Spătaru, a urmat cursurile Facultăţii de Nave din cadrul Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi. Apoi a absolvit un master pe aceeaşi specializare tot la Universitatea Dunărea de Jos. După doi ani de pauză, s-a înscris din nou la facultate: Contabilitate şi managementul stocurilor, tot la Universitatea Dunărea de Jos, pe care a absolvit-o după cinci ani de studii. În 2009, pe când ocupa o funcţie de conducere la Şantierul Naval Galaţi, a urmat un curs de specializare la London Business School.

 

Ministrul pentru IMM-uri, Daniel Cadariu, a absolvit în 1992 Facultatea de Mecanică, Secția Mașini Termice, din cadrul Institutului Politehnic Iași,

 

Ministrul Tineretul şi Sportului, Eduard Novak, a absolvit în 2001 Facultatea de Drept a Universităţii Româno-Americane.

 

Ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu, a absolvit Facultatea de Comerţ din cadrul ASE, iar în 2002 a urmat un ”Executive MBA” în SUA.

 

Ministrul Familiei, Gabriela Firea, este licenţiată în filologie, specializarea ”Bibliologie şi ştiinţa informării”, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. ”Mă bucur că mi-am îngheţat doctoratul la ASE înainte de a intra în politică”, a spus Gabriela Firea, după dezvăluirile jurnalistei Emilia Şercan privind doctoratul premierului Nicolae Ciucă.

 

Ministrul Mediului Tanczos Barna este absolvent de ASE. La 8 ani de la terminarea facultăţii, a urmat un program de master la Universitatea Naţională de Apărare. Colegul său de partid, Cseke Attila, ministrul Dezvoltării, a terminat Dreptul la Oradea, apoi un master în Drept privat.

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Geneza-EXPLICAȚII LA BIBLIE „CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“… Locul şi timpul apariţiei cornului din Daniel cap.8…Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger… E timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman)… Este bine ca BISERICA și STATUL să rămână SEPARATE ! Răstălmăcirea celor zece porunci- Walter Veith; ȘOC LA ROMA: Papa îi ia în brațe pe HOMOSEXUALI! Biserica Catolică acceptă ca aceștia să formeze CUPLURI și să ADOPTE copii; Instalarea papei ca judecător suprem si imun; Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1); ELIBERARE DE EGOISMUL NOSTRU; ÎNMÂNAREA PROBLEMEI LUI ISUS; BAZÂNDU-TE PE DUMNEZEU ÎN LUPTA TA; PUTEREA DE IERTARE CARE SCHIMBĂ VIEȚI; David Wilkerson (1931-2011); ACCES LA TRON… Legea, credinţa şi justificarea

(Galateni 2:15-21); Ce am învățat despre religie de la Mircea Eliade? Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos! Automântuire? Ce înseamnă să aduci multă roadă? Vita si mladitele… Rodire sau aruncare în foc…

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Rodire sau aruncare în foc

Ioan 15

Ioan 15 este un capitol despre rodire. Domnul Isus caută rod, în viața noastră. El a făcut totul, pentru ca noi să putem rodi.

 

,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeţi și să aduceţi roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Potrivit acestui text, rodul are de a face cu împlinirea scopului pentru care am fost aleși, rânduiți și trimiși. Textul biblic care prezintă cel mai clar scopul alegerii, rânduirii și trimiterii ucenicilor este Matei 28:19-20: ,,Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” Deci, roada spirituală, reprezintă facerea de ucenici și aceasta implică: activitate misionară, evanghelizare, botezare și învățare.

 

Duhul Sfânt îl asistă pe credincios, în toate aspectele rodirii și lucrează prin el, pentru glorificarea Tatălui și a Fiului.

 

Acțiunea de rodire nu se limitează la cei doisprezece apostoli, și nici măcar la o elită bisericească, ci este datoria fiecărui creștin.

 

În cele ce urmează, aș dori să privim în Ioan 15 și să observăm, că din punct de vedere al rodirii, avem doar două opțiuni: Rodire sau aruncare în foc. Nu există cale de mijloc, deși ne-am dori una.

 

1. Rămânerea în Cristos este condiția rodirii.

 

,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (v5)

 

Definirea rămânerii în Cristos.

 

Ioan 15 definește relația creștinului cu Cristos, ca pe o legătură vitală, organică, la fel ca legătura dintre viță și mlădiță.

 

Deasemenea, a rămâne în Cristos înseamnă a rămâne în Cuvântul Lui: ,,Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi oriceveţi vrea și vi se va da.” (v7) Rămânerea în Cristos se realizează prin: studierea, memorarea și meditarea permanentă asupra Cuvântului, în vederea aplicării acestuia.

 

Ioan 15 definește rămânerea în Cristos și ca pe o rămânere în dragostea Sa. Aceasta se realizează prin împlinirea poruncilor lui Cristos: ,,Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” (v9-10)

 

Testele rămânerii în Cristos.

 

Oare am putea să ne verificăm pe noi înșine, dacă suntem în Cristos sau nu? Iată textul biblic: ,,Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.” (v 10-12)

 

Potrivit cu textul citit, bucuria deplină cât și dragostea față de cei din jur sunt semne, care confirmă rămânerea în Cristos.

 

Efectele rămânerii în Cristos: rodirea.

 

,,Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi oriceveţi vrea și vi se va da.” (v7) Promisiunea lui Dumnezeu este că va onora toate rugăciunile celor care rămân în El.

 

Este de la sine înțeles faptul că, rămânerea noastră în Cristos, va filtra rugăciunile noastre si va da glas doar acelor rugăciuni care-L onorează pe Dumnezeu: ,,Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” ( v8) Prin urmare, Dumnezeu nu are nici o problemă, în a răspunde, la toate rugăciunile celor care râmân în Cristos, deoarece toate Îl onorează. O rugăciune firească este dovada nerămânerii în Cristos și în Cuvântul Lui.

 

2. Curățirea este condiția creșterii productivității roadei.

 

Ce face Cristos cu mlădița care aduce roadă? O pune pe piedestal? Sau o lasă în pace? Iată textul: ,, ..pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţește, ca să aducă și mai mult rod.” (2b)

 

Pentru creștinul roditor nu există opțiunea stagnării, a lâncezirii nici a plafonării ci doar a curățirii în vederea producerii de mai multă roadă. De fapt nu este nimic neobișnuit în toată treaba asta. Același lucru îl face orice viticultor obijnuit.

 

Curățirea este tot un proces de tăiere, prin care se îndepărtează tot ce este rău, inutil, în plus sau care împiedică rodirea: ambiții personale, planuri personale, pofte necontrolate, etc.

 

Curățirea se realizează tot prin Cuvânt: ,,Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus.” (v3) Observați multiplele roluri ale Cuvântului în viața noastră. Un creștin care neglijează Cuvântul lui Dumnezeu este un non-sens.

 

Curățirea nu este un proces confortabil, ba chiar dureros. Însă scopul lui Dumnezeu nu este confortul nostru ci creșterea productivității roadei. Deci, să nu ne facem grijuri dacă uneori ne simțim rău. Dumnezeu ne curățește. Adevărata bucurie deplină vine doar în urma curățirii.

 

3. Pentru cine nu râmâne în Cristos, în procesul curățirii, în vederea creșterii productivității roadei, nu rămâne decât alternativa tăierii și aruncării în foc.

 

Potrivit versetelor: 2, 5 și 6: Nu există opțiunea creștinului care se mulțumește cu roadă puțină. Opțiunile sunt următoarele: multă roadă sau tăiat și aruncat în foc.

 

Dacă suntem în Cristos și aducem roadă, El ne curățește, în vederea aducerii de și mai multă roadă. Dar dacă nu acceptăm curățirea în vederea creșterii productivității roadei? ,,Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, și se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” (v6) Creștinul care nu râmâne în Cristos, pentru curățire, în vederea aducerii de mai multă roadă, are aceeași soartă ca mlădița neroditoare.

 

Nu există cale de mijloc: Ori ne ridicăm ori coborâm, ori strângem cu Cristos ori risipim.

 

În viața creștinului autentic nu există stagnare, plafonare sau îmbătrânire, ci doar o preocupare permanentă, de a fi mai curat și mai folositor în lucrarea lui Dumnezeu.

 

Cercetare:

 

Oare câți dintre noi am fi meritat să fim tăiați de mult din viță, deoarece am neglijat mult Cuvântul Domnului, ne-am împotrivit procesului de curățire, la care Vierul a intenționat să ne supună, și am ajuns ca pomul neroditor.

 

Oare pentru câți dintre noi Stăpânul a rostit dramaticele cuvinte: ,,..Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’ (Luca 13:7) Pentru câți dintre noi Domnul Isus a mijlocit, încă odată, la Tatăl: ,, ‘mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.’” (Luca 13:8-9)

 

Haideți să folosim din plin șansa pe care încă o avem, de a rămâne în Cristos, în Cuvântul Lui, în dragostea Sa, spre a fi curățiți și folosiți ca purtători de roadă, pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume, și proslăvirea Tatălui în Fiul, prin Duhul Sfânt.

 

Rodire sau aruncare în foc. Ioan 15

 

///////////////////////////////////////////

Vita si mladitele

„Eu sunt adevarata Vita, si Tatal Meu este Vierul. Pe orice mladita care este in Mine, si n-aduce rod, El o taie; si pe orice mladita care aduce rod, o curata, ca sa aduca si mai mult rod. Acum voi sunteti curati, din pricina Cuvantului pe care vi l-am spus. Ramaneti in Mine, si Eu voi ramane in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce rod de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduceti rod, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt Vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane in Mine si in cine raman Eu aduce mult rod; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic. Daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare, si se usuca; apoi mladitele uscate sunt stranse, aruncate in foc, si ard. Daca ramaneti in Mine si daca raman in voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea, si vi se va da. Daca aduceti mult rod, prin aceasta Tatal Meu va fi proslavit; si voi veti fi astfel ucenicii Mei.” – Ioan 15:1-8

 

Sublinierile italice arata ca singur iti poti „taia craca de sub picioare”. Deci, se poate…

 

Sunt in ultima vreme mai multe voci care incearca sa explice prima parte a versetului 2 zicand ca taierea nu este definitiva, ci ca un fel de tunsoare la varfuri, nu taiere categorica. Si ca aceasta tundere este pentru a revigora mladita. Dar cuvantul spune „o taie”, nu „o tunde”.

 

Dar aceasta teorie nu sta in picioare din pricina continuarii versetului care explica cum procedeaza Vierul cu mladita care aduce sau inca aduce rod: o curata. Simplu. Deci una e taiata, alta e curatata. Cea care NU ADUCE rod e taiata, cea care ADUCE rod e curatata.

 

Este vorba despre credincios: „mladita care este in Mine”, spune Domnul Isus. Necredinciosul nu este in Hristos, ci „zace in cel rau”.

 

Deci poti fi in Hristos si sa n-aduci rod. Observa cum spune: „Pe orice mladita care este in Mine, si n-aduce rod…”

 

Apoi „…voi nu puteti aduceti rod, daca nu ramaneti in Mine.”

 

In Hristos, poti aduce rod sau poti sa n-aduci rod. E infricosator! De ce depinde? „Cine ramane in Mine si in cine raman Eu aduce mult rod;…”

 

Intelegi? Tu poti ramane in Hristos si totusi sa n-aduci rod, fiindca te departezi, iar inima ti se impietreste. Si asta nu dintr-odata, ci treptat. Iar Domnul nu te leapada inca. El insista, te cauta, te cheama, bate la usa, iti da dovezi peste dovezi ca te iubeste, ca te vrea, ca esti copilul lui chiar daca ai cazut sau ai alunecat, ca El nu vrea sa renunte la tine etc. Tu esti inca in El dar nu vei mai aduce rod. Rod vei aduce doar daca si El e in tine. Dar Duhul Lui intristat de pacatul tau se stinge cand tu starui in acel pacat, iar El nu mai e in tine, si tu nu mai aduci rod. Esti pe marginea prapastiei si in punctul in care aproape ca ti-ai pierdut mantuirea. Daca nu te intorci, poti muri in pacatul tau, poate veni rapirea si tu vei ramanea jos, poti imbatrani in pacat si nelegiuire. Mantuirea? Da, se poate pierde. Depinde DOAR de tine.

 

Daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare, si se usuca; apoi mladitele uscate sunt stranse, aruncate in foc, si ard. Despre ce foc crezi ca e vorba aici? Te arunca Domnul intr-un foc fizic tu fiind in viata? Sau crezi ca e vreun foc metaforic!

 

Sa fim seriosi. Nu rastalmaci Scriptura. Este vorba despre focul cel vesnic.

 

Doamne, tine-ma Tu si pedepseste-ma aici oricand e nevoie ca sa-mi scoti sufletul din groapa pieirii, sa ma abati de la rau, sa ma dezlipesti de nebunie, sa ma scapi de iad, sa ma faci in stare sa Te iubesc pe Tine mai mult decat pe mine si pe oricine si orice altceva! Amin!

 

Indura-Te de noi, Doamne Isuse!

Vita si mladitele

/////////////////////////////////////

Ce înseamnă să aduci multă roadă?

Pilda din Ioan 15 poate părea abstractă. Isus este vița, noi suntem mlădițele, iar Dumnezeu este Vierul. Ce înseamnă toate acestea?

 

Vern Nicolette

Ce înseamnă să aduci multă roadă?

„Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” Ioan 15:1-8.

 

Unii oameni se gândesc că roadele la care se face aici referire sunt darurile Duhului, adică mulțimea oamenilor pe care i-am câștigat pentru Hristos, cât am profețit în numele Lui și eventual și alte fapte îndeplinite prin darurile Duhului. Dar Isus avertizează că sunt mulți care-I spun „Doamne, Doamne” și fac multe fapte bune sau care manifestă darurile Duhului, dar totuși pe care El nu i-a cunoscut niciodată. (Matei 7:21-23). Când Isus vorbește despre a aduce roadă, dacă rămânem în El, se referă la roada Duhului care vine din viețile noastre – a celor care umblă în Duhul.

 

Ce înseamnă să rămâi în El?

A aduce multă roadă a Duhului poate avea loc doar prin a rămâne în Isus și a umbla în Duhul. A rămâne în Isus este un stil de viață foarte activ! Înseamnă să trăiești în așa fel încât mereu sunt găsit în El, și mereu merg mână în mână cu El, trăind Cuvântului lui Dumnezeu. „Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi …” Este clar că a rămâne în Isus are de-a face cu păstrarea și păzirea cuvintelor lui Isus în inima și mintea mea – adică să le fac loc și să le las să lucreze în interiorul meu. Când cuvintele lui Isus rămân și au putere în inima și gândirea mea, astfel încât eu le ascult prin puterea Duhului Sfânt, atunci roadele Duhului, virtuțile lui Hristos, vor ieși din viața mea.

 

Ce înseamnă să porți roadă

Este clar că a purta roadă – roadele Duhului – este chemarea fiecărui creștin: „Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.” Ioan 15:1-2.

 

A purta roadă, într-o viață de creștin, nu este un lucru opțional. Roadele sunt un rezultat al ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu și poruncilor Duhului Sfânt. Indiferența și neascultarea voită de voia lui Dumnezeu dovedește că nu sunt un creștin cu adevărat (un urmaș al lui Hristos), și asta presupune că nu pot avea părtășie cu Isus Hristos și Tatăl. (Ioan 14:15-17; Ioan 14:21, 23-24; 1 Ioan 1:6-7). Isus însuși spune că fiecare mlădiță care nu aduce rod este înlăturată de Tatăl. Un astfel de gând ar fi trebuit să-mi fi dat seriozitate, dar nu să mă descurajeze sau să mă împovăreze, ci să mă inspire ca să aduc mai multă roadă și să am părtășie cu El!

 

Așadar, cum pot purta foadă? Roada Duhului poate ieși la suprafață doar prin puterea Duhului. Nicio cantitate de efort personal nu va aduce fructe spirituale. Este nevoie de o predare totală a voii proprii lui Dumnezeu ca să pot asculta cuvintele lui Isus în situațiile zilnice din viață – pentru ca fructele Duhului să vină la suprafață din natura mea. O astfel de predare totală are loc atunci când Isus este prima mea dragoste și domnește în inima și gândirea mea. Atunci voia Lui – Cuvântul Lui – se înfăptuiește în viața mea, și nu voia mea proprie. Atunci pot purta foarte natural și vine de la sine să port roade când sunt ascutător de aceste cuvinte ale lui Isus.

 

Ce înseamnă să fiu altoit?

Crengile care aduc fructe sunt altoite ca să aducă și mai mult fruct. Dacă aceste crengi ar putea simți și ai întreba pe o astfel de creangă cum se simte în timpul altoirii, cu siguranță ar răspunde: „Foarte dureros!”

 

Uneori și noi ne putem simți la fel, cei care trăim cu toată inima pentru Dumnezeu, și care umblăm în Duhul cât de bine putem, după abilitățile și cunoștința noastră. Fructul Duhului se manifestă, dar pot fi zone unde roadele sunt necoapte și sfrijite. Grădinarul vine să altoiască și taie acea parte slabă din creangă, în speranța că aceasta va aduce mai multă roadă – roade care devin perfecte și sunt din abundență, datorită altoirii și trecerii timpului. Aceasta se numește pedeapsa lui Dumnezeu, sau tratamentul Lui cu noi. (Evrei 12:5-11)

 

Tatăl este grădinarul și El execută altoirea. El permite uneori unor circumstanțe și situații dificile să vină peste noi: situație financiară slabă, sănătate precară, împotrivire, neînțelegere, o relație dificilă, etc. Astfel de încercări ne aduc la sfârșitul puterilor, domeniu după domeniu, dar în special în domenii în care nu știam că acționează puterea proprie și nu puterea Duhului.

 

Noi ne vedem lipsa roadelor, iar acest lucru trezește în noi o nevoie pentru o predare mai profundă lui Isus și o ascultare mai adâncă de Cuvântul Lui. Este scris: „… Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu Îl dă celor ce-L ascultă.” Fapte 5:32.

 

O ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu care este în creștere – umblarea în Duhul – aduce o putere crescândă în Duhul, iar roadele Duhului pot fi manifestate în viețile noastre într-un grad tot mai înalt.

 

A aduce multă roadă

Bucuria și satisfacția care merg mână în mână cu nașterea acestor roade perfecte și abundente, nu sunt păstrate doar pentru grădinar, ci sunt împărtășite și de crengi. Creanga împărtășește bucuria cu grădinarul pentru că dorința ei este să aducă tot mai multă roadă bună și din belșug, ca grădinarul să fie slăvit. Tocmai de aceea, ea poate suporta durerea din timpul altoirii, exact cum Isus a putut purta durerea de pe cruce: „…care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea …” Evrei 12:2.

 

Chemarea și promisiunea lui Dumnezeu fiecărui credincios este de a purta fructe din abundență, fructe ale Duhului! Și prin harul lui Dumnezeu este posibil și pentru tine! Prin acest lucru Tatăl este slăvit și Isus spune: “… astfel sunteți ucenicii Mei.”

 

https://crestinismactiv.ro/ce-inseamna-sa-aduci-multa-roada

 

///////////////////////////////////////

 

Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos! Automântuire?

 

Resursa adaugata de Iosif MarinMuresan  

ReferințeFaptele apostolilor 2:40 | 1 Corinteni 15:1-2 | Faptele apostolilor 4:12

„Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos!” (Faptele Apostolilor 2, versetul 40) Automântuire? 

A crede in Evanghelie si a tine credinta aceasta pana la capat e important pentru a fi mantuit

 

1. Corinteni 15, versetele 1-2

 

„Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care* v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o**, în care aţi rămas

 

şi prin* care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi** crezut.”

Silintele noastre sint necesare pentru intrarea noastra in Imparatia Domnului

 

2. Petru 1, versetele 5-11

 

„5 De aceea, daţi-vă* şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa**;

 

6 cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;

 

7 cu evlavia, dragostea de fraţi*; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. 8 Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici* leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.

 

9 Dar cine nu are aceste lucruri este* orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit** de vechile lui păcate.

 

10 De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să* vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi**aluneca niciodată.

 

11 În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

A fi robul lui Dumnezeu si rob al scultarii de El si a fi sfintit e important pentru a avea viata vesnica

 

Romani 6, versetele 1-2

 

„1 Ce vom zice dar? Să păcătuim* mereu ca să se înmulţească harul?

 

2 Nicidecum! Noi, care am* murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”

 

Romani 6, versetele 12-13

 

„12 Deci* păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

 

13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele* voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă** pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.”

 

Romani 6, versetele 15-16

 

„15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că* nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.

 

16 Nu ştiţi că, dacă* vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

Romani 6, versetul 19

 

„Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!”

Romani 6, versetul 22

 

„Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi* de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.”

TOTUSI

 

Mantuirea e numai in Numele lui Isus posibila

 

Faptele Apostolilor 4, versetul 12 “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu* este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

 

 

 

Mantuirea e prin harul Domnului Isus si prin credinta noastra in El

 

Faptele Apostolilor 15, versetul 11

 

„Ci credem* că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”

2. Timotei 1, versetul 9

 

“El* ne-a mântuit şi ne-a** dat o chemare sfântă, nu† pentru faptele noastre, ci†† după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte*† de veşnicii,”

Efeseni 2, versetele 8-9

 

“8 Căci* prin har aţi fost mântuiţi, prin** credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul† lui Dumnezeu.

 

9 Nu* prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Mantuirea e prin El si prin sangele Lui

 

Romani 5, versetul 9

 

„Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.”

 

 

 

Mantuirea e prin viata Lui

 

Romani 5, versetul 10

 

„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”

 

DEOARECE

 

 

 

Faptele noastre nu pot duce niciodata la mantuirea noastra

 

Isaia 64, versetul 6

 

“Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune* sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi** ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”

 

 

 

Amin!

/////////////////////////////////

Ce am învățat despre religie de la Mircea Eliade?

De către Robert Grigore Manea –

Mircea Eliade, scriitor, filosof, profesor și istoric al religiilor este unul dintre autorii pe care i-am citit cel mai mult. Mă refer atât la lucrările sale literare, cum ar fi Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Huliganii etc., cât și la cele de istorie a religiilor, dintre care recunosc că am citit doar trei: Tratat de istorie a religiilor, Sacrul și profanul și Nașteri mistice. Ce am învățat despre religie de la Mircea Eliade? Vezi mai jos!

 

Îi sunt profund recunoscător acestui mare savant român. El m-a învățat niște lucruri fundamentale despre religie pe care îmi doresc să le împărtășesc cu voi. Opera sa științifică este, desigur, obiectivă. Însă, dincolo de obiectivitate, am regăsit păreri avizate, care, ca orice opinie, pot fi subiective. De aceea, s-ar putea ca unii dintre voi să nu fie de acord cu ele. Eu însă am rezonat cu ele și am simțit că exprimă convingerile autorului, cât și pe ale mele.

 

Dacă vă doriți să faceți cunoștință cu opera sa de istorie a religiilor, vă recomand să începeți cu Sacrul și profanul, care prezintă sintetic, în mare, ideile principale din domeniu.

Apoi, Tratatul de istorie a religiilor, deși foarte gros și care necesită mult timp și efort, a fost o reală revelație pentru mine. Vă provoc chiar să le citiți așa cum am făcut și eu, cu vreo sută de foi cu idei principale extrase din cărți. Astfel m-am asigurat că voi rămâne cu ceva de durată, nevrând să uit asemenea informații.

 

Înainte de orice, voi începe prin a spune că sacrul sau fenomenul religios este ceea ce nu este profanul. Sacrul are mai multe trăsături care trebuie cunoscute pentru a fi înțeles, el nu poate fi pur și simplu definit, ci mai degrabă este înțeles prin cunoașterea trăsăturilor sale și a modurilor în care se manifestă. Iar această incursiune documentară o face istoria religiilor.

 

 

 

UN FENOMEN RELIGIOS NU SE VA DEZVĂLUI CA ATARE DECÂT CONSIDERAT ÎN PROPRIA SA MODALITATE, ADICĂ STUDIAT LA SCARĂ RELIGIOASĂ. A VOI SĂ DELIMITEZI ACEST FENOMEN PRIN FIZIOLOGIE, PSIHOLOGIE, SOCIOLOGIE, ECONOMIE, LINGVISTICĂ, ARTĂ ETC. ÎNSEAMNĂ A-L TRĂDA; ÎNSEAMNA A LĂSA SĂ SCAPE TOCMAI CEEA CE ESTE UNIC ȘI IREDUCTIBIL ÎN EL, ANUME CARACTERUL SĂU SACRU. – MIRCEA ELIADE

 

Tocmai de aceea, precizez că acest articol s-ar putea să fie mult mai ușor și bine înțeles de cineva care a citit aceste cărți decât de cineva care nu a făcut-o.

1. Eliade m-a învățat să nu mai fiu atât de arogant în a judeca societatea și religiile oamenilor primitivi, arhaici, ca ceva foarte înapoiat, glorificând progresul modernității.

Sacrul are anumite arhetipuri construite de intuiția omului arhaic care sunt utilizate din preistorie și până astăzi în religie. Chiar dacă ei nu și-au exprimat aceste cunoștințe intuitive despre sacralitate prin volume de teorii, teologie și metafizică, ele au fost cunoscute și trăite de omul arhaic mult mai profund decât o facem noi astăzi.

 

Aceste arhetipuri s-au păstrat în toate religiile, de aceea pot fi regăsite numeroase elemente ale religiilor arhaice în cele moderne. Ele sunt tipice condiției umane, dezvăluindu-se omului indiferent de timpul în care se află.

 

Logica, cunoașterea și intuiția realului, a sacrului sunt elementele care stau la baza credinței religioase a omului arhaic, dar și a omului modern. Cunoașterea nu se face exclusiv pe bază de rațiune, ci prezintă și o componentă intuitivă. Raționamentul nu este suficient unei vieți împlinite, el trebuie acompaniat armonios de un alt tip de cunoaștere, care se găsește în credință, în sacru, în religie.

 

De aceea, Eliade susține că omul modern este încă un homo religiosus, însă unul cu o religiozitate degradată, fărâmițată, incompletă în comparație cu cel arhaic care o trăia plenar. Argumentele sunt multe și pot fi găsite în cărțile enumerate mai sus. Nu am suficient loc în acest articol pentru a intra în detalii.

 

 

2. Religia este cunoaștere, trăire și logică. În niciun caz prostie.

Religia este, dacă vreți, un sistem de credințe bine organizat și susținut de tradiție, rituri, simboluri, mituri, cler, comunitate ș.a.m.d. Credința este un tip de cunoaștere intuitiv. Religia este, de asemenea, foarte logică și coerentă. Dacă veți parcurge tratatul de istorie a religiilor scris de Eliade, veți observa că modurile în care se manifestă sentimentul religios al oamenilor, arhaici sau nu, este cât se poate de logic. Se exprimă în sisteme de simboluri, mituri, rituri și credințe extrem de coerente, mult mai coerente decât lucrurile în care credem noi astăzi poate inconștient în locul religiei.

 

De ce este Mircea Eliade important pentru adolescenți? Vezi chiar aici!

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. E de ajuns să-l citiți pe Eliade și probabil vă veți convinge singuri de acest lucru. El nu spune acest lucru explicit, însă reiese oarecum din prezentarea documentară a elementelor religioase.

 

ÎNDATĂ CE OBSERVĂM CELE MAI UMILE RELIGII, NE APARE O «FILOZOFIE DE DINAINTEA FILOZOFIILOR» REZULTATĂ DINTR-UN EFORT DE EXPLICARE ȘI UNIFICARE, DINTR-UN EFORT SPRE TEORIE, ÎN TOATE SENSURILE ACESTUI CUVÂNT: CARTEA LUI MIRCEA ELIADE NE FACE SĂ SIMȚIM COERENȚA SI NOBLEȚEA ACESTEI FILOZOFII ȘI, DE ASEMENEA, UNIFORMITATEA EI DE LA UN CONTINENT LA ALTUL… – GEORGES DUMEZIL

 

3. Sentimentul sau nevoia de religiozitate, de sacralitate nu se pierde. Nu a dispărut odată cu omul arhaic. A rămas aceeași nevoie, satisfăcută însă pe alte planuri.

Nevoie de a ne afla într-un timp sacru, spațiu sacru, de a ne fabrica simboluri, de a intui caracteristici divine ș.a.m.d. nu a dispărut, deoarece stă în natura oricărui om să aibă asemenea nevoi, ateii (persoanele care nu le au absolut deloc) fiind destul de rari.

Diferența o face modul în care alegem să ni le satisfacem. Dacă nevoia de absolut nu ne este satisfăcută de existența unei divinități, ne punem speranțele, credința, puterea de venerație în lucruri finite, pământești, care poate nu ne merită aceste sentimente sacre. Acestea pot fi de la a avea o casă și o familie puse la puncte la a fi cel mai bun într-o anumită profesie. Dorințele acestea nu sunt rele, dimpotrivă, sunt de aplaudat, însă nu știu cât de bine este să fie substituite ideii de divinitate, care singură poate reprezenta un scop infinit, iar nu unul finit, limitat, pământesc, trecător.

 

Religia și sentimentul de sacru sunt două lucruri esențiale în viața unui om, dar și a unei societăți. Cred că, indiferent de alegerile personale făcute în acest sens, este foarte important să avem cunoștințe elementare despre modul în care oamenii și-au satisfăcut această nevoie de sacralitate de-a lungul timpului, modul în care au intuit anumite realități, în care și-au trăit viața sacră etc. De aceea, tratatul de istorie a religiilor scris de Eliade nu este o carte destinată (doar) specialiștilor, ci una potrivită oricărei persoane ce vrea să aibă o cultură de bază. Aceasta se bazează pe niște cursuri ținute de savantul român la universitate.

 

 

 

Citate extrase din Mircea Eliade, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas, 2017, ed. a VI-a.

////////////////////////////////////////////

Legea, credinţa şi justificarea

(Galateni 2:15-21)

Phil Johnson

Suntem la Galateni 2. Acest capitol este inima mesajului apostolului Pavel din această epistolă. În cele ce urmează, vom privi la versetele 15-21. Eu cred că acestea sunt versetele cheie din întreaga Epistolă către Galateni. Aceste versete sunt inima mesajului lui Pavel. Aici, el dezvăluie punctul central al mesajului său. Aici se află rezumatul cel mai concis al răspunsului pe care îl dă ereticilor cărora le-a scris pentru a-i confrunta. Aceasta este o carte plină de polemici. A fost scrisă cu scopul de a-i confrunta pe eretici. Şi aici, el îşi concentrează răspunsul. Dacă înţelegi greşit acest pasaj, vei pierde tot mesajul lui Pavel. Aşadar, nu subestima importanţa lui. El este pivotul întregii cărţi Galateni. Una dintre diferenţele cheie dintre adevărata închinare înaintea adevăratului Dumnezeu şi toate formele de religie falsă este aceasta: religia falsă ţinteşte întotdeauna la dreptatea omenească. Ea face întotdeauna referinţă la ceva ce trebuie să facem pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu. Din acest motiv, în religia falsă, accentul cade atât de des pe ritualuri şi ceremonii şi pe tot mai multe simbolisme şi alte lucruri exterioare, mergând uneori chiar până la excluderea credinţei autentice; în cele din urmă, duce întotdeauna la excluderea credinţei autentice. Omul este întotdeauna centrul. Lucrarea este vizată întotdeauna. Este întotdeauna vorba de dreptatea proprie. În contrast, închinarea adevărată înaintea Dumnezeului adevărat este centrată pe lucrarea lui Dumnezeu. Harul Lui. Slava Lui. Nu arată înspre ceva ce trebuie să facem pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Nu este vorba de ceea ce facem noi pentru El. Este vorba de ceea ce El a făcut deja prin Cristos, pentru noi a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Nu vizează lucrarea, vizează harul. Nu este centrat pe om, este centrat pe Dumnezeu. Nu este vorba despre dreptatea proprie, ci, în totalitate, despre dreptatea lui Cristos. Şi orice eroare care mută obiectivul de la Dumnezeu la om, de la dreptatea lui Cristos la dreptatea noastră (orice fel de doctrină care face acest lucru) este o doctrină rea. Dacă m-aţi urmărit până acum, nădăjduiesc că aţi prins ideea. Aici însă, Pavel ne transmite mesajul sub o formă sumară, într-un mod absolut remarcabil.

 

Păstraţi în minte contextul acestei epistole. Iată aici o scurtă recapitulare. Aceşti învăţători falşi, aceşti eretici pe care îi numim iudei, veniseră în Galatia. Galatia era o regiune din Asia Mică, locuită în cea mai mare parte de Neamuri. Aceşti învăţători falşi erau din biserica din Ierusalim. Şi, aparent, ei susţineau să aibă o autoritate de învăţători şi lideri în biserica din Ierusalim, pentru că aici, în versetul 12, se face referinţă la ei ca fiind „unii de la Iacov”. Aceasta face trimitere la Iacov, care era unul dintre liderii bisericii din Ierusalim. Era fratele vitreg, de trup, al lui Cristos. Şi el joacă un rol important în disputa cu aceşti aceeaşi eretici, în Fapte 15. Acest Iacov era lider şi purtător de cuvânt al bisericii din Ierusalim. Era un băiat bun. Vedem aceasta în Fapte 15. Însă aceşti eretici fie fuseseră trimişi de el, fie susţineau că îl reprezintă pe Iacov. Astfel că, Pavel se referă la ei ca fiind unii de la Iacov, fapt ce ne sugerează o anumită credibilitate pe care aceştia ar fi avut-o datorită faptului că proveneau din biserica din Ierusalim. Galateni 2:12, care spune „venirea unora de la Iacov”, ar putea să însemne pur şi simplu că aceşti învăţători falşi susţineau a fi reprezentanţi oficiali ai lui Iacov dar, de fapt, nu erau. Însă tind să cred că aceşti oameni fuseseră trimişi cu o anumită aură oficială de către biserica din Ierusalim. Acest lucru ar explica de ce, de la începutul până la finalul capitolului 2 din Galateni, Pavel pare puţin supărat pe liderii bisericii din Ierusalim. Dacă veţi citi întregul capitol, veţi vedea că nu are prea multe lucruri bune şi prietenoase de spus despre ei. Este supărat pe ei. Pentru că au fost prea înceţi să înţeleagă şi să răspundă acestui pericol atât de mare, adus de aceşti învăţători falşi, de iudei.

 

Am discutat despre motivul pentru care Pavel foloseşte un limbaj atât de dur aici în Galateni 2 şi de ce a avut acest conflict cu Petru în public, de ce readuce aminte acest întreg incident şi îl relatează în Biblie, pentru a rămâne pentru totdeauna. Chiar faptul că i-a spus pe nume lui Petru a fost, într-un fel anume, un lucru jenant pentru Petru. Greşeala lui Petru a fost consemnată în Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne pentru totdeauna. Tu cum te-ai simţi? Şi totuşi, iată, este chiar aici în Scriptură. Pavel reaminteşte totul. El îi spune lui Petru pe nume. El vorbeşte chiar şi de alţi lideri din biserica din Ierusalim folosind cuvinte mai puţin frumoase la adresa lor. De ce? Pentru că se afla în joc o problemă mult mai importantă decât demnitatea lui Petru şi decât demnitatea liderilor bisericii din Ierusalim. Învăţătura iudeilor era subtilă, dar era extrem de periculoasă. Eroarea pe care o învăţau ei nu era una bătătoare la ochi, care să contrasteze puternic cu adevărul. Era foarte subtilă, însă foarte periculoasă, pentru că submina principiul de bază al Evangheliei. Şi era o încercare de transformare a creştinismului într-o religie care să susţină dreptatea proprie, întocmai cum făcea religia fariseică.

 

Vă amintiţi Fapte 15, versetul 5. Aici ni se indică faptul că toată această doctrină era de fapt aprinsă de câţiva indivizi care mai înainte fuseseră membri ai sectei fariseice. Aşadar erau foşti farisei care acum se alăturaseră bisericii. Şi ramura religiei lor fariseice era una legalistă. Aparent, aceşti oameni aduseseră religia fariseică în biserică. În parte, erau corecţi, pentru că dăduseră frâu liber propovăduirii adevărului Scripturii. Ei recunoşteau autoritatea Scripturii. Ei credeau că ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Susţineau adevărul ei în întregime. Ei se arătaseră a fi urmaşi ai adevăratului Dumnezeu. Spuneau că Îl iubeau pe Cristos, pentru că erau parte din Biserică. Dar erau periculos de greşiţi, pentru că nu puneau pe primul loc harul şi resursele lui Dumnezeu pentru credincioşi. Învăţătura lor era despre ce trebuia să facă păcătosul pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Acest unic amănunt făcea din învăţătura lor o învăţătură fundamental greşită. Ei învăţau că trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi mântuit. Trebuia să fii iudeu, ca să intri în Biserică. Şi acest amănunt făcea din doctrina lor o doctrină falsă, o Evanghelie falsă. Îi situa la capăt opus faţă de Evanghelia adevărată. Prin urmare, Pavel a fost foarte tăios în capitolul 1, versetele 8 şi 9, acolo unde spune că cei care schimbă Evanghelia să fie blestemaţi. Era o eroare simplă în sensul că nu era complexă, nu avea rădăcini prea adânci sau stufoase, nu era un sistem complex, aşa cum fusese o altă erezie ce începuse să prindă rădăcini în Biserică în acele zile gnosticismul foarte complexă şi foarte dificilă. Aceasta era atât de tainică şi de ascunsă, încât aveai nevoie ca cineva să ţi-o explice, altfel n-o înţelegeai, nu îţi era clară. Dar această erezie iudaică nu era aşa. Era foarte simplă. Aceşti oameni susţineau toată învăţătura apostolilor, mai puţin simplitatea Evangheliei harului. Şi insistau asupra faptului că Neamurile, care veniseră la Cristos, trebuiau să se taie împrejur pentru a putea fi mântuite. De aceea noi îi numim iudei. În esenţă, ei învăţau că numai iudeii puteau fi mântuiţi. Deci, dacă erai dintre Neamuri şi voiai să vii la Cristos, trebuia ca, mai întâi, să devii un prozelit la iudaism. Învăţând aceasta, ei nu făceau, practic, altceva decât să adauge o lucrare şi să facă din ea o condiţie pentru justificare. Ei învăţau o doctrină a justificării, în care instrumentul era altul decât credinţa. Şi aceasta a subminat inevitabil adevărul Evangheliei.

 

Şi Pavel a văzut problema clar. La început, cred că a fost singurul care a văzut-o. Dar a văzut-o cu claritate, deoarece, ca apostol al Neamurilor, el slujea cu regularitate oamenilor care se încrezuseră în Cristos, ale căror vieţi fuseseră schimbate şi care intraseră în biserică, dar care erau oameni ce nu participaseră niciodată, în niciun fel, la ceremoniile evreieşti ale Vechiului Testament. Erau pur şi simplu dintre Neamuri. Dar ei crezuseră în Cristos, vieţile lor fuseseră schimbate şi au pătruns în biserică. Şi Pavel a cunoscut şi a înţeles foarte bine faptul că cei dintre neamuri puteau fi mântuite fără ca să devină mai întâi iudei.

 

Şi Petru cunoştea aceasta în inima lui, pentru că, la urma urmei, Petru a fost apostolul trimis de Dumnezeu să se ocupe de Corneliu în primele capitole din Faptele apostolilor trimis pentru convertirea lui Corneliu, care a fost cea dintâi consemnare a unei convertiri dintre Neamuri, pe care am primit-o. Şi Petru s-a aflat acolo. Şi Petru primise toate dovezile că Dumnezeu îi mântuieşte pe cei dintre Neamuri doar prin credinţă. El primise revelaţia divină şi mesajul direct de la Dumnezeu. Fusese martor ocular la convertirea lui Corneliu, atunci când acesta a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi, în mod miraculos, repetând, de fapt, întregul miracol al Rusaliilor, într-un mod spectaculos, în casa lui de om dintre Neamuri. Şi Petru se afla acolo şi a văzut toate acestea. De fapt, dacă citiţi Fapte 11, aici Petru este cel ce relatează acest incident; şi e chiar nostim, deoarece Petru este şocat de ceea ce se întâmplă. El, ca şi bărbat iudeu, a fost şocat de acest lucru, de faptul că Dumnezeu umplea cu Duhul Sfânt pe un netăiat împrejur. Era evident faptul că omul era mântuit; şi, totuşi, acesta nu practicase niciodată vreun ceremonial al Vechiului Testament. Petru a fost şocat de acest lucru; şi, de fapt, s-a folosit de acest incident în apărarea lui din mărturia pe care a dat-o în Fapte 11. El spune: ,ce puteam noi să facem? Noi ne aflam acolo şi Duhul Sfânt a venit peste acest bărbat.’ Fapte 11 se termină cu afirmaţia că biserica din Ierusalim a sărbătorit acest lucru, s-a bucurat de acest lucru. Prin urmare, au fost receptivi la acest adevăr. L-au înţeles, însă undeva, în perioada de timp dintre convertirea lui Corneliu şi acest incident descris de Pavel în Galateni 2, ei au uitat, s-au depărtat de el, s-au depărtat de simplitatea Evangheliei. Şi datorită acestui lucru, rezultatul învăţăturii iudeilor a fost că galatenii s-au aflat în pericolul de a se depărta în acelaşi fel.

 

Gândiţi-vă la erezia iudeilor aceasta nu constituia chiar o ameninţare directă în Ierusalim, pentru că biserica din Ierusalim era în majoritate, dacă nu chiar în totalitate, compusă din iudei. Deci fiecare credincios bărbat din acea congregaţie era deja circumcis. Pentru ei nu era o problemă; niciodată nu se ridicase această problemă. Doctrina iudaică era, de fapt, sub radarul apostolilor care supravegheau biserica din Ierusalim. Din acest motiv, cred eu, ei nu au sesizat imediat pericolul de aici. Nu ar fi chiar atât de surprinzător dacă liderii bisericii din Ierusalim i-ar fi trimis într-adevăr pe aceşti oameni ca reprezentanţi oficiali ai bisericii, pentru că, la urma urmei, dacă aceştia erau foşti farisei, ei cunoşteau bine Vechiul Testament. Erau teologi şi învăţători isteţi, bine instruiţi. Şi chiar dacă pasajele eronate ale mesajului lor n-ar fi fost menţionate niciodată în Ierusalim, apostolii de aici n-ar fi ştiut obligatoriu cât de periculoşi erau aceşti indivizi. Aşadar, întreaga biserică din Ierusalim s-a gândit probabil că aceşti foşti farisei formau grupul ideal pe care să-l trimită în această misiune de răspândire a învăţăturii. Însă învăţătura lor a produs ravagii în bisericile din Asia Mică pentru că ea a subminat siguranţa Neamurilor din acele biserici. Gravitatea ereziei a devenit rapid vizibilă, mai ales pentru Pavel. Şi mai ales atunci când Petru a început să se separe de credincioşii dintre Neamuri din acele biserici asiatice. Prin urmare, acesta a fost momentul când Pavel a intervenit şi a atacat problema. L-a mustrat pe apostolul Petru în mod public şi cu toată seriozitatea. Aici am rămas data trecută.

 

Aceasta ne aduce la pasajul pe care-l vom dezbate în această dimineaţă, Galateni 2:15. De data aceasta, vom termina capitolul. Voi citi pasajul. Dar înainte de a face acest lucru, daţi-mi voie să punctez un lucru la care probabil că v-aţi mai gândit. Nu este pe deplin clar unde anume se opreşte Pavel din relatarea sa despre ceea ce îi spune lui Petru şi unde începe din nou să se adreseze cititorilor epistolei sale. Apropo, sunt în Scriptură câteva pasaje de acest gen. Sunt câteva pasaje care cuprind secvenţe despre care nu ştim dacă sunt adresate unui vorbitor sau dacă sunt rostite de persoana care scrie. Este imposibil de determinat dacă un anumit pasaj este parte dintr-un citat, o remarcă editorială, pentru că nu existau ghilimele în greaca originală. Ioan 3:16, de exemplu, cel mai cunoscut verset din Scriptură sunt acelea cuvintele lui Isus? Sau este apostolul Ioan cel care face un comentariu editorial asupra vorbelor pe care Isus tocmai le spusese. Pur şi simplu, nu se poate şti cu exactitate. Şi eu cred că majoritatea Bibliilor cu litere roşii care încearcă să-ţi arate care au fost cuvintele lui Isus ar scrie cuvintele din Ioan 3:16 în roşu, indicând că acelea au fost cuvintele lui Isus. Dar adevărul este că n-ai cum să ştii sigur acest lucru. Ar putea fi comentariul apostolului Ioan vizavi de spusele lui Isus. Şi aici avem un gen similar de ambiguitate. Această porţiune, de la versetul 15 până la sfârşitul capitolului, face parte din discursul pe care i-l ţine Pavel lui Petru? Face parte din mustrarea publică pe care o primeşte Petru? Sau a sfârşit de citat din ceea ce i-a spus lui Petru şi acum, în versetul 15, el se întoarce la adresarea directă către galateni? Nu se poate spune sigur. Dar ştii ce? Nici nu contează. De fapt, nici în cazul Ioan 3:16 nu contează, pentru că, pe de o parte toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi pe de altă parte, este benefic pentru doctrină. Adevărul este revelat oricum. Ceea ce învaţă cuvintele este infinit mai important decât întrebarea dacă Pavel s-a adresat lui Petru sau dacă s-a adresat galatenilor. Poate fi adevărat în ambele sensuri. Nu trebuie să ne lăsăm deviaţi de la ceea ce este important de o discuţie academică, ce pune problema momentului când a spus Pavel pentru prima dată aceste lucruri. Într-un final, nu este atât de important, însă am o părere despre acest lucru şi am să v-o spun imediat.

 

Uitaţi-vă la pasaj. Este puţin mai lung decât cele pe care le-am dezbătut până acum. Dar aş vrea să-l parcurgem în totalitate. Am să-l citesc în întregime, începând cu Galateni 2, versetul 15. „Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus Hristos), am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos (engl. credinţa lui Hristos), iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu (engl. credinţa Fiului lui Dumnezeu), care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.”

 

Două lucruri, înainte de a intra în discuţia propriu-zisă despre pasaj. Vreau doar să vă îndrept atenţia asupra versetului 17. Nu voi detalia. Este un verset greu de interpretat. „Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!” S-au dat multe interpretări acestui verset. Înţelegerea mea este că Pavel se împotriveşte într-un mod similar cu episodul din Romani 6, unde spune: „Pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har, să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?” Şi din nou spune acelaşi lucru: „Nicidecum!” Şi cred că pune acelaşi gen de întrebare şi aici. „În timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi de Cristos…” Dacă îndreptăţirea este prin credinţă, datorită a ceea ce a făcut Cristos, şi ceea ce fac eu nu constituie un instrument pentru îndreptăţirea mea, atunci, dacă sunt găsit ca şi păcătos în mijlocul tuturor acestor lucruri, este atunci Cristos un slujitor al păcatului? Îmi aprobă Cristos păcatul? Nicidecum. Cred că acesta este sensul. Am vrut să explic acest verset pentru că nu voi putea să-l detaliez mai mult de-atât. Trebuie să parcurgem întregul pasaj. Dar este un verset important, o întrebare importantă. Şi cred că este o paralelă identică cu întrebarea pe care o ridică în Romani 6.

 

Vreau să acord însă atenţie ideii principale a acestui pasaj. Şi aşa cum am spus, pasajul acesta constituie inima mesajului lui Pavel pentru galateni. Aici, el apără Evanghelia şi, îndeosebi, simplitatea justificării prin credinţă, împotriva violării produse de Legea Vechiului Testament. Este o temă constantă în Noul Testament. La aceasta face referire întreaga epistolă către Galateni. La fel şi cartea Evrei. Pavel tratează acest subiect şi în câteva alte epistole, întrucât aceasta a constituit o tentaţie constantă de a lăsa legile ceremoniale ale Vechiului Testament şi legalismul şi chiar fiecare aspect al religiei iudaice să violeze adevărul Evangheliei şi să îngrădească libertatea absolută pe care o avem în Cristos. Şi aceasta este tema Epistolei către Galateni, a întregii epistole: apărarea justificării prin credinţă împotriva violării produse de legea ceremonială.

 

Aşadar, vreau să menţionez ceva ce probabil nici n-aţi observat. Este foarte important şi foarte intrigant. În pasajul citit, întâlnim pentru prima dată cuvântul „îndreptăţit” (socotit neprihănit, justificat) şi conceptul de îndreptăţire (justificare) în întreaga epistolă. Am ajuns la cel de-al doilea capitol din epistolă şi aici este prima dată când Pavel menţionează îndreptăţirea. Chiar dacă acesta este chiar obiectul apărării sale. În versetul 16, Pavel menţionează pentru prima dată, în mod specific, îndreptăţirea; chiar dacă aceasta este doctrina pe care o apără prin scrierile sale. Foloseşte verbul („socotit”) la timpul trecut, de trei ori în acelaşi verset. Şi este prima menţionare a sa din Galateni. Iată un al doilea lucru interesant. În versetul 16 se menţionează pentru prima dată şi credinţa, ca instrument al îndreptăţirii. Înapoi, în capitolul 1, versetul 23, el a menţionat credinţa în sensul următor: a vorbit despre „credinţa”, însemnând sistemul creştin, credinţa creştină în ansamblul ei. Dar aici, în versetul 16 din capitolul 2, apare prima menţiune a sa cu privire la credinţa personală, credinţa ca mijloc de apucare a mântuirii. Este prima dată când o menţionează în întreaga epistolă, chiar dacă motivul scrierii sale este chiar acela de a apăra acest concept. Iată şi un alt lucru. În versetul 16 este menţionat, de asemenea pentru prima dată, şi cuvântul „lege”. El vorbeşte de circumcizie şi descrie un conflict cu privire la lege şi Evanghelie, conflict pe care l-a avut cu aceşti învăţători falşi care au dorit să impună legea asupra Evangheliei. Dar în versetul 16 explică pentru prima dată în termeni specifici despre ce este vorba în acest conflict cu iudeii; şi el aminteşte subiectul Legii. Este o dezbatere cu iudeii despre rolul credinţei şi locul pe care-l ocupă Legea, susţinând doctrina justificării. Şi în versetul 16 el menţionează pentru prima dată aceşti trei termeni sau pe oricare dintre ei. Este prima menţiune şi, din acest motiv, versetul acesta este cheia întregii epistole. Aici este dezbătută întreaga chestiune pentru prima dată. Legea, credinţa şi îndreptăţirea. Ţineţi minte aceste trei cuvinte pentru că ele vor trasa discuţia noastră.

 

Revin la ceva ce am spus mai devreme. Tind să cred că această secţiune este parte din discursul lui Pavel adresat lui Petru. Eu cred că el încă relatează din ceea ce a spus atunci când l-a mustrat pe Petru în faţa tuturor, ceea ce este interesant, pentru că acesta este un discurs doctrinal lung. Din acest motiv a considerat Pavel ca fiind atât de important să relateze totul din nou, mai detaliat de această dată. Este o mustrare care urmăreşte ceva. Pavel nu doar se răţoieşte la Petru. Are un scop didactic, adică urmăreşte să-l înveţe o lecţie importantă. Este o lecţie doctrinală, care dovedeşte clar că dezacordul dintre Pavel şi Petru a fost pur de natură doctrinală. Nu a fost un conflict bazat pe diferenţe de personalitate. Nu a fost nici un conflict de natură culturală. N-a fost nici o luptă grosolană cu privire la cine era responsabil peste bisericile din Galatia. A fost pe motiv de doctrină. Şi mai ales cu privire la Evanghelie. De ce cred eu că Pavel se adresează încă lui Petru. Când am început prima dată să studiez această secţiune, am fost înclinat să cred că Pavel a lăsat deoparte discursul său mustrător, la sfârşitul versetului 14, şi apoi a început să se adreseze direct galatenilor, din versetul 15. Dar nu îţi trebuie prea mult timp să îţi dai seama că lucrurile nu aşa stau. Şi iată de ce. Galatenii erau în majoritate dintre Neamuri. Despre asta este vorba în toată această dispută. De fapt, aceasta a fost scânteia care a aprins conflictul la început. Şi totuşi, în versetul 15 este clar că Pavel încă se adresează unei persoane iudaice. „Noi…”, spune el, „suntem Iudei din fire…” Şi cuvântul „suntem”, veţi vedea că în cele mai multe traduceri este scris italic, ceea ce înseamnă că a fost adăugat de către traducători pentru a da cursivitate propoziţiei. Dar greaca originală spune în felul următor: „Noi Iudei din fire…” Şi se pare că el încă relatează cele ce îi spusese lui Petru. Iată deci un iudeu care mustră pe un alt iudeu în faţa unei mulţimi de oameni dintre Neamuri. „Noi Iudei din fire şi nu păcătoşi dintre Neamuri…” Apropo, acesta era apelativul tipic dat de Iudei Neamurilor „păcătoşi” vedem aceasta adesea în Noul Testament. Pavel nu susţine că iudeii nu sunt păcătoşi. El petrece prima jumătate a capitolului 3 din Romani dovedind contrariul. El nu face altceva decât să folosească apelativul obişnuit, dat de iudei Neamurilor, care, întrucât erau extrem de necuraţi din punct de vedere spiritual şi în majoritate păgâni, sunt numiţi „păcătoşi dintre Neamuri” sau „Neamuri păcătoase”. Deci, interpretarea este următoarea: ,Petru, noi nu suntem Neamuri păcătoase. Suntem Iudei păcătoşi. Dar suntem tot păcătoşi.’ Acesta este sensul pe care el îl dă aici. Uitaţi-vă ce zice. Îi spune lui Petru: ,Chiar dacă suntem iudei, tu şi cu mine, ştim că un om nu este justificat prin faptele legii, ci prin credinţa lui Isus Cristos, chiar şi noi, noi iudeii, am crezut în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa lui Cristos şi nu prin faptele legii.’ Petru a înţeles. A înţeles că credinţa în Cristos l-a eliberat de sub puterea Legii. Şi Pavel spune: ,Petru, de aceea credem noi în Cristos, pentru ca să fim eliberaţi de sub robia Legii.’ ,Pentru că nicio carne nu va fi justificată prin faptele Legii.’ Dacă iudeii sunt justificaţi prin credinţă şi nu prin faptele Legii, îi spune el lui Petru, atunci de ce încerci să impui Neamurilor Legea? El spune: ,Ştii asta, Petru. De ce acţionezi altfel de ceea ce cunoşti?’

 

Îmi place acest verset, versetul 16. Şi îmi place întregul pasaj în care se află acest verset. Însă îmi place pentru că arată negru pe alb tot ceea ce era greşit în doctrina falsă a iudeilor. Făcând astfel, el răspunde unei mari mulţimi de doctrine false de care ne ciocnim tu şi cu mine şi în ziua de azi. Acest verset înfăţişează corect lucrurile cu privire la îndreptăţire. Şi corectează înţelegerea greşită pe care o aveau aceştia despre Lege. Le aduce aminte despre importanţa vitală a credinţei autentice. Şi salvează doctrina justificării de eroarea iudaică. Aşadar, pe măsură ce parcurgem acest pasaj, vom lăsa ca acest aspect să ne ghideze, aceste trei cuvinte: Legea, credinţa şi îndreptăţirea. Acestea sunt aceleaşi trei cuvinte cruciale ce ţin de Evanghelie, care apar, fiecare în parte, pentru prima dată, în versetul 16. Ne vom ocupa de ele în ordine inversă faţă de ordinea pe care le-o dă Pavel. Vom începe cu Legea.

 

Iată un prim punct. Pavel corectează concepţiile lor greşite cu privire la Lege. Reţineţi, aceşti învăţători falşi erau în majoritate, dacă nu chiar toţi, din tradiţia fariseică, tradiţie în care Legea era totul. Apostolul, el însuşi, fusese un fariseu. El singur îşi descrie devotamentul faţă de Lege, pe care l-a nutrit din tinereţe, în Filipeni 3:5, unde îşi spune chiar mărturia: „tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel…” El descrie mediul din care a provenit: „…din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ceea ce priveşte Legea, Fariseu”. Aşa a fost crescut; chiar din prima zi s-a aflat sub Lege. „Tăiat împrejur a opta zi.” Luca consemnează mărturia lui Pavel înaintea Sinedriului, în Fapte 23, versetul 6. Acesta este primul lucru pe care li-l spune. Pavel spune aceasta. „Sunt Fariseu, fiu de Fariseu…” Deci şi tatăl său fusese Fariseu. Şi când spune că a fost tăiat împrejur a opta zi, spune de fapt că a fost circumcis respectând intact ceea ce cerea Legea chiar înainte de Moise. Genesa 17, versetul 12, Domnul spune acest lucru lui Avraam, cu privire la toţi urmaşii săi. „La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur…” Iată ce pretindea Legea. Dar observaţi că în Filipeni 3, acolo unde Pavel depune mărturie, el culminează în cele din urmă spunând că atunci când L-a apucat pe Cristos, el s-a îmbrăcat cu o dreptate (neprihănire) care nu era a lui. El foloseşte exact aceste cuvinte: „nu o dreptate a mea proprie”. Şi, de fapt, el a ajuns să privească acea dreptate dată de Lege, toată supunerea faţă de Lege, orice lucru faţă de care îşi devotase viaţa, pe toate acestea a ajuns să le privească drept gunoi, la propriu, băligar, excremente. Şi pentru el, acestea nu-şi mai aveau rostul. El face acest lucru foarte clar, printr-un limbaj foarte explicit.

 

Comparaţi acestea cu aceşti farisei iudei. Ei au pretins că au venit la Cristos, dar au târât după ei dreptatea lor proprie. N-au vrut să renunţe la ea. Petrecuseră mult timp ca s-o dezvolte. Şi nu doar atât, dar erau hotărâţi să împrumute ceremoniile Vechiului Testament, începând cu circumcizia, oricărui creştin dintre Neamuri care venea la Cristos. Şi acest mesaj a obstrucţionat libertatea desăvârşită a Evangheliei. Dar observaţi claritatea absolută a versetului 16. „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus Hristos), am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos (engl. credinţa lui Hristos), iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Nu poţi ocoli înţelesul acestui text.

 

În timpul studenţiei mele, am vestit Evanghelia unui bărbat din Chicago, membru al bisericii Worldwide Church of God, cult fondat de Herbert W. Armstrong. În ultimii ani, această biserică a abandonat o parte, dar nu pe toate, din doctrinele sale de cult. Dar în acele zile, ei învăţau cu toată puterea şi insistau asupra faptului că creştinii trebuie să respecte anumite legi ceremoniale din Vechiul Testament, şi aceasta pentru a fi mântuiţi. Era tipic cazului iudeilor din Galatia. Şi l-am luat pe acest om şi am început să-i spun Evanghelia. El dorea să audă tot mai mult. Şi chiar voia să aducă argumente în favoarea lui. Cultul său, Worldwide Church of God, îşi avea rădăcinile în Adventismul de Ziua a Şaptea. Şi, prin urmare, şi ei ţineau Sabatul sâmbăta, împreună cu multe alte lucruri din Legea Vechiului Testament. Ţineau toate zilele de sărbătoare din Vechiul Testament. Ei cereau respectarea unui număr de ceremonii din Vechiul Testament. Şi insistau asupra faptului că toate aceste lucruri erau necesare pentru a fi socotit neprihănit. Era ecoul clasic al doctrinei iudeilor. Acest individ era un bărbat de culoare, mai în vârstă, foarte inteligent, bun cunoscător al textelor favorite folosite ca dovezi de către cultul lor, şi el susţinea ascultarea faţă de orice aspect al Legii Vechiului Testament şi faţă de anumite aspecte ale legii ceremoniale; toate acestea, spunea el, erau esenţiale pentru îndreptăţire. Era atât de impregnat de această doctrină şi atât de bine şcolit de cultul său, încât mi-am dat seama foarte repede că avea pregătită o replică pentru fiecare text pe care eu i-l puneam în faţă şi care dovedea contrariul spuselor lui. De fiecare dată, îi arătam pasaje unde Scriptura învaţă că mântuirea nu se capătă prin fapte (şi i le-am arătat pe toate cele binecunoscute). Efeseni 2:8 şi 9. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” El spunea: „Ei bine, aici este vorba de faptele bune făcute în afara Legii, nu despre faptele bune pe care Legea lui Dumnezeu le cere de la noi.” Aşa că i-am arătat Tit 3:5. „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…” Mi-a răspuns acelaşi lucru. Mi-a spus că faptele noastre bune nu ne mântuiesc, dar faptele pe care le cere Legea, acelea sunt vitale, sunt esenţiale. Aşa că i-am dat Romani 4, versetele 4 şi 5. „Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Din nou mi-a spus: „Acesta nu spune nimic de Legea care ne arată poruncile lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să împlinim aceste porunci pentru a fi îndreptăţiţi.” Am încercat să-i explic că noi nu putem să împlinim Legea în mod desăvârşit. Astfel că, dacă depind de ascultarea mea faţă de Lege pentru a fi socotit drept, atunci sunt terminat. Pentru că dacă trebuie să ţin Legea pentru a fi mântuit, atunci suntem cu toţii condamnaţi la moarte. Iacov 2, versetul 10, spune: „Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” Şi el mi-a spus: „Da, dar noi putem fi iertaţi pentru păcatele noastre atâta timp cât încercăm să ţinem Legea.” Şi asta încerca el să facă. Eram student pe vremea aceea şi un creştin începător. Aşa că n-am ştiut exact ce să fac cu acest om. Am încercat să-i tot spun la versete. Şi apoi am observat acest verset din Galateni 2, versetul 16, care părea să răspundă direct erorii acestui bărbat. Aşa că i l-am arătat. Şi de această dată, n-a mai avut replică. Nu-i mai acordase atenţie niciodată până atunci. Şi îmi aduc aminte, a repetat din cele ce spusese până atunci, pentru un timp. A recunoscut că acest verset pare să spună ceea susţin, dar… apoi a mai vorbit puţin şi s-a depărtat de verset. Şi tocmai când am crezut că fusese convins, în cinci minute a trecut dincolo de acest verset şi s-a întors să accentueze din nou necesitatea Legii pentru îndreptăţire. Aşa că l-am adus din nou la Galateni 2:16 şi i-am spus: Dar nu ai explicat acest text. Nu poţi să îl explici în sistemul tău. Şi i l-am citit cu voce tare. „Noi… ştim că un om nu este îndreptăţit ţinând Legea, ci prin credinţa în Isus Cristos. Aşa că şi noi trebuie să ne punem credinţa în Cristos Isus pentru a fi îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos şi nu prin ţinerea Legii, pentru că nimeni nu va fi îndreptăţit prin ţinerea Legii.” Este un verset lung, nu-i aşa? Cred că l-am citit de vreo 35 de ori. Când am terminat de vorbit cu el, memorasem deja versetul. El era un om inteligent şi interesat de Scriptură. Şi de câte ori îl readuceam la acest verset, el înţelegea ideea. Şi apoi, după câteva minute, el a zis: ,Da, dar trebuie să ţii Legea’. Atunci l-am pus să citească versetul din nou şi din nou şi din nou. Pe măsură ce conversaţia progresa, am putut să văd că adevărul acestui text îi spulbera obiecţiile. Îmi aduc aminte foarte viu cele petrecute atunci. Ne aflam cam de trei ore în sufrageria lui dintr-un cartier mai sărăcăcios din Chicago. Ce îmi aduc aminte chiar şi mai viu este lumina care a început să se aştearnă pe faţa acestui om în timp ce discutam. A început să îmbrăţişeze realmente adevărul potrivit căruia nu poţi fi îndreptăţit dacă îţi pui nădejdea în ascultarea ta faţă de Lege. Căci nimeni nu va fi socotit drept prin faptele Legii.

 

Reţineţi aceasta, pentru că acest verset arată cu exactitate ceea ce Pavel urmăreşte să indice în repetate rânduri. De exemplu, Galateni capitolul 5, versetul 18: „Voi nu mai sunteţi sub Lege…”. Romani 6:14: „Voi nu mai sunteţi sub Lege, ci sub har.” Iată ce vrea el să spună. Galateni 2:16. Nu te afli sub Lege pentru îndreptăţire. Nu depinzi de calitatea ascultării tale faţă de Lege, pentru a-ţi hotărî destinul veşnic. Eşti îndreptăţit fără legătură cu ascultarea faţă de Lege. Aceasta înseamnă a nu te afla sub Lege. Mulţi oameni sunt confuzi în această privinţă.

 

Sunt oameni care aud că „nu mai sunt sub Lege, ci sub har” şi cred că aceasta înseamnă o libertate totală pentru a face tot ceea ce vor şi că nu mai există nicio lege care să aibă vreun fel de autoritate peste ei. Dar nu aceasta înseamnă aceste cuvinte. Să nu vă închipuiţi că principiile morale ale legii nu mai au valoare practică pentru creştini, ca şi cum cele Zece Porunci n-ar mai avea autoritate asupra comportamentului nostru. Nu la aceasta se referă. Nu este vorba că Legea are autoritate peste comportamentul nostru, mă refer îndeosebi la aspectul moral al Legii. Nu suntem lăsaţi să trăim liber ca şi cum am dispreţui standardul moral ce este înaintat de Lege. Ce vrea să spună este că nu ne mai aflăm sub Lege pentru a dobândi îndreptăţirea. Şi voi sublinia acest lucru de multe ori, pe măsură ce străbatem cartea Galateni. Aşa că, ţineţi minte că acest principiu este ancorat în adevărul acestui verset. Voi nu mai sunteţi sub Lege, ca cerinţă pentru îndreptăţirea voastră. Căci prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit.

 

Asta înseamnă şi că suntem eliberaţi de aspectele ceremoniale ale Legii Vechiului Testament. Acele lucruri din Legea Vechiului Testament care L-au prevestit pe Cristos nu mai au relevanţă, pentru că, atunci când deţii lucrul real, nu mai ai nevoie de simbolurile care l-au întruchipat. Despre aceasta vorbeşte Pavel în Coloseni 2. Acesta este mesajul transmis şi în cartea Evrei. Din moment ce Cristos a venit, toate aspectele preoţeşti şi ceremoniale ale Legii Vechiului Testament au fost abolite. Pentru că nu mai au relevanţă. Nu mai ai nevoie de jertfirea simbolică a animalelor din moment ce, o dată pentru totdeauna, s-a făcut ispăşirea reală şi eficientă pentru păcat. Nu mai ai nevoie de preoţie, pentru că acum există un Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Cristos Isus. Aşadar, nici în acest sens nu ne mai aflăm sub Lege, în ceea ce priveşte aspectele ceremoniale. Şi cred că aceasta menţionează Pavel aici în pasajul nostru, versetul 18: „Dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.” Dacă rezideşti legea ceremonială, spune el, şi redai valabilitatea ceremoniilor şi rânduielilor Vechiului Testament, atunci aceasta este cea mai urâtă călcare de lege, pentru că, de fapt, calci în picioare lucrarea lui Cristos, potrivit cu ceea ce scrie în Evrei 10:29. Iată aici dovada că vorbeşte despre legea ceremonială, în versetul 19. „Căci eu prin Lege am murit faţă de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” Mort faţă de lege. Cu alte cuvinte, în mod legal şi judiciar, legea a extras deja din mine tot ce putea, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Versetul 20. „Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Acesta este principiul substituţiei. El se află la baza doctrinei justificării. Aici se găseşte întruchiparea celui mai important principiu al justificării Cristos a murit în locul meu. Şi, de aceea, Legea nu mai are putere asupra mea. Eu trăiesc cu El, îmbrăcat în dreptatea Lui desăvârşită şi fiind capabil să stau înaintea lui Dumnezeu. Nu m-am întors de la cerinţele morale ale Legii, dar nu mai sunt în raza ei de ameninţare cu distrugerea. Nu mai trebuie să ţin toate aceste ceremonii care arătau înspre Cristos, pentru că eu mă aflu în Cristos. Nu mai am nevoie de nimic care să arate înspre El, nu mai am nevoie de vreo ceremonie care să-L prevestească. Iată care este ideea. Legea nu mai are relevanţă ca instrument prin care noi să fim fie îndreptăţiţi, fie osândiţi. Acesta este punctul vital numărul unu. Şi el dezminte direct punctul central al doctrinei iudeilor. Pavel corectează concepţiile lor greşite despre Lege.

 

Iată punctul numărul doi. El le readuce aminte de faptul că principiul credinţei nu ia în seamă niciun gen de fapte. Dacă îţi este cunoscut Pavel cât de cât, ştii că aceasta a fost tema centrală şi dominantă a teologiei pauline. Doar credinţa constituie instrumentul îndreptăţirii. Pavel nu dădea loc faptelor credinciosului în dobândirea îndreptăţirii. Şi Pavel a fost omul cel mai potrivit care să rostească acest mesaj pentru că el şi-a devotat întreaga viaţă ascultării riguroase faţă de Lege. Şi el spune că nu merită, este gunoi, este bun de aruncat. Mă refer acum la Filipeni 3. Vă amintiţi, el şi-a socotit dreptatea proprie ca fiind gunoi. El s-a lepădat de o viaţă întreagă de ascultare neclintită faţă de Lege şi a spus: „…ca să-L câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil. 3:8,9) Şi de-a lungul tuturor epistolelor lui Pavel din Noul Testament, vedem că este pus accentul pe dreptatea pe care o primim prin credinţă, spre deosebire de un alt fel de dreptate, pe care oamenii o dobândesc prin ascultarea de Lege. Două feluri de dreptate, spune el. Şi singura care contează, singura care valorează este dreptatea pe care o primim prin credinţă, şi nu prin faptele noastre. Romani 4, versetele 4 şi 5, el arată acest punct doctrinal: mântuirea prin credinţă opus mântuirii prin fapte. El trage o linie de separaţie între credincioşi şi oamenii care nu au nădejde. „Însă, celui ce lucrează…” Vorbeşte despre cineva care încearcă să capete trecere înaintea lui Dumnezeu, cineva care vrea să îşi obţină îndreptăţirea făcând fapte bune, care să-I placă lui Dumnezeu. Unei astfel de persoane, el îi spune: „…plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat.” Vrei ca s-o câştigi? Vei primi ce ai câştigat. Persoana care vrea să îşi câştige favoarea înaintea lui Dumnezeu va fi plătită potrivit cu ceea ce merită. Şi din moment ce dreptatea ei este ca o haină mânjită, potrivit Scripturii, dreptatea proprie păcătoasă, această persoană va primi pe măsură. Toate lucrurile bune pe care le facem sunt mânjite de păcat. Şi care este plata păcatului? Moartea. Astfel că, dacă vrei să faci fapte, vei muri. Osândă veşnică. Încearcă tu să capeţi trecere înaintea lui Dumnezeu şi vei fi osândit. Aceasta arată Pavel, în Romani 4:4. Însă, Romani 4:5: „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” Neprihănire prin credinţă. Aceasta a fost întotdeauna ideea mesajului evanghelic al lui Pavel şi este exact adevărul pe care doctrina iudaică l-a subminat.

 

La ce fel de credinţă se gândeşte aici Pavel? Unii au argumentat spunând că Pavel ar fi afirmat că cea care ne mântuieşte este credincioşia lui Cristos. Uitaţi-vă la mijlocul versetului. Vorbeşte de două ori despre a fi îndreptăţit prin credinţa lui Isus Cristos. (Galateni 2:16, versiunea King James) Şi după una sau două propoziţii, „…pentru ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa lui Cristos…” Aceasta spune versiunea King James. Credinţa proprie a lui Cristos. Aceasta poate fi o posibilă modalitate de interpretare a pasajului, pentru că este o traducere bună din textul în limba greacă. Este o posibilă traducere a propoziţiei din greacă. Şi din moment ce cuvântul din greacă tradus prin „credinţă” este şi un cuvânt ce poate să însemne „credincioşie”, unii au sugerat că poate Pavel vrea să spună că credincioşia lui Cristos este cea care ne îndreptăţeşte. Este adevărat acest lucru, nu-i aşa? Că, în cele din urmă, suntem îndreptăţiţi pentru că Isus Cristos a fost credincios. El a ascultat de Lege în locul nostru. Aşadar suntem îndreptăţiţi de credincioşia lui Cristos. Este un lucru cert. Dar eu unul nu cred că la aceasta face referire aici Pavel. Şi consider că aceste două propoziţii care vorbesc despre credinţa lui Cristos sunt explicate de expresia care se află între ele: „…am crezut şi noi în Isus Cristos…” Aşadar este clar, în acest context, că el vorbeşte despre credinţa în Cristos. De fapt, din acest motiv este tradus acest verset în acest fel, în cele mai multe versiuni biblice moderne. „Credinţa în Cristos” apare mai frecvent decât „credinţa lui Cristos”. El arată că credinţa noastră în Cristos este singurul instrument prin care noi putem apuca dreptatea care ne îndreptăţeşte. Nu sunt necesare alte cerinţe legate de Lege. Nu este nevoie să fie ţinute ceremonii din Lege. Ritualurile şi protocoalele exterioare nu fac parte din îndreptăţirea noastră. Noi am crezut în Cristos, spune el. Şi asemenea tâlharului de pe cruce, şi noi suntem pe dată îndreptăţiţi, înainte de a fi botezaţi, fără a ni se cere circumcizia, fără a ni se cere să străbatem vreo insulă, să semnăm un card, să spunem vreo rugăciune sau să facem vreun lucru, acţiune din care oamenii au tendinţa să facă o condiţie necesară pentru mântuire. Nu sunt necesare niciunul din aceste lucruri. Doar credinţa. Sola fide. Acesta este principiul pe care îl apără Pavel aici. Şi, aşa cum a ajuns să înţeleagă şi prietenul meu de la cultul din Chicago, nu există o altă explicaţie pentru acest verset, 16. De aceea, această secţiune este cheia întregii epistole. Aşadar, Pavel le corectează concepţiile greşite cu privire la Lege. El le aminteşte de faptul că principiul credinţei elimină faptele de orice fel.

 

Şi în cele din urmă, numărul trei, el corectează eroarea în care au fost prinşi aceştia cu privire la îndreptăţire. Ne întoarcem la chestiunea îndreptăţirii. Probabil că este subiectul meu favorit dintre toate adevărurile Scripturii. Şi este chiar inima Evangheliei. Îmi place, pentru că ea ne arată că ţinta tuturor lucrurilor este Cristos, întotdeauna Cristos. Iată ce vreau să spun cu aceasta. O înţelegere bună a justificării ne îndreaptă privirea întotdeauna la Cristos şi ne învaţă cum să ne aţintim credinţa, nădejdea şi dragostea noastră, precum şi toate dorinţele şi tot ce avem asupra Lui. Cea dintâi lecţie a ei este că mântuirea se află doar în Cristos, nu în ceva ce fac eu. El ne-a dat deja tot ceea ce avem nevoie, pentru a face plăcere lui Dumnezeu. Mântuirea este fără plată şi este plină de har. Nu putem face nimic pentru a ne-o câştiga. Nici nu vrei să încerci să faci ceva ca s-o câştigi. Nici n-ar trebui să te gândeşti la aşa ceva. Versetul 21: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” Pentru acest motiv, această doctrină este favorita mea. O să zici: ,Este tot ce spui în acest text?’ Cu siguranţă. Totul este înglobat în semnificaţia verbului „îndreptăţit” („socotit neprihănit”, „justificat”), care vine din greacă, împrumutat fiind direct din terminologia justiţiară. Se referă la declaraţia de îndreptăţire. Nu este arătat cum ne face Dumnezeu drepţi în sens practic, ci descrie verdictul pe care îl rosteşte Dumnezeu în dreptul nostru. Îndreptăţirea nu este un proces prin care să trecem. Nu este ceva ce eu trebuie să fac sau chiar aş putea să fac pentru mine însumi. Este un verdict pe care Dumnezeu îl dă cu privire la toţi cei care cred. Şi El pronunţă acest verdict în momentul în care cineva crede în El. Nu simţi că se întâmplă acest lucru. Nu se întâmplă în lăuntrul tău, nici măcar în vecinătatea ta. Are loc în sala tronului lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu te numeşte drept şi te acceptă de dragul lui Cristos, datorită a ceea ce Cristos a făcut pentru tine, nu pentru ceva ce ai făcut tu pentru El, nu pentru ceva ce se întâmplă în interiorul tău, ci pentru ceea ce a făcut Cristos pentru tine. Şi la citirea obişnuită a acestui pasaj, acest lucru este limpede ca şi cristalul.

 

Vreau să menţionez însă că există o mişcare în rândul învăţaţilor din Noul Testament de astăzi, condusă de câţiva care ne spun că trebuie să ne întoarcem şi să dăm o nouă interpretare cărţii Galateni şi tuturor epistolelor lui Pavel, să le dăm un sens original şi diferit, într-o lumină cu totul diferită. Mişcarea este adesea numită „O Nouă Perspectivă asupra lui Pavel”. Dacă petreci un oarecare timp în lumea academică evanghelică, probabil că vei întâlni oameni bine intenţionaţi, care cred că această abordare novatoare a lui Pavel este emoţionantă, minunată şi plină de o nouă lumină. Nu te lăsa păcălit să crezi că este o chestie foarte ajutătoare şi într-o lumină nouă. De fapt, fii atent, eu cred că Noua Perspectivă asupra lui Pavel aduce câteva din pericolele împotriva cărora Pavel scrie aici galatenilor. Şi cea mai mare nemulţumire a mea este aceasta: Noua Perspectivă asupra lui Pavel subminează înţelegerea clară şi corectă a doctrinei justificării prin credinţă. Fiecare persoană pe care am cunoscut-o, care a adoptat această viziune, ajunge în cele din urmă să abandoneze înţelegerea limpede a justificării prin credinţă. Potrivit Noii Perspective, disputa reală dintre Pavel şi iudei, de aici, n-a avut nimic de-a face cu felul în care oamenii sunt îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Ei spun că problema primordială a lui Pavel cu privire la iudeii de aici este aceea că aceştia erau exclusivişti pe motiv cultural. Ei ofereau supremaţie neamului lor evreiesc. Şi greşeala lor, potrivit acestui punct nou de vedere, este că se opuneau diversităţii în biserică. Nu erau destul de postmodernişti. Şi problema atât de mare nu era că ei confundau calea de mântuire, spun aceşti indivizi; eroarea nu era cu adevărat soteriologică, ci era mai degrabă una de natură culturală. Aşadar, potrivit Noii Perspective, atunci când Pavel vorbeşte de îndreptăţire, el nu se referă la îndreptăţirea individuală, el se referă pur şi simplu la cine anume merită să ocupe un loc la masă, atunci când creştinii au părtăşie unii cu alţii.

 

Probabil că înţelegeţi de ce această interpretare încurcă oamenii. Pentru că ideea părtăşiei în jurul mesei pare să se potrivească în contextul Galateni 2. Pentru aceasta l-a mustrat Pavel pe Petru, pentru că a refuzat să mănânce împreună cu Neamurile. Dar, dacă aceasta este toată interpretarea, dacă aceasta este doar o dispută culturală, şi nemulţumirea lui Pavel în ceea ce-l priveşte pe Petru a fost faptul că el s-a comportat ca un bigot rasial sau cultural, trebuie să aduci foarte multe modificări textului pentru a explica totul altfel. Nemulţumirea lui Pavel de aici este pur teologică, şi nu culturală. A fost o dispută cu privire la mântuire, nu una socială. El era preocupat de mesajul Evangheliei. Face clar acest lucru în capitolul 1. Nu este preocupat în primul rând de rânduielile cu privire la servirea mesei în biserică. Şi dovada că el vorbeşte despre mântuirea individuală constă în pronumele pe care îl foloseşte, aşa cred. El vorbeşte despre unitatea personală şi individuală pe care o are cu Cristos, în versetul 20. De la versetul 18 până la 21, el foloseşte pronumele personal persoana întâi singular, „eu”, „mine”, de cel puţin cinsprezece ori. Cu siguranţă, vorbeşte despre ceva foarte personal şi individual aici, unde prezintă îndreptăţirea.

 

Daţi-mi voie să rezum pe scurt şi rapid ideea despre îndreptăţire. Credinţa este singurul instrument prin care noi putem să căpătăm îndreptăţirea. Cristos este obiectul credinţei, versetul 16. El este Cel care a pus deoparte cerinţele Legii, în numele nostru. Şi, desigur, El a făcut aceasta împlinind Legea în mod desăvârşit pentru noi. Şi Pavel urmăreşte să demonstreze acest lucru, aşa cum vedem, pe măsură ce parcurgem cartea Galateni. De fapt, acesta este motivul pentru care Galateni 4:4 spune că Isus Cristos S-a născut sub Lege, pentru a împlini Legea pentru noi. El a împlinit-o perfect. Şi a făcut aceasta pentru noi. Şi apoi a purtat chiar vina păcatelor noastre, versetul 20: „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine”. Pavel spune că El a făcut aceasta pentru mine, pentru a mă elibera de sub orice cerinţă a Legii. Astfel că, El nu doar că a împlinit Legea, El a purtat pedeapsa dată de Lege pentru păcătoşi, şi acest gen de substituţie legală este permis datorită unităţii noastre spirituale cu Cristos, versetul 20. Noi suntem în El şi acum El trăieşte în noi. Astfel că moartea Lui este moartea noastră. Viaţa noastră este ascunsă în El. Şi toate acestea, spune Pavel, sunt puse în pericol de ideea potrivit căreia circumcizia este necesară pentru a fi mântuit. Este o legătură uimitoare pe care el o stabileşte, şi este una absolut corectă. Dacă faci din circumcizie condiţia indispensabilă pentru îndreptăţire, pui lucrarea păcătoşilor în locul lucrării lui Cristos. Şi aceasta este erezia periculoasă a iudeilor. Din acest motiv a fost ea atât de periculoasă. Ea frângea inima adevărului Evangheliei. Eu cred că astăzi există multe alte ameninţări similare la adresa Evangheliei. Şi Noua Perspectivă asupra lui Pavel este una dintre ele. Ca şi erezia iudeilor, şi aceasta este subtilă. Este răspândită de oameni pe care cei mai mulţi din biserică îi consideră învăţători buni şi evlavioşi. Dar este o doctrină periculoasă şi potenţial condamnabilă, în măsura în care obstrucţionează libertatea desăvârşită a harului divin şi scoate din prim plan ceea ce a făcut Cristos pentru mântuirea noastră. Lucrul trist este că prea mulţi oameni din biserica de astăzi sunt ignoranţi cu privire la doctrina sănătoasă. Nu discern lucrurile, nu sunt destul de vigilenţi ca să creadă că o doctrină, care pare a fi bună, învăţată de oameni pentru care cu toţii avem cel mai mare respect, poate să aducă cu ea o serie de pericole. Chiar apostolul Petru a căzut în această capcană, cel puţin pentru un timp. Este bine de ţinut minte acest lucru, pentru ca să rămânem vigilenţi; trebuie să cercetăm lucrurile pentru a ne prezenta înaintea lui Dumnezeu ca oameni încercaţi, lucrători care împart bine Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au nimic de care să le fie ruşine. Unii dintre voi poate veţi spune: ,Ei bine, eu nu sunt teolog. Nu sunt student la seminar. N-am să fiu niciodată un teolog iscusit. N-am idee, nu înţeleg ce se petrece în aceste cercuri academice.’ Este un pic de adevăr şi aici. Dar problema este că aceste idei academice nu rămân pentru multă vreme academice. Doctrina greşită intră în biserică şi intră în acţiune. Apare în cărţile creştine şi pe website-urile pe care le vizitezi. Şi chiar dacă nu vei ajunge niciodată expert în acest domeniu, trebuie să fii atent şi să fii asemenea celor din Berea, să te străduieşti să cunoşti Evanghelia mai bine decât o cunoşti acum. Acesta este modelul creştinismului nou-testamental şi trebuie să ne străduim să ajungem aşa. Să spunem împreună cu apostolul Pavel: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu.”

 

Să ne rugăm. Doamne, suntem recunoscători pentru modelul de curaj pe care îl avem în apostolul Pavel. Te rugăm să ne ajuţi pe toţi să avem aceeaşi dragoste plină de pasiune pentru adevărul Evangheliei. Ajută-ne să îl studiem, să îl cunoaştem, să îl învăţăm, să îl apărăm, să fim plini de râvnă pentru el. Şi mai presus de toate, ajută-ne să îl vestim clar cu vieţile şi cu buzele noastre. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

 

Tradus de Estera Sandau

https://rcrwebsite.com/galatians6.htm

 

//////////////////////////////////////////////

ACCES LA TRON

David Wilkerson (1931-2011)

 

„Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una – Eu în ei, și Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. ” (Ioan 17: 21-23).

 

Isus spune, în esență: „Slava pe care Mi-ai dat-o Tată, le-am dăruit-o lor!” Hristos face o declarație incredibilă aici. El spune că ni s-a dat aceeași glorie pe care I-a dat-o Tatăl. Ce gând uimitor! Totuși, care este această slavă care a fost dată lui Hristos și cum se dezvăluie în viața noastră această slavă? Nu este o anumită aură sau emoție; este un acces nestingherit la Tatăl ceresc!

 

Isus ne-a ușurat accesul la Tatăl, deschizându-ne ușa prin Cruce: „Căci, prin El, și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh.” (Efeseni 2:18). Cuvântul „acces” înseamnă dreptul de a intra. Semnifică trecerea liberă, precum și încrederea cu care ne putem apropia: „În El avem, prin credința în El, slobozenia și apropierea de Dumnezeu cu încredere.” (3:12)

 

Vedeți ce spune Pavel aici? Prin credință, am ajuns într-un loc de acces neîngrădit la Dumnezeu. Nu suntem ca Estera din Vechiul Testament. Ea trebuia să aștepte un semn de la rege înainte de a se putea apropia de tron. Abia după ce și-a întins sceptrul, Estera a primit aprobare ca să se prezinte.

 

Prin contrast, tu și cu mine suntem deja în sala tronului. Și avem dreptul și privilegiul de a vorbi cu Regele oricând. Într-adevăr, suntem invitați să Îi adresăm orice cerere: „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie!” (Evrei 4:16)

 

Când Hristos a slujit pe pământ, nu a trebuit să lase rugăciunea pentru a obține gândul Tatălui. El a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând. (vezi Ioan 5:19). Astăzi ni s-a dat același grad de acces la Tatăl pe care L a avut Hristos. Ați putea spune: „Așteptă puțin! Am același acces la Tatăl ca și Isus?”

 

Nu faci nicio greșeală. La fel ca Isus, trebuie să ne rugăm des și cu ardoare, căutându-L pe Dumnezeu, așteptând în Domnul. Nu trebuie să ne furișăm pentru a-L implora pe Dumnezeu să ne dea putere sau îndrumare, pentru că avem propriul Său Duh care trăiește în noi. Iar Duhul Sfânt ne dezvăluie mintea și voința Tatălui.

 

https://worldchallenge.org/ro/acces-la-tron

 

/////////////////////////////////////////////

 

PUTEREA DE IERTARE CARE SCHIMBĂ VIEȚI

David Wilkerson (1931-2011)

 

Iertarea nu este doar un act unic, ci un mod de viață, menit să ne aducă în orice binecuvântare din Hristos. „Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5:44-45)

 

Potrivit lui Isus, iertarea nu este o chestiune de a selecționa sau de a alege pe cine să iertăm. Nu putem spune: „M-ai rănit prea mult, așa că nu te iert!” Hristos ne spune: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii?” (5:46)

 

Nu contează asupra cui ar putea fi ranchiuna noastră. Dacă ne ținem de ea, aceasta va duce la amărăciune, care otrăvește fiecare aspect al vieții noastre. Neiertarea aduce foamete spirituală, slăbiciune și pierderea credinței, afectându-ne nu numai pe noi, ci și pe toți cei din cercul nostru.

 

În ultimii cincizeci de ani de slujire, am văzut devastări teribile în viețile celor care au oprit iertarea. Totuși, am văzut și puterea glorioasă a unui spirit iertător. Iertarea transformă viețile, provocând deschiderea ferestrelor cerului. Acesta ne umple paharul de binecuvântare spirituală până la refuz, cu pace, bucurie și odihnă abundentă în Duhul Sfânt. Învățătura lui Isus cu privire la acest subiect este foarte specifică și, dacă doriți să umblați în acest minunat tărâm al binecuvântării, atunci luați seama și îmbrățișați cuvintele Sale.

 

„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.” (Matei 6:14-15) Nu vă înșelați: Dumnezeu nu face o afacere cu noi aici. El nu spune: „Pentru că i-ai iertat pe alții, Eu vă voi ierta.” Nu putem câștiga niciodată iertarea lui Dumnezeu. Numai sângele vărsat al lui Hristos merită iertarea păcatului.

 

Mai degrabă, Hristos spune: „Mărturisirea deplină a păcatului necesită iertarea altora. Dacă vă țineți de orice neiertare, atunci nu v-ați mărturisit toate păcatele. Adevărata pocăință înseamnă să mărturisești și să abandonezi fiecare ranchiună, răstignind orice urmă de amărăciune față de ceilalți. Tot ce este mai puțin, nu este pocăință.”

 

Aceasta merge mână în mână cu Fericirea Sa: „Fericiți cei milostivi, căci vor avea parte de milă” (Matei 5:7). Punctul Său era: Iartă-i pe ceilalți, astfel încât să te poți muta în binecuvântările și bucuria de a fi copilul Său! Dumnezeu poate revărsa apoi dovezi ale iubirii Sale. Iar când iertați, se dezvăluie lumii natura Tatălui.

 

https://worldchallenge.org/ro/puterea-de-iertare-care-schimb%C4%83-vie%C8%9Bi

 

////////////////////////////////////////////

 

BAZÂNDU-TE PE DUMNEZEU ÎN LUPTA TA

Gary Wilkerson

 

Unii dintre voi luptați de mult timp cu un anumit de păcat. Te-ai rugat, ai plâns, ai crezut în eliberare, ai postit, ai trecut prin consiliere, l-ai mărturisit prietenilor, având un grup căruia să-i dai socoteală.

 

Însă acel lucru este încă ca un ghimpe în inima ta. Vine puternic spre tine și te întrebi: „Când voi fi liber de acesta?”

 

Ei bine, ți-aș sugera că acest ghimpe se poate naște dintr-o atitudine ca a lui Absalom din viața ta. Această atitudine apare atunci când ne pierdem încrederea deplină în Dumnezeu, când deodată nu suntem siguri dacă El ne este suficient. Acesta este momentul în care nu mai spunem: „Indiferent de greutățile prin care trec, mă voi baza în totalitate pe Domnul meu.”

 

Poate că nu îți dai seama cât de mult a făcut Dumnezeu pentru tine, că te iubește atât de mult, că pe cruce a câștigat victoria, că puterea Lui este suficientă pentru tine. Dumnezeu spune: „Așteaptă! Este spre bine pentru tine, însă tu simți că lucrează împotriva ta, așa că ai permis un spirit rebel ca al lui Absalom în viața ta.”

 

Dacă vrei să fii liber de felul obișnuit de păcat din viața ta, trebuie să te ocupi de atitudinea Absalom și să spui: „Doamne, am să am încredere în Tine! Voi crede în Tine și voi merge cu Tine orice ar fi!”

 

Când lucrurile par a fi reținute, lucrează pentru binele nostru. Încercările și testele credinței voastre lucrează pentru a vă aduce mai multă încredere în Dumnezeu în viețile voastre. Ele sunt puse în fața ta pentru a te ajuta să crești în maturitate, statornicie și putere. Ai încredere în bunătatea și în scopul lui Dumnezeu pentru viața ta!

 

https://worldchallenge.org/ro/baz%C3%A2ndu-te-pe-dumnezeu-%C3%AEn-lupta-ta

 

/////////////////////////////////////////////

 

ÎNMÂNAREA PROBLEMEI LUI ISUS

David Wilkerson (1931-2011)

 

„Isus Și-a ridicat ochii și a văzut că o mare gloată vine spre El. Și a zis lui Filip: ”De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că știa ce are de gând să facă.” (Ioan 6: 5-6) Isus l-a luat pe Filip deoparte și i-a spus: „Filip, sunt mii de oameni aici. La toți le este foame. De unde vom cumpăra suficientă pâine pentru a-i hrăni? Ce crezi că ar trebui să facem?”

 

Cât de incredibil de iubitor este Hristos! Isus a știut tot timpul ce avea să facă; versetul de mai sus ne spune aceasta. Cu toate acestea, Domnul încerca să-l învețe ceva pe Filip și lecția pe care i-o dă se aplică fiecăruia dintre noi astăzi. Gândește-te la aceasta: Câți din trupul lui Hristos stau jumătate de noapte încercând să găsească soluții la problemele lor? Ne gândim: „Poate că acest lucru va funcționa. Nu, nu…. Poate aceasta va rezolva. Nu …”

 

Filip și apostolii nu au avut doar o problemă cu pâinea. Au avut o problemă de panificație … și o problemă de bani … și o problemă de distribuție … și o problemă de transport … și o problemă de timp. Adăugați totul și au avut probleme pe care nici nu și le puteau imagina. Situația lor era absolut imposibilă.

 

Isus a știut de-a lungul timpului exact ce va face. Avea un plan. Și același lucru este valabil și pentru necazurile și dificultățile tale de astăzi. Există o problemă, dar Isus știe întreaga ta situație. Și vine la tine, întrebându-te: „Ce vom face în legătură cu asta?”

 

Răspunsul corect de la Filip ar fi fost: „Isuse, tu ești Dumnezeu! Nimic nu este imposibil la Tine. Deci, Îți încredințez această problemă. Nu mai este a mea, ci a Ta.”

 

Exact ceea ce trebuie să-I spunem Domnului nostru astăzi, în mijlocul crizei noastre: „Doamne, Tu ești Cel care face minuni, îți voi preda toate îndoielile și temerile mele! Încredințez întreaga situație Ție, întreaga mea viață o las în grija Ta. Știu că nu mă vei lăsa să leșin. De fapt, Tu deja știi ce vei face în legătură cu problema mea. Am încredere în puterea Ta.”

 

https://worldchallenge.org/ro/%C3%AEnm%C3%A2narea-problemei-lui-isus

 

///////////////////////////////////////

ELIBERARE DE EGOISMUL NOSTRU

Gary Wilkerson

 

Dacă ar fi să devenim mai mult „din ceea ce suntem cu adevărat”, am deveni mai răi și mai plini de certuri unii față de alții. Dacă nu ar fi harul simplu al lui Dumnezeu, lumea noastră ar fi distrusă.

 

Adesea găsim sărăcie relațională chiar și în biserică, nu doar în lume. Găsim în propriile noastre vieți un egoism puternic care ne conduce ambițiile și direcția în viață. Găsim lipsă de rugăciune și lipsă de închinare. Nu putem accepta victoria deplină și viața veștii bune a Evangheliei până când nu înțelegem cât de decăzută este natura noastră și cât de departe suntem de Dumnezeu.

 

În Filipeni, Pavel ne oferă o veste bună care combate această sărăcie relațională și egoismul din viețile noastre. În acest text este inclusă o promisiune care schimbă lumea.

 

„Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă! Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii. Domnul este aproape. Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”

 

„Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.” (Filipeni 4: 4-8)

 

Domnul este aproape. Pacea lui Dumnezeu ne va păzi inimile și mințile. Fără conștientizarea propriului nostru păcat profund, iar apoi a acestei promisiuni, nu putem cunoaște bucuria veștii bune despre venirea lui Hristos, trăind o viață perfectă, înțelegând moartea și învierea Sa și transferul neprihănirii Sale asupra noastră.

https://worldchallenge.org/ro/eliberare-de-egoismul-nostru

////////////////////////////////

Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)

 

Alberto Magno Rivera (1935-1997) a fost un preot iezuit care s-a convertit la creștinismul evanghelic. Înainte să moară în condiții extrem de suspecte el declarat intr-un interviu:

 

„Misiunea mea a fost să lucrez pentru infiltrarea de instituții religioase, bisericești precum și cele de guvern… pentru că acesta a fost obiectivul sistemului catolic dintotdeauna, infiltrarea tuturor ariilor în care ar putea avea acces și control în pregătirea guvernul mondial care vine.

Asta înseamnă că, în pregătirea guvernului mondial – în special de când au stabilit asta în anul 1541– instituția romano-catolică de-a lungul acestor 500 de ani, a fost în pregătirea și infiltrarea tuturor nivelelor, pentru controlul lumii politice și religioase…

 

Abraham Lincoln a fost asasinat de Roma, dar nu iezuiții au fost implicați în mod direct. Același lucru s-a întâmplat și cu Kennedy, dar cu anumite diferențe…. „

 

Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)

 

///////////////////////////////

Instalarea papei ca judecător suprem si imun

 

     Instalarea papei ca judecător suprem și imun în creștinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus, a avut loc în anii 507/508. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Redăm mai detailat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii.

       Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului și o parte din senat au dorit un papă energic și autoritar care să reprezinte cât mai bine poziția Bisericii Romane și interesele naționale ale poporului italian care se forma. În acest scop au votat pe diaconul sardinian Symmachus, un nou convertit din pagânism, ale cărui ambiții continuau pretențiile papei Gelasius (492-496) care afirmase principiul că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, și că papii au primit coroana nu de la puteri pământești ci de la Christos. Dar majoritatea din senat și o minoritate a clerului au ales, în aceeasi zi, pe prezbiterul Laurentius care avea să domnească – ca „antipapă” – între anii 498-507, concomitent cu Symmachus.

Competiția dintre cele două partide a antrenat și arbitrajul regelui ostrogot Teodoric și o serie de sinoade sau, mai bine zis, sesiuni ale sinodului roman care au avut loc între anii 501-502. Întrucât Symmachus fusese acuzat de anumite abuzuri teologice, morale și materiale, laurențienii sprijiniți de Teodoric, ceruseră judecarea lui Symmachus de către conciliul general, la care se hotarâse să ia parte și un revizor regal. Svmmachus însă, sprijinit de o majoritate eclesiastică și de personalități ale Bisericii din Galia, Italia și Alexandria, a rezistat oricărei încercări de a fi cercetat cazul său, afirmând că nici un papă n-a fost judecat vreodată de sinoade sau regi, că autoritatea papală este, superioară oricărei judecăți omenești

La 23 oct. 501, sinodul întrunit pentru a-l judeca pe papă, conchide că o asemenea judecată nu ține de autoritatea omenească, numai Dumnezeu ar putea judeca pe un papă. Văzând că nu se poate rezolva cazul, laurențienii au recurs la violență, iar Laurențius a reușit să se instaleze in Lateran – vechiul palat al cezarilor pe care Constantin cel Mare îl cedase episcopilor de Roma cu ocazia mutării capitalei imperiale. În cele din urmă, Symmachus s-a declarat de acord cu un sinod care să judece cazul, cu condiția eliminării reprezentantului autorității regale.

După câteva sesiuni de tergiversare, la 15 sept. 502, episcopii adunați în sinod au declarat că ei nu pot judeca pe

papa, deoarece nu a existat nici un caz în care un ocupant al „Sfântului Scaun” să fi fost judecat de către alți episcopi. Ei au facut apel la clericii laurențieni să se supună lui Symmachus. O nouă sesiune a sinodului, la 23 oct.502, cunoscută în istorie sub numele de Synodus Palmaris, a pus punct acestor dispute, hotarând că papa nu poate fi judecat de nimeni. Symmachus a fost declarat liber de orice acuzație și reinvestit cu toată autoritatea papală. Toată proprietatea Bisericii a fost pusă sub administrarea sa și s-a hotarât ca toți episcopii care i se vor supune să fie scutiți de pedeapsă. Documentul a fost semnat de 75 de episcopi italieni, inclusiv de cei din Milano și Ravenna. A urmat încă o sesiune în bazilica Sf. Petru, cu ușile închise, la 6 nov 502, unde Symmachus a prezidat sinodul, proclamând nevinovăția sa și dând, în ciuda lui Teodoric, un nou edict referitor la administrarea moșiilor și tezaurului „sfântului Petru”.

În tot acest timp, Symmachus rămăsese în locuința episcopală de pe lângă bazilica Sf Petru (care va deveni, mai târziu, palatul Vatican). Disputa a mai durat circa patru ani de lupte furibunde între cele două partide, în care timp s-au dat pe față moravuri tipic medievale. Printre principalii suporteri ai lui Symmachus sunt: diaconul Ennodius, secretarul arhiepiscopului de Milano, ultimul reprezentant al vechii școli de retorică devenit apoi episcop și ambasador; arhiepiscopul Caesarius de Arles, reprezentant al papei în Galia, un mare promotor al sabatizării totale a duminicii; Avitus de Vienna, deasemenea arhiepiscop din Galia; Dioscorus din Alexandria, cleric și diplomat care va deveni papă, mai târziu. Acești oameni, sanctificați în tradiția catolică, și-au folosit autoritatea și influența, în calitate de reprezentanți ai bisericilor din ținuturile lor și ca diplomați, insistând pe lângă rege pentru recunoașterea lui Symmachus. Nu pare întâmplător faptul că episcopii din Galia l-au sprijinit pe Symmachus în același timp în care anumite vârfuri ierarhice galicane, ca episcopul Remigius din Reims (și acesta sanctificat!) osteneau întru „conver-tirea” unui alt pagân, regele Clovis (Chlodwig, Clodovec) al francilor. Prima dovadă a creștinării acestui prinț supranumit „noul Constantin”, a fost începerea unei campanii militare contra ereticilor vizigoți care stăpâneau cel mai intins și mai tare stat germanic (Spania și Galia de sud). Cu ajutorul neprețuit al clericilor catolici care nu sufereau administrația vizigotă, francii au învins definitiv pe vizigoți în anii 507-508, ceea ce a făcut din Clovis protectorul Bisericii și aproape un împărat al Apusului. O ambasadă de la Constantinopol a conferit lui Clovis titluri și demnități consulare, recunoscându-i calitatea de apărator al intereselor Imperiului și Bisericii. Această victorie a însemnat intemeierea primului stat catolic, adică papist: „Francia”, „fiica cea mai mare a Bisericii”, supraputerea medievală, originea Sfântului Imperiu Roman. În același an, Clovis a proclamat legea salică prin care, între altele, se reglementa situația Bisericii de tip medieval.

Intre Clovis și ierarhia catolică galicană, pe de o parte, și între această ierarhie și Symmachus, pe de altă parte, au existat legături. Papa Symmachus a instituit beneficiile eclesiastice și acest lucru s-a realizat mai întâi în Galia Deasemenea, noua liturghie romană care a apărut cam în același timp, s-a generalizat mai intâi în Galia-Francia. (în comparație cu vechea liturghie de origine bizantină, messa romana este mai scurtă, sunt scoase lungile mulțumiri pentru binecuvântările divine și este omisă epicleza—invocarea Spiritului Sfânt). Dogma jurisdicției supreme a papalității, care tocmai triumfase în Roma pe la anii 506-507, este lansată acum în primul stat care se oferise să susțină cu sabia interesele Bisericii. Deaceea se poate susține că anul 508 reprezintă instaurarea jurisdicției supreme și a idolatriei papale în creștinătate, cel mai elaborat și mai apologizat cult al personalității. Afirmarea dogmei supremației papale în sinoadele din anii 501-502 și în disputele care au continuat in Roma până la anii 506-507, a fost urmată de victoria definitivă a partidei symmachiene care a reprezentat triumful dogmei supremației papale în Roma. În același timp, războiul lui Clovis contra vizigoților a făcut loc controlului papal în toată Galia prin întemeierea Franței, primul stat catolic, în anul 508. Astfel anul 508 reprezintă o importantă piatră de hotar în istoria Bisericii, marcând începuturile supremației papale și inaugurând era războaielor religioase ale Bisericii catolice.

În timp ce Clovis iși continua opera de cucerire a altor regate vecine, păgâne sau eretice, pentru a lărgi împărăția Christosului lui, Symmachus a acționat și în răsărit, mai întâi trimițând împăratului o scrisoare plină de invective în care-l mustra pentru ideea de a fi conciliant cu partida politico-religioasă a ereticilor monofiziți. Împăratul răspunde printr-un Apologeticus. Nemulțumit, pontiful scrie clericilor din provincia Illyricum. Ca din pământ (nu se știe de ce tocmai atunci !), izbucnește istorica răscoală a lui Vitalian începând din Illyricum. Generalul Vitalian, erijându-se în apărător al credinței ortodoxo-catolice, însoțit de Iustin și Iustinian (viitorii împărați suporteri ai papalității!) cu o armată păgână de huni și bulgari, a reușit să depopuleze Tracia, în drum spre Constantinopol, și să sfârtece 65.000 de semeni creștini, până când a obținut satisfacerea pretențiilor papale: recunoașterea christologiei de la Calcedon (pe care o formulase papa Leon) și reinstalarea episcopilor care o susțineau. Împăratul Anastasios, umilit și muribund, a semnat acordul acesta pe care-l va perfecta Iustin în anul următor (519), când episcopii răsăriteni vor fi invitați să semneze supunere necondiționată față de jurisdicția supremă a papei.

Iustinian, nepotul lui Iustin, coregent și apoi împărat, va sprijini în continuare papalitatea, în speranța de a reface granițele Imperiului Roman prin anihilarea regatelor barbare care susțineau un alt soi de creștinism decât cel catolic. Între anii 531-538. Iustinian ultimul împărat roman și primul împărat bizantin, a cărui legislație a stat la baza Evului Mediu, a recunoscut în mai multe documente oficiale (existente până astăzi în faimosul său Corpus juris civilis), papalitatea romană, ca fiind „capul tuturor sfintelor biserici„. Prin războaiele sale occidentale, în care va mătura regatele vandalilor și ostrogoților (535-539), și prin așa numita Pragmatica Sancțiune, (pe care o va confirma în anul 554), Iustinian va lăsa papei autonomie teritorială și o guvernare teoretic supusă Bizanțului, dar practic independentă. Această fondare a primului stat papal a fost posibilă numai după înlăturarea ostrogoților și eliberarea teritoriilor papale în anul 538. Având pretenții „spirituale” atât de înalte, care erau tot mai recunoscute și mai disputate în Biserică, această dinastie pustiitoare simțea nevoia de putere, independență și bogăție, pe care numai crearea unui stat le putea asigura. Timp de 1260 de ani de la 538 și, respectiv, 1290 de ani, numărând de la 508, această prezență luciferică, dezgustătoare, această”fantomă a lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari” a pustiit lumea prin intrigi, arhierezii, decrete și războaie, care nu urmăreau altceva decât asigurarea propriei supremații. În anul 1798, aceeași sabie franceză va da o lovitură atât de puternică papismului și Statului Papal, încât contemporanii aveau să creadă că această putere a pierit pentru totdeauna.

Izbucnirea Revoluției Franceze în 1789 a antrenat forțe mai abisale care au început așa-numita descreștinare. Biserica Catolică, principala putere religioasă din Franța, care se bucurase de cele mai mari drepturi și privilegii, a fost trecută pe aceeași treaptă cu celelalte confesiuni și persecutată din cauza refuzului clerului de a recunoaște guvernul revoluționar. Deoarece clerul catolic avea jurământ de supunere absolută față de o putere de stat din afara granițelor Franței (Statul Papal) și pentru că Revoluția se voia europeană nu doar franceză, Franța revoluționară a procedat la anexarea teritoriilor papale de la Avignon în 1791. În anul 1797, papa Pius VI este silit de către generalul Bonaparte să cedeze partea nordică a Statului Papal și să dea o impresionantă despăgubire de război. Dar acesta n-a fost decât începutul durerilor. Dupa 9 ian. 1798, puterea temporară a papilor a fost lichidată, iar la 15 feb. 1798, Statul Papal a fost înlocuit de Republica Romană, o creație a armatelor franceze, de acum imperiale. Pius VI a fost luat prizonier, în ciuda stăruințelor sale de a fi lăsat să moară în Roma. „Vous pouvez mourir partout!” (Puteți muri oriunde!) i-a răspuns generalul Berthier.

In anul 1799, Napoleon favorizează alegerea lui Pius VII în speranța că acesta va coopera cu interesele sale imperialiste. Ca și Iustinian, Napoleon voia să intemeieze un imperiu uriaș, folosindu-se și de influența papală. Dar un papă nu este chiar omul potrivit să slujească unui interes superior intereselor papale. Pius VII a fost chemat să-l încoroneze pe Napoleon, dar soldățoiul a luat repede coroana din mâna papei și, în mod public, și-a îndesat-o pe cap cu propriile mâini. În zadar papa a cerut înapoi Avignonul, Bologna, Ferrara… Napoleon n-avea de gând să restaureze măreția Statului Papal. Iritat de anumite „greșeli” politice ale lui Pius VII, Napoleon a intervenit din nou în Italia și a separat ducatul Romagna de „coroana apostolică”, anexându-l Imperiului. În anul 1809, Napoleon a dat un decret de deposedare care prevedea anexarea întregului teritoriu papal. Roma a fost declarată cetate imperială, liberă, iar papei i s-a permis să locuiască în ea ca… pensionar. Orgoliul caracteristic al papilor a făcut opoziție, ceea ce l-a determinat pe împărat să folosească forța. Într-o noapte, un batalion a înconjurat Vaticanul. Pius VII, tremurând, este smuls și târât prin Italia de forțele imperiale, până în Franța. Încercând să evadeze, este prins din nou și ținut într-un arest blând la Fontainebleau. În 1813 Napoleon aranjează un concordat cu papa, dar îl revocă imediat. Odată cu căderea lui Napoleon însă, în 1814, Pius VII va fi reinstalat ca și ceilalți monarhi europeni. Vaticanul, lovit în repetate rânduri, va deveni cea mai reactionară putere politică și spirituală din sec. XIX. Papii din această perioadă obișnuiau să-și trimită toate trăsnetele împotriva societăților biblice, împotriva libertăților republicane, împotriva oricărei afirmări a libertății de conștiință, a separării bisericii de stat, etc.

În aceste condiții, autoritatea temporală a papilor va deveni o problemă centrală a Europei secolului trecut. În anul 1831, marile puteri protestează față de atitudinea papalității care era privită ca o relicvă, tolerată din motive politice și psihologice, a unor vremuri apuse. Prin reacționarismul ei, papalitatea își înstrăinează tot mai mult supușii. Singurul sprijin al ei era Austria. Argumentul favorit: administrarea independentă a unei biserici mondiale este imposibilă fără o suveranitate temporală, deaceea este necesar Statul Papal. Revoluția din 1848 determină o reacție puternică a papei față de aceste manifestări „lumești” care redau oamenilor drepturile naturale, îndeosebi libertatea religioasă. Pius IX procedează ca orice papă medieval, proclamă în 1859 dogma „imaculatei concepțiuni”, după care, în 1860 expune dogma puterii temporale și, în Conciliul Vatican I, in1870, proclamă solemn, pentru prima dată în mod oficial în Biserica Catolică, dogma infailibilității papale. Dar puterile europene dezaprobă această mascaradă interminabilă și, în septembrie 1870 Roma este ocupată din nou și Statul Papal desființat „pe veci”. De la acea dată, papalitatea va intra într-un fel de grevă diplomatică, refuzând să iasă din Vatican. În această perioadă, papa este numit „prizonierul de la Vatican„.

Situația politică a papalității începe să se refacă prin concordatul din 1929 dintre papa și guvernul lui Mussolini. Deși statul papal contemporan este mult mai mic decât a fost vreodată, influența diplomatică, puterea politică și admirația universală chiar din partea vechilor adversari, este mult crescută. În mod paradoxal, Vaticanul pare să facă astăzi o politică în favoarea libertăților pe care ieri le condamna. Dar dogma jurisdictiei supreme și a infailibilității acestui oficiu au rămas în picioare, pentru a asigura continuitatea, garanția instaurării unui nou totalitarism mondial și a unui nou val de persecuții. Profeția ne promite că aceea va fi ultima zi a papalității.

///////////////////////////////////////////////

 

ȘOC LA ROMA: Papa îi ia în brațe pe HOMOSEXUALI! Biserica Catolică acceptă ca aceștia să formeze CUPLURI și să ADOPTE copii

 

Autor: Adrian Patrusca

sursa: evz.ro

 

Chiar dacă documentul respinge căsătoriile între homosexuali („Biserica afirmă că uniunile între persoane de același sex nu pot fi asimilate căsătoriilor între un bărbat și o femeie”), el pledează pentru o deschidere fără precedent, deoarece „persoanele homosexuale au daruri și calități de oferit comunității creștine”.

 

Mai mult, fapt fără precedent, documentul adoptat de Vatican manifestă o cvasi-recunoaștere a uniunilor homosexuale: „Fără a nega problematicile morale legate de uniunile homosexuale, luăm act că există cazuri în care sprijinul reciproc până la sacrificiu constituie un ajutor prețios în viața partenerilor.”

 

În fine, Vaticanul mângâie părintește pe creștet adopțiile de copii de către cuplurile homosexuale: „Biserica acordă o atenție specială copiilor care trăiesc cu cuplurile de același sex, insistând că exigențele și drepturile celor mici trebuie întotdeauna plasate pe primul plan”.

 

http://m.evz.ro/soc-la-roma-biserica-catolica-ii-ia-in-brate-homosexuali-si-accepta-adoptiile-de-copii-conservatorilor-li-s-a-inchis-gura.html

 

/////////////////////////////////////////

Răstălmăcirea celor zece porunci- Walter Veith

Ce importanță are faptul că Voltaire, un inspirator al Revoluției Franceze, a fost iezuit? De ce revoluționarii și-au publicat mai întâi „Declarația drepturilor omului” printr-o ilustrație care înfățișează două tăblițe de piatră? Care a fost mesajul lor? Care este definiția fascismului? Care este relația dintre Biserica Romano-Catolică și ideologiile fasciste? S-ar putea ca din 1992 lumea să fie sub un sistem de guvernare fascist?

Sunt oare „drepturile omului” date cu adevărat de Dumnezeu, așa cum a spus Papa Benedict al XVI-lea, când s-a adresat Organizației Națiunilor Unite? Se bazează ele pe Legile Lui Dumnezeu sau pe altceva? Dacă nu se bazează pe Legile Lui Dumnezeu, ale cui sunt aceste legi? Ce dumnezeu constituie autoritatea din spatele lor? Cum ajung aceste „drepturi ale omului” să nege fiecare dintre Poruncile Lui Dumnezeu? Ce legătură are legea naturală cu Legea Lui Dumnezeu?

Are Biserica Romano-Catolică un braț militar? Cine sunt protagoniștii, sub acest aspect? Cine sunt Cavalerii de la Malta și care este scopul lor? Care este puterea din spatele sistemului global de guvernare? Cine se află în spatele moralei care este legiferată astăzi în toată lumea? Aceasta este chestiunea cu care se confruntă omenirea în prezent: Cine este cel ce are autoritate asupra alegerilor mele morale? Este Dumnezeul cerului? Sau un alt dumnezeu, care are îndrăzneala de a schimba Legea Lui Dumnezeu?

 

Ce legătură există între Legea Lui Dumnezeu și caracterul Lui Dumnezeu? Poate cineva să schimbe Legile Lui Dumnezeu? Una dintre caracteristicile de identificare ale Anticristului este că el va schimba vremurile și legile. A făcut asta Antihristul? Ce spune schimbarea celor Zece Porunci despre autoritatea de a guverna, a bisericii creștine? A luat oare, o „nouă” autoritate locul Lui Dumnezeu?

 

(Tradus de Gianina Filip)

Răstălmăcirea celor zece porunci- Walter Veith

 

//////////////////////////////////////////

Mike Pence atacă amendamentul Johnson

 

 

Este bine ca BISERICA și STATUL să rămână SEPARATE !

 

Este de maximă importanță să știm că atâta vreme cât Biserica va continua SEPARATĂ de Stat, Biserica Stat a Romei nu își va mai recăpăta puterea politică din Evul Mediu; atunci papii foloseau puterea civilă pentru a forța conștiința oamenilor impunând propriile dogme religioase cu ajutorul torturii.

(Insă urmărind astazi evenimentele, se pare că în cele din urmă America va face acest pas periculos, iar timpul va dovedi că unirea Bisericii cu Statul va fi catastrofă pentru libertatea religioasă).

 

MIKE PENCE atacă Amendamentul Johnson

 

‘… „Vom continua să luptăm până când vom abroga complet amendamentul Johnson din Codul de venituri interne, dar nu va mai fi pus în aplicare în cadrul acestei administrații … O vom abroga o dată pentru totdeauna”, a spus Pence la Conferința Watchmen on the Wall , o adunare de sute de pastori și lideri ai bisericii, sponsorizată de Consiliul pentru cercetarea familiei (FRC).

 

FRC a descris mai târziu comentariile lui Pence într- un tweet : „Dacă vrei să câștigi o cameră plină de pastori, spune-le că vei abroga #JohnsonAmendment! Exact asta a făcut @vp Pence în timpul unei vizite surpriză la conferința noastră Watchmen on the Wall. # WOTW18”…

‘… Un sondaj din noiembrie 2017 din Programul de consultare publică (PPC) de la Universitatea din Maryland, College Park, a confirmat, de asemenea, ceea ce au arătat sondajele anterioare: Majoritatea republicanilor, democraților și independenților sunt de acord că ar trebui să păstrăm amendamentul Johnson așa cum este…

 

Americanii din Statele Unite sprijină amendamentul deoarece protejează integritatea casei de cult și a alegerilor noastre. Legislația actuală asigură că casele de cult nu sunt transformate în instrumente politice de către candidații care caută putere. Acesta este motivul pentru care marea majoritate a americanilor cred că locașurile de închinare ar trebui să rămână în afara campaniilor partizane.

 

Casele de cult, precum toate organizațiile scutite de taxe, pot vorbi despre probleme politice și sociale. Dar ei nu pot susține candidații sau partidele politice. Dacă membrii clerului vor să-și susțină candidații, aceștia pot face acest lucru în propria lor capacitate individuală…’

 

SURSA:

https://www.au.org/blogs/wall-of-separation/mike-pence-vows-to-continue-attacking-the-johnson-amendment

 

 

//////////////////////////////////////////

 

E timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman)

Sursa:inforor.com

E timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman)

Ca şi domniile voastre, nici eu n-am ştiut de existenţa dlui Petre Roman până pe 22 decembrie 1989, când ne-am trezit cu el de-a dreapta dlui Ion Iliescu că ne este vârît pe gât ca să ne fie prim ministru în primul guvern zis democrat şi anticomunist.

 

Recunosc, în primele momente, când am crezut că chiar se petrece o revoluţie anti-comunistă, mi-a plăcut de dl Petre Roman, avea un aer atât de diferit de al activiştilor de teapa lui Bobu sau Postelnicu. Abia după câteva zile, când am aflat însă al cui fecior este, am intrat la griji. A fost pentru mine primul semn major că nimic din ce ni se arată la televizor nu este adevărat…

Să mă explic, să vă aduc aminte câteva din făcutele sau nefăcutele lui Petre Roman prin care el se face vinovat faţă de poporul român, faţă de ideea morală, faţă de Dumnezeu   1. … circa 3000(trei mii) de victime din decembrie 1989, victime nevinovate, majoritate copii şi tineri, care au ieşit cu piepturile goale să apere revoluţia şi Ţara de terorişti. Nu este admisibil ca pentru acel măcel nimeni să nu plătească, nimeni să nu fie pedepsit!…Cât rău să mai facă acest Petre Roman Ţării ca să ne decidem să-l tratăm aşa cum merită?! …Dacă Petre Roman se consideră nevinovat, putea demonstra asta într-un singur fel: ca prim ministru să fi susţinut ancheta care i-ar fi descoperit pe făptuitorii asasinatelor, dar mai ales pe cei care le-au pus la cale, pe liderii politici cu care ne-am pricopsit după decembrie 1989. Dar Petre Roman, din poziţia de prim ministru, nu a făcut decât să împiedice aflarea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor.

 

2. …Decizia ca soţii Ceauşescu să fie condamnaţi la moarte şi executaţi nu s-a luat la Târgovişte, ci la Bucureşti, cu câteva ore înainte de proces. Autorii deciziei –Iliescu, Brucan şi Roman. Nici unul nu a negat această informaţie. La Petre Roman se adaugă o circumstanţă agravantă: cândva, cu ani în urmă, se străduise să intre în familia Ceauşescu, ca soţ al Zoei Ceauşescu, adică îşi dorise ca soţii Ceauşescu să-i fie socri şi bunici ai copiilor săi. Asta nu l-a împiedicat ca peste câţiva ani să le ia viaţa într-un mod deopotrivă laş şi criminal, dezonorant în cel mai înalt grad.

 

3. Petre Roman vorbeşte deseori despre tatăl său, vestitul Valter Roman, agent sovietic, fidel activist al Kominternului. E un lucru în sine meritoriu să-ţi venerezi tatăl. Dar cum mai privim acest lucru când istoricii noştri ne dezvăluie că Valter Roman este unul dintre cei care, imediat după 23 august 1944, a activat energic pentru ca Transilvania să se rupă de România şi să devină stat independent?! Teză pe care deunăzi a reluat-o Laszlo Tokes!…

 

Se spune că în meseria de spion – căci asta a fost Valter Roman, spion şi agent al unei puteri străine în România, copiii merg pe urmele părinţilor. Am colegi care, inainte de 1989, au lucrat în străinătate, împreună cu Petre Roman. După mărturiile acestora, comportamentul lui Petre Roman în Franţa i-a făcut să-l suspecteze de activităţi mai dubioase, altele decât cele pentru care, oficial, fusese trimis. Afacerea Airbus se pare că are legătură cu aceste acuzaţii.

 

4. Să ne aducem aminte că la prima sa apariţie publică Petre Roman a jucat, destul de bine, comedia că nu se cunoaşte cu Silviu Brucan, că atunci se vedeau prima oară. Se cunoşteau însă foarte bine amândoi, şi împreună cu Ion Iliescu au alcătuit troica KGBistă care a preluat puterea în România post-decembristă. Nu trebuie să fii rasist ca să te întrebi, totuşi, cum de nu era român, etnic român, nici unul dintre cei trei veritabili „crai de la Răsărit”? Atât Ion Iliescu, cât şi Brucam sau Valter Roman, fuseseră trecuţi de Ceauşescu pe linia moartă a PCRului deoarece fuseseră identificaţi ca agenţi ai Moscovei, ca kominternişti. Nu numai ei, ci şi alţii, precum generalul Militaru. Nu puteau fi arestaţi, căci doar eram fraţi cu sovieticii, dar Ceauşescu

i-a tras pe linia moartă, cum spuneam. Aceşti agenţi ai Moscovei şi feciorii lor au fost principalii autori ai loviturii de stat din decembrie 1989 şi principalii beneficiari ai răsturnării lui Ceauşescu. Altminteri, dacă în Decembrie 1989 s-ar fi produs o revoluţie anti-comunistă – aşa cum susţin guvernanţii noştri, cum se face că la guvernare au ajuns tot comuniştii, ba chiar nişte comunişti de o calitate inferioară celor înlăturaţi?! Ce defect au avut Ceauşescu şi cei de care acesta era înconjurat? Erau ei comunişti, dar mai înainte de a fi comunişti erau români! Ceea ce nu se poate spune despre cei ce l-au înlocuit în decembrie 1989! Comunişti, genul bolşevic, dar mai presus de orice nişte aventurieri corupţi, mercenari ai unor interese străine, anti-româneşti!

 

5. …A minţit mereu dl Petre Roman! A minţit când se declara comunist, a minţit şi atunci când se declara anti-comunist! A minţit şi atunci când se declara participant la Baricada din noaptea de 21-22 decembrie 1989! Nu l-a văzut nimeni pe acolo!

 

6. …Dezastrul economiei româneşti, din care nu se ştie dacă ne vom mai reveni vreodată, a început sub guvernarea Roman, care s-a priceput numai să distrugă!

 

Un exemplu puţin cunoscut: după primele săptămâni de guvernare, Petre Roman a emis un decret prin care se permitea înfiinţarea de turnătorii particulare pentru topirea şi prelucrarea metalelor neferoase! Nimeni nu a înţeles la început cine avea nevoie de aşa ceva. Apoi s-au văzut şi consecinţele dezastruoase ale acestei măsuri: s-au înfiinţat aceste turnătorii, iar materia primă a fost luată din agricultură: s-au furat ţevile de aluminiu de la irigaţii, s-au topit în lingouri şi au fost vândute la turci. S-au îmbogăţit ţiganii, iar România a rămas fără sistem de irigaţii. Din prostie sau din ticăloşie a dat Petre Roman acel decret? Mi-aduc bine aminte declaraţia dată de acesta despre irigaţii: ne costă mai ieftin să importăm grâul decât să irigăm! Absolut iresponsabil!

 

7. Nu din prostie şi nici din întâmplare a lansat Petre Roman mizerabila lozincă „industria românească este o grămadă de fier vechi”. A fost bine gândită şi a avut rostul să ne obişnuiască cu ideea aceasta, ca să acceptăm mai uşor modul criminal în care s-a făcut privatizarea: de cele mai multe ori aşa zişii investitori care au cumpărat fabricile şi uzinele noastre, multe dintre ele noi nouţe, au demontat fabricile, au vândut utilajele la fier vechi, şi s-au îmbogăţit din vânzarea terenurilor. Dar scopul principal urmărit nu era să se îmbogăţească, ci să distrugă potenţialul economic la care ajunsese România, un potenţial care îi permitea să nu depindă aproape deloc de importuri. Azi, după guvernarea Petre Roman şi a celorlalţi trădători de neam, România depinde total de importuri!

 

8. Peste noapte, Petre Roman a liberalizat toate importurile. Pretutindeni în lume guvernele protejează industria şi producţia internă. Noi am devenit campionii liberalismului, adică am devenit servitorii altora. Ne-am trezit copleşiţi de importuri de calitate proastă, dar până să-şi dea românul seama de asta, ţăranii au constatat că nimeni nu le mai cumpără lâna. Dar de ce să-l doară pe Petre Roman de necazurile ţăranului român când neam de neamul lui n-a arat măcar un metru pătrat de pământ românesc?!

 

Aşa a fost gândită şi distrugerea CAP-urilor, a GAS-urilor, precum şi legea prin care a fost mimată retrocedarea proprietăţilor funciare. Trebuia ca România să dispară de pe piaţa agricolă a Europei, unde concura ca şanse egale ţări ca Franţa, Italia etc. Sarcina aceasta şi-a asumat-o Petre Roman şi a dus-o la bun sfâşit! A distrus toate formele de cooperare agricolă, a proclamat iniţiativa privată, a ţăranului cu două-trei pogoane de pământ, adică a proclamat falimentul agriculturii româneşti.

 

9. Când eram senator PDAR(1992-1996) am aflat de una dintre cele mai mari ticăloşii ale numitului Petre Roman: prin anii ’80, România a acordat Libiei asistenţă tehnică şi ştiinţifică pentru prospecţiuni petroliere. Serviciile făcute de geologii şi petroliştii români au fost plătite prin acordarea în concesiune a unor terenuri dintre cele mai bogate în petrol, spre a fi exploatate de statul român. Dl Petre Roman, fără să ceară nimănui voie, de parcă moştenise acele terenuri de la bunică-su Neulander, rabinul de Oradea, le-a vândut unor spanioli, pe ascuns, fără să se sesizeze nimeni. Desigur, a avut grijă ca semnătura sa să nu apară nicăieri. Ca senator am făcut o interpelare pe acest subiect şi nimeni nu a avut curajul să-mi răspundă.

 

Ion Coja, fost senator PDAR 1992-96

 

///////////////////////////////////

Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger

KISSINGER:

 

„…Pandemia de coronavirus va modifica pentru totdeauna ordinea mondială cu efecte asupra macroeconomiei … lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi după coronavirus… … impactul negativ structural la nivel politic şi economic ar putea dura generaţii. Nicio naţiune, nici măcar Statele Unite, nu va putea depăşi epidemia printr-un efort strict naţional…„

 

[ MEDIAFAX, 13 Aprilie 2020 ]

 

https://www.mediafax.ro/economic/henry-kissinger-pandemia-de-coronavirus-va-modifica-pentru-totdeauna-ordinea-mondiala-19070230

 

Deci Kissinger dă de ințeles că este nevoie de un program și o colaborare globală, de un consens între puteri, intre liderii mondiali. Se pare că se merge spre O Nouă Ordine Multilaterală post-coronavirus pe care o prevedea și Josep Borrel Înaltul reprezentant ONU.

 

Deci marile puteri ale lumii vor fi împinse să negocieze pentru găsirea de soluții globale privind noua ordine economică.

 

Să nu uitam că în 2015 papa a criticat capitalismul și a cerut o Noua Ordine Economică.

 

Henry Kissinger mai spune că liderii planetei trebuie să se pregătească acum pentru trecerea la o ordine mondială post-coronavirus…

https://www.theguardian.com/worl/2020/apr/11/coronavirus-who-will-be-winners-and-losers-in-new-world-order

 

La o vârstă atât de înaintată Kissinger continuă să își predice Noua Ordine? La ce se referă?

 

Acum, câteva idei și despre conceptul religios NOM !!!

 

Iată ce a scris Kissinger în cartea „Noua Ordine” despre conceptul religios al Ordinii Mondiale:

 

„Unitatea religioasă a fost fracturată prin răspândirea şi supravețuirea Protestantismului. Reforma protestantă a distrus conceptul unei Ordini Mondiale susținute de cele ‘două-săbii’ Papalitatea şi Imperiul”

 

{page 20}.

 

Raluca Brezniceanu face și ea o prezentare a cărții:

 

„..Aceasta ordine mondiala trebuie sa fie un mecanism cu reguli comune pentru solutionarea disputelor internationale, pentru a limita razboaiele si a le solutiona pasnic, pentru a construi un sistem economic, financiar stabil si pentru a putea sa asigure drepturile fundamentele ale individului. Kissinger este de parere in aceasta carte, „Ordinea Mondiala”, ca este necesar un echilibru intre putere si legitimitate distilate in esenta diplomatiei, ceva similar păcii wesphaliene de acum patru secole. Daca sistemul se construieste pe putere si nu are legitimitate, atunci va cadea, daca are de partea sa adevarul si valoarea, dar nu si puterea de a-l impune, atunci nu-l va auzi nimeni. Ideal ar fi sa se impleteasca ambele. „

 

Kissinger si „Ordinea mondiala” – Raluca Brezniceanu

 

Încă din 2014 Kissinger dădea semne de nemulțumire cu privire la faptul că Ordinea Mondială ar fi în criză și era în căutarea unei modalități de uniformizare a planetei printr-o structură în care marile puteri să comunice intre ele și să o realizeze. Vedem astfel că, încă de pe atunci se dorea realizarea unei Ordini Mondiale Multilaterale confirmată după 6 ani de Înaltul Reprezentant ONU Josep Borrel.

 

Vezi articolul din 2014 din „Calea Europeană”

 

https://www.caleaeuropeana.ro/noua-ordine-mondiala-asa-cum-o-vede-henry-kissinger/

 

///////////////////////////////////////

Locul şi timpul apariţiei cornului din Daniel cap.8

       Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice:    

Explicația clasică a majorității tâlcuitorilor din trecut și din prezent – evrei, creștini și necreștini – este că acest corn reprezintă pe cel mai excentric, mai riguros și mai persecutor dintre regii elenistici. Antiochos IV supranumit Epifanes („manifestarea vibilă a lui Zeus” ), care apare ca un vlăstar al dinastiei seleucide din Asiria, un spirit educat la Roma, primul mare persecutor al evreilor dinainte de Christos. Această interpretare se potrivește cu o parte din cele indicate în profeție: face campanii în răsărit, spre Egipt și în Palestina ( v.9), totuși este lipsit de succes. Instituie un soi de cult universal al cărui zeu se proclamă el însuși, cerând inchinarea tuturor supușilor din imperiu, inclusiv a evreilor. Instituie un soi de inchiziție care să pedepsească pe evreii care nu se supun. Desființează serviciul divin dinTemplul de la Ierusalim și ridică pe altarul din curte propria statuie cu chipul lui Zeus. Interzice, sub pedeapsa cu moartea, serbarea sabatului, posedarea Scripturilor și alte aspecte ale religiei iudeilor.

       Totusi raman aspecte importante care nu s-au implinit in evolutia istorica a lui Antioh: durata de 2300 de zile din v.14 nu corespunde cu niciuna din datarile istorice ale persecutiei lui Antioh; acest timp este legat de vremea sfarsitului ( vezi mai sus) nu de un rege antic; regele prevazut de profetie urma sa reuseasca in planurile lui de cuceriri si persecutii, ceea ce nu este cazul cu Antioh; sirianul a murit lovit de o boala, o posibila pedeapsa divina, dar sfarsitul inca n-a venit si Antioh e mort de peste 21 de secole… Se pare ca singurele elemente care indica spre Antioh ar fi ca Antioh este singurul persecutor istoric al evreilor care provine dintr-o dinastie elenistica asa cum cere viziunea si ca inlocuit jerrfa zilnica de la templu cu un cult al propriei personalitati divizate. In rest, celelalte fapte descriu mai bine pe Antichristul din cap.7 si din Apoc.13

       În afară de această opinie clasică, unii comentatori creștini au identificat acest corn cu Islamul, deoarece este o putere politic-o religioasă orientală care sfidează atât iudaismul cât și creștinismul. Dar timpul apariției nu se potrivește, iar locul apariției nu spune mare lucru, deoarece nu există nici o continuitate politică între regatele elenistice și Islam.     

      O alta opinie clasică reprezentată de unii rabini medievali și de numeroși comentatori protestanți ( printre care și Savantul Sir Isaac Newton) este identificarea acestui corn cu Roma în ambele faze ( păgână și apoi creștină) ale evoluției. Astfel se justifică atât cuceririle mari din v.9 cât și persecuțiile și atacul âmpotriva templului, a poporului lui Dumnezeu, a adevărului, a lui Christos și a Sanctuarului Său ceresc. Această soluție se armonizează și cu profeția din cap.7. Singura problemă mai serioasă este că originea Romei nu se află în nici unul din cele patru „coarne” elenistice. Explicația dată de acești comentatori ( și continuată de majoritatea interpreților clasici adventiști, de la William Miller până astăzi) este că Roma intră în scena politică orientală prin cucerirea Macedoniei ( anul 168 î.e.n.), devenind moștenitoarea imperiului și a ambițiilor lui Alexandru cel Mare. Totuși, la data aceea Roma nu mai era „un corn mic”, era cel puțin la fel de puternică și stăpânea teritorii mai intinse decât cele patru regate elenistice ( care intre timp decăzuseră și se înmulțiseră). În plus, dacă Inspirația a intenționat ca Roma să fie văzută aici în prim plan, de ce este vazută ca o excrescență elenistică ? În principiu, se poate admite această explicație așa cum și cele zece coarne barbare răsar din capul fiarei romane în cap.7, deși ele sunt întemeiate de triburi venite de dincolo de hotarele imperiale. Totuși, Macedonia rămâne doar una dintre provinciile romane, Imperiul avandu-și matricea, izvorul și centrul la Roma, nu în lumea elenistică.

     Încercări de a soluționa această problemă au apărut atât în trecut cât și ân teologia noastră actuală. Isaac Newton credea că soluția se află în a traduce „după unul din ele” în loc de „dintr-unul din ele”, dar traducerea este forțată și nu oferă un sens relevant. Un student de la Institutul Adventist Collonges sous-Saleve ( Pedro Felipe), a conceput ideea că aici Roma este văzută din punct de vedere religios, ca o moștenire a cultului zeificării regale din Pergam, argumentând pe baza cărții lui Hislop ( Cele două Babilonuri), că ritul babilonian a fost continuat în Pergam de către preoții caldeeni care s-au refugiat din fața lui Xerxe și că regele Pergamului, lasând moștenire Romei regatul lui, transmitea această tradiție de cult a zeificării împăratului. Teoria era pusă în legătură cu pasajul din Apoc.2:13. Deși soluția nu este lipsită de ingeniozitate, realitatea este că religia romană și cultul zeificării cezarilor, precum și pontificatul sunt anterioare relației cu Pergamul. Și chiar dacă Pergamul a încurajat cultul imperial, Roma a împrumutat și a moștenit la fel de mult și din Siria elenistică, ba chiar din Persia și Egipt.

     O soluție destul de răspândită astăzi este cea a Dr. William Shea care consideră că un aparent dezacord gramatical în textul original s-ar explica prin intenționarea unei formule chiastice care ar face ca originea cornului „din unul dintre ele” să nu se refere la cele patru coarne, ci la cele patru vânturi ( puncte cardinale) – vezi v.8 u.p. și 9 a. Dar un corn ieșind din aer printre alte coarne care nu obișnuiesc să răsară decât din capete de animale, nu inspiră încredere. Explicația necesită mai multe explicații decât oferă.

     În această schiță de comentariu propunem o soluție practică ce va deveni tot mai evidentă pe masură de ce va observa desfășurarea profetică a capitolului 11 ( care este o explicație lărgită a cap.8). Nu intenționăm o prezentare dogmatică sau controversialistă, nici să înlocuim cu orice preț, prin aceasta, soluția tradițională. Dar întrucat soluțiile noastre sunt ridiculizate de alți creștini și întrucât soluția oferită de evanghelici și de alți teologi nu ne dezavantajează cu nimic, am putea considera că acest corn care pare să fie în prim plan, și cu oarecare timiditate, Antioh Epifanes, iar în plan secund și cu mai mare forță, pare să fie Antichristul profetic al viziunii din cap 7 si 2 Tes. 2, este și Antioh și Antichrist în același timp. Aceasta nu este o soluție originală; în timp ce unii creștini cred că profeția s-a consumat o dată cu Antioh, alții cred că privește numai pe un Antichrist care încă nu a venit. Dar există mulți exegeti care cred că acest corn este în prim plan Antioh și, ca explicație secundară, Antichristul viitor. Așa cum Emanuel din Is.7:14 este în primul rând un prunc cu identitate mai obscură și contemporan cu Isaia, și în aplicație secundară ( văzută și de Isaia și de Matei) este Messia. Dar în timp ce teologii neadventiști se referă la Antioh ca un tip al unui Antichrist exclusiv viitor, noi avem avantajul că, din capitolul 7, cunoaștem identitatea istorică a Antichristului. Dacă vedem în acest corn atât pe Antioh Epifanes ( educat la Roma !) cât și pe următorii soli ai Romei – cezarii și pontifii romani- înțelegerea tradițională a profeției este pastrată în esență. Avantajul acestei soluții nu este numai practic. Capitolul 11 indică în mod evident necesitatea de a vedea în această putere ( numită acolo „împăratul de la miază-noapte”, începând cu versetul 21) pe Antioh Epifanes, dar și pe Antichristul istoric, Papalitatea, împăratul Babilonului apocaliptic.

       Această propunere nu este o descoperire originală. Multă vreme am fost împotriva acestei soluții destul de neobișnuite și care dă aparență de slabiciune ( dar și cele șapte scrisori din Apocalipsa sunt adresate unor biserici cu o dublă aplicare: contemporană cu Ioan și profetico-istorică!). Dacă luăm în serios ceea ce spunea Domnul:”După roadele lor îi veți cunoaște”, am putea identifica după faptele lor pe aceia care aparțin acestei dinastii luciferice care este spiritul Romei. Primul venit este Antioh Epifanes, apoi au venit cezarii care erau și pontifi și zei, apoi au venit pontifii care se voiau cezari și se simțeau zei. Și cine știe cine va mai veni ? N-ar fi de mirare ca încoronarea acestei lungi dinastii spirituale să fie făcută de apariția vizibilă a însuși spiritului luciferic care a patronat Roma și, venind, să pretindă că este însuși Christos, pentru a confirma pretențiile și opera istorică a vicarului său !

     Asemenea evreilor contemporani cu Antioh, Iosif Flaviu a recunoscut în acest corn pe Antioh Epifanes, în timp ce alți învățați evrei au aplicat acest simbol la Imperiul Roman ( „împărăția lui Titus”). Vechii scriitori ai Bisericii, deasemenea, au fost împărțiți cu privire la interpretarea acestui simbol. Este interesant, totuși, că Hipolit și Ieronim, cei mai mari comentatori ai profețiilor din antichitatea creștină, care recunoscuseră locul Romei în cap.2 si 7, au fost de acord cu Iosif Flaviu și cu Porfiriu că acest corn din cap.8 și împaratul persecutor din cap.11 reprezintă pe Antioh Epifanes. Dar, spre deosebire de Iosif și de Porfiriu, Hipolit și Ieronim văd în Antioh Epifanes doar un tip al lui Antichrist.

//////////////////////////////////////

 

Geneza-EXPLICAȚII LA BIBLIE

„CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“

Tema generală:

Cartea Genezei arată că Dumnezeu vrea și poate să scoată un om (Avram) dintr-o lume idolatră (Ur) și să-l ducă în Țara Promisă, care, așa cum lămurește Epistola către Evrei, nu este doar pe pământ, ci, în final, în cer (Evrei 11:13-16). Din punctul acesta de vedere, în această primă carte a Bibliei ne întâlnim cu ,,geneza“ tuturor lucrurilor legate de salvarea oamenilor. Toate doctrinele majore ale Biblie își au rădăcinile în cartea Geneza: alegerea suverană, salvarea, justificarea prin credință, păstrarea celor credincioși, separarea de lume, pedeapsa disciplinară, răpirea Bisericii, întruparea, moartea și învierea, preoția – atât a lui Aaron cât și cea a lui Melhisedec, antichristul, legământul palestinian. etc. Toate acestea își găsesc rezolvarea simetric în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa

 

Geneza în contextul științific

Primul verset al Genezei este ultima descoperire modernă a științei. ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ anunță cele trei elemente elementare ale universului nostru: timpul (la început), spațiul (cerurile) și materia (pământul). Suntem din materie și existăm într-un continum din spațiu și timp. O asemenea afirmație nu putea veni spre noi decât din partea Creatorului acestui univers.

 

bible-verse-in-the-beginning-genesis-1-1-3-let-there-be-light-hd-wallpaper

 

Geneza în contextul Bibliei

Cartea Genezei este fundația pe care sunt clădite toate celelalte cărți ale Bibliei. Vă imaginați ce ar fi fost dacă în loc să înceapă cu Geneza, Biblia ar fi început cu Exodul sau cu Leviticul? Cine ar mai fi citit-o după întâlnirea cu primele capitole ale acelor cărți? De ce ne-ar interesa pe noi istoria și religia unui popor așa de străin de al nostru?

 

Geneza în contextul filosofic

Geneza ne este indispensabilă pentru a înțelege lumea și pentru a ne înțelege pe noi înșine. Geneza ne prezită scena, personajele și conflictul dramei în care trăim și noi. Ea conține cele două părți ale situației în care trăim astăzi, răspunzându-ne limpede la întrebările „Cum de a ajuns lumea așa rea cum este astăzi?“ și „Cum se vor repara toate acestea, ca să fie în sfârșit Bine și Frumos?“ Biblia ne informează despre problemele pe care le are Dumnezeu cu Creația și care este partea noastră de vină în toate acestea. Ea ne identifică natura conflictului cosmic în care suntem plasați și planul prin care Dumnezeu va folosi „sămânța femeii“ pentru a pune capăt acestui conflict.

 

Geneza în contextul profetic

Fiind așa de importantă, Geneza, împreună cu Apocalipsa sunt cărțile cele mai atacate de Diavol. El nu vrea ca noi să cunoaștem nici trecutul și nici viitorul. Amândouă îl arată într-o lumină foarte nefavorabilă. Din această cauză, el încearcă din răsputeri să ne convingă să ocolim aceste două cărți, susținând că Geneza este un „mit“, iar Apocalipsa este un „mister“. Nu le putem înțelege și nu trebuie să le luăm în serios.

 

Iată un citat dintr-o carte de interpretări iudaice: „Primul verset al Bibliei (Torei) este: „BEREȘIT BARA ELOHIM ET HAȘEMAIM VE’ET HAAREȚ“ (La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul). Versetul conține exact șapte cuvinte, cifra simbolică pentru perfecțiunea divină. Cartea Genezei poartă în original numele derivat de la cel dintâi cuvânt: „Bereșit“. Asta înseamnă că cea mai fundamentală carte a iudaismului și a omenirii în același timp, începe cu litera B, cea de a doua din alfabetul ebraic, ca și din cel latin. Acesta este un simbol cu un mesaj precis. Talmudul este un ciclu de învățături alcătuit din 63 de volume (sau tratate), considerat „tora orală“, alcătuit în secolul V. Ciudat este că și el începe tot de la pagina „B“. Pagina „A“ nu există. Acest început cu litera B vrea să spună că omul nu poate ajunge niciodată la litera A, „Alef“, la rădăcinile primordiale. Acel eluziv „A“ ne așteaptă. („Din înțelepciunea Torei și a Hasidismului“, de Baruch Tercain, colecția Judaică).

 

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.

 

„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

 

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.

 

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.

 

„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.

 

(Această prezentare a fost îmbogățită cu stenograma prelegerilor lui Danid Pawson. Dacă puteți să ne ajutați cu editarea acestei stenograme vă rugăm să nu ezitați să ne spuneți. Pentru cei care preferați să le ascultați în limba engleză, vi le oferim și aici.)

 

 

Titlul:

 În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit“ – primul cuvânt din debutul ei: „La început“. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis“), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?

 

Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.

 

Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.

 

Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.

 

Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

 

Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.

 

Autorul:

Cartea aceasta a fost scrisă de Moise și, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă cunoscută sub numele de: „Pentateucul lui Moise“. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărți se găsesc în:

 

(1) textul acestor cărți (Exod 17:14; 24:4,7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9),

 

(2) alte cărți ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32,34; 22:5; 1 Împărați 2:3; 2 Împărați 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4),

 

(3) în cărțile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),

 

(4) faptul că descrierile par a fi ale unui martor ocular, nu a unuia  care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27;  Num. 21:1-31; 11:7-8),

 

(5) faptul că autorul manifestă o cunoaștere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor și locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22).

 

Există două porțiuni în cartea Geneza pe care nu le putea scrie Moise. Prima este partea finală a Deuteronomului, care descrie moartea lui Moise. Această adăugire a fost făcută de altcineva, probabil de Iosua. Cea de a doua porțiune este Geneza 1:1 – 2:3 care i-a fost probabil dictată de Dumnezeu direct lui Moise. Textul conține informații imposibil de colectat din altă parte și este exprimat în litere-cifre între care există relații matematice imposibil de produs de o minte omenească. De fapt, dictarea directă a unui conținut este felul în care, simetric, începe și se încheie Biblia. Ioan a primit Apocalipsa prin aceeași metodă. Dumnezeu i-a dăruit-o exact în forma în care o avem astăzi.

 

Una din dovezile că numai Moise putea scrie această parte și că el a primit-o direct de la Dumnezeu este faptul că până la influența pe care a exercitat-o Moise asupra evreilor scoși din Egipt, nicăieri în Geneza nu ni se spune că evreii ar fi ținut Sabatul. Toți până la Moise au măsurat timpul în luni, după ciclul lunii, și în ani, după ciclul solar. Legea Mozaică a fost prima care a așezat Sabatul în viața evreilor. Până la Moise, lumea nu știa despre ziua a șaptea în care s-a odihnit Dumnezeu! O aluzie la această revelație „prin Moise“ se găsește probabil în psalmi: „El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel“ (Ps. 103:7).

 

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII…………………………………………………………………………… https://scripturile.wordpress.com/2013/01/25/geneza/

 

 

/////////////////////////////////////////////

Adevărata viţă
Ioan 15.1-8

William Wooldridge Fereday

Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)
Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24

Willem Johannes Ouweneel